Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE


ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


LIBERALISMUL ROMANESC IN SPECIFICITATEA LUI ISTORICA

Stiinte politice


loading...



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Perspectiva dependentei de resurse - PDR
Organizatia Mondiala a Comertului
Definirea dimensiunilor conceptului de „baron local PSD”
Obiectele abandonate in hipermarket - deconstructia imaginii de marfa
Integrarea Romaniei in Structurile Euro-Atlantice - NATO, GARANTIE A STABILITATII SI SECURITATII
Conceptul de „boundary spanner”/”gatekeeper”
POLITICA EXTERNA SI DE SECURITATE COMUNA SI POLITICA EUROPEANA DE SECURITATE SI APARARE
Rolul Romaniei ca membru activ al NATO si Uniunii Europene in probleme de securitate euro-atlantica
Modele spatiale ale competitiei politice
Elaborarea instrumentelor de evaluare

TERMENI importanti pentru acest document

fenomenul liberal romanesc : liberalismul in comparatie cu absolutismul este : specificitatea dramei : specificitatea dramei lui : ce este republica oligarhica :

LIBERALISMUL ROMANESC IN SPECIFICITATEA LUI ISTORICA

Cel care incearca sa investigheze fenomenul liberal in tara noastra, in trecutul poporului roman, dar si in aplicatia lui strict politica actuala, se loveste de o serie de dificultati si de ispite datorita tocmai universalitatii conceptului, a schimbarilor si perfectionarilor pe care le-a indurat, in fine, datorita apartenentei sale la felurite sfere: etica, politica, doctrinara sau la diferite tipuri de menta-litate.

Ispita cea mai mare consta in adoptarea fara discernamint a unei formule particulare si alunecarea spre cea mai pernicioasa confuzie, care poate duce la anularea termenului atunci cind se vede ca liberalismul de la noi nu corespunde cu standardele occidentale sau, invers, inchipuindu-ne ca el nu poate fi definit si inteles decit prin raportare la un model unic sau la unele aplicatii ale sale din unele tari de mai inalt prestigiu. (Faptul ca liberalismul in lumea civilizata are

o vechime de mai bine de doua veacuri, in timp ce la noi e vorba de un proces re-luat acum de la capat, poate avea si el unele efecte de acelasi gen.)

In genere, rationamentul prin analogie este desigur foarte riscant, dar el nu se poate exclude din demersul cercetatorului actual si istoricului unei evolutii: vazind diferentele, putem intelege mai bine realitatile de la noi si trage unele concluzii asupra specificitatii nationale a fenomenului liberal, asadar intr-un spatiu relativ exotic. Mai ales ca trebuie spus categoric si de la inceput: liberalismul nu e un fenomen care s-a nascut in mod firesc in tara noastra, ci a fost adoptat . eu zic: intr-un mod cit se poate de firesc. El nu a luat nastere in urma unor dezbateri, a unor confruntari teoretice sau a unor elaborari treptate pe teren autohton, ci a fost acceptat ca o solutie necesara absoluta, depasind sfera politica si sociala si angajind situatia Tarilor Romanesti, salvarea fiintei nationale.

S-ar putea face asadar o comparatie semnificativa intre felul cum a fost introdus in tara noastra comunismul, cu vasta si complicata lui aparatura pretins stiintifica, si felul in care a patruns cam cu un veac inainte liberalismul, mai ales cum s-a infuzat printr-un fenomen de contagiune simpla, fara o presiune din afara. El a venit pe valul puternic, irezistibil, al spiritului innoitor care a insufletit societatea romaneasca la inceputul veacului trecut, de indata ce i s-a ingaduit sa se gindeasca la asa ceva si sa spere. Liberalismul nu a fost invatat din carti, ci deprins dupa modèle vii; nu a fost inteles ca un program teoretic (desi un atare program s-a redactat pina la urma), nici nu a fost o problema de analiza si de tirguiala; critica lui, intr-o versiune chiar nemiloasa, a venit mai tirziu. In fapt, liberalismul a fost o consecinta a unei mari miscari spirituale sau

o expresie politica ingemanata cu multe altele.

Liberalismul nu s-a impus in urma unui soc istoric, printr-o ocupatie straina sau prin actiunea unei puteri prepotente de dincolo de hotarele tarilor noastre blocate, din motive istorice stiute, de putinta unei actiuni straine (doar in Transilvania se poate vorbi de asa ceva). Si totusi, sa nu uitam, adversarii sai, mai ales dupa primul razboi mondial si dupa realizarea Romaniei Mari, adica tocmai intr-un moment de suprem triumf, au acuzat sistemul politic de la noi din tara de orientare anti-nationala, de subordonare fata de un spirit strain, in fine, l-au stigmatizat chiar, echivalindu-l cu o invazie straina, opera nefasta a unui grup restrins de indivizi care au cucerit prin tot felul de manopere puterea politica si au reusit sa impuna poporului, indiferent sau ostil, forme straine de firea acestuia, de traditia verificabila, de tot trecutul istoric si de mentalitatea populara.

Lasind la o parte criticele acestea sau infruntindu-le, sa recunoastem inca o data: originile straine ale liberalismului romanesc sint indenegabile; dar mai important este sa examinam atunci mai de aproape fenomenul ca unul de adoptare-adaptare, mai mult inca: sa observam ca mentalitatea liberala, ideile reformiste (acceptind chiar riscul unei revolutii), perspectiva deschisa de unele aliante profitabile cu spiritul general liberal din alte tari, mai ales din vestul Europei, sint o consecinta, o realitate de grad secund, un derivat in marginile unui proces de salvare nationala. Faptul ca nu a obirsit pe teren autohton nu e asa de important, ci felul cum s-a dezvoltat aici, pe un teren care l-a aspirat de buna voie si i-a dat o anumita expresie.

Si totusi, intr-o schita de istorie a liberalismului european si de istoria Partidului National Liberal, Dan Am. Lazarescu dezvaluie originile acestuia in Anglia (al carui model il privilegiaza, lasind pe plan secund liberalismul francez si german, dar inca mai surprinzator, pe cel american) si conchide destul de defavorabil asupra altor variante posibile in spatii culturale si geografice mai indepartate. Dupa d-sa, liberalismul este apanajul popoarelor de rasa germano--celtica si de religie si cultura catolica, fara nici o legatura cu spatiul elenistic, bizantin, slav-rusesc si ortodox, dar fireste cu totul in afara de mentalitatea asiatica, africana, araba si asa mai departe. Liberalismul are ca sorginte spiritul contractualist al feudalismului occidental, inexistent la noi in tara si in zonele ultim numite. Desi aceasta prea drastica separatie poate fi usor contrazisa, regimuri liberale existind in clipa de fata si in Japonia, si in unele tari din America de Sud, dar mai ales in Europa din afara spatiului germano-celtic, sa notam ca insusi autorul ei isi pune in treacat intrebarea: ce i-a determinat pe boierii nostri autohtoni, pe cei din elita sociala, pe inaltii prelati sa accepte schimbarea de regim care se anunta si se va dovedi in detrimentul lor si le va anula privilegiile, daca nu si situatia de superioritate?

Raspunsul la aceasta intrebare constituie cheia explicativa a intregii istorii a liberalismului romanesc, intrucit ce s-a intimplat in jurul anului 1821, trecindu-se peste esecul politic momentan, a determinat coloratura politica a intregii desfa-surari istorice pina la ultima guvernare liberala, ultimul guvern democratic al tarii I.Gh. Duca . Gh. Tatarescu. Anume, liberalismul a aparut ca o solutie de adoptat in conditiile unei miscari de emancipare, de autonomie si de indepen-denta, pe care clasa politica romaneasca a initiat-o intr-un moment de disperare. Acel .Nevoia ne-a silit sa indraznim. al lui Ion Ghica se refera atit la programul cultural al modernizarii, cit si la cel politic al salvarii nationale. In jurul lui 1821, Tarile Romanesti, Principatele daca e sa le numim asa, erau sortite pieirii, dupa constatarea irefutabila a lui A.D. Xenopol; Moldova isi pierduse cam jumatate din teritoriu in favoarea Rusiei si a Imperiului Habsburgic, Oltenia fusese temporar anexata de acelasi imperiu din nord, dincolo de Carpati populatia romaneasca era supusa unei asupriri si persecutii directe, abia recent intrucitva atenuate. Cei care au initiat miscarea de insurectie si de lenta emancipare spre independenta au facut-o nu pentru ca doar asa .sufla vintul veacului., cum spunea Costache Conachi, ci pentru ca aceasta era singura solutie de salvare.

Ceea ce avea sa devina mai tirziu Partidul National Liberal a fost la inceput Partida Nationala, un fragment important al clasei noastre politice care cuprindea in covirsitoare majoritate boieri si din care se va desprinde mai tirziu Partidul Conservator. Vointa de innoire insufletea intreaga societate romaneasca, dar elementele care s-au manifestat activ pina tirziu erau cele de la virf, care luptau astfel incit ceea ce ele numeau .tara. sa-si recistige vechile drepturi. E un fenomen ce nu se intilneste in Occidentul Europei si cu atit mai putin in tara de bastina a liberalismului, in Englitera; nicaieri revolutionarismul de tip liberal nu lupta pentru drepturi nationale si nici nu se prezinta ca o miscare de insurectie impotriva ocupantului sau asupritorului strain . daca exceptam unele cazuri speciale ca Elvetia si zona flamanda-valona. Liberalismul romanesc este insa tipic pentru popoarele asuprite si .proletare. precum italienii, polonezii, ungurii sau grecii, evreii, sirbii, bulgarii etc. In tarile .clasice. ale liberalismului incipient, miscarea nu a avut nici o conotatie nationala, a fost pur .verticala. (sa-i zicem de clasa), in timp ce dincoace, revolutionarismul era precumpanitor .orizontal., angajind toate paturile sociale la o lupta impotriva strainilor, pentru definirea nationala.

In Principatele Romane, dar si in alte parti ale Europei, datorita faptului ca revolutionarismul liberal are de luptat impotriva unor imperii in care aceste tari se aflau cuprinse sau care le amenintau permanent, prin imixtiunile lor, se face auzit foarte frecvent apelul la actiuni transnationale, la aliante peste granitele politice, uneori la un pan-revolutionarism iluzoriu. Ceea ce nu inseamna, cum au afirmat mai tirziu criticii liberalismului, ca acesta era cosmopolit si urmarea scopuri efective de acest gen; totusi, e de observat ca libertatea se ingemaneaza cu fratia si cu ideea de justitie (dreptate), mai putin cu cea de egalitate. Daca am lua lozinca pusa in circulatie de Revolutia franceza .Libertate, egalitate, fraternitate., observam ca apelul la fraternitate e cel mai frecvent, iar la libertate cel mai productiv, in timp ce in traditia revolutionara franceza, mai ales iacobina si care va fi preluata de marxism, domina ideea de egalitate. (In liberalismul englez, care nu s-a inspirat din Revolutia franceza si nici nu a considerat-o in genere pe aceasta un eveniment pozitiv, domina idealul libertar cu corelatele lui: drepturile persoanei sau ale individului, in nici un caz colectivismul si ideea egalitarista mergind pina la socialism.)

Se poate afirma, fara riscul de a gresi, ca liberalismul la noi in tara nu a fost

o doctrina de clasa si in nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmarit darimarea si inlocuirea regimului boieresc; accente de acest gen se fac simtite, dar in cadrul unei largi miscari insurectionale urmarind in primul rind scopuri nationale. Intr-un regim de opresiune sau ocupatie straina, era limpede pentru oricine gindea politic ca inlaturarea despotismului de la virf avea sa antreneze o eliberare generala, chiar daca principalele avantaje aveau sa le traga in primul rind boierii. Desigur ca nici clasele .economice. nu pot fi omise din aceasta mobilizare care s-a dorit generala, dar factorul politic este esential.

Ne aflam, asadar, in fata unei situatii pe care schemele de gindire iacobine, apoi marxiste, dar si cele ale istoricilor si politologilor marxizanti, nu au avut-o in vedere sau au neglijat-o, ei privilegiind ceea ce se numeste Revolutia franceza si urmarile ei in variante din ce in ce mai radicale, mergind pina la Comuna din Paris (1871), de care apoi leaga firesc ceea ce ei numesc Revolutia din Octombrie (1917), fara sa vada ca tipul de revolutionarism francez este mai degraba o exceptie in istoria miscarilor de acest gen. Revolutionarismul francez este unul .pe verticala., adica pur social, fara conotatia nationala, dar, observam, deja evenimentele din octombrie 1917 nu mai au acelasi caracter, cu toate ca au o neta orientare sociala; ele cuprind destule elemente de ordin national, prin .ridicarea. masiva a minoritarilor, cu perspectiva eliberarii nationale sau macar a egalizarii pe plan etnic, elemente ce lipsesc in stilul revolutionarismului francez.

Oameni formati in acest spirit iacobin, cu prelungirile sale marxiste, sint derutati cind vad ca intr-o tara primele miscari de insurgenta revolutionara le conduc nobilii (miscarea decabista din Rusia, insurectia poloneza din 1830), ca in vaste miscari populare sint implicati preoti (Grecia, tarile Americii Latine etc.). Or, de ele revolutionarismul romanesc este mult mai apropiat decit de spiritul iacobin, cu toate ca si acesta a fost pus la lucru in Principate in unele momente. Acest revolutionarism a fost silit sa observe si sa urmeze atent situatia inter-nationala, care ar fi primejduit la cea mai mica miscare gresita nu doar soarta miscarii, ci si pe aceea a tarilor noastre. De aceea, momentele 1821 si 1848 se coreleaza cu mari planuri de insurgenta pan-europene, iar celelalte momente de progres, cu situatia internationala favorabila (1859, apoi 1866, in fine 1877 si proclamarea regatului in 1883). Jumatatea de veac in Europa, de dinainte de izbucnirea primului razboi mondial, o epoca de hegemonie germana, dar nu de asuprire, a oferit tarii noastre posibilitatea consolidarii si a progresului pe toate planurile; intuitia clasei noastre politice a indrumat cu deplina justificare spre aceasta tara perspectivele cel putin imediate, cele mai departate nefiind pierdute din vedere cu totul. Era vorba de un fel de .protectorat., o alianta care atragea Puterile centrale spre principalul nostru pericol, care ramasese Rusia.

Aceasta mutatie a fost opera clasei politice romanesti in intregul ei; dar a fost instrumentata de acelasi Ion C. Bratianu, omul cu inceputuri carbonare si mazziniste (continuata de ciracul sau Dimitrie Sturdza), si aprobata larg de cercurile conservatoare, dintre care pe unele le putem numi junckeresti

(P.P. Carp). Miscarea, de mare abilitate politica, a dus la cea mai linistita perioada a istoriei noastre moderne, pe fondul unei pax germanica de citeva decenii, dovedind inca o data cit de dependente erau (si se stiau) structurile noastre politice interne de situatia internationala. Acest succes al Germaniei si orientarea noastra spre ea au fost, dat fiind succesul si caracterul neasteptat, exagerate de unii analisti ai liberalismului romanesc si in primul rind de Stefan Zeletin, care a semnalat aceasta ca un fenomen de sciziune provocat societatii romanesti: o parte din intelectualitate, mai ales cea de formatie tehnica si economica, mergea spre Germania, in timp ce carturarii, oamenii politici, cei de formatie umanista si juridica, literatii ramineau fixati la modelul francez, care era mentinut si de faptul ca limba lui Voltaire era impusa in scoli si devenea aceea a informatiei culturale a tuturor intelectualilor romani.

De altminteri, in ciuda monarhului nostru german si a victoriei politice a celui de-al doilea Reich, tara aceasta era admirata si recomandata pentru alte calitati decit sistemul de guvernare, care prezenta deosebiri mari fata de ceea ce se vedea la noi si, de altfel, era departe de a fi un model de perfectiune. Romanii recunosteau insa usor spiritul de ordine, onestitatea, gradul inalt de civilizatie, nivelul tehnic, eficienta economica bazata pe munca si disciplina, asa de rare in cazul nostru. Incit, daca e sa vorbim de un model real, Germania era simtita ca prea indepartata, iar .invatatura. ei nepotrivita cu firea romanului. Cit despre sistemul politic, noi aveam unul mult mai .progresist. sau, daca e vorba sa ne exprimam mai propriu, mai liberal.

Si aici apare una dintre ciudateniile cele mai semnificative ale liberalismului nostru din trecut: tara noastra semana, din punctul de vedere al situatiei de la virf, nu cu Franta, devenita iarasi republicana, nici cu Germania imperiala, militarista si rigid ierarhica, si cu atit mai putin cu Rusia, asupritoare de nationalitati, condusa despotic si intemeindu-se pe o religiozitate cu totul absenta in atmosfera noastra de scepticism, nepasare si amoralitate zglobie. Regimul nostru politic se asemana cel mai mult cu cel englez si raporturile dintre puterea executiva, legislativa si o monarhie de pura reprezentanta erau la fel in ambele tari. Asisderi climatul politic in care se cultiva libertatea opiniilor, dreptul la critica si respectul persoanei umane. Dar, intrucit aceasta .asemanare. pe care am semnalat-o poate sa para o simpla nastrusnicie, ma grabesc sa o sustin cu argumente si sa o explic mai pe larg. Mai ales ca regimul politic din patria liberalismului si ceea ce se putea constata la noi nu ar justifica in nici un caz

o apropiere.

Trebuie insa observat, din capul locului, ca in ambele tari liberalismul si democratia s-au putut dezvolta printr-o mare carenta a institutiei monarhice. Tot ceea ce au izbutit sa smulga nobilii englezi in favoarea lor (ca niste privilegii, caci asta erau .libertatile.), s-a facut deopotriva in absenta unui rege legitim care nu s-a mai intors de la o cruciada si a fost inlocuit temporar cu o fantosa, Ioan cel fara de teritorii, si mai apoi, in clipa cind criza monarhiei (detronari, schimbarea dinastiei, recurgerea la solutia unui rege strain) subrezisera grav puterea regala, sfirsind prin a o transforma intr-o fictiune, cum este pina in clipa de fata. Cine compara absolutismul regal sub forma lui clasica, a monarhiei franceze, vede numaidecit diferenta: succesiunea regilor Frantei s-a urmat nestirbita dupa ce razboaiele religioase au incetat; .partidul nobililor. a fost totdeauna infrint in conflictele si confruntarile care au avut loc timp de aproape doua sute de ani cu monarhia.

La noi, regimul fanariot a dat ultima lovitura .voievodatului., practic vorbind, desfiintindu-l. Principiul legitimitatii, cheia de bolta a regimului monarhic, nu se putea macar intrezari de vreme ce nu se respecta in niste tari in care con-ducatorul statului este un simplu functionar turc sau un pamintean investit cu putere de la Istanbul si care este destituit, ucis sau pus in situatia de a fugi la citiva ani o data. Lipsa succesiunii firesti si continue, care sa dea stabilitate oricarei forme de conducere, a mutat in ambele tari centrul de gravitate al .statului. in mina unei oligarhii, in Anglia asigurata cu acte in regula, la noi intarita doar de prestigiu, de traditie, de legaturile personale sau de cele in graba stabilite cu fiecare nou hospodar. Idealul acestui mic, dar puternic grup social este republica oligarhica ori statul aristocratic, nu monarhia de curte, asa de stralucit reprezentata de Franta lui Ludovic al XIV-lea, si chiar la noi intru citva sub Brincoveanu.

In ambele tari, regele nu s-a impus prin dreptul succesoral de tip feudal al vechilor capetenii germanice, ci a fost adus de un grup de oameni politici locali, cu scopul formal de a inlocui pe un monarh detronat si de a se constitui in rolul de .arbitru., la inceput in regim provizoriu, am zice chiar .pe incercatelea.. Este o perfecta similitudine intre aducerea in Anglia a lui Wilhelm I, un conducator, nici macar rege, al Tarilor de Jos, dar si acceptarea dinastiei de Hanovra, si aducerea la noi in tara a unui principe strain la 1866, un tinar fara nici un prestigiu, care putea fi expediat oricind acasa, dar care in deosebire de regii echivalenti ai Engliterei, care nu stiau limba locului, a invatat foarte bine romaneste, nereusind totusi, pina la sfirsitul domniei sale, sa risipeasca impresia ca e un strain, mai curind exotic.

In Anglia secolului XIX, pe temeiul unor cuceriri de mai inainte, s-a instaurat un regim mai mult liberal decit democrat, exact ca la noi: .poporul. nu era reprezentat proportional in nici un parlament, dar i se concedau treptat, cu incetul si cu multa chibzuiala, drepturi variate din ce in ce mai mari. In timp ce acestea au fost .smulse. in Franta de .popor. sau, mai bine zis, de un grup de interesati, care vorbea in numele lui si a stiut sa-l manipuleze, dind impresia unei miscari .de jos., la noi totul era concedat fara zguduiri, printr-o lunga serie de reforme zise .generoase.. In Anglia, in acest timp, s-a instaurat un tip de democratie fara popor, o democratie strict seniorala, pe care Voltaire, venit dintr-o tara absolutista, despotica, o intuise inca de la originile ei.

Desigur ca democratia engleza, deloc populista si pastrind preponderent orientarea liberala, functiona mult mai bine si cuprindea parti mult mai largi ale populatiei, in timp ce la noi ea nu depasea o patura subtire . pe care Eminescu a numit-o cu un termen peiorativ, in ciuda pozitiei ei inalte, patura super-pusa . dar care insemna elita sociala, politica si culturala, cu un plus de elemente fara determinari esentiale de clasa, deoarece progresul era dorit de toata lumea iar conservatorii nu prea aveau ce conserva*. Dar nu trebuie uitat ca sistemul politic englez se baza pe un vast imperiu colonial, cu oameni care nu posedau drepturile politice ale celor din metropola si ca, proportional vorbind, aceasta echivala cu ceea ce era oligarhia noastra in raport cu masa populatiei de cetateni romani.

Sub decorul monarhic (foarte elaborat in Marea Britanie si recent improvizat in Romania), cele doua tari traiau intr-un regim aproape republican . ceea ce smulsese accente de consternare lui Carol in primii sai ani de domnie. Se pare ca el a renuntat repede sa-si largeasca prerogativele, deoarece a simtit surda, dar periculoasa oponenta a boierimii autohtone, care detinea efectiv puterea, domni-torul, mai apoi rege, marginindu-se sa traseze si sa sprijine liniile generale ale .civilizarii. noastre, cu directia de politica externa, in mod chiar fortat spre Berlin. Constitutia din 1922 a accentuat caracterul republican si a restrins si mai mult rolul Coroanei; inca dinainte de disparitia regelui Ferdinand (1927) in perspectiva atotputerniciei lui Ionel Bratianu, N. Iorga exclamase: „Dinastia de la Arges a invins dinastia de la Sigmaringen!” (Ar fi un interesant si amuzant joc al speculatiei istorice sa ne gindim ce s-ar fi intimplat daca atotputernicul presedinte liberal si prim ministru nu ar fi sucombat aproape imediat dupa regele Ferdinand: ar fi dus mai departe procesul de acordare a institutiei monarhice, reducind-o la o simpla fictiune, ar fi lasat lucrurile sa se scurga, deoarece noul rege, un copil, ar fi fost mai degraba o acoperire legala pentru o conducere personala sau de partid; in fine, daca el sau cei din anturajul lui nu ar fi bruscat lucrurile, indepartindu-l pe micul rege si proclamind deschis republica. Fapt este ca aceasta clasa politica din tara noastra s-a folosit de monarhie atit cit a avut nevoie de ea; ultimul act al acestei actiuni, careia nu i se poate spune in nici un caz comedie si nici drama, a fost chemarea fostului rege Mihai de catre un grup liberal pentru a candida la postul de presedinte al tarii in numele, fireste, al partidului lor.)

Cred ca avem acum mai deplin intelegerea fenomenului atit de curios pe care l-am intilnit in preajma lui 1821: o clasa care detinea puterea in stat cedeaza treptat, uneori riscind chiar revolutii, actiuni insurectionale de mare amplitudine, lovituri de stat, razboaie. De ce? Deoarece, in primul rind, aceasta putere nu era putere; era un hatir acordat pe termen scurt unor persoane in timpul unei domnii efemere, care la rindul ei nu era o domnie, ci un privilegiu de a administra abuziv o tara, iar aceasta nu era o tara, ci o provincie a unui imperiu despotic, jefuitor si fara perspective. Boierii nostri au preferat sa renunte treptat la privilegii, pentru a se salva in noile forme de conducere ce se plamadeau in noul veac. Ei au pierdut privilegiile, rangurile, care nici nu erau ereditare, dar au ramas cu averea, prestigiul, autoritatea morala, superioritatea intelectuala, de aceasta din urma bucurindu-se un timp ca de un monopol. Caci era mai bine sa fii demnitar intr-un stat mai mult sau mai putin constitutional si om bogat intr-un regim de respect al proprietatii, decit posesorul unor favoruri concedate de un stapin atotputernic, care te putea reduce la neant in orice clipa.

Miscarea liberala din Romania a fost caracterizata prin spiritul libertar in genere, dar acesta nu s-a nascut in legatura cu emergenta vreunei clase sociale, care voia sa ia locul alteia si folosea acest spirit ca pe o arma. Originile lui nu sint de cautat, ca in Apus, nici in atmosfera Reformei religioase care a cistigat categorii sociale foarte diverse, nici in aceea a .liberei gindiri. specifica intelectualilor francezi din secolele XVII-XVIII; la noi, prin libertate s-a inteles eliberare, care avea si orientare sociala, dar, in primul rind, avea una nationala .

o situatie necunoscuta in tarile de bastina ale liberalismului. Intrucitva, am putea fi apropiati de miscarile de eliberare din coloniile tarilor europene, cu miscarea contra metropolei din coloniile americane ale coroanei britanice sau cu revoltele de lunga durata ale creolilor din America Latina, impotriva metro-polelor din Europa. In acelasi spirit, fenomenul care pune capat regimului liberal in Romania, obligindu-l pe Carol al II-lea sa dea o lovitura de stat si sa instaureze regimul sau autoritar, deci Miscarea Legionara, seamana mai mult cu insurgentele fundamentalistilor islamici din zilele noastre decit cu fascismul italian sau nazismul specific german, cu care ea a fost identificata in modul cel mai eronat. (In limitele acestei comparatii, sa spunem ca plecarea din tara a lui Carol al II-lea semana mai mult cu gestul similar al sahului Reza Pahlevi decit cu caderea lui Ludovic al XIV-lea in Franta sau cu abdicarea Kaiserului Wilhelm al II-lea in Germania.)

Toate acestea dovedesc un fapt indenegabil: ca fenomenul liberal romanesc are o originalitate indiscutabila si ca merita sa fie luat in consideratie deopotriva pentru aceasta, dar si pentru ca, daca il asezam unde trebuie, il putem socoti un capat de fir al unei sumedenii de miscari care, inca din secolul trecut, au schimbat destinul unor popoare intregi, iar in cazul nostru, se prezinta ca un model cu totul remarcabil de adaptare rodnica. Din pacate, insa, extrapolarea din politologia europeana si anglo-saxona a unui intreg instrumentar inadecvat si incercarea de a-i da, la noi, un sens operativ zadarniceste din capul locului orice explicatie.

Incearca sa-i spui unui occidental de conformatie marxista ca Revolutia franceza nu este expresia tipica a revolutionarismului, ci mai curind o exceptie, si ca nu toate miscarile din veacul nostru o au pe ea ca model. Incearca sa-i spui unui occidental ca monarhia nu are pretutindeni un rol conservator sau de asigurare a ordinei si ca ridicarea unui domnitor roman la demnitatea regala este un act progresist mai abitir decit nu stiu ce revolutie de strada. In fine, ca pornirea unui razboi in estul Europei poate fi un act revolutionar, pentru ca are ca scop indepartarea asupririi unor intregi .populatii. care sufera o impilare deopotriva sociala si nationala. Dar mai ales, spune-i ca in Romania un Hohenzollern a indeplinit aceasta misiune libertara dupa ce unchiul aceluiasi o facuse cu o jumatate de veac inainte si, pe deasupra, fusese si unul dintre ultimii cruciati. In sfirsit, spune-i unui occidental ca lozinca aparent conservatoare .Respect la prosperitate, respect la persoana. e una revolutionara intr-un mediu in care arbitrariul ocupatiei otomane putea anula ambele entitati, prin confiscare si asasinat, in orice clipa.

Politologia occidentala (ca sa nu mai pomenesc de cei care isi inchipuie la Paris ca ridicolele evenimente din mai 1968 de acolo au fost o .revolutie.) este neinstare sa inteleaga situatia unei tari in care clasa boiereasca s-a deposedat de privilegii printr-un act propriu de vointa, parafat de Constitutia tarii si ca o Camera alcatuita in covirsitoare majoritate din mari proprietari de pamint a decis, in numele interesului national, exproprierea latifundiilor. si, in genere, ca o lege cu actiune radicala, votata dupa dezbateri firesti si civilizate intr-un Parlament legal constituit, poate insemna o revolutie mai curind decit tunurile Aurorei, spargerea vitrinelor si incendierea masinilor intilnite pe strada si chiar inaltarea ghilotinei si taierea cu repetitie a capetelor.

P.S. Pentru precizarea situatiei din Tarile Romanesti, mai apoi din Regat, e mai productiv sa faci comparatii nu cu tarile de sorginte ale unui fenomen, ci cu aplicarea lui intr-un spatiu invecinat. Romania Vechiului Regat face o pata alba, eventual frumoasa, in aceasta parte a Europei si chiar a lumii printre atitea despotii, imperii si expresii ale nondemocratismului. De aici, in parte, ura speciala a Rusiei fata de noi: mica noastra tara, fara putere militara si economica, era o sfidare la adresa imperialismului si stilului crunt muscalesc. Democratia noastra schiopata la tot pasul, parlamentarismul nostru era mult criticabil, dar toate libertatile noastre faceau din noi o unica republica libertara si sub sceptru monarhic.



* In urma unei sugestii venite din partea d-lui N. Serban Tanasoca, tin sa subliniez ca rolul conservator (intrupat chiar intr-un partid astfel numit) al boierimii romane s-a accentuat la sfirsitul veacului trecut, tocmai pentru ca legislatia liberala moderna le daduse un statut mai ferm in legatura cu posesiunea pamintului . ba se poate spune ca abia dupa Cuza ei au fost improprietariti legalmente. Cum ar fi putut dori asemenea oameni sa se intoarca la epoca voievodala sau la cea fanariota, eventual la arbitrarul obicei al pamintului.?

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 210
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved