Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AdministratieDrept

INFRACTIUNI IN LEGISLATIA MARITIMA ROMANA

legislatie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
LEGE nr.112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte
ORDONANTA DE URGENTA 148 / 2005
Notificare ROMTELECOM
Aprobarea Normelor privind organizarea si asigurarea activitatii de instiintare, avertizare, prealarmare si alarmare in situatii de protectie civila
INFRACTIUNI IN LEGISLATIA MARITIMA ROMANA
REGULAMENTUL serviciului de salubrizare
Hotarare nr. 448 - Indrumari de prevenire la gospodarii cetatenesti, Regulamentul cercului de elevi 'prietenii pompierilor'
Reglementari privind certificarea incadrarii vehiculelor rutiere inmatriculate in normele tehnice privind siguranta circulatiei rutiere, protectia med
Masuri de protectie contra incendiului pentru navele cisterna
HOTARARE nr.984 din 25 august 2005 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele sanitare veterinare si pentru siguranta alimentelor

Cuprins



     

Introducere………………………………………………………………….2

Infractiunile – cadru juridic general…………………………………………………3

Infractiunile la regimul transportului naval-partea speciala…………………………..41

Norme de procedura privind infractiunile  la regimul transportului naval…………49

Jurisprudenta………………………………………………………………………..69

Concluzii……………………………………………………………………………71

Bibliografie…………………………………………………………………………73

Introducere

Prezenta lucrare are ca scop aducerea in evidenta a modificarilor facute in legislatia transportului naval, precum si a tendintelor in legislatia transportului naval maritim, comparand legislatia datand din 1972 (respectiv Decretul 443 din 1972), dar si modificarile aduse ulterior, ajungandu-se pana la legea 191  din 13 mai 2003.

Observam majorarea pedepselor cu care se sanctioneaza transportul naval maritim, putem de asemenea sublinia tendinta de aliniere la normele legislative europene si internationale, precum si importanta pe care statul roman o acorda restabilirii sigurantei traficului si transportului maritim. Toate acestea se evidentia si in responsabilitatea si pregatirea ofiterilor maritimi, cei care vor avea grija ca traficul maritim sa se desfasoare conform normelor europene.

De-a lungul lucrarii va vor fi prezentate pe scurt: „Infractiunile - cadru juridic general”; „Infractiunile  la regimul transportului naval-partea speciala” (unde putem vorbi despre Sclavie si Piraterie); „Norme de procedura privind infractiunile  la regimul transportului nava” dar si despre „Jurisprudenta”.

In final trebuie precizat ca aceasta lucrare se doreste a fi utile viitorilor ofiteri naviganti prin a atrage atentia asupra importantei care trebuie acordata prezentei legislatie la bordul navei.

Infractiunile - cadru juridic general

Articolul 17 alineatul (1) din acest Cod prevede ca „Infractiunea este prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie ”.

Una din trasaturile esentiale ale infractiunii, potrivit articolului 17Cod penal, este pericolul social pe care il prezinta fapta.

Pentru a constitui infractiune, fapta unei persoane trebuie sa fie periculoasa pentru societate. Expresia „pericolul social al faptei” fiind susceptibila de intelesuri diferite legiuitorului ii explica el insusi intelesul. In articolul 18 din Codul penal de la 1968 cat si din Codul penal, se prevede ca „fapta care prezinta pericol social in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile sociale ratate in articolul 1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse”.           

Potrivit acestor dispozitii trei conditii  sunt necesare pentru a decide daca o fapta prezinta sau nu pericol social: a) sa existe o actiune sau inactiune; b) actiunea sau inactiunea sa fie de natura sa aduca atingerea valorilor sociale aratate in articolul 1 Cod penal; c) pentru sanctionarea actiunii sau inactiunii sa fie necesara aplicarea unei pedepse.

Primul element se referea la caracterul material al faptei, al doilea element vizeaza caracterul social al acesteia iar ultimul priveste caracterul juridic. Le vom examina pe rand.

Actiunea si inactiunea sunt cele doua forme sub care se poate realiza material o fapta relevanta pentru legea penala.

„Actiunea” poate fi definita ca o forma de manifestare a unei persoane care folosindu-se de energia proprie sau de o energie exterioara face sa se produca schimbari in lumea obiectiva. Cu alte cuvinte „Actiunea” presupune a face ceea ce lege interzice. Actiunea implicand o cheltuiala de energie din partea celui care o efectueaza, este, prin ea insasi cauzala, adica de natura a constitui un antecedent explicit si direct in cauzalitatea unui rezultat. Actiunea poate consta din acte , gesturi, cuvinte.

„Inactiunea” este si ea o forma de manifestare de vointa a unei persoane realizata insa prin abtinerea subiectului de la indeplinirea unei obligatii legale, lasand sa actioneze in exterior alte energii pe care avea datoria sa le opreasca spre a impiedica o modificare in realitatea exterioara. La inactiune, energia celui ce sta pasiv, nu este direct cauzala, nu promoveaza si nu dinamizeaza procesul cauzal; ea inlesneste aceste proces, lasand cale libera altor energii, care ar fi ramas ineficiente sau efectele lor ar fi anihilate prin comportare activa.

Actiunea, inactiunea sa fie de natura sa aduca atingerea anumitor valori sociale.

Pentru existenta pericolului social al faptei este necesar actiunea si inactiunea sa aiba aptitudinea de a aduce atingerea valorilor sociale aratate in articolul 1 Cod penal.

       Prin „a aduce atingere” se intelege in primul rand, a leza a vatama, a lovi, a primejdui, adica a produce rau efectiv sau a ameninta cu un rau. Pentru sanctionarea actiunii sau inactiunii sa fie necesara aplicarea unei pedepse.

       Pericolul social al faptei devine o trasatura esentiala a infractiunii numai daca, prin gradul ridicat pe care il prezinta, face necesara aplicarea unei pedepse. De aici concluzia ca felul constrangerii juridice, pedeapsa, constituie un indiciu sigur ca avem de a face cu un pericol social grav susceptibil sa confere faptei caracterul de infractiune.

       Necesitatea sanctionarii penale a faptei este apreciata de legiuitor in momentul adoptarii legii penale si se exprima in pedeapsa prevazuta pentru infractiunea respectiva, dar ea trebuie apreciata si de organele judiciare in cazul instrumentarii faptei concret savarsite.

       Atat in doctrina cat si in legislatia penala se face distinctie intre pericolul social abstract sau generic si pericolul social concret sau specific.

       Consta in aptitudinea in abstract a unei fapte (actiune, inactiune) de a aduce atingerea vreunuia din valorile sociale ocrotite de legea penala. Stabilirea pericolului social abstract este atributul legiuitorului si se refera la un anumit tip de infractiune. El se reflecta in natura si limitele pedepsei.

       La evaluarea pericolului social abstract legiuitorul tine seama de o serie de factori printre care amintim:

       Importanta valorii sociale vatamate sau puse in pericol. Nu toate valorile sociale aparate prin norme penale au aceeasi importanta.

       Gravitatea urmarilor produse. Cu cat urmarile produse prin savarsirea infractiunii sunt mai grave si pericolul social abstract este mai ridicat.

       Forma de vinovatie cu care s-a savarsit fapta. Cu cat urmarile produse prin savarsirea infractiunii sunt mai grave si pericolul social abstract al infractiunii chiar si in situatia in care este vorba de aceeasi valoare sociala ca importanta.

       Imprejurarile in care se savarseste fapta. Legiuitorul are in vedere pentru anumite infractiuni si imprejurarile in care se comit.

       Calitatea faptuitorului. La incriminarea unei fapte, relevanta in aprecierea pericolului social abstract, este si in calitatea faptuitorului.

       Mobilul, scopul, frecventa faptei pot constitui, de asemenea, factori care influenteaza gradul de pericol social abstract al infractiunii.

       Pericolul social concret este dat de aptitudinea unei fapte determinate, in concret savarsita, de a aduce atingere ori vatama vreuna din valorile sociale enumerate in articolul 1 Cod penal. Acest pericol este evaluat de organele judiciare, in cadrul procesului penal tinand seama de lezarea sau periclitarea efectiva a valorii sociale respective, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, de conditii le in care fapta a fost comisa, de imprejurarile de savarsire a acesteia, de persoana faptuitorului .

       Pericolul social concret difera in cadrul aceluiasi tip de infractiune, de la o fapta concreta la alta.  

       Evaluarea pericolului social concret este necesara, pe de o parte, pentru ca in procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei, este unul din criteriile prevazute de lege pentru realizarea acestei individualizari.

       Potrivit articolului 17 si 19 din Codul penal in vigoare si articolul 17 si 20 din noul Cod penal, pentru ca o fapta sa constituie infractiune nu este suficient sa prezinte pericol social si sa corespunda unei norme de incriminare asa cum apare in partea speciala a Codului penal sau in alte legi penale, ci se impune ca aceasta sa fie comisa cu vinovatie, adica subiectul sa fi actionat cu acea pozitie psihica de care legea conditioneaza savarsirea infractiunii.

       Numai in masura in care fapta este comisa cu vinovatie se poate spune ca oglindeste personalitatea infractorului, iar sanctiunea penala ar fi in stare sa contribuie cu eficienta la indreptarea acestuia.

       O fapta este savarsita cu vinovatie numai daca reprezinta expresia unei atitudini psihice a faptuitorului adica exista reprezentarea sau constiinta caracterului si a urmarilor faptei cat si vointa de a o savarsi. In continutul vinovatiei distingem, prin urmare, doi factori: unul intelectiv sau de constiinta si altul volitiv sau de vointa.

       Legea penala nu contine o definitie a vinovatiei ca trasatura esentiala a infractiunii; dar in articolul 19 alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod penal sunt descrise insa formele si modalitatile vinovatiei. Potrivit acestor texte „Vinovatia exista cand fapta prevazuta de legea penala care prezinta pericol social este savarsita cu intentie, din culpa sau intentie depasita”.

1) Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

2) Fapta este savarsita din culpa cu infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau

inactiune intentionata se datoreaza culpei faptuitorului.   

Din examinarea de ansamblu a acestor dispozitii penale rezulta ceea ce este

caracteristic vinovatiei si anume, preponderenta factorului intelectiv asupra factorului volitiv cat si faptul ca reprezentarea efectiva sau cel putin existenta posibilitatii acestei reprezentari a urmarilor faptei este elementul determinat pentru existenta vinovatiei sub oricare din formele acesteia.

Tinand seama de aceasta caracteristica, in literatura de specialitate vinovatia a fost definita ca fiind atitudinea psihica a persoanei care savarsind cu vointa neconstransa o fapta prevazuta de legea penala care prezinta pericol social, a avut in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala a acestor reprezentari.

       Din prevederile articolul 19 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 20 alineatul (1) din noul Cod penal, rezulta ca vinovatia, ca trasatura esentiala a infractiunii, se poate prezenta sub doua forme: intentia, culpa si intentia depasita, determinate de variatiunile factorului intelectiv. Factorul volitiv nu este susceptibile variatiuni, intrucat vointa exista sau nu exista.

       In raport de variatiile factorului intelectiv, intentia si culpa forme ale vinovatiei, sunt susceptibile, fiecare in parte, de modalitati diferite in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos.

       Intentia este o forma de vinovatie si exista atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea unei fapte desi nu-l urmareste accepta posibilitatea producerii acestuia.

       Din definitia legala data intentiei rezulta ca aceasta se poate infatisa sub doua modalitati si anume intentia directa si intentia indirecta.

       Intentia directa. Se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savarsirea actiunii (inactiunii).

       Prin „prevederea rezultatului” se intelege ca faptuitorul are reprezentarea urmarilor pe care le va produce actiunea sau inactiunea sa. Aceasta prevedere este rezultatul experientei de viata a persoanei dupa care o fapta savarsita in anumite conditii  produce cu necesitate un anumit rezultat.

       Prevederea implica si cunoasterea legaturii de cauzalitate intre actiunea sau inactiunea si rezultatul generat de aceasta.

       La infractiunile  la care latura obiectiva se caracterizeaza prin anumite trasaturi referitoare la timpul, locul sau modul de savarsire a faptei in reprezentarea faptuitorului trebuie sa se afle si aceste trasaturi. Daca in descrierea faptei in norma de incriminare sunt precizate anumite elemente esentiale de care depinde caracterul penal al acestei fapte aceste elemente. De asemenea trebuie sa se afle in reprezentarea subiectului.

       Daca faptuitorul din ignoranta ori eroare nu a avut in reprezentare aceste elemente ori a avut o reprezentare denaturata este exclusa existenta vinovatiei sub forma de intentie.

       Daca o fapta este incriminata si intr-o varianta agravanta, faptuitorul trebuie sa aiba in reprezentare si elementele circumstantiale agravante; daca o atare reprezentare lipseste el va raspunde numai pentru infractiunea in varianta ei de baza.

       Exista intentie directa in toate cazurile in care producerea rezultatului constituie insusi scopul actiunii (inactiunii) subiectului, de asemenea se va retine existenta intentiei directe si in situatia in care producerea rezultatului este privita de autorul faptei ca un insotitor inevitabil al rezultatului urmarit chiar daca nu toate urmarile au fost dorite de el.

       La stabilirea in concret a intentiei directe organul judiciar este obligat sa stabileasca, in fiecare caz, daca faptuitorul a prevazut rezultatul faptei savarsitei a urmarit producerea acestuia. Cea mai adesea intentia rezulta din materialitatea faptei adica din modul si imprejurarile de comitere a faptei; din mijloacele folosite cat si din conduita faptuitorului anterior, concomitent sau posterior savarsirii faptei.

       Intentia indirecta. Este a doua modalitate a intentiei si se caracterizeaza prin aceea ca autorul prevede rezultatul faptei sale pe care nu-l urmareste dar accepta posibilitatea producerii lui. Intentia indirecta este posibila numai in cazul unor actiuni (inactiuni) pe care prin natura lor sau datorita modului ori imprejurarilor in care sunt savarsite; pot produce doua sau mai multe rezultate; unul, care poate sa fie chiar licit. A carei producere este certa si urmarita de faptuitor si altul si altele care sunt ilicite si a carei producere este posibila si acceptata de infractor; acesta se hotaraste sa savarseasca fapta cu riscul producerii unor rezultate. Ca atare, pentru retinerea intentiei indirecte trebuie sa se constate ca subiectul, pe plan intelectiv, a prevazut cel putin doua rezultate; unul cert si altul eventual, iar fata de acesta din urma a adoptat i atitudine de indiferenta, de acceptare, subiectul actionand cu dorinta de a produce neaparat primul rezultat.

       In cazul acestei modalitati a intentiei subiectul nu ia nici o masura pentru ca cealalta urmare, eventuala sa nu se produca ci accepta producerea ei ca „pret” al producerii primului rezultat.

Intentia indirecta rezulta si ea cel mai adesea din materialitatea faptei ca si intentia directa.

       O fapta este savarsita din culpa cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca nu se va produce ori nu prevede rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada.

       Culpa se prezinta sub doua modalitati consacrate de lege: culpa cu prevedere sau usurinta si culpa simpla sau neglijenta.

Culpa cu prevedere sau usurinta. Exista in situatia in care faptuitorul prevede rezultatul faptei sale , pe care nu-l accepta socotind fara temei ca nu se va produce.

Pentru existenta culpei cu usurinta, trebuie sa fie intrunite doua conditii :

- faptuitorul sa fi prevazut posibilitatile survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activitatii desfasurate, rezultat pe ca sa nu-l fi acceptat;

- faptuitorul sa fi socotit fara temei ca rezultatul nu se va produce.

Dupa cum se observa, culpa cu usurinta, sub aspectul factorului intelectiv, se aseamana cu intentia indirecta in sensul ca faptuitorul prevede rezultatul posibil al faptei sale cu deosebirea ca in cazul intentiei indirecte el accepta rezultatul eventual pe cand in cazul culpei cu usurinta nu-l  accepta , socotind ca il poate evita. In final se dovedeste ca aprecierea sa a fost usuratica deoarece rezultatul n-a putut fi evitat.

Specific culpei cu previziune este ca faptuitorul se bazeaza pe elemente reale care ar fi putut sa previna producerea rezultatului. Daca acesta s-ar bizui pe intamplare ori pe noroc ar atrage raspunderea sa pentru o fapta comisa cu intentie indirecta.

Culpa simpla sau neglijenta. Exista in ipoteza in care faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi putea si trebuia sa-l prevada.

       Pentru existenta culpei prin neglijenta, trebuie intrunite cumulativ doua conditii :   - faptuitorul sa nu fi prevazut rezultatul faptei sale. Sub aspectul factorului intelectiv, culpa simpla se deosebeste de toate celelalte forme ale vinovatiei deoarece lipseste elementul de prevedere a rezultatului pe care il gasim la celelalte forme de vinovatie.

       - faptuitorul sa fi avut obligatia si posibilitatea de prevedere.

       Pentru stabilirea vinovatiei in modalitatea culpei cu neglijenta se folosesc doua criterii: criteriul obiectiv prin care se urmareste sa se constate daca faptuitorul trebuia sa prevada rezultatul socialmente periculos si criteriul subiectiv utilizat pentru a verifica daca faptuitorul a avut, in momentul comiterii faptei, posibilitatea sa prevada acest rezultat.

       Criteriul obiectiv presupune verificarea tuturor imprejurarilor si conditii lor in care s-a comis fapta, si, daca rezultatul trebuia prevazut in sensul ca orice om normal  si cum priceperea obisnuita ar fi fost in stare sa prevada acest rezultat, inseamna ca aceasta cerinta se verifica si in cazul faptuitorului la care ne referim.

       Criteriul subiectiv consta in verificarea posibilitatii reale, efective a faptuitorului de a prevedea rezultatul in momentul savarsirii faptei, in raport cu aptitudinile sale personale. Se au in vedere, in acest sens particularitatile psiho fizice, intelectuale, experienta si pregatirea faptuitorului, toate raportate la montul si conditii le concrete de comitere a faptei.

       Daca se ajunge la concluzia ca faptuitorul putea sa prevada rezultatul actiunii sale exista vinovatie sub forma culpei simple, in sens contrar nu exista vinovatie datorita imposibilitatii subiective a faptuitorului de a-l prevedea.

       In afara modalitatilor culpei, prevazute explicit de legea penala, in doctrina penala sunt subliniate si alte modalitati ale acesteia, a caror existenta poate fi avuta in vedere la individualizarea pedepsei.

       Astfel in raport cu cauza care a determinat atitudinea culpabila a faptuitorului se face distinctia intre : imprudenta, adica efectuarea fara atentia necesara unei activitati; nepricepere, care presupune indeplinirea sau neindeplinirea unei actiuni (inactiuni) datorita lipsei sau insuficientei cunostintelor necesare; nedibacia, care inseamna lipsa de aptitudini sau experienta pentru faptuitor in domeniul sau de activitate.

       In raport cu natura comportarii in cadrul careia s-a manifestat, se face deosebirea intre culpa in agendo, adica privitoare la actiune si culpa omitendo, referitoare la inactiune; intre culpa directa care vizeaza comportarea infractorului insusi si culpa indirecta, cand se are in vedere o actiune savarsita de altul.

       In sfarsit, potrivit criteriului intensitatii culpei, aceasta poate imbraca urmatoarele modalitati: culpa lata, cand producerea rezultatului putea fi prevazuta de orice persoana; culpa levis, cand faptuitorul cu o anumita grija si atentie putea prevedea rezultatul si culpa levissima, cand prevederea rezultatului parea posibila numai de catre o persoana deosebit de atenta.

Intentia depasita (praeterintentia) este o forma autonoma, specifica de vinovatie, care se constituie insa din elemente caracteristice atat intentiei cat si culpei; ea este o forma mixta sau o combinatie a intentiei si a culpei.

       Autorii noului Cod penal au inscris intentia depasita alaturi de intentie si culpa in articolul 20 alineatul (4) in care se prevede: „Exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau inactiune intentionata se datoreaza culpei faptuitorului”.

       Tinand seama de cele ce preced, apreciem ca intentia depasita poate fi definita ca fiind o forma mixta de vinovatie care apare ca element subiectiv in continutul unor infractiuni, atunci cand faptuitorul prevede si urmareste ori accepta producerea unui rezultat socialmente periculos, dar in realitate, datorita imprejurarilor in care se executa activitatea infractionala, rezultatul produs este mult mai grav decat cel prevazut, urmarit sau acceptat, dar pe care faptuitorul. L-a prevazut, nu l-a acceptat, sperand fara temei ca nu se va reproduce ori nu l-a prevazut desi putea si trebuia sa-l prevada.

       Din definitia rezulta ca in structura praeinitentiei, distingem, pe de o parte, un primum delictum, adica savarsirea unei prime fapte al carui rezultat subiectul il urmareste sau il accepta, iar pe de alta parte, un majus delictum, un rezultat mai grav ori un plus pe care faptuitorul il prevede dar nu-l accepta socotind fara temei ca nu se va produce, ori nu-l prevede desi putea si trebuia sa-l prevada.

       In doctrina penala se cunosc doua feluri de infractiuni praeterintentionate si anume infractiuni praeintentionate propriu-zise si infractiuni cu urmari praeintentionale.

       Infractiunea este praeintentionata propriu-zisa cand are un singur obiect juridic, producandu-se un singur rezultat mai grav decat cel urmarit decat cel urmarit sau acceptat de faptuitor.   

       Infractiunea este cu urmari praeintentionate cand reprezinta o varianta calificata a unei anumite infractiuni constand intr-o urmare mai grava decat cea prevazuta urmarita sau acceptata de faptuitor ca de exemplu violul, talharia , actul sexual cu un minor care a avut ca urmare moartea victimei.

       Fapta sa fie prevazuta de legea penala.

       Notiunea de fapta prevazuta de legea penala si tehnica legislativa de descriere a acesteia

       Prevederea in legea penala a faptei constituie cea de a treia trasatura esentiala a infractiunii in general. Potrivit Constitutiei in vigoare o fapta este considerata a fi prevazuta de legea penala cand este incriminata printr-o lege organica adoptata de Parlament in conditii le specifice acestei categorii de acte normative.

       Conceptul de fapta prevazuta de legea penala nu se confunda cu acela de infractiune fapta prevazuta de legea penala trebuie sa intruneasca si celelalte doua trasaturi ale conceptului de infractiune.

       Pentru corecta intelegere a dispozitiilor cu caracter penal cuprinse in Cod si in alte legi penale se impune sa se faca deosebirea intre notiunile de „fapta prevazuta de legea penala”, de „fapta penala”, „infractiune”, „ilicit penal”.Numai intre ultimele trei notiuni se poate pune semnul egalitatii intrucat fapta penala inseamna infractiune, iar ambele inseamna ilicit penal. Dimpotriva „fapta prevazuta de legea penala” nu constituie infractiune decat in conditiile aflate mai sus. De observat ca atunci cand ne referim la fapta prevazuta de legea penala avem in vedere modelul legal, adica norma de incriminare care descrie trasaturile obiective ale faptei, pe cand infractiunea este fapta concreta ale carei trasaturi trebuie sa corespunda cu modelul legal pentru a atrage raspunderea penala.    

       Infractiunea presupune, asadar, o fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si ale carei trasaturi coincid, se suprapun pe cele ale modelului legal adica ale faptei descrise in norma de incriminare. Aceasta subliniaza ca prevederea faptei in legea penala este numai una din cerintele esentiale ale infractiunii, ea nu epuizeaza conceptul de infractiune.

       Corelatia dintre fapta prevazuta de legea penala si principiul legalitatii incriminarii va fi evidenta.

       Principiul legalitatii incriminarii, inscris in articolul 2 Cod penal, potrivit caruia numai legea prevede care fapte constituie infractiune, sta la baza trasaturii esentiale privitoare la prevederea faptei de catre legea penala, dar aceasta nu inseamna si existenta unei echivalente intre ele.

       Asa cum s-a subliniat in doctrina penala, pentru realizarea trasaturii esentiale a infractiunii care consta in prevederea faptei de legea penala este suficienta dispozitia de lege care descria acea fapta, pe cand pentru realizarea principiului legalitatii incriminarii, alaturi de dispozitia care descrie fapta, mai trebuie sa existe si dispozitia care sa dea o reglementare legala celorlalte doua trasaturi esentiale, respectiv pericolul social si vinovatia cat si a tuturor situatiilor pe care ele le implica.

       In raport cu cele mai de sus continutul infractiunii poate fi definit ca totalitatea conditii lor obiective si subiective cerute de norma de incriminare pentru ca un anumit tip de fapta sa constituie infractiune.

       Cunoasterea continutului incriminarii, adica a trasaturilor specifice care definesc o anumita fapta incriminata are relevanta din mai multe puncte de vedere.

       In primul rand, organele judiciare in operatia de incadrare juridica trebuie sa constate o concordanta deplina intre fapta concreta cu care sunt sesizate si tiparul normei de incriminare.

       In al doilea rand, continutul infractiunii are un rol important in realizarea principiului legalitatii incriminarii intrucat calificarea unei fapte ca infractiune nu se poate face decat in conformitate ca legea.

       In ipoteza in care fapta concreta nu prezinta in totalitate trasaturile prevazute de lege, ea nu poate fi calificata infractiune intrucat lipsa unuia dintre elementele constitutive ale acesteia face potrivit articolului 10 litera d C, sa nu se poata pune in miscare sau exercita actiunea penala.

       In al treilea rand, studiul continutului infractiunii prezinta interes intrucat permite formularea de concluzii privitoare la tehnica elaborarii dreptului penal si la corecta cunoastere si aplicarea a legii penale.

       Pentru studierea continuturilor diferitelor infractiuni, in doctrina penala a fost elaborata notiunea de continut generic al infractiunii care cuprinde trasaturile comune tuturor continuturilor particulare de infractiune.

       Continutul faptei incriminate este format, asa cum s-a mentionat, dintr-o totalitate de elemente si conditii  care definesc si particularizeaza o anumita incriminare deosebind-o de alta. Cand ne referim la continutul generic de incriminare avem in vedere conditii le sau elementele cele mai generale ale tuturor continuturilor particulare de fapte incriminate.

       In continutul generic de incriminare, elementele sau conditii le care il compun se situeaza in anumite raporturi, legaturi, unele cu celelalte.

       Numim structura continutului generic al faptei incriminate modul in care se grupeaza si raporturile care se statornicesc intre diferitele elemente si conditii  care compun acest continut.

       Dupa opinia celor mai multi autori, structura continutului generic al faptei incriminate ar cuprinde urmatoarele conditii : conditii  referitoare la obiectul infractiunii, la subiectii infractiunii, la locul si timpul savarsirii infractiunii si la actul de conduita cu cele doua laturi: latura obiectiva si latura subiectiva.

       Intrucat conditiile referitoare la obiectul, subiectii, locul si timpul savarsirii infractiunii sunt preexistente, le vom trata distinct in sectiunea urmatoare, iar activitatea materiala insotita de aspectul psihic, adica actul de conduita va fi analizat intr-o alta sectiune sub denumirea de „continut constitutiv”.

       Obiectul material. Unele fapte incriminate pe langa obiectul juridic special au si un obiect material.

       Prin obiectul material se intelege bunul, lucrul sau corpul persoanei asupra careia este indreptata activitatea materiala descrisa in norma si care este pus efectiv in pericol si vatamat.

       Subiectii infractiunii sunt persoanele implicate intr-un raport juridic penal de conflict, fie ca urmare a savarsirii infractiunii, fie a suportarii consecintelor generate de savarsirea  acesteia. Sub acest aspect in doctrina penala se face distinctia intre subiectul activ sau infractor si subiectul pasiv sau persoana vatamata prin infractiune, pe care ii vom analiza distinct in cele ce urmeaza.

                  

       Subiectul activ al interactiunii poate fi definit ca fiind persoana care savarseste sau contribuie la comiterea unei fapte prevazute de legea penala si indeplineste conditii le raspunderii penale.

       Pentru ca o persoana sa fie subiect activ al infractiunii, potrivit codului penal de la 1968, trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii  generale:

       a) Sa fie persoana fizica. Autorii codului penal de la 1968 au adoptat conceptia potrivit careia subiect activ al infractiunii poate fi numai persoana fizica nu si persoana juridica intrucat aceasta din urma nu are vointa si constiinta proprie si, prin urmare, nu-i poate fi imputata vreo fapta nici obiectiv, nici subiectiv.

       In cazul savarsirii de infractiuni in activitatea unei persoane juridice trebuie sa raspunda conducatorii acesteia pentru ca numai ei au constiinta si vointa proprie.

       Autorii noului Cod penal, tinand seama de traditia in raspunderea penala a persoanei juridice (Codul penal de la 1936 consacra raspunderea penala a persoanei juridice), de realitatile cu care se confrunta societatea romaneasca in prezent, de sugestiile doctrinei penale cat si conventiile in materie penala la care Romania a devenit parte si care prevad aplicarea sanctiunilor penale in cazul persoanelor juridice, ori de recomandarile Comitetului de Ministri si Consiliului Europei, au instituit in articolul 45 raspunderea persoanei juridice pentru infractiunile  savarsite in numele sau in interesul acesteia de catre organele sau reprezentantii persoanei juridice. Raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice care a participat la savarsirea acelei fapte.

       b) Conditia de varsta. Pentru ca o persoana sa devina subiect activ al infractiunii trebuie ca in momentul comiterii faptei sa fii dobandit aptitudinea psihofizica de a intelege semnificatia actiunilor (inactiunilor) sale si capacitatea de a le stapani si dirija in mod constient.

       In Codul penal in vigoare cat si in noul Cod penal s-a stabilit varsta de 14 ani ca limita minima a capacitatii penale. In articolul 99 alineatul 1 din Codul penal de la 1968 si in articolul 113 din nou Cod penal se prevede ca „minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal”. Aceasta inseamna ca minorul sub 14 ani, datorita unei insuficiente dezvoltari a capacitatii psihice, nu poate fi subiect al infractiunii. In favoarea acestui minor opereaza o prezumtie absoluta de incapacitate penala.

       Potrivit articolului 99 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (2) „minorul care are varsta intre 14 si 16 raspunde penal, numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta „cu discernamant”.

       Conform articolului 99 alineatul 3 din Codul penal in vigoare si articolul 113 alineatul (3) din noul Cod penal minorul care a implinit varsta de 16 ani pana in momentul savarsirii faptei are capacitate penala, intocmai ca si persoana adulta. In acest caz opereaza o prezumtie relativa de capacitate penala; aceasta ar putea fi rasturnata prin dovada ca in realitate minorul a fost lipsit de capacitate penala intocmai ca o persoana adulta.

       c) Responsabilitatea. Denumim responsabilitate capacitatea persoanei de a-si da seama de sensul, valoarea si urmarile actiunilor (inactiunilor) pe care le savarseste si de a-si determina si dirija in mod liber vointa potrivit cu scopurile si urmarile.

       Legea penala nu defineste responsabilitatea pentru ca aceasta este o stare psiho fizica normala care pot fi dobandita de o persoana care a implinit varsta de 16 ani. Legea, in schimb, defineste starea de iresponsabilitate ca stare anormala, contrara responsabilitatii, care constituie o exceptie de la regula. Astfel in articolul 48 din codul penal in vigoare si in articolul 31 din noul Cod penal se prevede ca „nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu-si putea da seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele”.

       Persoana iresponsabila, desi nu poate fi subiect activ al infractiunii isi pastreaza calitatea de subiect de drept penal pentru ca asupra ei se poate lua o masura de siguranta daca se constata existenta unei stari de pericol care n-ar putea fi combatuta decat prin luarea unei asemenea masuri spre a preintampina savarsirea de noi fapte prevazute de legea penala.

       d) Libertatea de vointa si actiune. Pentru ca o persoana responsabila sa fie  subiect activ al infractiunii trebuie sa constate ca faptuitorul a deci in mod liber asupra actiunii sau inactiunii interzise, nefiind supus unei constrangeri din afara.

       Aceasta conditie isi si gaseste temeiul in articolul 46 din Codul penal in vigoare si articolul 27-28 din noul Cod penal potrivit carora daca faptuitorul a fost constrans fizic sau psihic in asa fel incat i-a lipsit libertatea de vointa si de actiune, fapta nu-i poate fi imputata deoarece lipseste vinovatia si pe cale de consecinta caracterul penal al faptei.

       In afara acestor conditii  generale, la unele infractiuni se cere ca subiectul activ nemijlocit  sa indeplineasca, in momentul comiterii faptei, anumite conditii  sau calitati speciale prevazute in norma de incriminare.

       Infractiunile  care presupun existenta unui subiect calificat, adica un subiect care sa aiba o anumita calitate, se numesc infractiuni proprii.

        a) Notiune, conditii . Denumim subiect pasiv al infractiunii persoana fizica sau juridica titulara a valorii vatamate sau periclitate prin savarsirea infractiunii. Poate fi subiect pasiv al infractiunii, asadar, orice persoana care a suferit raul creat prin comiterea infractiunii.

       b) Categorii de subiecti pasivi ai infractiunii. In literatura juridica se face o prima clasificare in subiect pasiv general sau mediat care este intotdeauna statul si subiect pasiv special sau imediat, care este persoana , titulara valorii sociale vatamate sau periclitate prin infractiune.

       Statul este subiect pasiv general pentru ca sufera consecintele tuturor infractiunilor, acestea tulbura ordinea de drept, punand in pericol sau lezand valorile fundamentale ale societatii. Subiectul pasiv special sau imediat este persoana fizica si juridica ce sufera nemijlocit consecintele unei infractiuni determinate.

       Locul si timpul savarsirii infractiunii sunt factori fara de care nu poate fi conceputa savarsirea unei infractiuni. Intotdeauna infractiunea se comite intr-un loc sau intr-un anumit moment. De regula, locul si timpul savarsirii infractiunii nu conditioneaza existenta infractiunii, aceasta putandu-se realiza in orice moment si loc.

       De la aceasta regula sunt doua exceptii: prima, cand locul si timpul infractiunii sunt elemente constitutive ale infractiunii si a doua, cand locul si timpul constituie elemente circumstantiale in continutul calificat sau agravat al anumitor infractiuni            Continutul constitutiv al infractiunii cuprinde doua laturi inseparabile si anume latura obiectiva si latura subiectiva.

        Vor fi prezentate in cele ce urmeaza notiunea si structura laturii obiective.

       Prin latura obiectiva intelegem activitatea fizica materiala desfasurata de subiect si susceptibila sa produca o schimbare in lumea inconjuratoare prin lezarea ori punerea in pericol a unei valori sociale si a relatiilor sociale corespunzatoare acesteia.

       La orice infractiune, latura obiectiva cuprinde in structura sa urmatoarele componente: elementul material, urmarea imediata si legatura de cauzalitate.

       Elementul material este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta din activitatea materiala desfasurata de subiect, adica din insusi actul de conduita interzis sau impus prin norma de incriminare. Aceasta inseamna ca raspunderea penala a unei persoane este conditionata de existenta unei activitati materiale, fiind exclusa sanctionarea gandurilor unei persoane (nuda cogetatio).

       Elementul material al laturii obiective a infractiunii (al faptei incriminate) poate fi realizat in doua modalitati si anume: prin actiune (comisiunea) sau prin inactiune (omisiunea).

       Actiunea este o forma de existenta a manifestarii exterioare care se caracterizeaza printr-o atitudine pozitiva, adica o consumare de energie indreptata spre producerea unei transformari in lumea exterioara.

       Actiunea ca modalitate a elementului material, presupune a face ceva care legea interzice; in acest caz este inculcat printr-o comportare pozitiva activa.

       Inactiunea este tot o forma de manifestare exterioara prin care faptuitorul adopta o atitudine negativa, pasiva in sensul ca nu face ceea ce legea il obliga sa faca si in acest fel lasa camp liber unor energii sa actioneze si sa produca rezultatul pe care legiuitorul, prin interdictia faptei, urmarea sa-l evite.

       Omisiunea nu intra in sfera raspunderii penale decat raportata la o obligatie a faptuitorului de a actiona.

       La marea majoritate a infractiunilor elementul material poate consta intr-o singura actiune sau inactiune. In mod exceptional elementul material la unele inafectiuni consta in mai multe actiuni care trebuie realizate cumulativ.

       In raport cu modalitatea elementului material (actiune – inactiune) infractiunile  se clasifica in infractiuni comisive care constau in executarea unui act pe care legea il interzice si infractiuni omisive care se caracterizeaza prin neexecutarea unui act pe care il legea il ordona.

       Urmarea imediata. Este o componenta obligatorie a laturii obiective si consta in schimbarea in lumea obiectiva, pe care o produce savarsirea actiunii sau inactiunii interzise de legea penala, ori prin atingerea in orice mod adusa, uneia dintre valorile sociale care formeaza obiect al ocrotirii penale.



       Legiuitorul penal roman a adoptat teza ca orice incriminare se justifica numai in masura in care actiunea sau inactiunea savarsita aduce atingerea uneia din valorile sociale  fundamentale, adica produce un rau, un rezultat negativ, contra caruia legea a inteles sa reactioneze. Aceasta rezulta din continutul articolului 1 Cod penal. In care sunt enumerate valorile fundamentale ocrotite prin mijlocirea legii penale impotriva carora sunt indreptate actiunile socialmente periculoase; articolul 18 Cod penal. In care se prevede ca prin pericol social in intelesul legii penale se intelege orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingerea uneia din valorile aparate de legea penala, cat si din articolul 19 Cod penal. In care se arata ca pentru constatarea vinovatiei in savarsirea oricarei fapte prevazute de legea penala, atitudinea psihica a faptuitorului trebuie sa fie raportata la rezultatul faptei care se rasfrange asupra valorii sociale concrete.

       Asadar, savarsirea oricarei fapte incriminate produce un rezultat. Acest rezultat poate sa se infatiseze ca o consecinta materiala sau nemateriala a actiunii sau inactiunii, adica sub forma unei modificari substantiale a obiectului sau sub forma unei schimbari a situatiei obiectului, ca urmare a modului cum s-a actionat asupra valorii sociale ocrotite.

       Urmarea imediata sau rezultatul apare, asadar, fie ca o vatamare efectiva a obiectului, o alterare a substantei sale, situatie in care schimbarea produsa prin savarsirea faptei, fie sub forma unei stari de pericol, cand fara sa se aduca o atingere efectiva obiectului ocrotirii penale, se creeaza o amenintare pentru acesta.

       Dupa cum urmarea imediata consta intr-o vatamare materiala sau intr-o stare de pericol pentru valorile sociale si relatiile sociale ocrotite prin normele de incriminare, in doctrina penala se face deosebirea intre continutul diferitelor incriminari. Acolo unde legiuitorul a prevazut, explicit sau implicit, conditia producerii unui anumit rezultat constand dintr-o anumita schimbare produsa in lumea materiala, obiectiva; Infractiunea a fost denumita infractiune (incriminare) de rezultat sau materiala.

       Exista si incriminari a caror urmare imediata consta in provocarea unei stari de pericol pentru valoarea ocrotita (incriminari formale sau de simpla actiune). In acest caz legiuitorul nu a prevazut necesitatea producerii rezultatului, considerand suficient sa descrie numai fapta incriminata pentru ca urmarea acestuia rezulta implicit.

       De precizat ca nu trebuie confundata „urmarea imediata” ca o componenta a laturii obiective a infractiunii cu „consecintele subsecvente” ale infractiunii.

       De asemenea urmarea imediata cand aceasta consta intr-o vatamare materiala nu trebuie confundata cu paguba pricinuita prin savarsirea infractiunii, adica consecinta civila a faptei incriminate.

       In doctrina penala, avandu-se in vedere formele sub care poate sa apara urmarea imediata se face asadar distinctia intre infractiuni materiale sau de rezultat si infractiuni formale sau de atitudine ori de simpla actiune.

       Infractiunile  materiale sau de rezultat sunt acelea din al caror continut constitutiv face parte si producerea unui anumit rezultat material adica o anumita vatamare.

       Sunt denumite formale sau de atitudine  infractiunile  pentru a caror existenta este suficient ca rezultatul sa constea intr-o stare de pericol, legiuitorul prevazand in continutul lor numai actiunea; urmarea imediata rasfrangandu-se direct asupra valorilor sociale, ea va fi intotdeauna presupusa.

       Legatura de cauzalitate ca notiune este o componenta obligatorie a laturii obiective a continutului faptei incriminate cand aceasta infatiseaza ca incriminare de rezultat. Desi in norma de incriminare nu este prevazuta explicit cerinta legaturii de cauzalitate, in cazul acestor incriminari ea rezulta implicit intrucat actiunea sau inactiunea, cat si urmarea imediat sub forma de vatamare, nu pot fi elemente constitutive ale acesteia decat daca se stabileste existenta unei legaturi cauzale, in sensul ca actiunea sau inactiunea care constituie elementul material al faptei incriminate este cauza urmarii imediate descrise implicit sau explicit in norma de incriminare.

       Lipsa legaturii de cauzalitate face sa nu se realizeze totalitatea componentelor laturii obiective a infractiunii si conduce la inexistenta acesteia si implicit la inexistenta faptei incriminate.

       Legatura de cauzalitate, ca element constitutiv al faptei incriminate, poate fi definita ca fiind acea relatie ca de la cauza la efect intre elementul material sub forma actiunii, inactiunii voluntare, constiente a faptuitorului si urmarea imediata prevazuta in norma de incriminare.

       Latura subiectiva este o parte a continutului constitutiv generic al incriminarii si consta in totalitatea conditii lor privitoare la atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta sa si urmarile acesteia prevazute in norma de incriminare.

       In continutul laturii subiective a infractiunii intra ca elemente componente: elementul subiectiv, mobilul si scopul.

       Elementul subiectiv(vinovatia), componenta a laturii subiective a infractiunii (faptei incriminate), este format din formele si modalitatile vinovatiei, adica reflecta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa exprimata in forma de vinovatie ceruta de lege pentru ca acel tip sa constituie infractiune.

       In noul Cod penal, regulile de stabilire a elementului subiectiv in continutul normei de incriminare, se face potrivit regulilor instituie in articolul 20 alineatul (2) si (3) in care se prevede „Fapta care consta fie intr-o actiune, fie intr-o inactiune constituie infractiune numai cand este savarsita cu intentie (alineatul (2)); Fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand in lege se prevede aceasta”.

       Mobilul infractiunii. Este o componenta a laturii subiective a continutului generic consecutiv de incriminare si consta din impulsul intern al faptuitorului care a determinat luarea deciziei de savarsire a infractiunii. Pot constitui mobiluri ale infractiunii de exemplu: ura, lacomia, gelozia, dorinta de a obtine anumite avantaje, tendinta de imbogatire fara munca.

       Cunoasterea mobilului faptei se impune in fiecare caz concret ca element necesar pentru cunoasterea actului de conduita pentru ca el poate da un raspuns la intrebarea „de ce s-a savarsit infractiunea?” si serveste pentru a determina gradul de pericol al infractorului si la stabilirea masurii de aparare sociala adecvate acestei periculozitati.

       Scopul infractiunii este unul din elementele importante ale acestui capitol,

       a) Notiune. Scopul este o alta componenta a laturii subiective a continutului generic constitutiv si consta din finalitatea propusa, din destinatia actiunii ori din rezultatul faptei aflate in reprezentarea faptuitorului. Scopul nu se confunda cu mobilul deoarece el apartine momentului finalizarii actului pe cand motivul este legat de momentul initial al adoptarii hotararii. In toate cazurile cunoasterea scopului urmarit de faptuitor este deosebit de utila pentru ca el produce diferite consecinte juridice in ceea ce priveste raspunderea penala.

       b) Relevanta juridica a scopului infractiunii. De regula, scopul nu conditioneaza existenta faptei incriminate, aceasta subzistand, indiferent de scopul urmarit de faptuitor. Cu toate acestea este necesar sa se cunoasca scopul in care a actionat subiectul pentru a fi avut in vedere la stabilirea pericolului social concret al faptei si la dozarea pedepsei.

       Infractiunea, ca orice activitate umana constienta, poate vi savarsita de o singura persoana cat si prin eforturile conjugate ale mai multor persoane; in acer din urma caz exista o pluralitate de infractori.

       In literatura de specialitate se face distinctie in urmatoarele forme ale pluralitatii de infractori si anume: pluralitate naturala. Pluralitate constituita sau constitutiva si pluralitate ocazionala sau participatia penala.

       Pluralitatea naturala este o forma a pluralitatii de infractorii functioneaza in cazul faptelor care prin natura lor nu pot fi comise decat daca contribuie mai multe persoane. Datorita acestui specific pluralitatea naturala mai este denumita si pluralitate necesara.

       Specific pluralitatii naturale de infractori este faptul ca fiecare participant are calitatea de autor si va fi pedepsit ca atare daca indeplineste conditii le raspunderii penale.

       Pluralitatea constitutiva este o forma a pluralitatii de infractori si consta in asocierea sau gruparea mai multor persoane in vederea savarsirii de infractiuni. La infractiunile  cu pluralitate constituita fiecare faptuitor are calitate de autor.

       Pluralitatea ocazionala este o forma pluralitatii de infractori si exista ori de cate ori la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala contribuie mai multe persoane decat cele necesare in raport cu natura sa. Prin urmare, exista pluralitate ocazionala in cazul infractiunilor care in mod natural pot fi savarsite de o singura persoana daca la comiterea acestora participa mai multe persoane; ori in situatia infractiunilor cu pluralitate naturala sau constitutiva daca la savarsirea lor participa un numar mare de persoane decat acela potrivit naturii faptei.

       Potrivit legii penale in vigoare putem spune ca exista participatie penala ori de cate ori o fapta prevazuta de legea penala a fost savarsita de un numar mai mare de persoane decat cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte.

       Codul penal in vigoare cat si noul Cod penal, reglementarea formelor participatiei penale, se bazeaza pe teoria obiectiva potrivit careia in caracterizarea formelor de participatie se au in vedere contributiile obiective si particularitatile acestora. Potrivit acestei teorii, formele participatiei penale sunt urmatoarele:

       O prima forma de participatie este aceea a autoratului sau coautoratului caracterizata prin aceea ca coautorul efectueaza acte care contribuie la realizarea nemijlocita a faptelor prevazute de legea penala;

       O a doua forma o constituie instigarea care presupune savarsirea de acte de determinare a hotararii autorului de a savarsi fapta prevazuta de legea penala;

       In sfarsit, o a treia forma de contributie este aceea a complicitatii si consta in savarsirea de acte de ajutare sau sprijinire a comiterii faptei de catre o alta persoana.

       In reglementarea Codului penal in vigoare articolul 24 si noului Cod penal articolul 38 autor este persoana care prin acte de executare a realizat in mod nemijlocit o fapta prevazuta de legea penala.

       Calitatea de autor nu este conditionata de existenta participatiei pentru ca autor este acela care savarseste singur o fapta prevazuta de legea penala. Cand insa autorul a savarsit  infractiunea impreuna cu alti participanti, contributia sa se caracterizeaza prin aceea ca a realizat in mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala.

       Savarsirea oricarei fapte implica efectuarea unor acte de executare in sau neindeplinirea unor acte impuse de lege. Persoana care efectueaza actele de executare sau care nu indeplineste actele la care este obligata este autor al faptei realizata prin comisiunea sau omisiunea astfel savarsita.

       De regula, orice persoana care executa in mod nemijlocit o fapta penala devine autor, sunt infractiuni la care nu este de ajuns sa se execute in mod direct activitatea materiala pentru a fi autor, ci sa aiba si calitatea speciala ceruta de norma de incriminare. Calitatea ceruta pentru autor trebuie sa existe in momentul savarsirii faptei. Nu pierde calificarea de autor cel care dupa savarsirea faptei a incetat a mai avea calitatea care conditiona acea calificare dupa cum nu devine autor cel care a dobandit calitatea dupa savarsirea faptei la care a participat.

       Orice fapta poate, eventual, sa fie savarsita, in mor nemijlocit. De catre mai multe persoane. Toate aceste persoane care si-au adus contributia nemijlocit la savarsirea faptei sunt autori ai aceleiasi fapte si au intre ei laolalta situatia de coautori.

       Prin urmare, coautoratul poate fi definit ca fiind acea forma, participatiei penale in care o fapta prevazuta de legea penala este savarsita in mod nemijlocit de catre doua sau mai multe persoane.

       Codul penal de la 1968 nu a definit coautorul ci numai pe autor. Codul penal nou defineste coautorul in articolul 38 alineatul (2) in care se prevede: „Daca mai multe persoane savarsesc nemijlocit, impreuna. O fapta prevazuta de legea penala, fiecare din ele va fi pedepsita ca autor”.

       Exista unele infractiuni la care coautorul nu este posibil, desi sunt susceptibile de a fi sfarsite in celelalte forme ale participatiei penale; instigarea si complicitatea. Acestea sunt:

       Infractiunile  cu autor unic. Acestea datorita specificului continutului lor, nu pot fi savarsite nemijlocit decat de o singura persoana. Asemenea infractiunii sunt (cu titlu exemplificativ): marturia mincinoasa, dezertarea, prostitutia; daca mai multe persoane savarsesc concomitent aceeasi infractiune, fiecare va raspunde  pentru o infractiune de sine statatoare.

       Infractiunile  omisive. Nu pot fi savarsite in forma coautorului intrucat elementul lor material consta in neindeplinirea unei obligatii impuse de lege si care are un caracter personal.

       Infractiunile  cu subiect calificat. La infractiunile  unde legea cere ca subiectul activ nemijlocit, sa aiba o anumita calitate, pentru existenta coautorului este necesar ca toti participantii sa aiba aceasta calitate. In caz contrar, cei care nu au calitatea mentionata, vor fi considerati complici la acea fapta.

       Codul penal in vigoare defineste pe instigator ca participant in articolul 25 iar noul Cod penal in articolul 39. Potrivit acestor texte „instigator este persoana care, cu intentie, determina pe o alta persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala”.

Ca atare, instigarea poate fi definita ca fiind acea forma a participatiei penale in care o persoana numita instigator determina, cu intentie pe o alta persoana, numita instigat, sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

       Dupa cum se observa caracteristic acestei forme a participatiei penale este faptul ca instigatorul este cel care ia hotararea de a comite fapta dar nu trece nemijlocit la savarsirea ei ci gaseste o alta persoana careia ii transfera aceasta hotarare si o convinge sa savarseasca fapta, devenind astfel, aceasta din urma persoana, autor al faptei.

       Instigarea este posibila la oricare dintre faptele prevazute de legea penala; la cele intentionate comisive sau omisive, cand instigarea este proprie, la cele din culpa (cand instigarea este improprie), la cele care pot fi savarsite de o singura persoana, cat si la cele cu pluralitate naturala sau constitutiva de faptuitori. De asemenea, este posibila la infractiunilor cu autor calificat (infractiuni improprii).

       In ipoteza in care instigatorul dupa ce determina pe instigat la savarsirea infractiunii participa alaturi de acesta la comiterea nemijlocita a faptei el va deveni coautor deoarece instigarea fiind o forma secundara de participatie va fi absorbita de autorat, coautor.

       Autorul instigat poate fi orice persoana fizica, neavand relevanta daca indeplineste ori nu conditii le de a fi subiect activ al infractiunii. La Infractiunile  la care norma de incriminare pretinde autorului indeplinirea unei anumite calitati instigatul trebuie sa indeplineasca acea calitate.

       Efectuarea unei activitati, concrete, obiective, de determinare din partea instigatorului asupra instigatului sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala. Aceasta conditie este de esenta instigarii, ca forma a participatiei penale si presupune ca instigatorul dupa ce a luat hotararea de a savarsi fapta prevazuta de legea penala, folosindu-se de mijloace adecvate, o transmite altei persoane, convingand-o s-o accepte, sa si-o insuseasca si sa o puna in executare.

       Intrucat legea penala nu se face nici o referire la mijloacele prin care se realizeaza instigarea, se intelege ca acestea pot fi multiple variate, de la simple sfaturi, indemnuri rugaminti sau insinuari, pana la constrangere, corupere si altele.

       Pornind de la aceste dispozitii, complicitatea poate fi definita ca fiind o forma a participatiei penale in care o persoana, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala ori promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca dupa savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita.

       Prin activitatea sa complicele nu determina si nici nu savarseste nemijlocit fapta prevazuta de legea penala ci el creeaza conditii  favorabile pentru ca autorul sa comita fapta mai usor, mai repede si mai sigur.

       Contributia complicelui este privita  totdeauna ca fiind accesorie, secundara. Daca complicele dupa ce a desfasurat activitatea  de ajutare sau inlesnire a autorului in savarsirea faptei, participa alaturi de autor la executarea nemijlocita a acelei fapte, el va deveni coautor, pentru ca aceasta forma de participatie este principala in raport cu complicitatea.

       Complicitatea este posibila, de regula, la toate infractiunile  inclusiv la cele cu autor propriu ori calificat.

       O fapta concreta , savarsita de o persoana are caracter penal cand ea intruneste trasaturile esentiale cerute de legea penala pentru existenta unei infractiuni in general.

       Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei pot fi definite ca fiind ca fiind acele stari, situatii cazuri, imprejurari prevazute explicit sau implicit in Codul penal ori in acte normative speciale, a caror existenta in timpul savarsirii faptei, fac ca realizarea eficienta a vreunuia din trasaturile esentiale ale infractiunii sa devina imposibila.

       Privite ca realitatea cu rasfrangeri in sfera relatiilor sociale, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei apar ca ceva exceptional, ca o deviere de la ceea ce este socotit ca obisnuit; ele apar ca o realitate intamplatoare de natura sa modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte.

       Cauzele care inlatura caracterului penal al faptei nu trebuie sa fie confundate cu „cauzele care inlatura raspunderea sau consecintele condamnarii” daca primele exclud existenta infractiunii si a raspunderii penale, cele care inlatura raspunderea penala opereaza numai asupra raspunderii penale si nu produc nici un efect sub aspectul existentei infractiunii; infractiunea exista, insa raspunderea penala pentru anumite ratiuni este inlaturata, numai produce efecte, sau cand aceste efecte s-au produs face sa inceteze.
       Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei nu trebuie confundate nici cu cauzele de nepedepsire. Acestea din urma nu au nici un efect asupra existentei infractiunii si a raspunderii penale pentru ca fapta constituie infractiune, exista temei al raspunderii penale, dar pentru anumite motive legea apara pe faptuitor de pedeapsa.

       In fine, nu trebuie asemuita institutia cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei ca aceea a inlocuirii raspunderii penale. In cazul inlocuirii raspunderii penale, dupa cum indica insusi cuvantul „inlocuire”, exista infractiune si raspundere penala, dar raspunderea penala este inlocuita, in conditii le legii, cu o raspundere penala, dar instanta de judecata atunci cand aceasta apreciaza ca scopul constrangerii juridice se poate realiza prin aplicarea unei sanctiuni cu caracter nepenal.

       Legitima aparare reglementata in articolul m44 din Codul penal in vigoare si articolul 22 din noul Cod penal cu deosebirea ca in noul text sintagma „interesul general”, fara ca in continut sa existe vreo deosebire.

       Potrivit  acestor dispozitii legale, putem defini legitima aparare, ca fiind acea actiune de aparare a unei persoane determinata de nevoia de a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes obstesc, si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc, sau pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte mijloace, intr-o locuinta, incapere sau loc imprejmuit tinand seama de acestea, aparare care se realizeaza prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, proportionala cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Au caracterul de fapte comise in stare de legitima aparare, de pilda, fapta posesorului unu bun de valoare care fiind supus unei agresiuni de o alta persoana pentru a i se sustrage bunul, raneste pe agresor, sau fapta aceluia care pentru a inlatura un atac material direct, imediat, injust loveste pe agresor provocandu-i o vatamare corporala; ori fapta proprietarului care prin savarsirea faptei de lovire respinge o patrundere fara drept in domiciliul sau.

       Din examinarea dispozitiilor care reglementeaza legitima aparare, putem desprinde doua modalitati ale legitimei aparari: prima care poate fi considerata ca o modalitate generala, cand atacul este indreptat impotriva persoanei umane sau interesului obstesc; si a doua care poate fi apreciata ca o modalitate speciala, cand atacul consta intr-o actiune de patrundere fara drept si prin mijloace periculoase in domiciliul unei persoane.

       Consideram necesara, mai intai, o analiza a caracteristicilor atacului si ale apararii in prima modalitate si apoi distinct, evidentierea particularitatilor conditii lor referitoare la atac si aparare in cea de a doua modalitate (cea speciala).

       Exista anumite conditii  care privesc atacul in cazul legitimei aparari. O conditie este sa existe un atac, adica o inactiune declansata de agresor cu intentia de a vatama o persoana sau un interes obstesc. Exista un atac atat in cazul unei comportari activ agresive. Atacul trebuie sa fie material asta insemnand cand se exercita prin mijloace fizice de natura sa puna in pericol fizic valoarea sociala contra careia este indreptat. Atacul trebuie sa fie direct. Aceasta presupune ca manifestarea materiala a agresorului sa creeze un pericol care ameninta direct valorile ce pot forma obiectul legitimei apareri. Atacul este direct intotdeauna cand intre actiunea agresorului si victima exista un contact fizic nemijlocit. Atacul trebuie sa fie imediat, el este privit ca fiind imediat ori de cate ori pericolul pe care-l poate produce s-a ivit a devenit pericol actual, sau atacul este pe punctul de a se ivi. Atacul sa fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic care sa permita sau sa justifice comportarea agresiva. Atacul sa puna in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori de cate ori interesul obstesc. Pentru motivarea actiunii de aparare, legea pretinde ca atacul sa aiba o anumita gravitate, adica sa poata cauza un rau inevitabil sau greu de remediat unor valori sociale importante pe care legea le ocroteste.

       De asemenea exista conditii  care privesc si apararea in cazul legitimei aparari. Actiunea de aparare sau riposta a unui atac sa se materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala. Fapta poate imbraca forma tentativei (cand aceasta forma a infractiunii este pedepsita) sau infractiunii consumate. Actiunea de aparare sa fie necesara pentru respingerea atacului. Actiunea de aparare materializata intr-o fapta prevazuta de legea penala poate fi considerata ca necesara pentru inlaturarea atacului numai daca a fost savarsita intre momentul in care atacul a devenit iminent si momentul in care el s-a consumat. Dincolo de aceste limite apararea numai este apreciata necesara. Fapta savarsita in aparare trebuie sa fie indreptate impotriva agresorului iau nu impotriva altei persoane. Se justifica aceasta conditie deoarece numai atacul agresorului pune in primejdie valorile sociale ocrotite de lege. Apararea sa se desfasoare in limitele proportionalitatii atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrangere mai grave, atunci cand atacul putea fi inlaturat prin mijloace mai usoare, mai putin violente. Nu exista o regula care sa stabileasca unde se termina proportia si unde incepe disproportia intre aparare si atac si nici nu se poate formula de principiu.

       In cazul modalitatilor speciale vor exista o serie de conditii  referitoare la atac in cazul legitimei aparari. Atacul sa constea intr-o actiune de patrundere intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea, savarsita prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte mijloace. Actiunea de patrundere intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea, trebuie sa apartina unei persoane fizice responsabile si sa fie un act de violenta al acesteia. Actiunea de patrundere in locurile de lege sa fie in curs de executare sau s-a efectuat in intregime. Actiunea de patrundere intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand seama de acestea sa se realizeze „fara drept”; subiectul ei sa nu aiba nici un temei legal, adica sa fie actionat ilicit dar nu ilicit in general care presupune nesocotirea unei norme juridice, ci ilicit in plan penal. Obiectul atacului manifestat prin patrunderea fara drept si prin mijloacele prevazute de lege intr-un alt domiciliu al altei persoana, poate fi orice interes sau bunuri juridice personale sau protejate penal.

       Si in ultimul rand conditii le privitoare la apararea in cazul legitimei aparari ca modalitate speciala. Actiunea prin care se respinge patrunderea intr-un domiciliu al altuia, sa constituie o fapta prevazuta de legea penala. Subiect al apararii poate fi orice persoana particulara adica, proprietarul sau posesorul domiciliului altei persoane, sau orice alta persoana, precum si  un reprezentant al autoritatii. Subiectul actiunii de aparare sa fi actionat cu intentia de a se apara. Pentru a respinge patrunderea frauduloasa intr-un domiciliu, pot fi folosite, fie mijloace pregatite din timp, fie mijloace de aparare improvizate. Obiectul apararii il constituie, ca si modalitate a legitimei aparari, valorile sau bunurile juridice ale agresorului. Apararea trebuie sa fie necesara pentru a respinge patrunderea fara drept in domiciliu unei persoane si prin mijloace prevazute de lege.

       Odata constatata judiciar, legitima aparare, in modalitate generala sau speciala, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite in scopul inlaturarii atacului sau pentru a respinge patrunderea fara drept prin mijloace periculoase in domiciliul unei persoane, intrucat cel care a comis o astfel de fapta a actionat, fie sub presiunea constrangerii exercitata de atac fie ca aparator al ordinii juridice tulburate de agresor atunci cand fapta in aparare este savarsita de o alta persoana decat cea impotriva careia este nemijlocit indreptata agresiunea.

       Legitima parare fiind o cauza justificata produce efecte in rem, se transmit si participantilor. Daca la modalitatea generala a legitimei aparari faptuitorul trebuie sa faca dovada ca a savarsit fapta in stare de legitima aparare, la modalitatea speciala prevazuta in articolul 44 alineatul 21 Cod penal, aceasta stare se prezuma.

       Starea de necesitate este reglementata in articolul 45 din noul Cod penal in vigoare si articolul 23 din noul Cod penal.

       In baza dispozitiilor cuprinse in aceste texte, starea de necesitate poate fi definita ca fiind acea stare in care o persoana savarseste o fapta prevazuta de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau sau al altuia, sau un interes obstesc, fara ca prin aceasta sa se pricinuiasca, cu stiinta, urmari, vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu este inlaturat.

       Starea de necesitate isi gaseste temeiul in realitatea vietii sociale in care pot aparea unele situatii cand valori de o importanta deosebita sunt supuse unor pericole iminente datorita unor intamplari obiective. In momentul aparitiei pericolului omului se vede obligat, pentru a salva, respectiva valoare sociala, sa sacrifice o alta valoare sociala de mai mica importanta sau cel mult egala cu cea salvata.

       Spre deosebire de legitima aparare, care presupune existenta unui atac impotriva caruia cel care se apara, riposteaza, putand sa provoace grave leziuni agresorului, starea de necesitate se caracterizeaza prin existenta unui pericol creat, de regula, prin fapte intamplatoare, accidentale, impotriva carora cel amenintat reactioneaza, prejudiciind, de cele mai multe ori, o persoana care nu are nici o vina pentru producerea pericolului.

       In doctrina penala se sustine ca starea de necesitate se fundamenteaza pe existenta unei constrangeri a vointei celui care desfasoara actiunea de salvare pentru ca el nu are posibilitatea sa adopte o hotarare potrivit convingerii sale si trebuie sa se supuna necesitatii de a savarsi fapta. De aceea starea de necesitate nu poate fi privita decat ca o cauza care inlatura vinovatia subiectului.

       Starea de necesitate, este conditionata de intrunirea unor cerinte; unele care se refera la starea de pericol , iar altele la actiunea de salvare.

       Conditii le privind pericolul. Sa existe un pericol, adica o amenintare, pentru valorile sociale ocrotite de lege. Pericolul poate fi generat de fenomene ale naturii, din cauza unui animal, ori datorita unor actiuni umane, imprudente sau a unor bolnavi mintali periculosi. Pericolul poate sa emane chiar de la persoana care trebuie salvata. Pericolul trebuie sa fie real, efectiv si nu o simpla banuiala sau impresie a faptuitorului; daca acesta se afla asupra existentei pericolului vor fi aplicabile regulile de la eroarea de fapt. Pericolul sa fie iminent sau sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al acestuia ori un interes obstesc. Pericolul sa nu poata fi inlaturat pe alta cale decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala.

       Se vor prezenta si conditii le privind actiunea de salvare de asemenea. Actiunea de salvare trebuie sa se materializeze intr-o fapta prevazuta de legea penala neavand relevanta forma ei de savarsire, nici incadrare juridica; ori daca cel expus pericolului sau de o alta persoana. Fapta sa fie necesara pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege. Prin savarsirea faptei sa nu se pricinuiasca urmaririi vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu era inlaturat. Sin ultimul rand fapta sa nu fie savarsita de catre sau pentru a salva o persoana care avea obligatia de a infrunta pericolul.

       In conceptia legiuitorului roman de la 1968, starea de necesitate inlatura caracterul penal al faptei, ca urmare a lipsei de vinovatie; efectele acesteia se produc in personam. Potrivit noului Cod penal starea de necesitate este o cauza justificata.

       In principiu, starea de necesitate nu are ca efect si inlaturarea raspunderii civile, deoarece, de cele mai multe ori se produc prejudicii altei persoane careia nu i se poate reprosa nimic cu privire la pericolul respectiv.

       Daca actiunea unei persoane a avut ca rezultat salvarea bunurilor unei persoane, repararea pagubelor provocate de o actiune de salvare cade in sarcina persoanei care a beneficiat de aceasta actiune.

       In cazul tertului intervenient acesta va putea cere ca actiunea in daune sa fie indreptata impotriva persoanei salvate de la pericol. Daca in sarcina persoanei prejudiciate poate fi retinuta o culpa exclusiva si in ce priveste producerea starii de pericol, faptuitorul actiunii nu va raspunde civil.

       In articolul 46 din Codul penal, sunt reglementate doua cauze distincte, de sine statatoare, de inlaturare a caracterului penal al faptei si anume: pe de-o parte, constrangerea fizica, iar pe de alta parte, constrangerea morala. In noul Cod penal cele doua cauze sunt reglementate in texte distincte, avand insa acelasi continut cu al Codului penal in vigoare.

       Constrangerea fizica denumita si forta majora, exista atunci cand o persoana este silita, obligata, de o energie fizica externa, careia nu-i poate opune rezistenta, sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.

       Constrangerea morala, cunoscuta si sub denumirea de amenintare, consta in exercitarea unei presiuni pe care o persoana o realizeaza prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, in asa fel incat sub stapanirea unei temeri grave persoana constransa nu-si mai poate dirija in mod liber vointa si savarseste o fapta prevazuta de legea penala.

       Nepedepsirea celui care actioneaza constrans fizic sau moral se justifica prin aceea ca el a savarsit fapta fara vinovatiei. In cazul constrangerii fizice subiectul nu actioneaza propriu zis, ci corpul sau este folosit ca un instrument de catre fortele constrangatoare.

       Spre deosebire de constrangerea fizica, in cazul constrangerii morale exista o presiune care se exercita asupra vointei subiectului, obligandu-l pe acesta sa hotarasca intr-un singur sens, acela voit de persoana care exercita constrangerea.

       Prima conditie a constrangerii fizice este existenta unei constrangeri asupra fizicului unei persoane. Constrangerea poate fi exercitata de o persoana fizica sau poate proveni din cauza unui proces fiziologic. De asemenea, constrangerea poate fi exercitata de un animal periculos, sau de o masina care datorita unei defectiuni numai poate fi tinuta sub control; ori de fortele naturii( de exemplu un vant puternic provoaca valuri care arunca ambarcatiunea cu tot personalul navigant la mal provocand distrugerea altor nave). Persoana constransa fizic sa nu poata opune rezistenta eficace actiunii de constrangere. Fapta savarsita sub presiunea constrangerii fizice sa fie prevazuta de legea penala.

       Conditii le constrangerii morale sunt relatate in cele ce urmeaza. Existenta constrangerii prin amenintare asupra psihicului unei persoane. Existenta starii de pericol grav pentru o persoana. Presiunea psihica trebuie sa se refere la un pericol grav pentru o persoana faptuitorului sau o alta persoana. Imposibilitatea inlaturarea pericolului decat printr-o fapta prevazuta de legea penala.

       Daca organele judiciare constata, ca o fapta prevazuta de legea penala a fost savarsita ca urmare a unei constrangeri fizice sau morale, acea fapta nu are caracter penal deoarece ii lipseste vinovatia. Acest efect opereaza in personam. Infractiunea comisa de persoana constransa va atrage raspunderea penala a constrangatorului in conditii le unei participatii improprii.

       In principiu, persoana care a comis fapta in conditii le articolului 46 din Codul penal nu raspunde de urmarile civile ale faptei sale, deoarece n-au fost produse de vointa libera. Aceasta raspundere revine aceluia care a exercitat constrangerea.

       Cazul fortuit este reglementat in articolul 47 din Codul penal in vigoare si articolul 29 din noul Cod penal. In aceste texte se prevede: „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta”. Din aceste dispozitii legale rezulta ca exista caz fortuit cand actiunea sau inactiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoana nu l-a conceput si nu l-a urmarit, producerea  lui fiind datorata unei imprejurari neasteptate, adica actiunii unei forte a carei interventie nu a putut fi prevazuta .

       Imprejurarile fortuit pot preveni de la factori foarte diferiti, cum ar fi imprudenta victimei; ori sa provina din partea faptuitorului; sau din partea unor fenomene ale naturii; sau din cauza unor defectiuni tehnice imprevizibile; ori din comportari imprevizibile ale unor persoane iresponsabile.

       Asemenea intamplari fortuite sunt cunoscute de majoritatea oamenilor, in liniile lor generale, dar nici o persoana nu poate sa prevada momentul precis in care ele vor actiona, respectiv momentul in care devin active, existand o imposibilitate obiectiva si generala de a prevedea acest moment. De aceea „fortuitul” trebuie sa fie dovedit si constatat in raport cu intamplarea concreta, cu circumstantele in care s-a ivit imprejurarea careia i se atribuie caracterul de fortuita.

       Una din conditii le cazului fortuit este actiunea sau inactiunea unei persoane sa fi produs un rezultat vatamator datorita intrarii in concurs cu o energie straina de constiinta si vointa acelei persoane. O alta conditie este interventia imprejurarii care a determinat producerea rezultatului sa fi fost imprevizibila. Actiunea peste care s-a suprapus imprejurarea fortuita sa constituie o fapta prevazuta de legea penala.

       Constatarea pe cale juridica a cazului fortuit are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei intrucat lipseste vinovatia. Acest efect opereaza in rem. De observat ca dintre cauzele care inlatura caracterul penal al faptei prin excluderea vinovatiei, cazul fortuit este singurul care opereaza in rem si nu in personam. Cazul fortuit are ca efect si inlaturarea raspunderii civile.

       Iresponsabilitatea este reglementata in articolul 48 din Codul penal in vigoare si articolul 31 din noul Cod penal. In aceste texte se prevede „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de actiunile sale, ori nu putea fi stapana pe ele”.

       Avand in vedere aceste dispozitii iresponsabilitatea poate fi definira ca fiind acea stare de incapacitate psihica a unei persoane care din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze nu poate sa-si de seama de semnificatia sociala, morala sau juridica a actiunilor sau inactiunilor sale cat si a urmarilor acestora ori nu-si poate dirija in mod normal vointa in raport cu aceste reprezentari.

       Specific starii de iresponsabilitate este lipsa acelor capacitati psihice ale unei persoanei care tin de factorul intelectiv ori de factorul volitiv sau chiar de ambii factori si vinovatiei.

       Incapacitatea psihica se poate datora unor anomalii, care fac imposibila dezvoltarea facultatilor psihice, cum ar fi: cretinismul, idiotenia, infantilismul, debilitatea mintala; sau a unor maladii ale sistemului nervos ca schizofrenia, psihozele delirante si psihozele maniaco-depresive; tulburarilor psihice provocate de intoxicatii prin alcool, substante stupefiante, narcotice; sau a unor fenomene fiziologice ca somn natural, somn hipnotic, lesin si altele.

       Incapacitatea psihica poate fi congenitala sau survenita, permanenta sau trecatoare.

       Vom relata conditii le iresponsabilitatii in urmatoarele: sa existe o stare de incapacitate fizica; starea de incapacitate sa existe in momentul savarsirii faptei; starea de incapacitate sa fie determinata de alienatia mintala sau alte cauze; fapta savarsita in stare de iresponsabilitate sa fie prevazuta de legea penala.

       Fundamentandu-se pe lipsa de vinovatie, iresponsabilitatea inlatura caracterul penal al faptei, operand in personam. Intrucat fapta savarsita de un iresponsabil intruneste trasaturile modelului legal de incriminare si in scopul prevenirii savarsirii de asemenea faptei, se poate lua o masura de siguranta cu caracter medical.

       Starea de iresponsabilitate nu inlatura raspunderea civila sa fie a persoanei lipsite de capacitatea psihica in momentul savarsirii faptei, fie a persoanelor care aveau obligatii de asigura paza si supravegherea iresponsabilului, daca in sarcina acestora se poate retine vreo culpa.

       Betia poate fi definita ca fiind acea stare psihofizica anormala in care se gaseste o persoana datorita efectelor produse asupra organismului sau si asupra facultatilor mintale sale psihice de anumite substante excitante sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau.

       Potrivit 49 alineatul 1 din Codul penal in vigoare si articolul 32 alineatul 1 din noul Cod penal „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, se gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau alte substante”.

       Prin urmare, singura dintre formele betiei care inlatura caracterul penal al faptei este betia completa si accidentala  deoarece persoana aflata in aceasta stare nu mai poate fi stapana pe actiunile sau inactiunile sale si nu mai poate intelege semnificatia acestora. Neavand capacitatea de a intelege si a voi, persoana actioneaza fara vinovatie, fapta nu-i mai este imputabila.

       Conditii le betiei accidentale sunt : faptuitorul sa se fi gasit in momentul savarsirii faptei in stare de betie produsa de alcool sau alte substante; starea de betie sa fie accidentala; starea de betie sa fie completa. Numai o stare de betie completa face ca subiectul sa nu poata fi stapan pe miscarile sale si sa fie lipsit de capacitatea de a intelege si voi; fapta savarsita in stare de betie sa fie prevazuta sa fie prevazuta de legea penala.

       Efectele betiei accidentale. Betia accidentala completa, legal constata de organul judiciar, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei savarsite, datorita lipsei vinovatiei; opereaza in personam. Totodata, inlatura si raspunderea civila daca nu se va retine o culpa faptuitorului.

       Starea de betie involuntara dar incompleta nu inlatura caracterul penal al faptei insa va constitui o circumstanta atenuanta.

       Efectele betiei voluntare. Daca este ocazionala si completa, starea de betie voluntara poate constitui, dupa caz, o circumstanta agravanta, sau o circumstanta atenuanta; betia voluntara cronica constituie o agravanta judiciara. Starea de betie voluntara poate constitui un element constitutiv al infractiunii (articolul 275 Codul penal, prezenta la serviciu in stare de ebrietate) sau o modalitate agravata a infractiunii (articolul 178 alineatul 3 Cod penal).

       Potrivit articolului 50 din Codul penal in vigoare si articolul 30 din noul Cod penal nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditii le legale pentru a raspunde penal.

       Minoritatea faptuitorului poate fi definita ca fiind acea stare de incapacitate psihica, in care se afla minorul datorita insuficientei sale dezvoltari psihofizice si care il pune in imposibilitatea de a intelege semnificatia speciala a faptelor sale si de a-si manifesta in mod constient vointa.

       Insuficienta dezvoltare psihofizica a minorului exclude vinovatia si implicit caracterul penal al faptei sale. Spre deosebire de iresponsabilitate, la care incapacitatea psihica este datorata alienatei mintale sau altor cauze care au determinat starea psihica anormala a persoanei, minoritatea, care exclude si ea vinovatia, nu este o stare psihica, ci o stare normala de insuficienta dezvoltare psihofizica datorata varstei tinere.

       Exista anumite conditii  in care minoritatea faptuitorului inlatura caracterul penal al faptei. Una din aceste conditii  este sa se fi savarsit o fapta prevazuta de legea penala, fapta sa fi fost comisa de un minor care nu indeplineste conditii le legale pentru a raspunde penal si minorul trebuie sa nu fi indeplinit conditii le legale pentru a raspunde penal in momentul savarsirii faptei.

       Pentru minorii care nu au implinit varsta de 14 ani inlaturarea caracterului penal al faptei are loc neconditionat indiferent de natura si gravitatea faptei. In cazul minorilor care au implinit 14 ani dar nu au implinit 16 ani inlaturarea caracterului penal al faptei este conditionata de constatarea imprejurarii ca acestia au savarsit fapta fara discernamant. Efectele opereaza in personam.

       Potrivit ordonantei de urgenta numarul 26 din 1997, modificata si aprobata prin Legea numarul 108 din 1998, fata de minorul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala dar nu raspunde penal, comisia pentru protectia copilului ia o masura administrativa, de ocrotire a acestuia.

       Minoritatea faptuitorului nu inlatura raspunderea civila a persoanelor care aveau in ingrijirea sau paza lor pe minor, daca se retine o culpa in sarcina acestora.

       Eroarea de fapt este reglementata in articolul 51 din Codul penal in vigoare si articolul 33 din noul Cod penal care in alineatul 1 se prevede ca „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul in momentul savarsirii acesteia, nu cunoaste existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei”, iar in alineatul 2, se arata ca „Nu constituie o circumstanta agravanta imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savarsirii infractiunii”. Potrivit articolului 51 alineatul ultim din Codul penal necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei. Acestea prevedere nu mai este mentinuta in noul Cod penal.

       Tinand seama de aceste dispozitii, prin eroare, ca notiune generala, se intelege necunoasterea sau cunoasterea gresita, de catre cel care savarseste o fapta prevazuta de legea penala, in momentul comiterii acesteia, fie a unei stari, situatii sau imprejurari, esentiala pentru corecta caracterizare a faptei, fie a unui element circumstantial de agravare, fie a unei dispozitii legale.

       Gresita reprezentare a realitatii se poate datora fie completei necunoasteri a vreunui element din realitatea obiectiva, fie din cunoasterea lor gresita. Intre cunoasterea gresita si necunoasterea deplina nu exista nici o deosebire sub aspectul consecintelor intrucat ambele produc aceleasi efecte asupra gradului de eficienta a factorului intelectiv.

       Eroarea in dreptul penal se clasifica dupa obiectul asupra caruia poarta eroarea, aceasta se clasifica in eroare de fapt si eroare de drept. Eroarea de fapt exista cand faptuitorul, in momentul faptei nu a cunoscut gresit o stare, situatie sau imprejurare de care tinea caracterul penal al acestei fapte ori caracterul calificat al acesteia. Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept.

       Distinctia intre eroarea de fapt si eroarea de drept are relevanta intrucat eroarea de fapt duce la inlaturarea caracterului penal al faptei ori a unei circumstante agravante pe cand eroarea de drept, cand vizeaza o norma penala, nu inlatura caracterul penal al faptei.

       In articolul 51 din Codul penal sunt reglementate expres: eroarea de fapt principala, eroarea de fapt secundara si eroarea de drept, pe care le vom analiza distinct in cele ce urmeaza.

       Eroarea de fapt principala, cauza care inlatura caracterul penal al faptei realitatii de care depinde caracterul penal al faptei.

       Potrivit dispozitiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa inlature caracterul penal al faptei savarsite, trebuie sa se constate indeplinirea urmatoarelor conditii : fapta savarsita sa fie prevazuta de legea penala; faptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul savarsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuarii actelor de executare a faptei.

       Potrivit dispozitiilor legale in vigoare pentru existenta erorii de fapt care sa inlature caracterul penal al faptei savarsite, trebuie sa se constate indeplinirea urmatoarelor conditii : fapta savarsita sa fie prevazuta de legea penala; faptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul savarsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al acesteia; eroarea trebuie sa existe pe tot timpul efectuarii actelor se executare a faptei.

       Efectele erorii de fapt principale sunt diferite supa cum faptele prevazute de legea penala, savarsite din eroare sunt incriminate numai daca sunt comise cu intentie, sau sunt incriminate si cand sunt savarsite din culpa.




       Eroarea de fapt legal constatata de organele judiciare intr-un caz concret, cand s-a comis o fapta pe care legea o incrimineaza numai cand este savarsita cu intentie, are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei intrucat lipseste vinovatia in forma ceruta de norma de incriminare. Nu poate exista intentie daca faptuitorul a fost in eroarea principala chiar daca s-a datorat culpei sale aceasta stare.

       Potrivit articolului 51 alineatul 3 Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (3) din noul Cod penal in cazul faptelor incriminate si atunci cand sunt savarsite din culpa eroarea de fapt principala inlatura caracterul penal al faptei numai daca se constata ca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii de care depinde caracterul penal al faptei, nu este ea insasi rezultatul culpei. Daca eroarea se datoreaza culpei faptuitorului, culpa subzista in savarsirea faptei si nu va fi inlaturat caracterul penal al acesteia.

       Conform articolului 51 alineatul 2 din Codul penal in vigoare si articolul 33 alineatul (2) din noul Cod penal eroarea de fapt secundara exista atunci cand infractorul, in momentul savarsirii infractiunii, nu a cunoscut o imprejurare care constituie o circumstanta agravanta a acelei infractiuni.

       Eroarea de fapt secundara se poate retine numai in cazul in care fapta este incriminata si intr-o varianta normativa agravata imprejurarea pe care faptuitorul nu a cunoscut-o ori a cunoscut-o gresit.     

       Pentru a opera eroarea de fapt secundara trebuie sa se constate urmatoarele conditii : infractorul sa fi savarsit o infractiune; in timpul sau durata infractiunii faptuitorului sa se fi aflat in eroare; eroarea sa poarte asupra unui element circumstantiale agravare a infractiunii.

       Efectele erorii de fapt secundare se limiteaza la inlaturarea agravantei, infractorul raspunzand penal pentru infractiunea in varianta tip a acesteia.

       Potrivit articolului 51 alineatul ultim din Codul penal in vigoare, necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei ceea ce inseamna ca eroarea de drept, daca priveste o norma juridica cu caracter extrapenal este asimilata, din punct de vedere al legii penale, cu eroare de fapt.

       Eroarea de drept penal poarta asupra existentei normei de incriminare insasi. In aceasta situatie se afla persoana care savarsind o fapta oarecare, nu a cunoscut ca aceasta este interzisa de legea penala, ci a considerat ca, in conditii le care a comis-o, fapta este permisa de lege.

       Legiuitorul penal roman, in privinta erorii de drept penal, consacra in articolul 51 alineatul 4 din Codul penal in vigoare, principiul potrivit caruia „necunoasterea sau cunoasterea gresita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei”. Modul de a rationa al legiuitorului, in instituirea acestei reguli, a fost acela ca prin norme cu caracter penal se stabilesc reguli de conduita in vederea apararii valorilor sociale importante si ele trebuie cunoscute de toti destinatarii acestor norme.

      

      

Infractiunile  la regimul transportului naval-partea speciala

Sclavia

      

O alta infractiune indreptata impotriva libertatii persoanei este si cea de sclavie, care presupune negarea completa a libertatii individuale si care potrivit articolului 202 Cod penal, consta in “punerea sau tinerea unei persoane in stare de sclavie, precum si traficul de sclavi”.

       Constituie acest delict fapta unei persoane care pune in stare de sclavie o alta persoana, respectiv, faptuitorul aduce victima in situatia de totala dependenta fata de el, acesta devenind proprietarul persoanei vatamate, persoana care inainta era libera, fiind asimilata acum cu un simplu obiect insufletit.

       Fapta a fost incriminata de legiuitorul roman, ca urmare a unor angajamente asumate pe plan international, intrucat in tara noastra nu s-a cunoscut fenomenul sclavajului, chiar daca acesta se mai practica in cazuri izolate, sub o forma sau alta, in unele parti ale lumii.

       Daca nu ar exista incriminarea din articolul 202 Cod penal, faptele de sclavie savarsite in strainatate de persoane care s-ar refugia ulterior pe teritoriul tarii noastre, ar ramane nepedepsibile.

       Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale referitoare la ocrotirea libertatii individuale impotriva activitatilor ilegale de punere sau mentinere a unei persoane in stare de sclavie. Conditia de om liber este o cucerire importanta a omenirii si este aparata prin legea penala in toate statele democratice. Obiectul material al delictului este insasi fiinta celui aflat in stare de sclavie, redusa la nivelul unui simplu obiect, care numai poate fi subiect in sfera relatiilor sociale.

       Subiectul activ poate fi orice persoana fizica, necerandu-se ca aceasta sa aiba o anume calitate. Participatia este posibila sub toate formele sale.

       Daca faptele de sclavie sunt comise de un cetatean strain trecere pe teritoriul tarii noastre, incriminarea din articolul 202 Cod penal, da posibilitatea sanctionarii lui in temeiul principiului teritorialitatii legii penale, consacrat in articolul 10 Cod penal. Cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care comite in strainatate asemenea fapte, va putea fi judecat si pedepsit, in momentul in care se afla in tara noastra, potrivit principiului universalitatii legii penale prevazut in articolul 13 Cod penal. Potrivit acestor dispozitii, legea penala romana se aplica si cetatenilor straini sau persoanelor fara cetatenie care nu domiciliaza in tara, daca au savarsit infractiuni in afara teritoriului roman, cu conditia sa existe dubla incriminare, iar faptuitorul sa se afle in Romania.

       Subiectul activ poate fi si o persoana juridica. Acesta va raspunde penal daca fapta a fost savarsita in numele sau in interesul persoanei juridice, de catre organele sau reprezentantii acesteia.

       Subiectul pasiv este persoana fizica, necircumstantiata in vreun fel, pusa in stare de sclavie ori care face obiectul traficului de sclavi.

       Elementul material consta dintr-o actiune prin care subiectul activ pune sau tine in stare de sclavie sau prin care se realizeaza un trafic de sclavi.

       Conceptul de „sclavie” a fost definit in documentele Conventiei de la Geneva privitoare la abolirea sclavajului, a traficului de sclavi si a institutiilor  si practicilor similare sclavajului(1956), sclavia fiind inteleasa ca acea conditie a unui individ asupra caruia se exercita toate atributele dreptului de proprietate sau a unora dintre acestea.

       A pune o persoana in stare de sclavie, inseamna a o trece din situatia de persoana libera, in situatia de totala dependenta fata de alta persoana, care devine proprietarul celui aflat in puterea sa. A tine in sclavie, inseamna a mentine starea de sclavie, adica starea in care a ajuns o persoana exercitand in continuare asupra ei, prerogativele dreptului de proprietate. In fine a face trafic de sclavi inseamna a face acte de comert cu sclavi, adica acte de vanzare-cumparare, transport sau schimb in natura de sclavi.

       Nu exista conditii  speciale privind timpul sau locul comiterii delictului. Urmarea imediata este trecerea unei persoane libere in stare de sclavie, adica de totala dependenta fata de proprietarul de sclavi ori mentinerea in aceasta stare sau trecerea unei persoane aflata in sclavie de la un proprietar la altul prin acte de achizitie sau de cesiune.

       Nu este necesar ca aceasta urmare sa aiba consacrare juridica, fiind suficient sa se produca in fapt.

       Legatura de cauzalitate. Latura obiectiva este realizata numai atunci cand intre actiunea faptuitorului si urmarea imediata se poate stabili existenta unei legaturi cauzale. Trebuie sa se stabileasca si sa se verifice daca activitatea subiectului activ a produs sau a contribuit la producerea acestor urmari.

       Delictul de sclavie se poate comite cu intentie directa sau indirecta. Nu are relevanta mobilul, ca si scopul activitatii autorului. De asemenea, nu intereseaza eventualul consimtamant al victimei.

       Fapta se consuma in momentul inc are s-a produs urmarea imediata, adica punerea sau mentinerea victimei in stare de sclavie ori efectuarea unui act material de traficare, privitor la aceasta. In modalitatea traficului, delictul se consuma instantaneu. Tentativa delictului se pedepseste. Delictul se prezinta sub trei modalitati normative si anume: punerea in stare de sclavie, tinerea in stare de sclavie si traficul de sclavi. In raport cu fiecare modalitate normativa pot exista o varietate de modilitati faptice.

       In cazul acestui delict persoana fizica se pedepseste cu inchisoare stricta de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Persoana juridica se pedepseste cu amenda de la 10 milioane la 5 miliarde lei.

       Ca aspect procesual actiunea penala se pune in miscare din oficiu.

                  

Pirateria

       Continutul legal este constituit de delictul de piraterie prevazut in articolul 254 alineatul 1 Cod penal jefuirea prin acte de violenta, savarsite in scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave impotriva persoanelor sau bunurilor care se gasesc pe acea nava ori impotriva altei nave, daca navele se afla in marea libera sau intr-un loc care nu este supus jurisdictiei nici unui stat. Exista piraterie si daca fapta s-a comis pe o aeronava sau intre aeronave si nave.

       Din analiza textului incriminat rezulta ca pirateria este de fapt o talharie comisa in marea libera sau intr-un loc care nu este sub jurisdictie a unui stat, aducand atingerea intereselor tuturor statelor.

       Incriminarea pirateriei din Codul penal roman, ca infractiune unica complexa, este si in consecinta  unor obligatii pe care statul roman si le-a asumat prin diferite acorduri si conventii internationale. Incriminarea acestei fapte s-a facut de catre legiuitorul roman inca din anul 1907, aderand, asa cu am precizat, la conventiile internationale intre tari pentru reprimarea acestui flagel.

       Ar putea comite aceasta infractiune pasagerii unei nave care, prin acte de violenta, ar lua mai multe bunuri care se afla pe o alta nava ce se gasea in marea libera.

       Deoarece activitatea principala, jefuirea bunurilor de pe nava, este indreptata impotriva patrimoniului, pirateria, ca si talharia, este asezata in grupa infractiunilor carora le-a fost destinat titlul al II-lea din partea speciala a Codului penal.

       Obiectul juridic al obiectului infractiunii se referea in primul rand la relatiile sociale privitoare la patrimoniu, iar in al doilea rand la relatiile sociale referitoare la integritatea fizica a persoanelor.

       In literatura juridica se arata ca, spre deosebire de talharie, la care  obiectul juridic secundar se refera numai la integritatea persoanei, in cazul pirateriei, intrucat activitatea secundara, folosirea violentei, poate fi indreptata si impotriva bunurilor, obiectul juridic secundar se poate referi la integritatea acestora.

       Se poate trage concluzia ca in cazul pirateriei, alaturi de actiunile de constrangere si de luarea bunurilor, pot s apara, sa coexiste si activitati de distrugere a unor echipamente sau componente ale navei ori aeronavei ori chiar a navei sau aeronavei in totalitate.

       Avand in vedere obiectul juridic complex, obiectul material, in cazul pirateriei, este format din bunurile sustrase (apartinand patrimoniului public sau privat), corpul persoanelor asupra carora s-a exercitat materiale distruse (incarcatura, bagaje, mobilier, combustibil, utilaje), neavand relevanta daca acestea sunt dintre cele transportate ori reprezinta nava sau aeronava in intregul sau sau numai parti ale acestora.

       Infractiunea de piraterie se comite de „echipajul sau pasagerii unei nave”, ceea ce inseamna ca fapta de regula se comite de o pluralitate de faptuitori. Acestia pot face parte din echipajul navei sau pot fi persoane care se afla pe nava ca pasageri.

       Consideram ca membrii echipajului sau pasagerii pot fi atat de pe nava pe care se comite pirateria, cat si de pe o alta nava agresoare. In acelasi timp, socotim ca infractiunea subzista, chiar daca nu toti membrii echipajului sau toti pasagerii au contribuit la comiterea infractiunii.

       La infractiunea de piraterie vor fi subiecti activi atat cei ce executa actiunea de jaf, cat si cei acre exercita violentele, constrangerea. In cazul infractiunii pe care o analizam, subiectii pasivi sunt atat persoanele ale caror drepturi patrimoniale au fost lezate prin savarsirea faptei, respectiv posesorii sau detentorii bunurilor luate, precum si persoanele fizice asupra carora s-a realizat actiunea adiacenta.

       Infractiunea de piraterie subzista numai atunci cand fapta s-a comis in marea libera (adica in afara limitelor marii teritoriale a Romaniei) sau in apele unei regiuni de pe glob care nu este supusa nici unei jurisdictii statale. Daca infractiunea s-a savarsit in alt loc (in zona marii teritoriale a Romaniei sau intr-un alt loc aflat sub jurisdictia altui stat), nu va exista infractiunea de piraterie ci aceea de talharie.

       In cazul infractiunii de piraterie elementul material include in structura sa doua activitati dintre care una, jefuirea bunurilor de pe nava, iar a doua, comiterea unor acte de violenta asupra persoanelor sau bunurilor.

       Jefuirea presupune luarea, sustragerea de bunuri aflate pe nava. Ne aflam in fata unui furt, ca si la infractiunea de talharie, insa, in cazul pirateriei este vorba de un furt de mari proportii cu urmari mult mai grave, mai periculoase.

       Actele de constrangere se materializeaza prin violenta care poate consta in loviri sau vatamari corporale, distrugeri de bunuri.

       In forma simpla, pirateria absoarbe faptele prevazute in articolul 185 si articolul 186 Cod penal. Trebuie sa fie insa indeplinita conditia ca actul de violenta sa fie savarsit pentru comiterea actiunii principale, respectiv pentru jefuire.

       Jaful, implicand obligatoriu actul de violenta alaturi de acela de furt, se considera in literatura de specialitate ca legiuitorul a intentionat sa puna in evidenta o dimensiune suplimentara fata de cele ale talhariei, si anume, dimensiunea ce se adreseaza distrugerilor materiale, provocate in contextul actului de piraterie. Asadar, in cazul pirateriei, in paralel cu actiunile conjugate de a exercita violenta si echipamente ale navei ori aeronavei sau chiar navei sau aeronavei in intregul sau ori parti ale acesteia.

       Activitatea principala a faptei prevazute in articolul 254 Cod penal, are ca urmare imediata trecerea bunului, in mod ilegal, in stapanirea faptuitorului. In cazul actiunii adiacente, putem avea ca urmari diferite suferinte fizice, crearea unor stari de alarmare pentru victima, ori distrugerea sau degradarea unor bunuri.

       In primul rand, in situatia actiunii principale este necesar sa existe legatura de cauzalitate intre activitatea de sustragere a bunului si transferarea acestuia, in mod ilegal, in stapanirea faptuitorului.

       Cand este vorba de actiune adiacenta, este necesar sa existe legatura de cauzala intre activitatea de exercitare a constrangerii si rezultatul acestor actiuni care se pot rasfrange asupra persoanelor sau bunurilor.

       Ca si talharia, infractiunea de piraterie se comite numai cu intentie. Deoarece jefuirea nu este un furt, latura subiectiva a pirateriei include implicit in afara intentiei si scopul insusirii pe nedrept, care este specific furtului. In afara acestui scop, latura subiectiva a pirateriei include si scopul folosirii violentei pentru jefuirea bunurilor de pe nava, precum si cerinta jefuirii acestor bunuri in scopuri personale. Daca violenta nu a fost intrebuintata pentru jefuirea bunurilor de pe nava sau daca jefuirea acestor bunuri nu s-a facut in scopuri personale, fapta nu constituie infractiunea de piraterie.

       Pirateria, ca si infractiunea de talharie, se poate savarsi in oricare din formele posibile, acte pregatitoare, tentativa, fapt consumat sau epuizat.

       In cazul infractiunii de piraterie, actele pregatitoare, desi posibile, nu se pedepsesc, intrucat nu sunt incriminate. Tentativa este incriminata in articolul 269 Cod penal si exista, ca si in cazul talhariei, sub forma celei intrerupte ori relativ improprii. Consumarea are loc in momentul in care activitatea de luare prin folosirea violentei a fost dusa pana la capat, realizandu-se rezultatul periculos.

       Infractiunea de piraterie se poate prelungi in timp, fie prin actiunea de luare, fie prin amplificarea unor urmari specifice actiunii adiacente. In aceste situatii, fapta se epuizeaza prin incetarea activitatii ilicite sau cand numai este posibila nici o prelungire sau amplificare a actiunii adiacente.

       De subliniat este faptul ca legea asimileaza infractiunii de piraterie si jaful comis pe o aeronava sau intre aeronave si nave. Jefuirea savarsita pe o aeronava nu este cu putinta decat daca faptuitorii au impus o aterizare fortata.

       Conform articolul 255 Cod penal, exista piraterie calificata atunci cand pirateria a avut vreuna din urmarile aratate in articolul 187 ori cand a produs consecinte deosebit de grave ca urmare moartea victimei.

       Prin prisma obiectului juridic, a subiectilor, cat si a elementelor de baza ale continutului constitutiv, pirateria calificata este, in linii mari, identica cu pirateria simpla, fapt ce ne determina sa analizam numai unele elemente suplimentare referitoare la imprejurarile care fac ca pirateria sa devina calificata.

       Exista piraterie calificata daca fapta a avut vreuna din urmarile aratate in articolul 187. Este vorba de o fapta prin care s-a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare care necesita pentru vindecare ingrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din urmatoarele consecinte: pierderea unui simt sau organ, incetarea functionarii acestora, o infirmitate fizica ori psihica, slutirea, avortul, ori punerea in primejdie a vietii persoanei.

       Pentru a se retine modalitatea agravata de care vorbim trebuie ca intre fapta de piraterie si urmarea produsa sa existe un raport de cauzalitate. In situatia cand acest raport lipseste, faptele vor primi o alta incadrare juridica.

       Potrivit alineatului 2 al articolului 255 Cod penal, pirateria este si mai grava daca a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

       In primul rand aceasta agravanta vizeaza rezultatul actiunii principale a pirateriei, si anume cea de jefuire, aspecte pe care le-am lamurit cand am analizat pirateria simpla.

       Instanta de judecata, in evaluarea pagubei, trebuie sa tina seama de valoarea economica a bunurilor ce formeaza obiectul material al pirateriei existenta in momentul comiterii faptei si nu in acel al judecarii inculpatului.

       In fine, agravanta prevazuta in articolul 255 alineatul 2 Cod penal vizeaza, in al doilea rand consecintele pe care le produce actiunea adiacenta, respectiv moartea victimei. Pirateria, in aceasta modalitate, subzista numai daca elementul subiectiv consta in praeterintentie, adica rezultatul sa se fi produs prin depasirea intentiei faptuitorului dar imputabila acestuia ca rezultat al culpei sale. Ca atare, urmarea care agraveaza pirateria conform articolului 255 alineatul 1 si alineatul 2 teza II Cod penal, este o urmare praeterintentionate, faptuitorul nu a urmarit vatamarea grava a integritatii corporale sau moartea victimei dar, intrucat o astfel de urmare insoteste in mod firesc folosirea violentei, a amenintarii, el a prevazut-o sperand insa ca nu se produce sau a prevazut-o, desi trebuia si putea sa o prevada.

       Trimitem pentru explicatiei suplimentare la modalitatile corespunzatoare ale talhariei. Fiecarei modalitati normative pot sa-i corespunda o varietate de modalitati faptice.

       In modalitatea prevazuta in alineatul 1 fapta constituie delict si se pedepseste cu inchisoare stricta de la 7 la 15 de ani, iar cand pirateria a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei fapta constituie crima si se pedepseste cu detentiune severa de la 15 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca au fost folosite anumite instrumente sau dispozitive in comiterea faptei penale, acestea vor fi supuse confiscarii speciale.

Norme de procedura privind Infractiunile

la regimul transportului naval

Legea numarul 191 din 13 mai 2003 privind infractiunile  la regimul transportului naval emisa de Parlament si publicat in monitorul oficial numarul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul 443/1972 pentru a scoate in evidenta asemanarile si diferentele dintre acestea.

       Prin articolul 1 prezenta lege prevede infractiunile  la regimul transportului naval, astfel cum este reglementat prin <LLNK 11997    42130 301   0 32>Ordonanta Guvernului numarul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu modificari si completari prin <LLNK 12002   412 10 201   0 18>Legea numarul 412/2002, precum si unele dispozitii speciale de procedura referitoare la aceste infractiuni.

       Prin articolul 2 conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau fara certificat de capacitate corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani spre diferenta de decretul 443 in care conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta comandantului sau a altei persoane care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator ori careia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendata.  Cu pedeapsa prevazuta mai sus se sanctioneaza si fapta persoanei care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane care sufera de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse stupefiante.

Punerea in navigatie a unei nave fara a avea echipaj minim de siguranta se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din legea numarul 191.

       Articolul 4 apartinand legii din 2003 spune ca exercitarea atributiilor de serviciu sub influenta bauturilor alcoolice sau a altor substante interzise de autoritatea de reglementare se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de catre personalul navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Este considerata sub influenta bauturilor alcoolice persoana care are o imbibatie alcoolica in sange de pana la 0,80 g/l alcool pur in sange ori o concentratie de pana la 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat.

Potrivit articolului 5 din legea 191 exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate sau sub influenta unor substante ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare starii de ebrietate se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de personalul navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata in stare de ebrietate persoana care are o imbibatie alcoolica in sange mai mare de 0,80 g/l alcool pur in sange ori o concentratie ce depaseste 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat sau chiar o imbibatie mai mica, daca aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei persoane, dificultate in exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba. . Pe cand Decretul din 1972 relateaza in articolul 109 ca exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate de catre personalul de bord care asigura direct siguranta navigatiei pe apa a navei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. In sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla in stare de ebrietate daca are in sange o imbibatie alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o imbibatie mai mica daca aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.

Refuzul, impotrivirea sau sustragerea persoanelor prevazute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltarii probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani potrivit articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevazut in art.109 din decret de a se supune recoltarii probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Parasirea postului sau a navei fara aprobare, de catre un membru al echipajului ori de catre pilot, in timpul efectuarii serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai devreme este savarsita de comandant sau de inlocuitorul acestuia, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.

Fapta de a dormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe  cand vechiul decret spune ca  fapta de a adormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an.

Articolul 9 apartinand noii legi prezinta parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani pe cand articolul 112 din vechiul decret spune ca fata de a adormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an pe cand articolul 113 din decret zice ca parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat pana la capat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la 1 an la 4 ani.

Fapta comandantului unei nave de a nu-si indeplini obligatiile de asistenta si salvare a navelor si a persoanelor aflate in pericol pe apa ori, in caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, in masura posibilitatilor, datele necesare identificarii navei proprii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani. Articolul 114 din decret relateaza aceeasi problema.

Articolul 11din legea 191 spune ca schimbarea pozitiei, scoaterea din functiune, avarierea grava sau distrugerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani. Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza sustragerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.

       Decretul vechi zice ca daca faptele prevazute in articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. In concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevazute la articolul 2-5 si articolul 7-10 au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu pagube materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalatii si bunuri de orice fel, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele prevazute la articolul 2-5, articolul 7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmarile prevazute mai sus au fost savarsite in acest scop, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta prevazuta la art. 8 a avut una dintre urmarile prevazute la alin.(1) si (2), pedeapsa este inchisoarea de la unu la 6 ani, in cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, in cazul alineatul (2).

De asemenea articolul 13 din legea 191spune ca preluarea fara drept a comenzii sau a controlului unei nave se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.

       Potrivit articolului 116 din decretul 443 actiunea penala pentru infractiunile  cuprinse in prezenta sectiune, cu exceptia cazurilor prevazute in art.115, se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Savarsirea uneia dintre urmatoarele fapte, si anume: a) impiedicarea indeplinirii atributiilor de serviciu ale personalului navigant prevazut la <LLNK 11997    42130 302  31 55>articolul 31 lit. a)- c) din Ordonanta Guvernului numarul 42/1997, aprobata cu modificari si completari prin <LLNK 12002   412 10 201   0 18>Legea nr. 412/2002, privind conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord; c) comunicarea unor informatii, cunoscand ca sunt false, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea ori avarierea unei nave sau a incarcaturii acesteia, a echipamentelor de navigatie sau perturbarea functionarii acestora se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Cu pedeapsa prevazuta la alineatul (1) se sanctioneaza distrugerea jurnalelor de bord si de masini. Daca prin faptele prevazute la alineatele (1)-(3) s-a pus in pericol siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.

Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanta apta sa distruga nava sau sa cauzeze acesteia ori incarcaturii pagube de natura sa puna in pericol siguranta navigatiei se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevazute de la art.13-15, savarsite in scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Luarea in stapanire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori amenintare cu violenta se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau cauzarea unor pagube de natura sa puna in pericol securitatea acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din legea penala din 2003.

Articolele 117 118 si 119 din decretul de la 1972 vor relata ca actiunea penala pentru infractiunile  cuprinse in prezenta sectiune, cu exceptia cazurilor prevazute in articolul 115, se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navigatiei si a navei se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Daca fapta este savarsita de comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

In cazul in care cel lovit se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 1 an sau cu amenda.

Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navei si a navigatiei se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Cand fapta este savarsita de catre comandantul navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se savarseste asupra comandantului navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani. In cazul in care comandantul navei se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune in timpul calatoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiter, pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferentele si asemanarile articolelor 117, 118 si 119 din decretul 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele de mai sus.

Articolul 120 sustine ca actiunea penala pentru infractiunile  din prezenta sectiune se pune in miscare la sesizarea comandantului navei. Cand  infractiunile   prevazute  in  articolele 117  si  119  sant savarsite de comandant, actiunea  penala  se  pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava. Pentru infractiunile  prevazute in articolele 118 si 119 actiunea penala se pune in miscare si la plangerea prealabila a persoanei vatamate

Legea 191 spune prin articolul 18 ca  plasarea sau dispunerea de a se plasa pe o platforma fixa, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substante apte sa distruga platforma fixa ori de natura sa puna in pericol siguranta acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. In intelesul prezentei legi, platforma fixa desemneaza o insula artificiala, o instalatie sau o lucrare atasata permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, in vederea explorarii sau exploatarii resurselor ori pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 se subliniaza faptul ca daca faptele prevazute la articolele 13-18 au avut ca urmare consecinte deosebit de grave, inclusiv scufundarea navei sau a platformei fixe, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar daca au avut ca urmare moartea sau vatamarea grava a integritatii corporale ori sanatatii ii mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

De asemenea articolul 20 spune ca tentativa infractiunilor prevazute la articolele 13-18 se pedepseste. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea savarsirii infractiunilor prevazute la alineatul(1).

Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului capitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare intreruperea navigatiei ori a activitatii portuare sau punerea in pericol a sigurantei navigatiei ori a portului, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Transportul de marfuri periculoase la bordul navelor in apele nationale navigabile fara respectarea prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protectie, daca a fost pusa in pericol sau s-ar fi putut pune in pericol siguranta navigatiei, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai sus reprezinta articolele 21 si 22 din legea 191 din 2003.

Articolul 26 din legea din 2003 relateaza ca actiunea penala pentru infractiunile  prevazute la articolul 23 alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 se pune in miscare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, dupa caz. actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul 23 alineatul (2) se pune in miscare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autoritarii navale, dupa caz. Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul se pune in miscare si la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept, se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatari care le gasim in articolul 27 din legea 191.

Articolul 28 din legea noua este identic cu articolul 121 din decretul vechi si ambele spun ca arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 completeaza si cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei.

Articolul 29 apartinand legii noi spune ca daca fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani.

Folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani relatari din articolul 30 al legii 191.

Articolul 31 sustine ca omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre infractiunile  prevazute la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepseste in conditii le prevazute de articolul 262 din Codul penal.

Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, se pedepseste potrivit articolul 239 din Codul penal relatari potrivit articolului 32.

Norme speciale de procedura ale decretului 443/1972 vor fi prezentate in articolele 126-129 prezentate mai jos.

Luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave sub pavilionul unui stat strain, cu care statul roman a incheiat conventii prin care se prevede instiintarea oficiului consular al statului al carui pavilion il poarta nava, se fac in conformitate cu prevederile acestor conventii.

Pentru faptele care nu au un caracter penal sau nu intereseaza ordinea publica, capitanii de port vor acorda asistenta comandantilor de nave straine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a functionarului consular al statului al carui pavilion il arboreaza nava.

Cercetarea la fata locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau in incinta porturilor de  catre instantele de judecata sau de alte organe de urmarire  penala  decat  capitanii  de  port, se  fac  numai  in  asistenta capitanului portului sau a reprezentantului sau.

Infractiunile  prevazute in articolul 115 se judeca in prima instanta de tribunalul judetean sau, dupa caz, de Tribunalul municipiului Bucuresti.

Infractiunile  prevazute in articolul 123 si 124 se judeca in prima instanta de Tribunalul municipiului Bucuresti.

       Se vor compara asemanarile si deosebirile celor de mai sus cu dispozitiile speciale de procedura din lege 191 din 13 mai 2003 reprezentate de articolele 33-37.

In cazul infractiunilor prevazute la articolele 27-30, cercetarea penala se efectueaza de catre capitanii porturilor. Pentru infractiunile  prevazute la articolul 32, urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror. Cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau in incinta porturilor se fac in prezenta capitanului portului sau a reprezentantului acestuia. Luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave care arboreaza pavilionul unui alt stat cu care statul roman a incheiat conventii se fac in conformitate cu prevederile acestora. Infractiunile  prevazute la articolul 2-11, articolul 22-25, articolul 27, 28 si 30 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor. Infractiunile  prevazute la articolele 12-21, articolul 31 si la articolul 32 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale tribunalelor.



Prezenta lege intra in vigoare la 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I prin articolul 38 din legea 191.

La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga: <LLNK 11972   443 30 801   0 21>Decretul nr. 443/1972 privind navigatia civila, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr.132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al articolul 2 si litera a) de la punctul 1 al <LLNK 11974   203 30 802   3 32>articolul 3 din Decretul numarul 203/1974 pentru infiintarea si organizarea de sectii maritime si fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, numarul 131 din 31 octombrie 1974  potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai 2003.

Legea numarul 191 din 13 mai 2003 privind infractiunile  la regimul transportului naval emisa de Parlament si publicat in monitorul oficial numarul 332 din 15 mai 2003 va fi relatata in raport cu decretul 443/1972 pentru a scoate in evidenta asemanarile si diferentele dintre acestea. La data intrarii in vigoare a Legii 191/2003 se abroga: <LLNK 11972   443 30 801   0 21>Decretul numarul 443/1972 privind navigatia civila, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, numarul 132 din 23 noiembrie 1972; litera a) de la litera A a punctului 1 al articolul 2 si litera a) de la punctul 1 al <LLNK 11974   203 30 802   3 32>articolului 3 din Decretul numarul 203/1974 pentru infiintarea si organizarea de sectii maritime si fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, numarul 131 din 31 octombrie 1974  potrivit articolului 39 din noua lege din 13 mai 2003.

       Prin articolul 1 Legea 191/2003 prezenta lege prevede infractiunile  la regimul transportului naval, astfel cum este reglementat prin <LLNK 11997    42130 301   0 32>Ordonanta Guvernului numarul 42/1997 privind transportul naval, aprobata cu modificari si completari prin <LLNK 12002   412 10 201   0 18>Legea numarul 412/2002, precum si unele dispozitii speciale de procedura referitoare la aceste infractiuni.

Legea 191/2003 grupeaza infractiunile  la regimul transportului naval in mai multe categorii : „Infractiuni contra sigurantei navigatiei civile”, “Infractiuni contra ordinii si disciplinei la bordul navelor”, “Alte infractiuni”. Vom analiza fiecare categorie de infractiuni prin comparatie cu vechile norme de reglementare prevazute de Decretul 443/1972.

       Prin articolul 2 Legea 191/2003 conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau fara certificat de capacitate corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani spre deosebire diferenta de Decretul 443/1972 in care conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani, cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta comandantului sau a altei persoane care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator ori careia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendata.  Cu pedeapsa prevazuta mai sus se sanctioneaza si fapta persoanei care incredinteaza cu stiinta conducerea navei unei persoane care sufera de o boala psihica ori se afla sub influenta unor produse stupefiante.

Se impun o serie de precizari sumare Conform articolului 67 Ordonanta 42/1997 republicata. Personalul navigant care face parte din echipajul navelor care arboreaza pavilion roman trebuie sa aiba cetatenie romana. Personalul navigant poate fi si de alta cetatenie decat cea romana, cu exceptia comandantului, a secundului si a sefului mecanic, cu aprobarea Autoritatii Navale Romane si numai daca brevetele sau certificatele de capacitate ale acestora sunt recunoscute de catre Autoritatea Navala Romana. In situatii exceptionale, pentru o perioada limitata de timp, cu aprobarea Autoritatii Navale Romane sau daca prin acordurile internationale la care Romania este parte se prevede astfel, la bordul unei nave care arboreaza pavilionul roman pot fi angajate pe functiile de comandant, secund sau de sef mecanic si persoane care nu sunt de cetatenie romana, cu conditia ca brevetele acestora sa fie recunoscute de catre Autoritatea Navala Romana.

Punerea in navigatie a unei nave fara a avea echipaj minim de siguranta se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani potrivit articolului 3 din Legea 191/2003 legea numarul 191.Reamintim ca potrivit articolului 61 Ordonanta 42/1997 republicata, orice nava care arboreaza pavilionul roman trebuie sa aiba la bord, indiferent de situatia in care se afla, un echipaj minim de siguranta. Echipajul minim de siguranta se stabileste in functie de tipul si destinatia navei, de marimea acesteia, de numarul de nave din convoi, de gradul de automatizare al navei, precum si de situatia in care se afla nava: in mars, in stationare, in reparatii, in conservare sau in iernatic. Echipajul minim de siguranta asigura conducerea navei in siguranta in timpul navigatiei si al manevrelor, paza si siguranta navei in stationare, vitalitatea navei, prevenirea si stingerea incendiilor la bord, prevenirea poluarii mediului, exploatarea in siguranta a instalatiilor si a echipamentelor de propulsie, guvernare, manevra, navigatie si telecomunicatii. Autoritatea Navala Romana stabileste echipajul minim de siguranta, precum si functiile acestuia, pentru fiecare categorie de nava, si elibereaza un certificat privind echipajul minim de siguranta. Autoritatea Navala Romana stabileste conditii le de eliberare si perioada de valabilitate a acestuia.

       Articolul 4 Legea 191/2003 dispune, prevede, stipuleaza ca exercitarea atributiilor de serviciu sub influenta bauturilor alcoolice sau a altor substante interzise de autoritatea de reglementare se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de catre personalul navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. Este considerata sub influenta bauturilor alcoolice persoana care are o imbibatie alcoolica in sange de pana la 0,80 g/l alcool pur in sange ori o concentratie de pana la 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat.

Potrivit articolului 5 Legea 191/2003 exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate sau sub influenta unor substante ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare starii de ebrietate se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai sus este savarsita de personalul navigant care asigura direct siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. Este considerata in stare de ebrietate persoana care are o imbibatie alcoolica in sange mai mare de 0,80 g/l alcool pur in sange ori o concentratie ce depaseste 0,40 mg/l alcool pur in aerul expirat sau chiar o imbibatie mai mica, daca aceasta are drept consecinta micsorarii manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei persoane, dificultate in exprimare ori incoerenta ideatica, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba. Pe cand Decretul 443/1972 dispune, prevede, stipuleaza in articolul 109 ca exercitarea atributiilor de serviciu in stare de ebrietate de catre personalul de bord care asigura direct siguranta navigatiei pe apa a navei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. In sensul prezentului decret, o persoana se considera ca se afla in stare de ebrietate daca are in sange o imbibatie alcoolica peste limita de 2%, sau chiar o imbibatie mai mica daca aceasta are drept consecinta micsorari manifeste ale facultatilor de echilibru ori de miscare ale acelei persoane, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de proba.

Refuzul, impotrivirea sau sustragerea persoanelor prevazute la articolele 4 si 5 de a se supune recoltarii probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani potrivit articolului 6 din legea din 2003. Refuzul personalului prevazut in art.109 din decret de a se supune recoltarii probelor biologice in vederea stabilirii alcoolemiei se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani.

Parasirea postului sau a navei fara aprobare, de catre un membru al echipajului ori de catre pilot, in timpul efectuarii serviciului, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. Daca fapta prevazuta mai devreme este savarsita de comandant sau de inlocuitorul acestuia, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.

Fapta de a dormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe navigatia ori pune in pericol siguranta navei, a incarcaturii sau a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 3 ani potrivit articolului 8 din legea 191 pe  cand vechiul decret spune ca  fapta de a adormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an.

Articolul 9 Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune prezinta parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei si a echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani pe cand articolul 112 Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede, dispune ca fata de a adormi in timpul serviciului de cart sau de garda, daca prin aceasta s-ar fi putut intrerupe sau stanjeni navigatia ori sa se puna in pericol siguranta navei sau a incarcaturii, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an pe cand articolul 113 din Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede, dispune ca parasirea navei de catre comandant in caz de pericol, inainte de a-si fi exercitat pana la capat indatoririle de serviciu pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la 1 an la 4 ani.

Fapta comandantului unei nave de a nu-si indeplini obligatiile de asistenta si salvare a navelor si a persoanelor aflate in pericol pe apa ori, in caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, in masura posibilitatilor, datele necesare identificarii navei proprii se pedepseste cu inchisoare de la unu la 4 ani. Articolul 114 din Decretul 443/1972 stipuleaza, prevede, dispune aceeasi problema.

Articolul 11 din legea 191/2003 191 stipuleaza, prevede, dispune ca schimbarea pozitiei, scoaterea din functiune, avarierea grava sau distrugerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani. Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza sustragerea unui semnal de navigatie costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.

       Decretul 443/1972, prevede ca daca faptele prevazute in articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 Decretul 443/1972 au avut ca urmare un accident de navigatie, constind in abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii. In concordanta articolul 12 din legea noua spune ca daca faptele prevazute la articolul 2-5 si articolul 7-10 au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu pagube materiale importante, avarierea grava a unei nave ori distrugerea sau degradarea importanta de instalatii si bunuri de orice fel, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Daca s-a produs scufundarea navei proprii sau a altei nave ori moartea sau vatamarea corporala grava a uneia sau a mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca faptele prevazute la articolul 2-5, articolul 7 si articolul 9-11, care au produs una dintre urmarile prevazute mai sus au fost savarsite in acest scop, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta prevazuta la art. 8 a avut una dintre urmarile prevazute la alin.(1) si (2), pedeapsa este inchisoarea de la unu la 6 ani, in cazul alineatului (1), respectiv de la 3 la 12 ani, in cazul alineatul (2).

De asemenea articolul 13 din Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune ca preluarea fara drept a comenzii sau a controlului unei nave se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi.

Potrivit articolului 116 din Decretul 443/1972 actiunea penala pentru infractiunile  cuprinse in actul normativ prezenta sectiune, cu exceptia cazurilor prevazute in art.115, se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Savarsirea uneia dintre urmatoarele fapte, si anume: a) impiedicarea indeplinirii atributiilor de serviciu ale personalului navigant prevazut la <LLNK 11997    42130 302  31 55>articolul 31 lit. a)- c) din Ordonanta Guvernului numarul 42/1997, aprobata cu modificari si completari prin <LLNK 12002   412 10 201   0 18>Legea nr. 412/2002, privind conducerea navei; b) falsificarea unui ordin scris sau a jurnalului de bord; c) comunicarea unor informatii, cunoscand ca sunt false, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea ori avarierea unei nave sau a incarcaturii acesteia, a echipamentelor de navigatie sau perturbarea functionarii acestora se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Cu pedeapsa prevazuta la alineatul (1) se sanctioneaza distrugerea jurnalelor de bord si de masini. Daca prin faptele prevazute la alineatele (1)-(3) s-a pus in pericol siguranta navigatiei, pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi.

Plasarea pe o nava, prin orice mijloace, a unui dispozitiv, obiect ori substanta apta sa distruga nava sau sa cauzeze acesteia ori incarcaturii pagube de natura sa puna in pericol siguranta navigatiei se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Faptele prevazute de la art.13-15, savarsite in scopul devierii navei de la itinerarul sau, se pedepsesc cu inchisoare de la 5 la 15 ani si interzicerea unor drepturi. Luarea in stapanire a unei platforme fixe sau exercitarea controlului asupra acesteia prin violenta ori amenintare cu violenta se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Distrugerea unei platforme fixe sau cauzarea unor pagube de natura sa puna in pericol securitatea acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani, daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Acestea fiind spuse potrivit articolelor 15, 16, 17 din Legea 191/2003.

Articolele 117 118 si 119 din Decretul 443/1972 prevad ca actiunea penala pentru infractiunile  cuprinse in capitolul intitulat infractiuni, cu exceptia cazurilor prevazute in articolul 115, se pune in miscare la sesizarea conducatorului unitarii careia ii apartine nava sau a Inspectoratului de navigatie civila. Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navigatiei si a navei se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani daca fapta nu constituie o infractiune mai grava. Daca fapta este savarsita de comandantul navei pedeapsa este de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

In cazul in care cel lovit se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 1 an sau cu amenda.

Refuzul de a executa un ordin cu privire la indatoririle de serviciu privind siguranta navei si a navigatiei se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. Cand fapta este savarsita de catre comandantul navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 3 ani. Lovirea superiorului de catre inferior se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an. Daca fapta se savarseste asupra comandantului navei, pedeapsa este inchisoarea de la 6 luni la 2 ani. In cazul in care comandantul navei se gaseste in exercitiul atributiilor de serviciu, pedeapsa este inchisoarea de la 1 la 3 ani. Lovirea inferiorului de catre superior se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an. Fapta pasagerului de a nu se supune in timpul calatoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiter, pentru salvarea navei, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda. Acestea fiind spuse putem concluziona diferentele si asemanarile articolelor 117, 118 si 119 din Decretul 443/1972 443 cu articolele 23, 24 si 25 din legea noua fiind reprezentate de cele de mai sus.

Articolul 120 dispune ca actiunea penala pentru infractiunile  din prezenta sectiune se pune in miscare la sesizarea comandantului navei. Cand infractiunile   prevazute  in  articolele 117  si  119  sant savarsite de comandant, actiunea  penala  se  pune in miscare la sesizarea conducatorului unitatii careia ii apartine nava. Pentru infractiunile  prevazute in articolele 118 si 119 actiunea penala se pune in miscare si la plangerea prealabila a persoanei vatamate

Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune prin articolul 18 ca  plasarea sau dispunerea de a se plasa pe o platforma fixa, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau a unei substante apte sa distruga platforma fixa ori de natura sa puna in pericol siguranta acesteia se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. In intelesul prezentei legi, platforma fixa desemneaza o insula artificiala, o instalatie sau o lucrare atasata permanent de fundul marii ori de cel al unei ape interioare, in vederea explorarii sau exploatarii resurselor ori pentru alte scopuri economice. Iar in articolul 19 Legea 191/2003 se subliniaza faptul ca daca faptele prevazute la articolele 13-18 au avut ca urmare consecinte deosebit de grave, inclusiv scufundarea navei sau a platformei fixe, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, iar daca au avut ca urmare moartea sau vatamarea grava a integritatii corporale ori sanatatii mai multor persoane, pedeapsa este inchisoarea pe viata sau inchisoarea de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

De asemenea articolul 20 Legea 191/2003 stipuleaza, prevede, dispune ca tentativa infractiunilor prevazute la articolele 13-18 se pedepseste. Se considera tentativa si producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum si luarea de masuri in vederea savarsirii infractiunilor prevazute la alineatul(1).

Blocarea semnalului navigabil, a unei dane sau zone a bazinului portuar si neexecutarea ordinului capitanului portului privind masurile de deblocare se pedepsesc cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. Daca fapta a avut ca urmare intreruperea navigatiei ori a activitatii portuare sau punerea in pericol a sigurantei navigatiei ori a portului, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi. Transportul de marfuri periculoase la bordul navelor in apele nationale navigabile fara respectarea prevederilor legale cu privire la stivuire, ambalare, etichetare, masuri de protectie, daca a fost pusa in pericol sau s-ar fi putut pune in pericol siguranta navigatiei, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani. Cele de mai sus reprezinta articolele 21 si 22 din Legea 191/2003.

Articolul 26 din Legea 191/2003 legea din 2003 stipuleaza, prevede, dispune ca actiunea penala pentru infractiunile  prevazute la articolul 23 alineatul (1), articolul 24 alineatul (1)-(3) si articolul 25 Legea 191/2003 se pune in miscare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, dupa caz. Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul 23 alineatul (2) Legea 191/2003 se pune in miscare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autoritarii navale, dupa caz. Actiunea penala pentru infractiunea prevazuta la articolul se pune in miscare si la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 1 din Codul penal. Incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept, se pedepseste potrivit articolului 293 alineatul 2 din Codul penal, relatari care le gasim in articolul 27 din legea 191.

Articolul 28 din Legea 191/2003 legea noua este identic cu articolul 121 din Decretul 443/1972 decretul vechi si ambele spun ca arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani. Articolul 28 Legea 191/2003 completeaza si cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza si arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei.

Articolul 29 Legea 191/2003 prevede, dispune, stipuleaza ca daca fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani.

Folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani relatari din articolul 30 al legii 191.

Articolul 31 Legea 191/2003 sustine ca omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre infractiunile  prevazute la articolul 13-15, articolul 17 si 18 se pedepseste in conditii le prevazute de articolul 262 din Codul penal.

Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, se pedepseste potrivit articolul 239 din Codul penal relatari potrivit articolului 32.

Dispozitii speciale de procedura sunt prevazute de Capitolul 5 Legea 191/2003. Aceste dispozitii contin urmatoarele prevederi: conform articolului 33 din lege, in cazul infractiunilor prevazute la articolul 27-30 Legea 191/2003, cercetarea penala se efectueaza de catre capitanii porturilor. Infractiunile  prevazute de articolele 27-30 sunt: folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane; incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept; arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate; arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei; fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei; folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului.

Pentru infractiunile  prevazute la articolul 32, Legea 191/2003 dispune ca urmarirea penala sa se efectueze in mod obligatoriu de catre procuror. Infractiunile  prevazute de articolul 32 sunt : Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii.

Conform articolului 34 Legea 191/2003 cercetarea la fata locului si reconstituirea efectuate pe nave sau in incinta porturilor se fac in prezenta capitanului portului sau a reprezentantului acestuia. De asemenea, conform articolului 35 Legea 191/2003, luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave care arboreaza pavilionul unui alt stat cu care statul roman a incheiat conventii se fac in conformitate cu prevederile acestora.

La final,  Legea 191/2003 dispune ca infractiunile  prevazute la articolele 2-11, articolele 22-25, articolele 27, 28 si 30 sa se judece in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor. Reamintim ca aceste infractiuni sunt cele privitoare la “Infractiuni contra sigurantei navigatiei civile”, “Infractiuni contra ordinii si disciplinei la bordul navelor” precum si folosirea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate apartinand altei persoane; incredintarea carnetului de marinar, a brevetului sau a certificatului de capacitate altei persoane, spre a fi folosit fara drept; arborarea fara drept a pavilionului roman ori punerea in exploatare sau navigatie a unei nave neinregistrate; arborarea fara drept a pavilionului unei alte tari decat cel inscris in actul de nationalitate, de catre o nava straina sau romana care trece prin apele nationale navigabile ale Romaniei; fapta comandantului ori a altui membru al echipajului care, in urma producerii unui accident de navigatie, ordona sau face ca nava sa paraseasca locul faptei; folosirea navei sau a incarcaturii navei ori dispunerea de acestea, fara drept, in tot sau in parte, pentru sine sau pentru altul, de catre comandant sau un alt membru al echipajului.

Conform articolul 37 Legea 191/2003, infractiunile  prevazute la articolele 12-21, articolul 31 si la articolul 32 se judeca in prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale tribunalelor. Mai exact este vorba de “Infractiuni contra sigurantei navigatiei civile”, Omisiunea de a denunta de indata savarsirea uneia dintre infractiunile  prevazute la articolele 13-15, articolele 17 si 18; Ultrajul savarsit impotriva unui inspector de navigatie civila ori a personalului operativ al capitaniilor porturilor, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii.

Decretul 443/1972, Capitolul 7 stabileste Norme speciale de procedura prin articolele 126-129.Astfel, conform articolului 126, luarea de masuri si efectuarea de cercetari la bordul unei nave sub pavilionul unui stat strain, cu care statul roman a incheiat conventii prin care se prevede instiintarea oficiului consular al statului al carui pavilion il poarta nava, se fac in conformitate cu prevederile acestor conventii. Aceste prevederi nu se mai regasesc in Legea 191/2003. De asemenea, conform articolului 127, pentru faptele  care  nu  au  un caracter penal sau nu intereseaza ordinea publica, capitanii de port vor acorda asistenta comandantilor de nave straine pentru luare de masuri la bord numai la cererea scrisa a comandantului navei sau a functionarului consular al statului al carui pavilion il arboreze nava. Aceste prevederi sunt si ele abrogate fara sa se mai regaseasca intr-o forma sau alta in Legea 191/2003.

Potrivit Articolului 128, cercetarea  la  fata  locului si reconstituirea, efectuate pe nave sau in incinta  porturilor  de  catre instantele de judecata sau de alte organe de urmarire  penala  decat  capitanii  de  port, se  fac  numai  in  asistenta capitanului portului sau a reprezentantului sau.

Articolul 129 dispune ca infractiunile   prevazute  in  articolul 115 se  judeca  in prima instanta de tribunalul judetean sau, dupa caz, de Tribunalul municipiului Bucuresti. Aceste infractiuni sunt potrivit vechiului decret : faptele prevazute in Decretul 443/1972, articolele 108, 109, 111, 112, 113 si 114 care au avut ca urmare un accident de navigatie, constand in abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea  grava  a  unei  nave  ori distrugerea sau degradarea importanta a unor bunuri de orice fel.

Infractiunile  prevazute in articolele 123 si 124 Decretul 443/1972 se judecau in prima instanta de Tribunalul municipiului Bucuresti. Aceste infractiuni se refereau la: stanjenirea  indeplinirii  atributiilor  de  serviciu  ale echipajului de conducere a unei nave, daca prin aceasta s-ar pune in pericol siguranta navei, sau preluarea  fara  drept  a  controlului  navei, direct  sau indirect, (Articolul 123) si Omisiunea de a denunta de indata savarsirea infractiunii prevazuta in articolul 123 (Articolul 124).

Jurisprudenta

Jurisprudenta pentru Legea 191/2003 nu exista inca, de aceea vom prezenta doua decizii ale Curtii Supreme de Justitie relative la Decretul numarul 443/1972.

DECIZIE numarul 2.356 din 9 mai 2001, Certificat de conducere a unei ambarcatiuni expirat. Vatamare corporala din culpa. Incadrare juridica,

EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - SECTIA PENALA

Prin sentinta penala numarul 1 din 30 iunie 2000, Tribunalul Galati a schimbat incadrarea juridica data faptei in actul de sesizare, din infractiunile  prevazute in <LLNK 11972   443 30 802 115 42>art. 115 alineatul 2 din Decretul numarul 443/1972 si articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal, in infractiunea prevazuta in <LLNK 11972   443 30 802 115 42>art. 115 alin. 2 din Decretul nr. 443/1972 si a condamnat pe inculpatul P. I. pe baza acestui text de lege.

Instanta a retinut ca, la 15 august 1998, inculpatul a condus pe Dunare o ambarcatiune de agrement cu motor, intr-o zona in care se desfasura un concurs de inot.

La un moment dat, inculpatul a luat in ambarcatiune mai multi inotatori, iar unul s-a prins de bordul ambarcatiunii, cu consimtamantul inculpatului. La pornirea motorului paletele elicei au lovit piciorul partii vatamate provocandu-i leziuni grave care au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de ingrijiri medicale. S-a stabilit ca inculpatul era posesorul unui permis de conducere pentru ambarcatiuni de agrement cu motor a carui valabilitate expirase la data de 10 mai 1989, cu 9 ani mai inainte de producerea accidentului.

Instanta a motivat ca fapta inculpatului, de a conduce o ambarcatiune cu motor cu permis de conducere expirat si de a accidenta o persoana cu consecinta producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 120-140 de zile de ingrijiri medicale constituie infractiunea complexa prevazuta in <LLNK 11972   443 30 802 115 43>articolul 115 alineatul 2 din Decretul nr. 443/ 1972. Prin decizia penala numarul 1/A din 18 octombrie 2000, Curtea de Apel Galati a respins apelul inculpatului.

Recursul declarat de inculpat, prin care se sustine ca incadrarea juridica corecta era aceea prevazuta in articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal. si <LLNK 11972   443 30 802 108 42>art. 108 alin. 1 din Decretul numarul 443/1972, ceea ce ar fi permis aplicarea articolul 81 Cod penal. privind suspendarea conditionata a pedepsei, nu este fondat. Potrivit <LLNK 11972   443 30 802   7 40>articolul 7 alineatul 2 din Decretul numarul 443/1972, sunt nave in intelesul legii, navele maritime, fluviale si alte nave de navigatie interioara, inclusiv ambarcatiunile mici, precum si aparatele plutitoare, cu sau fara propulsie. Prin urmare, inculpatul a condus o ambarcatiune ce constituie nava potrivit legii.

Din examinarea prevederilor din capitolul 3 din decret, referitor la personalul de navigatie, rezulta ca cei care participa la navigatia civila trebuie sa posede brevete sau certificate de capacitate ce se obtin prin promovarea unor examene.

Din adresele Capitaniei Portului Calarasi rezulta ca pentru conducerea tipului de ambarcatiune care a fost angajata in accident inculpatul trebuia sa posede certificat de capacitate si ca acesta dobandise un astfel de certificat in 1986, a carui valabilitate a expirat in 1989. In ce priveste incadrarea juridica a faptei, potrivit art. 108 alin. 1 din decret, la care se refera recurentul, conducerea unei nave de catre o persoana fara brevet sau certificat de capacitate corespunzator constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. Din modul in care este redactat textul rezulta ca fapta nu este o infractiune de rezultat; existenta sa nefiind conditionata de producerea unui rezultat, simpla conducere a ambarcatiunii in conditii le aratate constituie infractiune.

Pe de alta parte, potrivit articolul 115 alineatul 1 si 2 din decret, daca faptele prevazute in articolul 108 au avut ca urmare un accident de navigatie constand, intre altele, in vatamarea corporala grava a unei persoane, pedeapsa este inchisoarea de la 10 la 20 de ani. Rezulta, asadar, ca fapta prevazuta in acest text de lege este o infractiune complexa, care reuneste fapta prevazuta in articolul 108 alineatul 1 din decret, precum si pe cea prevazuta in articolul 184 alineatul 2 si 4 Cod penal.

In cauza inculpatul a comis fapta a carei elemente se regasesc intocmai in prevederile mentionate, constand in conducerea unei nave cu certificat de capacitate expirat, care a avut urmare vatamarea corporala grava a unei persoane. Prin urmare, incadrarea juridica data faptei de instante este corecta, motiv pentru care recursul a fost respins.

Concluzii

     

      De-a lungul lucrarii v-au fost prezentate unele dintre cele mai importante modificari aduse in legislatia transportului naval, dar si in legislatia transportului naval maritim.

       Am prezentat infractiunea ca fiind o lege penala care prezinta pericol social si trebuie savarsita cu vinovatie, avand o trasatura esentiala si aceea ca reprezenta un pericol social, am vorbit despre actiune si inactiune de asemenea prezentandu-le pe fiecare in parte.

       Un alt aspect important a fost si cel al „Infractiunii la regimul transportului naval unde am pus in evidenta sclavia ca fiind o alta infractiune indreptata impotriva libertatii la persoana. Am aratat importanta articolului 202 Cod penal si multe alte articole apartinand aceluiasi act mentionat mai sus.

       O infractiune unica complexa este aceea de piraterie, jefuirea prin acte de violenta, savarsite in scopuri personale, infractiune de asemenea prezenta in si tratata in Codul penal.

       Un punct important al lucrarii prezente sunt „Normele de procedura privind Infractiunile  transportului naval”. Aceste norme sunt foarte importante, deoarece nu permit echipajului navei punerea in pericol a acesteia sau a personalului. Putem observa sanctiunile ce au loc atunci cand nava este pusa in navigatie fara a avea un echipaj minim de siguranta, sau cand personalul de exercitare a atributiilor de serviciu este sub influenta bauturilor alcoolice.

       Sunt prezentate sanctiunile pe care le poate lua personalul angajat punand in pericol atat nava cat si siguranta celor vii din jur.

       Aceasta lucrare are ca scop aducerea in prim plan a problemelor transportului naval, dar si maritim pentru remedierea lor cat mai rapida si pentru evitarea sclaviei si pirateriei sau eventual sanctionarea acestor infractiuni ce au loc in transportul maritim. Dar si pentru evitarea situatiilor ce pot fi catalogate ca infractiuni de la bordul navei .

       Toate acestea ar trebui cunoscute de un viitor ofiter maritim spre imbunatatirea transportului si spre aderarea cat mai rapida a normelor europene de transport maritim si fluvial.

Bibliografie

Constitutia Romaniei;

Codul Penal;

Codul de procedura Penala;

Legea 191din 13 mai 2003 privind infractiunile  la regimul transportului naval, publicata in Monitorul Oficial numarul 332 din 16 mai 2003;

Decret   numarul 203 din 31 octombrie 1974 privind infiintarea si organizarea de sectii maritime si fluviale la unele instante judecatoresti si unitati de procuratura, publicat in Buletinul Oficial nr.131 din 31 octombrie 1974 ;

Decret numarul 443 din 20 noiembrie 1972, privind navigatia civila, publicat in Monitorul Oficial numarul 132 din 23 noiembrie 1972;

Ordonanta numarul 42 din 28 august 1997, republicata, privind transportul naval, publicata in Monitorul Oficial nr.210 din 10 martie 2004;

Jurisprudenta DECIZIE numarul 2.356 din 9 mai 2001, Certificat de conducere a unei ambarcatiuni expirat. Vatamare corporala din culpa. Incadrare juridica, EMITENT:     CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - SECTIA PENALA.

Dobrinoiu Vasile, Drept Penal, Partea speciala, Editura Lumina Lex, 2004;

Dobrinoiu Vasile, Drept Penal, Partea generala-curs universitar Editura Lumina Lex, 2003;

Dungan Petre, Drept Penal, Partea speciala-noul Cod Penal, Editura Lumina Lex, 2006;

Basarab Matei, Drept Penal, Partea generala, Tratat, Editura Lumina Lex, 2005;

Butiuc Constantin, Institutii de drept penal, Editura Lumina Lex, 2006;

Ponta Victor, Drept Penal, Partea generala, Note de curs, Editura Lumina Lex, 2004;

Draghici Vasile, Ilie Pascu, partea generala, Examinarea institutiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispozitiilor CODULUI PENAL IN VIGOARE si ale NOULUI COD PENAL, Editura Lumina Lex, 2004 ;

Dumitru Mazilu, Dreptul Marii, Concepte si Institutii consacrate de Conventia de la Montego Bay, Editia a II a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2006.

Legea nr.110 din 10 octombrie 1996 privind ratificarea Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii, incheiata la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, si aderarea la Acordul referitor la aplicarea partii a XI-a a Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii, incheiat la New York la 28 iulie 1994, publicat in Monitorul Oficial nr.300 din 21 noiembrie 1996.

Barac Lidia, Constantele si variabilele Dreptului Penal, Editura ALL Beck, 2002;

Boroi Alexandru, Nistorescu Gheorghe, Drept Penal, Partea Generala, Editura ALL Beck, 2004;

Boroi Alexandru, Gorunescu Mihaela, Popescu Mihaela, Dictionar de Drept Penal, Editura ALL Beck, 2004;

Ciutacu Florin, Codul de Procedura Penala Roman, Adnotat, Editura Sigma, 2001;

Rusu Marcel Ioan, Drept Penal, Partea Generala, Editura ALL, 2006;

Streteanu Florin, Drept Penal, Partea Generala, Vol.I, Editura Rosetti, 2003;

Vasiliu Alexandru, Teoria Generala a Actelor de Procedura Penala, Editura ALL Beck, 2004.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1328
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site