Actiunile succesorale - drept roman

Actiunile succesorale - drept roman

1. Dupa dreptul civil

Dupa ce mostenitorul accepta succesiunea, putea intenta toate actiunile pe care le-ar fi intentat defunctul, dupa cum putea fi chemat la judecata pentru toate plangerile pe care tertii le aveau impotriva defunctului. Astfel, eredele era indrituit sa urmareasca pe debitorii defunctului, sa ceara restituirea bunurilor ce apartinusera acestuia etc., dupa cum creditorii defunctului era indrituiti, la randul lor, sa urmareasca pe erede pentru plata datoriilor contractate de decuius. Cu alte cuvinte, mostenitorul intenteaza asemenea actiuni in calitatea sa de proprietar sau de creditor si este urmarit prin intermediul lor in calitate de debitor, ambele calitati fiind dobandite dupa acceptarea succesiunii.

In afara de aceste actiuni, reale sau personale, eredele are la indemana si actiunea numita "petitiunea de ereditate" (hereditas petitio), pe care poate sa o intenteze in calitatea sa de mostenitor. Petitiunea de ereditate are ca obiect mostenirea ca atare, fie in intregime, fie cote parti din ea, si serveste succesorului civil sa dobandeasca prin judecata, fie succesiunea in intregime, fie cote parti din ea, de la tertii care detin mostenirea sau bunuri din mostenire, pretinzandu-se erezi (proherede) sau stapanind fara nici un titlu (pro possessore). Aceasta actiune era supusa in general, acelorasi principii ca si actiunea in revendicare (reivindicatio) si avea efecte asemanatoare. Cu ajutorul acestei actiuni, reclamantul cerea sa-i fie recunoscuta calitatea de mostenitor, iar paratul trebuia sa-i restituie succesiunea. Un senatus-consult din vremea imparatului Hadrian, redactat sub inspiratia juristului Iuventius Celsus si numit de aceea, de catre comentatori S. C. Iuventian, facea o deosebire intre posesorul de buna-credinta si cel de rea-credinta. Cel dintai trebuia sa restituie numai imbogatirea sa, iar cel de rea-credinta era tinut sa despagubeasca pe succesor de tot ceea ce lipsea din mostenire, ca de pilda, pentru fructele pe care a omis sa le perceapa, pentru daunele pricinuite prin caz fortuit etc.

2. Dupa dreptul pretorian

Mostenitorul pretorian nu se bucura de ocrotirea pe care legea o oferea eredelui civil, si avea, daca venea in concurenta cu acesta, o situatie precara.

Mai intai, era lipsit de posibilitatea de a intenta petitiunea de ereditate pentru a intra in stapanirea mostenirii: de aceea pretorul i-a acordat un interdict cu ajutorul caruia obtinea doar o simpla posesiune a bunurilor ereditare corporale. Este vorba de interdictul numit quorum bonorum, dupa primele doua cuvinte cu care incepea formula interdictului acordat de pretor: "posesiunea acestor bunuri i-a fost data in conformitate cu edictul meu." (quorum bonorum ex edicto meo illi possessio data est).

In al doilea rand, succesorul pretorian nu putea nefiind erede civil, nici intenta actiunile defunctului si nici sa fie urmarit de creditorii acestuia. Pentru a remedia din aceasta deficienta, pretorul "asimiland" pe mostenitorul pretorian cu cel civil, i-a ingaduit la finele Republicii sa intenteze actiunile defunctului cu fictiunea calitatii de mostenitor civil (ficto se herede), iar creditorilor defunctului le-a dat posibilitatea sa urmareasca folosind aceeasi fictiune.

Deoarece interdictul quorum bonorum nu egala nici pe departe efectele petitiunii de ereditate, pretorul a imaginat pentru a "asimila" complet pe eredele pretorian cu cel civil, o actiune similara cu cea dintai numind-o petitiunea de ereditate posesorie (hereditas petitio possessoria). Cu ajutorul ei, succesorul pretorian obtinea in vederea dobandirii mostenirii, o pozitie identica cu aceea a eredelui civil. Aceasta ultima reforma a avut loc in secolul al II-lea e.n., desi unii cercetatori o atribuie compilatorilor, ca fiind o masura menita sa asimileze cele doua categorii de succesori.