Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
AdministratieDrept


PROBA PRIN INSCRISURI

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
SOCIETATILE COMERCIALE - Reguli comune aplicabile societatilor comerciale
PROCEDURA PREALABILA SEDINTEI DE JUDECATA. CEREREA DE CHEMARE IN JUDECATA. INTAMPINAREA. CEREREA RECONVENTIONALA
NOTIUNI GENERALE PRIVIND PARTILE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Atributele dreptului de proprietate
Dreptul tratatelor
DREPTUL DE AUTOR SI DREPTURILE CONEXE
OBLIGATIA LEGALA DE INTRETINERE
ADOPTIA
DREPT INTERNATIONAL PUBLIC – TEST GRILA
MINISTERUL PUBLIC

TERMENI importanti pentru acest document

proba prin inscrisuri dr comercial : : alte inscrisuri-raboajele : proba cu inscrisuri : act prescis se poate proba cu inscrisuri :

PROBA PRIN INSCRISURI

          1. NoTiune Si clasificare

          Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau un fapt juridic, facuta prin scriere cu mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hartie sau orice alt material (panza, lemn, metal). Deoarece inscrisul cuprinde declaratii facute inainte de existenta vreunui litigiu si ofera de aceea garantii de sinceritate si exactitate, el reprezinta unul din cele mai importante mijloace de proba, usor de pastrat si greu alterabil prin trecerea timpului.

          Daca inscrisul s-a intocmit cu intentia de a fi folosit ca mijloc de proba, el se numeste inscris preconstituit.

          La randul lor, inscrisul preconstituit se clasifica in:

I – originale

II – recognitive

III – confirmative[1]

          Inscrierile originale denumite si originare, primordiale, sunt cele intocmite, fie de organul instrumentator competent, fie de parti, in scopul constatarii, modificarii sau stingerii unui act juridic.

          Ele pot fi deci:

  - inscrieri autentice si

  - inscrieri sub semnatura privata.

          C.civ. reglementeaza in art.1188 si copiile inscrisurilor autentice aratand ca atunci „cand originalul exista, copia legalizata nu poate face credinta decat despre ceea ce cuprinde originalul, infatisarea caruia se cere totdeauna.

          Cand originalul nu exista, copiile legalizate de ofiterii publici competenti  (functionar de stat, judecator, functionar public) se cred, dupa distinctiile urmatoare:

          - copiile scoase din ordinea magistratului, partile fiind de fata sau chemate, cu forme legale, precum si copiile scoase fara interventia magistratului dar de fata cu partile ce au asistat de bunavoia lor, au acceasi credinta ca si titlurile originale.

          - copiile ce se vor fi dat de ofiterii publici competenti, fara interventia magistratului sau consimtamantul partilor, fac asemenea credinta dupa 30 de ani socotiti din ziua cand s-au dat aceste copii. Cand asemenea copii vor fi date de mai putin de 30 de ani, nu fac decat un inceput de dovada.

          - copiile legalizate de un ofiter public necompetent nu pot face decat un simplu inceput de dovada

-         copiile copiilor nu au nici o putere probatoare”.

          Inscrierile recognitive sunt acelea ce se intocmesc in scopul recunoasterii existentei unui raport juridic constatat anterior printr-un inscris original. Se deosebesc de duplicate sau copii prin aceea ca sunt semnate de partea sau partile de la care emana si recunosc raportul juridic anterior.

          Daca originalul nu mai exista, art.1189 alin.1 din C.civ. stabileste ca actul recognitiv face dovada raportului juridic recunoscut in doua cazuri:

„- cand actul de recunoastere cuprinde cauza si obiectul datoriei precum si data titlului primordial;

- cand actul recognitiv, avand o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune si de unul sau mai multe acte de recunoastere conforme cu dansul”.

          Conform art.1189 alin.2, „Actul recognitiv, in cele doua cazuri mentionate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decat titlul primordial sau despre ceea ce nu este in asemanare cu acest titlu”.

          Inscrierile confirmative sunt acele inscrisuri care intaresc un act anulabil, facand sa nu mai fie viciat. Pentru a juca acest rol, art.1190 din C.civ. pune conditia ca actul de confirmare sa cuprinda obiectul, cauza si natura obligatiilor si sa faca mentiune despre motivul de nulitate precum si despre intentia de a acoperi viciul, renuntand astfel la actiunea de nulitate.

          Principalele inscrisuri preconstituite sunt inscrisuri autentice si sub semnatura privata. In afara de acestea mai sunt reglementate inscrisuri reglementate de legi civile sau comerciale.

2. INSCRISURILE AUTENTICE

Conform art.1171 din C.civ., inscrisurile autentice sunt acelea facute cu solemnitatile facute de lege, de catre un functionar de stat, care are drept de a functiona in locul unde actul s-a facut. Conform reglementarilor prevazute in art.1171, rezulta sfera larga a inscrisurilor autentice care nu pot fi indentificate numai cu acte notariale desi, actele juridice se intocmesc in forma autentica in marea lor majoritate, in birourile notarilor publici. Uneori, forma autentica este ceruta ad validitatem, dar de foarte multe ori partile recurg la ea pentru avantajele pe care le prezinta. Cu toate acestea, chiar daca inscrisul este autentificat, actul juridic pe care-l constata poate fi atacat pentru vicii de consimtamant, lipsa de capacitate, frauda la lege sau simulatie.

Avantajele inscrisului autentic sunt[2]:

          a. face credinta despre data sa pana la inscrierea in fals;

b. se bucura de o prezumtie de validitate astfel ca, cel ce il foloseste este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care il contesta;

c. inscrisul autentificat de catre notarul public care constata o creanta certa si lichida are putere de titlu executoriu la data exigibilitatii acesteia si deci, poate fi pus in executare fara a mai fi nevoie de sesizarea instantei. In lipsa actului original, titlul executoriu il constituie duplicatul sau copia legalizata de pe exemplarul din arhiva notarului public (conform art.66 din Legea 36/ 95).

d. inscrisul autentic face dovada pana la inscrierea in fals in ceea ce priveste constatarile personale ale agentului instrumentator, facute in limita atributiunilor sale. Celelalte mentiuni inscrise pe baza declaratiilor partilor, fac dovada pana la proba contrarie.

In revista „Dreptul” nr. 5/1995, CSJ hotaraste: constatarile personale ale notarului public mentionate in inscrisul autentic, cum sunt cele referitoare la prezenta partilor, modul de indentificare al lor sau luarea consimtamantului, nu pot fi combatute decat prin inscrierea in fals. Privitor insa la valabilitatea consimtamantului, se poate face proba contrarie pentru ca notarul ia act de dorinta partilor fara a avea posibilitatea sa controleze in ce masura acea vointa a fost sau nu afectata de vreo cauza de nulitate absoluta sau relativa.

De asemenea, s-a decis ca face proba pana la inscrierea in fals consemnarea corecta a declaratiilor facute (de exemplu, renuntarea la succesiune) si constatarea unui fapt petrecut in fata notarului.

C.civ. consacra erga omnes a celor constatate prin inscrisul autentic, prevazand in art.1173 alin.1 ca, actul autentic are deplina credinta in privinta oricarei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constata[3]. Aceasta prevedere trebuie interpretata in sensul ca, opozabilitatea actului fata de terti se refera la drepturi si obligatii reciproce ale partilor, considerate ca fapte a caror existenta nu poate fi ignorata de catre terti. Astfel, textul se coreleaza cu dispozitiile art.1174 ce dispune ca, actul autentic, ca si cel sub semnatura privata, are tot efectul intre parti despre drepturi si obligatii, constatare facuta de I. Stoenescu, S. Zilberstein in lucrarea „Teoria generala” la pagina 353, unde apare mentionata o contradictie intre art.1173 si art.1174.

Potrivit art.1172 din C.civ., actul care nu poate fi autentic din cauza necompentei sau incapacitatii functionarului, sau din lipsa de forme, este valabil ca inscris sub semnatura privata dace este semnata de partile contractante[4]. In cazul in care nu este semnat, inscrisul este valabil ca inceput de proba scrisa, existand posibilitatea completarii cu martori si prezumtii.

Dispozitia art.1172 este aplicabila numai atunci cand forma autentica este ceruta ad probationem si operatiunea ramane valabila deoarece, daca forma este ceruta ad validitatem, in lipsa ei, insusi actul juridic este lovit de nulitate absoluta si nu se mai pune problema probei.

De exemplu, actul autentic de instrainare a unui bun anulat de instanta judecatoreasca, nu se converteste sub raportul dreptului substantial, intr-un inscris sub semnatura privata cu valoare de act de instrainare a terenului, din moment ce caracterul autentic conditioneaza insasi fiinta actului juridic, dar se poate converti intr-un antecontract de vanzare–cumparare deci, intr-o conventie prin care proprietarul se obliga sa transmita altei persoane terenul. („Tribunalul Suprem. Sectia civila”, dec. nr. 1806/ 1983).

3 INSCRISURILE SUB SEMNATURA PRIVATA

Inscrisurile sub semnatura privata sunt inscrisuri intocmite de parti, fara interventia unui organ de stat si de partile de la care emana. Semnatura este, de regula, singura, dar indispensabila conditie a inscrisului sub semnatura privata. Inscrisul poate fi scris de mana de catre una din parti, de ambele parti sau de un tert, dactilografiat, litografiat sau imprimat, dar semnatura trebuie sa fie scrisa de mana partilor.

Exceptional, legea cere in anumite cazuri si unele conditii speciale. Este vorba de conditia „multiplului exemplar” si mentiunea „bun si aprobat”.

Formalitatea multiplului exemplar este ceruta in cazul inscrisului sub semnatura privata ce constata conventii sinalagmatice, pentru ca fiecare din partile conventiei sa o poata dovedi in caz de litigiu. Conform art.1179 alin.1 din C.civ., actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cate parti cu interese contradictorii sunt. Fiecare exemplar trebuie sa faca mentiune de numarul originalelor care s-au facut. Lipsa de mentiune ca originalele s-au facut in numar indoit, intreit etc., nu poate fi opusa de acela care a executat din parte-i conventia constatata prin act.

In practica, s-a decis ca lipsa mentiunii multiplului exemplar poate fi invocata numai de partile contractante, nu si de terti. In orice caz, aceasta lipsa se acopera daca toate exemplarele se acopera in instanta.

Atat in literatura cat si in jurisprudenta, s-au cristalizat o serie de cazuri in care, fata de dispozitiile legale si de ratiunea art.1179, conditia multiplului exemplar nu se cere:

1. in cazurile in care un inscris este nul ca inscris autentic, dar este valabil ca inscris sun semnatura privata;

2. cind conventia sinalagmatica s-a incheiat prin corespondenta (oferta urmata de acceptare);

 cind inscrisul s-a intocmit intr-un singur exemplar si acesta a fost lasat in pastrare la un tert[5];

4. inscrisul va fi valabil desi s-a intocmit intr-un singur exemplar, daca partile il recunosc fie expres, fie tacit prin faptul ca una din parti nu se opune la folosirea exemplarului unic in instanta de partea potrivnica[6].

Mentiunea „bun si aprobat” este ceruta in cazul inscrisurilor sub semnatura privata ce constata conventii din care se nasc obligatii unilaterale. Art.1180 alin.1 din C.civ. prevede ca actul sub semnatura privata, prin care o parte se obliga fata de alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie inscris in intregul lui de acela care l-a semnat, sau cel putin acesta, inainte de a semna, sa adauge la sfarsitul actului cuvintele „bun si aprobat”, aratand intotdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa semneze. Textul urmareste protectia debitorului impotriva abuzului creditorului care a primit semnatura in alb. Mentiunea „bun si aprobat” poate cunoaste si alte variante de formulare – nu este o formula sacramentala – fiind necesara numai daca inscrisul nu este scris in intregime de cel ce se obliga si numai in masura in care este vorba de obligatie unilaterala ce are ca obiect o suma de bani sau o catime determinata de lucruri fungibile.

Potrivit art.1181 din C.civ., daca exista nepotriviri intre suma (catimea) trecuta in act si cea scrisa in formula „bun si aprobat”, desi si actul si formula au fost scrise de cel ce s-a obligat, obligatie ce prezuma ca este cea mai mica, daca nu se probeaza in care parte este greseala.

Legea cambiei si biletului la ordin modificate prin Legea 83/94 prevad, in art.6 si, respectiv art.9, o alta solutie, dand precadere sumei inscrise in litere si numai daca si intre acestea exista nepotriviri, debitorul va fi obligat pentru suma cea mica.

Aceasta mentiune nu este necesara in urmatoarele cazuri:

1. cand obligatia unilaterala are ca obiect un lucru cert si determinat ori prestatii de a face sau a nu face;

2. cand obligatia debitorului nu este determinata;

 in cazul chitantelor liberatorii, deoarece in acest caz, inscrisul nu se refera la nasterea unei obligatii ci, la executarea ei;

4. in cazul inscrisului nu ca inscris autentic ce constata o obligatie unilaterala ce are ca obiect o suma de bani sau o catime de lucruri fungibile, daca este semnat[7].

C.civ. prevede in art.1180 alin.2 ca sunt supusi regulii „bun si aprobat” comerciantii, industriasii, plugarii, slugile si oamenii care muncesc cu ziua. Aceasta expresie este justificata de experienta profesionala in cazul comerciantilor, iar in celelalte cazuri, de lipsa de carte. Cu privire la aceasta ultima categorie de persoane, se constata ca art.1180 alin.2 a devenit inaplicabil prin intrarea in vigoare a Constitutiei din 1948 ce consacra egalitatea, fara deosebire de gradul lor de cultura.

Daca inscrisul sub semnatura privata nu este semnat ori in cazul in care s-au indeplinit formalitatile multiplului exemplar sau nu, exista mentiunea „bun si aprobat”, desi potrivit legii era necesar inscrisul, acesta nu are putere probatorie, dar actul juridic pe care il constata este valabil si va putea fi dovedit prin alte mijloace de proba, chiar inscrisul nul constituind un inceput de proba scrisa.

Printr-o hotarare a Tribunalului Suprem s-a prevazut ca instanta ar trebui in acest caz, sa puna in vederea reclamantului sa propuna probe noi ori sa le ordone din oficiu si sa nu respinga cererea ca nedovedita.

In ce priveste forta probanta a inscrisului sub semnatura privata, art.1177 alin.1 din C.civ. dispune ca, cel caruian i se opune un act sub semnatura privata, este obligat sa recunoasca sau sa tagaduiasca scrierea sau semnatura sa[8]. Astfel, potrivit art.1176 din C.civ., actul sub semnatura privata, recunoscut de acela care i se opune sau privit, dupa lege, ca recunoscut, are acelasi efect ca si actul autentic, intre cei ce l-au semnat si cei care reprezinta drepturile lor. In ceea ce priveste tagaduirea actului, mostenitorii sau cei ce reprezinta drepturile aceluia al caruia se pretinde a fi actul, pot declara ca nu cunosc scrierea sau semnatura autorului lor, potrivit art.1177 alin.2. In acest caz, ca si atunci cand partea nu recunoaste scrierea sau semnatura sa, instanta va ordona verificarea actului.

La fel ca si cuprinsul inscrisului, semnatura si data inscrisului sub semnatura privata este supusa conditiei recunoasterii. Intre parti, data este valabila pana la proba contrarie, dar tertilor le este opozabila numai data certa. Terti in aceasta materie sunt considerati dobanditorii cu titlu particular (cumparator, locatar) si creditorii partilor atunci cand, invocand drepturile proprii, actioneaza prin actiunea pauliana. Nu sunt considerati terti succesorii universali si cei cu titlu universal, cu exceptia mostenitorilor rezervatari, in masura in care li s-a atins rezerva prin acte cu titlu gratuit (conform lucrarii „Teoria generala” de I. Stoenescu, S. Zilberstein).

Art.1182 din C.civ. prevede ca inscrisul dobandeste data certa din ziua prezentarii lui la o institutie de stat, a inscrierii lui intr-un registru anume destinat, a mortii partii care a semnat inscrisul sau a uneia din partile ce a semnat sau a trecerii inscrisului, chiar si in prescurtare in actele intocmite de functionarii de stat, precum procesele verbale pentru punerea de sigilii sau de inventariere. Inscrisul sub semnatura privata prezentat unei institutii de stat dobadeste data certa daca se inregistreaza la aceea institutie sau daca pe inscris se face mentiune despre data stampilarii certificata de stampila.

Potrivit art.8 din Legea nr. 36/95, notarul public si misiunile diplomatice  si oficiile consulare ale Romaniei, dau data certa inscrisurilor care li se prezinta in acest scop.

Dupa cum rezulta din art.46 din C.com., legiuitorul s-a departat in materie comerciala de reglementare din civil si nu a dat preferinta probei scrise. Explicatia consta in faptul ca numarul mare, frecvent al operatiunilor comerciale, precum si claritatea cu care se incheie, impiedica partile sa redacteze acte scrise. Uneori se are in vedere si evitarea unor cheltuieli cu taxele de timbru ori necesitatea pastrarii secretului operatiunilor comerciale.

Totusi, in mod exceptional, legislatia comerciala pretinde act scris, fie ad validitatem, fie ad probationem.

Actul scris este cerut este ad validitatem in urmatoarele cazuri:

a. constituirea societatii comerciale, reglementata de Legea nr. 31/90. Legea pune conditia autentificarii notariale;

b. din art.1 si art.2 ale Legii nr. 58/ 94 rezulta ca, prin esenta sa, cambia este un inscris sub semnatura privata, dar nimic nu se opune sa fie si un act autentic. Forma autentica este chiar necesara  daca tragatorul nu stie carte sau nu poate sa semneze;

5. contractul de inrolare al echipajului unei nave;

6. contractul de imprumut maritim.

Alteori, actul scris este cerut ad probationem:

a. art.256 din C.com. dispune ca, asociatiunile in participatiune reglementate de art.251-255 sunt scutite de formalitatile stabilite pentru societati dar ele trebuie sa fie probate prin act scris. Aceeasi solutie este prevazuta de C.civ. in art.258 si pentru asociatiunea de asigurare mutuala dar, in doctrina, se apreciaza ca, dupa aparitia Legii nr. 47/91 privind societatile comerciale din domeniul asigurarilor, dispozitia din C.com. nu mai prezinta interes practic;

b. in materie de gaj – fata de terti, gajul nu poate fi dovedit decat prin inscris;

c. contractul avand ca obiect  construirea (conform art.491), instrainarea (conform art.493), gajarea, inchirierea vaselor comerciale trebuie sa fie probate prin act scris;

d. contractele de asigurare trebuie, de asemenea sa se faca in scris;

e. contractul de consignatie.

In aceste cazuri in care forma scrisa este ceruta ad probationem, isi gaseste aplicare art.55 din C.com. potrivit caruia, cand C.com. cere proba prin scris, proba testimoniala nu poate fi admisa decat in cazurile in care este permisa si de C.civ..

Nefiind admisibila proba cu martori, nu pot fi admise nici prezumtiile simple deoarece, art.1203 din C.civ. dispune categoric ca ele nu sunt permise magistratilor decat numai in cazurile cand este permisa si dovada cu martori. Pe de alta parte, deoarece art.55 restrange numai proba cu martori si prezumtiile simple, cand este vorba de un act comercial pentru care C.com. cere proba scrisa, este posibila dovada prin scrisori sau facturi.

In legatura cu inscrisurile sub semnatura privata, sa mai retinem ca, in materie comerciala nu-si gasesc aplicare dispozitiile art.1171 si ale art.1180 deci, nu este necesara formalitatea multiplului exemplar si mentiunea „bun si aprobat” care nu au ratiune in aceasta materie, din moment ce art.46 din C.com. admite orice fel de proba. De asemenea, nu-si gaseste aplicare art.1182 din C.civ. care se refera la data certa. In materiile comerciale[9], data actelor si contractelor comerciale trebuie sa arate locul, ziua, luna, anul si ea poate fi stabilita, conform art.57 din C.com., fata de cei de-al III-lea, prin toate mijloacele de proba.

In afara de inscrisurile autentice si inscrisurile sub semnatura privata, C.civ. se refera si la registrele comerciantilor (art.1183 si art.1184), registrele, cartile sau hartiile casnice (art.1185), mentiunea creditorului pe titlu de creanta (art.1186) si la raboaje (art.1187) iar in C.com., in art.46 la facturi acceptate, corespondenta, telegrame si registrele partilor.

         

4. ALTE INSCRISURI

4.1. Registrele, cArTile Si hartiile casnice (domestice)

Aceste inscrisuri, care nu constituie o proba preconstituita, cuprind insemnari pe care persoanele le fac in legatura cu activitatea lor curenta, care se pot referi si la fapte juridice cum ar fi un imprumut, plata unei datorii. Deoarece nu sunt tinute regulat, ca si registrele comerciantilor, ele nu fac dovada in favoarea celor care le detine dar, conform art.1185 din C.civ., au putere in contra lui cand cuprind in mod clar primirea unei plati si, in al doilea rand, cand cuprind mentiunea expresa ca nota sau scrierea din ele s-a facut ca sa tina loc de titlu in favoarea creditorului.

4.2. MenTiunea creditorului pe titlul de creanTA

Potrivit art.1186 alin.2 din C.civ., orice adnotare facuta de creditor in josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanta, este crezuta cu toate ca nu este semnata si de el data cand tinde a proba liberatiunea debitorului. Deci, textul nu creaza o dovada in favoarea creditorului pentru ca el nu-si poate constitui singur un titlu fata de debitor, marind sau ingreunand creanta acestuia. Adnotarea constituie o proba impotriva creditorului, cu conditia sa fie scrisa de el deoarece, astfel, liberatiunea ar putea sa nu exprime vointa creditorului[10]. Aceeasi putere doveditoare are si scriptura facuta de creditor pe dosul, marginea sau in josul duplicatului unui act sau chitanta dar, de acesta data, art.1186 alin.2 din C.civ. pretinde ca duplicatul sa se afle la debitor.

4. RABOAJELE

Consacrate de art.1187 din C.civ., raboajele constituie probe preconstituite dar nesemnate, iar „scrierea” este rudimentara, facandu-se cu cutitul. Folosit frecvent in urma cu multi ani pentru a face proba furniturilor zilnice de lapte, paine, rabojul consta din doua bucati de lemn egale ca lungime, fiecare pastrand cate una pe care se cresteaza fiecare prestatie. Cand crestaturile de pe amandoua bucatile sunt egale si corelative, raboajele constituie o proba eficace potrivit art.1187 din C.civ., intre persoane care au obiceiul sa se serveasca de un asemenea mijloc de proba. In doctrina s-a apreciat ca, daca crestaturile nu sunt corelative, proba va fi facuta numai pana la concurenta numarului de crestaturi potrivite, iar daca debitorul nu este in stare sa produca rabojul sau si nici sa probeze ca l-a pierdut sau ca nu a existat niciodata, rabojul creditorului furnizor face proba deplina.

4.4. FACTURILE

Legiuitorul comercial nu defineste factura si nici nu arata mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda. Se intrebuinteaza de obicei la contractele de vanzare dar, pot exista si la gaj, depozit, comision. De regula, ea cuprinde numele vanzatorului si cumparatorului, data, elemente privitoare la marfa vanduta – greutatea, numarul, masura, genul, calitatea, pretul, modul de plata. Mai pot exista mentiuni referitoare la locul de predare, momentul predarii, suportarea cheltuielilor.

Desi art.46 se refera numai la facturile acceptate, in literatura mai veche sau mai noua se face distinctie asupra fortei probante a facturii dupa cum ea a fost sau nu acceptata.

Factura acceptata face dovada atat in favoarea emitatorului cat si impotriva lui.

Acceptarea poate fi expresa, in scris sau verbal, dar si tacita, cand rezulta din fapte sau imprejurari concludente care lasa sa se inteleaga ca in acest sens a fost vointa cumparatorului (de exemplu, plateste un acont din pretul facturii, consuma marfa dupa ce a primit factura). Simpla tacere nu inseamna insa acceptare.

In cazul in care factura nu a fost acceptata ea face dovada numai impotriva celui care a emis-o. Comerciantul care a emis-o are insa dreptul sa faca dovada contrarie celor cuprinse in factura lui, prin oricare din mijloacele de proba prevazute de art.46. Chiar in urma acceptarii, acceptatul ca si emitentul, are dreptul sa dovedeasca faptul ca, ulterior au intervenit intelegeri noi prin care s-au modificat cele cuprinse in factura, ori ca acceptarea s-a dat din eroare.

Potrivit art.30 alin.2 din C.com., facturile cumparate si introduse in stabilimentele lor trebuie pastrate de comercianti cel putin 2 ani.

4.5. CORESPONDENTA

Se are in vedere comunicarea prin scrisori sau carti postale deoarece, pentru telegrame, C.com. consacra texte distincte. In momentul aparitiei Codului Comercial, corespondenta avea o importanta deosebit de mare deoarece foarte multe afaceri comerciale se tratau si se incheiau prin intermediul scrisorilor. Tocmai de aceea, art.30 alin.1 din C.com. obliga pastrarea timp de 10 ani a scrisorilor primite, iar art.25 instituie obligativitatea pentru comerciant de a copia in registrul special (registrul copier) si dupa ordinea zilei, toate scrisorile ce trimite.

In materie comerciala, scrisoarea – care semnata constituie inscris sub semnatura privata – formeaza o proba deplina, chiar in cazul art.55 din C.com., adica chiar si atunci cand legea cere act scris pentru dovedirea unui contract comercial intervenit intre parti.

In cazul conventiilor sinalagmatice, scrisoarea va proba numai consimtamantul expeditorului, urmand ca pentru dovedirea consimtamantului destinatarului sa poata fi folosit orice mijloc de proba. In general, exista o corelatie intre scrisorile trimise si cele primite, astfel ca dovada se poate face.

Se pune problema de a sti daca expeditorul se poate folosi de scisoare in conditiile in care in care ea constituie – dupa opinia majoritara – proprietatea destinatarului. De exemplu, primus trimite lui secundus o scrisoare in care determina obiectul, pretul si alte conditii ale vanzarii. Secundus raspunde: „accept conditiile din scrisoarea pe care am primit-o”. Are dreptul primus ca, in caz de contestatie, sa ceara lui secundus sa prezinte scrisoarea pe care acesta a primit-o. Raspunsul este afirmativ deoarece C.com. obliga comerciantii sa pastreze corespondenta primita si trimisa, tocmai pentru a exista posibilitatea de control. Daca totusi o parte refuza sa prezinte scrisoarea, judecatorul poate trage concluzia ca acea scrisoare are cuprinsul pe care il pretinde partea ce a cerut infatisarea. Este vorba de o prezumtie simpla.

In doctrina mai veche s-a precizat ca proba trasa din corespondenta poate stabili nu numai existenta conventiei ci si a tuturor faptelor susceptibile de a produce consecinte juridice[11].

4.6. Telegramele

Sunt asimilate de C.com. inscrisurile sub semnatura privata daca sunt indeplinite conditiile prevazute de art.47 alin.1. Astfel, telegrama face proba ca act sub semnatura privata daca:

a. este semnata de persoana aratata ca expeditor;

b. este semnata de o alta persoana decat expeditorul, dar se probeaza ca originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimisa spre predare de catre expeditor.

Rezulta din text ca, in sistemul nostru, telegrama anonima nu constituie o proba deplina ca act scris dar, daca se stabileste de la cine emana, poate constitui temeiul unei prezumtii pentru judecator.

Proba stabilirii identitatii expeditorului revine destinatarului care se serveste de telegrama. In art.47 alin.2 se precizeaza ca, daca semnatura este autentificata de catre autoritatea competenta, se aplica principiul general – deci semnatura poate fi combatuta numai prin inscriere in fals. Daca identitatea expeditorului s-a facut in alt mod, proba contrarie este admisa.

In ceea ce priveste data telegramei, art.47 alin.3 prevede ca ea stabileste, pana la proba contrarie, ziua si ora in care ele au fost cu adevarat expediate din oficiile telegrafice. Dovada potrivnica, cu orice mijloc de proba, revine celui ce contesta data[12].

In caz de eroare, la schimbarea sau intarzierea in trimiterea unei telegrame se aplica, potrivit art.48, principiile generale asupra culpei. Textul adauga ca expeditorul se prezuma afara de orice culpa daca s-a ingrijit de a colationa sau recomanda conform dispozitiilor regulamentelor telegrafice postale. Colationarea unei telegrame consta in controlarea telegramei de catre oficiul de destinatie prin cererea pe care o face oficiului de expediere sa mai repete cuprinsul originalului, inainte de a trimite telegrama destinatarului. In practica comerciala exista uzanta de a confirma prin scrisoare recomandata ulterioara continutul telegramei, evitandu-se astfel unele inadvertente.

Conform art.30 alin.1 din C.com., comerciantii sunt datori a pastra timp de 10 ani telegramele primite.

In legislatia romana nu exista reglementari speciale privind comunicarile prin telex astfel ca, in literatura si in practica arbitrala, sunt asimilate, sub aspect probator, inscrisurile sub semnatura privata, fiindu-le aplicabile, prin analogie, dispozitiile privitoare la telegrame. In cazul telexului, identificarea expeditorului se poate face, idependent de semnarea textului transmis, printr-un nomenclator special. Sarcina de a proba ca telexul a fost primit de destinatar apartine expeditorului. Tot prin analogie, s-a decis ca se vor aplica, in lipsa de reglementare expresa, dispozitiile referitoare la telegrame si in cazul telefaxului.

4.7. Registrele comerciale

C.com. reglementeaza in art.50–56 proba prin registru comercial. La ele se refera si art.1183–1184 din C.civ.. art.22 din C.com. precizeaza ca, registrele obligatorii pentru comercianti sunt:

- registrul general;

- registrul de inventar;

- registrul copier.

Referitor la registrul general, art.23 precizeaza ca in el comerciantul inscrie pe fiecare zi ce are sa ia si ce are sa dea, operatiunile comertului sau, conventiile, acceptiunile efectelor comerciale si, in general, tot ce primeste si plateste sub orice titlu, trecand la fiecare sfarsit de luna sumele intrebuintate pentru cheltuielile casei sale. In art.24 din C.com. se precizeaza ca, la inceputul activitatii comerciale si in fiecare an, comerciantul este dator sa formeze, sub semnatura sa, un inventar al averii sale mobile si imobile, al datoriilor sale active si pasive, incheind bilantul convenit. Inventarul si bilantul le va copia in registrul special pentru acesta, registrul inventar si le va semna.

Registrul copier contine, conform art.25, copia dupa ordinea zilei, a tuturor scrisorilor pe care le trimite. Este vorba desigur, numai scrisorile de afaceri.

In legatura cu regimurile obligatorii, C.com. impune anumite formalitati ce sunt de natura sa creeze incredere in mentiunile inscrise in ele si astfel, sa justifice forta probanta ce li se recunoaste.

Se pune problema insa daca dispozitiile Codului Comercial mai sunt astazi aplicabile in conditiile in care exista o lege a contabilitatii.

Raspunsul il gasim in corelatia dintre legea generala si legea speciala; aceasta din urma are prioritate, iar in masura in care tace ea, se completeaza cu legea generala. Legea speciala in acest caz este Legea contabilitatii nr. 82/ 91.

Astfel, conform art.20 alin.1, principalele registre ce se folosesc in contabilitate si care sunt obligatorii, sunt:

- registrul general;

- registrul inventar;

- Cartea Mare.

Ministerul Finantelor poate excepta folosirea unora din aceste registre de catre unele persoane, prevazut in art.1 din lege, dupa cum si art.34 din Codul

Comercial prevede persoanele carora nu li se aplica dispozitiile referitoare la registre.

Regulamentul de aplicare al Legii contabilitatii prevede in amanunt ce trebuie sa cuprinda registrele si modul de tinere al acestora. Prin art.6 se precizeaza expres ca ele pot fi admise ca probe de justitie, iar art.117 dispune ca ele pot fi prezentate sub forma de registru, foi volante, fise, documente informatice. Ele se numeroteaza inainte sau pe masura intocmirilor, iar la inchiderea conturilor acestea se bareaza, nefiind admisa inregistrarea unor operatiuni ulterioare.

Conform art.25, registrele, ca si documentele justificative care stau la baza inregistrarilor, se pastreaza timp de 10 ani cu incepere de la data incheierii exercitiului in cursul caruia au fost intocmite.

Legea contabilitatii nu vorbeste de registrul copier. Aceasta nu inseamna ca a disparut obligativitatea pastrarii corespondentei timp de 10 ani. Desi nu se mai copiaza, ea trebuie pastrata in ordine cronologica.

De mentionat este faptul ca, in afara registrelor la care se refera art.20 din Legea nr. 82/ 91, mai exista si alte registre obligatorii in cazul societatilor comerciale (art.127 si art.146 din Legea nr. 31/90).

Conform art.146 alin.4 din Legea nr. 146/90, la intrunirile Consiliului de administratie, directorii vor prezenta rapoarte scrise despre operatiunile pe care le-au executat, iar comitetul de directie va prezenta registrul deliberarilor sale. Conform alin.6 din aceeasi lege, la fiecare sedinta se va intocmi un proces-verbal care va cuprinde ordinea deliberarilor, deciziile luate, numarul de voturi intrunite si opiniile separate.

Potrivit art.50 alin.1, registrele comerciantilor tinute in regula, pot face proba in justitie intre comercianti, pentru fapte si chestiuni de comert. Efectul este acelasi, dupa cum se prevede in alin.2 desi in registre de prepusul care tine scriptele sau este insarcinat cu contabilitatea.

Registrele care pot face proba in justitie sunt cele obligatorii. S-a decis ca cele facultative pot servi la fundamentarea unor prezumtii.

Din exprimarea „pot face proba in justitie” rezulta ca instanta va opina daca ele fac proba sau nu. De altfel, art.54 precizeaza ca judecata este in drept a aprecia daca se poate atribui continutului registrelor unui comerciant un caracter de validitate mai mult sau mai putin mare, daca trebuie a se renunta la aceasta proba in cazul cand registrele comerciale ale partilor nu concorda, sau a atribui o credinta mai mare registrelor uneia din parti.

Dispozitiile din C.com. au in vedere proba dintre comercianti, ce aveau aceasta calitate in momentul in care a avut loc raportul juridic ce voiesc sa-l dovedeasca si nu se ocupa de proba registrelor unui comerciant in caz de litigiu cu un necomerciant. Pentru aceasta ipoteza exista texte in art.1183 din C.civ. care stabileste ca registrele comerciale nu fac credinta despre vanzare ci, cuprind in contra persoane necomerciante, iar in art.1184 se prevede ca registrele se cred in contra comerciante, dar cel ce voieste a profita de ele nu poate desparti cuprinderea lor, lasand aceea ce poate fi contrar.

In cazul in care registrele nu sunt tinute in regula, art.51 dispune ca ele nu sunt primite a face proba in justitie spre folosul celui ce l-a tinut. Este discutabila problema daca astfel de registre pot sa constituie un fundament pentru prezumtii. Intr-o solutie a Casatiei din 1938 s-a decis ca, daca registrele unui comerciant nu pot constitui o proba completa in procesul sau, atunci cand nu sunt regulat tinute, judecatorul poate totusi sa le consulte cu titlu de informatie si sa scoata din ele prezumtiuni de natura a determina aprecierea sa. Exista opinii in sensul ca nici prezumtii nu se pot trage din ele, deoarece aceasta inseamna a nesocoti art.50-51. A admite ca registrele neregulat tinute pot fundamenta prezumtii, ar insemna sa ajungem la urmatoarea situatie: din moment ce, in baza art.46 prezumtiile sunt admise contra si peste continutul unui act scris, registrele neregulat tinute ar putea fi admise ca dovada peste continutul registrelor regular tinute, ceea ce nu se poate admite. Registrele comerciantilor, chiar netinute in regula, fac insa proba in cartea lor. Dar, conform art.1184 din C.civ., partea care voieste a se referi la ele nu poate scinda continutul lor.

Registrele comerciale pot ajunge in fata justitiei prin comunicare si infatisare.

Comunicarea, potrivit art.31 din C.com. nu poate fi ordonata de judecata dupa cererea unei parti decat in afaceri de succesiuni, comunitati de bunuri, societati si in caz de faliment. Astfel, potrivit art.21 din Legea nr. 64/95 privind procedura reorganizarii si lichidarii judiciare, cererea debitorului va trebui insotita, intre altele, de copii de pe registrele contabile curente, iar aceasta obligatie este prevazuta si pentru ipoteza in care cererea de declansare a fost facuta de alte organe sau persoane abilitate de lege, conform art.29.

De mentionat, in primul rand, ca fata de dispozitiile in vigoare, instanta din oficiu ar putea dispune si ea comunicarea dar numai in litigiile anume prevazute in text. A comunica registrele inseamna a da posibilitatea partii adverse sa cunoasca in intregime continutul lor, dezvaluindu-se secretul profesional. Datorita acestui motiv se limiteaza categoriile de litigii in care se poate admite comunicarea. Trebuie totusi retinuta precizarea care se facea in doctrina mai veche, valabila si astazi ca, in cazul unei societati, comunicarea nu se poate solicita de catre actionari, in cazul societatilor pe actiuni si in comandita pe actiuni, deoarece ei pot cerceta numai registrele  prevazute in art.128 din Legea nr. 31/ 90.

Infatisarea este reglementata de art.32 din C.com.. In cursul unei contestatiuni de oricare natura – comerciala sau civila – judecata, dupa cererea unei parti sau chiar din oficiu, va putea ordona infatisarea registrelor spre a se extrage din ele numai ceea ce se refera la litigiu.

Infatisarea presupune deci, numai cercetarea de catre instanta, expert sau partea adversa a registrelor intr-un loc determinat si numai asupra punctului contestat spre a se extrage din ele ceea ce este relativ la litigiu. Ea se poate dispune, desigur, numai fata de partea care, fiind comerciala, este obligata sa tina aceste registre. Pentru ca este o masura grava, care partial afecteaza secretul profesional, instanta va incuviinta sau va ordona infatisarea cu prudenta, numai atunci cand interesul adversarului sau al cauzei o cere imperios.

De altfel, trebuie retinut ca, atat comunicarea cat si infatisarea raman la aprecierea judecatorului.

In cazul in care registrele se afla in raza altei instante decat cea care solutioneaza litigiul, art.33 permite comisie rogatorie, urmand ca cele consemnate intr-un proces-verbal sa fie trimise instantei unde cauza este pendinte.

Prezentarea si comunicarea presupun existenta registrelor. Existenta este prezumata, deoarece art.30 impune pastrarea lor timp de 10 ani. Daca comerciantul pretinde ca nu are registre, trebuie sa dovedeasca acest lucru, justificand lipsa lor. In caz de refuz de prezentare, se poate trage concluzia ca sustinerea adversarului este intemeiata.

5. ADMINISTRAREA PROBEI PRIN INSCRISURI

Potrivit art.112 si art.116 din C.proc.civ., partile vor anexa la cererea de chemare in judecata si la intampinare copii certificate de pe inscrisurile folosite ca mijloc de proba sau, daca nu au procedat in acest mod, le vor depune la prima zi de infatisare. Daca inscrisurile sunt scrise in limba straina sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte (conform art.112 alin.4). Daca se tagaduieste exactitatea traducerii in limba romana sau a scrierii latine, se poate recurge la traducator autorizat.

Daca proba prin inscrisuri a fost incuviintata, in conditiile art.138 din Codul de Procedura Civla, dupa prima zi de infatisare si procesul s-a amanat, partea este obligata, sub pedeapsa decaderii, sa depuna cu cel putin 5 zile inainte de termenul de judecata, copii certificate de pe inscrisuri. Partile sunt datoare sa aiba asupra lor in sedinta, originalul inscrisului sau sa-l depuna mai inainte in pastrarea grefei, sub pedeapsa de a nu se tine sema de inscris (conform art.139 alin.1 din C.proc.civ.). Daca s-a depus numai o parte dintr-un inscris privitor la pricina, instanta poate dispune, la nevoie, infatisarea inscrisului in intregime (art.112 alin.3).

Inscrisurile depuse de parti raman dobandite judecatii si nu se mai pot retrage fara invoirea partii potrivnice. Daca inscrisurile sunt depuse in original nu vor putea fi retrase decat dupa ce se vor lasa copii legalizate de grefa instantei (conform art.140).

Legea reglementeaza si situatiile in care inscrisurile nu se gasesc la partea care doreste sa le foloseasca ci la partea potrivnica ori la o terta persoana sau la un organ de stat (potrivit art.172-176 din Codul de Porcedura Civila).

Daca partea invedereaza ca adversarul detine un inscris privitor la pricina, instanta poate ordona infatisarea lui, iar daca acesta refuza sa raspunda la interogatoriul care s-a propus pentru dovedirea detinerii sau existentei inscrisului, ori se dovedeste ca l-a ascuns sau l-a distrus sau daca, desi s-a dovedit detinerea inscrisului, nu-l infatiseaza, instanta va putea socoti ca inscrisul are continutul pe care il ptretinde partea ce a solicitat infatisarea inscrisului (conform art.172 si art.174 alin.1). Potrivit art.172 alin.2, cererea de infatisare a inscrisului nu poate fi respinsa daca inscrisul este comun ambelor parti sau daca partea potrivnica s-a referit la el in fata instantei ori de cate ori daca, dupa lege, ea este obligata sa infatiseze inscrisul. Cererea va fi insa respinsa daca cuprinsul inscrisului priveste chestiuni cu totul personale, daca infatisarea inscrisului ar incalca indatorirea de a pastra secretul si atunci cand ar atrage urmatoarea penalizare impotriva partii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispretului public (art.173).

In situatia in care inscrisul este detinut de o terta persoana, aceasta va fi citata ca martor, punandu-i-se in vedere sa aduca inscrisul, sub pedeapsa de despagubire pentru fiecare zi de intarziere (in conformitate cu art.175 alin.2).

Conform art.175 din legea mai sus mentionata, daca inscrisul se gaseste in pastrarea unei autoritati sau a altei persoane, instanta va dispune aducerea lui in termenul fixat in acest scop. Cel care detine inscrisul este indreptatit sa refuze aducerea lui in cazurile prevazute de art.17

Infatisarea si aducerea inscrisului se fac pe cheltuiala partii care a cerut dovada; suma de plata va fi stabilita prin incheiere irevocabila.

Daca inscrisul se gaseste la o autorizat, instanta va lua masuri pentru aducerea lui, sub aceeasi sanctiune ca si in cazul tertului, persoana fizica, pronuntata impotriva sefului autorizat, in cazul in care in mod neintemeiat refuza transmiterea inscrisului (art.175 alin.1). Exista si cazuri in care legea speciala a inlocuit daunele cominatorii cu o amenda cominatorie. Daca inscrisul nu poate fi trimis (ca in cazul cartilor funciare, registrelor), cercetarea lui se va face, cu citarea partilor, la aceasta autoritate, de catre completul de judecata. Daca autoritatea care are inscrisul se afla in alta localitate, se va recurge la comisia rogatorie (art.176).

Inscrisurile aduse ca mijloace de proba, depuse in termen si necontestate de parti, vor sprijini concluziile pe care partile le pun la sfarsitul dezbaterilor, urmand sa fie avute in vedere la pronuntarea hotararii. Conform hotararii Tribunalului Suprem, hotararea nu se poate baza pe un inscris depus de parte dupa inchiderea dezbaterilor, fara a fi fost pus in discutia partilor.

In cazul in care insa inscrisul depus de una din parti este contestat de partea potrivnica, ori daca instanta are indoieli asupra autenticitatii inscrisului, se va recurge la verificarea pe scripte sau la procedura falsului.

Verificarea pe scripte este reglementata de art.177 – 179 din C.proc.civ. si intervine in cazul in care se contesta un inscris sub semnatura privata. Art.177 si art.1177 din C.civ., obliga partea careia i se opune un inscris sub semnatura privata sa recunoasca sau sa conteste scrisul ori semnatura, numai mostenitorii sau succesorii in drept ai autorului inscrisului putand sa adopte o pozitie neutra, declarand ca nu cunosc scrisul sau semnatura acestuia.

Daca partea declara ca nu recunoaste fie scrisul, fie semnatura, presedintele completului il va obliga sa scrie si sa semneze, sub dictarea sa, parti din inscris. Refuzul de a scrie sau a semna va putea fi socotit ca o recunoastere a scrisului ori a semnaturii (conform art.178). In situatia in care aceasta verificare nu este concludenta pentru instanta, ea va dispune efectuarea unei expertize in vederea careia partile vor depune inscrisurile autentice, inscrisurile sub semnatura privata, netagaduite de parti, partea de inscris netagaduita, scrisul sau semnatura facuta inaintea instantei.

Inscrisurile depuse spre verificare vor fi semnate de presedinte, grefier si parti (conform art.179). Dupa verificarea facuta de instanta sau in raport cu concluziile expertizei, instanta va decide daca inscrisul va ramane sau nu in proces. Cel care cu rea-credinta a cerut verificarea pe scripte, poate fi amendat si obligat la despagubiri (art.185 din C.proc.civ.).

Procedura falsului este reglementata de art.180-184 din C.proc.civ. si este folosita in cazul inscrisurilor autentice care, in privinta constatarilor personale ale agentului instrumentator, fac dovada pana la inscrierea in fals. Si inscrisul sub semnatura privata poate fi defaimat ca fals, aratandu-se si autorul falsului.

In cazul inscrisului in fals, daca partea care foloseste inscrisul nu este prezenta, instanta va amana judecata si va dispune infatisarea partilor, personal sau prin mandatari cu procura speciala daca dovedesc o impiedicare bine intemeiata, termen la care cel ce a invocat inscrisul il va depune pentru verificare si va invoca mijloacele sale de aparare (art.180).

Presedintele va constata, prin proces-verbal, starea materiala a inscrisului daca exista pe el stersaturi, adaugiri sau indreptari, iar apoi il va semna spre neschimbare, impreuna cu partile si grefierul si-l va depune la grefa. Daca partile nu vor sau nu pot sa semneze, se va face mentiune in procesul-verbal (art.181).

La termenul fixat, presedintele intreaba partea care a depus inscrisul daca intelege sa se foloseasca de el. Daca nu se prezinta, refuza sa raspunda sau declara ca nu se mai foloseste de inscris, acesta va fi inlaturat din proces. Inscrisul va fi considerat recunoscut daca partea care a defaimat inscrisul nu se prezinta, refuza sa raspunda sau nu mai staruie in declaratii (art.182).

Daca se staruie in defaimarea inscrisului, instanta inainteaza inscrisul procurorului impreuna cu procesul-verbal ce se va incheia, urmand ca acesta sa faca cercetari si sa sesizeze instanta penala daca constata savarsirea unei infractiuni. Daca inscrisul este declarat fals, el va fi inlaturat din proces. In cazul sesizarii procurorului, daca partea care s-a inscris in fals arata si pe autorul sau complicele falsului, instanta civila poate suspenda judecata. Daca nu s-a procedat astfel, iar dupa ramanerea definitiva a hotararii s-a stabilit ca inscrisul era fals, este posibila revizuirea acesteia in temeiul art.322 pct.4 din C.proc.civ..

Daca instanta penala nu poate fi sesizata, fie ca pentru autorul falsului nu a fost identificat, fie pentru ca actiunea penala s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta, pe cale incidentala, de catre instanta civila, prin orice mijloace de dovada (conform art.184).



[1] A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala; A. Ionascu, Probele in procesul civil, p.156-161.

[2] A. Ionascu, Teoria generala. Chiar daca inscrisul este autentificat, actul juridic pe care-l constata poate fi atacat pentru vicii de consimtamant, lipsa de capacitate, frauda la lege sau simulatie.

[3] Autentificarea nu poate fi dovedita cu martori, astfel incat daca nu exista o incheiere de autentificare, actul nu valoreaza decat inscris sub semnatura privata.

[4] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generala, p. 35

[5] M. Eliescu, Probele in procesul civil.

[6] Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil roman. Studiu de doctrina si de jurisprudenta.

[7] E. Mihuleac, Probele in procesul civil.

[8] Mostenitorii sau cei care reprezinta drepturile aceluia al caruia se pretinde a fi actul pot declara ca nu cunosc scrierea sau semnatura autorului lor (art.1177). In acest caz, ca si atunci cand partea nu recunoaste scrierea sau semnatura sa, instanta va ordona verificarea actului (art.1178).

[9] Stefan Carpenaru, Drept comercial.

[10] P. Vasilescu, Probele in procesul civil.

[11] C. C. Arion, Istoricul probei in dreptul roman.

[12] Dovada contrarie s-ar putea face numai prin acte scrise. Vezi O. Capatana, B. Stefanescu, Op. cit. p.117.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 357
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved