Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE






ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Populism si Neo-populism. Concept si practici

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic






DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
GEOPOLITICA SI GEOSTRATEGIA RESURSELOR PETROLIERE
FRONTIERELE, SUPRAVEGHEREA SI CONTROLUL FRONTIERELOR
Lupta pentru dobandirea legitimitatii politice: campania electorala
Definitia totalitarismului si diferenta dintre totalitarism si autoritarism
REFORMA PARLAMENTULUI EUROPEAN CONFORM TRATATULUI CONSTITUTIONAL
Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la Maastricht in anul 1992 si intrat in vigoare in anul 1993
Conferinta de la Johannesburg, 2002
Conceptul de subsidiaritate
Comunicarea electorala
MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE CONSTRUCTIEI EUROPENE

TERMENI importanti pentru acest document

: populismo2C economia si democratia :

Populism si Neo-populism. Concept si practici[1]

Populismul este una dintre categorile utilizate intens de catre sociologi, istorici, analisti politici si economisti, care studiaza societatile actuale. Nu este nici o indoiala in ceea ce priveste importanta conceptului pentru stiintele sociale, si mai ales pentru cele politice.[2] Resurgenta practicilor populiste (miscari politice, discursuri, simboluri si mitologii) este vazuta de unii analisti drept principala trasatura a politicii de dupa Razboiul Rece.[3]

Cu toate acestea nu exista inca un consens asupra a ceea ce semnifica in mod real acest termen si, desi exista un numar important de lucrari care trateaza aceasta tema, el nu a fost pana astazi subiectul unei analize teoretice riguroase (asa cum au fost celalate – isme, precum feudalism, capitalism, liberalism, socialism etc).[4]

 Populismul este unul dintre acele concepte, (altul este democratia) frecvent utilizat in studiul politicii si care are intelesuri diferite in functie de context sau de autor.[5] Toti specialistii recunosc dificultatea, daca nu imposibilitatea de a gasi o definitie capabila sa acoperea aspectele comune pe care le au niste manifestari extrem de diverse in timp si spatiu.[6] In acelasi timp, tocmai aceasta posibilitate de a defini realitati diferite, de multe ori chiar contradictorii, a facut ca termenul „populism” sa fie utilizat intens si sa se bucure de popularitate in randul cercetatorilor.

Dificultatea aceasta de definire provine din faptul ca „populismul” ca doctrina sau miscare este complex si proteic, aparand peste tot in contexte diverse si contradictorii.[7] Populismul prezinta caracteristica de a se putea aplica unor situatii variate sau hibride, aparand astfel indoiala in ceea ce priveste posibilitatea de definire.[8] Unii autori afirma chiar ca el este un concept gol de intelesuri si de utilitate.[9]

 Miscarile populiste pot apartine unui spectru politic divers, atat de dreapta cat si de stanga, pot fi conservatoare sau progresiste sau ambele in acelasi timp, pot pastra sau reforma, uneori chiar revolutiona societatea, pot sa isi aiba originea atat in mediul urban cat si in cel rural. Ca atare aceste miscari denumite generic „populiste” nu au un caracter de clasa specific, deoarece sunt multiclasiale, cu un grad de organizare scazut, si care doresc promovarea unor schimbari sociale orientate intr-o directie anume.[10]

Singurul punct de acord in ceea ce priveste termenul populist este acela ca el isi are originea etimologica in „populus”, ca atare el se aplica acelor miscari, regimuri, lideri sau stiluri de conducere, care pretind o anumita afinitate cu „poporul”.[11] Insusi termenul de „popor” nu este clar definit si inteles astfel incat Ernest Laclau putea afirma ca  poporul este un concept fara un statut teoretic definit, iar in ciuda utilizarii sale frecvente in discursul politc, conceptualizarea sa precisa nu trece dincolo de nivelul metaforic sau aluziv.”[12]

O alta dificultate majora in ceea ce priveste definirea termenului „populist” este faptul ca acest concept echivoc si evaziv a devenit uneori o anatema, fiind perceput ca avand conotatii peiorative.[13]

Aceasta cercetare isi propune sa prezinte si analizeze in principal cea mai noua forma de manifestare a populismului, si anume neo-populismul. Insa, deoarece o serie de trasaturi ale neo-populismului sunt asemanatoare cu cele ale populismului clasic si intrucat exista chiar autori care neaga necesitatea sau utilitatea acestui prefix[14], pentru analiza neo-populismului consideram ca este necesara clarificare conceptului de populism din punct de vedere al intelesurilor sale, cauzelor aparitiei acestui fenomen, modurile sale de manifestare, trasaturilor principale etc.

Ulterior se va analiza fenomenul neo-populist pentru a observa in ce masura acesta se deosebeste de „populismul clasic” si care sunt trasaturile si caracteristicile sale definitorii. In aceasta analiza vom utiliza ca studii de caz, in special, societatile latino-americane, deoarece aici s-a manifestat plenar, in ultimii ani, fenomenul neo-populist.

Complexitatea conceptului de populism a facut ca definirea sa sa devina extrem de dificila. Vom prezenta in continuare o serie de definitii date in decursul timpului acestui fenomen astfel incat sa obtinem o imagine cat mai completa a conceptului.

Edward Shils, in 1956, considera ca „populismul este o ideologie care proclama ca vointa poporului detine suprematia asupra tuturor celorlate norme, atat cele apartinand institutiilor traditionale, cat si celor provenite din vointa altor straturi sociale. Populismul identifica vointa poporului cu justitia si moralitatea.”[15] Shils insista in definitia sa pe rolul pe care poporul ca un intreg il are in populism, fara insa a aminti nimic despre rolul liderului, al personalitatii puternice a acestuia in relatia cu poporul.

Cele mai cunoscute definitii ale conceptului de populism provin de la cei care au analizat realitatile din spatiul latino-american. Astfel Torcuato di Tella vedea populismul ca „o miscare politica care se bucura de sustinerea maselor provenite din clasa munictorilor urbani sau a taranilor, dar care nu rezulta din capacitatea de organizare autonoma a nici uneia dintre acestea. Ea este sustinuta si de straturi sociale care nu apartin clasei munictoare, dar care sustin o ideologie anti status quo[16] . Di Tella identifica mai clar bazele sociale ale populismului, dar la fel ca si Shils nu aminteste nimic despre lider.

Intr-o alta perspectiva Hệlio Jaguaribe considera ca „populismul reprezinta o relatie non traditionala, directa intre mase si un lider, care ii aduce acestuia din urma sustinerea activa a primelor in cautarea sa a puterii, in functie de capacitatea sa carismatica de a mobiliza sperantele si increderea maselor in vederea realizarii rapide a problemelor sociale in cazul in care obtine suficienta putere. Ceea ce este tipic populismului, este deci caracterul direct al relatiei dintre mase si lider, absenta unei medieri din partea unor esaloane intermediare si faptul ca se bazeaza pe speranta realizarii rapide a obiectivelor propuse.”[17] Putem observa in aceasta definitie ca Hệlio Jaguaribe acorda o importanta majora liderului si relatiei directe a acestuia cu poporul, care la fel ca la Shils este vazut ca un intreg, fara a se acorda un rol special unei clase sau alteia asa cum facuse di Tella.

Prima lucrare teoretica sistematica dedicata populismului este cea editata de Ghita Ionescu si Ernest Gellner in 1969, e fiind si astazi referentul fundamental in studierea populismului. Modul de organizare al cercetarii este extrem de intetresant, astfel, neexistand anterior o baza teoretica foarte bine stabilita pentru analiza conceptului, se pleaca de la prezentarea studiilor de caz (SUA, America Latina, Europa de Est etc) si ulterior, in partea a doua a lucrarii, se incearca conceptualizarea si teoretizarea notiunii de populism.

. In capitolul dedicat Americii Latine populismul este definit ca „o arma organizationla care sincronizeaza interesele grupurilor divergente si se aplica oricarei miscari care nu este bazata pe o clasa sociala specifica.[18] In aceeasi lucrare Peter Wiles considera ca populismul nu este o doctrina ci „orice credinta sau miscare bazata pe urmatoarea premiza majora: virtutea isi are originea in cetatenii simpli, care sunt marea majoritate, si in traditiile lor colective.” Ca atare pentru Wiles populismul este mai mult un sindrom decat o doctrina sau un concept.[19]

Analizele recente utilizeaza in general aceiasi termeni pentru a defini acest concept. Astfel Vladimir Tismaneanu defineste populismul ca „o strategie politica care genereaza mobilizare de mase si suport entuziast pentru un lider si un partid (sau miscare) in randul unor grupuri sociale heterogene, prin opozitia cu establishment-ul politic existent, cerand regenerarea acestuia, adesea in detrimentul drepturilor si libertatilor omului sau ale unei minoritati, a vietii politice, sociale si economice.[20]

Intr-o cercetare asupra trasatuirilor regimului lui Alberto Fujimori in Peru, populismul este definit ca „incercarea de a reprezenta toate sectoarele sociale, prin intermediul schemei lider-mase si cu o abordare care pune in discutie partidele, guvernul si institutiile de inspiratie democratico-liberale.”[21]

Un sociolog experimentat, precum André Touraine afirma ca: „populismul este apelul facut de un lider catre popor impotriva politicienilor si intelectualilor care il tradeaza. Un apel catre poporul simplu impotriva reprezentantilor rai; evocarea a cea ce defineste si uneste impotriva a ceea ce divide si a uitarii a ceea ce este esential.[22] Putem observa ca aceasta definitie a lui Touraine pune accentul pe componenta conflictuala a populismului. Apare astfel caracterul dual al fenomenului populist, pe de o parte el separa masele de elita „tradatoare”, iar pe de alta parte este utilizat ca mijloc de identificare a apartenentei la o comunitate larga, este vorba de popor.

Definirea populismului difera si in functie de domeniul de interes al celor care o realizeaza. Astfel pentru economisti, populistii sunt acei lideri politici care nu aplica politicile neoliberale la moda, asociate in general Consensului de la Washington, ca atare politicile economice aplicate in momentul exercitarii puterii politice cele care determina daca un lider este populist sau nu. Pentru analistii politici populisti sunt acei lideri care realizeaza campanii politice construite pe premise populiste, astfel termenul acesta este asociat mai mult cu un stil de a face politica, decat cu politica propriu-zisa.[23]

Aceasta idee a populismului ca stil de a face politica si nu neaparat ca o ideologie anume sau ca un set de politici specifice este destul de veche, ea aparand in lucrarea coordonata de Ghita Ionescu si Ernest Gellenr, si facand ulterior cariera. Si in actualitate se vorbeste de multe ori despre stilul populist al cutarui lider sau politician, chiar daca acesta nu este din punct de vedere ideologic sau programatic un adept al fenomenului respectiv.

O ultima definitie prezentata aici va fi cea a lui Kurt Weyland care considera populismul drept o strategie politica cu trei caracteristici principale: un lider care apeleaza la o masa eterogena de aderenti care se simt exclusi si ca atare sunt disponibili pentru mobilizare; liderul interactioneaza cu aderentii in mod direct, aproape personal, eliminand organizatiile intermediare, in special partidele; daca liderul utilizeaza un partid politic acesta ramane doar un vehicul personal cu un nivel scazut de institutionalizare.[24] Se poate observa ca Weyland in definitia pe care o da populismului pune accentul pe lider si pe rolul acestuia, fara a aminti nimic insa despre bazele sociale ale fenomenului si fara a recurge la utilizarea copnceptului de popor.

Pentru obiectivele acestui studiu consideram ca acceptiunea cea mai relevanta este aceea care identifica populismul drept o miscare politica eterogena, fara o baza sociala bine definita, caracterizata de existenta unui lider mai mult sau mai putin carismatic, care incearca sa realizeze un contact direct cu masele prin aplicarea unui stil special de a face politica in care se combina apelul la popor ca intreg, cu critica si respingerea establishment-ului politic existent si cu promisiunea rezovarii unor probleme diverse, in special a celor sociale. Altfel formulat, in populism liderul apeleaza la popor contra sistemului politic existent pentru realizarea unui proiect utopic.

In continuare vom incerca sa vedem care au fost cauzele care au dus la aparitia fenomenului populist si caracteristicile acestuia. Dupa cum nu exista un punct de vedere unitar in ceea ce priveste definirea conceptului, aceeasi situatie apare si in cazul analizelor privind cauzele posibile ale aparitiei si dezvoltarii populismului.

Analizand aparitia populismului latino-american Alistair Hennessy descopera o serie de conditii care au favorizat aparitia si dezvoltarea acestui fenomen. Astfel,  inabilitatea claselor de mijloc de a indeplini rolul istoric de generare a unor valori proprii si de stimulare a dezvoltarii economice; adaptabilitatea la schimbare a marilor proprietari de terenuri care au admis in randul lor nouveaux riches  si au continuat sa ofere un model behaviorist pentru clasele mijlocii imitatoare; incapacitatea claselor munictoresti urbane de a dezvolta organizatii autonome si independente si intarzierea in ceea ce priveste dezvoltarea unei culturi a clasei muncitoare; acelerarea valului de emigranti catre marile orase, care a permis acumularea aici a unor grupuri marginale neasimilate de mari dimensiuni, constituie unele dintre cauzele aparitiei populismului in America Latina.[25]

O alta interpretare din aceeasi lucrare sustine ca populismul a aparut ca un raspuns la problemele puse de modernizare si de consecintele acesteia in societati care au fost puse in contact cu forte si idei asociate unui nivel de dezvoltare superior.[26]

Alexandré Dorna da o interpretare psihologica factorilor care au dus la aparitia proceselor populiste, deoarece, in viziunea sa, emergenta acestui fenomen este asociata in general cu un sindrom de dezamagire. Cand se ajunge la un moment de epuizare culturala, de lipsa de incredere in viitor, cand reperele traditionale nu mai functioneza, iar marile institutii nationale (guvern, parlament, partide etc) se videaza de continut, atunci apare posibilitatea dezvoltarii unui curent populist. Acelasi autor constata ca populismul este asociat cu esecul regimurilor democratice, asadar deziluzia democratica  impinge masele sa aleaga alte cai, una dintre acestea fiind populismul.[27]

Pierre-André Taguieff considera ca principala „conditie pentru aparitia unei mobilizari populiste este o criza de legitimitate politica care afecteaza ansamblul sistemului reprezentativ.[28]

Aparitia populismului este vazuta si ca un raspuns la crescanda (si nu intotdeauna nejustificata) neincredere in sistemul institutional democratic, precum si in dezamagirea produsa de performantele clasei politice. [29]

Pentru Laclau populismul apare in momentul cand se intrepatrund trei dimensiuni: realizarea unei echivalente si solidaritati intre cererile nesatisfacute ale unui grup mai mare de indivizi, cristalizarea acestora in jurul unor simboluri comune si aparitia unui lider politic al carui discurs si imagine sa incarneze acest proces de identificare populara in jurul unor nemultumiri impartasite.[30]

Desi in general aparitia populismului a fost asociata unor perioade de criza, de intensa mobilizare sociala si politica, studiile recente demonstreaza ca acest fenomen poate aparea si in perioade considerate „normale”. In acelasi timp incercarea de a explica un concept vag pe baza unui alt concept („criza”) la fel de neclar si lipsit de putere explicativa este lipsita de validitate stiintifica, chiar daca adesea corelatia respectiva functioneaza din punct de vedere istoric.[31]

Deoarece fenomenul populist in intregul sau este greu de definit si de cuprins intre niste limite precise, cu atat mai mult diversele interpretari privind caracteristicile acestui fenomen sunt dificil de incadrat intr-o tipologie unitara. De multe ori caracterizarile fenomenului populist reiau intr-o masura mai mare sau mai mica elemente existente in anumite definitii ale procesului acestuia.

Peter Wiles enumera o serie de caracteristici ale conceptului de populism in incercarea sa de a demonstra ca acest fenomen este mai mult un sindrom decat o doctrina. Astfel in viziunea sa populismul este mai degraba moralistic decat programatic, ceea ce face ca logica si capacitatea de a fi eficient sunt mai putin valorate decat atitudinea potrivita sau aparenta spirituala. Populismul tinde sa puna liderii intr-un contact mistic cu masele, avand in acelasi timp un caracter slab organizat si nedisciplinat. Ideologia sa este slab elaborata si orice incercare de a o defini sau clarifica se termina fie in derizoriu, fie printr-un raspuns ostil. In general miscarile populiste au un caracter anti-intelectual, chiar si in randul intelectualilor care adera la ele. Alte tinte favorite ale populistilor sunt: establishment-ul, elitele economice (finantistii in special), militarii, religia (desi fiind traditionalisti in acelasi timp sunt si religiosi) etc. Populismul se opune inechitatilor sociale produse de institutii, dar accepta inegalitatile structurale.[32]

O contructie sintetica a populismului ne este oferita de Garcia Montero, ea cuprinzand cinci aspecte principale: un leadership politic de tip personalist si paternalist, dar nu necesar carismatic; o coalitie multiclasiala, eterogena, care concentreza sectoarele inferioare ale societatii; un proces de mobilizare politica de sus in jos, care elimina formele institutionaliate de mediere sau le subordoneaza unor legaturi personale; o ideologie amorfa sau ecletica, caracterizata printr-un discurs care exalta sectoarele inferioare sau care este anti-elitista si anti-establishment; un proiect economic care utilizeaza metode redistributive si clienteliste generalizate cu scopul de a obtine sprjinul sectoarelor populare. [33]

Un „portret robot” mult mai complex al populismului este realizat de Alexandre Dorna intr-o serie de lucrari consacrate acestei teme.[34] Potrivit autorului francez populismul este un sindrom in acelasi timp confuz si exuberant caruia ii sunt asociate mai multe semne. Acesta constituie doar un model fata de care trebuie raportate populismele reale, care nu se vor incadra niciodata in totalitate in acest model perfect.

Atitudinea populista se constituie intr-o prezenta constata a intregii politici, ea nu este apanajul particular al unui partid politic sau al unui politician deoarece nu exista nici un discurs politic care sa nu faca referire la popor. Populismul este un fenomen de tranzitie care se manifesta de o maniera eruptiva si aproape efemera sub presiunea unei crize generalizate si care devine cronica.

Nu este neaparat nevoie de un colaps al sistemului politic anterior pentru aparitia populismului. Este suficient  sa existe o criza a reprezentarii in urma careia o mare parte a societatii sa simta ca niciunul dintre partidele politice existente nu ii mai reprezinta interesele.

            Sunt voci care afirma[35] ca populismul poate apare in orice stadiu de dezvoltatre al societatii ca urmare a unor fracturi care au loc in „blocul de putere” si care au ca rezultat apelul catre popor din partea unei fractiuni in vederea opozitiei fata de sistemul idelogic sau politic existent. Astfel populismul este vazut ca o tactica rafinata a unei parti a claselor dominante care doreste sa isi mentina hegemonia, drept pentru care se va desprinde de coalitia oligarhica dominanta si apeleaza la mobilizarea poporului ca singura metoda de a-si pastra privilegiile si drepturile.[36]

O alta trasatura marcanta si, in acelasi timp, insondabila a realitatii populiste nu este neaparat efervescenta sociala care acompaniaza acest fenomen, ci mai ales bazele emotionale care il anima. Majoritatea analizelor privind fenomenul populist escamoteaza componenta emotionala, care este cea mai subtila si mai putin vizibila.

Principala modalitate de expresie a populismului este aceea de critica la adresa status quo-ului si a establishment-ului. Atunci cand cetatenii realizeaza decalajul existent intre realitate si discursul celor care guverneaza, cand au sentimentul ca nu dispun de nici o modalitate eficienta de a se face ascultati, cand realizeza ca elitele nu fac nimic in sensul ameliorarii situatiiei lor, atunci numarul nemultumitilor creste pana ajunge sa realizeze o masa critica capabila sa erupa. Nu este necesar ca aceasta eruptie sa aiba loc, de cele mai multe ori populismul este doar un semnal de alarma si nu o explozie violenta contra autoritatii.

Indubitabil este faptul ca principala trasatura a populismului este existenta si prezenta activa a liderului carismatic al carui stil personal marcheaza situatia si epoca sa, el incarnand omul providential, salvatorul, eroul mitic. Relatia sa cu poporul este directa, calduroasa, spontana, el devenind nu doar portavocea acestuia, ci chiar simbolul sau viu. Stilul sau este retoric, dar nu demagogic, deoarece discursul sau leaga un diagnostic real cu o viziune emotionala, care ofera speranta. Pentru majoritatea cercetatorilor acest personaj carismatic este o conditie sine qua non a existentei si a definirii conceptului de populism.[37]

Exista voci care contesta insa rolul carismei si a liderului carismatic in cadrul populismului. Astfel Hermet crede ca trebuie relativizat rolul jucat de ascendentul personal al emitatorului mesajului populist, deoarece aceasta trasatura nu este decat accesorie si chiar contingenta. Chiar daca carisma liderului apare de multe ori drept cruciala, ea nu constituie o necesitate absoluta si deci nu trebui luata in considerare de maniera absoluta. Mesajul populist poate sa ramana in anumite cazuri anonim, astfel incat carisma unei persoane sa nu aiba o importanta majora.[38]

Un element caracteristic al populismului este caracterul sau multiclasial care apare ca o constanta in ciuda diverselor experiente care au avut loc pe parcursul timpului. Interdependenta si intrepatrunderea claselor sociale constituie bazele unei miscari care depaseste antagonismele clasice de tipul dreapta-stanga. Atitudinea populista este una in care se cauta realizarea unei uniuni si coeziuni care depasesc politica partizana. Populismul este, prin urmare, un puternic motor de integrare care poate da nastere unor atitudini nationaliste temperate.

Desi, din punct de vedere istoric, inceputurile populismului se remarca prin suportul de origine rurala, in ultima perioada tot mai multi dintre aderenti populismului sunt din mediul urban, dar si in acest caz se remarca intrepatrunderile observate anterior.

Lipsa unei organizari puternic structurate este o constanta a populismului. Miscare de mase, mai mult decat partid de mase, populismul se caracterizeaza prin lipsa unui aparat organizat, puternic structurat, singura legatura solida fiind realizata prin intermediul liderului si nu prin nivelurile intermediare.

Spre deosebire de alte miscari politice actuale populismul este lipsit de o ideologie puternica, bine definita, ideile sale conducatoare fiind vagi si in permanenta constructie. Chiar daca populismul ajunge sa dobandeasca puterea poltica, caracteristica sa programatica este un pragmatism popular. Cauza acestei lipse de ideologie poate fi identificata in intentia sa originala, aceea de adresare intregului popor, contra oligarhiei dominante, revendicarile sale fiind simple si concrete. Liderul populist este in aceasta situatie de absenta a unei ideologii si a unui program politic clar, principalul catalizator al revendicarilor populare.

O ultima caracteristica a populismului este aceea ca, adresandu-se intregului popor, prin necesitate trebuie sa recurga la marile mituri fondatoare ale fiecarei natiuni, ca atare simbolurile si imaginarul colectiv joaca un rol determinant in discursul populist.

            Pentru a sintetiza trasaturile si caracteristicile principale ale populismului vom spune ca acesta se adreseaza poporului care este contrapus unei elite, adresarea se realizeaza in directia omului simplu, comun si nu a unei clase determinate precis sau a unui grup profesional sau de interese; de cele mai multe ori exponentii populismului nu dispun de un program politic comprehensiv si concret, ci de un puternic compromis moral care isi are punctul de plecare in cateva aspecte programatice; populismul prefera relatia directa intre popor si lideri; are intotdeauna un caracter multiclasial.[39]

            Am vazut anterior ca majoritatea celor care analizeaza fenomenul populist sustin lipsa de ideologie a populismului, saracia sa doctrinara si programatica, reducand baza ideologica la o idealizare a poporului autentic, idealizare care serveste drept doctrina. Data fiind insa diversitatea contextelor geografice si istorice in care s-a manifestat populismul, continutul sau ideologic este nu numai extrem de sumar, ci si foarte divers.

            Sunt alte voci care afirma insa ca populismul nu este o miscare socio-politica, cu atat mai mult un regim statal, ci un fenomen de tip ideologic care poate exista in interiorul unor organizatii si regimuri politice, unor clase sau orientari politice dintre cele mai variate si divergente. [40]

Populismul, spre deosebire de o serie de alte familii politice, nu are nici teoreticieni de marca, nici o doctrina elaborata. Exista totusi o serie de elemente comune tuturor fenomenelor populiste, care prin frecventa lor pot fi considerate niste teme ideologice exclusiv ale populismului.

Principala orientare ideologica a populismului poate fi considerata cea care tine de natura sa „negatoare”, care trebuie inteleasa in sensul respingerii totale a celor care profeseaza un alt credo, ea cautandu-si interlocutori doar in interiorul publicului sau fidel. Proiectele si discursurile populiste resping cvasi-totalitatea principiilor, institutiilor sau practicilor politice si sociale existente in societatea respectiva. Nu este contestata o practica politica anume sau un lider politic ci se respinge sistemul existent in totalitatea sa si este contestata legitimitatea ordinii politice si sociale existente.

In general, in esenta sa, discursul populist este unul al unei reinnoiri complete: curatarea sistemului politic; eliminarea politicienilor corupti si mediocri; revolutia anti-birocratica; aparitia unei noi ordini cu adevarat populare gratie eforturilor si meritelor unui lider providential, altruist, eroic si patriot.[41]

Aparitia acestui lider salvator poate duce la slabirea si chiar la inlaturarea institutiilor democratice deoarece ideologia populista privilegiaza relatia directa dintre lider si popor, fara a se mai recurge la canale institutionale. Odata ajunsi la guvernare populistii cauta sa genereze relatii de dependenta si loialitate catre persoana liderului si nu catre institutii, deoarece ei prefera respectul si admiratia pentru lider mai mult decat pentru pozitia propriu-zisa pe care liderul o ocupa. De exemplu, nu este presedentia ca institutie cea care genereaza respect si loialitate, ci persoana presedintelui, pentru ca in momentul in care respectivul paraseste functia sa, loialitatea adeptilor va urma acea persoana si nu institutia ca atare.[42]

Din aceasta negare absoluta si totala rezulta o alta trasatura ideoogica a populismului, este vorba despre atitudinea anti-elitista care vizeaza birocratii si tehnocratii, considerati responsabili pentru o serie de probleme in functionarea societatilor respective. Apare totodata si o atitudine anti-intelectuala, intelectualii fiind vazuti de catre populisti drept propagandisti „servili si perfizi”, care propaga o orientare favorabila intereselor si dorintelor celor care reprezinta sistemul respins.

Respingerea sistemului politic existent reprezinta de fapt contestarea ordinii politice stricto senso, fara a pune in discutie echilibrele social, economic, etnic sau cultural in vigoare, ca atare putem spune ca in ciuda identificarii populistilor cu extrema stanga, ei nu sunt marxisti si, cu atat mai mult, revolutionari. Chiar si in variantele cele mai progresiste, populistii au considerat lupta de clasa si comunismul ca un atentat la adresa unitatii nationale.

 Desi inamici ai administratiei existente, populistii sunt in acelasi timp, dat fiind caracterul lor multiclasial, sustinatorii unei „mari uniuni nationale” care sa reuneasca toate paturile si straturile sociale, singurii care urmeaza sa fie cu adevarat exclusi fiind politicienii corupti si birocratii ineficienti si incompetenti. Miscarile populiste nu sunt anti-stat nici in ideologie, nici in actiune, ele se opun statului in formele actuale, in special tipului de politici specifice unui sistem parlamentar.[43] Pentru o mai buna exemplificare putem cita aici cuvintele lui Juan Domingo Peron, unul dintre reprezentantii de marca ai populismului, care afirma: „Noi suntem democrati, dar nu din acea democratie in care libertatea, justitia si legea sunt instrumente pe care opresorii le folosesc pentru a-si mentine puterea. Noi recunoastem existenta unei singure democratii veritabile si autentice: democratia sociala”.[44]

De multe ori viziunea populistilor este una pe termen scurt, programele lor sustinand obiective imediate, castigurile palpabile si rapide fiind de un mai mare interes decat schimbarile structurale majore sau propunerea unui proiect bine definit pentru dezvoltarea sau modernizarea societatii. Este cunoscuta afirmatia unui sustinator al unui candidat populist care afirma „el va reduce costul tuturor produselor si totodata a promis ca va da burse scolare tuturor copiilor iar eu am sapte”. De altfel, desi de multe ori miscarile populiste au fost considerate drept modernizatoare, in majoritatea cazurilor ele isi auto-proclama o afinitate majora cu cultura politica traditionala din statele respective. Exista insa si situatii in care miscarile populiste incearca sa creioneze un program rational de dezvoltare economica, sociala si politica. [45]

O alta dimensiune a ideologiei populiste este aceea solidarista, nationalista si moralizatoare, care are drept corolar sustinerea existentei unui complot perpetuu contra poporului, ceea ce implica si justifica instaurarea unei stari de urgenta, care ascunde de fapt tentatia autoritarista a populismului. Apelul la popor, ca detinator al suveranitatii care trebuie aparata, are drept scop real legitimarea mesajului negator si critic la adresa structurilor si institutiilor existente, deoarece vorbind in numele poporului, populistii considera ca se bucura de o autoritate superioara celei a adversarilor lor.

Ideologia populista utilizeaza in special un  registru mitic, cu doua axe principale: aceea a unitatii indisolubile a poporului, dincolo de separarile artificiale realizate de dusmanii sai, si aceea a opozitiei maniheiste totale stabilite intre aceasta colectivitate unita si o casta conducatoare nedemna de a conduce. Poporul este vazut ca un corp omogen, care detine o unitate organica confundata de cele mai multe ori cu natiunea in interiorul careia indivizii sunt legati indisolubil prin necesitatea de a supravietui din punct de vedere istoric.

Propensiunea moralizatoare a ideologiei populiste sprijina conceptia izolationista a unui popor unit si solidar. Aceasta propensiune justifica diferentierea intre legitimitatea si autoritatea ideilor si sentimentelor acestui popor, in opozitie cu intentiile maligne si vicioase ale liderilor politici existenti. Poporul, in cadrul ideologiei populiste, este vazut ca un corp viu, care poseda ratiune, autenticitate, un set de valori fundamental pozitive si care nu se poate insela si nu poate fi inselat. Populistii reduc toata actiunea politica la un „bun simt” popular, caruia cei care guverneaza trebuie sa i se alinieze.[46]

O ultima trasatura a ideologiei populiste este data de caracterul sau futurist, utopic, chiar milenarist. Toata ideologia populista se bazeaza pe aceasta promisiune a unui viitor luminos, pozitiv, in care toate problemele societatii vor fi rezolvate, in care toate sperantele poporului vor fi indeplinite. Utopia populista se constituie intr-un ideal de viata, de justitie sociala, de respect al celuilat, de securitate si mai ales intr-un ideal al unei unitati nationale regasite.[47]

Am discutat pana acum despre conceptul de „populism” si despre diversele sale aspecte, urmand ca in continuare sa analizam conceptul de neo-populism. Ca si conceptul de „populism” si neo-populismul este greu de definit si de analizat. Sunt o serie de cercetatori care sustin clar diferentele existente intre neo-populism si populism[48], in timp ce altii considera ca acest fenomen este doar o simpla varianta a populismului si am vazut anterior [49] ca sunt o serie de autori care contesta pertinenta acestui concept si chiar existenta sa.

In opinia noastra evolutiile prin care au trecut in ultimii ani diversele experiente populiste, ne indreptatesc sa vorbim de o noua forma de populism care prezinta o serie de trasaturi si caracteristici noi, si care poate fi numita neo-populism. Acest concept nu trebuie inteles ca unul total diferit si independent de populismele anterioare, ci ca o evolutie a acestora fata de care difera in anumite aspecte. Nu este vorba deci de o ruptura totala de experienta anterioara, de aceea analiza noastra se va concentra pe acele aspecte prin care noile forme de manifestare ale populismului difera de ceea ce am putea numi „populismul clasic”.

Vom incerca sa analizam acest concept prin intermediul comparatiei cu trasaturile, caracteristicile si specificitatile pe care le-am prezentat anterior pentru modelul populist. Ca studiu de caz vom folosi in special America Latina si mai ales Venezuela si guvernare lui Hugo Chávez, considerat exponentul principal al acestui nou curent politic.

            In anii 80 au avut loc o serie de schimbari sociale majore care pe termen lung au interactionat cu repercusiunile sociale ale reformelor economice de inspiratie neoliberala, provocandu-se astfel o serie de efecte politice precum cresterea apatiei politice si o slabire a tuturor organizatiilor sociale si politice. In acelasi timp a crescut cererea pentru structuri si mecanisme de integrare sociala.

Odata cu politicile neo-liberale s-a modificat major si rolul statului, ceea ce a avut repercusiuni importante asupra rolului partidelor politice ca mediator intre stat si societate. Astfel partidele si-au vazut afectate o serie de functii pe care anterior le detinusera: canalizarea cererilor populare, reducerea costului informatiei pentru votanti si structurarea politicii electorale, influentarea gestiunii publice, intermedierea intre structurile statului si societatea civila, mentinerea unui control social asupra demnitarilor etc.

Unul dintre rezultatele acestor transformari politice si culturale a fost aparitia unor lideri politici noi, anti-politici, outsiders etc. Acestia cauta sa construiasca un spatiu politic a carui diviziune fundamentala va fi cea dintre clasa politica si popor, iar ei sustinan poporul se prezinta drept incarnarea vointei populare, drept salvatori ai natiunii etc. Ca atare printre principalele trasaturi ale acestor lideri se numara tendintele caudiliste, mesianismul, atitudinile paternaliste, maniheismul si opozitia la toate formele de organizare cu reguli bine stabilite. Ei cauta sa obtina sprijinul maselor prin intermediul unui discurs mesianic, protector, interpersonal, direct si fara intermediari.[50]

Aparitia acestui nou tip de populism este explicata ca rezultat al tensiunilor care apar intre o economie care marginalizeaza si o politica care necesita integrare. Politicile neoliberale au erodat identitatile de clasa si au creat mase amorfe care trebuie integrate in societate. Aceasta este una dintre marile diferente ale noului model care aplica politici neoliberale excludente, fata de populismul clasic care dezvolta si implementa politici de includere adresate sectoarelor populare.[51]

            La fel ca si conceptul inital de populism si cel de neo-populism este dificil de definit. Dintr-o perspectiva institutionala el dobandeste o serie de trasaturi enumerate in continuare. Astfel, neo-populismul este vazut ca o forma elevata de decizionism si voluntarism politic care s-a dezvoltat in contextul unei slabiri a institutiilor si a decadentei politicii, care isi au radacinile intr-o profunda criza a institutiilor democratice (partide, executiv, parlament etc). Acest fenomen exacerbeaza un stil de a face politica personalist si anti-institutional care deriva la randul sau dintr-o cultura politica paternalista si care se hraneste, fara indoiala, din tipul de regim prezidentialist.[52]

            O definitie sintetica a neo-populismului este acea care il asimileaza cu „un stil de actiune preceptibil prin formele pe care le asuma discursul si actiunea politica: o preeminenta a carismei personale in reprezentarea politica, slabirea mecanismelor institutionale formale, influenta factorilor culturali in ceea ce priveste schimbarile politice si o precarietate ideologica.[53] Se poate observa ca in definireal neo-populismului, in comparatie cu populismul, accentul este pus pe ideea ca acest fenomen este un stil de a face politica, caracteristic anumitor lideri politici.

Alte definitii ale neo-populismului pun accentul pe modul de a face politica prin intermediul utilizarii mass-mediei si a altor tehnici moderne. Astfel Guy Hermet considera ca acest termen desemneaza „tehnici electorale populiste la nivelul marketingului politic, dar liberale si fidele ortodoxiei democratice in ceea ce priveste intentiile liderilor care le utilizeaza. Acest marketing mediatic este denominatorul comun al unui neo-populism liberal-mediatic care nu constituie decat o resursa tehnica. Acest neo-populism se limiteaza la a cultiva o cetatenie bazata pe emotii facile, folosind propuneri seducatoare si fotogenia candidatilor in scopuri mai ales electorale.”[54]

Cauzele aparitiei acestui nou tip de comportament politic sunt si ele diferite intr-o oarecare masura fata de cele care dusesera anterior la aparitia proceselor populiste. Perelli considera ca aparitia neo-populismului poate fi explicata de urmatorii factori: criza partidelor politice, lipsa de incredere in liderii politici anteriori, necesitatea unei mari parti a populatiei de a primi un mesaj de speranta, existenta unei persoane care sa poata comunica usor cu masele, in principal prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa si propunerea unor actiuni vagi care sa implice mai ales o activitate simbolica orientata spre luarea in consideratie a intereselor poporului.[55]

Una dintre principalele cauze ale aparitiei neo-populismului este lipsa unui sistem de partide consolidat. ceea ce permite ca lideri apolitici sa poata atrage foarte usor suportul popular fara a se integra neaparat intr-o organizatie politica si fara a fi nevoie sa intre in competitie cu acestea, prin apelul la acei votanti carora le lipseste identificarea partidista. Permanentele framantari in interiorul partidelor, modificarile frevente ale acestora, discrediteaza organismele politice clasice si lasa un teren propice pentru lideri neo-populisti care nu au de depasit prea multe obstacole organizationale in cursa lor spre putere.[56]

Alti autori considera ca dimpotriva intarirea partidelor politice, care are drept rezultat crearea unei „partidocratii” si a unui „sistem de partide cartel”, constituie una dintre cauzele aparitiei neo-populismului[57]. Astfel, analizand cazul venezuelean, Ramirez Roa considera ca trecerea la „partidocratie”, primatul partidelor politice, s-a realizat in detrimentul vointei individuale a alegatorului care este obligat sa voteze ceea ce ii ofera partidele fara a avea posibilitatea de a alege. Pe de alta parte, procesul de luare a deciziilor nu tine cont absolut deloc de vointa sau de interesele cetatenilor. Astfel apare o criza a reprezentarii politice, care adanceste fractura intre guvernanti si guvernati si care creeaza un mediu propice pentru dezvoltarea neo-populismului.[58]

Intr-o alta opinie cauzele dezvoltarii neo-populismului sunt considerate ca fiind urmatoarele: criza economica si excluziunea sociala presupusa de aceasta criza, la care se adauga criza partidelor politice si o neincredere si dezamagire generala fata de politica partidista, careia i se agrega efectele sistemului prezidentialist si ale institutiilor care favorizeaza si alimenteaza aparitia acestui tip de lideri politici care, la randul lor, se inscriu intr-o traditie de a face politica proprie societatilor cu grave dezechilibre sociale.[59]

Harry E. Vaden considera ca cresterea nivelului de educatie, extinderea sufragiului, o mai mare egalitate de gen, o cultura politica tot mai sofisticata si o implicare ampla in politica a dus la necesitatea aparitiei unor noi forme de participare politica, care nu isi gaseau satisfactia in populismul traditional.[60] Aceasta parere intra in contradictie cu opinia genrala potrivit careia populismul si neo-populismul sunt specifice unor societati sarace, cu un grad scazut de educatie si cultura, in care populatia nu participa in mod activ la viata politica.

Analizand dintr-o perspectiva psihologica fenomenul neo-populist, AlexAndré Dorna considera ca printre cauzele aparitiei acestui fenomen se numara: absenta unui proiect comun pentru viitorul omenirii, esecul teoriilor explicative atat a celor liberale, cat si a celor comuniste, prezenta monopolista a unui neo-liberalism la nivel guvernamental, erodarea bazelor solidarismului, cresterea cererii de securitate intr-o lume tot mai periculoasa, la care se adauga cererea de lideri providentiali si de figuri carismatice care sa fie capabile sa se opuna status quo-ului care inabusa majoritatea tacuta.[61]

In ceea ce priveste caracteristicile neo-populismului, una dintre cele mai interesante este aceea ca noii lideri populisti se demonstreaza a fi mult mai fragili si mai efemeri decat cei din perioada populismului clasic. Deoarece nu mai exista identitati derivate puternice, nici interese agregate de o maniera stabila, ambele fiind in acest moment mult mai difuze, liderul neo-populist este obligat sa faca un permanent efort de a traduce in politici publice cererile si asteptarile votantilor, de a construi si metine imagini capabile de mobilizare. Capacitatea acestor lideri de a se mentine la putere depinde de capacitatea lor de a guverna in mod eficient, de a avea rezultate concrete si de a-si construi in permanenta imaginea in functie de cerintele si dorintele maselor.[62]

Un rol deosebit de important in acesta ecuatie revine utilizarii masive a mijloacelor de comunicare in masa. De altfel, dupa cum am observat si anterior, aceasta folosire a noilor tehnici si a mass-mediei constituie una dintre caracteristicile definitorii ale noului populism, constituind totodata si un element important de diferentiere fata de experientele populiste anterioare.[63]

Strategia neo-populista incearca insa depasirea acestei rutine electoraliste, astfel incat odata ajunsi la putere liderii neo-populisti au ambitia de a fideliza un public cat mai larg mizand pe un stil personalist, pe readucerea in dezbaterea publica a unor teme respinse sau neabordate de partidele politice anterioare.[64]

In plan ideologic discursul neo-populist se releva ca ambiguu si ecletic. Este un amestec de elemente prin care se apeleaza la masele popluare, la poporul oprimat si la natiunea amenintata de dusmani interni si externi, si care, in acelasi timp, isi manifesta sprijinul pentru valorile neo-liberale si strategiile de transformare a economiei bazate pe economia de piata. Aici apare o noua diferentiere fata de populismul clasic, deoarece neo-populismul abandoneaza temele anti-imperialismului, etatizarii economiei, dezvoltarea bazata pe resurse proprii si ideile distributive, pentru a enunta o serie de idei si masuri de restrangere a rolului statului in economie, privatizarea, orientarea economiei catre export si catre deschiderea spre comertul mondial.[65]

Se pastreaza insa o serie de elemente ale discursului populist clasic. Astfel, acesti lideri se propun drept ultima ratio  increderii cetatenilor in institutii, ca o garantie ca modernizarea (si reformele care o acompaniaza) se va realiza in mod efectiv si cu cel mai mic cost social posibil. Cu alte cuvinte, neo-populistii se prezinta in acelasi timp ca personificarea ordinii, a capacitatii de a guverna si de a lua decizii, dar si ca protectori paternalisti ai poporului, veghind pentru cei pe care ii reprezinta si pe care vor sa ii protejeze fata de rigorile impuse de economisti si de tehnocrati (majoritatea adusi la putere chiar de catre ei), fata de o lume insensibila la suferintele oamenilor si o societate unde competitia si inegalitatile presupuse de piata libera s-au adancit generalizand astfel senzatia de incertitudine si insecuritate personala.[66]

Pentru Guillermo O’Donnell fenomenul neo-populist apare drept „democratie delegativa”. In viziunea lui O’Donnell modelul delegativ are urmatoarele caracteristici: delegarea suveranitatii populare catre presedinte, care este vazut ca incarnarea natiunii si ca principal urmaritor al interesului national, paternalismul prezidential, mobilizarea intensa, scaderea rolului puerii legislative si a celei judiciare, presedintele ales fiind autorizat prin delegatie sa guverneze asa cum considera el.[67]

Combinatia dintre populismul politic si liberalismul economic, specifica neo-populismului constituie una dintre cele mai importante trasaturi ale noului proces si cea care diferentiaza in mod fundamental neo-populismul de populismul clasic. Acesta din urma fusese asociat cu politici economice nationaliste, centrate pe piata interna, protectioniste, distributive, bazate pe cresterea cheltuielilor guvernamentale, care la randul lor duc la cresterea inflatiei.

Neo-populismul este caracterizat de compatibilitatea si coexistenta unui discurs populist si a unor politici economice liberale, aceasta compatibilitate bazandu-se pe impartasirea aceleiasi viziuni si a unor scopuri comune. Atat populismul contemporan cat si liberalismul economic vad individul, si nu grupurile, ca elementul de baza in construirea politicii si economiei, ambele sustinand o relatie directa si nemediata intre indivizi si stat. Ca atare ambele fenomene resping acele abordari (precum pluralismul sau corporatismul), care au in centru grupul si care sustin importanta organizatiilor intermediare ca elemente constitutive ale societatii civile si ale legaturii dintre cetateni si stat. [68]

Neoliberalii utilizeaza atacurile populistilor impotriva intereselor speciale ale establishment-ului si ale status quo-ului pentru a combate interventionismul statal, iar liderii populisti moderni utilizeaza retetele neo-liberale pentru a mina bazele organizatiilor intermediare, ale birocratilor si politicienilor rivali, acuzati ca doresc sa isi mentina privilegiile. Pentru a elimina aceste interese de casta, atat neo-populistii, cat si neo-liberalii sustin concentrarea puterii si, ca atare, ambele tabere cauta sa intareasca ramura executiva in detrimentul institutiilor rivale, cum ar fi parlamentul. In ciuda retoricii lor anti-etatiste, expertii neo-liberali incearca sa intareasca elementele centrale ale statului, in special institutia rezidentiala, pentru a putea impune prin intermediul acesteia o serie de reforme structurale. Populistii sprijina si ei aceasta concentrare a puterii la nivelul superior al statului care intareste leadership-ul personalist. Putem spune ca neo-populistii si neo-liberalii coincid in abordarea de sus in jos a procesului de luare a deciziilor.[69]

Urmandu-l pe Dorna in analiza privind caracteristicile neo-populismului in comparatie cu cele ale populismului clasic, putem descoperi o serie de elemente comune celor doua procese, dar si deosebiri fundamentale. In prima categorie se inscriu: apelul personal lansat de catre un lider carismatic catre popor, acest apel se adreseaza poporului intreg (mai putin elitelor ilegitime banuite de complot) si are deci un caracter unificator. Poporul caruia i se adreseaza apelul este cel autentic, ramas el insusi, cel care isi conserva identitatea nationala, iar schimbarea ceruta implica o ruptura purificatoare cu prezentul (sistemul fiind considerat corupt). Principalul element diferentiator este acela ca vectorul noului populism este utilizarea perversa a mass-mediei si, in special, a televiziunii[70]

O alta deosebire dintre cele doua procese este aceea privind sectoarele sociale carora li se adreseaza ele si pe care le reprezinta. Daca populisti se adresau tuturor sectoarelor avand o viziune integranta, neo-populistii isi aleg ca tinta a discururilor lor in special sectoarele marginalizate, excluse si discriminate economic, politic, rasial, cultural, social etc. Astfel se explica importanta pe care o capata in miscarile neo-populiste grupuri sociale precum indigenii, metisii, emigrantii, somerii etc.[71] In acelasi timp neo-populisti renunta sa se mai adreseze unor sectoare care fusesera cruciale pentru populisti, cum ar fi sindicatele sau marii industriasi.[72]

Ca si in cazul populismului, miscarile neo-populiste nu au o ideologie foarte bine definita (poate cu exceptia cazului Venezuelei care va fi analizat ulterior), ele militand pentru o serie de transformari ale modelului economic si ale celui politic. Multe dintre aspectele prezentate pentru populism se repeta si in ideologia neo-populista, diferentele majore fiind studiate anterior, astfel incat nu vom relua discutia.

In final vom incerca sa analizam trasaturile discursului neopopulist si sa vedem in ce masura ele se aplica unui caz concret, este  vorba de Hugo Chávez, presedintele Venezuelei, considerat cel mai important reprezentant al neo-populismului.

In ciuda diferentelor existente intre diverse modele de neo-populism, ca si intre liderii neo-populisti, exista o serie recurenta de marcatori lingvistici, comportamentali si semantici, comuni tuturor acestor discursuri, si care au fost analizati de Alexandre Dorna.[73] Vom prezenta aceste caracteristici comune urmand apoi sa le aplicam unui studiu de caz.

Astfel limbajul neo-populist este unul simplu, cu putini termeni tehnici, usor comprehensibil pentru toti. Stilul este direct, de o franchete care pune in inferioritate limba de lemn traditionala utilizata de clasa politica, de functionari si tehnocrati. Logica discursiva este una apartinand simtului comun, argumentele utilizate nefiind in nici un caz abstracte, iar gestica este una larga si calduroasa. Se observa o puternica prezenta a unor promisiuni construite la diateza pasiva, care descriu cu energie si pasiune un viitor pozitiv. Discursul este bipolarizat fiind de tipul: noi si ceilalti, acesti din urma primind adesea conotatii negative. Elogiul poporului si identificarea, uneori folclorica, a radacinilor acestuia, traverseaza in permanenta discursul. Critica elitei conducatoare devine un leitmotiv corelat cu ideea luptei contra status quo-ului impus de catre establishment, de catre clasa politica si fortele ilegitime care au acaparat puterea poporului. Principalii termeni folositi sunt: natiunea, poporul, „noi”, elita (conotata negativ), patria, tara noastra, cei puternici, cei bogati, cei slabi, cei saraci, munca, familia, efortul national, suveranitatea, valorile traditionale, securitatea individuala etc. Utilizeaza masiv figuri retorice cum ar fi: repetitia, metafora, alegoria, ironia, antiteza, parabola,  referirea permanenta la istoria natiunii pentru a sublina apartenenta la o comunitate, apelul la coeziunea nationala in jurul simbolurilor si cuvintelor cheie care trimit la clivaje ideologice vechi, evocarea marilor mituri fondatoare si exploatarea abila a legendelor si a imaginarului popular. Lexicul, gramatica si semantica sunt astfel utilizate incat sa produca o muzicalitate a discursului, un ritm antrenant.

 Vom incerca sa vedem in ce masura elementele discursului neo-populist prezentate anterior se pot aplica chavismului. Stilul lui Hugo Chávez a fost inca de la inceput cel al unui candidat al rupturii, al unei persoane care nu a facut parte din elita conducatoare si care este diferit de aceasta. Discursul sau pretinde, intr-o logica revolutionara, distrugerea unui sistem perceput ca negativ, pentru a reconstrui o societate noua si justa. Pentru a se face mai usor inteles el utilizeaza metafore ce trimit la cultura populara sau la cea sportiva. Chávez a adoptat o retorica anti-sistem, agresiva si uneori chiar martiala, pentru a se distinge mai bine de ceilalti candidati, pe care ii acuza ca fiind la originea tuturor relelor de care sufera Venezuela.[74]

El exploateaza resentimentele populare fata de establishment, utilizand o retorica manicheista care ii opune pe cei de jos contra celor de sus. Ca atare, el va favoriza aparitia si dezvoltarea unui puternic antagonism in societate. In cadrul acestei opozitii inamicii (elitele politice opozante) sunt desemnati prin pronumele „ei” si printr-o serie de termeni depreciativi: „tradatori, oligarhi, contra-revolutionari, corupti etc”, in timp ce prietenii (poporul si simpatizantii) apar definiti de pronumele „noi” si capata o serie de trasaturi pozitive: „salvatorii patriei, bolivarienii, patrioti, poporul viteaz, gloriosul si nobilul popor al lui Simon Bolivar etc”.[75]

            Referindu-se la Bolivar si desemnandu-se pe sine ca „bolivarian”, Chávez face apel la unul dintre cele mai puternice mituri fondatoare ale Venezuelei, precum si la o epoca de aur, cea a „marelui Bolivar”, „pater patria”,  pentru a se legitima. Pentru el doctrina bolivariana este sursa principala la care revine pentru a descoperi remedii pentru problemele actuale. Utilizand permanent referirea la Simon Bolivar si citand din acesta el ii impiedica pe oponentii sai sa il critice, pentru ca o astfel de critica ar fi vazuta ca o atingere adusa figurii celui care a fost „El Libertador”.

            In acelasi timp, pentru a se legitima pe sine si pentru a putea contesta opozantii a trebuit sa se reclame ca emanatie a unei autoritati care nu poate fi contestata si nici negata. Pentru aceasta el va apela la popor, ca factor principal al legitimarii sale, poporul fiind vazut ca principalul protagonist si agent al transformarilor pe care vrea sa le realizeze. Apelul la popor este cel mai bine ilustrat de discursul sau in momentul investiturii ca presedinte cand a afirmat.: „Astazi eu ma convertesc in instrumentul dumneavoastra. Eu exist doar pentru a indeplini mandatul pe care mi-l ati incredintat. Pregatitiva sa guvernati!”[76]

            Rolul pe care „poporul” il are in legitimarea lui Chávez si a „revolutiei bolivariene” pe care incearca sa o puna in practica, este demonstrat si de faptul ca in noua Constitutie aprobata prin referendum in 1999, termenul „popor” a inlocuit vechiul concept de „cetatean”. In acelasi timp antipartidismul sau este reflectat de faptul ca, in aceeasi Constitutie, termenul „partid” nu apare niciodata.

Legatura cu poporul se pastreaza in special prin intermediul televiziunii, si a celorlalte mijloace de comunicare in masa. De altfel, stilul politic al lui Chávez, care saptamanal are la televiziunea nationala o emisiune intitulata „Alo Presidente!” unde discuta cu cetatenii, a fost denumit „tele-populist”, acesta caracterizandu-se prin mobilizarea emotionala si mediatica a maselor.[77]

Proiectul propus de Hugo Chávez se inscrie in liniile ideologice ale populismului asa cum au fost ele descrise anterior. Astfel citand-ul pe Gramsci, Chávez afirma: „Suntem pe cale sa traim in acelasi timp o moarte si o nastere. Moartea unui model uzat, epuizat, detestat; si nasterea unui nou curs politic, diferit, care sa realizeze sperantele unui popor. Vechiul intarzie sa moara in timp ce noul nu a aparut inca, dar aceasta criza constituie leaganul unei revolutii.”

Care este natura acestei revolutii ne-o spune tot Chávez: „In afara crizei economice Venezuela cunoaste mai ales o criza morala, etica, din cauza lipsei de sensibilitate sociala a liderilor sai. Democratia nu este doar egalitatea politica. Ea este mai ales o egalitate sociala, economica si culturala. Acestea sunt obiectivele revolutiei bolivariene. Vreau sa fiu presedintele saracilor. Trebuie sa cautam punctul de echilibru intre piata, stat si societate.[78]

Este foarte interesant faptul ca Chávez incearca sa exporte acesta tip de discurs si aceasta ideologie si catre alte state din America Latina, utilizand, cu succes, in acest scop principala resursa a Venezuelei, este vorba de petrol. Acest export de ideologie se vrea a fi realizat prin Alternativa Bolivariana pentru Americi, un proiect propus de Chávez si care are drept prioritati solidaritatea, creare de locuri de munca, insertia sociala, securitatea alimentara si protectia mediului inconjurator.[79] Despre modelul lui Hugo Chávez si despre propunerile sale vom discuta in amanuntime in capitolul urmator cand vom analiza evolutia sa, modelul sau de socialism, o serie de politici pe care el le-a implementat, in special politicile energetice si viziunea sa asupra relatiilor internationale.



[1] Articol publicat in volumul colectiv Tendinte Actuale in Filozofia Politica, Editura Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane, Bucuresti, 2006, p. 214 – 238

[2] Vezi Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 1

[3] Vladimir Tismaneanu, „Hypotheses on Populism: The Politics of Charismatic Protest” in East European Politics and Societies, vol 14, no.2, 2000, pag. 10

[4] Alan Knight, “Populism and Neo-populism in Latin America, especially Mexico” in Journal of Latin American Studies, vol. 30, no.2, mai 1998, pag. 225.

[5] Robert H.Dix, „Populism: Authoritarian and Democratic” in Latin American Research Review, vol. 20, no.2, 1985, pag. 29.

[6] Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag.19

[7] Ibidem nota 2.

[8] Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag. 18

[9] Ernesto Laclau, Politics and Ideology in Marxist Theory: Capitalism-Fascism-Populism,  Londra, Humanities Press, 1977.

[10] Hans Jürgen Puhle, “Populismo en América Latina” in Revista de Ciencia Política, vol. IX, nr. 1, 1987, pag. 88 – 89.

[11] Alan Knight, “Populism and Neo-populism in Latin America, especially Mexico” in Journal of Latin American Studies, vol. 30, no.2, mai 1998, pag. 224.

[12] Ernesto Laclau, Politics and Ideology in Marxist Theory: Capitalism-Fascism-Populism, Londra, Humanities Press, 1977, pag. 165.

[13] Alexandre Dorna, Le Populisme, PUF, Paris, 1999, pag.  4

[14] Guy Hermet, “El populismo como concepto” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 6.

[15] Edward Shils, The Torment of Secrecy, New York, 1956, pag. 98.

[16] Torcuato di Tella, „Populism and Reform in Latin America” in C. Veliz (ed.), Obstacles to Change in Latin America, Oxford, Oxford University Press, 1965, pag. 47.

[17] Hệlio Jaguaribe, Problemas do desenvolvimento latinoamericano, Rio de Janeiro, 1967, pag. 168.

[18] Alistair Hennessy, „Latin America” in Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 29

[19] Peter Wiles, „A Syndrome, not a Doctrine: Some Elementary Theses on Populism” in Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 166.

[20] Vladimir Tismaneanu, „Hypotheses on Populism: The Politics of Charismatic Protest” in East European Politics and Societies, vol 14, no.2, 2000, p. 11.

[21] Mercedes García Montero, “La década de Fujimori: ascenso, mantenimiento y caída de un líder antipolítico” in América Latina Hoy, nr. 28, Salamanca, august 2001, pag. 53.

[22]André Touraine,  La parole et le sang, Paris, Jacob, 1988, pag. 117.

[23] NAVIA, Patricio,  “Partidos Políticos como Antídoto contra el Populismo en América Latina” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 20.

[24] WEYLAND, Kurt, „Neoliberal Populism in Latin America and Eastern Europe”, in Comparative Politics,  vol 31, nr. 4, iulie 1999, pag. 381.

[25] HENNESSY, Alistair, „Latin America” in Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 30.

[26]STEWART,  Angus, „The Social Roots” in IONESCU, Ghita, GELLNER, Ernest (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 180 – 181.

[27] DORNA, Alexandre, Le Populisme, PUF, Paris, 1999, pag 8.

[28] TAGUIEFF, Pierre-André,  „Le populisme et la science politique du mirage conceptuel aux vrais problèmes” in Vingtième Siècle, nr. 56, oct. – dec. 1997, pag 10.

[29] TISMANEANU, Vladimir,  „Hypotheses on Populism: The Politics of Charismatic Protest” in East European Politics and Societies, vol 14, no.2, 2000, p. 14.

[30] LACLAU, Ernesto,  “La deriva populista y la centroizquierda latinoamericana” in Nueva Sociedad, vol 205, oct – dec. 2006, pag. 57.

[31] KNIGHT, Alan, “Populism and Neo-populism in Latin America, especially Mexico” in Journal of Latin American Studies, vol. 30, no.2, mai 1998, pag. 225

[32] Peter Wiles, „A Syndrome, not a Doctrine: Some Elementary Theses on Populism” in Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 167 – 171.

[33] Mercedes García Montero, “La década de Fujimori: ascenso, mantenimiento y caída de un líder antipolítico” in América Latina Hoy, nr. 28, Salamanca, august 2001, pag. 54.

[34] Vezi: Alexandre Dorna, Le Populisme, PUF, Paris, 1999; Alexandre Dorna, Le Neopopulisme et le charisme, Text colloque Université de Grenoble: La tentation populiste, septembrie 2001; Alexandre Dorna, La democracia: un espejismo?,  Lumen, Buenos Aires-Mexico, 2003; Alexandre Dorna, „Quand la démocratie s’assoit sur de volcans: l’émergence des populismes charismatiques” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005;.

[35] Ludolfo Paramio, “Giro a la izquierda y regreso del populismo“ in Nueva Sociedad, vol 205, oct – dec. 2006, pag. 68.

[36] Ernesto Laclau, Politics and Ideology in Marxist Theory: Capitalism-Fascism-Populism, Londra, Humanities Press, 1977.

[37] Vezi Alexandre Dorna, Le Populisme, PUF, Paris, 1999.

[38] Vezi in principal Guy Hermet,  Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag. 85 – 86.

[39] Hans Jürgen Puhle, “Populismo en América Latina” in Revista de Ciencia Política, vol. IX, nr. 1, 1987, pag. 88.

[40] LACLAU, Ernesto, Politics and Ideology in Marxist Theory: Capitalism-Fascism-Populism, Londra, Humanities Press, 1977.

[41] Vladimir Tismaneanu,  „Hypotheses on Populism: The Politics of Charismatic Protest” in East European Politics and Societies, vol 14, no.2, 2000, p. 12

[42] Patricio Navia,  “Partidos Políticos como Antídoto contra el Populismo en América Latina” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 26.

[43] Angus Stewart, „The Social Roots” in Ghita Ionescu,  Ernest Gellner (eds.) Populism. Its Meanings and National Characteristics., Londra, Weidenfeld and Nicolson, 1969, pag. 192

[44] Guy Hermet,  Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag. 82.

[45] Robert H. Dix, „Populism: Authoritarian and Democratic” in Latin American Research Review, vol. 20, no.2, 1985, pag. 40.

[46] Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag. 70 – 81.

[47] Vezi Alexandre Dorna, Le Populisme, PUF, Paris, 1999

[48] Vezi Marcos Novaro, “Los populismos latinoamericanos transfigurados” in Nueva Sociedad, nr. 144, iulie – aug. 1996, pag. 7.

[49] Vezi nota 13.

[50] Cf. Mercedes García Montero, “La década de Fujimori: ascenso, mantenimiento y caída de un líder antipolítico” in América Latina Hoy, nr. 28, Salamanca, august 2001, pag. 52.

[51] Ibidem pag. 55.

[52] René Mayorga, Antipolitica y Neopopulismo, La Paz, Centro Boliviano de Estudios Multidisciplinarios, 1995, pag. 17 – 20.

[53] Fernando Mayorga, “Neopopulismo y democracia en Bolivia” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 99.

[54] Guy Hermet,  Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIX – XX siècle, Libraire Arthème Fayard, Paris, 2001, pag. 147.

[55] Carina Perelli, “La personalización de la política. Nuevos caudillos, <<outsiders>>, política mediática y política informal” in Carina Perelló, Sonia Picado si Daniel Zovatto, (eds.), Partidos y clase política en América Latina en los 90, San José, IIDH-CAPEL, 1995, pag .192

[56] Vezi Kurt Weyland, „Neoliberal Populism in Latin America and Eastern Europe”, in Comparative Politics, vol 31, nr. 4, iulie 1999, pag. 384.

[57] Pentru o analiza a celor doi termeni si aplicarea lor la spatiul romanesc vezi: Razvan Victor Pantelimon, „Partidele au murit, traiasca partidele! Aparitia partidului-cartel in Romania” in Studia Politica. Revista Romana de Stiinta Politica, vol. VI, nr. 2, 2006, Bucuresti, p. 403 – 449.

[58] Rosaly Ramirez Roa, “La política extraviada en la Venezuela de los años 90: entre rigidez institucional y neo-populismo” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 142.

[59] Mercedes García Montero, “La década de Fujimori: ascenso, mantenimiento y caída de un líder antipolítico” in América Latina Hoy, nr. 28, Salamanca, august 2001, pag. 58.

[60] Harry, E. Vaden, Gary Prevost, Politics of Latin America, New York - Oxford, Oxford University Press, 2006, pag. 310.

[61] Alexandre Dorna, „Quand la démocratie s’assoit sur de volcans: l’émergence des populismes charismatiques” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005, pag. 12.

[62] Marcos Novaro, “Los populismos latinoamericanos transfigurados” in Nueva Sociedad, nr. 144, iulie – aug. 1996, pag. 8.

[63] Diana Burgos-Vigna, „Alberto Fujimori: le populisme de l’efficacité” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005, pag 2.

[64] Ibidem, pag. 60.

[65] René Mayorga, Antipolitica y Neopopulismo, La Paz, Centro Boliviano de Estudios Multidisciplinarios, 1995, pag. 17 – 20.

[66] Vezi Marcos Novaro, “Los populismos latinoamericanos transfigurados” in Nueva Sociedad, nr. 144, iulie – aug. 1996, pag. 15.

[67] Gulliermo O’Donnell, „sDemocracia delegativa?” in Cuadernos de CLAEH, anul 17,  nr. 61, Montevideo, 1992, pag. 17.

[68] Cf. Kurt Weyland, „Neoliberal Populism in Latin America and Eastern Europe”, in Comparative Politics, vol 31, nr. 4, iulie 1999, pag. 381.

[69] Ibidem, pag. 382

[70] Vezi Alexandre Dorna, „Quand la démocratie s’assoit sur de volcans: l’émergence des populismes charismatiques” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005, pag. 13.

[71] Fernando Mayorga,  “Neopopulismo y democracia en Bolivia” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 104.

[72] Michael L. Connif, „Neo-populismo en América Latina. La década de los 90 y después”  in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 32.

[73] Alexandre Dorna, „Quand la démocratie s’assoit sur de volcans: l’émergence des populismes charismatiques” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005

[74] Folz Olivier, „Hugo Chávez: le renouveau du populisme vénézuélien?” in @mnis Revue de Civilisation Contemporaine de l’Université de Bretagne Occidentale, no.5, Caen, 2005, pag 6

[75] Ibidem pag. 7

[76] Ibidem pag. 8

[77] Rosaly Ramirez Roa, “La política extraviada en la Venezuela de los años 90: entre rigidez institucional y neo-populismo” in Revista de Ciencia Política, vol. XXIII, nr. 1, 2003, pag. 150

[78] Ignacio Ramonet, „Chávez”  in Le Monde Diplomatique, octombrie, 1999.

[79] Bernard Cassen, “Une nouvelle Amerique latine à Vienne” in Le Monde Diplomatique, iunie, 2006


loading...



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 626
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2017 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site