ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI APARENT IN PSIHOLOGIA COMUNICÃRII

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI APARENT IN PSIHOLOGIA COMUNICÃRII

Socotim necesar sa precizam ca observatia, ca metoda folosita in psihologie asa cum multi tind sa considere, devine o insusire care are la baza exclusiv functia vederii. In realitate, observatia consta in concentrarea tuturor simturilor - a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificarile survenite in mediul extern sau intern - pe o durata mai lunga, asupra unui obiect sau fenomen, in scopul de a-i determina structura sau particularitatile de comportare. Este adevarat ca vederea ocupa un loc amplu, deosebit de important, in procesele de observare. Observatia ca metoda nu se limiteaza la vedere ci implica si auz, miros, uneori pipait iar alteori chiar simtul gustului. In plus, dirijarea sistematica, convergenta a acestor mecanisme de cunoastere presupune atentie, iar integrarea intr-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste cai diferite este conditionata de participarea gandirii.

Datorita caracterului ei complex, cunoasterea care se bazeaza pe observatie nu se limiteaza la aspectele de suprafata, direct sesizabile. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gandirii (judecata, rationamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) patrunde dincolo de acestea, dezvaluind laturi noi, anterior necunoscute. Credem ca este necesar sa insistam asupra acestei 'interpretari' - cu ajutorul gandirii - a datelor realitatii ea trebuind sa se efectueze cu multa prudenta, sub controlul riguros al datelor concrete, altfel se poate ajunge usor la concluzii si interpretari gresite, exagerate.

Dupa aceste sumare consideratii asupra observatiei ca act de cunoastere in general, sa vedem cum poate fi utilizata sau ce elemente ne poate furniza ea cu referire la subiectul uman.

Desigur, baza observarii o vor constitui elementele de suprafata care sunt cel mai usor de determinat: aspectul fizic si manifestarile de comportament sub variatele lor forme: mersul, mimica, gesturile, vorbirea, imbracamintea etc.

1. ASPECTUL FIZIC sau conformatia corporala a indivizilor si particularitatile lor de structura psihica, respectiv de conduita sociala. Astfel de legaturi exista, fara nici o indoiala, intr-un fel sau altul, conformatia fizica se repercuteaza asupra activitatii psihice si asupra comportamentului individului, chiar daca aceste influente sis mecanismele lor nu au ajuns inca sa fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus insa, pe de alta parte, ca particularitatile conformatiei corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezinta numai una dintre numeroasele surse de influenta asupra structurii psihice si asupra conduitei oamenilor. In cele ce urmeaza vom incerca sa prezentam principalele legaturi dintre aspectul fizic si insusirile psihice ale oamenilor pe care observatia le confirma adesea.

In cadrul acestei abordari elementele referitoare la aspectul fizica si comportamental pot fi impartite in doua mari grupe: a) simptomatica stabila si b) simptomatica labila.

A) SIMPTOMATICA STABILÃ cuprinde toate datele care pot fi obtinute prin observare sau chiar prin masurarea corpului subiectului in stare de nemiscare, cum ar fi: inaltimea, greutatea, largimea umerilor, circumferinta toracica, circumferinta abdominala, lungimea si grosimea mainilor si picioarelor, circumferinta si diametrele craniene etc. Aceste marimi corporale nu sunt analizate in mod independent, ci in stransa corelatie, in cadrul unor grupari ca: tipul constitutional si fizionomia.

Tipul constitutional reprezinta un anumit mod de imbinare a caracteristicilor fizice cu cele psihice, in asa fel incat din cunoasterea unora sa poata fi deduse celelalte.

Printre tipologiile mai larg utilizate se numara cea a lui Kretschmer. Aceasta distingea, la extreme, tipurile astenic si picnic, iar ca forma intermediara tipul atletic.

Fig. 8.

La tipul astenic predomina, fizic, dezvoltarea pe verticala, in sensul ca dimensiunile transversale ale corpului (circumferinta toracica, 'latimea umerilor' etc.) sunt mai reduse, in raport cu inaltimea, decat la majoritatea oamenilor. De asemenea, greutatea este inferioara celei normale la inaltimea respectiva. Astfel, inaintea oricaror masuratori, poate fi considerat drept astenic orice individ care, in urma simplei evaluari vizuale, apare ca (relativ) inalt, subtire, slab ('fusiform'), cu mainile si picioarele subtiri, uneori cu o usoara deformare a coloanei vertebrale ('adus de spate').

Pe plan psihic, facand abstractie de aspectele care si-ar putea avea originea in pregatirea scolara, nivelul de cultura, profesie, conditiile materiale si sociale ale dezvoltarii etc., la tipul astenic pot fi invalnite una sau mai multe dintre urmatoarele particularitati: inclinatie catre domeniile de cunoastere care presupun un nivel ridicat de abstractizare, ca: filosofia, matematica, logica etc.; cedare facila a tentatiei de a specula cu abstractiuni; tendinta, uneori suparatoare, de a generaliza prea repede sau excesiv, de a emite sentinte ce nu admit replica; sensibilitate deosebita pentru eticheta si tot ceea ce tine de forma exterioara a relatiilor dintre oameni; inclinatie in toate manifestarile, de a tine seama mai mult de forma, in dauna fondului, meticulozitate, minutiozitate, uneori chiar pedanterie in lucru; predilectie pentru atitudine critica negativa, manifestata prin scepticism, inertie sau opozitie fata de ideile formulate de altii, uneori sarcasm si chiar cinism; un 'simt' acut al onoarei si demnitatii; manifestari de egoism, ambitie, ascunzand adesea un complex de inferioritate generat de imobilitatea in a stabili si intretine relatii cordiale cu oamenii; atitudine de intransigenta, de refuz al concesiilor sau compromisurilor; viata afectiva saraca sau subordonata ratiunii.

Tipul astenic ar fi inclinat spre maladii ca tuberculoza sau, din punct de vedere neuropsihic, schizofrenia.

Tipul picnic se caracterizeaza, fizic, prin preponderenta dimensiunilor transversale fata de cele longitudinale, infatisandu-se privirii ca (relativ) scund, gras, uneori chiar rubicond, cu maini si picioare scurte 'pline'. Se sustine ca din punct de vedere neuropsihic ar fi predispus spre maladii cu caracter ciclic (ciclotimie). De altfel, toate manifestarile sale cunosc o continua alternanta de maxime si minime. Pe plan psihic, la acest tip pot fi intalnite insusiri ca: vioiciune, mobilitate mare, optimism, umor, spontaneitate in gesturi si vorbire, locvacitate; capacitatea de a stabili usor contacte, dar si o anumita superficialitate in relatiile sociale (promisiuni facute cu usurinta, nerespectarea 'cuvantului dat', nepunctualitate etc.); lipsa de ambitie, uneori si de tact; tendinta de a neglija principiile, de a inclina catre concesii si compromisuri; toleranta excesiva fata de subalterni; intelegere rapida a realitatii, cu deosebire sub aspectele ei de suprafata, spirit practic, initiativa.

Tipul atletic bine proportionat din punct de vedere al conformatiei fizice, constituie si din punct de vedere psihologic o treapta intermediara intre tipurile extreme mentionate mai sus. La acest tip se intalneste, de regula, inclinatia catre activitati care reclama un volum mare de miscari, precum si un mare consum energetic, cum sunt majoritatea ramurilor sportive, dar si activitatile ce se desfasoara pe spatii mari, caracterizate prin schimbari rapide de situatie si care solicita decizie prompta, prezenta de spirit, energie si indemanare in miscari etc. Acest tip intruneste o serie de insusiri ca: echilibru emotional, trairi afective de tip astenic (buna dispozitie, optimism - dar fara aspectele de jovialitate specifice tipului picnic), incredere in sine, bazata pe aprecierea lucida, realista a propriilor posibilitati etc.

Desigur, in realitate se intalnesc foarte rar indivizi care sa corespunda intru-totul tabloului de insusiri fizice si psihice specific tipurilor notate mai sus. La fel de adevarat este insa si faptul ca cei mai multi indivizi se apropie mai mult de unul sau altul dintre aceste tipuri. De aceea, cunoasterea tipurilor faciliteaza identificarea particularitatilor psihice ale indivizilor pe care ii observam.

Tot in cadrul simptomaticii stabilite intra, dupa cum am mai notat si fizionomia - intelegand prin aceasta aspectul fetei, dar si al capului omului, particularizate prin raporturile de amplasare si de marime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, barbia, pometii obrajilor, ochii, maxilarele etc. Sub aspect strict anatomic, acestea constituie obiectul somatometriei - un domeniu al stiintelor medicale.

In mod evident, fizionomiile oamenilor prezinta foarte mari diferente. Se ridica intrebarea: exista o legatura intre particularitatile anatomice ale fetei si insusirile psihice ale omului? In aceasta privinta exista o serie intreaga de afirmatii, supozitii dar si de speculatii al caror caracter stiintific este greu de verificat. Printre lucrarile care revendica o baza stiintifica se numara si cele apartinand medicului italian Lombroso. Acesta, dupa studii efectuate pe un mare numar de cazuri, formuleaza concluzia ca fizionomia criminalului prezinta unele semne distinctive - degenerative, morbide sau indicand oprirea dezvoltarii neuropsihice intr-unul dintre stadiile primare. Nu vom lua insa in discutie aceste lucrari, pe care le-am mentionat, numai pentru interesul lor istoric, deoarece este greu, daca nu imposibil, de acceptat ideea ca pentru o serie de oameni a caror fizionomie prezinta anumite particularitati, crima ar reprezenta o fatalitate, un fel de destin de neinlaturat. Este bine cunoscut faptul ca factorii sociali - cum sunt mediul material, educatia primita, sistemul traditiilor si al credintelor, opinia publica, climatul cultural etc. - joaca un rol cel putin la fel de important ca si factorii ereditari-biologici in determinarea insusirilor psihice ale omului. De aceea, tendinta de a atribui comportamentului antisocial cauze exclusiv biologice este, din punct de vedere stiintific, cel putin riscanta, daca nu direct exagerata.

Dar respingerea unor concluzii care reprezinta viciul unilateralitatii nu inseamna ca problema relatiilor dintre detaliile fizionomice si insusirile psihice ale omului este cu desavarsire lipsita de obiect. Problema ramane deschisa, impunandu-se ca in cercetarea ei sa se tina seama de faptul ca structura si dinamica psihica constituie rezultatul interactiunii unui foarte mare numar de factori. Nu vom ocoli problema eventualelor semnificatii psihologice ale fizionomiei. Considerand ca aspectele statice pe care le include aceasta sunt revelatoare numai in corelatie cu aspectele dinamic-expresive ale fetei (cu mimica) ne vom ocupa de fizionomie cu referire la simptomatica labila.

B) SIMPTOMATICA LABILÃ include toate aspectele dinamice ale corpului, respectiv cele care prezinta schimbari importante de la un moment la altul:

a) pantomima ('tinuta', mersul, gesturile)

b) mimica (expresiile fetei)

c) modificarile vegetative

d) vorbirea

Pentru interpretarea psihologica a acestor elemente, nu pot fi date criterii fixe, deoarece in determinarea particularitatilor dinamice ale corpului intervin si multe 'imponderabile' a caror sesizare depinde de institutia si experienta celui ce observa, dar si de 'expresivitatea' celui care transmite, comunica.

Fiecare om, la primul contact cu o persoana necunoscuta, realizeaza, in cursul unui proces care la inceput este pur intuitiv si numai treptat devine constient, o cunoastere a insusirilor psihice ale persoanei respective - uneori destul de aproape de realitate - si in functie de care isi adapteaza aproape automat propriile manifestari (gesturi, expresii etc.). Aceasta cunoastere se realizeaza la inceput pe baza elementelor exterioare care sunt cel mai usor de sesizat: statura, tinuta, mersul, gesturile, fizionomia si mimica, exprimarea etc. Se formeaza astfel asa-numita 'prima impresie', care constituie cel mai important (pentru ca este cel mai utilizat) element de reglare reciproca a comportamentului oamenilor. De aceea, o prima conditie pentru a ajunge la cunoasterea mai sigura a oamenilor consta in nevoia de a acorda doar un credit limitat primei impresii si de a apela, ori de cate ori este necesar, la observarea lucida, sistematica, de a realiza o veritabila comunicare.

Inainte de a ne referi la fiecare element in parte, socotim utile cateva recomandari generale cu privire la modul de observare si apreciere a simptomaticii labile:

2. COMPORTAMENTUL EXTERIOR al fiecarui individ constituie o rezultanta a doua categorii de factori, unii reflectand ceea ce 'este' el cu adevarat, iar altii ceea ce el 'ar vrea sa fie'. A doua categorie reprezinta imaginea sau 'poza' pe care fiecare om cauta sa o apere sau sa o impuna lumii exterioare - si chiar lui insusi - ca aratand adevaratul lui mod de a fi. Exista in fiecare om tendinta fireasca de a cauta, in societatea semenilor sai, sa apara in 'lumina' cea mai buna, sa apara, sub anumite aspecte, ceva 'mai mult' sau 'altfel' decat este de fapt (mai inteligent, mai capabil, mai 'important' etc.). Aceasta duce la intensificarea voita a unor trasaturi sau la estomparea altora. Poate ca nu ar fi exagerat sa se spuna ca mai mult sau mai putin constient, fiecare om se comporta, nu numai in relatiile cu ceilalti oameni, ci chiar fata de sine, ca si cum ar juca un 'rol', cel al lui insusi. Rezultatele sunt desigur diferite: la unii indivizi se realizeaza o larga suprapunere intre structura reala si cea dorita. 'Poza', daca se poate vorbi de ea, este in mare masura conforma realitatii si, ca urmare, in comportament nu mai apare nimic distonant sau artificial. De regula, o reactie, cu cat este mai rapida, mai apropiata de limita spontaneitatii, cu atat este mai 'adevarata'. In schimb, la alti indivizi exista un decalaj, o lipsa, mai mica sau mai mare, de suprapunere intre structura reala si cea reflectata prin 'poza', ceea ce da nastere unui comportament fortat, mascat. In legatura cu aceasta poate fi amintit faptul, bine cunoscut, ca la originea unor comportamente patologice se afla decalajul sau distanta excesiva dintre aspiratii si posibilitatile reale; se afla o inadvertenta de lungime de unda, de multe ori programate genetic.

Reiese de aici necesitatea ca observatiile asupra comportamentului oamenilor sa fie mereu supuse analizei cu scopul de a discerne ceea ce este adevarat de ceea ce reprezinta numai o aparenta. Dar aparentele nu trebuie sa fie pur si simplu desconsiderate, pentru ca si ele au o anumita valoare de cunoastere. 'Rolul' pe care, constient sau nu, si-l asuma unii oameni in relatiile cu semenii lor 'spune' si el destul de multe lucruri despre structura lor reala: tendinta de subestimare, sau supraestimare a propriilor posibilitati, aprecierea data celor din jur, anumite trasaturi de caracter etc.

O alta conditie importanta in observarea si valorificarea pe planul cunoasterii, a comportamentului oamenilor rezida in permanenta confruntare si coroborare a concluziilor desprinse din analiza manifestarilor izolate. De pilda, o concluzie formulata in urma observarii unei anumite manifestari trebuie sa fie considerata ca adevarata numai daca este confirmata si de analiza altor reactii sau acte de conduita, de note obtinute din utilizarea unor metode psihologice verificate.

In cele ce urmeaza nu vom da criterii fixe pentru interpretarea diverselor particularitati ale simptomaticii labile, dar vom trece in revista sursele de elemente semnificative si cateva dintre principalele concluzii posibile. I. Pantomima reprezinta ansamblul reactiilor la care participa intreg corpul si care cuprinde: 1. tinuta, 2. mersul gesturile.

1. tinuta sau atitudinea exprima, printr-o anumita pozitie a corpului dar si printr-un anumit continut psihic, raspunsul sau reactia individului intr-o situatie data: fata de unul sau mai multi indivizi, efectul unei solicitari, modul de a astepta confruntarea cu un anumit eveniment.

Cel mai adesea, pozitia generala a corpului este edificatoare pentru trairea psihica a individului in momentul respectiv, astfel:

Atitudinea caracterizata prin: umerii 'cazuti', trunchiul inclinat in fata, capul aplecat in jos, mainile intinse moi de-a lungul corpului denota in mod frecvent fie starea de oboseala - ca urmare a unei solicitari anterioare sau, uneori, ca expresie a unui fenomen maladiv - fie o stare depresiva, in urma unui eveniment neplacut. De exemplu, absenta critica facuta unui individ de catre cineva care exercita asupra lui un ascendent - parinte, sef etc. - este de obicei primita in aceasta atitudine. Pozitii corporale asemanatoare pot indica: modestie, lipsa de opozitie sau de rezistenta fata de evenimentele (neplacute), asteptare, atitudine defensiva, un nivel scazut al mobilizarii energetice, tristete etc.

La extrema cealalta, pieptul bombat, capul sus, umerii drepti, picioarele larg departate, mainile evoluand larg pe langa corp denota cel mai adesea siguranta de sine, tendinta dominatoare, atitudine 'martiala', atitudine de provocare.

O conditie importanta pentru descifrarea semnificatiei pe care o are atitudinea consta in cunoasterea situatiei, a contextului in care se plaseaza ea, pentru ca o aceeasi 'tinuta' poate avea semnificatii deosebite in situatii diferite. In plus, ea trebuie corelata si cu alte elemente semnificative. De pilda, o atitudine 'martiala' la un individ de statura mica poate denota un complex de inferioritate, tot asa dupa cum, la altii, atitudinea defensiva poate constitui numai masca unei intentii rauvoitoare.

Intre extremele mentionate mai sus pot exista o infinitate de nuante, sesizarea lor depinzand de modul in care ele sunt corelate cu ansamblul. In orice caz, este important sa se retina ca prin tinuta sau atitudine nu trebuie sa se inteleaga numai o anumita pozitie a corpului in sine, ci modul particular in care se imbina o serie de elemente ca: statura si constitutia corporala, forma si pozitia capului, pozitia trunchiului si a umerilor, amplasarea mainilor si picioarelor, directia si expresia privirii etc., toate comunicand o secventa din structura psihologica a persoanei studiate.

MERSUL furnizeaza, de asemenea, numeroase indicatii asupra insusirilor psihice ale oamenilor.

Principalele criterii prin prisma carora poate fi categorisit mersul sunt: viteza, elasticitatea si fermitatea. Pe baza acestora se disting urmatoarele tipuri de mers: lent si greoi; lent si nehotarat, timid; rapid, energic, suplu si ferm. Aceste tipuri de mers au semnificatii psihologice distincte.

In general, se poate spune ca mersul reprezinta unul dintre semnalele importante ale dinamicii neuropsihice. Mersul rapid denota o mobilitate mare pe plan neuropsihic, tot asa dupa cum mobilitatea redusa, neuropsihica se exprima, printre altele si printr-un mers lent. Desigur, prin calificativele 'rapid' si 'lent' utilizate aici se inteleg caracteristicile naturale ale mersului si nu nivelurile de viteza ce pot fi imprimate mersului in mod voluntar (corelatia se pastreaza insa pana la un punct si, in acest ultim caz, chiar daca este determinata voluntar, viteza sporita a mersului corespunde unui tempo psihic marit si invers).

Totodata, mersul exprima fondul energetic de care dispune individul. Dimineata, cand omul este odihnit dupa somnul de noapte, mersul este mai vioi si mai elastic decat in cea de a doua jumatate a zilei. Aceste diferente sunt resimtite si subiectiv atunci cand oboseala acumulata in timpul zilei este mai accentuata. De asemenea, diminuarea resurselor energetice ale organismului, ca urmare a unor stari maladive, se traduce si prin modificarea ampla a caracteristicilor mersului.

In sfarsit, mersul constituie si un semn al coloraturii afective a trairilor individului. Buna dispozitie, optimismul, increderea in sine au drept corespondent mersul rapid, vioi, ferm, cu pasi largi, in vreme ce tristetea, starile depresive determina un mers lent, cu pasi mici. Chiar in vorbirea curenta se intrebuinteaza expresia 'mers abatut'. La randul lor, emotiile determina perturbari ale mersului. Astfel, la unii indivizi simpla senzatie ca sunt urmariti cu privirea de catre cineva este suficienta pentru a le perturba automatismul mersului si a-i face, de pilda, sa se impiedice. Starile emotionale deosebit de puternice, socurile, pot avea ca efect incapacitatea, momentana sau de durata mai lunga, de a merge.

In continuare, mentionam cateva dintre semnificatiile psihologice posibile ale principalelor tipuri de mers pe care le-am denumit mai sus.

Mersul lent si greoi (la definirea lui ca atare tinandu-se seama si de sexul si varsta individului) indica o redusa mobilitate motorie - si adesea chiar mintala (in special cand este insotit de vorbire si gesturi lente, aspecte care apar mai frecvent la constitutiile mai masive). Daca acest gen de mers este observat la un individ apartinand constitutiei astenice, el poate constitui fie expresia, fie efectul unei stari maladive. Iar la persoanele de varsta inaintata el constituie o caracteristica naturala, semnificand scaderea ampla a resurselor de energie psiho-fizica.

Dintre tipurile temperamentale, acest tip de mers se intalneste mai frecvent la flegmatic - intrunind in plus caracteristica unor reduse modificari de viteza si ritm, chiar atunci cand astfel de modificari ar fi obiectiv necesare. Este vorba de categoria de oameni care se spune ca 'nu-si ies din pas, orice s-ar intampla!'.

Mersul lent, nehotarat, timid indica dupa cum se poate deduce chiar din termenii utilizati pentru definirea sa, in special lipsa de incredere in sine datorita unei emotivitati excesive. In legatura cu aceasta, este util ca prin confruntarea cu alte date, sa se precizeze daca starea de emotivitate reprezinta o caracteristica structurala a individului sau ea este legata de o anumita conjunctura (de exemplu, constiinta unei stari de inferioritate - datorita nepregatirii, comiterii unei greseli in activitate etc. - in raport cu cerintele situatiei date).

Acest tip de mers indica, in mod sistematic si fara nici un dubiu, amplasarea individului pe pozitii defensive - din motive ce ar urma sa fie clarificate prin alte mijloace, daca situatia o cere.

Dintre tipurile temperamentale, cel melancolic intruneste in mod frecvent caracteristicile acestui tip de mers.

Mersul rapid, energic, suplu si ferm se intalneste la adultul tanar, sanatos, dispunand de insemnate resurse energetice si care manifesta o deplina incredere in posibilitatile sale (cel putin in legatura cu atingerea scopului concret pe care il urmareste in momentul respectiv). El indica, de asemenea, echilibrul emotional, promptitudinea in decizii si perseverenta.

Acest tip de mers este caracteristic tipului sanguinic. Daca insa proprietatile mentionate apar exagerate, este probabil ca individul in cauza sa apartina structurii colerice.

In continuare, o alta categorie de manifestari care intra in sfera pantomimei o constituie gesturile.

4. GESTURILE reprezinta, alaturi de mers si de modificarile pozitiei corpului ca atare, unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reactiei organismului la o modificare survenita in mediul exterior sau interior. Rolul lor este acela de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul cu mediul exterior sau interior. Altfel spus, rolul gesturilor consta in incercarea de a restabili echilibrul cu mediul sau de a realiza echilibrul pe o treapta noua, superioara - actul de comunicare fiind in acest caz un COD sintetic de informatii utile.

Gesturile pot fi impartite in trei mari diviziuni: instrumentale, retorice si reactive.

a) Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul carora se efectueaza o anumita activitate. Dintre mana si picior, rolul instrumental mai amplu revine mainii. Desigur, piciorul detine si el un rol inferior celui al mainii. Datorita functiei instrumentale la care a fost supusa pe parcursul a milioane de ani, mana a ajuns sa intruneasca particularitati anatomo-fiziologice care fac din ea un instrument de executie neegalata, in universul cunoscut, sub raportul varietatii utilizarii: apucare, tragere, impingere, ridicare, coborare, lovire, rotire, rasucire etc., un instrument al variatiei energiei puse in actiune, un instrument al preciziei etc. Nici una dintre masinile create de om nu a atins, in ceea ce priveste multilateralitatea functiilor, perfectiunea mainii. Dar, oricat de dezvoltata, mana ramane un instrument pus in actiune de o serie intreaga de mecanisme psihice. De aceea, observarea gesturilor instrumentale, in special a celor efectuate cu ajutorul mainilor, poate pune in lumina multe dintre particularitatile mecanismelor psihice care stau in spatele lor. Pantomima in genere transmite, comunica, dar gesturile au 'registre' speciale si decoduri specializati de percepere si intelegere.

Exista gesturi instrumentale generale si specifice:

* Gesturile instrumentale generale sunt cele la care recurg practic toti oamenii apartinand aceluiasi mediu material-social-cultural pentru satisfacerea diverselor lor trebuinte: activitatile casnice si gospodaresti, nutritia, ingrijirea copiilor, scrisul si cititul etc. Iar specifice sunt cele implicate in exercitarea activitatilor profesionale, diferite de la o profesie la alta.

Dintre gesturile instrumentale, cele specifice au valoarea de cunoastere cea mai ridicata, dar posibilitatea utilizarii acestei surse de cunoastere este limitata, la ea neavand acces decat oamenii de aceeasi profesie, cu cei supusi observarii. De aceea, la oamenii apartinand altor categorii profesionale, observatia va viza sfera gesturilor instrumentale generale.

Oricat de variate, gesturile instrumentale generale pot fi analizate prin prisma unui numar redus de criterii: viteza, frecventa, intensitatea, amplitudinea, planul de efectuare, precizia si, in stransa legatura cu cea din urma, eficacitatea. Nu vom insista asupra modului de utilizare a semnificatiei acestor criterii. Notam totusi ca dintre ele cele mai bogate in semnificatii psihologice sunt: viteza si precizia, respectiv eficacitatea. Viteza gesturilor instrumentale reprezinta, la fel ca si mersul, o expresie a dinamicii neuropsihice, cu cat gesturile sunt mai rapide, cu atat ele semnifica o mobilitate neuropsihica mai mare. De aceea, promptitudinea declansarii, precum si viteza efectuarii gesturilor comune - incepand cu mancatul si terminand cu scrisul - reprezinta unii dintre cei mai importanti indici pentru identificarea tipului temperamental, viteza cea mai mare intalnindu-se la tipul coleric, iar cea mai mica la tipul flegmatic. Totusi, trebuie sa se tina seama ca viteza, mare sau mica, reprezinta si un efect al exercitiului. Cu cat practica exercitarii unor gesturi instrumentale, chiar generale, este mai mare, cu atat viteza efectuarii lor este mai mare.

Spre deosebire de viteza, edificatoare mai mult pentru dinamica neuropsihica, precizia gesturilor instrumentale dezvaluie aspecte de continut ale activitatii psihice, furnizand indicatii cu privire la insusiri ca: spiritul de observatie, memoria motorie, inteligenta practica (sau concreta), atentia sau, pentru a denumi toate acestea cu un singur cuvant, indemanarea (abilitatea in a opera cu obiecte). Dar, trebuie sa se aiba in vedere, la fel ca si in cazul vitezei, ca exercitiul joaca si el un rol in atingerea unui anumit nivel de precizie.

Concluzii psihologice mai bogate pot fi apoi obtinute din analiza raportului dintre viteza si precizia gesturilor instrumentale. Astfel:

* Gesturile rapide, dar de o precizie mediocra denota in general o stare de hiperexcitabilitate - care constituie o caracteristica 'naturala' a temperamentului coleric. La alte tipuri temperamentale, aceasta stare poate fi semnul fie al unei ridicate tensiuni emotionale, fie al unei puternice iritatii.

* Gesturile prompte, sigure si precise denota calm, stapanire de sine, incredere in sine, prezenta de spirit etc.

* Gesturile lente, dar sigure si precise denota meticulozitate, grija pentru amanunte, tendinta de a neglija dimensiunea temporala a activitatii in favoarea calitatii. Aceasta categorie de insusiri poate fi intalnita mai frecvent la temperamentul flegmatic. Mult exagerate, luand forma pedanteriei, respectiv caracterul unei manii, ele pot aparea insa si la alte tipuri temperamentale, de pilda la melancolic.

* Gesturile variate ca viteza, dar sistematic lipsite de precizie denota totdeauna neindemanare, inapoia acesteia putand sta cauze diferite: lipsa de interes pentru activitatea respectiva, nivel scazut de mobilizare energetica, lipsa de exercitiu, lipsa de simt practic (nivel scazut al inteligentei practice).

O categorie speciala de gesturi instrumentale o reprezinta cele implicate in scris. In mod sigur, scrisul are si anumite semnificatii psihologice. Nu vom insista insa asupra lor intrucat problema - deosebit de complexa si cu aspecte inca insuficient clarificate - depaseste cadrul lucrarii de fata.

* Gesturile retorice sunt cele care, fie insotind, fie inlocuind vorbirea, au drept scop sa convinga interlocutorul sau, ceva mai mult, sa provoace acestuia o anumita stare emotionala sau afectiva.

Limbajul gesturilor reprezinta cel mai vechi sistem de comunicare, el aparand pe scara animala cu mult inaintea vorbirii. El a servit - si continua sa o faca - la comunicarea in special a emotiilor: frica, mania, veselia, tristetea etc. Dezvoltarea vorbirii nu a scazut cu nimic din importanta gesturilor ca mijloc de comunicare, cea mai buna dovada fiind acea ca adesea abia gesturile care insotesc un anumit mesaj verbal precizeaza sensul in care trebuie sa fie interpretat acesta.

Ca urmare a celor spuse mai sus, semnificatiile gesturilor retorice sunt tot asa de numeroase si variate ca si cele ale vorbirii propriu-zise. Din acest motiv, nu vom putea oferi prea multe criterii pentru analizarea si interpretarea lor.

O serie de concluzii psihologice pot fi desprinse in primul rand din caracteristicile de ordin formal ale gesturilor, cum sunt: frecventa, amplitudinea, energia, planul de efectuare etc. Astfel:

* Gesturile rare, 'moi', de mica amplitudine (stranse pe langa corp) pot sa denote: atitudine defensiva, teama; nivel scazut al mobilizarii energetice, ca urmare a oboselii, a unei stari depresive, sau a unei stari maladive, stare de indiferenta, plictiseala, apatie; apartenenta individului la tipul temperamental melancolic; tendinta la izolare etc.

Gesticulatia bogata, impetuoasa, larga (uneori, de o amplitudine periculoasa pentru cei din jur) este caracteristica tipului constitutional picnic, iar dintre tipurile temperamentale, colericului si, in masura mai mica, sanguinicului. Ea poate sa denote: stare emotional-afectiva de tip stenic sau hiperastenic (buna dispozitie, veselie, volubilitate, jovialitate, mergand pana la euforie); nivel ridicat de mobilizare energetica; elan, inflacarare pentru o idee sau o cauza, vadind totodata tendinta de a-i antrena, de a-i castiga si pe cei din jur la cauza respectiva etc.

* Gesturile repezi, violente efectuate indeosebi pe directia 'inainte', in special cand insotesc vorbirea cu tonul ridicat, pot denota: stare de iritatie, dorinta de afirmare proprie, de dominare; exercitarea constienta a autoritatii etc.

Pe de alta parte, gesturile pot fi interpretate prin prisma semnificatiei, a continutului lor semantic. Unele gesturi semnifica, de pilda, actiuni. Astfel, efectuarea gesturilor specifice unor actiuni (spargerea lemnelor, saparea cu casmaua, cositul etrc.) este suficienta pentru a evoca insesi activitatile respective. Alte gesturi exprima emotii: frica, spaima, oroare etc. sau chiar sentimente: dragoste, ura, dispret, ingamfare etc.

Gesturile reprezinta un limbaj direct, in sensul ca intelegerea lor nu este dependenta de notiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt usor de inteles pentru ca inapoia lor se afla un 'exercitiu' de milioane de ani. Dar, tocmai datorita numeroaselor semnificatii pe care le pot avea gesturile, interpretarea lor in scopul cunoasterii oamenilor este intrucatva dificila. De aceea, in cele ce urmeaza vom descrie numai cateva dintre elementele de cunoastere pe care le poate oferi observarea atenta a gesturilor retorice.

Raportul dintre exprimarea verbala si cea prin gesturi este edificator pentru posibilitatile de exprimare ale individului. Exista oameni care, pentru ca nu gasesc cu usurinta cuvintele necesare pentru ceea ce vor sa spuna recurg mai degraba la gesturi. Aceasta denota anumite dificultati in sfera conceptualizarii, respectiv a gandirii. La altii, in schimb, predomina limbajul verbal-notional, gesticulatia fiind redusa la minimum. Aceasta denota ca mecanismele intelectuale superioare pe care le presupune limbajul verbal sunt mai bine dezvoltate decat cele care asigura exprimarea directa, prin gesturi, fapt care ar trebui cunoscut anterior selectiei pentru anume profesii prin teste de aptitudini speciale.

Varietatea si coloratura afectiva a gesturilor este in mare masura edificatoare pentru fondul de emotii si sentimente ale individului. Astfel, observarea atenta a gesturilor retorice ale oamenilor poate aduce importante precizari cu privire la tipurile carora ei le apartin: inert, apatic, amorf, emotiv-depresiv, emotiv-activ, nervos, pasionat etc.

Caracterul spontan sau 'elaborat' al gesturilor, in masura in care poate fi sesizat, ne sugereaza 'secvente' privind sinceritatea individului, gradul in care el este convins de ceea ce spune si ne trimite la abordarea mult mai complexa a atitudinilor.

* Gesturile reactive sunt constituite din acele miscari ale corpului si membrelor efectuate ca raspuns la diferite solicitari sau situatii neasteptate cu care este confruntat individul. Spre deosebire de miscarile efectuate ca raspuns la solicitarile sau situatiile asteptate, care, putand fi gandite sau pregatite, intra in mod firesc in sfera gesturilor instrumentale, cele reactive nu sunt elaborate constient, ele servind, in marea majoritate a cazurilor, unor scopuri de aparare.

La fel ca si mersul sau celelalte categorii de gesturi, manifestarile reactive pot fi analizate prin prisma unor criterii ca: promptitudinea declansarii, viteza de desfasurare, numarul (frecventa), amplitudinea, intensitatea etc. In functie de acestea, gesturile reactive sunt edificatoare pentru dinamica neuropsihica, resursele energetice si in special caracteristicile reactivitatii emotionale, de la manifestarile extreme de tipul hipostenic (blocajul, incapacitatea de a actiona etc.), pana la cele extreme de tipul hiperstenic (avalansa de miscari, actiunile haotice, fenomenele de pronuntata iritatie). Toate acestea ne arata rolul deosebit de important al cunoasterii psihismului uman in dinamica.

5. MIMICA reprezinta ansamblul modificarilor expresive la care participa partile mobile ale fetei: ochii, sprancenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Nu exista insa nici o indoiala ca la expresivitatea fetei concura, chiar fara voia individului, si o serie de elemente statice apartinand fizionomiei^[1] respectiv simptomaticei stabile, cum sunt: culoarea parului si a fetei, culoarea ochilor, conformatia fetei, profilul in ansamblu, profilul frunte-nas, profilul nas-gura-barbie, forma maxilarelor etc.

Fig. 9.

Fig. 10.

Expresivitatea fetei depinde cel mai mult de elementele mobile, astfel incat notiunile de mobilitate si expresivitate sunt cu referire in mimica - aproape sinonime.

In privinta raporturilor dintre particularitatile anatomice ale fetei si trasaturile psihice ale individului exista, dupa cum am mai notat, o serie intreaga de supozitii si teorii a caror justete este greu de verificat. De aceea, vom arata numai cateva dintre raporturile care, cu mare prudenta, pot fi luate in considerare:

* Legatura dintre dezvoltarea inteligentei si conformatia fruntii. Exista tendinta de a se considera ca fruntea lata (sau inalta) constituie semnul unei bune dezvoltari intelectuale. Aceasta legatura nu este confirmata prin studii riguroase somatometrice si psihologice. Avand insa in vedere faptul ca pana in prezent nu exista un sistem de masurare axacta a inteligentei, observatia in cauza nu poate fi nici acceptata, dar nici respinsa din capul locului. Ea poate fi considerata mai mult ca o ipoteza care isi asteapta confirmarea sau infirmarea. Trebuie subliniat insa ca latimea fruntii nu va putea suplini niciodata acea dimensiune a inteligentei care se castiga prin instruire si efort permanent de cunoastere.

* Legatura dintre capacitatea volitionala si forma barbiei si maxilarelor. De obicei, barbia 'patrata', ferm conturata, si usor proeminenta, insotind maxilare puternice, de asemenea, bine conturate, sunt considerate drept semne ale unei vointe


Fig. 12

puternice; si invers, barbia mica, rotunda, retrasa, insotind maxilare putin proeminente ar constitui semne ale unei reduse capacitati volitionale. Observarea atenta a comportamentului oamenilor confirma uneori aceasta legatura, dar, desigur, ea nu trebuie sa fie absolutizata.

Legatura dintre dezvoltarea partilor superioara si inferioara a fetei si latura instinctual-emotionala a vietii psihice

Se pare ca raportul, intre aspectul dezvoltarii, dintre partea superioara si cea inferioara a fetei este edificator pana la un punct pentru latura instinctual-emotionala si cea rationala in cadrul activitatii psihice. Astfel, dezvoltarea mai ampla a partii superioare - concretizata prin frunte inalta, ochi mari, privire mobila, vie, nari inguste, buze subtiri - ar indica, in cadrul vietii psihice, preominarea activitatii cognitive, a ratiunii in special daca individul apartine tipului constitutional astenic.

In schimb, dezvoltarea mai ampla a partii inferioare a fetei, rotunda dar mare, carnoasa - in special cand individul apartine tipului consti-tutional picnic, ar denota predominarea in cadrul vietii psihice a laturii instinctual-emotionale. Se presupune astfel ca indivizii intrunind aceste caracteristici acorda un loc insemnat in cadrul preocuparilor lor, transferandu-le uneori chiar in scopuri (ascunse) ale actiunilor lor, placerilor legate de nutritie (mancare, bautura), relatiile sexuale etc.

Departe de a fi absolutizate, aceste legaturi trebuie sa fie considerate mai mutl ca niste asocieri posibile sau, mai precis, ca niste ipoteze care inca nu au fost pe deplin verificate.

Expresivitatea fetei este asigurata insa in special de elementele mobile: ochii, sprancenele, fruntea, gura, maxilarele etc.

In cadrul mimicii, un rol esential revine privirii, aceasta reprezentand intrucatva 'cheia expresiei fetei'. Astfel, daca pe fotografia unui actor - interpretand un personaj intr-un film sau o piesa de teatru - se aseaza o mica bucata de hartie astfel incat sa mascheze ochii, expresia fetei lui devine aproape imposibil de descifrat.

Expresiile fetei sunt extrem de variate: mirare, nedumerire, interogare, intelegere, melancolie, tristete, veselie, manie, severitate etc. Acestea sunt detectate ca modalitati de comunicare internationala in special in functie de modul in care se imbina deschiderea ochilor, directia privirii, pozitiile succesive ale sprancenelor, miscarile buzelor etc. Ca atare, vom exemplifica aceste 'esente' care ajuta la 'descifrat' oamenii astfel:

a) Gradul de deschidere a ochilor este in mare masura edificator pentru 'situatia' in care se afla individul: pe de o parte pentru atitudinea (acceptarea sau respingerea) pe care el o ia fata de informatiile cu care este confruntat, iar pe de alta parte pentru marimea fluxului informatiilor respective. Astfel, ochii larg deschisi pot denota: nestiinta, absenta sentimentului de culpa sau de teama, atitudine receptiva, de interes pentru noutatea pe care o contin informatiile, act de cautare, 'intelegerea' noutatii pe care o aduc informatiile etc. Iar deschiderea mai redusa a ochilor poate denota: atitudine de neacceptare, de rezistenta fata de informatiile primite; suspiciune, tendinta de a descifra eventualele ganduri ascunse ale interlocutorului, tendinta de a ascunde, stare de plictiseala etc.

Fig. 13

In general, se poate vorbi de un raport direct proportional intre gradul de deschidere a ochilor si cantitatea informatiilor receptionate sau emise de catre individ: cu cat cantitatea informatiei primite sau emise (de pilda, in cursul explicarii pentru o alta persoana) este mai mare, cu atat ochii sunt mai larg deschisi.

Cele spuse mai sus pot usura intelegerea unor expresii utilizate in limbajul cotidian: 'privire inteligenta', 'privire lucida' sau, dimpotriva, 'privire opaca' etc. Astfel de expresii denota ca asa-zisului 'bun simt' nu i-a scapat legatura dintre activitatea cognitiva si privire. Se spune in popor ca 'ochiul este oglinda sufletului'. Aceasta expresie poate fi considerata drept o fericita metafora, prin care se sintetizeaza multe adevaruri psihologice. Printre altele, se exprima aici reflectarea prin privire a rezultatului si, implicit, pana la un punct, a calitatii travaliului intelectual. Individul care intelege, care 'pricepe despre ce este vorba', denota aceasta, fara voia lui, si prin privire. Este greu de descris asa-numita 'privire inteligenta'. Desigur, se poate spune ca ea consta in ochii larg deschisi, mobili, 'patrunzatori'. Dar, ce anume permite sa se aprecieze ca o privire este patrunzatoare si alta nu, este dificil de precizat. Se poate presupune insa ca, alaturi de altele, si aceasta insusire a privirii depinde in parte de gradul de deschidere a pupilei - judecand dupa unele experiente, efectuate cu ajutorul unor fotografii, care au aratat ca senzatiile de placere sau neplacere, provocate de imagini, se traduc si prin dilatarea, respectiv contractarea, pupilei. Ca urmare, 'privirea opaca', specifica celei care 'nu intelege despre ce este vorba', s-ar explica prin fixitate, deschidere mica si lipsa de mobilitate a pupilei.

b) Directia privirii joaca, de asemenea, un rol important in determinarea expresiei fetei. Nedumerirea, efortul de rememorare sunt insotite de obicei de asa-numita 'privire in gol'. Privirea in jos sau in laturi poate semnifica atitudine de umilinta, sentiment al vinovatiei, rusine etc. Privirea in sus, peste capul interlocutorului, denota de regula lipsa de respect pentru acesta. Si, in sfarsit, ochii indreptati ferm catre interlocutor sustinand fara dificultate privirea acestuia denota sinceritate, atitudine deschisa, hotarare sau, in alte situatii asprime, atitudine critica, dojana, iar uneori provocare.

Fig. 14

In stransa legatura cu directia, este necesar sa se ia in considerare:

c) Mobilitatea privirii. Exista oameni carora privirea le 'fuge' in permanenta, in toate directiile, neputand-o fixa si sustine pe cea a interlocutorului. De regula, oamenii din aceasta categorie se caracterizeaza prin lipsa de fermitate, tendinta de a-si ascunde gandurile, intentiile, iar uneori prin sentiment al vinovatiei sau lasitate. La extremitatea cealalta, privirea fixa, imobila, denota o anumita lipsa de aderenta, de contact cu realitatea sau, in unele cazuri, atitudine de infruntare a interlocutorului.

In general, 'interpretarea' privirii joaca un rol insemnat in cunoasterea structurii si atitudinii oamenilor din jur. Astfel, prima modalitate a oamenilor de a lua contact unii cu altii consta in 'intalnirea' sau asa-numitul 'joc al privirilor'. De regula, atunci cand doi oameni se privesc, coborarea sau intoarcerea privirii in alta parte la unul dintre ei semnifica retragerea acestuia pe pozitii defensive. De aceea, in studierea comportamentului oamenilor este necesar sa se acorde o atentie deosebita privirii, in special modului de 'a sustine' privirea interlocutorului.

Deoarece enumerarile detaliilor de care depinde expresivitatea fetei sunt mult prea numeroase, nu insistam asupra lor. Vom da in schimb cateva recomandari generale referitoare al interpretarea mimicii in ansamblu.

Mimica saraca, respectiv fata caracterizata printr-o redusa varietate si mobilitate a muschilor faciali si implicit a expresiilor denota in genere apartenenta individului la tipul temperamental flegmatic. Ea constituie semnul unei reduse reactivitati, chiar al unei anumite inertii emotionale si afective. In unele cazuri, mimica deosebit de saraca semnifica o structura psihica elementara, amorfa.

Fig. 15

Mimica predominant depre/siva, caracterizata prin expresie meditativa data de muschii fetei 'cazuti' ('Omega melancolic') denota fie apartenenta la tipul temperamental melancolic, fie faptul ca individul se afla sub influenta unui eveniment neplacut.

Fig. 16

Mimica mobila si, de aceea, bogata constituie de regula semnul unor trairi emotionale si afective de tipul stenic (veselie, buna dispozitie etc.), specifice tipului temperamental sanguin.

Fig. 17

Mimica excesiv de mobila denota, de regula, o anumita inconstanta sau instabilitate a echilibrului trairilor psihice. Insotita si de alte manifestari ca logoree (verbalizare deosebit de rapida, cu un debit bogat, tendinta de a vorbi mult, cu pierderea frecventa a 'firului') sau o gestica ampla si rapida, ea se intalneste frecvent la indivizii colerici, dar si la cei pasionati. In forme mai accentuate, aceasta poate constitui semnul unei tulburari cu caracter patologic a activitatii neuropsihice.

Fig. 18

Modificarile vegetative reprezinta, de asemenea, alaturi de mimica si pantomima, o sursa importanta de date cu privire la structura si starea psihica a individului. In aceasta sfera intra toate particularitatile acelor functii vegetative despre care se stie cu precizie ca se afla insa o stransa corelatie cu activitatea psihica. Se poate spune ca intr-un fel sau altul toate functiile vegetative sunt tributare activitatii neuropsihice, tot asa cum cea din urma reflecta influenta fiecarei functii vegetative. Dar, investigarea celor mai multe functii vegetative reclama mijloace complexe de laborator si numai o parte dintre ele sunt accesibile observatiei psihologului. Unele sunt relativ accesibile observatiei si ele se numar printre cele mai importante. Acestea sunt: respiratia, pulsul, reactiile vaso-motorii si secretorii (deduse din rapiditatea si amploarea

Fig. 19. Sistemul nervos vegetativ si organele 'tinta'

modificarilor culorii fetei, din procesele de transpiratie etc.), ca si functionalitatea gastrica, functionalitatea aparatului urinar, functionalitatea musculaturii, a sfincterelor toate tradand modificari obiectivate la 'distanta! Percepute de un observator atent si experimentat.

Modificarile de ordin vegetativ sunt edificatoare in special pentru trairile emotional-afective si, in stransa legatura cu aceasta, pentru capacitatea de autocontrol a individului. Astfel, in cazul unei trairi emotionale deosebit de puternice, pot fi intalnite modificari vegetative ca: tulburari respiratorii (respiratie 'agitata', neregulata, eventual cu spasme etc.), cresterea ampla a pulsului (dedusa din cresterea frecventei respiratorii sau, uneori, din perceperea directa a zgomotului contractiilor cardiace); modificari ample ale culorii fetei (treceri rapide de la eritem/inrosirea fetei/ la paliditate sau invers), uscarea gurii, modificarea vocii (datorita tulburarii contractiilor muschilor ce fac parte din aparatul fonator); pusee, sudorale (momente de transpiratie abundenta alternand cu altele de 'uscaciune' excesiva); tremur generalizat; spasme gastrice sau intestinale (eventual insotite de varsaturi); frisoane, 'clantanitul' dintilor; balbaiala sau mutism; pierderea controlului sfincterelor (cu evacuari involuntare sau mai des decat in mod obisnuit de materii fecale sau urina); criza de plans cu lacrimare; senzatia de 'nod in gat'; pierderea controlului mersului, scaderea sensibila a preciziei in gesturi etc.

Desigur, trairile emotionale intrunind toate modificarile vegetative notate mai sus sunt deosebit de rare. De aceea, pentru a conchide ca un om se afla intr-o anumita stare emotionala nu este necesar sa se astepte intrunirea tuturor acestor modificari sau semne.

Caracterul astenic (de exemplu, spaima; sau stenic - de exemplu iritatia), precum si intensitatea trairii emotionale pot fi deduse din numarul si amploarea modificarilor vegetative. De asemenea, este important de subliniat faptul ca o stare emotionala, chiar putin intensa "se tradeaza' totdeauna printr-unul sau mai multe dintre semnele mentionate.

Dar aceste semne pot scapa observatorului neatent sau neexperimentat. De aceea, pentru a sesiza starea emotional-afectiva a oamenilor care, dintr-un motiv sau altul constituie obiectul interesului nostru, este necesara o exersare deosebita a atentiei, perfectionata in mod continuu prin capatarea deprinderii de a observa, de a ierarhiza informatii date, de a le "aseza' intr-un stil de conduita psihologica.

Vorbirea poate fi de asemenea analizata si valorificata din punct de vedere psihologic. Analizarea ei trebuie sa vizeze concomitent: a) analiza formala si b) analiza semantica (aspectele legate de semnificatiile termenilor utilizati).

a) Analiza formala distinge in special insusirile de ordin fizic ale verbalizarii, cum sunt: intensitatea medie a sunetelor (sonoritatea); fluenta, debitul sau viteza, intonatia, pronuntia (si in legatura cu aceasta, eventualele defectiuni de limbaj). Aceste insusiri nu sunt lipsite de semnificatie psihologica. Astfel:

Intensitatea medie a sunetelor constituie un indice al fondului energetic al individului, dar si al unor insusiri ca: hotararea, autoritatea, calmul, increderea in sine. Ca urmare, vocea puternica, sonora denota energie, siguranta de sine, hotarare etc., in vreme ce vocea de intensitate sonora scazuta indica lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranta, emotivitate, nehotarare etc.

Fluenta - respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii - constituie un indice direct al mobilitatii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare, de ideatie. Vorbirea fluenta (continua, curgatoare) denota usurinta in gasirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite, ceea ce presupune, printre altele, rapiditate si precizie in desfasurarea activitatii cognitive (implicand diverse aspecte din procesele de gandire, memorie, mergand pana la atentie si imaginatie), precum si un tonus neuropsihic ridicat. Dimpotriva, vorbirea lipsita de fluenta (discontinua, intrerupta frecvent de pauze) denota dificultati de conceptualizare, respectiv dificultati in gasirea cuvintelor adecvate demersului. Desigur, nu este vorba aici de situatiile de necunoastere a problemei in discutie, in care orice individ poate prezenta o anumita lipsa de fluenta in expunere, ci de acelea in care este evident ca lipsa de fluenta reprezinta o caracteristica a individului. Dificultatile de conceptualizare ce reies de aici pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scazut (lipsa de dinamism, oboseala instalata precoce), desfasurare lenta a activitatii psihice in general si a celei cognitive in special, reactivitate emotionala (lipsa de incredere in sine, teama), dificultate in elaborarea deciziilor.

O forma speciala a lipsei de fluenta o reprezinta asa-numita "vorbire in salve'. Aceasta se caracterizeaza prin grupuri de cuvinte rostite precipitat, dar cu pauze relativ mari intre ele, prezentand de regula si multe aspecte de incoerenta - cel putin din punct de vedere gramatical. Aceasta denota adesea o reactivitate emotionala crescuta.

Debitul sau viteza exprimarii constituie cel mai adesea o caracteristica temperamentala. Astfel, in vreme ce colericul vorbeste mult si repede, flegmaticul se exprima folosind un debit deosebit de redus. Pe de alta parte, debitul depinde de gradul de cunoastere a obiectului discutiei, de relatia afectiva in care se afla individul care vorbeste cu interlocutorul sau. Astfel, cu cat cunoasterea obiectului este mai ampla, cu atat debitul va fi mai mare. De asemenea, debitul este mai mare atunci cand relatia dintre indivizii intre care se poarta discutia are caracteristicile unor afinitati intre persoane. Relatia de respingere, unilaterala si cu atat mai mult bilaterala, se caracterizeaza in primul rand prin reducerea sau chiar suspendarea comunicarii verbale dintre indivizii in cauza.

In aprecierea caracteristicilor intre fluenta si debit. Astfel, debitul scazut, respectiv viteza de exprimare redusa nu inseamna numaidecat si lipsa de fluenta. Vorbirea poate fi fluenta si atunci cand viteza de exprimare este mica, tot asa dupa cum lipsa de fluenta poate fi intalnita si in conditiile exprimarii cu un debit ridicat.

Intonatia are, de asemenea, multe componente psihice. Cea mai importanta ar putea fi considerata capacitatea sau tendinta exteriorizarii pe plan social a trairilor emotional-afective. Astfel, intonatia bogata in inflexiuni este caracteristica indivizilor cu un fond afectiv bogat si care in acelasi timp tind, constient sau mai putin constient, sa-si impresioneze (afectiv) interlocutorii. In schimb, intonatia plata, monotona, saraca in inflexiuni poate denota fie un fond afectiv sarac, fie anumite dificultati sau inhibitii in comportamentul social precum: incapacitatea exteriorizarii propriilor sentimente, dificultati in stabilirea de contacte cu oamenii din cauza timiditatii etc. In lectura cu voce tare, intonatia saraca, neadaptata semnelor de punctuatie, denota lipsa de exercitiu in materie de scris-citit. Dar chiar si in vorbirea libera intonatia reflecta pana la un punct gradul de cultura si de educatie al individului.

Pronuntia depinde pe de o parte de caracteristicile neuropsihice, iar pe de alta parte de nivelul de cultura generala si profesionala a individului. Ca tipuri se disting: pronuntia deosebit de corecta (reflectand o grija pentru corectitudine mergand pana la pedanterie), pronuntie de claritate si corectitudine medie, pronuntie neclara, neglijenta. Mentionam spre exemplificare: eliminarea din unele cuvinte a unor sunete, contopirea intr-un sunet confuz a sfarsitului unor cuvinte, coborarea tonului si pronuntarea neclara a sfarsiturilor de fraza.

Cel mai frecvent, forme defectuoase de pronuntie pot fi intalnite la temperamentele extreme, la colerici si la melancolici. Astfel, colericii din pricina grabei deformeaza unele cuvinte, iar pe altele chiar le elimina, "mananca' din vorbire, inlocuindu-le cu gesturi sau prin expresii de mimica.

Pe de alta parte, la melancolici se constata adesea scaderea sensibila a sonoritatii si contopirea in sunete confuze a unor sfarsituri de cuvinte sau de fraza.

In stransa legatura cu pronuntia trebuie sa fie luate in considerare eventualele particularitati sau chiar defectiuni de limbaj. Acestea pot servi pe de o parte la identificarea vocii, in absenta imaginii interlocutorului (in comunicatiile telefonice etc.); iar pe de alta parte, ele pot da si unele indicatii asupra trasaturilor sale psihice. De exemplu, in cazul manifestarilor de balbaiala se poate presupune, fara mari riscuri de a gresi, ca individul respectiv se caracterizeaza si printr-o reactivitate emotionala sporita.

b) Analiza semantica vizeaza o alta latura a vocabularului si anume semnificatiile termenilor utilizati. In legatura cu aceasta, pot fi supuse analizei: structura vocabularului, cantitatea de informatie si nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la continutul sau obiectul comunicarii, coerenta in judecati si rationamente, plasticitatea si expresivitatea termenilor.

Prin structura se intelege in linii mari numarul si varietatea termenilor. Un vocabular bogat si variat denota, abstractie facand de nivelul cunostintelor generale sau profesionale, interes pentru cunoastere, precum si o anumita capacitate intelectuala, respectiv posibilitatea de a intelege si rezolva mai usor situatiile intalnite in viata sau activitate. Cantitatea de informatie reprezinta o dimensiune a vocabularului reflectand frecventa de utilizare a termenilor. Cu cat vocabularul este constituit din termeni comuni, de larga utilizare, cu atat cantitatea sa de informatie este mai ridicata. In stransa legatura cu cantitatea de informatie se afla nivelul de abstractizare al termenilor. In general, nivelul de abstractizare este cu atat mai ridicat cu cat cantitatea de informatie este mai mare. Desigur, toate cuvintele "abstractizeaza' realitatea, dar nu in masura egala. Astfel, in vreme ce unele cuvinte redau proprietati concrete, larg cunoscute, ale lucrurilor, altele se refera la insusiri sau relatii mai putin evidente care, stabilite pe baza de studii speciale, se plaseaza in mod firesc la un nivel mai ridicat de abstractizare. Nivelul de abstractizare furnizeaza si el o serie de indicatii asupra calitatii "instrumentelor' intelectuale cu care opereaza individul, precum si asupra "produselor' - judecati rationamente, teorii etc., obtinute cu ajutorul lor.

Adecvarea la continut reprezinta masura in care termenii utilizati sunt potriviti pentru a exprima cele dorite. Se intampla ca unii oameni, din dorinta de a impresiona pe cei din jur, sa foloseasca termeni de circulatie mai redusa, dar fara a le cunoaste precis semnificatia. Aceasta denota nu numai o informare insuficienta asupra problemei, dar si infumurare, atitudine de supraestimare a propriilor posibilitati. De o atare atitudine poate fi vorba insa si in cazul in care astfel de termeni sunt utilizati, chiar corect, in locul altora cu aceeasi semnificatie, mai cunoscuti, si care tocmai de aceea sunt considerati mai banali.

Un alt aspect al exprimarii il constituie coerenta in judecati si rationamente, respectiv in gandire. Orice manifestare verbala a omului, oricat de scurta, reprezinta, independent de continutul comunicarii, si o mostra a modului sau de a judeca, a felului in care interpreteaza datele realitatii. Pana la un punct, modul de a judeca este dependent de pregatirea scolara si profesionala, de educatia primita, de suma influentelor sociale ce s-au exercitat asupra individului etc. In acelasi timp insa prin aceasta se dezvaluie si o parte din insusirile intelectuale proprii structurii sale. Drept criterii pentru aprecierea coerentei in gandire pot fi folosite: precizia in judecati si rationamente (cu deosebire inlantuirea dintre premise si concluzii), originalitatea in aprecierea oamenilor si diverselor evenimente, cunoasterea si aplicarea regulilor gramaticale in vorbire si scris etc.

Plasticitatea si expresivitatea termenilor sunt notiuni intrucatva inrudite. De cele mai multe ori, pentru a exprima un lucru este necesar sa se aleaga intre mai multe expresii verbale, asemanatoare ca semnificatie, dar cu nuante diferite. Alegerea nu este niciodata intamplatoare pentru ca, chiar fara voia individului, ea este determinata in mare masura de atitudine fata de realitatea luata in considerare: acceptarea sau respingerea, minimalizarea sau supraaprecierea etc. Pe de alta parte, se stie ca oamenii se deosebesc mult sub raportul capacitatii de exprimare: in vreme ce unii pot spune multe, cu ajutorul unor cuvinte putine, dar bine alese, altii, chiar cu pretul a numeroase cuvinte spun in realitate foarte putin. Astfel, prin plasticitate si expresivitate, din punct de vedere psihologic, se inteleg acele insusiri ale limbajului care reflecta capacitatea individului de a reda nu numai realitatea ca stare, ci si atitudinea sa fata de ea, intr-un mod susceptibil de a provoca si la cei din jur aceeasi rezonanta afectiva. Din plasticitatea si expresivitatea termenilor se pot deduce: nivelul intelectual, bogatia fondului lexical, raportul in care se plaseaza individul cu lumea in general, caracteristicile sale de ordin afectiv etc.

Tot in cadrul simptomaticii labile intra apoi ticurile, reactii stereotipe ce se repeta des, de multe ori fara stirea si in orice caz fara voia individului, ce pot aparea fie numai intr-una din categoriile mentionate (pantomima, mimica, gesturi, vorbire), fie ca o manifestare complexa, imprumutand elemente din mai multe categorii. Uneori, ticurile dezvaluie anumite particularitati psihice ca nervozitate, emotivitate etc. Totdeauna insa ele ajuta la particularizarea cunoasterii oamenilor, facilitand evocarea lor. Se intampla chiar ca un detaliu in aparenta neinsemnat, cum este un tic, o data reamintit, sa fie suficient pentru evocarea unei serii intregi de insusiri sau fapte la un om.

In continuare, notam o alta sursa de date cu privire la insusirile psihice ale oamenilor, care insa nu se mai incadreaza in ceea ce am denumit mai sus simptomatica stabila sau simptomatica labila. Este vorba de aspectul vestimentar.

Imbracamintea constituie un indiciu asupra starii materiale a individului, dar dincolo de aceasta ea are si multiple semnificatii psihologice. Astfel, ea reflecta preferintele estetice, gustul celui ce-o poarta, dar in mare masura si ideea pe care acesta si-o "face' despre sine, respectiv cea pe care ar dori ca lumea sa si-o faca despre el. Desigur, imbracamintea standard, de serie mare, confectionata din tesaturi comune si intr-o gama redusa mare, confectionata din tesaturi comune si intr-o gama redusa de modele, nu ingaduie prea multe concluzii cu privire la simtul estetic al individului ce o poarta, alegerea fiind determinata, in mod evident, in primul rand, de criterii materiale.

Principalele aspecte ale imbracamintei care au o semnificatie psihologica sunt: croiala, imbinarea culorilor, ordinea, curatenia, concordanta sau discordanta fata de "moda zilei' etc.

Croiala neobisnuita, culorile stridente si cu atat mai mult imbinarile frapante de culori, precum si tendinta exagerata de a fi in pas cu moda, denota o oarecare superficialitate, o conceptie despre lume si viata care pune prea mult pret pe aspectul exterior al oamenilor si lucrurilor. Aceasta nu inseamna insa ca la polul opus intalnim insusiri psihice pozitive. Dimpotriva, atunci cand imbracamintea este neglijata, murdara, vadind absenta oricarei preocupari de estetica si ordine, concluziile de ordin psihologic sunt cel putin la fel de severe ca si in primul caz. Anume, se poate vorbi de: mentalitate inapoiata, conceptie rudimentara despre lume si viata, lipsa de respect sau chiar atitudine de sfidare a normelor si uzantelor sociale.

Este adevarat ca "nu haina il face pe om', dar la fel de justificat se poate spune ca haina il exprima pe om, mai mult decat acesta isi poate da seama. De aceea, dintre elementele supuse observatiei in vederea cunoasterii insusirilor psihice ale oamenilor nu poate lipsi imbracamintea - cu precizarea ca nici in acest caz concluziile nu trebuie sa fie absolutizante.

Baudet Pierre, Visage et Caractère, (Prosopologie), Ed.6, E.S.F., Paris, 1963 Piterit, Theodor, Physik und Physiognomik, Germania, 1938.