Principiile care stau la baza repartizarii si exercitarii competentelor institutiilor comunitare

Principiile care stau la baza repartizarii si exercitarii competentelor institutiilor comunitare

Arhitectura comunitara are la baza cele 5 institutii principale si reflecta specificul naturii Comunitatilor, fiind diferita de structura statelor sau organizatiilor internationale clasice. Uniunea este, pe de o parte, o comunitate de state, ceea ce justifica existenta Comisiei, care reprezinta interesul comun, iar pe de alta parte o comunitate de oameni, ale caror interese sunt reprezentate de Parlamentul European.

Separarea puterilor intre institutiile comunitare nu este asemanatoare separarii puterilor in stat. Astfel, Parlamentul European nu dispune de puteri legislative, ca un parlament national, Consiliul are competente legislative si executive, iar Comisia nu poate fi considerata numai un organ executiv.

Impartirea puterilor intre institutiile comunitare reflecta preocuparea constanta a statelor membre de a evita concentrarea puterilor in mana unui singur organ comunitar, pentru a se preveni abuzurile si a se asigura luarea in considerare a intereselor tuturor statelor membre. Asa se explica puterea deosebita pe care o are Consiliul, care este organ interguvernamental. In acelasi timp, puterile celorlalte institutii comunitare le contrabalanseaza pe cele ale statelor membre, reprezentate de Consiliu, asigurand respectarea intereselor popoarelor Comunitatii, prin intermediul Parlamentului European, organ ales in mod democratic.

Pe de alta parte, interesele generale ale Comunitatii sunt reprezentate de Comisie, organ independent, iar cele privind respectarea dreptului comunitar de catre Curtea de Justitie.

Repartizarea si exercitarea competentelor institutiilor comunitare se fac cu respectarea principiilor inscrise in tratatele constitutive ale Comunitatilor sau care au fost impuse de practica institutiilor respective, in special de Curtea de Justitie.

Principiul echilibrului institutional

Institutiile comunitare sunt dotate de tratatele constitutive cu puteri specifice in procesul de decizie, executare si control si actioneaza in limitele atributiilor conferite. Fiecare institutie isi exercita competentele cu respectarea competentelor limitate si exclusive ale celorlalte institutii. Competentele Comunitatii sunt puse in practica de catre institutiile comunitare in baza art. 4 al Tratatului CEE, potrivit caruia ,,fiecare institutie actioneaza in limitele atributiilor care-i sunt conferite de catre prezentul tratat". Prin urmare, exista o separare a puterilor legislativa, executiva sijudecatoreasca intre cele 15 institutii comunitare.

Principiul echilibru;ui institutional a fost formulat pentru prima data de Curtea de Justitie in anul 1959, sub denumirea de ,,echilibru de puteri", iar continutul sau a fost precizat in practica ulterioara a Curtii. Este un principiu nescris, in sensul ca nu a fost formulat ca atare in tratate, ci a fost dedus de Curtea de Justitie din tratate sau ,,creat de tratate", dupa cum se arata intr-o hotarare a Curtii din 1990 (speta Post-Cernobal).

Ideea de echilibru nu trebuie inteleasa in acest context in sensul ca puterile institutiilor comunitare trebuie sa fie egale sau echivalente, pentru ca acest lucru nu ar putea fi conceput intr-o structura cum este cea a Uniunii, ci in sensul ca trebuie sa fie respectata repartizarea puterilor acordate de tratate. Prin urmare, in cazul de fata, echilibrul inseamna ,,un raport imperfect si provizoriu de puteri" intre institutiile comunitare, care reflecta importanta pe care au dorit sa o dea la un moment dar autorii tratatelor fiecarei institutii comunitare.

Principiul echilibrului institutional reflecta si raportul de forte dintre statele membre, raport care se materializeaza in puterile acordate institutiilor comunitare.

In speta citata, Curtea de Justitie a stabilit ca, potrivit acestui principiu, fiecare institutie isi exercita competentele proprii, cu respectarea competentelor limitate si exclusive ale celorlalte institutii, si ca orice nerespectare a acestei reguli poate fi sanctionata.

Principiul echilibrului institutional impune, pe de o parte, ca fiecare institutie sa respecte puterile celorlalte institutii, sa nu aduca atingere independentei acestora, iar pe de alta parte ca nici o institutie sa nu fie privata de puterile ei; aceasta exclusivitate nu inseamna insa ca o institutie nu poate delega unele dintre puterile sale, atunci cand tratatele permit aceasta.

Dar care este natura juridica a principiului echilibrului institutional, ce fel de sanctiuni se aplica pentru nerespectarea lui: politice sau juridice?

Deoarece mijloacele de natura politica prin care institutiile comunitare isi pot proteja prerogativele sunt limitate, principiul echilibrului institutional ramane sa fie aparat pe cale jurisdictionala. Curtea de Justitie, care este abilitata de tratate sa vegheze la respecatrea, interpretarea si aplicarea acestora, trebuie sa poata asigura si mentinearea echilibrului institutional. Curtea a recunoscut ca-i revine acest rol si a acceptat sa faca un control jurisdictional numai in cazul in care este necesar, adica numai daca este pusa in cauza competenta unei institutii.

Desi incalcarea principiului echilibrului institutional poate conduce la anularea unei masuri, ea nu poate fi un motiv de raspundere a Comunitatii atunci cand s-a creat un prejudiciu unui tert, pentru ca, in conceptia Curtii, principiul respectiv nu este o regula de drept superioara, destinata sa protejeze pe particulari.

Pentru clarificarea naturii juridice a principilui echilibrului institutional se subliniaza faptul ca acesta isi are radacina in dreptul originar, este ,,creat" de Curtea de Justitie din asamblul dispozitiilor institutionale ale tratatelor si este apt de a produce efecte juridice prin el insusi, fara a fi necesar sa se faca referire la o norma de drept scrisa.

In ierarhia normelor comunitare, principiul echilibrului institutional are un nivel egal cu dreptul originar, fiind superior dreptului derivat.

Institutiile comunitare nu sunt competente sa modifice echilibrul institutional. Numai statele membre ale Uniunii Europene pot face astfel de modificari, pentru ca numai ele pot revizui tratatele constitutive din care decurge acest principiu. Institutiile comunitare pot numai sa-si amelioreze relatiile reciproce, folosind chiar mijloace care nu sunt prevazute de tratate, cum ar fi declaratiile si acordurile inter-institutionale.

Principiul autonomiei institutiilor comunitare

Institutiile comunitare au dreptul sa se organizeze si sa adopte propriile regulamente interioare. Acestui drept ii corespunde obligatia statelor membre de a nu lua masuri care sa afecteze functionarea interna a institutiilor. Pe de alta parte, autonomia interna a institutiilor comunitare nu trebuie sa aduca atingere echilibrului institutional sau repartizarii competentelor intre Uniune si statele membre.

Principiul cooperarii loiale intre institutiile comunitare

Nici acest principiu nu a fost enuntat ca atare in tratatele constitutive; el a fost formulat tot de Curtea de Justitie pornind de la obligatiile statelor membre care decurg din art. 10 TCE, pe care le-a extins si la relatiile dintre institutiile comunitare. In acest sens, Curtea a stabilit ca in dialogul interinstitutional prevaleaza aceleasi obligatii reciproce de cooperare loiala ca si cele care reglementeaza relatiile dintre statele membre si inrtitutiile comunitare.

Intr-o Declaratie adoptata de Conferinta reprezentatilor statelor membre (Bruxelles, 14 februarie, 2000), se face referire expresa la ,,obligatia de cooperare loiala" decurgand din art. 10 TCE si precizeaza ca aceasta obligatie guverneaza atat relatiile dintre statele mebre si institutiile Comunitatii, cat si relatiile dintre institutiile comunitare insele.

In limitele acestei obligatii de cooperare loiala, Parlamentul European, Consiliul si Comisia pot sa incheie acorduri interinstitutionale.

Dupa ce a fost consacrat de jurisprudenta comunitara, principiul a fost confirmat intr-o Declaratie cuprinsa in Actul Final al Conferintei interguvernamentale de la Nisa.

Principiul proportionalitatii

Proportionalitatea este un principiu calauzitor in intreaga activitate a Uniunii Europene. Acest principiu a fost formulat de jurisprudenta comunitara, care s-a inspirat in special din dreptul constitutional german. Potrivit Curtii Constitutionale Federale a Germaniei, principiul proportionalitatii vizeaza anumite dispozitii din Constitutia germana, desi nu este formulat ca atare in aceasta Constitutie.

Principiul proportionalitatii cere ca obligatiile impuse destinatarilor reglementarilor comunitare sa se limiteze la masurile strict necesare pentru atingerea aobiectivului urmarit si sa implice sacrificii minime din partea acestora. ,,Sarcina impusa persoanelor interesate nu trebuie sa depaseasca masurile cerute pentru a satisface interesul public implicat". Cu alte cuvinte, obligatiile impuse de normele comunitare nu trebuie sa fie disproportionate fata de scopul urmarit.

La inceput, principiul proportionalitatii a vizat protectia operatiunilor economice impotriva eventualelor efecte nefavorabile ale reglementarilor comunitare.

Art. 5 TCE contine o formulare generala a acestui principiu, care ii confera un camp larg de actiune: ,,Actiunea Comunitatii nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat".

Potrivit acestui principiu, atunci cand Comunitatea are la dispozitie mai multe modalitati de actiune pentru a-si exercita competentele, ea trebuie sa recurga la acelea care lasa cea mai mare libertate celor carora li se adreseaza (state, particulari etc.). Pentru aceasta, se va analiza daca este necesar sa se recurga la calea legislativa sau daca pot fi utilizate alte modalitati, cum ar fi acceptarea de buna voie, recomandarea, sprijinul financiar, incurajarea cooperarii intre state etc.

Principiul proportionalitatii impune, de asemenea, ca atunci cand masurile de constrangere nu pot fi evitate, reglementarile adoptate sa nu fie excesive. Astfel, nu trebuie sa se recurga la regulament, daca problema poate fi solutionata prin directiva.

O descriere precisa a continutului acestui principiu figureaza intr-o hotarare a Cutii de Justitie, din 5 mai 1988 (speta The Queen), in care se spune ca principiul proportionalitatii, care face parte din principiile generale ale dreptului comunitar, ,,cere ca actele institutiilor comunitare sa nu depaseasca limitele a ceea ce este potrivit si necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmarite de reglementarea in cauza, fiind inteles ca daca exista o alegere intre mai multe masuri potrivite, urmeaza sa se recurga la cea cu un grad mai mic de constrangere si ca inconvenientele cauzate nu trebuie sa fie disproportionate in raport cu scopurile urmarite".

Intr-o speta, din 1977 (Bela-Muhle contra Grows-Farm), Curtea de Justitie a stabilit ca obligatia impusa de acest principiu a fost disproportionata fata de obiectivele urmarite.

Principiul proportionalitatii are multe asemanari cu principiul subsidiaritatii, asa cum vom vedea in cele ce urmeaza. Datorita acestor asemanari si stranselor legaturi dintre ele, cele doua principii au facut obiectul unui Protocol comun la Tratatul de la Amsterdam.

Principiul subsidiaritatii

Exercitarea de catre Uniunea Europeana a competentelor atribuite de statele membre se face cu respectarea principiilor fundamentale inscrise in tratatele constitutive sau impuse de practica institutiilor comunitare, in special de Curtea de Justitie. Dintre aceste principii, cel al subsidiaritatii are un rol important in delimitarea competentelor intre Uniune si statele membre.

In privinta definirii conceptului de subsidiaritate nu a existat de la inceput un punct de vedere unanim acceptat, ci s-a recunoscut doar ca ,,exista o intelegere generala ca nu exista un acord" si ca ,,oameni diferiti inteleg lucruri diferite", in functie de punctul lor de vedere fata de materia respectiva.

Conceptul a fost introdus in dreptul comunitar la mijlocul anilor ̀70 ai secolului XX, fiind inclus intr-un raport al Comisiei Europene, in care se arata ca ,,Uniunea nu trebuie sa conduca la realizarea unui super-stat centralizat" si ca ,,in conformitate cu principiul subsidiaritatii nu vor fi atribuite Uniunii decat sarcinile pe care statele membre nu le pot indeplini in mod eficient".

Potrivit acestui principiu, Uniunea Europeana actioneaza numai in cazul cand obiectivele pe care le are de indeplinit pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decat la nivelul statelor membre, ceea ce inseamna ca trebuie sa se faca impreuna numai ceea ce nu poate fi facut de catre un singur stat.

Pentru a intelege mai bine sensul acestui principiu, se impune un scurt istoric al aparitiei lui si prezentarea catorva dintre izvoarele lui doctrinare si constitutionale.

Termenul ,,subsidiar" utilizat in acest context nu este folosit in acceptiunea lui curenta, de sinonim al cuvantului ,,accesoriu", ci in sensul derivat din termenul militar latin ,,subsidium", care la origine a insemnat trupe de rezerva si care, cu timpul, a fost utilizat in sensul general de sprijin, asistenta.

Precursorii ideii subsidiaritatii sunt considerati filozoful grec Aristotel si sfantul Toma d ̀Aquino, dar originile acestui principiu pot fi detectate in opiniile unor clerici bizantini, care, in incercarea lor de a apara autonomia Bisericii fata de puterea politica a Imparatului Bizantului, sustineau ca puterea Imparatului nu era sacra si nu reprezenta vointa lui Dumnezeu. In secolul IX, un patriarh al Constantinopolului a indraznit chiar sa creada ca puterea Imparatului ar putea sa fie limitata de legile divine exprimate de Biserica sau chiar de dreptul canonic.

Conceptul de subsidiaritate a apaut mai tatziu, in gandirea crestina europeana (catolica), exprimand ideea sprijinului din partea unor colectivitati mai mari, ierarhic superioare, pentru colectivitati mai mici, in vederea realizarii de catre acestea a unor obiective de amploare. O formulare concreta a acestui concept o gasim in enciclica Quadrogesimo Anno a Papei Pius al XI-lea, din 15 mai 1931, care urmarea sa apere drepturile individuale contra statului fascist al lui Mussolini. Potrivit acestui text, puterea politica, reprezentata de stat, si diferitele comunitati sociale care formau o entitate omogena isi repartizau competentele la diferite nivele, dar aceasta repartizare nu trebuia sa opereze in detrimentul comunitatii, privand-o de puterile sale, atunci cand era in masura sa si le exercite singura. Daca o comunitate intampina dificultati intr-un domeniu anume, comunitatea de nivel superior poate interveni, dar numai cu singurul scop de a o ajuta sa depaseasca dificultatile respective. Cu alte cuvinte, ajutorul nu trebuie sa fie dat impotriva vointei beneficiarului.

Consacrarea principiului subsidiaritatii o gasim in Constitutia Republicii Federale Germania, din 1949, in partea care se refera la repartizarea puterilor intre landuri si Federatie, chiar daca acesta nu este formulat ca atare, ci rezulta implicit. Astfel, art. 30 prevede ca ,,exercitarea prerogativelor statale si indeplinirea sarcinilor statului incumba landurilor, daca prezenta lege fundamentala nu dispune altfel sau nu admite o alta reglementare". Ideea de subsidiaritate figureaza si in art. 72 care delimiteaza competentele legislative ale landurilor in favoarea Federatiei: in cadrul unui concurs de competente, landurile pot sa legifereze atata timp cat Federatia nu face uz de puterea sa legislativa. Federatia are dreptul sa intervina in cazul cand este necesara o reglementare federala' si cand o problema nu poate fi solutionata in mod eficient de catre legilatiile diferitelor landuri sau cand reglementarea unei probleme de catre legislatia unui land este susceptibila sa aduca atingere intereselor celorlalte landuri sau intereselor de asamblu, sau, in fine, daca o impune salvgardarea unitatii juridice si economice a Federatiei".

In activitatea Comunitatilor Europene, principiul subsidiaritatii s-a impus pe masura dezvoltarii constructiei comunitare, la inceput de o maniera implicita, iar apoi in mod explicit.

Art. 5 din Tratatul C.E.C.O. se refera indirect la notiunea de subsidiaritate ("Comunitatea. nu exercita o actiune directa asupra productiei si pietei, decat daca circumstantele o cer."), iar Tratatul C.E.E. (art. 235) reda in mod clar continutul acestui principiu, dar tot de o maniera implicita: ,,Daca o actiune a Comunitatii apare necesara pentru a realiza.unul din obiectivele Comunitatii, fara ca prezentul tratat sa fi prevazut puterea de actiune necesara in acest scop, Consiliul, hotarand cu unanimitate, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European, va lua masurile necesare".

O referire directa la principiul subsidiaritatii a figurat pentru prima data in Proiectul Spinelli, intocmit in anul 1983 si adoptat de Parlamentul European un an mai tarziu, care a urmarit sa dea un raspuns la preocuparea de a stabili o repartizare justa a competentelor intre Uniunea Europeana si statele membre. Proiectul prevedea "sa se confere institutiilor comunitare, in conformitate cu principiul subsidiaritatii, numai acele competente care sunt necesare pentru a duce la bun sfarsit sarcinile pe care ele vor putea realiza de o maniera mai satisfacatoare decat ar putea s-o faca statele in mod izolat", formulare foarte apropiata de conceptia germana mentionata mai sus.

Toate rapoartele ulterioare privind viitorul Uniunii Europene, inclusiv cele referitoare la o posibila constitutie a acesteia, s-au inspirat din principiul formulat in proiectul Spinelli. Dintre acestea, un raport al fostului presedinte al Frantei, Valery Giscard d'Estaing, din anul 1990, intitulat "Regula de aur a federalismului european", consacrat exclusiv principiului subsidiaritatii, propune o repartizare echilibrata a competentelor intre Comunitatile si statele membre pe baza principiului subsidiaritatii, care, potrivit autorului, tinde sa devina "regula de aur a federalismului european".

Conform acestui raport, Comunitatea nu actioneaza decat pentru a-si indeplini atributiile conferite de tratate si pentru realizarea obiectivelor definite de acestea. Daca aceste competente nu-I sunt atribuite exclusiv, Comunitatea va actiona in masura in care realizarea obiectivelor respective impun interventia sa pe considerentul ca dimensiunile sau efectele acestora depasesc frontierele statelor membre sau pentru ca pot fi realizate mai eficient de catre Comunitate decat de statele membre actionand separat.

Actul Unic European a institutionalizat la nivel comunitar notiunea de subsidiaritate, chiar daca nu a denumit-o ca atare, incluzand-o in dispozitiile referitoare la mediul inconjurator, iar Tratatul de la Maastricht a oferit, pentru prima data de la includerea conceptului de subsidiaritate in dreptul comunitar, o formulare 'relativ clara si precisa a principiului subsidiaritatii". In acest Tratat, principiul subsidiaritatii a fost formulat explicit si ridicat la rang constitutional, afirmandu-se chiar din preambul hotararea statelor membre de a realiza o uniune mai stransa a popoarelor Europei" in care hotararile sunt luate, cat mai mult posibil, de cetateni, in conformitate cu principiul subsidiaritatii". Art. 3 B al aceluiasi Tratat defineste principiul subsidiaritatii astfel: "In materiile care nu intra in competenta sa exclusiva, Comunitatea intervine, in conformitate cu principiul subsidiaritatii, numai daca si in masura in care obiectivele actiunii avute in vedere nu pot fi realizate de o maniera eficienta de catre statele membre, dar, din cauza marimii si efectelor actiunii respective, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar. Actiunea Comunitatii nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului Tratat".

Prin urmare, in domeniile sau pentru obiectivele atribuite expres prin Tratat, Comunitatea (Uniunea) are o competenta exclusiva, fiind exclusa aplicarea principiului subsidiaritatii.

In domeniile in care sunt competente atat Uniunea cat si statele membre, adica atunci cand exista concurs de competente, daca statele membre nu pot sa realizeze ele insele un anumit proiect, din cauza dimensiunilor si efectelor acestuia, si daca proiectul poate fi realizat mai bine la nivel comunitar decat la nivel national, poate interveni Uniunea. In consecinta, Uniunea nu trebuie sa intervina in nici un fel in campul de actiune al statelor membre, daca acestea sunt in masura sa-si realizeze singure obiectivele propuse.

Cu toate descrierile si precizarile aduse principiului subsidiaritatii, cu prilejul dezbaterilor pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht de catre statele membre a iesit in evidenta imprecizia acestuia, motiv pentru care au fost necesare noi clarificari privind aplicarea lui in practica. Astfel, la 27 octombrie 1992, Comisia, la cererea Consiliului, a elaborat un studiu asupra principiului subsidiaritatii, pe care l-a trimis Consiliului si Parlamentului, propunand incheierea unui acord inter-institutional asupra definitiei si aplicarii acestuia. In acest raport, Comisia a aratat ca "principiul subsidiaritatii nu determina competentele care sunt atribuite Comunitatii" si ca "Tratatul este cel care le determina".

Cum Tratatul nu indica insa explicit domeniile de competenta exclusiva a Comunitatii, Comisia a incercat sa le defineasca ea. Astfel, referitor la necesitatea interventiei autoritatilor comunitare, a spus ca aceasta se apreciaza pornind de la compararea mijloacelor si instrumentelor de care dispune Comunitatea, pe de o parte, si statele membre, pe de alta parte, si statele membre, pe de alta parte, ceea ce permite sa se evalueze eficacitatea interventiei, solutie denumita de catre Comisie "test de eficacitate comparativa".

In ceea ce priveste proportionalitatea modalitatilor de interventie, s-a apreciat ca, la eficacitate egala, Comunitatea nu trebuie sa intervina, lasand libertate de actiune statelor, particularilor sau intreprinderilor.

Comisia a subliniat, de asemenea, necesitatea de a se intreprinde actiuni care sunt cat mai aproape posibil de cetateni si de a defini de o maniera cat mai precisa tipurile de actiuni susceptibile de a fi descentralizate.

Desigur, nici aceste precizari nu au fost scutite de critici, unii specialisti in drept comunitar afirmand ca Uniunea "trage un anumit profit din ambiguitatea notiunii de subsidiaritate, insistand mai mult pe aspectul eficacitatii decat pe cel al democratiei la nivelul pregatirii actiunii".

Pe de alta parte, Consiliul European de la Edinburg (11-12 decembrie 1992) a analizat si el aspectele practice ale principiului subsidiaritatii, pe baza unui raport intocmit de ministrii de externe. Raportul defineste liniile directoare dupa care se apreciaza conformitatea unei propuneri de actiune cu textul Art. 3 B din Tratat. Consiliul European a cerut consiliului Uniunii Europene ca, impreuna cu Parlamentul si Comisia, sa ajunga la un acord privind aplicarea articolului respectiv. Pe aceasta baza, s-a convenit ca aplicarea principiului subsidiaritatii are in vedere respectarea identitatii nationale a statelor membre si a competentelor nationale si tine seama de cetateni in procesul decizional.

Din pozitia adoptata de Consiliul European de la Edinburg rezulta ca sefii de stat sau de guvern au urmarit sa limiteze campul de aplicare al principiului subsidiaritatii. Adresand institutiilor comunitare "o chemare la ordine", Consiliul European a dorit "sa calmeze ardoarea dezbaterilor care au inconjurat ratificarea noului tratat". Aceasta vointa politica de interpretare restrictiva a principiului subsidiaritatii este, desigur, regretabila, pentru ca prezinta riscul ca principiul sa fie golit de substanta.

In Acordul inter-institutional dintre Parlamentul European, Consiliu si Comisie aupra procedurilor pentru punerea in practica a principiului subsidiaritatii, al carui text a fost adoptat la Luxembourg, la sesiunea Consiliului din 25-26 octombrie 1993, se prevede ca procedurile pentru punerea in aplicare a principiului subsidiaritatii vizeaza reglementarea modalitatilor de exercitare a competentelor recunoscute institutiilor comunitare prin tratate, pentru a le permite sa atinga obiectivele prevazute de tratatele respective si ca "aceste prevederi nu pun in cauza nici acquis-ul comunitar, nici dispozitiile referitoare la atributii, nici echilibrul institutional".

In ceea ce priveste controlul respectarii principiului subsidiaritatii, Acordul prevede ca cele trei institutii, in cadrul procedurilor lor interne, verifica in mod regulat conformitatea actiunilor lor cu dispozitiile referitoare la subsidiaritate, atat in privinta alegerii instrumentelor juridice, cat si in legatura cu continutul propunerilor. "Controlul se face in cadrul procesului comunitar normal, in conformitate cu regulile prevazute de tratate".

Comisia Europeana intocmeste un raport annual asupra respectarii principiului subsidiaritatii, iar Parlamentul European organizeaza o dezbatere asupra acestui raport, cu participarea Consiliului si a Comisiei.

In cazul aparitiei unor dificultati de ordin general cu privire la aplicarea Acordului mentionat, presedintele Parlamentului European, presedintele Consiliului sau presedintele Comisiei poate cere convocarea unei conferinte inter-institutionale pentru a depasi aceste dificultati sau pentru a completa sau modifica Acordul.

Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa a adus noi precizari privind principiul subsidiaritatii. Astfel in art. I-11, care enumera principiile fundamentale ale Uniunii, se precizeaza ca delimitarea competentelor Uniunii se face potrivit principiului atribuirii, iar exercitarea acestor competente se face in conformitate cu principiile subsidiaritatii si proportionalitatii si ca, in temeiul acestui principiu, in domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, "Uniunea intervine numai daca si in masura in care obiectivele actiunii preconizate nu pot fi atinse in mod satisfacator de catre statele membre, datorita dimensiunilor si efectelor actiunii preconizate, la nivelul Uniunii".

Acelasi articol prevede ca institutiile Uniunii aplica principiul subsidiaritatii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii, anexat Constitutiei. Potrivit Protocolului, fiecare institutie comunitara trebuie sa asigure in permanenta respectarea acestor principii (art. 1). In acest scop, inainte de a propune un act legislativ, Comisia trebuie sa intreprinda "consultari extinse" care trebuie sa tina cont de dimensiunea regionala si locala a actiunilor preconizate. Orice propunere legislativa a Comisiei trebuie sa cuprinda o fisa detaliata care sa permita evaluarea conformitatii cu principiile subsidiaritatii si proportionalitatii. "Motivele care conduc la concluzia ca un obiectiv al Uniunii poate fi indeplinit mai bine la nivelul Uniunii se bazeaza pe indicatori calitativi si, ori de cate ori este posibil, pe indicatori cantitativi" (art. 5). Parlamentul European, Consiliul si Comisia trimit parlamentelor nationale ale statelor membre propunerile lor legislative (art. 4), iar parlamentele pot da avize cu privire la propunerile respective (art. 6). Avizele trebuie sa contina motivele pentru care parlamentele nationale considera ca propunerile nu sunt conforme cu principiul subsidiaritatii. Parlamentul European, Consiliul si Comisia trebuie sa tina seama de avizele motivate ale parlamentelor nationale ale statelor membre.

Pentru a se pronunta cu privire la o propunere legislativa a Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau a altor institutii care au drept de initiativa legislativa, fiecare parlament national unicameral dispune de doua voturi, iar in cazul parlamentelor bicamerale, fiecare camera dispune de un vot.

Daca avizele motivate care constata ca o propunere legislativa nu respecta principiul subsidiaritatii reprezinta cel putin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor nationale ale statelor membre, propunerea trebuie sa fie analizata din nou. In cazul in care un proiect legislativ se refera la spatiul de libertate, securitate si justitie reglementat de art.III-257 din Tratatul constitutional, pragul este minimum un sfert din numarul voturilor.

Curtea de Justitie are competenta sa judece actiunile introduse de statele membre sau transmise de acestea in numele parlamentelor nationale pentru incalcarea principiului subsidiaritatii.