Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




AdministratieDrept


ETAPELE PROCESULUI DE FORMARE A MARTURIEI JUDICIARE

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic






DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Intrarea si sederea cetatenilor straini terti in Uniunea Europeana
Dreptul relatiilor economice internationale
APLICAREA LEGII CIVILE
Notiunea si ramurile contenciosului administrativ
UNITATEA DE INFRACTIUNE
ORGANIZAREA SI EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT
CASATORIA SI DIVORTUL IN BISERICILE CRESTINE, PROTESTANTE SI NEOPROTESTANTE
Referat la Teoria Generala a Dreptului „STRUCTURA NORMEI JURIDICE”
Infractiunea de trafic de influenta
Pluralitatea intermediara

ETAPELE PROCESULUI DE FORMARE A MARTURIEI JUDICIARE

(in cazul maruriei de buna credinta)

'UNGHIUL DE DEVIERE'


           

            Aspectele evidentiate de studiile criminologice pot insoti orice marturie judiciarade buna credinta, adica acea marturie care, depusa sub prestare de juramant, nu este mincinoasa, nu izvoraste din reaua credinta a martorului si, prin urmare, nu inta sub incidenta legii penale.Cu toate acestea, si acest gen de marturii judiciare pot fi tot atat de nocive ca si marturiile mincinoase, motiv pentru care analizarea lor intra in sfera de preocupare a cercetarilor de psihologie judiciara, avand ca beneficiari practicienii din sfera sistemului judiciar.

            Cauzele marturiei judiciare bazate pe buna credinta, dar false in continutul lor esential (adica cel care produce efecte juridice), nu sunt de natura criminologica, ci de natura fiziologica sau psihologica neintentionala. Aceasta presupune obligatia magistratului de a stabili si cerceta, in formele prescrise de legea procesuala penala, cauzele alterarii marturiilor judiciare.

            A.Rosca in lucrarea sa 'Metodologie si tehnici experimentale in psihologie' spune ca 'erorile si denaturarile care apar an relatarile subiectilor, sau in depozitiile martorilor, cand este vorba de depozitii in justitie pot sa fie consecinta fie a unei perceptii eronate ori lacunare, fie a unei atitudini care poate orienta atat perceptia cat si reproducerea intr-o anumita directie, fie a unui interval mai lung de la perceptie la relatare, fie a unor intrebari sugestive, la cre conditii se mai pot adauga si altele, de exemplu, discutiile dintre martori'.

            Profesorul Tiberiu Bogdan include in categoria cauzelor alterarii marturiilor, altele decat cele tinand de psihologia martorului, si [1]'unghiul de deviere' intelegand prin acesta, in mod explicativ, ca marturia sincera nu reprezinta decat o reflectare a realitatii prin prisma subiectivitatii martorului iar 'intre realitatea obiectiva si reflectarea ei subiectiva, exista un unghi de deviere'.

            In domeniul psihologiei judiciare in general si in materia marturiei, in special, 'unghiul de deviere', este un concept fundamental, cu o insemnata valuare operationala cu conditia stabilirii continutului si a impactului acestuia asupra efectelor produse in plan juridic.

            Cu privire la cauzele 'unghiului de deviere', psihologia experimentala ne ofera numeroase exemple pe care le clasifica in raport cu particularitatile generale ale psihicului care afecteaza capacitatea omului de a reda realitatea. Intre aceste cauze mentionam: capacitatearedusa a senzorialitatii umane de a receptiona tote informatiile din jur; incapacitatea creierului uman de a prelucra tote informatiile primite; adaosul la informatiile initiale;existenta pragurilor minime si maxime de receptie etc.

            Pentru a cunoaste cauzele 'unghiului de deviere'este imperios necesar a examina cu prioritate procesul de formare al marturiei care are un moment initial (evenimentul judiciar) care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) si momentul final (marturia) care este opera subictului psihologic.

            Intre aceste doua momente au loc patru etape, caracteristice pentru orice marturie si anume: receptia senzoriala; prelucrarea sau decodarea informatiilor; stocarea informatiilor; reactivarea informatiilor receptionate, decodate si stocate cu prilejul evenimentului. Prin urmare, evenimentul este obiectul marturiei, iar aceasta este chemata sa-l reflecte in fata autoritatilor judiciareprin depozitia subiectului psihologic ce s-a aflat in contact cu evenimentul.

ETAPELE PROPRIU-ZISE ALE PROCESULUI DE FORMARE A MARTURIEI JUDICIARE

·        RECEPTIA SENZORIALA

            Receptia senzoriala este prima faza a trecerii de la eveniment la constituirea marturiei care se caracterizeaza prin obtinerea de catre obiectul psihologic a informatiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de receptie senzoriala. Aceasta se caracterizeza prin procesele psihice: senzasii si perceptii.

·       Senzatiile

Senzatiile sunt modalitati de reflectare in creierul omului a insusirilor obiectelor si fenomenelor lumii reale, care actioneaza nemijlocit aspra receptorilor.Astfel de insusiri sunt greutatea, culoarea, gustul, mirosul, temperatura etc.

            Spre deosebire de perceptie, care este procesul psihic de reflectare a obiectelor in complexitatea insusirilor lor, senzatiile reflecta insusirile obiectelor. Ele sunt cele mai simle procese psihice care ne semnaleaza ceea ce se intampla in jurul nostru sau in propriul nostru organism. Diferentierea in practica a senzatiilor de perceptii este destul de dificila, din acest motiv, unii cercetatori, avand in vedere trasaturile comune ale senzatiilor si perceptiilor le cuprind impreuna sub denumirea de receptie. In mod obisnuit noi, oamenii, nu avem simple senzatii, ci perceptii (receptii) .Senzatiile le putem insa despride printr-un proces de anliza, de abstractizare.Sunt imprejurari cand deosebirea dintre senzatii si perceptii se poate constata si pe plan concret cu destula usurinta, de exemplu in anumite cazuri de pierdere a capacitatii de recunoastere a obiectelor, ca efect al unor conditii patologice ale scoartei, desi sensibilitatea este mai mult sau mai putin pastrata, denumite agnozii, care sunt mai ales vizuale.

            B.C. Ananiev si N.S. Preobrajenskaia urmarind restabilirea functiilor vederii tulburate de pe urma  unor traumatisme, au constatat ca vederea obiectelor este prima care se altereaza si ultima care se restabileste. In cursul procesului de restabilire se constata trecerea de la o agnozie uneori completa la recunoasterea obiectelor; de la impresii luminoase vagi, nediferentiate, se reliefeaza tot mai bine, capatand si caracterul cromatic, pana la restabilirea perceptiei clare a obiectului, delimitat spatial.

            Si in dezvoltarea genetica a reflectarii senzoriale se constata trecereade la reflectarea stimulilor elementari spre reflectarea stimulilor complecsi. Din necesitatea de a reflecta cat mai adecvat lumea externa, in vederea actionarii asupra ei cat mai adaptat, impulsurile venite la scoarta de la receptorii interni sunt dominate de acelea care vin de la receptorii externi, care ne dau imaginea obiectului din afara noastra. 

            Unii reprezentanti ai teoriilor idealiste despre senzatii sustin ca lumea nu este decat o totalitate de sezatii, ca omul nu cunoaste obiectele lumii reale, ci propriile senzatii. Astfel, Berkeley nega existenta lucrurilor 'in afara mintii', adica independent de subiectul cunoscator, si deduce senzatiile si ideile din actiunea divinitatii asupra mintii omului. Pentru filosoful episcop Berkeley rele sunt numai senzatiile si el se mira ca oamenii cu bun simt sunt convinsi ca lucrurile pe care ei le percep exista in realitate, independent de mintea omului. Berkeley sustine aceste idei absurde din dorinta de a submina conceptia materialista despre lume.

            Sunt si alte idei idealiste care recunosc ca senzatiile sunt provocate de actiunea lumii materiale asupra organelor de simt, dar neaga ca ar exista vreo asemanare intre senzatiile produse in creierul omului si obiectele pe care le reflecta. In acest sens s-au exprimat fiziologii J.Muller care a creat la mijlocul secolului trecut asa-numita teorie a 'energiei organelor de simt', continuata de catre fiziologul german H. Helmholtz.

            Senzatiile se impart in mod obisnuit in doua grupe: senzatii care reflecta miscarea corpului sau a unor parti ale corpului; si senzatii care reflecta insusiri ale obiectelor si fenomenele lumii externe. Senzatiile care comporta inters in procesul constituirii marturiei judiciare sunt cele din cea de-a  doua categorie, iar dintre acestea sunt senzatiile vizuale, senzatiile auditive si senzatiile tactile(cutanate)

            Senzatiile vizuale:

            Aceste senzatii sunt provocate de actiunea energiei radiante, a undelor electromagnetice asupra analizatorului vizual.Spectrul electromagnetic are o intindere incomparabil mai mare decat spectrul vizual. In timp ce intreg spectrul electromagnetic se intinde de la razele gama cu lungimea de unda de 10-14m prin razele X, ultraviolete, infrarosii, radar; pana la undele din circuitele de curent alternativ industrial, spectrul vizibil cuprinde abia o mica portiune ultraviolet si infrarosu.

            Persoane care nu disting sau nu disting bine anumite culori cromatice, insa cazurile de acromatopsie sunt foarte rare, dar anumite discromatopsii sunt destul de frecvente. In mod obisnuit, cel care sufera de discromatopsie nu-si da seama de acest defect, iar din limbajul sau nu lipsesc cuvintele prin care se desemneaza culorile pe care nu le vede. El a invatat sa spuna ca iarba este verde, singele este rosu, dar in realitate an loc de verde vede un galben-cenusiu, iar in loc de rosu, un cenusiu inchis.

           

            Senzatiile auditive:

            Stimulul senzatiilor auditive il constituie undele sonore cu frecventa intre 20 si 20000 cili/secunda, lungimea lor variind intre 0,17m si 17m.

Undele sonore reprezinta condensari si rarefieri periodice ale aerului, produse obisnuit de vibratia unor corpuri fizice.

Undele sonore pot fi ritmice sau periodice si aritmice sau aperiodice, in care caz auzim zgomote (de ex. zgomotul strazii, o explozie).

Corelatele psihologice ale frecventei, amplitudinii si formei, care reprezinta insusiri fizice ale stimulilor auditivi, sunt inaltimea, intensitatea si timbrul.

           

            Sezatiile tactile:

            Senzatiile tactile sunt provocate de deformarea locala a pielii, cauzata de presiune. Intensitatea senzatiei este determinata si de viteza cu care se efectueaza deformarea pielii, care la randul ei este determinata da viteza de actiune a stimulului. Senzatia de rece este cauzata de actiunea asupra receptorilor respectivi a obiectelor cu o temperatura mai joasa decat temperatura pielii (32-33gr Celsius). Senzatia de cald este provocata de actiunea obiectelor cu o temperatura mai ridicata decat temperatura pielii. Mentionam ca stimularea termica (rece si cald) poate avea loc si de la distanta, pe calea schimbului termic radiant dintre obiect si suprafata cutanata. In sfarsit senzatiile de durere sunt provocate de orice stimul (mecanic, termic, electric, chimic) mai intens care duce la vatamarea tesuturilor organimului, a terminatiilor nervoase libere din piele.

            In anumite cazuri, durerea poate sa apara si fara efectul distructiv al stimulului, dupa cum si deteriorarea unui tesut poate avea loc, in anumite cazuri, fara prezenta senzatiei de durere (de exmplu in cazul actiunii razelor X).

            Sensibilitatea tactila (cutanata) este o sensibilitate punctata sau punctiforma. Distributia receptorilor in suprafata cutanata este punctiforma, spatial discreta, unele puncte raspunzand la anumiti stimuli, cu o anumita experienta senzoriala, altii la alti stimuli cu alte senzatii, iar intre diferitele puncte senzitive s-au putut identifica puncte sau arii non-senzitive

            Receptorii diferitelor senzatii cutanate nu sunt distribuiti la fel pe toata suprafata cutanata. Asa de exemplu, pe varful degetelor sunt de doua ori mai multe puncte de contact sau presiune decat durere, pe cata vreme pe cornee nu exista puncte de atingere , ci numai de durere; orice atingere de cornee provoaca senzatia de durere si reflexul de aparare.

            Sensibilitatea tactila cea mai ridicata o intalnim pe suprafata limbii, pe varful degetelor, pe buze, iar cea mai scazuta pe regiunea spatelui.

            Pragul de la care vibratiile periodice aplicata pe suprafata cutanata incep sa fie simtite ca vibratii il constituie frecventa ce trece de 8-10 vbratii pe secunda. Sensibilitatea vibratila cea mai ridicata este pentru frecventele de 200-300 devibratii pe secunda. Pentru frecventele mai mari omul are un analizator mult mai fin, analizatorul auditiv. La persoanele lipsite de auz si mai ales si la cele lipsite si de vaz sensibilitatea vibratila se poate dezvolta foarte mult si are un mare rol. Aceste persoane pot percepe cu ajutorul senzatiilor vibratile ciocanitul in usa, recunosc dupa mers persoanele cunoscute, simt apropierea unui vehicul etc.

·        Perceptiile

            Perceptia poate fi definita ca un act de organizare a senzatiilor prin care noi cunoastem 'prezenta actuala a unui obiect exterior', adica luam la cunostinta ca acel obiect e acolo, are o anumita consistenta, forma, etc. Perceptia, desi are la baza senzatii, totusi nu este o simpla insumare de stimuli (informatii) care afecteza receptorii nostri senzoriali. Perceptia organizeaza informatiile primite in functie de necesitatile, de dorintele si de experienta noastra.

            Receptia senzoriala, ca functie de prima captare si organizare a informatiilor, are o importanta decisiva in formarea unei marturii. Ea se realizeaza in functie de mai multi factori: starea organelor de receptie, erditate( acuitatea innascuta a receptorilor, eventualele lor deficiente etc.), varsta subiectului, stiut fiind ca pana la maturizarea organelor senzoriale( in copilarie) perceptiile nu sunt fidele cu realitatea, iar in etapa involutiva(in cea de-a  doua parte a vietii), atat vederea cat si auzul sunt in scadere, deci relatarile martorilor prea tineri sau prea batrani urmeaza a fi verificate cu deosebita atentie, la fel cum cere o examinare critica si a depozitiilor facute de deficientii de tot felul .

      In 'absorbtia' corecta a informatiilor din mediul inconjurator, deci si al celor ce caracterizeaza evenimentul -obiect al marturiei - sunt implicati mai multi factori. Astfel.

      1. Creierul, in procesul receptiei senzoriale, organizeaza si structureaza orice informatie sosita la cortex. Astfel, de exemplu,  pentru a avea imaginea craniului 'X', pe ecranul televizorului sunt necesare aproximativ 40000 de puncte. Acelasi numar de informatii ne sunt necesare pentru orice alt crainic.In mod teoreti, cu acelasi numar de elemente insa intr-o alta alcatuire, obtinem imagini diferite.

            Urmarind procesualitatea formarii unor imagini( vizuale, dar si auditive, olfactive etc.), suntem indreptatiti sa credem ca la inceput apare imaginea intregului si apoi detaliile care se integreaza in structura data. Cu toate acestea, viteza clarificarii elementelor componente, aparitia detaliilor si a nuantelor, din ce in ce mai marunte ti semnificative, variaza de la individ la individ, de aceea, atunci cand cerem martorului, de pilda, sa descrie un obiect, expus in fata lui vreme de cateva secunde, vom vedea ca reuseste mai bine sau mai putin bine decat un alt martor, tocmai din cauza diferentei de viteza in care apar detaliile percepute initial in cadrul intregului. Creierul nu primeste informatia in mod pasiv; el o integreaza si incearca sa-I prinda sensul.

            Putem observa acest proces mai clar atunci cand analizam metoda prin care creierul prelucreaza informatia cand aceasta este insuficienta. Daca privim destul de multa vreme o figura de genul cubului Necker, constatam modificari.La inceput, vom inclina sa-l percepem ca pe un cub vazut dintr-o parte.Dar daca il privim in continuare, constatam ca isi inverseaza brusc pozitia, astfel incat fata care parea a fi in prim plan trece acum in spatele cubului.Mai mult, acest lucru se intampla chiar daca incercam sa-l inpiedicam: nu este un fenomen deliberat sau constient, ci un lucru pe care creierul il realizeaza fie ca vrem, fie ca nu vrem.

            Cubul lui Necker ne prezinta un aspect foarte important al perceptiei. Cand privim ceva, 'ghicim' inconstient sau formulam o ipoteza asupra perceptului.De cele mai multe ori, nu ne dam seama ca este o ipoteza, deoarece presupunerea emisa nu poate fi infirmata, daca privim o masa si emitem ipoteza ca este o masa, atunci nu exista nici un element care sa ne faca sa ne dam seama ca a fost doar o estimare.Cubul lui Necker ne arata ca nu vedem, pur si simplu, ceea ce este desenat, ci integram elementele intr-o imagine unitara.

            2.Ochiul uman functioneaza ca o camera fotografica. Logic, ar fi ca obiectele lumii exterioare sa fie reflectate dupa legile opticii, adica, intrucat cristalinul ocular este o lentila convexa, obiectele ar trebui sa fie inversate si sa fie oglindite in functie de distanta: cele apropiate sa para mai mari si cele indepartate mai mici. Desi legile opticii sunt valabile pentru proiectarea obiectelor, a fiintelor pe retina oculara, pe traiectoria dintre retina si cortex are loc 'corectarea imaginii', astfel incat obiectele sunt 'reinversate'.Un om , de pilda, desi apare cu capul in jos pe retina, imaginea care se formeaza in cortex il reda in pozitia normala si, totodata, de o marime invariabila, intr-o raza de aproximativ 150m, indiferent in care parte a acestui cerc imaginar se va deplasa.

            Acest fenomen psihofiziologic, care contrazice legile opticii, poarta numele de constanta perceptiei. Gratie acestui fenomen, mediul inconjurator, pe plan senzorial, ne apare mai stabil, caci in mod obisnuit micile diferente de forma, marime, culoare etc. ale obiectelor familiare nu se mai inregistreaza in reala lor variatie si fluctutie.

            Din perspectiva psihologiei marturiei este important sa se stabileasca daca martorul este obisnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se refera depozitia sa, pentu ca, in functie de gradul de obisnuinta, se va manifesta la el fenomenul de constanta a perceptiei si, in consecinta, in mod involuntar va distorsiona realitatea, fie omitind, fie adaugind informatii.

            Primii care au studiat modurile in care se organizeaza perceptia noastra vizuala, cu alte cuvinte, calea prin care ajungem sa vedem obiecte si persoane, nu doar jocuri intamplatoare de lumini si umbre, au fost psihologii gestaltisti.Psihologii gestaltisti au identificat cateva principii fundamentale ale perceptiei.

 Unul dintre principii este principiul raportului fond-figura. Cand privim obiecte, suntem inclinati sa le vedem ca forme sau figuri, proiectate pe anumite fundaluri, si acest lucru este intrinsec perceptiei noaste.Ne putem da seama foarte clar de el atunci cand privim figuri echivoce, cum ar fi vaza lui Rubin. Cand ne uitam la ea vedem fie vaza, fie profilurile. Dar aspectul esntial este ca, atunci cand privim vaza, profilurile dispar, devin fundal, iar daca privim profilurile, vaza dispare.Nu le putem privi pe amandoua odata, deoarece perceptia organizeaza campul perceptiv in figuri proiectate pe fundaluri.

            Raportul fond-figura este important, deoarece pe acest principiu se bazeaza, aproape in intrgime, modul in care vedem lucrurile.

            3.Receptia sezoriala este distorsionata in unele cazuri prin deformarea subiectiva a unui continut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie.Fenomenele ce se incadreaza an conceptul de iluzie sunt numeroase si variate, existenta lor fiind dovedita de psihologia experimentala.

            Astfel, de exmplu, sunt cunoscute: iluzia optica a intalnirii liniilor paralele; iluzia inegalitatii unor marimi egale ca urmare a contextului in care acestea se afla; deformarea distantelor si a proportiilor obiectelor sau persoanelor aflate pe un culoar etc. Acest gen de iluzii sunt de tip optico-geometrice. Ele demonstreaza forta deformatoare a contextului spatial in care sunt plasate obiectele sau persoanele.

            In marea majoritate a cazurilor, iluzia apare cand peste un sistem vechi si bine consolidat de legaturi temporare se suprapune un sistem nou, care are unele puncte comune cu primul, dar in altele il contrazice.

            Un tip de iluzie care isi gaseste aplicabilitate in marturia judiciara este reprezentata de iluzia asupra greutatii.Astfel, daca incercam sa 'cantarim' cu mana doua obiecte egale ca greutate si aparent constituite din acelasi material, dar avand volume diferite, nu le vom simti deopotriva de grele; obiectul mai mare ni se va parea mai usor. Explicatia acestei iluzii este urmatoarea: cand ni se prezinta corpuri aparent din acelasi material si de volume diferite, dar egale ca greutate, cand ne pregatim sa le ridicam, efortul pregatit este mai mic pentu obiectul mai mic, de aceea, prin contrast , acest obiect ni se va parea mai greu.

            Distributia umbrelor poate sa aiba, de asemenea, ca efect, o iluzie in anumite conditii.Intrucat lumina vine in mod obisnuit de sus, de la soare, daca inversam un obiect redat in relief, adica il intorcem cu capul in jos, relieful se poate schimba in sensul ca adanciturile devin proeminente si invers. 

            Literatura de specialitate, referidu-se la formarea iluziilor, avertizeaza asupra limitelor naturale ale capacitatii umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele si persoanele aflate la locul evenimentului, obiect al marturiei. Faptul ca, in contexte diferite, marimi, culori, etc. pot apare altfel decat an realitate, ca anumite figuri statice pot provoca perceperea unor miscari determinand efectul distorsionat al succesiunii obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc., evidentiaza necesitatea de aexmina cu maximum de atentie continutul marturiilor, mai ales atunci cand ele sunt decisive pentru elucidarea cazului.

            4.Receptia senzoriala nu este uniforma nici in intensitate si nici in calitate vreme indelugata. Receptia senzoriala fiind conditionata de procesele atentiei, oscilatiile ei, cresterea sau scaderea intensitatii ei, fac ca din imensa multitudine de stimuli care bombardeaza in continuu organele de simt, numai unii sa fie receptionati cu multa claritate, altii cu mai putina claritate, iar altii foarte slab si doar marginal receptati.

            Cand subiectul psihologic este atent la un fapt, eveniment etc., informatiile ce sosesc pe diferite canale senzoriale au un grad diferit de plecare, unele raman in centrul vigilent, alte informatii sunt retinute prin filtraj, altele sunt atenuate, dar de asa maniera incat subiectul nici nu-si da seama de aceste procese subiacente. Complexitatea si subtilitatea tuturor acestor desfasurari consuma multa enrgie, motiv pentru care atentia este foarte labila, se comuta mereu de la un obiect la altul, alternand tot timpul obiectul cu fondul. Amploarea ciclurilor de oscilatie variaza nu numai de la individ la individ, ci si de la un obiect la altul.

            In analiza formarii psihologice a marturiei intereseaza inca doi parametri ai atentiei, respectiv concentrarea si distributia.

            Concentrea este acea insusire a atentiei care consta in urmarirea constienta si concomitenta a mai multor obiecte, persoane, activitati intr-un context spatio-temporal relativ restrans.

            Distributia atentiei nu este o calitate premptorie. De aceea, marturiile al caror continut invedereaza o perceptie exagerata a mai multor imprejurari din contextul spatio-temporal al evenimentului ce constituie obiectul marturiei vor fi supuse unei riguroase analize critice din perspectiva posibilitatii perceptiei faptelor relatate. 

            5. In anliza cauzelor ce pot genera 'unghiul de deviere' se inscrie si fenomenul expectantei.

            Expectanta este o starede veghe a constiintei orientata spre inregistrarea senzorial-perceptiva a unui anumit tip de informatii posibile si care, tocmai din aceasta cauza, sunt asteptate de subiectul psihologic. Dupa unii autori, precum Mira y Lopez, este mai corect sa vorbim despre sugestia asteptarii, deoarece asteptarea anticipeaza in timp si inregistreaza ca efectuat ceea ce este doar in parte realizat.

            Expectanta este o stare de pregatire pentru a receptiona anumite stimulari si a filtra altele. Starea de expectanta anticipeaza aparitia unor fenomene, fapte si tinde sa interpreteze orice ambiguitate in sensul asteptarii.

            Cu toate aspecte negative, validate de practica ca atare, starea de expectanta este utilizata frecvent in activitatea de identificare a unor infractori care actioneaza in zone stabilite(  hotii de buzunare, hotii din parcarile de automobile etc.).Pentru politie nu conteaza aparitia ambiguitatilor pentru ca in anumite cazuri expectanta este singura modalitate de a identifica si prinde pe infractor.

            Expectanta si motivatia reprezinta unii din factorii care influenteaza puternic perceptia. Nicky Hayes sustine ca ne cream o stare cunoscuta sub denumirea de montaj perceptiv, in care suntem predispusi catre anumite tipuri de informatii.

            Un studiu renumit, efectuat de catre Bruner si Minturn, in 1955 a demonstrat acest lucru. Subiectilor li s-a indus la inceput un montaj perceptiv, aratandu-li-se fie o serie de numere, fie o serie de litere. Dupa aceea, li s-a prezentat o figura echivoca, aratand ca litera 'B', dar cu un spatiu intre linia verticala si partile curbate. Subiectii carora li se aratasera numere au afirmat ca era un '13', in timp ce subiectii carora li se aratasera litere au afirmat ca era un 'B'.

            Studiul lui Bruner si al lui Minturn este tipic pentru multe altele, care au demonstrat puternica influenta a expectantei in perceptie. Se pare ca experientele anterioare similare sunt suficiente ca sa ne pregateasca disponibilitatea de a vedea lucrurile prin prisma lor. In multe privinte, montajul perceptiv se aseamana mult cu montajele de invatare, iar studiul efectuat de catre Carmichael, Hogan si Walters ar putea fi considerat ca reprezentand modul prin care limbajul poate genera montaje perceptive, pe langa efectele asupra memoriei.

            6. Receptarea evenimentului cu tot continutul informational este in mod firesc distorsionata de o seama de fenomene care tin de sfera afectiv-emotionala a functionarii psihicului

            Din sfera afectiva , emotivitatea trebuie considerata ca un factor major de distorsionare. In primul rand, aici intervine emotivitatea ca trasatura temperamentala, care afecteaza calitatea receptiei senzoriale. Emotivii, dar mai ales hiperemotivii, reactioneaza in mod obisnuit, glandular si motor, in mod exagerat la ceea ce se intampla in jur. Considerand ca orice emotie, dupa cum s-a mai aratat, declanseaza o suita intreaga de fenomene vegetative, se intelege ca receptia senzoriala se va face in conditii de exceptie caci sunt perturbate adanc chiar procesele perceptive. Din acest motiv, evenimentele vor apare , subiectiv, in mod lacunar sau cu accentuari ori diminuari care se indeparteza de realitatea obiectiva.

            Rezulta deci ca emotivii , si cu atat mai mult hiperemotivii percep realitatea in mod deformat, pe de o parte, iar pe de alta, starea lor emotiva poate provoca si o disfunctie in stocarea imaginilor percepute, in sensul ca poate bloca perceperea si retinera secventelor finale( amnezie proactiva) ori anula secventele percepute anterior( amnezie retroactiva).

            Nu numai la emotivi si hiperemotivi pot apare asemenea fenomene, ci si la oameni cu emotionalitate echilibrata. In istoria fiecarui individ exista fenomene, fapte, situatii care afecteaza, adesea rastoarna echilibrul emotional si, in consecinta, reflectarea realitatii obiective se deranjeaza  simtitor. Vederea sangelui la unii, diverse fobii la altii, auzul anumitor cuvinte etc., pot provoca fenomene perturbatoare care se repercuteaza pe planul perceptiv, chiar si la aceia care, in mod normal, nu se emotioneaza usor.

            In principiu, fapte, situatii, fenomene total neutrale afectiv nu exista, ceea ce insa nu are pre mare importanta in viata cotidiana, obisnuita. Dar in situatia cand cineva devine martor, chiar si micile disfunctii pot influenta depozitia prin adaugarea sau omiterea de nuante, care, in proces, pot avea o pondere considerabila. Aceste fenomene apar cu pregnanta in cazurile in care situatia, obiectul sau persoana au fost percepute foarte fugitiv, astfel incat imaginea se va forma in mod ambiguu, iar in pendularea dintre cele doua variante afectul pozitiv sau negativ va invinge in pofida realitatii.     



Un alt factor care influenteaza perceptia este motivatia. Intr-un studiu efectuat de catre Gilchrist si Nesburg, in 1952, subiectilor li  s-a cerut sa aprecieze stralucirea culorilor din niste imagini. Subiectii care nu mancasera de 4 ore, au afirmat ca imaginile ce reprezentau mancare si bautura erau mult mai stralucitoare decat le considerasera cand nu erau flamanzi. Se pare ca nevoia de hrana le-a influentat perceptia.

Unele studii au aratat ca si emotiile pot influenta perceptia. Un studiu efectuat de catre Solley si Haigh, in 1958, a avut ca subiect anticiparea unui eveniment emotionant pentru copii, Craciunul. Copiilor li s-a cerut sa-l deseneze pe Mos Craciun in saptamanile premergatoare Craciunului si in saptamanile ulterioare. Pe masura ce se apropia Craciunul, tablourile deveneau din ce in ce mai mari si numarul cadourilor din jurul Mosului crestea. Dupa Craciun, cadourile au disparut si tablourile cu Mos Craciun au devenit mai mici .

Un alt studiu, efectuat de catre Erikson, in 1951, a aratat ca persoanele foarte agresive sunt mai predispuse sa interpreteze stimulii echivoci ca fiind agresivi. El a aratat subiectilor imagini reprezentand scene echivoce. Subiectii neagresivi erau predispusi la interpretari lipsite de agresivitate, pe cand indivizii agresivi erau inclinati sa vada in imagini evenimente violente, fie intamplandu-se, fie pe cale sa se intample; montajul lor perceptiv spre violenta era mai puternic decat al celorlalti.

7.Asa numitul 'efect halo' poate genera distorsiuni ale perceptiei reale a evenimentului - obiect al marturiei. Acesta consta in tendinta de a extinde un detaliu in mod neadecvat asupra intregului. De exemplu, vorbind cu un necunoscut imbracat foarte distins si care se exprima deosebit de corect, suntem inclinati sa dam crezare spuselor lui, extinzand 'corectitudinea imbracamintei si a exprimarii' in mod nejustificat si asupra continutului spuselor sale. Si invers:fata de cineva neglijent imbracat si care se expima si incorect, suntem banuitori si nu-I acordam prea multa atentie.

·        REPREZENTAREA

Reprezentarea este reflectarea sub forma de imagine intuitiva a unui obiect sau fenomen, care in momentul respectiv nu este perceput, dar care a actionat in trecut asupra analizatorilor.Reprezentarea este deci o imagine reprodusa, care se bazeaza pe experienta perceptiva trecuta.

Reprezentarile pot fi evocate, actualizate pe baza de cuvant, care este stimulul specific pentru evocarea reprezentarilor la om si care este strans legat si cu perceptia, primul si al doilea sistem de semnalizare formand o stransa unitate. Reprezentarile pot fi insa actualizate si de stimuli concreti, neverbali, care au fost perceputi concomitent cu stimulii ce au constituit obiectul perceperii pe care reprezentarea il reflecta sau sunt fragmente ale situatiei perceptive, ori se aseamana cu situatia perceptiva originala.

Un alt mod de evocare neuzual, pus in evidenta prin tehnici neurochirurgicale de catre H. Forster si mai ales de catre W. Penfild consta in excitarea electrica a zonelor de proiectie vizuala si auditiva din scoarta cerebrala. Rezultatul este evocarea unor experiente senzorial-perceptive. Evocarea provocata de stimularea electrica se prezinta sub forma auzirii de catre subiect a unui fragment muzical pe care subiectul l-a ascultat cu mult timp in urma, sau vederea in acelasi timp a imaginii care a insotit perceptia originala.

Deosebirile dintre perceptii si reprezentari:

Reprezentarile sunt rezultatul unei prelucrari si generalizari a experientei peceptive anterioare. Dealtfel, o anumita prelucrare are loc chiar si in cadrul perceptiilor care nu sunt reflectari pasive ale realitatii, caci in perceptia prezenta intervine si experienta noastra perceptiva anterioara. Perceptia este intotdeauna o reflectare selectiva a realitatii, stmuli externi actionand prin intermediul conditiilor interne, care sunt rezultatul interactiunii organismului cu mediul.

Reprezentarile constituie o treapta mai ridicata de cunoastere decat perceptia, reprezentand o trecere de la senzatii si perceptii  spre gandire.  Ele au un caracter intuitiv, dar in acelasi timp au un grad de generalizare mai mare dacat perceptiile.

Reprezentarile pot sa fie imagini generalizate ale aceluiasi obiect, deci cu un caracter singular, sau ale unei clase de obiecte deci cu un caracter general, in vreme ce perceptiile au intotdeauna un caracter singular.

Desi reprezentarile generale reflecta aceleasi trasaturi care sunt comune la mai multe obiecte asemanatoare, au totusi un caracter intuitiv. In aceste reprezentari, trasaturile comune ies in primul plan, dar in plan secundar sunt prezente si unele trasaturi individuale. Cand incercam sa ne reprezentam un obiect odata cu trasaturile comune se actualizeaza si unele trasaturi particulare ale unui obiect sau altul din clasa  respectiva.

In general se poate spune ca, in comparatie cu perceptiile, reprezentarile sunt mai putin stabile, mai putin intense si mai fragmentare, mai sarace in amanunte decat perceptiile.

Instabilitatea reprezentarilor:

Daca incercam sa readucem in minte imaginea unui obiect care ne este binecunoscut si incercam sa ne concentam atentia asupra acestei imagini, constatam ca foarte repede, dupa cateva secunde, ea dispare, nu reusim sa o retinem, sa o fixam si trebuie sa depunem efort pentru a o evoca din nou.

Aceasta instabilitate este determinata, in primul rand, de faptul ca in scoarta cerebrala apar in permanenta focare noi de excitatie provocate de actiunea prezenta a stimulilor din mediul intern si extern.

In afara de aceasta, caracterul instabil al reprezentarilor mai  este determinat si de actualizarea concomitenta a unor urme corticale, de catre stimulii prezenti, in functie de legaturile temporare elaborate anterior si de iradiatia excitatiei in scoarta.

Sunt persoane la care reprezentarile de un anumit tip sunt superior dezvoltate si pot prezenta un mare grad de stabilitate. Astfel sunt imaginile auditive la muzicieni, imaginile vizuale, indeosebi cromatice la pictori, imagini care s-au dezvoltat si intarit in cursul activitatii respective.

Claritatea mai redusa a reprezentarilor:

Reprezentarile sunt mai putin clare decat perceptiile care stau la baza lor. De acest lucru ne putem da usor seama daca incercam sa evocam, de exemplu, figura unei persoane care ne este bine cunoscuta. Imaginea pe care reusim sa o evocam este mult mai stearsa decat perceptia pe care se bazeaza. Totusi sunt persoane care pot sa aiba reprezentari vii si clare,  foarte aproape de perceptii.

Caracterul fragmentar al reprezentarilor:

Reprezentarile sunt mai sarace in amanunte si cu mai multe goluri si lacune. In legatura cu aceasta particularitate, trebuie sa subliniem ca reproducerea imaginei in mod obisnuit nu este o simpla repetare a perceptiei, a ordinei si a gradului de intiparire a insusirilor obiectului perceput.

Trebuie sa mai adaugam ca, in anumite cazuri patologice, sub influenta unor droguri, in cazul unei emotii puternice de frica, reprezentarile pot sa aiba un caracter halucinator. In cazul halucinatiilor, imaginile sunt confundate cu perceptiile, sunt considerate ca avand o existenta obiectiva, de catre persoanele in cauza.

 

Felul reprezentarilor:

Reprezentarile se impart, in functie de procesele senzoriale pe care se bazeaza in: vizuale, auditive, tactile, kinestezice.La o persoana pot sa fie mai clare, mai intense si mai stabile reprezentarile vizuale, la alta reprezentarile auditive etc. Totusi, de obicei, nu sunt numai tactile, vizuale etc., ci contin componente ale unor experiente senzoriale diferite, asa cum si in procesul de percepere participa adeseori mai multi analizatori.

In reprezentari se imbina strans intuiitivul cu generalul, primul aspect fiind legat de activitatea  primului sistem de semnalizare, cel de-al doilea cu deosebire de cuvant, de activitatea celui de-al doilea sistem de semnalizare.

Unele reprezentari sunt foarte apropiate de perceptii si reproduc cu foarte mare claritate si cu multe detalii un obiect oarecare, cum sunt imaginile primare ale memoriei, in timp ce altele se apropie de notiuni,  prin gradul lor de generalitate. Datorita elementului de generalitate reprezentarile constituie o reflectare mai adanca a realitatii decat perceptiile.

 

In functie de insesi calitatile lor, reprezentarile se mai impart, uneori in : reprezentari ale mamorie si reprezentari ale imaginatiei.

Reprezentarile memoriei sunt reproduceri ale unor perceptii care au avut loc in trecut . Cand ne amintim de locurile pe unde am calatorit, reprezentarile evocate sunt reprezentari ale memoriei.

Reprezentarile imaginatiei sunt acele reprezentari despre obiecte si fenomene care se manifesta intr-o forma sau intr-o relatie in care n-au fost percepute niciodata.  Intr-adevar, noi putem sa ne reprezentam nu numai obiecte si fenomene pe care le-am perceput candva, ci si obiecte sau fenomene pe care nu le-am perceput niciodata. Aceste reprezentari  sunt produse ale imaginatiei noastre,  care poate fi reproductiva sau creatoare.

             

PRELUCRAREA SAU DECODAREA INFORMATIILOR

 

Aparatul nostru senzorial nu recepteaza imaginea lucrurilor si fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri etc., care numai la nivelul cortical, in scoarta cerebrala, vor fi sintetizate, integrate in ansambluri si, totodata, vor fi prelucrate si decodate. Fenomenele se petrec oarecum similar cu ceea ce se intampla atunci cand vorbim la telefon cu cineva. Emitatorul vorbeste, adica emite sunete ce sunt transformate in impulsuri electromagnetice si transmise spre receptor. Aceste semnale sunt apoi recompuse in cuvinte, care se structureaza dupa sens, conferind un continut inteligibil mesajului original transmis.

Adesea se intampla ca pe canalul de transmisie apar 'zgomote', astfel incat comunicarea devine lacunara intr-un grad mai mare sau mai mic. Totusi, interlocutorii se inteleg, pentru ca fiecare completeaza logic si semantic eventualele lacune. Fapt este, deci, ca gratie activismului psihic, in constiinta noastra apar sensuri intregi, logic-semantic structurate, cu toate ca ele nu sunt stocate memorial ci partial provin din reconstituiri.

Informatiile emise, receptionate integral sau partial, sunt, deci, decodate, se structureaza logic-semantic, dobandind un sens. Acest sens este fixat in cuvant, purtator de informatie. Este de notat aici faptul remarcabil ca noi nu percepem decat lucruri denumite. In mod curent noi nu vedem un obiect de o anumita forma, marime, culoare etc., ci vedem 'masa', 'scaunul', 'omul', etc.

Legatura dintre obiecte, fenomene, situatii etc. si grupajul de sunete prin care se exprima sunt invatate, sunt deci achizitii postnatale, ceea ce faciliteaza receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate intregului proces receptiv. Tocmai la acest nivel se evidentiaza rolul experientei stocate, rolul invatarii, caci obiectele doar partial receptate, cuvintele lacunar auzite, pot fi si chiar sunt intregite si organizate ca atare. Este suficient sa vedem o parte dintr-o casa pentru a ne da seama ca in fata noastra se afla un asemenea edificiu, e suficient sa simtim miros de cadavru pentru asesiza ca in preajma se afla o masa de carne in putrefactie.

Decodarea semnalelor odata efectuata, gasirea cuvantului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevarat ca fiecare cuvant e purtator de sens si ca acest sens e foarte apropiat la toti cunoscatorii limbajului respectiv. Dincolo insa  de aceasta particularitate, cuvintele nu desemneaza numai obiecte, stari, fenomene, ele au si asa-zise conotatii, valorizari colective. Astfel, de pilda, cuvantul 'betiv' nu exprima numai faptul ca individul la care ne-am referit este adesea vazut in stare de ebrietate, ci si un dispret fata de cel ce abuzeaza de alcool.

Cunoasterea conotatiilor de catre ofiterii de politie este deosebit de importanta, deoarece numai asa vor intelege nuantele pe care le exprima un martor sau un invinuit in depozitia lui.

Daca sensul si conotatiile cuvintelor uzuale sunt usor de cunoscut, semnificatia individuala a unor cuvinte tine insa de istoria fiecaruia dintre noi. Asa, de pilda, cuvantul 'gara', dupa sens, e locul unde sosesc si de unde pleaca trenurile. Conotatia aici ar fi galagia, dezordinea, ' ca la gara'. Pentru unii care recent s-au despartit de o persoana apropiata sau cei care au suferit intr-un astfel de loc un accident, cuvantul 'gara' are o semnificatie mai deosebita si dobandeste calitati afectogene, capabile sa introduca elemente distorsionate discret. Descoperirea unor asemenea semnificatii, mai ales daca se refera la un punct nodal al cazului, se cuvine sa se faca cu multa abilitate si tact.

Odata cu actul perceptiv noi reflectam obiectele si fenomenele nu numai denumindu-le, ci si ca desfasurare a lor in timp, in spatiu si in miscare. Putem considera insa ca abia in procesul de decodare se constientizeaza pe deplin calitatile spatio-tmporale si se estimeaza valuarea lucrurilor, fiintelor, deplasarea lor etc. In acest moment insa apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spatiului si a vitezei se efectueaza prin interactiunea mai multor organe de simt, ceea ce potenteaza relativitatea lor.

                                                                                                                                                In psihologie diferentiem: timpul obiectiv ( masurabil prin cronometru) si timpul subiectiv ( care se 'prelungeste' cand participam la evenimente neplacute si 'fuge' in clipele de fericire); spatiul real  ( masurabil prin diferite 'metrii') si spatiul ideal   ( cosmic sau poetic). Alaturi insa de informatiile receptate senzorial, timpul si spatiul se reflecta in psihicul nostru si prin procesele gandirii care, la om, in masura mai mare sau mai mica, participa la orice fenomen de reflectare.

In cadrul unei depozitii,  nu odata poate fi decisiva aprecierea timpului,  a distantelor, a vitezei etc., caci de astfel de aprecieri poate sa depinda incadrarea juridica a actului infractional. In acest context, orice subapreciere sau supraapreciere poate schimba esential situatia creeata.

Inca de la inceputul secolului nostru psihologul german W. Stern arata ca aprecierea timpului in care a decurs o actiune prezinta tendinte de distorsiune. Astfel orice durata sub 5 minute este cu atat mai mult subapreciata, cu cat ea a fost mai scurta. Durata dintre 5 si 10 minute, obisnuit, se apreciaza mai corect, in schimb, la orice activitate care a avut o desfasurare mai mare de 10 minute exista o puterni tendinta de supraapreciere.

Constatarile lui Stern nu sunt insa valabile decat la modul cel mai general.  El precizeaza ca o serie de profesionisti care activeaza in transporturi, cei din invatamant sau antrenorii sportivi, persoanele care lucreaza permanent 'dupa ceas', datorita exercitiului pot ajunge la performante considerabile in privinta aprecierii obiective a timpului, a duratelor mai lungi si mai scurte.

Juristul german H. Gross arata ca exista o metoda simpla de a verifica un martor asupra posibilitatilor lui de apreciere atat a timpului, cat si a spatiului. 'Chiar in camera de audieri, anchetatorul poate sa-i ceara martorului, de pilda, sa spuna fara a se uita la ceas scurgera unui ratimp de 5 minute, sa aprecieze proportiile camerei in care se afla, distanta de la geam la blocul din fata etc. Aceste testari, spune Gross, pot constitui indicii privind increderea pe care o poti acorda relatarilor martorului privind elementele de timp sau spatiu din cadrul marturiei sale.'

In cadrul etapei de prelucrare a informatiilor, dupa cum am vazut, un rol extrem de important il ocupa limbajul si gandirea, sau mai bine spus, legatura dintre limbaj si gandire. Pentru explicarea relatiei dintre limbaj si gandire au fost elaborate cateva teorii relativ mai noi. Una dintre aceste teorii a fost avansata de psihologul J.B. Watson, care, in 1913, considera ca gandirea nu este, de fapt, nimic altceva decat limbaj. El sustinea ca, 'atunci cand gandim facem mici miscari inconstiente din gatlej si laringe - cam tot asa cum oamenii care nu sunt obisnuiti sa citeasca isi misca buzele,  pronuntand cuvinte pentru ei insisi'

Alta versiune a ipotezei lui Watson a fost cea a filosofului Wittgenstein, care 'sustinea ca gandirea este pur lingvistica si ca tipurile de procese mintale identificate la copiii mici reprezinta, de fapt, o forma de gandire'. In acest rationament, Wittgenstein avansa un punct de vedere similar celui al unui filosof mult mai vechi, Descartes, care vedea fiiintele umane ca fiind diferite, in toate privintele, de animale, prin aceea ca animalele actioneaza instictiv, mecanic, la stimuli,  in timp ce fiintele umane pot gandi.

            Alta ipoteza asupra legaturii dintre gandire si limbaj, care nu este la fel de extremista ca ipotezele propuse de Watson sau Wittgenstein, consta in aceea ca gandirea ar depinde, cumva, de limbaj. Astfel, persoanele care cunosc, de exemplu, doar trei cuvinte pentru culori, ar fi incapabile sa gandeasca sau sa distinga mai mult de trei  nuante. Aceasta versiune extremista se numeste forma dura a teoriei, care este cunoscuta sub denumirea de 'ipoteza a relativitatii lingvistice'. Totusi, o serie intreaga de cercetari au aratat ca, de fapt, gandirea nu este dependenta de limbaj intr-o asemenea masura. Desi forma dura a teoriei lingvistice a fost infirmata, o forma moderata a acesteia pare sa fie mult mai acceptabila.

·       STOCAREA INFORMATIILOR

 

            Stocarea informatiilor prelucrate (decodate) se efectueaza prin procesele de intiparire si pastrare a elementelor de informatie referitoare la continutul actiunii la care a participat martorul. Intiparirea nu este o actiune mecanica, exercitata asupra masei cerebrale, ci trebuie inteleasa ca formarea unor urme functionale, cam in genul acelora care se petrec prin imprimarea pe o banda magnetica unde, in opozitie cu placa de gramofon, nu apar sinuozitati pe suprafata.

            A. Chircev arata in, 1975, ca faptele intiparite anterior nu raman neschimbate pe masura acumularii unor noi date, ci sufera insemnate modificari. Cele doua categorii de date (vechi si noi) nu raman izolate in memorie, ele se organizeaza in unitati logice, cu o structura mai complexa decat aceea a grupelor componente. La randul lor aceste unitati se supun unor reorganizari si grupari de indata ce subiectul asimileaza noi informatii. De aceea, pe buna dreptate, memorarea este conceputa ca un proces activ de organizare si reorganizare a materialului. In acelasi sens si pastrarea este un proces dinamic, ireductibil la 'conservarea' pasiva a materialului. Dovada concludenta a caracterului dinamic al pastrarii il constituie fenomenul reminiscentei, adica restabilirea in memorie a faptelor uitate. In unele cazuri, reproducerea ulterioara este cu mult mai precisa si mai completa decat reproducerea anterioara, cu toate ca, intre timp, nu au survenit repetitii suplimentare.

            Capacitatea de intiparire (memorare)  nu este egala la nivelul diferitelor categorii de informatii. In functie de particularitatile individuale: unii isi intiparesc si retin cu precadere informatiile vizuale, altii sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal, reusind, deci, sa retina si sa pastreze cu prioritate secvente de evenimente care le-au parvenit pe cale auditv-verbala. Facilitatea sau relativa dificultate de a inregistra fapte, evenimente ori situatii de natura vizuala sau auditiva este cauza unor lacune memoriale, fata de care avem tendite de 'completare logica', ceea ce va duce in cele din urma la diferite grade de distorsionare.

            Codificarea amintirilor este realizata, dupa parerea specialistilor, in diverse moduri.  Bruner, in 1956, sustinea ca, pe masura ce inaintam in varsta si trebuie sa stocam informatii mai complexe, elaboram modalitati diferite de acumulare.  Primul tip de memorie, spunea el, este reprezentarea enactiva. Prin aceasta, copilul stocheaza informatiile ca amintiri ale activitatii musculare: amintirea senzatiei avute in timpul unei activitati. Totusi cu o astfel de memorie, copilul ar reusi sa-si aminteasca doar lucrurile la care a luat parte in mod activ. Cat este foarte mic, aceasta nu are prea mare importanta, dar pe masura ce creste si experienta sa se imbogateste, poate dori sa-si aminteasca si alte lucruri, cum ar fi diverse evenimente vazute. Cu o memorie de acest tip, amintirile noastre ar fi identice pentru toate evenimentele, desi ceea ce trebuie sa ne amintim este diferit.

            Bruner spunea ca beneficiem si de o a doua metoda pentru stocarea informatiilor, metoda pe care a numit-o reprezentare iconica. In acest caz informatia este pastrata sub forma de imagini senzoriale, de obicei vizuale, ca niste tablouri. Unii copii dezvolta o forma destul de accentuata a acesteia, cunoscuta sub denumirea de imagistica eidetica (memorie fotografica), pe care insa o pierd, de obicei, pe masura ce cresc.

Reprezentarea iconica nu este suficienta intotdeauna, deoarece, pe masura ce inaintam in varsta, invatam despre anumite lucruri care sunt foarte dificil de imaginat, cum ar fi conceptele abstracte de 'pace' sau 'justitie'.

 Dupa Bruner, un alt mod de reprezentare este reprezentarea simbolica - capacitatea de a stoca informatii sub forma de simboluri. Cuvintele sunt simboluri foarte puternice si putem acumula multe informatii in memoria verbala, care este un exemplu de reprezentare simbolica, asa cum o intelegea Bruner.

            Dupa cum am vazut in cele analizate anterior memoria reprezinta elementul central in stocarea informatiilor.

 Multi psihologi au postulat existenta mai  multor forme de memorie.

 Un tip de memorie parea sa fie specializat pentru memorarea informatiei pe perioade foarte scurte de timp, cunoscuta sub denumirea de memorie de scurta durata (MSD).

 Genul de memorie pe care o utilizam pentru memorarea informatiei pe perioade mai lungi de timp parea putin diferit, implicand tipuri diferite de codificari si avand caracteristici diferite. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de memorie de lunga durata (MLD).

            Un exemplu al teoriei celor doua tipuri ale memoriei a fost elaborat de catre Atkinson si Shiffrin, in 1968. Ei sustineau ca exista doua blocuri separate de memorie: unul de scurta durata si unul de lunga durata. Blocul MSD (memorie de scurta durata) este alimentat de informatia receptata de analizatori. Aici informatia este filtrata si poate fi folosita in sarcini curente, imediate. In cazul in care informatia nu se mai repeta, aceasta este pierduta, uitata. Totusi, daca o exersam, prin repetitie, informatia este transferata in blocul de lunga durata. Deseori, repetam in mod inconstient materialul de care suntem interesati si, astfel, ni-l amintim mai bine.

            Totusi, ideea ca informatia intra in blocul de lunga durat prin repetitie a fost pusa serios la indoiala, mai ales datorita faptului ca in studiile prin care s-au investigat diversele metode de reactualizare s-a aratat ca repetitia nu pare deloc o metoda sigura. Intr-un studiu efectuat de catre Bekerian si Baddeley, in 1980, s-au investigat amintirile oamenilor in legatura cu noile radiofrecvente introduse de BBC in anii 70. In ciuda faptului ca noile frecvente fusesera transmise repetat si ca oamenii le auzisera de sute de ori, totusi nu au parut sa si le aminteasca, atunci cand au fost intrebati.

            Craik si Lockhart explica structura memoriei intr-un mod diferit. Ei sustin ca diferenta intre MSD si MLD nu consta in existeta a doua structuri diferite, ci in modul de prelucrare a informatiei. Daca informatiile sunt codificate doar superficial, le uitam in cateva secunde, pe cand daca le codificam mai profund, ni le amintim mai bine. Repetitia ne ajuta uneori in procesul de reactualizare mai curand datorita efortului pe care il depunem pentru o codificare mai profunda, decat simplei revederi a materialului.

            Aproape de un secol se cunoaste (J. Jacobs, 1897) ca durata stocarii variaza in functie de:

         tipul de material care se retine (material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, propozitii de lungime variabila etc.),

          varsta subiectului,

          capacitatile sale intelectuale( retinerea de cuvinte, obiecte, fraze etc.).

Capacitatea obisnuita de stocare-memorare a unui individ scade insa sensibil in cazul :

         oboselii,

          al consumului de alcool, de tutun( la nefumatori),

          cat si sub influenta unor informatii concurente care distrag atentia lui.

            In cazul in care continutul memorial este de minima importanta (retinerea unui numar de telefon de care ulterior probabil nu avem nevoie sau sumele partiale la o operatie de adunare etc.) vorbim de memorie de scurta durata sau memorie primara. Aceasta instanta memoriala nu poate contine mai mult de 6-8 elemente (la omul adult normal), cum ar fi cele 6 sau 7 cifre ale unui numar de telefon si acestea sunt stocate cel mult 20 sau 30 de secunde. Numai daca in acest rastimp intervine o repetitie, continutul va fi transmis memoriei de lunga durata (Clifford Morgan, Richard King, 1975) sau celei de durata medie. Se remarca  in literatura (I.M:L. Hunter, 1968) ca  stocarea in memorie de scurta durata se efectueaza in conditiile concurentei mai multor serii de informatii; in consecinta, se poate presupune ca memoria de scurta durata filtreaza si selecteaza informatiile.




            Dupa parerile unor autori (W.Kintsch, 1970; R.C. Atkison, R.M. Schiffrin, 1971), imaginile din lumea exterioara, deci intrarile informationale sunt stocate temporal chiar sub forma iconica, vreme de cateva secunde, in registrul senzorial sau in memoria senzoriala, de unde sunt transmise memoriei de scurta durata sau memoriei primare, considerata ca memorie activa. Se presupune ca la acest nivel ar avea loc majoritatea operatiilor de prelucrare a informatiilor (repetarea, codarea, selectarea, recuperarea informatiilor etc.).

   In memoria de lunga durata sau memoria secundara nu se stocheaza informatiile codate decat daca au fost repetate. Cand, de exemplu, cerem de la un coleg un numar de telefon, la care acesta probabil este stocat in memoria de lunga durata, si il formam imediat, in cazul in care se semnaleaza 'ocupat', daca nu-l repetam pana la o noua formare, 'pierdem' cel putin cateva cifre si suntem nevoiti sa-l mai cerem odata.

            Referindu-ne la ciclul de procese care afecteaza martorul si contributia lor la formarea marturiei, putem deci conchide: informatiile patrund in sistem prin canalele senzoriale si sunt stocate, pentru o vreme foarte scurta, in memoria de scurta durata. Daca conditiile sunt favorabile, o parte din informatiile care se scurg in memoria de scurta durata (primara) se vor transmite in memoria de durata relativ lunga sau in cea de lunga durata (memoria secundara), de unde mai tarziu ele pot fi recuperate si traduse in comportamente (Clifford Morgan, Richard King, 1975). In aceasta acceptie, 'utilizarea de strategii' se refera la procedeele de 'cautare' in memorie, la eforturile pe care le depunem cand unele imagini, nume sau date sunt pe 'varful limbii' (fenomenul TOT, dupa J.A.C. Brown, D. McNeil, 1966), situatii in care se poate gasi martorul, iar 'traducerea in comportamente', in acest caz, inseamna transformarea continuturilor memoriale in declaratie verbala sau scriptica.

            Referitor la considerentele luiClifford Morgan si Richard King ele sunt constructe teoretice, care trebuie sa fie privite ca atare si nu drept adevaruri demonsrate. Cu toate acestea, oferindu-ne un punct de vedere care rezulta dintr-o analiza aprofundata a faptelor, ne ajuta sa intelegem fenomenele de stocare si, in parte, si pe cele de recuperare.

            Dar, pe langa mecanismele la care s-au referit autorii mai sus citati, mai exista si alti factori care, pe de o parte, faciliteaza, iar pe de alta, franeaza receptarea, respectiv stocarea informatiilor. Astfel, interesul pentru o anumita categorie de fapte faciliteaza receptarea, deci si stocarea lor. In anumite cazuri de accidente, cand expertiza este facuta de conducatori auto sau specialisti in materie, relatarea faptelor este mai clara, retinandu-se bine chiar amanuntele. Cei neinitiati in probleme de circulatie, accidente nu le pot reda cu lux de amanunte si competenta.

            La fel se intampla si atunci cand cineva, fiind avizat ca va trebui sa raporteze cele vazute, urmareste atent desfasurarea actiunii, reusind sa retina ceea ce I s-a cerut. Deci, constiinta sarcinii mareste atat capacitatea de receptare pana la nivelul optim, cat si stocarea informatiilor a caror recuperare devine facila.

            Desi asemenea situatii se gasesc foarte rar in cadrul marturiei, totusi, uneori, cel care urmareste derularea unui eveniment poate sa isi dea seama ca va deveni martor.

            Memoria are deci rolul de a asigura continuitatea vietii psihice, facand legatura dintre trecut - prezent- viitor. Aceasta inseamna ca nici o activitate actuala a omului n-ar putea fi realizata fara experienta trecutului si fara proiectarea in viitor. Afirmand acest lucru, reiese ca memoria nu doar ne pune la dispozitie ceea ce am invatat, dar ne ofera si materialul necesar pentru a realiza restructurari, transformari, pentru a construi noi proiecte; aceasta echivaleaza cu a spune ca memoria sta la baza functionarii imaginatiei noastre, de la aceasta idee putandu-se porni in compararea si relevarea interactiunii acestor doua procese psihice. 

·        REACTIVAREA INFORMATIILOR

 

            Reactivarea informatiilor receptionate, decodate si stocate anterior se refera fie la recunoasterea obiectelor, persoanelor sau a situatiilor receptate mai de mult de catre subiect, fie la reproducerea verbala a lor.

            Recunoasterea (obiectelor, persoanelor, a locurilor etc.) presupune existenta unei imagini, a unei reprezentari care, reactivata, poate fi comparata cu obiectul, persoana sau locul aratat subiectului. Cu cat reprezentarea contine mai multe informatii, mai multe 'repere', cu atat si procesul recunoasterii va fi mai usor. Lipsa informatiilor, eroziunea lor, provoaca nesiguranta in recunoastere, ezitari in declaratie, incertitudine subiectiva. Aceasta din urma nu este insa in toate cazurile declarata de martor, ci adesea se manifesta in tendinte de completare logica a informatiilor lacunare, care in mod cert poate provoca o distorsiune sensibila.

·       FORME DE REACTIVARE

            Memoria de recunoastere consta intr-o decizie de 'da' sau 'nu' privitoare la faptul ca ceea ce I se arata  sau I se spune martrului este o informatie 'veche' sau 'noua'. A recunoaste deci un obiect aratat, o persoana sau un loc prezentat martorului, inseamna a decide. 'Da, este o informatie veche'. Oricum insa, memoria de recunoastere la omul normal si adult functioneaza de obicei bine si, in orice caz mai usor decat memoria reconstitutiva sau memoria reproductiva.

            Memoria reproductiva nu funtioneaza cu atata usurinta ca memoria de recunoastere, caci in cazul reproducerii operatia nu este o simpla decizie 'da-nu', ci o serie de strategii de cautare dintre cele mai complexe. In general, vorbind de marturie, cautam lanturi asociative, adica informatii conectate, care in momentul receptionarii lor au fost legate intre ele prin contiguitate cronologica (informatii homeocronice) si care prin insusi faptul consecutiei lor temporale au tendinta de a se mentine in inlantuirea lor originala. Este un fapt remarcabil ca evenimentele care constituie substanta celor mai multe marturii nu decurg in mod obligatoriu dupa o logica prestabilita, ceea ce ingreuneaza cateodata reamintirea lor, caci reproducarea, chiar in pofida realitatii, tinde sa fie mereu logica.

            Reamintirea, adica recuperarea din memoria de lunga durata, intampina dificultati nu numai cand este vorba de redarea unor secvente de evenimente, ci si atunci cand trebuie sa ne reamintim de un nume sau de un cuvant. De pilda, daca martorul a asistat la un schimb de cuvinte intre doi indivizi, poate fi intrebat daca A l-a ofensat pe B sau nu. La un raspuns afirmativ, I se cere martorului sa repete ofensa. Daca expresia incriminata, de exemplu, a fost cea de 'satrap', martorul poate avea ezitari in a-si reaminti acest cuvant utilizat destul de rar. El poate spune 'samurai' (asociatie logica 'domn oriental') sau 'salahor' (asociatie prin asonanta). Aceste expresii arata o activa cautare in 'rezervorul' memoriei de lunga durata si strategia de a detecta elemente similare, fie ca sens, fie prin asonanta, rima etc., dar cu restrictia de a avea aproximativ acelasi numar de elemente informationale. Este interesant ca martorul va spune cu precadere 'samurai' sau 'salahor' si foarte putin probabil 'talhar', desi acest cuvant exprima o ofensa.

            Memoria constructiva.Desi toata lumea crede ca poate reactualiza exact informatia, acest lucru se intampla de fapt, foarte rar. Deoarece incercm continuu sa dam un sens lumii din jur, amintirile noastre tind sa se ajusteze si, daca informatia nu se potriveste exact, atunci o transformam pana cand se potriveste. Acest proces a fost numit 'efort de a intelege' de catre unul dintre primii psihologi care au cercetat memoria activa, Bartlett in 1932.

            Cel mai celebru studiu al lui Bartlett s-a bazat pe o metoda cunoscuta sub denumirea de reproducere seriala. Pentru a studia felul in care se realizeaza procesele memoriei in viata cotidiana, el a plecat de la ideea ca avem obiceiul sa povestim ce am auzit sau am intalnit. Deci tehnica sa de reproducere seriala presupunea ca un subiect sa asculte sau sa citeasca o poveste si apoi sa o reproduca fie in scris, fie repovestind-o altei persoane. Urmatoarea persoana trebuia sa faca acelasi lucru, si astfel Bartlett putea observa cum se modifica istorisirea, treptat, prin repovestire.

            In general, Bartlett a constatat ca oamenii modifica informatia, pentru a si-o aminti intr-o maniera cat mai inteligibila pentru ei insisi. Deoarece detaliile care nu se potrivesc cu schemele proprii ale subiectului sunt, de obicei, omise, povestea devine treptat mai scurta si, deasemenea, mai conventionala. La a patra sau la a cincea repovestire, Bartlett a constatat ca, adesea, povestea era cu totul alta. Se poate observa acelasi lucru in bine-cunoscutul joc 'telefonul fara fir', in care un mesaj este spus in soapta cuiva, care il transmite urmatoarei persoanei din sir si asa mai departe, pana cand se ajunge la ultima persoana, care spune cu voce tare ceea ce a auzit. Aproape intotdeauna, mesajul ajunge total diferit la capatul sirului.

·        ELEMENTE CE INFLUENTEAZA REACTIVAREA

            Strans legat de reactivarea continuturilor stocate in memorie, intervine problema uitarii. Vorbim de uitare oricand nu ne reamintim un nume, un fapt, eveniment etc., sau cand nu reusim sa efectuam o actiune invatata anterior.Pot fi uitate continutul unei discutii, secventa de idei dinr-o prelegere, calea pe care trebuie sa o urmam penru a ajunge la o anumita adresa etc.

            Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia insa este o forma mai grava a uitarii si constituie un simptom patologic.

            In general se crede ca uitarea este in functie de timp, in sensul ca timpului I se acorda o calitate erosiva. Adevarul este ca nu timpul ca atare afecteaza continuturile memoriei, ci, mai cu seama calitatea acestor continuturi. Anumite lururi le uitam numaidecat, altele in schimb persista in memoria noastra toata viata.

            Primul care a incercat sa faca investigatii exacte in acest domeniu a fost H.Ebbinghaus. El a dat spre memorare unor subiecti un mare numar de silabe fara sens (pac, dol, fog, rem, tog, sep etc.). Cerand subiectilor sa reproduca cele memorate, a constatat ca dupa 20 de minute din totalul silabelor memorate s-au pierdut 50%, dupa o ora 60%, dupa 8 ore 70%, iar in restul timpului s-au mentinut cam 20%.

            Practic, aceasta inseamna ca etapa optima a audierii unui martor este chiar dupa consumarea actului la care a asistat sau in perioada cat mai apropiata posibil, deci atunci cand pierderile nu sunt prea mari. Din acest motiv, consideram ca in orice marturie este obligatoriu sa apreciem exact cat timp a trecut de cand martorul a receptat evenimentul si cam ce procent de pierdere poate fi socotit ca normal.

            Uitarea insa nu se explica prin referire numai la 'trecerea timpului'. O asemenea explicatie ar presupune ca exista 'urme memoriale' care cu timpul devin din ce in ce mai palide, ca pana la urma sa dispara de tot. Cercetarile mai noi insista asupra faptului ca ceea ce numim fapte uitate, in fond sunt continuturi psihice pe care nu le putem reactiva usor, ci cu foarte mari dificultati. Se subliniaza ca informatiile din memoria secundara au o mare permanenta si ca de acolo nu 'se pierd' informatii. Ca dovada, in vis, in stare de hipnoza sau prin procedee psihanalitice revin imagini, evenimente, figuri pe care subiectul le-a considerat de mult uitate.

            Devin, deci, inerte, greu de reactualizat, acele continuturi psihice care  au fost stocate neorganizat, haotic in memoria de lunga durata. Rezista la incercari de reactualizare fapte jenante, compromitatoare, considerate rusinoase. In legatura cu aceasta categorie de 'uitari', adeptii psihologiei lui S. Freud au elaborat o teorie vasta.

            Pe langa categoriile amintite,fenomenul de interferenta negativa dintre continuturi sau dintre actiuni vechi si noi provoaca disfunctii de natura uitarii. De exemplu, cel care a invatat sa conduca motocicleta si, dupa cativa ani de practica, vrea sa invete conducerea barcii cu motor, initial va avea dificultati la manevrarea directiei, caci deprinderea anterioara operanta si stocata in memoria de lunga durata concureaza cu modul nou de dirijare a vehiculului acvatic.

            Aceste exemple ne dezvaluie un aspect particular al uitarii anume ca, ceea ce este 'uitat' se constituie in forte dinamice care influenteaza, fara participarea constiintei, activitatea noastra prezenta si distorsioneaza imaginile, informatiile asupra unor actiuni desfasurate mai de mult.

            Unul dintre cele mai evidente  motive penru care uitam este deteriorarea sau imbolnavirea creierului. Cateva tipuri de accidente au aratat ca oamenii nu-si mai amintesc lucruri pe care ar trebui sa si le poata aminti. Aceasta pierdere a memoriei este cunoscuta sub denumirea de amnezie. In pricipiu exista doua tipuri de amnezie: amnezie retrograda si amnezie anterograda

            Amnezia retrograda consta in aceea ca o persoana isi pierde memoria in legatura cu evenimentele care au anticipat accidentul. In forma cea mai grava, se poate ca pacientul sa uite cine este si unde traieste, dar aceasta forma este foarte rara. Cel mai frecvent, oamenii uita doar ce s-a intamplat in cele circa 10 minute care au precedat accidentul ca si cum amintirile ar avea o perioada de 'asezare' si cele mai recente sunt cel mai usor de pierdut.

            Amnezia anterograda consta in aceea ca individul nu este capabil sa-si aminteasca evenimentele de dupa accident. Aceasta forma de amnezie anterograda este, si ea, foarte rara dar o forma mai frecventa se manifesta in sindromul lui Korsakoff prezent la alcoolicii inraiti. Desi pot parea normali ei sunt deseori incapabili sa retina informatii si nu-si pot aminti persoanele pe care le-au intalnit chiar in ziua respectiva. Deseori, ei invata sa ascunda acest lucru facand remarci foarte generale, dar problema ramane, totusi, serioasa.

            Ambele forme ale reactivarii - recunoastera si reproducera - se pot distorsiona si din cauza sugestibilitatii martorului.

            Sugestibilitatea poate fi temporera (in stare de boala, de intoxicatie alcoolica, sub influenta consumului de droguri, in somnul hipnotic) sau o caracteristica de durata. Copilul mic de exemplu,este sugestibil, caci spiritul critic I se dezvolta de-abia in jurul varstei de 10 ani iar adultul, de asemenea, in masura in care este mai putin inteligent sau in urma interactiunii sale cu cei din jur, daca a devenit o personalitate dependenta care se orienteaza in toate actiunile si parerile sale dupa actiunile si parerile altora.

            Exista si o alta forma de sugestibilitate pe care am putea sa o numim sugestibilitate de statut. Seintalneste mai ales la oamenii cu un nivel socio-cultural scazut, care considera ca tot ce spun 'cei de sus' (in speta ofiterul anchetator) este bun si se poate astepta fara nici o rezerva. Aceasta complezenta fata de autoritati face ca martorul sa tinda mai de graba a spune 'da' decat 'nu' si, totodata, la intrebari sugestive sa dea raspunsul in directia care I se pare ca este dorita de autoritate. Acest fenomen de complezenta-sugestibilitate apare logic oricum in interactiunea dintre autoritate si subiectul dependent, deci si sugestibil, dar apare mai putin in relatarea spontana verbala neintrerupta decat la interogatoriu. Din acest motiv, utilizarea ambelor forme de informare - dar mai ales a relatarii spontane neintrerupte - se recomanda oricand marturia cuiva este decisiva in caz.

            Este demn de remarcat faptul ca atat martorul, cat si inculpatii sunt dispusi sau mai putin dispusi sa faca depozitii complete, in functie de statutul celui ce interogheaza. S-ar parea ca unii ar fi mai complezenti in fata unor ofiteri de grad mai mare decat in fata altora cu grade mai mici.

            Printre paricularitatile individuale care influenteaza depozitiile unui martor, alaturi de timpul scurs de la eveniment - unde neaparat trebuie sa socotim si plasticitatea sistemuluinervos al martorului - se afla in genere o memorie 'buna', 'tinerea de minte'  multa vreme, sugestibilitatea generala sau de moment, circumstantiala.

            Capacitatea de verbalizare este o calitate esentiala de care trebuie sa tinem seama. Este vorba aici de transpunerea in registrul verbal a unor evenimente ce se deruleaza, respectiv s-au derulat, in fata martorului care le-a receptat in mod intuitiv  (prin organele senzoriale. Este adevarat, tot ce percepem este denumit, dar, atata vreme cat nu suntem obligati sa relatam verbal evenimentele vazute si auzite (deci traite), ele se transpun in sistemul limbajului interior, in forme prescurtate, oarecum 'stenografiate' si neorganizate. Cand insa trebuie sa le povestim e nevoie de ica o transpunere, de data aceasta in codul unui limbaj coerent logic-gramatical, care singur poate asigura transmisibilitatea informatiilor, a intregului mesaj. Aceastatranspunere secundara (doar in timp) evident ca poarta in sine alti germeni de distorsionare.

            Particularitatea de a transmite imediat sau mai tarziu faptele receptionate pe diverse canale senzoriale in limbaj inteligibil este o calitate foarte inegal raspandita in populatie. Desi, aparent, aceasta capacitate ar fi in functie de gradul de cultura a individului, totusi aceasta ipoteza nu se confirma. Exista oameni foarte culti, oameni care lucreaza in laboratoare sau biblioteci, comunicand putin cu cei din jur, care, la un moment dat, intampina dificultati in relatari ce depasesc, ca arie de preocupari, capacitatea lor de transpunere in cuvinte. La o alta extrema sunt vorbaretii, cei cu mare debit verbal (calculat pe numarul de silabe in unitatea de timp), care 'spun multe fara sa zica ceva'. Acestia, obisnuit nu se pot concetra asupra esentialului si 'insirand la vorbe goale', ineaca putinele informatii in noianul de 'redundante', ceea ce incurca si incetineste lamurirea cazului.

            Orice anchetator experimentat stie cat de rar se intalnesc oameni care vorbesc inteligibil, retinut, cu economie de cuvinte dar cu continut adecvat, dand mereu elemente relevante, de mare acuratete, care sepot apoi fructifica in rezolvarea cazului. Capacitatea de verbalizare corecta este o particularitate relativ rara (din acest motiv se gasesc asa de greu buni crainici, reporteri sportivi), din care cauza ofiterul, de fiecre dta trebuie sa puna un diagnostic precis aspra martorului (dar si inculpatului) privind capacitatea lui de verbalizare si, in functie de aceasta, sa interpreteze materialul verbal (oral sau scriptic)oferit de el.

            Orcat de impartial si dezinteresat ar parea un martor fata de un eveniment la care a participat sau fata de protagonustii implicati, el nu se poate debarasa de unele atiudini ale sale. Atitudinile facand parte din componentele sociale ale personalitatii, consttuie seturi de depozitii, interese, opinii sau scopuri care implica atat o anumita asteptare, cat si o reactie adecvata. Omul care are o atitudine pozitiva fata de munca se asteapta ca toti cei din jur sa muncesca, si va riposta energic si ostil fata de orice forma de parazitism.

            'Daca asa stau lucrurile, ne putem astepta ca un muncitor sa fie foarte sever fata de orice bisnitar, un pieton fata de un conducator auto abuziv, ofata batrana fata de un caz de viol. Ca cetateni, nu putem taxa aceste atitudini decat in mod pozitiv, dar organele judiciare nu au nevoie de aceste atitudini, ci de fapte si numai de fapte, nicidecum de opinii, caci opiniile si judecarea faptelor prin uzanta si lege sunt rezervate judecatorilor, singurii chemati sa se pronunte,in numele colectitatii, asupra cazului.'[2] Atitudinile exprimate verbal si prin actiuni de catre cetateni onorabili au o forta educativa puternica: aceleasi atitudini, opinii etc., constituie rezonante si chiar bruiaje (in sens informatic) in demersul desfasurat spre lamurirea cazului. 

            Nu se poate insista suficient asupra necesitatii de a analiza, cu tot aparatul critic disponibil, depozitia unui martor mai important cu scopul de a separa clar faptele de opinii. Daca prin fapte intelegem tot ceea ce a avut sau are loc si ca ele nu pot fi nici negate, nici contrazise, faptele existand in mod obiectiv, opinia in schimb este o judecata subiectiva, bazata pe o vaga cunoastere de realitati, reflectand o maniera de a vedea, o stare de spirit sau o atitudine personala sau colectiva fata de o valuare determinata. Amestecarea  faptelor cu opiniile este foarte obisnuita, dar ceea ce trebuie subliniat este ca aceasta grava eroare se face neconstient chiar si in cazul celei mai bune credinte. Psihologic, eroarea este explicabila, caci opinia se naste din atitudine iar atitudinea formata provoaca fenomene de asteptare. De aici apoi iluzia ca am vazut ceva care, de fapt, este ceea ce am vrut sa vedem.

            Marturia este apoi influentata in mare masura si de atitudinea martorului fata de anchetator. Pe de, o parte ne referim la atitudine - motivata prin experienta anterioara stocata - fata de statutul de anchetator si, prin extensie , fata de autoritati in genere. Un recidivist, in postura de martor, isi va exprima ostilitatea subiacenta chiar daca aparent nu ar avea nici un interes in caz. Pe de alta parte, ne referim la modul in care martorul il priveste pe anchetator ca persoana, daca la prima vedere sau dupa o mica discutie anchetatorul ii devina simpatic sau dimpotriva ii este antipatic si simte ca este respingator.

            Aparitia acestor atitudini (simpatia si antipatia) in mod spontan are radacini adanci la fiecare dintre noi, de cele mai multe ori ele se pot explica prin experiente placute sau disconfortante in antecedenta, in psihologia individului. Ceea ce ne intereseaza insa este faptul ca un anchetator care stie sa trezeasca simpatii spontane isi asigura colaborarea martorului (adesea a inculpatului)

            Nu trebuie sa uitam ca exista oameni care sunt expusi, sa fie influentati de simpatii si antipatii si care actioneaza adesea sub inpulsul acestor sentimente. Ele se insinueaza si in faza de receptie a evenimentului si se manifesta fata de protagonisi, dar influenteaza mai ales etapa de reactivare, cand, in functie de simpatia sau antipatia resimtita fata de cel care conduce cercetarea, martorul va face sau nu eforturi de a da lamuririle cerute pentru elucidarea cazului.   

            Trecand acum la factorii de ordin general care constituie surse de bruiaj si care deci franeaza si distorsioneaza procesul de reactivare si prin aceasta, insasi formarea marturiei in primul rand, trebuie sa reamintim ca reactivarea, fie ca e vorba de recunoastere, fie de reproducere, are loc in conditiile fortarii memoriei[3].           'A fi obligat sa expui, sa etalezi continuturi memoriale cu o acuratete ceruta de seriozitatea situatiei, inseamna a 'scotoci' prin memoria secundara intr-o stare de  emotionalitate marita. Emotionalitatea crescuta peste nivelul cotidian, fiziologic inseamna excitatie marita la nivel subcortical si, totodata, perturbarea prin inhibitie a cortexului, care in principiu guverneaza functiile intelectuale, printre care si memoria.'   

            Tot asa cum in timpul unui examen, la hiperemotivi, la emotivi, dar uneori si la cei cu emotionalitate normala, memoria se blocheaza si lucruri binecunoscute nu ajung sa fie atunci si acolo reactivate, la fel se intampla cateodata si in cazul marturiei. Acest blocaj memorial provocat de emotiomalitate marita la indivizi care nu sunt obisnuiti cu contactele cu autoritatile face ca, in unele cazuri, cea de-a doua sau a treia depozitie sa fie mai completa si ca urmare a deblocarii proceselor memoriale.

            Completatarea depozitiei si drept consecinta aparitia unor noi forme sau ocazii de distorsionare mai poate surveni si in urma 'fenomenului de repetitie'.

            Rolul repetitiei in invatare este cunoscut: se stie ca un numar de repetitii este necesar pentru formarea unor reflexe, pentru stabilirea unor deprinderi. In alt context s-a mai aratat ca in modelul lui W. Kintsh repetarea informatiilor stocate temporar in memoria primara este conditia ca acestea sa patrunda in memoria secundara, sa formeze acolo asociatii cu ajutorul carora reactivarea va fi mai usoara.

            Martorul ocular isi 'exerseaza' depozitia prin faptul ca o repeta: celui care vine primul la fata locului, curiosilor care se ingramadesc in jurul lui, colegilor de serviciu sau vecinilor, organelor judiciare superioare etc. Cu fiecare repovestire, materialul initial se rotunjeste (comparabil cu fenomenul 'bulgare de zapada') si intrebarile curiosilor, ale celorlalti, ajuta la structurarea logica a evenimentelor, la o completare a lor, astfel incat marturia finala devine o simpla versiune a realitatii.

            Caracterul activ al psihicului se manifesta si in fenomenul de repetitie, dar poate mai pregnant in actiunea de completare si reconstructie logica a faptelor ce constituie substanta marturiei. Activitatile intelectuale, cum inglobeaza Pierre Oleron(1963), toate procesele intelective care opereaza cu reprezentari, simboluri, scheme, rationamente etc. sunt in permanenta desfasurare, rolul lor principal fiind ordonarea, sistematizarea informatiilor simple sau complexe.Acest principiu al organizarii se aplica la orice intrare in sistem, totul este organizat dupa cruterii mai mult sau mai putin precise. Un om cu care venim in contact pentru prima data este clasificat: 'seamana cu X', 'pare sa fie inteligent' etc., astfel incat imaginea lui poate fi reactivata din mai multe contexte.

            Necesitatea de a organiza orice intrare nu se refera numai  la amplasarea ei, evident mintala, intr-o anumita grupa, ci, acolo unde este posibil, orice intrare va deveni o veriga intr-un lant logic. Acest lant logic, la modul ideal, este neintrerupt si ivirea unei lacune va aduce dupa sine o febrila cautare si apoi completare, conform unei logici, dar in relativa independenta de realitate. Aceste fenomena insa nu sunt pe deplin constiente, ele decurg adesea dupa unele legitati ale mecanismelor automate care dispun doar de un control indirect al instantelor constiente. De aceea, pana si cele mai obisnuite rationamente (de pilda: 'daca… atunci…' sau 'cu cat… cu atat…') se efectueaza prin scurt-cicuitare, aparand pe 'ecranul constiintei' doar rezultatul partial sau final, care nu intotdeauna se compara obligatoriu si cu realitatea. 'Impulsul de logicizare' se interfereaza cu imaginile si reprezentarile existente si, la un moment dat, este dificil pentru subiect sa stabileasca ce anume din eveniment provine din informatiile absorbite la fata locului si ce anume este doar o completare logica a unor verigi lipsa din lant.

            Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionari regretabile.

            Unii martori de conditii modeste, traind in anonimat, gratie evenimentului la care au participat incidental, simt dintr-o data ca au devenit 'cineva', ca sunt persoane importante care prin noua lor pozitie pot influenta cursul evenimentelor. Aceasta subiectiva iesire din anonimat, schimbarea subita de rol social, mareste zelul initial al subiectilor de a fi cat mai conformisti si de a servi cauza cu mult elan. Ei vor sa corespunda asteptarilor, sa fie martori foarte buni si cu incapatanare vor evita orice raspuns negativ, producand in acest fel grave distorsiuni.

            In unele cazuri, realitatea este distorsionata din cauza existentei unei presiuni din partea publicului, cum a fost in cazul Rimaru.

            Considerarea unui asemenea caz de vinovatie apriori pune in situatie dificila pe un martor care eventual ar fi avut, ipotetic vorbind, de relatat fapte care l-ar fi favorizat pe vinovat.

            Dar nu numai opinia publica poate exercita presiuni asupra martorului, ci si organele de ancheta. Daca anchetatorul si-a format o parere despre caz si daca el nu este suficient de stapan pe sine, lasa sa se intrevada ca a ajuns de acum la concluzii ferme. Intr-o atare situatie are toate sansele sa-l influenteze pe martorul cu tendinte conformiste ca sa-si formuleze depozitia in directia dorita. Aceasta presiune a anchetatorului, chiar involuntara si extrem de discreta, va distorsiona poate decisiv relatarea martorului.



            La inceputul veacului nostru, prima femeie licentiata in psihologie, elvetiana Marie Borst(1904), sublinia ca problema marturiei nu se reduce numai la problematica functionarii proceselor memoriale. In marturie '[4]nu se intreaba cate lucruri sunt retinute, ci de siguranta pe care o poseda aceste amintiri, nu cantitatea memoriei este in joc, ci fidelitatea ei. Diferenta dintre cele doua cazuri provine din faptul ca in timp ce psihologia memoriei prin definitie nu are de luat in considerare decat raspunsurile corecte, invatate, psihologia marturiei trebuie sa infatiseze toate raspunsurile, cele corecte si cele false si trebuie sa determine justetea depoziilor nu dupa cantitatea lucrurilor inmagazinate, ci in raport cu diferite alte imprejurari exterioare sau individuale'.

   

            Problema certitudinii sau incertitudinii subiective privind imaginile memoriale existente, considerand marea ei importanta pentru justitie, dar si importanta ei teoretica, a fost reluata in psihologia actuala. In practica judiciara problema certitudinii, evident in forma ei constientizata, apare numai la interogari, caci in relatarea spontana martorul se refera cu precadere la acele informatii stocate pe care le considera in mod tacit relativ certe. Cand insa martorul este supus unui interogatoriu, atunci informatiile incep sa se claseze in 'certe', 'mai putin certe' sau total 'incerte'.

            Din cercetarile mai noi (J.T. Lanzetta, 1966; Damian Kovac, 1968) rezulta ca incertitudinea identificarii unui stimul sau incertitudinea cu privire la faptul ca un eveniment a avut sau nu loc nu apare decat atunci cand in fata subiectului apar cel putin doua posibilitati de care isi da seama si in legatura cu care el trebuie sa 'caute' in memoria secundara. De pilda, daca marturia se refera la un individ pe care martorul l-a vazut de la distanta de 50m fugind la intrebarea anchetatorului daca banuitul era cu capul acoperit sau nu, martorul poate sa ezite in mod subit. Psihologic, se intelege ca in momentul perceperii scenei el a retinut sexul celui care fugea, directia eventual viteza cu care acesta se deplasa si doar periferic vestimentatia lui. Din intrebare insa martorul realizeaza ca nu a retinut existenta sau inexistenta vreunei palarii, sepci etc. Din aceasta clipa el este in stare de incertitudine. Starea de incertitudine apare cu pregnanta ori de cate ori martorul este confruntat cu niste alternative dintre care nici una nu este dominanta, iar gradul lui de incertitudine este in functie atat de numarul de solutii in competitie, in situtia data, cat si de forta relativa a acestor alternative.

            De pilda, in cazul dat, martorul va raspunde ca individul pe care l-a vazut fugind era cu capul acoperit, daca evenimentul in cauza s-a intamplat iarna. In consecinta, dintre cele doua alternative se raspunde in directia logica chiar in lipsa unei stocari memoriale adecvate. Concurenta dintre cele doua alternative (capul acoperit-descoperit) tinde sa se rezolve prin 'asezare in context' si nu prin singurul raspuns corect 'nu am retinut amanuntul respectiv'.

            Asa cum arata studiile efectuate, incertitudinea subiectiva creste ca o functie a echiprobabilitatii alternativelor si in functie de numarul acestor alternative.

            Din practica interogatoriilor se cunoaste ca marorul in relatarea spontana, nedirijata, afirma cu certitudine fapte sau caracteristici ale invinuitilor etc.; cand insa I se pun intrebari care evidentiaza posibilitatea unor alternative plauzibile, certitudinea dispare imediat. La aceasta pierdere subita a certitudinii initiale contribuie si faptul ca situatia de martor, contactul cu autoritatile, insasi camera de ancheta sunt tot atatea elemente afectogene care influenteaza negativ procesele de reactivare.  

            Mai trebuie sa mentionam o constatare a lui F. Grophe din 1924, care arata ca recunoasterea unei persoane de catre martor poate sa se afectueze dupa unele ezitari, dar aceasta ezitare nu trebuie sa fie considerata ca semn al unei erori. Este normal si innspira incredere un martor care sta in fata unui banuitsi, care,  psihologic, trebuie sa faca comparatia dintre o imagine mintala vag conturata si vag conservata si realitatea vie din fata lui. Aparenta ezitare este pendularea necesara dintre cele doua imagini si numai dupa o concentrare de durata se poate decide cu responsabilitate.

            In fine, mai trebuie sa subliniem fenomenul de persistenta in eroare. Cand martorul in stare de incertitudine a optat pentru una din alternativele posibile, el tinde sa se mentina la aceasta declaratie, chiar daca ea poate fi eronata sau falsa. Certitudinea manifestata subiectiv, survenita in urma optiunii dintre alternative, ia forme categorice, iar varianta aleasa devine total certa subiectiv, rezistenta la argumente logice si adesea chiar si la dovezi materiale. Tocmai certitudinea castigata pe baza optarii - care nu are acoperire in memoria martorului - este o forma de aparare fata de dubiu si acoperire a fricii de eroare.

            Sintetizand rezultatele cercetarilor intreprinse pe plan mondial, pe care Tiberiu Bogdan le-a urmarit cu perseverenta si le-a confruntat cu propriile sale cercetari, a conluzionat:

            'Incepad cu anul 1900, cand a aparut cartea lui Alfred Binet despre sugestibilitate, multi psihologi precum W. Stern, O. Lipmann, Ed. Claparede, A.F. Koni s.a., alaturi de juristi, s-au ocupat de problemele psihologice ale probei testimoniale si de-a lungul intregului nostru secol s-au adunat rezultate experimentale dintre cele mai remarcabile. Ele au fost expuse si la noi in tara si, cu foarte putine exceptii, adevarurile stabilite atunci isi pastreaza valabilitatea in cea mai mare parte a cazurilor si azi.

            Din toate materialele experimentale adunate, cat si din practica de zi cu zi, o concluzie pertinenta se impune: o marturie total corecta, fidela este o rara exceptie si nu constituie regula.'[5]       

 DOMENII DE APLICARE PRACTICA A REACTIVARII

RECUNOASTERA PERSOANELOR

            Psihologic persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale si auditive, supunandu-se atentiei martorului dupa cum este cazul: infatisarea, mersul, vocea si vorbirea persoanei care trebuie recunoscuta. De regula, practica impune nevoia de a fi recunoscut infractorul in general si, de cate ori este cazul, victima iar uneori chiar si alti martori.

            Recunoastera persoanei dupa infatisare se bazeaza pe conservarea in memoria martorului a ceea ce de regula intelegem prin semnalmentele individuale ale persoanei.

            In mod obisnuit, semnalmentele persoanei se refera la talia persoanei, conformatia corpului, trasaturile si expresia fetei, a privirii, culoarea parului, pigmentatia pielii etc. Trebuie stiut insa ca cea mai mare forta de individualizare si valuare de identificare o prezinta particularitatile anatomice si functionale de genul: lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic etc.

            Recunoasterea dupa infatisare nu neglijeaza totodata descrierea imbracamintei, a artificiilor vestimentare si in general, a tuturor obiectelor aflate asupra persoanelor in momentul perceptiei.

            Imbracamintea, precum si obiectele aflate asupra persoanei constituie adesea un prtios auxiliar al recunoasterii persoanei, dupa cum, alte ori, acestea pot crea aparente de asemanare ce pot constitui sursele unor erori de recunoastere. Talia, statura persoanei reprezinta, in general, o caracteristica cu valuare redusa de identificare, nu numai ca aceasta poate fi comuna mai multor persoane ci si pentru ca conditiile in care a fost perceputa aceasta initial pot da nastere unor erori (iluzii). Astfel, talia, constitutia agresorului poate fi supraapreciata nu numai atunci cand contrasteaza cu statura scunda a victimei, ci si atunci cand nu exista astfel de discrepante deoarece, din experienta de fiecare zi suntem tentati sa vedem in infractorul care isi domina fizic victima, o persoana de constitutie robusta. Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciata in raport cu dimensiunile obiectelor in contextul carora apare.

            Recunoasterea persoanei dupa voce si vorbire este utilizata in anumite cazuri practice si in aprecierea acesteia trebuie avute in vedere amanuntele deloc neglijabile conform carora atunci cand vocea si vorbirea au fost percepute in conditiile savarsirii infractiunii, aceasta este tributara fondului afectiv corespunzator faptei care poate duce la modificari de intonatie si timbru, fara a exclude tentativele de eludare a recunoasterii prin eludarea voluntara a vocii de catre persoana a carei recunoastere se urmareste.

            La recunoasterea persoanei dupa mers se recurge, de regula atunci cand in conditiile contextuale perceptiei, marorul a observat doar momentul cand infractorul parasea locul infractiunii in mers sau in alergare sau cand patrundea in campul acesteia. Deosebit de utile sunt datele pe care le ofera o astfel de recunoastere in cazul in care se intalnesc elementele de particularizare sau mersul care are un acompaniament sonor, cadenta unor placheuri pe suprafete dure, cadenta unui baston sau a unei proteze etc. Deseori, martorii asociaza mersului si postura, atitudinea, pozitia corpului in genere ca elemente adiacente cu rol ajutator in care sens solicita persoanei care face obiectul recunoasterii sa execute anumite deplasari sau sa ia anumite pozitii.

            Recunoastera persoanei dupa miros nu este deloc neglijabila, mai ales cand mirosurile tipice unor caregorii profesionale (benzina-conducator-conducator auto, antialgice-stomatolog, etc.) li se adauga folosirea unui parfum sau al tutunului de pipa de exemplu.    

·       RECUNOASTEREA CADAVRELOR

            Recunoasterea cadavrelor este una dintre cele mai frecvente activitati cu care se intalneste omul legii in calitate de magistrat, ofiter de politie judiciara, sau expert criminalist. De regula raspunsul stiintific este dat de expertul antropolog medic legist.

          In comparatie cu activitatea de recunoastere a persoanelor la care deopotriva concura atat semnalmentele statice cat si cele dinamice sau functionale, evidentiate de diversele pozitii sau atitudini caracteristice diferitelor ipostaze (mers, miscari, gesturi caracteristice care pot da o anumita individualizare a persoanei), in cazul cadavrelor recunoasterea se intemeiaza exclusiv pe trasaturile statice: trasaturile fetei, talia, constitutia, semnalmentele particulare (cicatrice, tatuaje, interventii chirurgicale sau stomatologice), eventual imbracamintea, precum si obiectele aflate asupra acestora (acestea sunt de alt fel, datele care se recolteaza de serviciile criminalistice atunci cand se realizeaza fisa de identificare a cadavrului).

            Pozitia orizontala a cadavrului, rigiditatea fetei care exclude componenta mimica, lividitatea cadaverica, caderea muschilor fetei sunt elemente care confera un oarecare grad de dificultate procesului de recunoastere.                                

            Daca la toate acestea se adauga elementele de descompunere post-mortem a cadavrului, in functie de mediul in care a fost gasit si timpul care s-a scurs fara sa mai punem la socoteala manoperele folosite de infractor pentru mutilarea acestora in scopul de a nu fi identificate, ne dam seama de dificultatea recunoasterii.

            Dificultati reale se intampina in cazurile in care se solicita recunoastera cadavrelor in situtia distrugerii lor prin inec, depesaj criminal, precipitari, mutilari prin agenti chimici sau mecanici, putrfactii avansate etc.

            Literatura de specialitate recomanda '[6]realizarea toaletarii cadavrului ori de cate ori este posibil,aceasta insemnand in special improspatarea fizionomiei, insufletirea cadavrului', recomandandu-se stergerea cu vata a petelor de sange, de noroi, curatirea de impuritati, spalarea, injectarea cu parafina a scobiturilor fetei, punerea unor proteze oculare daca se impune, pieptanarea parului, colorarea lividitatii.

            Literatura de specialitate atrage atentia asupra elementelor perturbatoare a psihologiei colective in sensul favorizarii falselor recunoasteri dupa elemente particulare, coincidente (alunite, cicatrice), necoroborate cu totalitatea semnalmentelor constituente.

            De mare valuare este recunoasterea din surse multiple, alaturi de rude fiind chestionati colegii sau prietenii apropiati ai persoanei de identificat.

·       RECUNOASTEREA DUPA FOTOGRAFII

Recunoasterea dupa fotografii este poate modalitatea cela mai frcvent intalnita in cadrul cercetarilor judiciare care privesc identificarea unor persoane si mai ales a unor cadavre.

            Martorilor li se pot pune in fata fie fotografii aristice, in care anumite semne particulare pot sa nu apara datorita tehnicii retusului obligatoriu in fotografia comerciala, fie fotografii instantanee care prezinta avantajul surprinderii persoanei in atitudini tipice cu valuare de individualizare sau in atitudini care o fac pur si simplu de nerecunoscut, fie fotografii de identificare aflate in evidenta organelor operative, fotografii care prezinta avantajul de a reda atat semnalmentele din fata cat si cele din profil, ceea ce permite confruntarea imaginii formate in momentul savarsirii infractiunii indiferent de pozitia in care a fost vazut infractorul.

            Utilizarea fotografiei de identificare este cea mai eficienta in procedura cunoasterii dupa fotografii, deoarece este realizata dupa norme profesionale cum ar fi: capul descoperit, fara ochelari, urechea descoperita, scara obligatorie 1/7 din marimea naturala, punerea in evidenta a cicatricilor, tatuajelor si a altor asemenea semne particulare, inadmisibilitatea retusului, utilizarea unor surse de lumina frontala si laterala pentru a se atenua umbrele si a se da relief imaginii, iar in cazul cadavrelor, executarea fotografiilor numai dupa ce s-a realizat 'toaletarea acestora' dandu-li-se o infatisare apropiata celei avute in timpul vietii.

            Oricare ar fi insa fotografia pusa spre recunoastere in fata martorului, trebuie luate in calcul efectele naturii si sursele luminii utilizate.

            Unori, prezentarea persoanelor sau cadavrelor in vederea recunoasterii este precedata de infatisarea fotografiilor ce reprezinta acele persoane sau cadavre. Un astfel de mod de a se proceda contine in sine sursa unor posibile erori, de unde se desprinde recomandarea potrivit careia, o data obtinuta recunoasterea dupa fotografii, prezentarea ulterioara a persoanei sau a cadavrului devine inutila sau, altfel spus, e indicat, cand acest lucru e posibil sa se prezinte nemijlocit persoana sau cadavrul fara ca in prealabil sa se infatisezefotografiile acestora.

            Explicatia surselor de eroare consta in aceea ca atunci cand amintirea pe care o pastram despre o persoana este palida, imprecisa, aceasta risca sa se identifice cu imaginea furnizata de fotografia ce pare a reprezenta acea persoana, dar care in realitate poate sa nu corespunda imaginii persoanei. In felulacesta, amintirea martorului dobandeste o anumita stabilitate, iar atunci cand I se prezinta persoana sau cadavrul acesta va confrunta in plan mental nu adevarata amintire pastrata persoanei sau cadavrului, ci amintirea imaginii din fotografie. Cu alte cuvinte, in certitudinea sa subiectiva, falsa sau adevarata, martorul va recunoaste persoana sau cadavrul nu atat dupa adevarata amintire pastrata  cat mai ales dupa imaginea sa din fotografie.

            Din punct de vedere al procedeelor tactice, care dau continut prezentarii spre recunoastere a persoanelor, cadavrelor sau fotografiilor, psihologia judiciara atrage in pricipiu atentia de a nu fi uitate contrastele izbitoare, stridentele care pot duce la recunoasteri gresite si de a asigura pe cat este posibil respectarea contextului in care s-a realizat perceptia initiala de catre martor.

            Asadar, persoanele scunde sau inalte vor prezentate in grupuri de aceeasi talie, caci asemanarea celui ce urmeaza a fi recunoscut cu cei impreuna cu care va fi prezentat presupune identificare de sex, o anumita apropiere a trasaturilor fizice, a varstei si a tinutei vestimentare. Cand recunoasterea persoanelor sau a cadavrelor se face pe fotografii, regula prezentarii este, de asemenea, de a pune la dispozitia martorului fotografii reprezentand persoane sau cadavre intre care exista similitudini care vor avea rolul de a forta mecanismele mentale  discriminatorii ale martorului.             

                                                                                                                                                                                                                                                                                         

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

       BUTOI T., MITROFAN N., ZDRENGHEA V., Psihologie judiciara, Ed. Sansa, Bucuresti, 1992 .  

        

       BOGDAN T., SANTEA I., Comportamentul uman in procesul judiciar, Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti, 1983.

        

       HAYES N., ORRELL S., Introducere in psihologie, Ed. All, Bucuresti, 1997.

        

       MARGINEANU Nicolae­, Psihologia persoanei, Editura Universitatii, Cluj, Sibiu, 1994 .

        

       MINOVICI M., Tratat complet de medicina legala, Ed. Socec, Bucuresti, 1928.

        

       NICOLAU, A., Memoria pierduta, Editura Polirom, Iasi,1999.

        

       ODOBLEJA St., Psihologia consonantista, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

        

        POPA V., DRAGAN I., LEPADAT L., Psiho - sociologie juridica, Editura Lumina Lex, Timisoara, 1999.

        

        POPESCU- NEVEANU PAUL – Dictionar de psihologie- Editura Albatros, Bucuresti, 1978.

        

       ROSCA A., Psihologie generala, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975 .

        

        ZLATE, M., Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi, 2000.

        

       IDEM, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iasi, 2000.

         Delcea, Cristian, Psihologia terorismului. Studiu psihologic asupra teroristilor, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2004.

        



[1] T. Bogdan Probleme de psihologie judiciara, Ed. ªtiinþifica  Buc.1973

[2] T. Butoi, op. cit. Ed. Sansa, Bucuresti, 1992.

[3] T. Buttoi, Psihologie judiciara, Ed. Sansa, Bucuresti, 1992

[4] Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, T. Butoi - Psihologie judiciata, Ed. ªansa, Bucureºti, 1992 , p.

[5] T. Bogdan, I. Sintea, R. Cornianu-Dragan, Comportamentul uman in procesul judiciar, Ed. Min. de Interne, Buc., 1983, pg. 140

[6] M. Minovici, Tratat complet de medicina legala, Ed. Socec, Bucuresti,1928









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1449
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site