Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




AdministratieDrept


Notiunea si efectele prezumtiei de nevinovatie in sfera dreptului penal european

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic






DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Plata: notiunea de plata; conditiile platii; imputatia platii si oferta reala de plata
Conditia de admisibilitate referitoare la introducerea actiunii in termenul prevazut de lege
Drept international public – test grila
TRANSMITEREA, TRANSFORMAREA SI STINGEREA OBLIGATIILOR
Cadrul juridic si principiile cooperarii judiciare internationale in materie penala
Sisteme de organizare a justitiei
Elemente de INFORMATICA JURIDICA
Principiile dreptului comunitar
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE
Protectia juridica a drepturilor omului - test grila

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA


MASTER – STIINTE  PENALE

DISCIPLINA: INSTITUTII DE DREPT PENAL EUROPEAN

  

NOTIUNEA  SI  EFECTELE  PREZUMTIEI  DE NEVINOVATIE  IN  SFERA DREPTULUI  PENAL  EUROPEAN

                                      ABREVIERI

Art = articol;

Alin = alineat;

Dec = decizie;

Ed = editura;

Nr = numar;

Op.cit. = opera citata;

L. = lege;

Pag = pagina;

Pct = punct;

Rev = revista.

                          CAPITOLUL I    

               REGLEMENTAREA PREZUMTIEI DE NEVINOVATIE

 

                Sectiunea 1. Reglementarea principiului in legislatia internationala

 

Prezumtia de nevinovatie a fost instituita pentru prima data ca regula scrisa de drept modern in secolul al XVIII-lea in legislatia S.U.A., iar apoi in Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Cetateanului din anul 1789[1]. Potrivit art. 9 din Declaratie, “orice om trebuie considerat nevinovat pana la probarea culpabilitatii sale”.

Ulterior, reglementarea este preluata in art 11 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului[2], care prevede ca “orice persoana invinuita de a fi savarsit o infractiune este prezumata nevinovata atat timp cat vinovatia sa nu a fost stabilita intr-un proces public cu asigurarea garantiilor necesare apararii”

Pentru a da efect de obligativitate textului declarativ de mai sus, art. 14 pct 2 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice[3]statueaza ca “orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale este prezumata a fi nevinovata cat timp culpabilitatea sa nu a fost stabilita in mod legal”.

In fine, art 6 par 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului[4] stabileste ca “orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata inocenta pana cand vinovatia sa va fi legal stabilita”.

 

Sectiunea 2. Reglementarea principiului in legislatia nationala

In legislatia interna, prezumtia de nevinovatie este reglementata alaturi de drepturile si libertatile cetatenesti fundamentale, fiind ridicata la nivel de principiu fundamental si depasind limitele stricte ale procedurii judiciare[5]. Astfel, potrivit art. 23 alin 8 din Constitutie, “pana la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti de condamnare persoana este considerata nevinovata”.

In structura sa initiala, Codul de procedura penala, tributar viziunii societatii de la timpul redactarii lui (1968), recunostea prezumtia de nevinovatie doar ca o simpla regula privind sarcina probatiunii si administrarea probelor in procesul penal. Cum importanta acesteia depaseste cu mult materia probelor, legiuitorul a simtit nevoia in anul 2003 sa intareasca semnificatia ei, ridicand-o la nivel de principiu conducator al intregului proces penal. Astfel se face ca potrivit art. 52, intitulat marginal chiar „prezumtia de nevinovatie”, se mentioneaza ca “Orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.”

In acest context reamintim ca potrivit art. 20 alin 1 din Constitutie, “Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.” Alin. 2 al aceluiasi articol stabileste preeminenta reglementarilor internationale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, fata de legile interne in situatia in care exista contradictii sau neconcordante intre acestea.

CAPITOLUL II    

                   NOTIUNEA PREZUMTIEI DE NEVINOVATIE

Statul de drept desemneaza, in general, acel regim democratic in care statul insusi este garantul libertatilor si drepturilor individuale, acesta asigurand totodata securitatea interna si externa a cetatenilor prin institutii democratice. Presupune, de asemenea, o societate matura in care principiile fundamentale sunt respectate de cetateni din convingere sau din constrangere, dupa caz, iar de autoritati din automatism dobandit in exercitiul firesc al activitatii curente.

Statul de drept presupune asadar existenta unor structuri de autoritate care sunt create, organizate si functioneaza tocmai in vederea garantarii si respectarii drepturilor fundamentale ale cetatenilor. Diferenta dintre statul arbitrar si statul intemeiat pe respectul general al legii rezida tocmai in firescul cu care in cel de al doilea toate institutiile fundamentale functioneaza in concordanta cu valorile universal democratice. Societatea democratica europeana este construita in jurul drepturilor si libertatilor fundamentale, ca valori supreme si intangibile.

Poate cea mai veche si cea mai celebra dintre garantiile procedurale in materie penala, prezumtia de nevinovatie este definita in art. 6 § 2 in formularea sa clasica: orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata pana cand vinovatia sa a fost stabilita legal.

 Domeniul de aplicabilitate a acestei garantii este inca neclar in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si a fostei Comisii. Daca este cert ca ea se aplica tuturor acuzatiilor in materie penala, indiferent de calificarea interna a faptei[6], ramane de solutionat problema de a sti daca beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si persoana aflata doar in faza de urmarire penala.

Sectiunea 1. Prezumtia de nevinovatie in sfera dreptului penal european si in alte sisteme de drept comparat

Exista decizii ale Comisiei prin care se refuza aplicarea prezumtiei de nevinovatie a unui suspect cu ocazia primei audieri de catre politie[7], decizii prin care se admite posibilitatea garantarii acestui drept si in faza de urmarire[8] si chiar inainte de formularea vreunei acuzatii[9] ori decizii in care Comisia lasa problema deschisa, evitand parca ostentativ sa pronunte o solutie in abstracto[10]. Pe de alta parte, insa, jurisprudenta fostei Comisii este ferma in a constata aplicabilitatea art. 6 § 2 fazei de instructie preparatorie judiciara, in statele in care exista o astfel de faza procedurala[11].



  La randul ei Curtea, fara sa clarifice in abstracto problema a decis cu prilejul solutionarii unei cauze in care se punea in discutie prezumtia de nevinovatie a unei persoane acuzate de calomnie a decis ca aceasta beneficiaza de acest drept si in faza de urmarire, intrucat, in dreptul elvetian, este necesara plangerea prealabila pentru punerea in miscare a actiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusa, persoana in cauza era deja „acuzata” in sensul Conventiei[12].

Probabil insa ca instanta europeana a ramas la aceasta concluzie, chiar daca nu a afirmat-o niciodata explicit, existand chiar o situatie in care s-a constatat o violare a art. 6 § 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar inceperii actiunii penale contra reclamantului[13].

Din acest text Curtea si fosta Comisie au extras consecinte importante relativ la procedurile penale ale statelor membre. In primul rand, una din consecintele prezumtiei de nevinovatie este  ca sarcina probei apartine acuzarii, iar dubiul profita acuzatului[14].

  Totusi, s-a admis in anumite  situatii faptul ca acuzarea nu este tinuta sa probeze toate elementele infractiunii, spre exemplu, atunci cand legea austriaca nu impunea ministerului public si partii vatamate obligatia de a proba lipsa de veridicitate a unor afirmatii care intrau in continutul unei infractiuni de calomnie[15].

   De asemenea, Comisia a admis faptul ca in unele state exista raspunderea penala obiectiva, fara a considera ca aceasta aduce atingerea prezumtiei de nevinovatie. Spre exemplu, intr-un caz aproape extrem de raspundere obiectiva, fosta Comisie a considerat licita condamnarea unei persoane pentru o infractiune vamala comisa prin aceea ca in masina reclamatului s-au descoperit droguri, fara insa a se  cerceta daca persoana stia ca  acestea sunt in masina pe care o conducea sau stia ce este in pachetele respective[16].

    Tot in acest context, Curtea a precizat ca prezumtia de nevinovatie nu se poate opune prezumtiilor de fapt a caror valoare este recunoscuta de majoritatea statelor membre, cu conditia ca aceste prezumtii simple sa nu depaseasca un caracter rezonabil astfel incat judecatorul sa nu fie pus in situatia de a nu mai avea puterea de a stabili faptele[17].

      Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie implica dreptul inculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a furniza proba in apararea sa[18]. In opinia Curtii, dreptul la tacere al celui acuzat de comiterea unei infractiuni presupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara a putea fi sanctionat in vreun fel pentru aceasta.

      Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturi de altele, insa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fi sanctionata penal, disciplinar sau contraventional.

     Spre exemplu, Curtea a condamnat Marea Britanie pentru ca, dupa arestarea a trei persoane, membri IRA, li s-a cerut acestora sa spuna care le este alibiul pentru perioada de timp in care avusese loc un atentat cu bomba. Cum acestia au refuzat sa spuna ceva, cei trei au fost condamnati pentru refuzul de a  oferi informatii politiei la cate 6 luni de inchisoare, ceea ce echivaleaza cu violarea dreptului lor la tacere[19].

     De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane, de a nu putea fi obligat sa depuna marturie contra ei-insasi[20]. Ratiunea principala a acestei reguli este aceea de a evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor, pentru a ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare.

Faptul ca o persoana nu poate contribui la propria incriminare nu presupune insa ca aceasta nu poate fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtine probe care exista independent de vointa acuzatului, in conditiile in care astfel de mijloace coercitive – perchezitie, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc – sunt utilizate in cadrul unor proceduri care sa garanteze lipsa arbitrariului[21]. Totusi atunci cand se cere faptul personal al inculpatului, Curtea interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe, precizand ca neputinta sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conduca la obligarea suspectului de a furniza probe impotriva sa[22].

 In fapt, o persoana acuzata de o infractiune vamala a fost obligata de catre justitia franceza sa furnizeze mai multe documente din care putea sa rezulte contrabanda presupusa a fi fost comisa de catre reclamat.

  In acelasi sens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de ancheta a unei eventuale infractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate in posesia sa, poate sa aduca atingere dreptului de a nu contribui la propria incriminare[23].

 Problema prezumtiei de nevinovatie sa ridica chiar si atunci cand procesul penal nu se sfarseste cu o hotarare de condamnare[24]. Chestiunea are la baza situatia cheltuielilor de judecata si a altor  pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii – lipsa de srviciu, deplasari etc. Intr-o prima faza, Curtea a urmat logica prezumtiei de nevinovatie decizand ca, daca o persoana nu a fost condamnata, dar a fost obligata sa plateasca cheltuielile de judecata pe motiv ca, daca nu intervenea prescriptia probabil ar fi fost condamnata, exista o violare a art. 6 § 2[25] .

 Ulterior, insa, Curtea a revenit si a precizat in trei cauze identice din acest punct de vedere ca nu exista o violare a prezumtiei de nevinovatie in situatia in care o persoana este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata, cu ocazia unei proceduri care s-a intrerupt deoarece pedeapsa  care s-ar fi putut pronunta era insignifianta[26].

Motivarea Curtii ni se pare bizara, ea afirmand ca, spre deosebire de situatia din cauza Minelli, in cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecata nu s-a instituit cu titlu de sanctiune, ci, in conditiile in care probele creau o stare de suspiciune, nu departe de constatarea vinovatiei, pur si simplu s-a refuzat impunerea unei cheltuieli colectivitatii.

Bizareria apare, dincolo de alte argumente[27], din faptul ca un astfel de argument duce chiar Curtea in situatia de a viola prezumtia de nevinovatie atunci cand vorbeste de o stare de suspiciune, incriminata in dese alte randuri.

 Confruntata cu criticile doctrinei, instanta a revenit ulterior din nou la jurisprudenta Minelli, condamnand statul austriac pentru ca a impus anumite cheltuieli unei persoane achitate, motivand cu faptul ca erau suficiente indicii de vinovatie pentru a fi condamnata[28].

                      O alta hotarare care ni se pare deosebit de importanta in aceasta materie este cea din afacerea Asan Rushiti. In speta, reclamatul a fost arestat si apoi trimis in judecata pentru omor, insa a fost achitat de catre un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv ca nu existau suficiente probe indreptate impotriva sa. Dupa decizia de achitare, reclamantul a solicitat despagubirea sa pentru detentia suportata, insa o instanta austriaca a respins cererea sa pe motiv ca la data arestarii sale existau indicii clare de vinovatie.

 Curtea a hotarat ca o astfel de decizie, chiar daca nu afirma vinovatia reclamantului, constituie o atingere serioasa a prezumtiei de nevinovatie si a condamnat statul austriac[29].

Solutia a fost identica si atunci cand, intr-o situatie asemanatoare, instanta nationala a respins cererea de despagubire pentru detentia provizorie a unui inculpat achitat pe motiv ca erau mai multe indicii de vinovatie – insuficiente insa pentru o condamnare – decat de nevinovatie[30].

 S-a constatat, in acelasi sens, o violare a prezumtiei de nevinovatie intr-o cauza implicand un cuplu al caror fiu a fost internat intr-un institut pentru copii, in baza unor indicii dupa care ar fi fost abuzat sexual. Banuiala s-a adeverit, iar principalii suspecti au fost parintii sai, insa din cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea de sub urmarire. Cu toate acestea, autoritatile au refuzat, timp de cativa ani, sa permita copilului sa se intoarca acasa, pe motiv ca nu vor sa permita parintilor sa reia abuzurile sexuale.

 In aceste conditii, Curtea a constatat indicii serioase ale unei incalcari a art. 6 § 2[31]. Aceste doua decizii mai recente ale Curtii, ar sugera o revenire la principiile din hotararea Minelli, insa exista si decizii ale Curtii care nu pot sustine afirmatia. Spre exemplu, aceasta a hotarat ca nu este violata prezumtia de nevinovatie atunci cand, ca urmare a urmaririi penale a unei societati comerciale timp de peste 6 ani, aceasta a dat faliment desi nu a fost condamnata penal, iar instantele nationale au respins cererea de despagubire[32]. Mai mult, in cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmatie socanta pentru cel ce a citit si deciziile citate mai sus, afirmand ca „art. 6 nu da in nici un caz dreptul persoanei de a fi despagubita pentru prejudiciile ce le-ar fi putut suferi ca urmare a unei proceduri penale”.

   In fine, o alta problema ce apare frecvent in plangerile adresate Curtii este cea a atitudinii organelor de stat cu privire la acuzatul penal, Curtea admitand de mai multe ori faptul ca prezumtia de nevinovatie apasa si asupra altor persoane sau organe decat cele judecatoresti[33]. Spre exemplu, numeroase plangeri au vizat practica judecatorilor de a tine cont de antecedentele judiciare[34] ale acuzatului in solutionarea cauzei, fapt care a fost judecat ca fiind compatibil cu exigentele Coventiei[35].

Ceea ce este insa important de remarcat este faptul ca prezumtia de nevinovatie nu se adreseaza numai judecatorului, ci tuturor organelor de stat, cu anumite limitari in ceea ce priveste  activitatea de acuzator a ministerului public[36].




  Aceste autoritati, in special cele care se ocupa cu anchetele penale, trebuie sa se dovedeasca foarte prudente cu privire la declaratiile publice relative la cauze aflate in cercetare, cu scopul de a feri persoanele implicate de a fi socotite culpabile inainte de judecata lor[37].

 Aceasta obligatie nu implica insa faptul ca autoritatile sa se abtina de a informa publicul cu privire la anchetele penale in curs, insa acestea trebuie sa foloseasca formulari din care sa nu rezulte vinovatia persoanelor anchetate, utilizand termeni precum „suspect”, „exista banuiala ca” etc[38]. Spre exemplu, s-a decis o lipsa a violarii art. 6 § 2 in situatia in care un ministru elvetian a declarat pe un post de televiziune ca reclamantul este vinovat de anumite infractiuni, insa a precizat imediat ca justitia trebuie sa confirme acest lucru[39].

  Prin aceste decizii, la care se adauga altele formand o jurisprudenta constanta, fosta Comisie a creat o distinctie care trebuie operata intre notiunea de „suspiciune” si cea de „afirmatii de vinovatie”[40].

  Insa atunci cand in cursul unei conferinte de presa inalti oficiali ai ministerului de interne francez – intre care si Ministrul de Interne – au desemnat o persoana, fara a nuanta sau a-si exprima rezerve, ca fiind participant la un asasinat al unui fost deputat si ministru, Curtea a considerat ca aceste declaratii au incitat publicul sa creada in vinovatia acesteia, au afectat prejudecatile instantei, constituind astfel o incalcare a prezumtiei de nevinovatie[41].

 Mai mult, chiar si o campanie de presa, tolerata de catre autoritati prin neinterventie, poate ridica probleme serioase sub aspectul respectarii dreptului de a nu fi considerat vinovat pana la o decizie penala de condamnare[42]. Statul poate fi tras la raspundere in fata Curtii, in astfel de ipostaze, in special atunci cand campania de presa a fost provocata de catre unul dintre agentii sai[43].

        CAPITOLUL III    

                    EFECTELE PREZUMTIEI DE NEVINOVATIE

Studiu de caz:

Agentul Guvernamental - ca avocat al statului in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg - a reusit sa evite condamnarea Romaniei de catre CEDO in cazul Notar, in care era reclamata incalcarea dreptului de prezumtie a nevinovatiei.' CEDO a declarat admisibila cerea reclamantului, care sustinea ca dreptul la prezumtia de nevinovatie i-a fost incalcat. Am reusit, cu prietenii din administratie, sa facem pace cu acesta si cazul a fost radiat de pe rolul Curtii Europene', a spus Roxana Rizoiu. Agentul guvernamental a atras atentia asupra faptului ca 'aceasta problema a existat', adaugand ca uneori are senzatia ca aceasta persista inca.

Cazul Notar

In cazul Notar, statul roman a platit 50.000 de euro, dupa ce tatal unui minor de 17 ani, banuit de savarsirea unei infractiuni, a reclamat ca baiatul a fost interogat in lipsa aparatorului, la postul de politie. Minorul a fost prezentat drept inculpat, la un post de televiziune, iar identitatea lui a fost dezvaluita, fiind incalcata prezumtia de nevinovatie.[44]

Cerintele europene

Agentul guvernamental a afirmat ca cerinta europeana a fost legiferata expres in modificarile Codului de procedura penala, care prevede, la articolul 5, ca orice persoana este considerata nevinovata pana la stabilirea vinovatiei sale printr-o hotarare penala definitiva.

Roxana Rizoiu a trecut in revista modificarile in domeniul penal, cum ar fi promovarea unor legi care sa ofere garantii eficiente pentru respectarea drepturilor omului, astfel incat Romania sa inregistreze cat mai putine condamnari la Strasbourg.

In acest context, oficialul a aratat ca a fost introdusa in legislatie posibilitatea redeschiderii procedurii ca urmare a unei hotarari de condamnare a statului la Strasbourg.

'Astfel, pot fi atacate cu recurs in anulare iar, pe viitor, cu revizuire hotararile definitive pronuntate in cazurile in care CEDO a constatat o incalcare a unui drept prevazut de Conventie, dar instanta nu va putea obliga statul la plata unor despagubiri care au fost deja acordate de Curtea Europeana', a spus doamna Rizoiu.

Totodata, agentul guvernamental a afirmat ca organele statului trebuie sa cunoasca principiile democratice care au stat la baza deciziei legiuitorului, intrucat 'este stiut ca, uneori, un judecator slab poate aplica rau o lege buna'.



                                         BIBLIOGRAFIE

1)J. Pradel, E. Corstens, Droit penal european, LGDJ, Paris, 2003.

2)P.Rame, O. De Baynast, Europe judiciaire enjeux et perspectives, Dalloz, 2001.

3)J.F. Reuncci, Droit european du droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2003.

4)V. Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucuresti, 2004.

5)Journal Officiel des Communautés européennes.

6)N. Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea generala, vol. I, editura Paideia, 1996.

7)P. Patenaude, Le droit a une defense pleine et entiere et l’apparition en jurisprudence canadienne des resultats de l’utilistion de techniques modernes d’ enquete et surveillance, RTDH 1998.

8)B. Wagner, L’indemnisation d’une detention provisoire suivie d’un acquittement, RTDH 1994.

9)D. Szafran, Le lpaignant et les garanties de l’article 6 de la Convention europeene des droits de l’homme, RTDH 1995.

10)D. Spielmann, Proces equitable et presumption d’innocence, RTDH 1995.

11)A. Berthe, Le compte-rendu d’audience et l’autorite et l’impartialite du pouvoir judiciare, RTDH 1998.

12)www.coe.int.

13)www.coe.int/tcj.

14)www.coe.ro.



[1] Adoptata de Adunarea Nationala a Frantei din data de 26 august 1789.

[2] Adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1948.

[3] Adoptat de Adunarea Generala a ONU la 16 decembrie 1966, ratificat de Romania prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat in Buletinul Oficial nr. 146/1974.

[4] Ratificata de Romania prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

[5] N. Volonciu, Tratat de procedura penala, Partea generala, vol. I, editura Paideia, 1996, p. 120.

[6] CEDO, hot. Lutz din 25 august 1987, § 50-54.

[7] Comis., dec. din 12 iulie 1971, plg. Nr. 4483/70, Rec 38, p. 78.

[8] Comis., dec. din 5 octombrie 1974, plg. Nr. 5523/72, Ann. Conv. XVII, p. 314.

[9] Comis. dec. 4 decembrie 1978, plg. 8239/78, DR 16, p. 184.

[10] Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9077/80,DR 26, p. 211.

[11] Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9404/81, digest II, p. 714.

[12] CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 28.

[13] CEDO, hot. Allenet de Ribemont din 10 februarie 1995, § 37. Intre timp, se pare ca si atitudinea Comisiei, chiar daca dominata de o usoara ambiguitate, s-a schimbat in sensul admiterii unor eventuale violari ale prezumtiei de nevinovatie si inainte de faza de judecata (Comis., dec. Bonvoisin din 13 aprilie 1994,RTDH 1995, p. 123).



[14] CEDO, hot. Barbera, Messengue si Jabardo din 6 decembrie 1988, § 77; Comis., rap. Austria c. Italia din 30 martie 1963, Ann. Conv. VI, p. 783.

[15] Comis., dec. din 11 decembrie 1981, plg. Nr. 8803/79, DR 26, p. 189.

[16] Comis., rap. Salabiaku din 16 iulie 1987, § 74.  Solutia este cu atat mai bizara cu cat legislatia franceza din acel moment nu permitea invocarea ca si cauza justificativa a erorii sau a fortei majore.

[17] CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1992, § 33; CEDO, hot. Salabiaku din 7 octombrie 1988, § 28.

[18] CEDO, dec. Condron din 7 septembrie 1999; Comis., rap.  Austria c. Italia din 30 martie 1963, Ann. Conv. VI, p. 783.

[19] CEDO, dec. Quinn, Heaney si McGuinness din 21 septembrie 1999.

[20] CEDO, hot. John Murray din 8 februarie 1996, § 45.

[21] CEDO, hot. Saunders din 17 decembrie 1996, § 69; dec. Titado Ortiz si Lozano Martin din 22 iunie 1999. Pentru un interesant si amplu studio asupra problemei utilizarii unor tehnici moderne in criminalistica si raportul posibil al acestora cu drepturile procesuale, a se vedea P. Patenaude, Le droit a une defense pleine et entiere et l’apparition en jurisprudence canadienne des resultats de l’utilistion de techniques modernes d’ enquete et surveillance, RTDH 1998, p. 737-763.

[22] CEDO, Funke din 25 februarie 1993, § 44.

[23] CEDO, dec. J. B. c. Elvetia din 6 aprilie 2000, § 12.

[24] S-a precizat, in acest context, in jurisprudenta ca art. 6 § 2 nu impune obligatia statelor de a putea permite celor acuzati in proceduri care se termina fara o decizie cu privire la vinovatia penala a inculpatului – ca urmare a prescriptiei, a unei amnistii etc – sa ceara continuarea procedurii pentru a-si proba nevinovatia (Comis., dec. din 6 octombrie 1982, plg. Nr. 9531/81, DR 31,p. 215).

[25] CEDO, hot. Minelli din 25 martie 1983, § 41.

[26] CEDO, hot. Englert din25 august 1987, § 39; hot. Nolkenbockhoff din 25 august 1987, § 39; hot. Lutz din 25 august 1987, § 54.

[27] A se vedea J. Velu, R. Ergec, op. cit., p.476.

[28] CEDO, hot. Sekanina din 25 august 1993, § 30. Schimbarea jurisprudentei poate insa fi privita cu rezerve urmand a se vedea daca va fi confirmata in viitor, date fiind circumstantele usor speciale ale spetei de fata. A se vedea, pentru detalii, B. Wagner, L’indemnisation d’une detention provisoire suivie d’un acquittement, RTDH 1994, p. 563-564.

[29] CEDO,hot. Asan Rushiti din 21 martie 2000, § 37. Pentru o decizie in sens contrar pronuntata intr-o cauza identica, a se vedea CEDO, dec. Hibbert din 26 ianuarie 1999.

[30] CEDO, dec. Siguroadottir din 24 august 1999.

[31] CEDO, dec. C. L. si altii Suedia din 7 august 1999.

[32] CEDO, dec. Aannemersbedrijf Gebroeders Van Leeuwen B. V. din 25 ianuarie 2000.

[33] CEDO, hot., Artico din 13 mai 1980, § 64; hot., Cruz Varas si altii din 20 martie 1991, § 79; hot. Soering din 7 iulie 1989, § 92. Desi a avut o jurisprudenta constanta in acelasi sens (spre exemplu, dec. Austria c. Italia din 20 martie 1963, Ann. Conv. VI, p. 783), Comisia a afirmat intr-o decizie mai recenta ca prezumtia de nevinovatie priveste numai atitudinea judecatorului si nu are nimic de a face cu prezentarea, administrarea  sau aprecierea probelor (Comis., dec. Bonvoisin din 13 aprilie 1994, RTDH 1995, p. 123).Pentru o critica pertinenta a deciziei, a se vedea D. Szafran, Le lpaignant et les garanties de l’article 6 de la Convention europeene des droits de l’homme, RTDH 1995, p. 131-134.

[34] Antecedentele judiciare sunt acele proceduri penale care nu au condus la o decizie de condamnare.

[35] Comis., dec. din 1 aprilie 1966, plg. Nr. 274/66, Ann. Conv. IX, p. 551. Si cu privire la aceasta solutie ne manifestam rezerve, intrucat credem ca a lua in calcul in defavoarea inculpatului faptul ca a mai fost judecat pentru alte infractiuni, fara a mai fi condamnat, inseamna a arunca o suspiciune nelegitima asupra sa.

[36] Cu privire la aceasta din urma, s-a decis ca statul nu raspunde in fata Curtii pentru afirmatiile sale din cadrul procedurilor in care joaca rolul de acuzator. Totusi , atunci cand acestea sunt injurioase, iar judecatorul nu reactioneaza in nici un fel, se poate angaja responsabilitatea statului, dar pentru atitudinea judecatorului care ar putea creea a stare de suspiciune prin neimplicarea sa (Comis., rap. Din 30 martie 1963, plg. Nr. 788/60, Ann Conv. VI, p. 785).

[37] Comis., dec. din 17 decembrie 1981, plg. Nr. 8371/78, DR 27, p. 49.

[38] Comis., dec. din 6 octombrie 1981, plg. Nr. 9077/80, DR 26, p. 213.

[39] Comis., dec. din 3 octombrie 1978, plg. Nr. 7986/77,DR 13, p. 73.

[40] D. Spielmann, Proces equitable et presumption d’innocence, RTDH 1995, p. 667-668.

[41] CEDO, hot. Allenet de Ribemont din 10 februarie 1995, § 41. Decizia Curtii a fost influentata probabil si de alte aspecte ale afacerii. Reclamantul a fost arestat abia dupa conferinta de presa incriminata si a fost tinut in detentie timp de aproape 3 ani, dupa care s-a decis scoaterea de sub urmarire. Pentru detalii asupra hotararii Curtii, a se vedea D. Spielmann, op.cit., RTDH 1995, p. 662.

[42] Comis., dec. din 7 decembrie 1981, plg. Nr. 9212/80, Digest II, p. 734. A se vedea, mutatis mutandis, chiar daca Curtea nu a fost chemata sa se pronunte si asupra art. 6, cu privire la implicatiile unei campanii de presa asupra impartialitatii justitiei CEDO, hot. Worm din 29 august 1997, § 50. A se vedea si A. Berthe, Le compte-rendu d’audience et l’autorite et l’impartialite du pouvoir judiciare, RTDH 1998, p. 623 si urm.

[43] Comis., dec. din 8 iulie 1978, plg. Nr. 7572/76 si 7587/76, DR 14, p. 64; Comis., dec. din 15 iulie 1986, plg. Nr. 10857/84, DR 48, p. 121.

[44] Referindu-se la cazul Notar, doamna Rizoiu, agentul guvernamental al Romaniei, a spus ca 'pretul a fost si elaborarea unui ordin al ministrului de interne prin care fortele de ordine sa fie informate corect cu privire la necesitatea respectarii acestui drept'(prezumtia de nevinovatie).









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1194
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site