Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AdministratieDrept


TEORIA PSIHANALITICA A LUI SIGMUND FREUD

Drept

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CONTRACTUL DE IMPRUMUT DE CONSUMATIE (MUTUUM)
ACTIUNEA CIVILA. MASURILE ASIGURATORII
GESTIONAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR
DESENELE SI MODELELE INDUSTRIALE - PROCEDURA DE INREGISTRARE A DESENELOR SI MODELELOR INDUSTRIALE
DREPT CIVIL - test grila
PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL
Drept civil, an 1, partea generala – drept grila
FOTOGRAFIA JUDICIARA OPERATIVA
INSTITUTIILE DREPTULUI PRIVAT - PERSOANELE, OBLIGATIILE
CONSIDERATII TEORETICE CU PRIVIRE LA DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE

TEORIA PSIHANALITICA A LUI SIGMUND FREUD

  1. Sigmund Feud si psihanaliza. Consideratii introductive



Sigmund Feud (1856-1939), medic neurolog si psihiatru vienez este creatorul psihanalizei, care, dupa cum o numea el insusi, este a treia mare infrangere a orgoliului uman : Copernic a aratat ca Pamantul nu este centrul universului, Darwin ca omul este un animal printre altele si psihanaliza demonstreaza ca „eul nu este stapan la el acasa”.

S. Freud a trait la Viena o mare parte din viata sa si cele mai importante idei    le-a publicat in primii 40 de ani ai secolului XX. Era de profesie medic si s-a ocupat de tratarea unor boli functionale care nu pareau sa aiba vreo cauzalitate organica.

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindca si Freud insusi si-a revizuit de cateva ori ideile, iar urmasii sai au continuat sa propuna revizuiri si extinderi ale acestora si dupa moartea sa. Ea a abordat domenii delicate ale vietii umane (copilaria, sexualitatea, arta) in care imixtiunea luciditatii investigatoare se izbeste, prin traditie, de multe prejudecati.

Freud considera ca fortele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul – ca sistem pulsional hedonic si vital, si Thanatosul – ca sistem distructiv; sau altfel descrise, Erosul ca instinctul vietii sau al dragostei si Thanatosul ca instinctul urii si al mortii.

El a fost primul care a operat radical asupra intelegerii notiunii de inconstient psihologic intr-un dublu sens : pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de alta parte, stabilind modul si finalitatea cunoasterii ei.

Demersul cel mai caracteristic al freudismului consta in extinderea determinismului la intreaga viata psihica, sub forma cauzalitatii absolute. Intemeiat pe analiza a nenumarate cazuri, patologice si normale, Freud afirma, pentru prima oara in acest mod categoric, ca in viata psihica nu exista nimic arbitrar, nimic intamplator si nedeterminat, totul, pana la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emotii, avand fie o cauza constienta, fie de cele mai multe ori o cauza ascunsa in structurile adanci ale inconstientului, ca atunci cand este vorba de uitari de nume, pierderi de obiecte, greseli de pronuntie, greseli de scris, substitutii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include in clasa manifestarilor de psihopatologie cotidiana. „Anumite insuficiente ale psihicului nostru – spune el – si anumite acte in aparenta neintentionate se dovedesc, daca le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate si determinate de factori ce scapa constiintei”.

Psihanaliza a avut un impact profund in tot ce inseamna gandirea moderna, incluzand aici atat literatura si filozofia, cat si conceptiile despre comportamentul criminal. Prin studiile efectuate, Freud a incercat sa demonstreze existenta unei personalitati antisociale ce tine de sfera psihologiei normale si sa explic mecanismul de formare a acesteia. Pe buna dreptate se considera ca psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminala la criminologia patologica.

  1. Conceptele de Constient, Inconstient, Eu, Sine si Supraeu

Ambitia lui Freud a fost sa deduca structura „aparatului psihic” exclusiv din studierea clinica a comportamentului omului sanatos sau bolnav, deci cu mijloace proprii psihologiei, edificand, astfel, un sistem explicativ, minutios elaborat, in scopuri de diagnoza si tratament curativ. Travaliul deductiv cerut de aceasta constructie a fost desigur enorm el efectuand, prin urmare, disectii psihologice, a facut intr-un fel „anatomie psihologica”, a deschis „viscere psihologice”, printr-o metoda originala ipotetico – deductiva, intuitiva, inductiva si analogica.

El a inceput prin a distinge in sfera psihicului doua sisteme ierarhizate : inconstientul (sistemul Ics) si constiinta (sistemul Cs), acesta din urma fiind suplimentat de un preconstient (Pcs).

Inconstientul era considerat acum realitate esentiala a psihicului, chiar psihicul insusi. Freud spunea ca „inconstientul este asemanator cu un cerc mare care ar include constiinta ca pe un cerc mai mic. Nu poate exista fapt de constiinta fara o preparatie inconstienta, in timp ce inconstientul se poate lipsi de stadiul constient, avand totusi o valoare psihica. Inconstientul este psihicul insusi in realitatea esentiala. Natura sa intima este la fel de necunoscuta ca si aceea a realitatii exterioare, iar constiinta se informeaza despre el intr-un fel atat de incomplet ca si organele noastre de simt despre lumea exterioara.”

Constiinta pe de alta parte, era privita ca un simplu organ de perceptie interioara, fara consistenta si lipsit de memorie. Astfel Freud spune ca aceasta constiinta „nu este decat un organ de simt care permite perceperea calitatilor psihice () Aparatul psihic, care este deschis asupra lumii exterioare prin organele de simt ale sistemului sau    de perceptie, este el insusi lume exterioara pentru organul de simt al constiintei, care de altfel isi gaseste in acest raport justificarea sa teleologica.”

Continutul inconstientului consta dintr-un nucleu de „formatiuni psihice mostenite”, analoage cu instinctele animalelor, la care se adauga produsele de refulare. Aceste elemente respinse de constiinta nu se impaca insa cu exilarea in inconstient si incearca in permanenta, folosind stratageme si subterfugii, sa revina in arena constiintei, unde se poate realiza integral placerea, conform unui principiu dupa care s-ar conduce intreaga viata pulsionala cu derivatele ei, tinand spre o reducere a tensiunilor energetice.

Conflictul intrapsihic dintre inconstient si constiinta impregneaza intreaga viata

a individului. „Principiul placerii”, propulsat de inconstientul axat pe viata biologica, animala, i se opune „principiului realitatii”, promovat de constiinta centrata pe viata social – morala a omului, generatoare de constrangeri firesti. Presiunile inconstientului asupra constiintei duc la manifestari morbide, la dramatice tulburari de echilibru sau, cel putin, la acte de comportament enigmatice, absurde sau ciudate, regizate de motivatie ascunsa, abisala.

Evoluand cu obiectivitate ponderea alarmanta a motivatiei inconstiente, nu numai in comportamentul patologic, dar si in cel cotidian, psihanaliza freudiana isi propune sa rastoarne in favoarea suprematiei constiintei, a ratiunii, a omului sociabil. Freud scrie ca „intreaga sarcina a tratamentului psihanalitic ar putea fi rezumata in formula : transformarea oricarui inconstient patogenic in constient”.

Incepand din 1920, Freud isi revizuieste in multe privinte teoria pulsiunilor si teoria referitoare la structura „aparatului psihic”, care, dupa cum conchide el, „s-a dezvoltat tocmai datorita efortului de exploatare a lumii exterioare si care a trebuit, in consecinta, sa realizeze in structura sa un anumit grad de adaptare”.

De data aceasta el va descrie trei instante psihice, antinomice in grade diferite, intre care se instituie complexe raporturi dinamice, economice si implicit structurale : Sinele, Eul, Supraeul.

Sinele este cea mai arhaica instanta a psihicului, el contine tot ce este ereditar, dat la nastere, ceea ce este constitutional, instinctele inainte de toate, care isi au originea in organizarea somatica si isi gasesc aici o prima exoresie psihica, in forme necunoscute noua. Inconstientul nu mai este acum o instanta, ci o caracteristica a celor trei instante, pentru ca si supraeul este inconstient, iar eul are si el o dimensiune inconstienta. Sinele este marele izvor de miscari biologice si psihologice, adica acei stimuli si impulsuri care stau la baza tuturor comportamentelor. Acesta contine libido-ul, intreaga forta a energiei sexuale a individului, ca o „dorinta de viata”, difuza si tenace regasita la toate animalele. Alaturi de instinctele, tendintele si inclinatiile primare in a caror constelatie un rol determinant il are instinctul sexual se adauga instinctele agresive distructive.

Sinele este in permanenta inconstient si raspunde numai la ceea ce     Freud a numit „principiul placerii” – daca te simti bine fa-o.

Constituind partea cea mai veche, mai adanca si mai ascunsa a vietii psihice, fiind denumita si partea abisala a acesteia, sinele este considerat polul energetic, dinamic, pulsional al intregii personalitati si se caracterizeaza prin tendinta de refulare, adica de revarsare in viata constienta, aflandu-se din acest motiv intr-un conflict inevitabil si permanent cu eul si supraeul.

Sub influenta lumii reale exterioare a mediului inconjurator, o portiune a Sinelui sufera o dezvoltare speciala. Din ceea ce initial constituia un strat cortical, prevazut cu organe de receptare a stimulilor si cu dispozitive care actioneaza ca un ecran protector impotriva stimulilor, ia nastere o structura aparte care, de acum inainte, actioneaza ca un intermediar intre Sine si lumea exterioara. Aceasta zona a psihicului a luat denumirea de Eu.

Ca urmare a conexiunii preexistente dintre stimuli si activitatea motrice (musculara), Eul are sub comanda sa miscarile voluntare, cu rol in autoconservare. Relativ la realitatea din afara, Eul isi indeplineste sarcina luand cunostinta de stimuli foarte puternici (prin fuga), prin interactiunea cu stimuli moderati (adaptare) si in final, invatand sa transforme in avantajul sau lumea exterioara (prin activitate).

Eul (Ego) reprezinta constiinta de sine, nucleul personalitatii, in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine, precum si atitudinile constiente sau inconstiente despre cele mai importante valori sau interese. Eul este acela care asigura echilibrul intre instinctele si tendintele profunde ale individului, pe de o parte, si normele primite prin educatie si realitatea obiectiva, pe de alta parte.

Lunga perioada a copilariei, in decursul careia fiintele umane in devenire raman sub dependenta parintilor, lasa dupa ea, ca un precipitat, inchegarea in perimetrul eului a unei structuri speciale, prin care se prelungeste influenta paterna si materna. Aceasta structura poarta denumirea de Supraeu.

Cea de-a treia instanta a psihicului uman reflecta nivelul de implicatie social – culturala a personalitatii, fiind expresia influentei pe care mediu social si cultural o exercita asupra psihicului. Supraeul reprezinta achizitia cea mai recenta a personalitatii si in acelasi timp calea pe care acesta sufera influente de ordin pozitiv sau negativ din partea mediului uman. Ca si Eul, aceasta instanta reprezinta un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai evident cu cat omul este mai matur, mai sanatos si mai elevat sub aspect social.

Intre cele trei instante ale psihicului apar stari tensionale, conflictuale, eul fiind supus atacurilor celorlalte doua „puteri”, ostile si incompatibile : pulsiunile instinctive ale Sinelui si cenzura exercitata de Supraeu. Eul controleaza cerintele instinctuale de la nivelul Sinelui, ia decizii privind permisiunea de satisfacere a acestora, prin amanarea satisfacerii in conditii de timp si de timp de mediu favorabile, sau prin suprimarea totala a excitatiei.

Destinul instinctelor este triplu : satisfacerea imediata ce consta intr-o descarcare pulsionala (instinctele de la nivelul Sinelui trec de bariera impusa de cenzura Eului si Supraeului), refularea insotita de dezvoltarea unor formatiuni de substitutie, de simptome morbide (instinctele nu pot trece dincolo de cenzura si sunt reprimate la nivelului Sinelui) si sublimarea ce consta in canalizarea intr-o activitate derivata, investitia de energie fiind denaturata pentru creatia artistica, stiintifica, sportiva sau pentru alte activitati de ordin social superior (in acest caz instinctele sunt transformate de catre Eu intr-o forma care sa poata depasi cenzura Supraeului).

Pulsiunile stocate la nivelul inconstientului pot rabufni sub diferite nuante si manifestari, strabatand astfel cenzura pe care o instituie Eul si Supraeul. Aceste rabufniri pot consta in anumite manifestari din primii ani de copilarie, mai ales comportamentele violente si de nesupunere; in vise, care nu sunt decat forme deghizate ale unor trairi interioare ce pot fi descifrate; lapsusuri de vorbire sau de scris, ce apar mai ales in momente de oboseala sau de distractie; in asa numitele acte ratate „complexe” de diferite feluri; activitati de analiza psihica pe care se intemeiaza metoda psihanalitica.

Din cele aratate se observa ca freudismul profeseaza o conceptie dinamica asupra personalitatii, structura acesteia fiind inteleasa, ca rezultat al interactiunii dintre fortele psihice interne si conditiile mediului extern, conceptie net superioara celor anterioare si care – dupa cum apreciaza multi specialisti – nu si-a epuizat inca posibilitatile.

  1. Continutul teoriei psihanalitice

Psihanaliza nu se limiteaza la constatari de fapte, ci in mod invariabil si necesar trece la interpretarea lor in lumina unui principiu general, interpretarea fiind, dupa cum remarca Daniel Lagache, „actul psihanalitic prin excelenta”, prin care se exprima interdependenta faptelor conform unei conceptii deterministe in care, examinandu-se efectele (simptomele) se cauta cauzele, dupa un model deductiv, care duce la variabilele dependente de la variabilele independente. „Scopul nostru – spune     Freud – este acela al stiintei in general : noi vrem sa intelegem fenomenele, sa le legam unele de altele si, in cele din urma, sa sporim pe cat posibil puterea noastra asupra lor.”



Contributia psihanalizei freudiene la dezvoltarea gandirii criminologice este greu de evaluat, datorita caracterului vast si evolutiv al operei sale.

In conceptia lui Freud, diferenta dintre infractor si noninfractor s-ar situa la nivelul Supraeului, in sfera Sinelui si Eului neexistand deosebiri semnificative. Pulsiunile organice antisociale, tendintele criminogene ar fi astfel prezente la toti indivizii. Acestea raman ascunse in pliurile cele mai profunde ale personalitatii individului, fiind controlate si stapanite pe masura dezvoltarii acestuia si trecerii la faza adulta de catre Eu, care se desavarseste in permanenta, datorita experientelor succesive traite de individ in cursul procesului de maturizare, prin structurarea constiintei morale (a Supraeului). Freud considera ca structurarea Supraeului este marcata indeosebi de procesul de indentificare, de amintirea tatalui asociata ideii de bine si rau, ca si regulile de morala proprii grupului familial in care individul se dezvolta. Supraeul este cel care dicteaza Eului, acesta din urma supunandu-se sau nu ordinului de a controla si stapani pulsiunile Sinelui.

Asadar un Supraeu supradezvoltat constituie, in opinia lui Freud, o sursa a comportamentului criminal.

Teoria sexualitatii reprezinta capitolul cel mai indraznet, dar si cel mai spinos al psihanalizei. Cercetarile si elaborarile teoretice ale lui Freud in acest domeniu, desi intemeiate pe date clinice de necontestat, au intampinat o opozitie continua si multiforma, mergand de la exprimarea unor naive perplexitati sau de la in indreptatite problematizari de ordin stiintific, pana la injurii, anatema si boicot, tacit sau manifest.

Pusa in fata unor acuzatii si obiectii diverse intre care aceea de „pansexualism”, Freud si-a aparat netulburat punctul de vedere, continuand sa vorbeasca si sa trateze deschis problemele sexualitatii umane.

Sustinand determinismul sexual al nevrozelor si in buna masura al comportamentului uman de toate zilele, Freud s-a gasit la un moment dat in fata unor dificultati de ordin teoretic, cat si practic, retrospectivele psihanalitice ducand intotdeauna la identificarea unor evenimente traumatice (traumatisme psihice, trairi socante) care se localizau in copilarie si se legitimau ca factori determinanti ai tulburarilor conduitei omului. Toata lumea privea insa copilaria ca pe o varsta a inocentei a puritatii desavarsite, considerand-o straina de orice coloratura sexuala.

Freud a pornit de la premisa (axiomatica) ca perversiunile (adica tot ce, chiar si in expresie lingvistica comuna, se recunoaste a fi „aberatie sexuala”) tin de manifestarile sexualitatii, indiferent daca le consideram normale sau patologice, fiind guvernate in mod vadit de ceea ce el a numit „principiul placerii”.

Atentia se concentreaza asupra numeroaselor manifestari de acest gen la copil, dezvoltandu-se o teorie a autoerotismului si a zonelor erogene, facandu-se distinctie intre genital si sexual si tragandu-se concluzia ca, din moment ce este un adevarat „pervers polimorf”, copilul traieste o viata sexuala sui generis, divizata in studii caracteristice, in conformitate cu zona erogena de predilectie (orala, anala, genitala). Actul suptului, de pilda, echivaleaza cu actul sexual propriu-zis al adultului.

Freud nu se limiteaza insa la „largirea” notiunii de sexualitate, in sensul extinderii acesteia pana la sugar, ci invoca determinismul sexual si in legatura cu intreaga activitate umana, fie ea economica, stiintifica, politica sau artistica. Civilizatia, cultura in general, sunt privite ce rezultat al sublimarii instinctului sexual care, in loc sa-si cheltuie energia de care dispune (libido) in felul in care ii este propriu, o canalizeaza in alte directii, spre procese secundare, in urma unor constrangeri exterioare, de ordin social, educativ, transformand-o in acest fel si obtinand satisfactii substituitive in domenii care nu mai tin de fapt de „principiul placerii” ci de „principiul realitatii”.

Analiza freudiana considera „evenimentele din prima copilarie” ca hotaratoare pentru evolutia psihica viitoare a individului. Tot in aceasta perioada a copilariei, ca urmare a unei prime fixatii a libidoului spre un „obiect sexual” exterior, apare si se dezvolta „Complexul lui Oedip”.

Teoria psihanalitica desemneaza prin „Complexul lui Oedip”, in esenta, atractia sexuala manifestata de individ fata de mama si dorinta corelativa de suprimare a tatalui, dorinta nascuta dintr-un sentiment obscur de gelozie. Concret aceasta atitudine dubla a copilului poate fi observata prin grija pe care el o are pentru mama sa sa-i acorde o „atentie” exclusiva, in timp ce orice apropiere a tatalui il contrariaza, il nelinisteste.

Complexul lui Oedip marcheaza un moment din evolutia libidoului la baieti; la fete el se numeste „Complexul Electra” intrucat raporturile cu cei doi parinti se inverseaza. Freud sustine ca toti oamenii trec, in perioada copilariei, printr-un astfel de complex chiar daca el este obscur.

In perioada in care a scris „Totem si tabu”, Freud se afla in faza absolutizarii instinctului sexual, in acest context, el proiectand „Complexul oedipian la scara umanitatii : pacatul originar consta in uciderea tatalui si posedarea mamei, crime ce au dat omenirii o perpetua constiinta a vinovatiei. Complexul lui Oedip capata astfel valoarea unei explicatii universale : „in complexul lui Oedip gasim inceputurile simultane ale religiei, moralei, societatii si artei, in deplina concordanta cu constatarile psihanalizei ca acest complex formeaza nucleul tuturor nevrozelor, in masura in care am reusit noi sa-l intelegem”.

Vinovatia si anxietatea determinate de aceste sentimente trebuie sa fie rezolvate, pentru ca tanarul sa devina un om sanatos psihologic. Cel care-si reprima ostilitatea fata de tata isi va redirectiona ostilitatea in alta parte, ajungand la comiterea unor acte violente. Atunci cand insa acest complex este rezolvat cu ajutorul psihanalizei, individul poate curma ostilitatea sa    devenind, constient de obiectul real al agresiunii.

Complementar complexului oedipian sau Electra se dezvolta alte doua complexe : „complexul de castrare” si „complexul familial”. Primul priveste teama pe care copilul o are fasa de tatal sau ca acesta sa nu exercite represalii asupra lui; al doilea se refera la pozitia copilului in structura familiei – copiii mai mari sunt gelosi pe noii nascuti, simtindu-se de afectiunea parintilor (pana cand ei trec nevoia de la parinti la fratii mai mici – baietii trec de la mama la sora, iar fetele de la tata la frate).

Dupa cum se poate observa, explicatiile freudiene in legatura cu „evenimentele din prima copilarie” au influentat teoriile privind personalitatea antisociala (modul de structurare al acesteia), iar explicatiile privind nevrozele, in general, au fost preluate de „teoria criminalului nevrotic” .

In plus, tehnica de „transfer” propusa de Freud in terapeutica analitica a fost preluata de criminologia clinica si utilizata in tratamentul delincventului. Transferul este cel mai important dintre mecanismele generale ale inconstientului. El desemneaza situatia in care obiectul propriu al unei tendinte este substituit de catre un alt obiect, potentialul energetic al elementelor refulate gasind o alta cale de actualizare decat cea obisnuita ei. Concret, transferul priveste atat dorintele, atractiile, cat si aversiunile, respingerile. De aceea, el conditioneaza echilibrul nostru psihic profund. Procesul inconstient de transfer, constata Freud, se poate orienta fie asupra unui obiect sau, fie in legatura cu o tendinta apropiata.

Transferul poate explica unele dintre simptomele nevrotice, spre exemplu, zoofobia, fobia de animale, care rezulta dintr-un transfer al fricii fata de un animal de la un cu totul alt obiect.

Referiri directe la fenomenul criminal in opera freudiana nu abunda deoarece el nu s-a preocupat in mod nemijlocit de acest subiect. Insa referiri de acest gen putem gasi si in lucrarea „Totem si tabu”, ce apartine din punct de vedere cronologic perioadei medii a creatiei freudiene.

Analizand cateva tabuuri, dintre care unele au relevanta criminologica (uciderea),     Freud considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate si, plecand de la aceasta, ajunge chiar la o interesanta fundamentare a sistemului represiv.

„Daca unul a reusit sa-si satisfaca o dorinta refulata, este obligatoriu ca toti ceilalti tovarasi de comunitate sa se simta animati de aceeasi tentatie; pentru a o reprima, trebuie sanctionata cutezanta celui vinovat, si adesea se intampla ca actul pedepsirii sa le dea celor care il executa prilejul de a comite, la adapostul expierii, acelasi fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge in mod firesc din ipotetica identitate dintre dorintele refulate si cele ale acelora insarcinati sa razbune societatea.”

Dorinta este insa o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea ca actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuala. La aceeasi concluzie ajunsese si un alt cercetator (Frazer), pe care     Freud il citeaza, aratand ca opiniile acestuia intra in acord cu propriile lui argumente : „Legea nu interzice omului decat ceea ce el ar fi capabil sa faca sub presiunea unora dintre instinctele sale (). Daca nu ar exista inclinatii rele, nu ar exista crime, iar daca nu ar exista crime, ce nevoie ar fi sa le interzicem?”

O alta categorie de referiri, mai mult sau mai putin directe, la fenomenul criminal, o gasim in studiile publicate de     Freud in perioada „maturitatii” : „Dincolo de principiul placerii” si „Eul si sinele”.

In aceasta perioada a gandirii freudiene apare o noua teorie a instinctelor.     Freud sesizeaza o proprietate generala a instinctelor, si anume : compulsiunea la repetitie. Pe baza acesteia instinctul este definit ca : „o tendinta inerenta a organismului viu de a reproduce o stare din trecut la care el a fost obligat sa renunte sub influenta fortelor exterioare perturbatoare, un fel de elasticitate organica() expresia inertiei vietii organice.”

In acest context, se constata o opozitie categorica intre „instinctele eului” care tind catre moarte, pe de o parte, si instinctele sexuale pe de alta parte. Se contureaza astfel un dualism antagonist : Eros – Thanatos.

Erosul reprezinta categoria instinctelor vietii care tind la „complicarea” si mentinerea acesteia. In cadrul acestei categorii, instinctele sexuale sunt reprezentative, dar nu singurele.

De cealalta parte, Thanatos reprezinta categoria instinctelor mortii avand „functia de a readuce organismul la starea anorganica”. Sadismul este reprezentantul principal al acestei categorii.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o noua posibilitate in explicarea crimei care, asa cum am vazut anterior, in opinia lui Freud, este de natura instinctuala. Pe langa varianta sexuala apare si varianta morbida, unde „responsabilitatea” crimei apartine tendintei umane spre agresiune si distructivitate, expresii extravertite ale instinctului mortii. Aceste concluzii sunt desprinse indirect din opera freudiana.

In clasificarea pe care o face psihanaliza infractorilor    un loc important il ocupa criminalul care a savarsit infractiunea datorita complexului de vinovatie.

„Constatarea ca intensificarea acestui sentiment inconstient de vinovatie poate face dintr-un om un criminal, a constituit o adevarata surpriza. Si totusi, faptul este neindoielnic; la multi criminali indeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate., anterior si nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. S-ar parea deci ca respectivul traieste posibilitatea legarii acestui sentiment de ceva real si actual ca pe usurare.”

Potrivit conceptiei freudiene, complexul de vinovatie favorizeaza comiterea crimei, deoarece unii indivizi ar suferi de un sentiment de vinovatie atat de puternic, incat, devenind insuportabil, face ca pedeapsa sa vina ca o eliberare. Aceasta ar explica de ce unii infractori isi „semneaza crima” pentru a fi cat mai repede descoperiti, de ce marturisesc foarte usor faptele comise sau isi aroga fapte pe care nu le-au comis. Zbuciumul launtric al acestui tip uman, in care crima salasluieste in cele mai profunde ascunzisuri ale fiintei sale, o gasim, de altfel, genial descrisa in romanul „Crima si pedeapsa”, numeroase pagini din literatura criminologica fiind consacrate examinarii afinitatii dintre Dostoievski si Freud.

Aceasta ultima varianta explicativa a crimei a fost reluata mai tarziu de teoria criminalului nevrotic.




  1. Teorii psihanalitice post – Freudiene

Freud nu a fost un criminolog. Preocuparile sale in legatura cu mecanismele psihologice care declanseaza comportamentul infractional au fost mai degraba episodice. In schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influentat in mare masura cercetarile criminologice ulterioare, rezultand un numar important de teorii al caror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

August Aichhorn un psiholog orientat psihanalitic, sustine existenta mai multor surse alternative pentru declansarea actului criminal, bazandu-se pe anii de experienta din institutiile pentru delicventi.

In urma studiilor intreprinse, a constatat ca multi copii din institutia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel ca, din punctul sau de vedere, criminalitatea si delicventa erau, in principal, expresii ale unui Sine neregulat. Aichhorn a atribuit aceasta faptului ca parintii copiilor respectivi ori lipseau din viata lor, ori nu-i iubeau, astfel ca acestia au esuat in formarea atasamentului intim necesar unei dezvoltari normale a Supraeului. El si-a bazat tehnicile de tratament, pentru acesti copii, pe crearea unui mediu placut si fericit, in asa fel incat sa promoveze tipul de identificare cu adulti pe care copiii esuasera sa le exprime mai devreme.

Aichhorn a utilizat notiuni referitoare la nevroze si psihoze pentru a explica anumite componente antisociale. Acesta considera ca, desi mediul social il influenteaza pe individ, acesta nu trece la savarsirea faptei penale decat daca este predispus in aceasta directie. Aceasta predispozitie a numit-o „delicventa latenta”.

Fr. Alexander si H. Staub au elaborat cea mai cunoscuta varianta a teoriei criminalului nevrotic, teorie expusa in lucrarea acestora „Criminalul si judecatorii sai” publicata in anul 1929 la Viena.

In viziunea celor doi cercetatori, criminalitatea poate fi clasificata in urmatoarele trei categorii :

Criminalitatea imaginara, care transpare in vise, fantezii sau acte ratate;

Criminalitatea ocazionala, specifica persoanelor si situatiilor in care Supraeul suspenda instanta sa morala, in urma unei vatamari sau amenintari iminente pentru eu (cazurile in care conduita criminala este consecutiva unui santaj, unei amenintari, ori unei stari apropiate de legitima aparare)

Criminalitatea obisnuita – aceasta categorie cuprinde la randul ei trei tipuri de criminali :

a)      criminali organici, a caror personalitate tine de psihiatria clasica (bolnavi mintal care prezinta alterari ale capacitatii de discernamant ori lipsa acestuia)

b)      criminali normali, caracterizati prin aceea ca sunt sanatosi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; acestia fac parte, de regula, dintr-o colectivitate criminala si se comporta conform moralei acesteia; nu reprezinta conflict intre Eu si Supraeu

c)      criminali nevrotici, respectiv cei care actioneaza in functie de mobiluri inconstiente; Eul este invins de Sine care scapa determinarii Supraeului; in aceste cazuri, se constata existenta unui sentiment de vinovatie, insotit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morala, ca o autorizare a recidivei; doar gandul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate si nevoia de pedeapsa.

Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologica a comportamentului infractional apartine lui     Alfred Alder(1870-1937), care a devenit cunoscut in urma inventarii conceptului de „complex de inferioritate”.

Teoria lui Alder pleaca de la sentimentul de inferioritate al individului, care declanseaza dorinta acestuia de a-si depasi conditia proprie, in contextul unor relatii de compensare sau supracompensare. Din acest motiv, teoria sa a fost comparata cu „filozofia puterii” a lui Friedrich Nietzsche, cu care, insa nu are prea multe elemente comune. In timp ce Nietzsche este atras in principal de puternicul superman, Alder acorda mai mare importanta slabiciunii umane. Cand individul devine constient de carentele sale, incearca sa le compenseze ajungand uneori la supracompensare. In acest fel, balbaitul Demostene orientandu-si toata energia in lupta impotriva acestui handicap, a devenit un mare orator, iar Beethoven, depasindu-si surzenia accentuata de care suferea, a creat opere nemuritoare. Legea compensatiei in natura este recunoscuta de multa vreme si pusa in legatura cu conceptul de sublimare a lui Freud.

In cazul in care diferenta nu este depasita, sentimentul de inferioritate poate degenera in complex de inferioritate. Acest concept a devenit unul din cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, mai ales ca acest complex poate fi atribuit oricarei persoane. Inferioritatea este un concept relativ si de aceea totdeauna va exista un domeniu in care un om se va simti inferior altuia, fie ca e vorba de varsta, sex, fizic, inteligenta, rasa, clasa sociala sau nivel de pregatire.

Complexul de inferioritate poate conduce la savarsirea de infractiuni, deoarece aceasta este o cale extrem de facila ca individul sa atraga asupra sa atentia opiniei publice, in acest fel compensandu-si psihologic propria inferioritate.

In contrast cu psihanaliza lui Freud, care apare ca fiind sofisticata, Alder are tendinta sa renunte prea usor la bogatia complexitatii vietii psihologice pe care psihanaliza tocmai o castigase. Se releva faptul ca Alder ia in considerare doar partea rationala a fenomenelor pe care le descrie si nu poate vedea dincolo de determinismele rationale ale comportamentului uman.

O anumita influenta asupra criminologiei au avut si tipologiile constituite pe baze psihanalitice. Carl Gustav Jung (1875-1960) joaca un rol important in acest domeniu, in principal datorita introducerii tipului psihologic si conceptelor sale de introvertit si extrovertit.

C. G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La putin timp dupa ce cade sub influenta psihologiei alderiene, Jung se separa insa de Freud si initiaza cercetari autonome prin care incearca sa dezvolte unele aspecte ale teoriei si practicii psihanalitice.

Aportul lui la psihanaliza, dupa cum am subliniat si anterior, consta in introducerea notiunilor de introversiune si extraversiune, care caracterizeaza doua tipuri de baza ale psihologiei umane, si in aprofundarea notiunii de „inconstient colectiv” prezenta in nucleu la Freud insusi.

In ceea ce priveste tipologia intro – extraversiune, Jung pleaca de la consideratia ca Freud a limitat etiologia nevrozelor la tulburari de ordin sexual, restrangand inconstientul la un continut refulat care priveste sexualitatea. Jung recunoaste valabilitatea teoriei sexualitatii, dar o considera ca exprimand un singur punct de vedere, printre altele posibile. Intr-adevar, arata C. G. Jung, A. Alder a demonstrat ca in ceea ce priveste dinamica persoanei si inconstientul, realitatea si explicatia acestora pot fi intemeiate si din punctul de vedere al trebuintei de dominare.

De asemenea, Jung arata ca in ceea ce priveste notiunea de libido, ea trebuie largita de la intelesul de „energie sexuala in facultatea sa de transformare si evolutie”, pe care i l-a dat Freud, la intelesul de ansamblu al instinctelor dominate, printre care si instinctul de putere.

Considerand, asadar, libido-ul ca o energie instinctuala, generala, Jung ajunge totodata sa sustina teza potrivit careia acesta, libido-ul se manifesta diferit la diversi indivizi, dupa cum predomina un aspect sau altul al sau. In acest sens, inconstientul capata un continut variabil, in functie de care se poate vorbi de tipuri diferite de nevroza, iar in psihologia normala, de temperamente diferite. Alder, spre exemplu, arata Jung, descrie o serie de nevroze in care indivizii sunt preocupati sa-si asigure o suprematie iluzorie a persoanei lor in baza exacerbarii sentimentului de sine. Freud, pe de alta parte, considera ca nevroticii sunt intr-o stare de dependenta nu fata de ei insisi, ci fata de obiectele importante care sunt mama, tatal etc.; in acest caz, forta determinanta a dinamicii persoanei este considerata a fi data de catre obiect, iar nu de catre subiect.

Jung, bazat pe aceste observatii, incearca sa cuprinda ambele atitudini explicative pentru a stabili o tipologie psihologica : el numeste tip introvertit, tipul psihologic la care domina tendintele eului si tip extravertit, tipul la care domina tendintele obiective(obiectuale).

Tipul introvertit se defineste ca un caracter meditativ , rezervat, care nu abandoneaza usor valorile intelectuale, morale etc.; dimpotriva le apara; tipul extravertit este tipul omului „deschis”, adaptabil la cele mai diverse situatii, impetuos etc.

O alta interpretare, influentata de tipologia lui Jung apartine lui H. Eysenck. Incercand sa demonstreze existenta unei personalitati specifice infractorului, Eysenck considera ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta in esecul unei anumite componente a personalitatii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral si social. Eysenck ajunge la concluzia ca tipul extravertit manifesta o mai redusa conditionare si apare mai frecvent printre infractori.

  1. Importanta si limitele teoriei

Dupa analiza principalelor aspecte ale psihanalizei freudiene, se impune o scurta apreciere asupra valorii ei teoretice si aplicative, pentru a-i putea intelege mai bine locul ce-i revine in cadrul orientarilor din psihologia contemporana.

Realmente, psihanaliza a fost si continua sa ramana si astazi una dintre teoriile cele mai controversate, in jurul careia avem de a face cu atitudini si puncte de vedere din cele mai diverse, unele fiind chiar diametral opuse. Ea se bucura de o arie larga de raspandire si exercita o puternica influenta nu numai in domeniul psihologiei, ci si in domeniile cvasitotalitatii stiintelor umaniste.

In acelasi timp, aceasta nu este o conceptie careia sa i se poata intoarce pur si simplu spatele, ignorand-o sau aruncand-o peste bord, dupa cum nici nu poate fi imbratisata si asimilata integral si necritic in corpul conceptiei materialist – dialectice despre lume si viata.

In emiterea judecatilor de valoare asupra psihanalizei, se cuvine sa avem in vedere urmatoarele doua consideratii de principiu :

a)          acesta este un produs al ideologiei burgheze aflate in etapa sa de criza, determinata de criza interna a sistemului capitalist (Freud insusi marturiseste ca asupra modului de intelegere de catre el a naturii umane a avut o influenta deosebita criza morala, a sperantelor si idealurilor, careia ii cazuse victima societatea in care traia el.;

b)         psihanaliza este, in esenta ei, una din variantele psihologiei occidentale, care fondata de pe pozitii absolutizante, metafizice, nu poate fi capabila sa dea o rezolvare obiectiv – stiintifica tuturor problemelor care privesc organizarea psihocomportamentala a omului.



Avand foarte clare in minte aceste considerente de principiu, ne putem apropia de corpul faptic si de edificiul teoretic al psihanalizei, fara teama de a ne lasa prinsi, in mod pasiv si necritic, in mrejele ei, desprinzand si retinand, totodata, ceea ce este peren si valoros.

Care sunt aspectele pozitive care merita a fi retinute si valorificate?

In primul rand, trebuie retinute aspectele de ordin aplicativ, atat terapeutic, cat

si profilactic. Initial, psihanaliza se constituie ca o metoda si ca o practica psihoterapeutica, ce parea a oferi mari sperante in vindecarea deliberata si dirijata a principiului catarsis-ului (al usurarii si reducerii tensiunii interne prin consonarea cu evenimentele unei actiuni – de exemplu piese de teatru – derulate in fata subiectului). Metoda pe care o concepe Freud, desi foarte anevoioasa – cerand o pricepere deosebita din partea analistului, timp indelungat de aplicare, repetarea sedintelor de un numar infinit de ori – are la baza un sambure rational si, deci, poate fi retinuta in ansamblul procedeelor psihoterapeutice.

Si, in clinica, o metoda chiar daca are, statistic vorbind, o eficienta terapeutica

mai redusa, ea nu trebuie eliminata.

Evidentiind sursele posibile ale unei nevroze si unul din mecanismele posibile

de producere a ei, psihanaliza dezvolta o serie de indicatii si sfaturi cu valoare profilactica foarte importanta. Cea mai plauzibila dintre toate este recomandarea de a se evita acumularea unor tensiuni emotionale, a unor efecte de frustrare si refulare dincolo de anumite limite de intensitate, pentru a putea fi prevenita explozia nevrotica. Aceasta recomandare, bine inteleasa si aplicata, nu poate duce decat la obtinerea unor rezultate pozitive, atat in procesul educativ, cat si in raporturile interpersonale in cadrul colectivitatilor.

In al doilea rand psihanaliza are o serie de aspecte pozitive si in plan teoretic.

Are meritul de a fi una dintre cele mai mari teorii psihologice, impunandu-se ca un cadru de referinta in istoria psihologiei. Nici o abordare a naturii si organizarii psihocomportamentale a omului nu poate fi desfasurata fara o raportare la psihanaliza. Meritul teoretic cel mai important al cestei orientari rezida in urmatoarele patru puncte principale :

a)      demonstrarea sistematica si argumentata a caracterului real al componentei inconstiente a psihicului si impunerea acestei componente ca obiect permanent al cercetarii stiintifice. Astazi este unanim acceptata ideea ca o teorie psihologica exhaustiva nu poate fi elaborata fara includerea laturii inconstiente si fara admiterea rolului activ si important al acestei laturi in conditionarea comportamentului;

b)      relevarea caracterului dinamic si contradictoriu al vietii psihice; de aici decurge si caracterul activ si mediat psihic al comportamentului extern;

c)      relevarea caracterului sistemic si ierarhizat al vietii psihice, opunandu-se imaginii simpliste, plate pe care o crease psihologia introspectionista de factura asociationista;

d)      demonstrarea rolului esential al componentei efectiv – motivationale in reglarea comportamentului si in realizarea unei adaptari optime a individului la solicitarile mediului ambiant. Psihanaliza a aratat pentru prima data, in mod concret, ca influentele externe nu se infaptuiesc pasiv in structura interna a individului si nu determina automat reactiile lui de raspuns, ci ele se ciocnesc si se refracta prin starile proprii de necesitate, fiind „invaluite” de trairi emotionale pozitive sau negative. Astfel, adaptarea devine un proces complex, multifazic, care implica rezolvarea unor situatii problematice, a unor stari conflictuale, surmontarea unor obstacole etc.

In jurul acestui proces au fost puse in evidenta o serie de fenomene si mecanisme psihologice, care au permis adancirea intelegerii modului de organizare si desfasurare a comportamentului. Asa sunt, de pilda, fenomenele de asimilare – acomodare, de cenzura si filtrare, de obisnuire si echilibrare, precum si ansamblul mecanismelor zise de aparare a Eului, care astazi sunt foarte bine subsumabile clasei mecanismelor de autoreglare. Din intregul teoriei psihanalitice se degaja ideea justa sub raport metodologic si fertila sub raport practic (educational si medical), ca omul este o realitate concreta, cu stari de motivatie proprii care-si pun amprenta din interior asupra liniei sale de conduita.

Nesatisfacerea acestor stari de motivatie introduce, inevitabil, in sfera afectiva o doza mai mare sau mai mica de tensiune. Cunoasterea acestei incarcaturi tensionate devine esentiala pentru organizarea influentelor educationale, modelatoare asupra individului.

Dincolo de aceste laturi pozitive si valoroase, psihanaliza este grevata de serioase limite, care ne determina s-o privim critic, cu circumspectie.

Limita cea mai importanta este de ordin metodologic. Prin aceasta intelegem faptul ca la baza psihanalizei sta o conceptie filozofica de factura metafizica , unilateral – absolutizata. Asa cum am vazut, ea a aparut ca o reactie la psihologia introspectionista care nega existenta oricaror procese psihice neconstiente, absolutizand constiinta. Dar, la randul sau, psihanaliza se dezvolta in directia absolutizarii inconstientului, a rolului sau determinant in dinamica intregii vieti psihice. Din nou, ca si in cadrul celorlalte curente psihologice mecaniciste sau idealiste, un element al sistemului este izolat din contextul sau firesc de integrare, transformat in absolut si considerat alfa si omega ansamblului vietii psihice.

Cum prin natura continutului sau, inconstientul este alcatuit in cea mai mare parte din tendinte, pulsiuni, trebuinte si instincte primare, innascute, prin absolutizarea rolului lui, psihanaliza comite o a doua eroare fundamentala in interpretarea psihicului uman, si anume – reductionismul biologic. Psihanaliza ne apare ca o grosolana biologizare a psihicului uman.

Tot ca o consecinta logica a caracterului mecanicist – metafizic al platformei metodologice pe care se situeaza, decurge si o a treia limita, considerata foarte serioasa chiar de catre discipolii lui Freud, anume absolutizarea rolului instinctului erotico – sexual, al libido-ului. Freudismul este o conceptie pansexualista, care incearca sa explice si sa deduca nu numai componentele individuale simple, cotidiene, ci si formele superioare ale activitatii sociale din dinamica libido-ului. Evident o asemenea pretentie este absurda, lipsita de orice temei atat logic cat si experimental.

O a patra limita esentiala, si tot de ordin metodologic, consta in pretentia pe care o revendica psihanaliza de a fi nu numai o teorie psihologica particulara ci si o doctrina generala despre om si societate, in diversitatea laturilor si formelor lor de manifestare.

Aici eroarea se dubleaza. In primul rand, avem o eroare de psihologizare a realitatii sociale; in al doilea rand, avem o eroare de psihologizare reductionista – toate aspectele vietii sociale fiind reduse la dinamica unui singur segment al vietii psihice – segmentul inconstientului.

La aceste limite mari, de principiu, se adauga altele mai de detaliu, care incarca si mai mult dosarul psihanalizei. I se reproseaza astfel mare discrepanta care exista intre edificiul teoretic – extrem de amplu si impunator – si baza experimentala, faptica. Doar foarte putine din ideile si tezele sale sunt intemeiate pe date experimentale riguroase.

In ansamblu, sistemul teoretic ramane abstract, arbitrar speculativ. Lucrarile de psihanaliza impresioneaza pe cititor mai mult prin ineditul terminologiei si prin deschiderea pe care, chipurile, o creeaza catre aspectele ascunse, enigmatice ale vietii lui interioare, decat prin argumentarea si forta faptelor. De asemenea, este inacceptabila pretentia psihanalizei ca psihicul are un determinism intern propriu, ireductibil la determinismul exterior : un fapt psihic este determinat tot de un fapt psihic, si deci el trebuie explicat numai prin raportare la fapte si mecanisme psihice. (Determinismul intrapsihic este o teza, in esenta, idealista)

In sfarsit, o alta limita a psihanalizei o constituie admiterea, in sfera psihica, a unui determinism de tip rigid, liniar : cauza – efect, potrivit caruia toate manifestarile comportamentale, oricat ar parea de banale sunt absolut necesare, riguros determinate. Nimic nu se produce in plan comportamental si fara sa aiba vreo semnificatie.

Absolutizarea acestui gen de determinism a dus uneori la bagatelizarea a insesi producerii psihanalitice. In ciuda scrupulozitatii si perseverentei aplicarii ei, cautarile acestor cauze „ascunse” raman de foarte multe ori fara rezultat.



Tudor Amza, op. cit., pag. 148

Victor Sahleanu, „Psihanaliza : pro si contra, in ”Lupta de clasa” ”, Anul LI, 5, 1971, pag. 76

S. Freud, „Psihopatologia vietii cotidiene”, Editura Mediarex, 1996, pag.38

Gheorghe Nistorescu, C. Paun, op. cit., pag. 94

V. Dem. Zamfirescu, „Cateva prejudecati despre Freud” in Caietele de psihanaliza , nr. 1, Editura „Jurnalul literar”, 1992, pag. 9

Tudor Amza, op. cit., pag. 149

Gheorghe Nistoreanu, C. Paun, op. cit., pag.95

Valerian Cioclei, „Manual de criminologie”, Editura All Beck, Bucuresti, 1998, pag. 122

Rodica Mihaela Stanoiu, op. cit., pag. 164

S. Freud, „Totem si tabu”, Editura Mediarex, 1996, pag. 145

Valerian Cioclei, op. cit., pag. 123

S. Freud, „Totem si tabu”, Editura Mediarex, 1996, pag. 86

S. Freud, op. cit., pag.145

S. Freud, „Dincolo de principiul placerii”, Editura „Jurnalul literar”, 1992, pag. 55

S. Freud, „Eul si sinele in caiete de psihanaliza”, pag. 131

Gheorghe Nistoreanu, C. Paun, op. cit. , pag.96

S. Freud, „Eul si sinele” in „Caietele de psihanaliza”, pag. 131



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2337
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site