Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport


Fundamentarea asistentei sociale in spatiul romanesc

Asistenta sociala

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Sisteme de educare si ocrotire pentru copii cu handicap din Romania
Situatia protectiei sociale in Romania
SARACIA SI EXCLUZIUNEA SOCIALA
Asigurarea sigurantei pe Internet
Aspecte ale politicii sociale in lume - Perspectivele politicii sociale din Romania in contextul europenizarii si globalizarii
Metode si tehnici de investigare psihosociala
Copiii strazii, un grup exclus de catre societate
Ce inseamna sa fii parinte adoptiv - Definitia adoptiei
Servicii oferite copiilor victime ale traficului de persoane
DIMENSIUNEA SOCIALA A DISOLUTIEI FAMILIEI

TERMENI importanti pentru acest document

: istoricul asistentei sociale in romania : v targovisteanu asistenta sociala a vaduvelor : gerontrocatie in asistenta sociala : fundamentarea asistentei sociale in spatiul romanesc :

Fundamentarea asistentei sociale

in spatiul romanesc

1. Fundamentarea bioaltruista si culturala a faptelor de asistare

2. De la asistarea empirica la asistenta sociala

3. Asistenta sociala in spatiul romanesc. Asistarea empirica in perioada traditionala

4. Asistenta sociala in perioada interbelica

5. Asistenta sociala in perioada comunista

6. Asistenta sociala din Romania postcomunista

7. Orientari principiale in alocarea practicii asistentiale

1. Fundamentarea bioaltruista si culturala a faptelor de asistare

Asistarea sociala este o practica straveche si o prezenta naturala in toate mediile grupale. Ea s-a produs, cu siguranta, chiar si atunci cand principiul fortei fizice era dominant in reglarea relatiilor interumane, adica imediat dupa procesul de antropo-geneza. De altfel, tocmai interventiile in scopul ajutorarii/protejarii existentei altuia (in urma unor reactii fiziologice, psihologice, culturale) au facut posibila constituirea societatii. insusi A. Comte - fondatorul sociologiei - era adeptul acestei idei, sustinand ca, in masura in care indivizii umani au fost capabili sa renunte la preocuparile lor strict egoiste si au exprimat comportamente in beneficiul alteritatii, in aceeasi masura specia lor a dobandit caracteristica naturala a agregarii (socius) si s-a delimitat radical de restul speciilor animale.

Protejarea si favorizarea celuilalt, stimularea exemplarelor cu sanse reduse de viata au fost/sunt practici curente nu doar la nivel uman, ci si in cadrul regnului animal. Probatorii in acest sens sunt numeroasele si bine cunoscutele situatii in care animalele realizeaza „asistarea' celui care nu este capabil sa depaseasca singur momentele de impas :

-    masculii dominanti din grupurile de maimute sunt dispusi sa lupte pana la sacrificiu cu agresorii mai puternici, deci sa dispara din punct de vedere fizic, permitand in schimb retragerea femelelor si masculilor tineri, conservand, implicit, sansele de supravietuire pentru specia/comunitatea din care fac parte ;

-    hienele mature (tocmai ele, care au o imagine simbolica total defavorabila, atribuindu-li-se aproape in exclusivitate forme atroce de comportament!), dupa ce vaneaza si consuma vanatul, regurgiteaza bolul alimentar si asigura in acest mod hrana progeniturilor lor;

-    puiul de elefant este ingrijit cu mare atentie de propria mama, dar si de ceilalti adulti din grupul de apartenenta o perioada de timp relativ mare (3-5 ani);

-    cimpanzeii se saluta intre ei prin imbratisare - ca semn de raspuns afectiv si de securitate reciproca -, iar in cazul apropierii unui agresor, scot sunete de avertizare utile pentru toate speciile aflate in preajma;

-    la multe specii, atunci cand posibilitatile materiale de subzistenta se reduc semnificativ, indivizii grav bolnavi sau aflati la varste inaintate se separa de grup, isi asuma moartea, favorizand urmasii, „fara ca ceilalti sa-i fi alungat' (Zamfirescu, 1982, p. 139)1.

Aceste exemple ne indreptatesc sa enuntam cel putin doua concluzii care isi pastreaza valabilitatea dincolo de multitudinea de obiectii ce le pot fi aduse :

-    intre caracteristicile biologice ale componentilor celor mai multe specii animale se afla predispunerea la reactii de conservare individuala si grupala. Procesul

1. Pentru mai multe detalii in acest sens, pot fi consultate lucrarile : P. Chauchard, Societes animales, societes humaines (1956), J.H. Fabre, Obiceiurile insectelor (1968), I. Eibel-Eibesfeldt, Iubire si ura (1999).

selectiei naturale, desi se realizeaza in baza legii obiective a luptei pentru existenta, nu inlatura preprogramarea conservativa. Prin urmare, practicarea unui cuantum oarecare de altruism instinctiv, activ in special intraspecie, dar si interspecii, reprezinta ceva natural sau obiectiv. Altfel spus, fapte care pentru oameni inseamna iubire, bine, asistare sociala, dezirabilitate etc. sunt savarsite instinctiv si de catre animale;

-    daca specia umana este o culme a evolutiei biologice - cel putin asa sustin numeroase teze consacrate - atunci ea ar trebui sa practice si cele mai reusite variante de asistare interindividuala si intragrupala. Insuficientele functionale ale mediilor socioculturale ar trebui sa fie putine si, mai ales, contracarate cu relativa rapiditate. in realitate, alienarea si superficializarea relatiilor sociale se regasesc in enorm de multe imprejurari, fapt care determina ca aceasta concluzie sa para a fi in cel mai bun caz fortata, daca nu chiar neadevarata:

-    unii oameni mor de inanitie sau din cauza lipsei elementare a apei potabile, in timp ce altii traiesc sub presiunea pseudo-nevoilor si a consumurilor exotice;

-    multi indivizi nu poseda un spatiu minimal de locuire si de organizare domestica, pe cand alti semeni ai lor detin imobile numeroase, supradimensionate si luxuriante;

-    marimea veniturilor unei parti insemnate din populatia globului este mult sub necesarul derularii unei vieti de o calitate decenta, iar, prin contrast, o alta parte (insignifianta din punct'de vedere numeric) stapaneste si utilizeaza o cantitate de resurse existentiale cu mult peste ceea ce presupune o viata umana normala;

-    unii parinti isi abandoneaza copiii si nu isi asuma responsabilitatile legate de cresterea/intretinerea/educarea acestora;

-    unii batrani sunt exclusi/stigmatizati/lipsiti de asistare de catre societatea in care au activat ori chiar de fiii proprii;

-    unele grupuri (minoritare) sunt evaluate ab initio ca inferioare din punct de vedere fizic, cultural, emotional si etichetate drept piedici ale progresului social si individual.

Oprindu-ne chiar si numai constatativ asupra registrului atat de extins al sub-normalitatii sociale, nu avem cum sa nu remarcam, cu parere de rau, ca astfel de contraste si neajunsuri se regasesc in toate spatiile culturale, inclusiv in cele europene si americane, iar tendinta lor este de a se multiplica din punct de vedere tipologic si de a afecta un numar din ce in ce mai mare de indivizi.

Din aceste variante ale alienarii umane, mai ales daca le comparam cu evidenta asistarii la nivel animal, detasam ideea potrivit careia bioaltruismul este mai puternic in cadrul speciilor preumane.

Acceptand validitatea ideilor precedente observam ca foarte multe acte ale insectelor si animalelor nu pot fi explicate deoarece nu sunt nici pe departe bioaltruiste:

-    leii nu impart vanatul cu puii lor si, mai mult, ii ucid pe acestia pentru a grabi intrarea leoaicelor in perioada de rut;

-    trantorii sunt indepartati de stup si lasati sa moara dupa ce si-au incheiat misiunea de a fecunda matca;

-    pitoreasca insecta numita calugarita mananca trupul partenerului cu care a realizat imperecherea sexuala;

-    lupii infometati devoreaza membrii raniti ai haitei din care fac parte;

-    speciile nomade isi abandoneaza exemplarele care le scad ritmul deplasarii s.a.m.d.

Prin bioaltruism intelegem „comportamentul care reduce fitness-ul darwinist (sansele de supravetuire si reproducere) al subiectului care actioneaza, dar mareste fitness-ul unui membru al aceleiasi specii'. in identificarea bioaltruismului sunt avute in vedere efectele actiunii asupra altora si nu se presupune nimic in legatura cu intentiile celui care actioneaza. intrucat omul savarseste preponderent actiuni teleologice, notiunea este utilizabila mai curand in a caracteriza asistarea sociala preumana si mai putin in cazul celei interumane. Totusi, omul insusi trebuie inteles ca o fiinta ce actioneaza instinctiv, bioaltruist, in special in situatii-limita si in raporturile cu consangvinii (vezi si Barnet, 1995, p. 389; Ungureanu, 1990, pp. 25 si urm.).

Prin urmare, existenta preumana nu este un spatiu al binelui natural absolut, dupa cum umanitatea nu trebuie inteleasa doar prin intermediul esecurilor si insuficientelor ei. Despre mediile societale pe care le acuzam pentru ca permit manifestarea situatiilor de alienare amintite putin mai sus putem afirma, la fel de usor, ca angajeaza eforturi de depasire a subnormalitatii si vulnerabilitatii: asista persoanele care sufera de diferite boli si afectiuni grave, instituie si urmaresc educarea tinerei generatii, organizeaza forme de control social in vederea preintampinarii producerii abuzurilor, stabilesc strategii asistentiale de raspuns la tipurile de disfunctii manifeste, previn populatia asupra potentialelor pericole care i-ar diminua stabilitatea/armonia existentiala etc.

in ultima instanta, putem incrimina ori admira/agrea comportamente, stari, tendinte, atitudini din spectrul lumii preumane, precum si din sfera umanului. De pilda, agresivitatea : in lumea animala ea are o intensiune mai redusa (chiar daca este activa foarte des) intrucat se rezuma, de regula, la vatamare corporala si suprimare fizica; in schimb, „omul isi poate orienta agresivitatea in mod direct impotriva unui congener, lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizandu-l. Agresivitatea umana poate actiona de asemenea indirect, atunci cand adversarul este vorbit de rau sau i se intinde o cursa. Agresivitatea se mai poate manifesta si prin refuzul contactului social, ajutorului sau discutiei' (Eibel-Eibesfeldt, 1995, p. 108).

Nu putini sunt cei care se raliaza imaginii bestiale asupra umanitatii, acceptand interpretari de genul: „Omul este una dintre cele mai agresive fiare din lume, care gaseste o placere deplina in torturarea si uciderea altor animale, inclusiv a semenului sau Hormonii il imboldesc sa se imperecheze cu surorile si fiicele sale exact asa cum o fac in general animalele. Iar cortexul sau ii spune sa-si imprumute femeia strainilor in schimbul avantajelor politice I-ar place sa-si ucida tatal, dar isi suprima cu viclenie acest impuls natural: intr-o zi el va fi batranul' (Eibel-Eibesfeldt, 1998, pp. 8-9). Predispunerea omului la fapte agresive trebuie inteleasa insa prin raportare la inclinatia ancestrala bioaltruista pe care o are. Dupa unii specialisti in etologia umana, agresivitatea este o trasatura neesentiala; „iubirea aproapelui' este cea mai importanta orientare a actelor omului, dar nu trebuie privita nici ca o forma a poruncii divine si nici ca o emanatie a socioculturii de apartenenta. Originea iubirii, generozitatii, sacrificiului protectionist etc. se afla de fapt in „inclinatiile morale naturale ale omului, deci in transcendentul biologic' (Zamfirescu, 1982, p. 157).

Morala naturala nu este altceva decat bioaltruismul. Fiind o caracteristica a speciilor relativ evoluate, acesta este identitar atat pentru o parte insemnata a speciilor animale, cat si pentru om. in cazul acestuia din urma, spre exemplu, a salva pe cineva de la inec

sau de la incendiu, a sprijini pe cineva aflat pe cale sa se prabuseasca din picioare, a gasi o cale de a ajuta pe cel care nu poate respira etc. sunt gesturi bioaltruiste, verificate destul de des. Unele dintre acestea sunt de-a dreptul paradoxale :

-    persoane care nu stiu sa inoate reactioneaza fara nici o ezitare cu intentia salvarii celui aflat in pericol de a se ineca;

-    bolnavi psihic violenti si foarte putin grijulii cu propria persoana devin hiper-protectori in relatiile cu copiii mici;

-    prelevarile si transplanturile de organe vitale se practica in foarte multe tari, desi donatorii isi asuma moartea pentru a prelungi existenta unui consangvin s.a.m.d.

in ansamblu, bioaltruismul este un „potential inclus' speciei care realizeaza asistarea si imbunatatirea conditiei alteritatii. Forma in care se exprima acesta este aferenta speciei care il practica. Prin urmare, putem vorbi despre existenta unei concordante intre marimea cuantumului energetic de care dispune specia si capacitatea ei interna de supravietuire (constituita din suma „darurilor' si a „sacrificiilor' vehiculate intre cei implicati in relatia de asistare).

La om, sansele de viata sunt induse atat de bioaltruismul care il caracterizeaza (analog multor alte specii), cat si de avantajele oferite de apartenenta lui culturala. Prin intermediul „bunurilor culturale' - selectate, stocate si transferate de la o epoca la alta si de la un individ la altul -, omul isi completeaza/valorifica/optimizeaza baza biologica si, mai mult, poate compensa/corija eventualele deficiente, fie ele chiar de ordin fizic.

Aceasta aprofundare a asistarii ne determina sa recunoastem (oricat de mult am admira bioaltruismul animal si uman) ca altruismul modelat de principii si practici de ordin cultural este mult mai eficient. De pilda, reactia bioaltruista de a scoate dintr-o apa adanca un corp aflat in agonie ramane fara finalitatea fundamentala - salvarea de la inec - daca nu este insotita de gestul (cultural) de acordare a primului-ajutor. Realitatea ca atare demonstreaza corectitudinea acestei afirmatii. Astfel, in cazurile in care bioaltruismul nu se finalizeaza cu o interventie eficienta, alte solutii salvatoare nu mai exista, iar evolutia relatiei de asistare (daca nu se intrerupe) are loc sub semnul incertitudinii.

Atat timp cat isi fundamenteaza actul de asistare in maniera culturala, omul isi ordoneaza demersurile pe baza urmatoarelor principii:

1) Bioaltruismul trebuie subordonat intr-o masura cat mai mare unor criterii rationale. Chiar atunci cand reactiile interventioniste de tip fiziologic si psihologic sunt eficiente, este bine de stiut ca ele raman numai solutii de moment si ca sunt generatoare de stabilitate indelungata doar in interiorul comunitatii (familiale, in special). Nesubordonate unor finalitati de perspectiva ceva mai indepartata, exprimarile bioaltruiste se diminueaza treptat, conduc la epuizarea resurselor si mai ales la abandonarea asistatului.

Rationalizarea actului de asistare ar trebui sa se regaseasca in raspunsuri aproximative obtinute de asistent la cel putin cateva dintre urmatoarele intrebari:

-    cat de mult trebuie sa dureze interventia ?

-    care ar putea fi costurile ?

-    cum ar trebui sa fie reactiile celui asistat ?

-    care ar fi cele mai indicate persoane sa realizeze asistarea ?

Procedand in acest mod, el schiteaza o organizare minimala a faptelor lui si,

totodata, isi contureaza o comprehensiune (fie ea si superficiala) asupra imprejurarii

care se implica. Nivelul de rationalitate ramane insa de tip ostensiv. Nici nu ar putea fi altfel, intrucat cel care asista este antrenat absolut intamplator in situatia de a acorda ajutorul, trebuie sa descopere foarte rapid o varianta de iesire din impas, iar, in multe privinte, intre cel care este asistat si cel care asista nu exista nici o diferenta. Asa se si explica de ce acesta din urma nu are cum sa nu fie influentat de instincte si afecte, adica de resorturi bioaltruiste; altfel spus, nu are cum sa gaseasca solutii la interogatiile fundamentale presupuse de realizarea unei interventii cu efecte de durata (Cum au procedat altii in conjuncturi similare ? Ce ar trebui sa stie pentru ca actiunea sa aiba succes ? Cum trebuie selectati cei care beneficiaza de asistare ? etc.) pentru ca nu este capabil si/sau nu are suficient timp la dispozitie sa si le puna. Rationalizarea bio-altruismului nu se efectueaza complet niciodata nici macar la asistentii sociali profesionisti. Totusi, cu cat fondul bioaltruist este modelat intr-o masura mai mare de ratiune, cu atat asistarea este legitimata de mediul social si cu atat relatia dintre asistat si asistent se apropie de exigentele unei functionari pozitiviste.

2) Organizarea stiintifica a interventiei conduce, de regula, la cresterea indicelui de eficienta. Nivelul maximal de rationalizare pentru o foarte mare parte a rezultatelor gandirii omenesti este stiinta. Prezenta acesteia se traduce prin precizie, consecventa, eficienta, obiectivitate, predictie etc. Deoarece asistarea sociala obliga la angajarea unor cheltuieli care, in cvasimajoritatea situatiilor, nu se recupereaza, realizatorii asistarii sunt preocupati, pe de o parte, de succesul interventiei si, pe de alta parte, de reducerea ori pastrarea la un nivel scazut a costurilor. Asemenea obiective sunt atinse doar daca procesul asistarii este construit si derulat dupa exigente de ordin stiintific. Dupa David Howe (2000, pp. 11-l2) ordonarea acestui proces este coextensiva urmatoarelor cinci intrebari si, evident, raspunsurilor aferente acestora:

Care este problema ?

Asistentul social trebuie sa recunoasca si sa identifice ceea ce trebuie sa rezolve dintr-un camp problematic mult mai extins.

Ce se intampla ?

Situatia trebuie evaluata, interpretata si explicata. Se porneste de la ceea ce „se vede' pentru a se ajunge la presupuneri si ipoteze.

Ce este de facut ?

Asistentul, impreuna cu clientul, trebuie sa decida obiectivele, sa planifice interventia si sa-si clarifice intentiile. Complicarea induce mai multe sanse de reusita.

Cum trebuie procedat ?

Sunt stabilite metodele de interventie in vederea indeplinirii obiectivelor propuse.

S-a facut tot ce trebuia ?

Sunt evaluate rezultatele finale ale interventiei, tinandu-se cont in primul rand de efectele asupra asistatului, si mai putin de costurile actiunii.

Interogatiile de asemenea factura, dar si raspunsurile la ele depind atat de experienta practica a realizatorilor asistarii, cat si de teoriile dupa care ei se orienteaza. Organizarea, structurarea si claritatea relatiei dintre teorie si practica in interventia sociala se prelungesc in caracterul stiintific al acesteia si in ceea ce este mai important: cresterea

eficientei demersului (combaterea disfunctiei) - dincolo de ceea ce ocazioneaza varianta manifestarii bioaltruismului.

3)   Gradul de civilizatie al unei societati este direct proportional cu nivelul de institutionalizare a asistentei sociale. Performantele dezvoltarii unui stat sunt identificabile in realizari sectoriale precise : starea infrastructurii, protectia consumatorului, modalitatile de petrecere a timpului liber, marimea si calitatea spatiului de locuit etc. Toate aceste aspecte nu sunt altceva decat indicatori ai nivelului de civilizatie atins de respectiva societate. Deasupra tuturor performantelor departamentale se afla insa o caracteristica definibila „prin calitatea protectiei sociale a individului, prin densitatea si dotarea serviciilor de asistenta sociala, in masura sa satisfaca diversitatea nevoilor si cererilor de ajutor din partea diferitelor grupuri umane' (Miftode, 1999, p. 23). Cu alte cuvinte, daca o societate este dezvoltata, atunci ea nu se confrunta cu probleme sociale (pe care le depaseste cu usurinta), si deci este civilizata. Or, nici un mediu social normal nu este ocolit de probleme, disfunctii, deficiente, neajunsuri functionale interne; Daca acestea se agraveaza, civilizatia se erodeaza pana acolo incat societatea insasi este in pericol sa se dezmembreze. Necesitatea depasirii unui asemenea obstacol a constrans statul sa organizeze institutii specializate in practicarea asistentei sociale.

Cu cat acestea sunt mai numeroase si acopera intregul registru al disfunctiilor sociale, cu atat societatea poate fi considerata mai civilizata si cu sanse mai mari de a-si mentine/dezvolta nivelul de civilizatie. Din acest punct de vedere, Romania se afla intr-o perioada de ampla institutionalizare a asistentei sociale, dar cu o perspectiva civilizatorie nu tocmai favorabila (statul roman nu are mijloacele necesare functionarii tuturor institutiilor de asistare, iar multe dintre ele activeaza/civilizeaza doar datorita fondurilor obtinute din exterior) (vezi si Alexiu, Sellick, 2000).

4) Credibilitatea unui sistem de asistare sociala este data nu atat de promptitudinea si profunzimea interventiei, cat de metodologia identificarii persoanelor, grupurilor care au nevoie de ajutor si de masura reinsertiei acestora in circuitul social normal. Privit la modul generic, omul este o fiinta fragila, vulnerabila, cu posibilitati fizice mult inferioare altor specii. Prin cultura, el reuseste insa sa se aseze ierarhic deasupra acestora si sa-si multiplice in mod impresionant sansele de viata. intre multitudinea realizarilor culturale umane, marimea resurselor si numarul populatiei globului exista in mod obiectiv o stare evidenta de echilibru. Daca aceasta stare tinde, pe ansamblu, sa se conserve, nu acelasi lucru il putem spune si despre partile sau subunitatile lui: in Africa si Asia sansele de viata sunt sensibil mai mici decat in Europa si America de Nord; in statele din vestul Europei, problemele sociale au o alta natura (consumul de droguri, celibatul, homosexualitatea etc), mult diferita de a celor din partea de est a acestui continent (foametea, insuficienta ajutorului de somaj, abuzul de alcool etc).

Potrivit aceleiasi optici generice, vulnerabilitatea il caracterizeaza, spre exemplu, si pe judecatorul de la Curtea Suprema de Justitie din SUA (pozitia statutara cea mai avantajata dupa aceea de presedinte), si pe imigrantul stigmatizat, cu sanse foarte reduse de a obtine un loc de munca sau de a realiza integrarea socioculturala in societatea americana. in fluxul experientelor cotidiene, ambii actori ajung la un moment dat sa spuna „nu stiu', „nu pot', „am nevoie de ajutor'. Incapacitatea lor este comparabila insa numai la nivel teoretic si trebuie interpretata in stransa legatura cu nivelul cultural de aspiratie. Concluzia se impune de la sine:  ambii au nevoie de protectie optimizatoare din partea grupului, numai ca cel dintai are nevoie de asistenta culturala, pe cand al doilea subzista doar daca face obiectul asistentei sociale.

Faima sistemului social american sau a celui vest-european deriva tocmai din modul cum ii localizeaza pe cei care au nevoie de ajutor in supravietuire si mai ales din modalitatile in care acestia sunt restituiti societatii.

Alocarea ajutorului trebuie sa survina in urma unor analize minutioase, stiintifice, pastrand intacte sansele asistatului de a se face util mediului social si a deveni solvabil, onorabil ca urmare a exprimarii unor calitati personale.

Fiind diferite de la o societate la alta, tipurile de probleme sociale si prioritatile legate de rezolvarea lor conduc la mobilizari de mijloace si solutii de asemenea diferite. De aceea, nu exista un sistem unic de asistenta sociala, ci numeroase sisteme nationale. De regula, acestea sunt organizate prin lege si denota nu neaparat o atenuare a fortei reflexelor bioaltruiste in practicarea asistarii, cat mai ales nevoia de supraveghere sociala, politica si culturala a acestei activitati.

Mentionarea in norma legala2 a principiilor si obiectivelor sistemului national de asistenta, a institutiilor responsabile, a tipurilor de servicii, a categoriilor de beneficiari s.a.m.d., impreuna cu eforturile de formare a specialistilor in domeniul asistentei sociale reprezinta aspecte care demonstreaza originarea prevalenta a actelor actuale de asistare in fundamentul cultural al societatii nationale, si nu in predispunerea biologica ori psihologica a locuitorilor3. Bioaltruismul (asistarea inconstienta) a fost completat de altruism („subiectul isi micsoreaza in mod constient sansele de satisfacere a propriilor sale trebuinte pentru a favoriza satisfacerea trebuintelor altor persoane sau grupuri' - Dictionar de psihologie sociala, 1981, p. 19), iar acesta tinde sa treaca de la individ catre grupuri si sa fie atribuit, la randu-i, unor institutii, servicii si persoane specializate (asistenta sociala stiintifica). Oricat de mare ar fi eficienta asistarii realizate

in Romania, ultimul act normativ in acest sens este Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 814/18 decembrie 2001. in Franta este ceva normal ca un cersetor sa solicite un franc de la trecatori pentru a-si putea cumpara „cotletul' lui. El specifica in mod verbal sau cu ajutorul unui afis ca urmeaza sa il cumpere cu banii primiti si se crede indreptatit sa solicite moneda in acest scop. Cetatenii francezi sunt, pe de o parte, sensibili si responsabili in a-i satisface cererea, iar, pe de alta parte, manifesta indignare fata de serviciile de asistenta sociala care nu intervin mai rapid in favoarea cersetorului. Daca incercam sa transpunem aceasta situatie de asistare in spatiul cultural romanesc, atunci am identifica (probabil) urmatoarele aspecte: cersetorul nu va prezenta sub nici o forma intentia de a cumpara un cotlet (ar fi ironizat sau chiar izgonit de catre trecatori, intrucat un asemenea bun nu reprezinta la noi un aliment de supravietuire, ci un lux); donatiile pe care cersetorul le-ar primi de la trecatori ar avea cuantumuri mici, insa ar fi numeroase (faptul poate fi interpretat din perspectiva morala, religioasa, economica si mai ales ca neincredere fata de sistemul de asistenta sociala); persoanele platitoare de impozite si taxe ar fi dispuse in masura cea mai mica sa ajute si ar deveni indignate/furioase/ suspicioase fata de autoritatile care practica o asistenta sociala ineficienta; reactiile institutiilor fata de actul comis de cersetor ar fi in primul rand una de indiferenta ori una punitiva (amendare, retinere) si abia in al doilea rand una de asistare. Exemplul ar putea fi rastalmacit, iar dimensiunile antrenate de el pot fi foarte numeroase. Concluzia insa se pastreaza: asistenta sociala este o achizitie culturala, o rezultanta a responsabilizarii societatii fata de partile ei (indivizi, grupuri) si o incercare de depasire a nivelului asistarii reduse doar la forma bioaltruismului/altruismului.

in aceasta ultima ipostaza, intotdeauna vor exista persoane cu inclinatii si disponibilitati de a practica bioaltruismul si altruismul. Ponderea acestor variante a fost extrem de mare in etapele istorice premergatoare secolului XX, pentru ca, in prezent, fara sa fie interzise, ele sa reprezinte forme de asistare aproape pitoresti.

2. De la asistarea empirica la asistenta sociala

Cei care incearca sa explice procesul asistentei sociale manifest in societatea contemporana fac referiri, de regula, si la etapele care l-au precedat si anticipat. Asemenea incercari anamnezice sunt chiar inevitabile intrucat asistenta sociala actuala nu acopera intregul registru de probleme la care ar trebui sa intervina si lasa loc cu destul de mare larghete unor proceduri uzuale in perioadele in care ea nu era fundamentata din punct de vedere stiintific (epistemologic, organizatoric, metodologic, terapeutic etc). Despre modalitatile prestiintifice de interventie spunem ca formeaza continutul asistarii empirice, iar despre cele care se desfasoara in conformitate cu exigentele cunoasterii stiintifice afirmam ca reprezinta asistenta sociala. intre asistarea empirica si asistenta sociala diferentele sunt importante. Fortand putin nota, am putea spune ca ele exprima distanta dintre rezidual si rational, dintre spontan si organizat, dintre intamplator si premeditat, dintre solutia de moment si cea de perspectiva, dintre nestiintific si stiintific s.a.m.d. Delimitarea acestor polaritati (de multe ori exagerata) este utila pentru ca raspunde unor interese de ordin analitic: ne ajuta sa conturam cu mai multa claritate etapele evolutiei fenomenului asistarii si, mai ales, sa intelegem de ce asistenta sociala este o faimoasa achizitie culturala a secolului XX.

Daca ne raportam strict la intensitatea si eficienta faptelor de asistare, atunci, in numeroase situatii, intre asistarea empirica si asistenta sociala nu apar diferente sau, mai mult, procedurile empirice pot genera mai multa satisfactie decat cele stiintifice. Interventia de tip empiric este reactiva, prompta, bogata in energie, impulsiva, conforma „glasului inimii', iar intre cel care asista si cel care este asistat se produc efluvii/ campuri energetice pozitive/atasamente/intuitii/emotii cu roluri terapeutice foarte mari. Prin simpla prezenta a acestora, multe insuficiente (in special cele de ordin moral-psihic, dar si celelalte) sunt rezolvate, asistatii dobandesc sentimentul de siguranta, chiar daca lipsesc unele continuturi de ordin material presupuse de asistarea de durata. Consistenta asistarii empirice este indusa, finalmente, de bioaltruism, altruism si spiritul comunitar.

Daca asupra bioaltmismului si altruismului am facut referire in sectiunea anterioara, ramane acum sa schitam avantajele antrenate de spiritul comunitar.

Sintagma „spirit comunitar' este utilizata foarte des in ultima vreme, tara insa a i se preciza semnificatia. Prezentam, in continuare, o varianta semantica a acestei notiuni, plecand de la premisa ca ea reflecta un complex de stari si comportamente intalnite doar la nivelul grupurilor comunitare. Acestea reprezinta agregate umane de dimensiuni mici (precum familia) si mijlocii (de genul satelor, congregatiilor religioase, minoritatilor etc.) bazate pe ceva comun tuturor celor care le alcatuiesc. Fondul apropriativ (comun) este constituit, dupa caz, din bunuri materiale de utilitate colectiva, consangvinitate, folosirea aceluiasi spatiu, apartenenta la aceeasi orientare religioasa, respectarea acelorasi simboluri, identificarea prin aceeasi origine etnica etc. Toate aceste aspecte ii solidarizeaza, ii unesc din punct de vedere mental pe cei care se identifica prin ele, iar consecinta ultima si cea mai importanta a corelarii si asumarii lor de catre indivizi este formarea spiritului comunitar. in esenta, realitatea spirituala de acest tip este traductibila prin relative similitudini comportamentale, atitudinale si caracteriale, prin intercunoastere sporita in interiorul grupului, prin complementaritate actionala, prin disponibilitati si expectante interventioniste in favoarea alteritatii, prin constiinta faptului ca pierderile si castigurile de orice fel sunt consecinte care vizeaza, in ultima instanta, nu doar pe indivizii izolati, ci si grupul de apartenenta in ansamblul lui.

Cu alte cuvinte, acolo unde indivizii se legitimeaza printr-un numar insemnat de elemente ale proprietatii, culturii colective si unde relatiile dintre ei sunt fundamentate preponderent pe afectivitate (si nu pe interes), intrajutorare (si nu egoism), implicare si responsabilitate grupala (deci nu izolare, individualism), avem de-a face cu comunitati si cu spirit comunitar.

Din perspectiva asistarii, avantajul cel mai mare determinat de spiritul comunitar este cel al promptitudinii producerii interventiei; fiecare comunitar - si grupul in intregime - se simte responsabil in a acorda ajutor unui semen pentru ca isi asigura astfel includerea comunitara si probabilitatea obtinerii, la randu-i, a unui ajutor. intrucat normalitatea existentiala a individului necesita integrarea comunitara, ocaziile in care el poate acorda sau solicita in mod empiric un ajutor sunt destul de numeroase (nunta, boala, inmormantare, interventii in caz de calamitate, asistare in situatii de litigiu, consiliere etc). Spre deosebire de asistarea empirica, asistenta sociala este definibila ca „un ansamblu de institutii, programe, masuri, activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunitatilor cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care din motive de natura economica, socioculturala, biologica sau psihologica, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 100).

Raportandu-ne la aceasta definitie pe linia paralelismului asistare empirica - asistenta sociala, constatam:

a)   in toate momentele evolutiei omenirii au existat persoane cu un nivel precar de sansa de viata, precum si fenomene disruptive, critice, care au atentat la supravietuirea societatilor si comunitatilor (Zamfir, 1977, p. 47);

b)  de fiecare data cand vulnerabilitatile si disfunctiile individuale ori sociale erau alarmante, s-au produs, in mod empiric si cu o oarecare intarziere, reactii de raspuns mai mult sau mai putin eficiente/adecvate (desi nu existau servicii specializate de asistenta sociala).

Stiut fiind ca asistenta sociala este o inventie a secolului XX, ramanem surprinsi de validitatea/valabilitatea acestor doua constatari, inclusiv din perspectiva definitiei de mai sus, chiar daca ele trimit la realitati petrecute de-a lungul multor secole si milenii in urma. Prin urmare, nu situatiile de asistat si reactiile la ele reprezinta noutatile definitorii pentru asistenta sociala contemporana, ci alte doua caracteristici, sugerate si ele de definitia pe care o analizam:

a)   institutionalizarea definitiva a serviciilor de asistenta sociala (pe cat posibil, fiecare tip de anormalitate sa faca obiectul unei/unor institutii speciale, cu programe, regulamente, metodologii, strategii fundamentate stiintific);

b)  desfasurarea activitatilor de interventie de catre profesionisti abilitati prin studii de profil4 (de obicei, studii superioare si de durate care variaza de la un stat la

4.   Se incearca in prezent punerea de acord a statelor europene asupra duratei studiilor in specializarea „Asistenta sociala', iar cele mai multe optiuni sunt pentru o scolarizare de trei ani.

altul), atestati prin proceduri din care sa rezulte nu doar stapanirea elementelor de teorie si practica in domeniu, ci si disponibilitati/inclinatii profund umaniste.

Impunerea asistentei sociale in secolul XX a fost propulsata, in primul rand, de presiunea nevoii sociale, iar, in al doilea rand, de o ampla istorie a actelor de asistare. in privinta primului aspect, putem afirma ca, in preajma primului razboi mondial, dar si mai tarziu, au avut loc schimbari bulversante pentru care societatea era prea putin pregatita: instabilitatea familiala, extinderea prostitutiei, cresterea infractionalitatii, sporuri demografice concomitente procesului de adancire a saraciei, ridicarea ratei somajului, amplificarea considerabila a numarului vaduvelor, orfanilor, invalizilor de razboi s.a.

Fondul disfunctional ajunsese la cote mult prea mari, comunitatile nu mai aveau capacitati interventioniste fie din lipsa resurselor, fie din cauza reducerii intensitatii spiritului comunitar. Cum asistarea empirica nu mai facea fata numarului prea mare al celor care revendicau asistarea si nu mai garanta protectia sociala, s-au fundamentat politici sociale de stat. Practic, au fost organizate serviciile de asistenta sociala menite sa identifice indivizii, populatiile vulnerabile si sa le ofere, pe baza unor studii stiintifice, sansa reabilitarii. Nevoia de a preintampina producerea exploziilor sociale si de a evita destabilizarea societatii era astfel mai usor de controlat decat daca s-ar fi mizat in continuare pe ceea ce era solvabil in etapa asistentei empirice.

Referitor la cel de-al doilea motiv care a stimulat aparitia asistentei sociale {modelele antecedente de ocrotire a persoanelor si grupurilor aflate in dificultate), putem spune ca a concurat in mod fundamental la formularea principiilor, obiectivelor, teoriilor in asistenta sociala si a incitat construirea de metode, tehnici, strategii de derulare a activitatilor interventioniste.

Preocupari pentru asigurarea unui anumit standard de viata, in asa fel incat sa se previna rabufnirea unor grave disfunctii sociale, au existat atat in societatile arhaice, cat si in cele traditionale ; solutiile elaborate de ceie din urma au inspirat mult politicile sociale moderne (vezi Poede, 2002, p. 33). Fiind vorba despre valorificarea unei experiente de dimensiuni istorice, vom incerca sa demonstram utilitatea modelelor antecedente de asistare, apeland la cazuri reprezentative din diverse spatii si epoci:

-    celebrul „Cod de legi al lui Hammurabi' includea mentiuni speciale prin care se dovedea grija regelui asiro-babilonian fata de supusi, si mai ales fata de orfani si vaduve (c/. Moscati, 1982). Tot la asiro-babilonieni, preotii invatau in cadrul templelor cum sa aline durerile suferinzilor si cum sa ofere consiliere (cf. episcopul Vasile Targovisteanul, 1991);

-    la romani au functionat sporadic un fel de birouri de caritate in cadrul carora se distribuiau ajutoare cetatenilor saraci. in plus, in secolul al IV-lea d.Hr., au existat demnitari cu privilegii minore numiti archiatri populares, care aveau ca misiune tratarea gratuita a bolnavilor saraci (Gomoiu, 1927, p. 24);

-   in primele secole crestine au aparut si primele asezaminte de ocrotire sociala pe langa biserici si manastiri. Sfantul Vasile cel Mare a fost initiatorul unora dintre acestea; prin intermediul lor acorda sprijin orfanilor, vaduvelor, bolnavilor, batranilor, calatorilor etc. Prin scrierile lui si prin exemplul personal de viata el indemna toti oamenii la practicarea asistarii, precum si la selectarea beneficiarilor acestui act:   „imbunatatirea vietii prin producerea, prin munca, dupa puterile fiecaruia, a celor necesare nu numai pentru intretinerea lor, dar

si pentru ajutorarea celor saraci, celor neputinciosi, a tuturor celor avizati la ajutorare, din orice alta cauza in afara de lenevie' (Sfantul Vasile cel Mare, 1989, pp. 10-l4);

-    in Evul Mediu au functionat pentru perioade scurte de timp unele institutii sau „societati' axate deopotriva pe acte de protectie sociala si pe realizarea educatiei moral-religioase. intre acestea amintim orfanotrofiile (orfelinatele), brefotrofiile (leaganele pentru copiii abandonati), ghirocomiile (azilurile pentru vaduvele nesprijinite de copiii proprii), partenocomiile (casele de intretinere si educare a tinerelor orfane sau sarace), societatea diaconitelor (care lucrau in adaposturile de intretinere a femeilor, copiilor si batranilor), societatea presbiterilor (care supravegheau si educau fecioarele), societatea parabolanilor sau a sanitarilor crestini (grupuri de barbati curajosi care se expuneau oricaror riscuri pentru a salva viata bolnavilor) (vezi Manoiu, Epureanu, 1996; Stan, 1956) s.a.;

-    din secolul al XVI-lea, implicarea laicilor in actele de asistare este din ce in ce mai mare. Acestia au infiintat „confraternitati' care se ocupau de saraci, „cautand sa le asigure hrana si locuinta, sa adune zestre pentru fetele sarace, sa initieze o reeducare morala a prostituatelor, sa se ingrijeasca de infirmi, batrani si bolnavi' (Dramba, 1994, p. 91). Totusi, Biserica ramane in continuare instanta decisiva in provocarea actelor de asistare, chiar daca autoritatile occidentale (Germania, Olanda, Franta, Spania, Anglia, Italia) incep sa emita legi care sa ordoneze activitatea institutiilor de binefacere, sa stabileasca prioritati in distribuirea ajutoarelor, sa fixeze conditiile in care se poate face internarea in spitale si aziluri, sa legitimeze formele de sanctionare a celor care nu renunta la subnormalitate si subestimeaza eforturile corective ale colectivitatilor etc. ;

-    la inceputul secolului al XVII-lea apare in Anglia „o lege sugestiv intitulata «Elisabethan Poor Law» care impune o «taxa pentru saracie». Aceasta poate fi considerata ca debut institutional al asistentei sociale' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 102) sau ca politica sociala formala, controlata de stat. Se incerca prin aceasta colectarea de fonduri cu ajutorul carora sa poata fi sustinute in orice moment programe de interventie sociala. Mai tarziu, in secolul al XlX-lea, tendintele formalizarii asistarii s-au accentuat si mai mult intrucat a aparut sistemul asigurarilor sociale ca varianta de protectie sociala. Pierderea temporara sau definitiva a capacitatii de munca, pierderea locului de munca erau neajunsuri care puteau fi compensate prin legi ale asigurarilor de boala si de somaj, ale acordarii pensiilor, ale asigurarii in caz de accidente. intrucat fondul de asigurare se formeaza din cotizatii, cei care cotizau primeau - atunci cand invocau legea -„ajutoare proportionale cu contributia lor si cu dimensiunile trebuintei' (Bocancea, Neamtu, 1998, pp. 67-68).

Concluziile care se desprind din exemplele prezentate justifica din plin impera-tivitatea trecerii de la asistarea empirica la asistenta sociala :

a) evolutia economica, sociala, culturala etc. a comunitatilor a determinat producerea cresterilor demografice semnificative. Cel putin din punct de vedere teoretic, cu cat dimensiunile grupului sunt mai mari, cu atat capacitatea lui de a-si asista membrii devine mai mare ca urmare a insumarii disponibilitatilor bioaltruiste/ altruiste ale acestora. in mod paradoxal insa, se constata o crestere a dificultatilor de a realiza asistarea, deoarece

-    numarul disfunctiilor intragrupale devine mai mare si are tendinta de a creste direct proportional cu masa agregatului social;

-    forta de asistare sufera (ca urmare a imaginii cuantificate pe care o dobandeste) un proces de reificare, astfel incat indivizii traiesc un sentiment de frustrare atunci cand constientizeaza cat de mare este distanta dintre capacitatea interventionista a grupului si ceea ce primesc ei efectiv sub forma de ajutor (ei se raporteaza la posibilitatile de asistare ca la un intreg si, in functie de masivitatea acestuia, isi construiesc sperantele/expectantele);

-    interventia cu scop de asistare este, in foarte multe cazuri, de durata si obositoare. In consecinta, asumarea acestui efort in cadrul grupurilor mari devine din ce in ce mai putin un aspect structural al comportamentului individual. Derogarea de responsabilitate in infaptuirea asistarii a fost si este un efect al scaderii nivelului spiritului comunitar;

b)  fiecare om este un potential asistent/asistat social. In forma reactiva sau empirica, toti indivizii normali practica asistarea semenilor lor, mai ales in interiorul grupului comunitar. Cand marimea fondului disfunctional este prea mare (asa cum s-a intamplat in secolul trecut) si cand comunitatea este indiferenta sau incapabila sa intervina compensatoriu in modalitati reactive, atunci societatea, fara a nega sau interzice asistarea empirica si in masura in care are suficienta vointa interventionista, isi proiecteaza stabilitatea in mod stiintific, instituind un serviciu permanent de asistenta sociala. in noua conjunctura, apar cadre principiale si organizatorice care vizeaza eradicarea disfunctiilor prin declansarea unor terapii cu probabilitati cat mai mari de reusita, inclusiv prin resuscitarea spiritului comunitar. Asa se explica faptul ca, in proiectele actuale de interventie sociala, ceea ce se poate obtine prin tehnici stiintifice este vazut ca durabil, reconfortant, amplificat, implinit, mai ales prin revigorarea reactivitatii spiritului comunitar;

c)  cu cat amplitudinea anormalitatii sociale este mai mare, cu atat efectele acesteia sunt mai daunatoare nu doar celor afectati deja, ci si celor care, pentru moment, par a fi ocoliti de ipostazele indezirabile. Disfunctiile actioneaza epidemic si, de aceea, fata de gravitatea lor trebuie sa apara reactii de impotrivire. Asistenta sociala este dovada unei astfel de reactii si este justificata din mai multe perspective :

-    biologica (in lipsa asistentei sociale, omul se degradeaza ca specie);

-   psihologica (prin intermediul asistentei sociale omul ajunge la trairea satisfactiei confortului si a securitatii pe termen lung);

-    sociala (ca participant in mod obiectiv la viata de grup, orice individ este nevoit sa acorde asistenta altora pentru ca astfel, indirect, isi garanteaza sansa de a fi asistat);

-    culturala (sistemele nationale de asistenta nu sunt altceva decat reflectari ale nivelului dezvoltarii culturale si modalitati concrete de mobilizare a culturii in utilitati sociale);

-   politica (detinatorii puterii politice isi atesta forta si abilitatea, intre altele, prin atentia pe care o acorda serviciilor de asistenta sociala si prin promptitudinea/eficienta cu care rezolva problemele celor care au nevoie de ocrotire).

in sinteza, trecerea de la asistarea empirica la asistenta sociala poate fi evidentiata si prin etapizarea evolutiei istorice a faptelor de asistare. in acest sens, pot fi delimitate urmatoarele intervale temporale in practicarea interventiilor sociale :

1.   etapa bioaltruismului (incepe imediat dupa procesul de antropogeneza si dureaza, probabil, pana la instituirea primelor reguli de functionare comunitara);

2.   etapa altruismului (de la sfarsitul practicarii exclusive a bioaltruismului si pana la inceputul secolului XX, caracterizata prin interventii sociale constiente, reglate ostensiv - adica atat de ratiune, cat si de afectivitate);

3.   etapa lucratorilor voluntari (vezi Barbat, 1928) (settlement - termen traductibil prin „daruire din bunatate excesiva') - de la sfarsitul secolului al XlX-lea si primele decenii ale secolului XX, cand tineri culti - medici, actrite, profesori s.a. -alcatuiau grupuri care faceau demersuri in scopul cunoasterii si ajutorarii categoriilor defavorizate ale marilor orase. Pentru aceasta, ei actionau in multiple situatii concrete:  strangeau donatii, ingrijeau bolnavii la domiciliu, curatau mizeria din cartiere, alfabetizau, distribuiau gratuit lapte pentru copii, mediau dialogurile dintre majoritate si minoritatile etnice etc. Numarul voluntarilor cu intentii atat de nobile era mic, iar efectele provocate se rasfrangeau asupra unui procent nesemnificativ din populatia care avea nevoie de asemenea interventii. In linii generale, aceasta etapa nu difera semnificativ de cea anterioara. Totusi, interveneau cel putin doua caracteristici noi prin care ea se detaseaza fata de etapa altruismului:

-    asistarea este efectuata de grupuri organizate, considerandu-se ca astfel forta de interventie devenea mai mare;

-    demararea actului asistential trebuia sa fie precedata de o cunoastere minimala a beneficiarilor;

4.   etapa specialistilor in asistenta sociala („social work') sau etapa contemporana (de dupa primul razboi mondial si pana in prezent), cand munca de asistare este planificata, orientata stiintific, desfasurata de personal specializat in acest scop si, totodata, controlata de stat.

in concluzie:

a)   aparitia etapei specialistilor in asistenta sociala este o consecinta cognitiva si organizatorica a presiunii realitatii sociale, in primul rand, si a achizitiilor asistentiale din etapele anterioare, in al doilea rand;

b)  etapa lucratorilor sociali (settlement) este tipica, pentru tranzitia de la asistarea empirica la asistenta sociala (stiintifica);

c)   protectia sociala actuala este axata in pondere foarte mare pe asistenta sociala, dar este completata de interventii specifice etapelor precedente.

3. Asistenta sociala in spatiul romanesc.

Asistarea empirica in perioada traditionala

Despre faptele de asistenta sociala practicate de romani avem tendinta sa afirmam, cu destul de mare superficialitate, ca se afla intr-un stadiu incipient. Aceasta afirmatie este pripita din urmatoarele motive :

-    fenomene disruptive au existat intotdeauna, ca in toata lumea, si in teritoriile romanesti, iar reactiile asistentiale de raspuns la acestea s-au produs in mod firesc;

-    particularitatea formelor de asistare la romani a fost aceea a prevalarii interventiilor empirice (deoarece spiritul comunitar a fost foarte puternic), dar, aproximativ in aceeasi perioada cu lumea occidentala, a fost organizat si la noi „serviciul social' sau asistenta sociala;

-    desi nu beneficiau de servicii specializate, comunitatile romanesti de dimensiuni mici (in special cele traditionale) promovau un tip de interventie sociala de mare eficienta (abaterile de la normalitate erau mai putine decat in mediile occidentale, intrucat demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite pe resorturile coercitive ale datinilor, obiceiurilor, moralei, Bisericii).

Prin urmare, asistenta sociala actuala din Romania are antecedente consistente, iar daca pomenim de imaturitatea ei, atunci argumentele care ar sprijini aceasta idee ar fi:

-    ineficienta interventiilor in raport cu multitudinea problemelor de asistat;

-    decalajul indiscutabil fata de asistenta sociala din Occident in privinta organizarii institutionale si a fondurilor destinate sa sprijine aceasta activitate;

-    deficitul de cadre de specialitate cu atributii in practica asistentei sociale;

-    relativa neglijare a domeniului in perioada regimului totalitar instalat dupa al doilea razboi mondial.

Consideram ca aceste obiectii pot fi confirmate ori, dimpotriva, respinse daca delimitam etapele evolutiei fenomenului asistarii din spatiul romanesc si daca prezentam cat mai multe detalii asistentiale petrecute in fiecare dintre acestea. in acest sens, vom distribui analiza in patru segmente temporale: perioada traditionala, perioada interbelica, perioada comunista si perioada postcomunista.

Asupra conceptului de asistare empirica am insistat in sectiunea precedenta. Nu ne ramane acum decat sa incadram spatio-temporal societatea traditionala romaneasca si, mai ales, sa o caracterizam dupa modul in care isi ocrotea membrii. Vom apela in acest scop la continutul unui articol al lui M. Vulcanescu publicat in anul 1932 si intitulat sugestiv „Cele doua Romanii' : calatorul, dupa ce iese din spatiul urban, dobandeste un sentiment straniu, ca si cum ar fi trecut intr-o alta lume: „te izbeste, mai intai, asezarea deosebita a caselor. Casele de caramida, facand zid chiar de la strada, cu porti mari, inchise pana sus, in care nu patrunde ochiul, sunt inlocuite prin case mici de lut, asezate in mijlocul curtii, imprejmuite peste tot cu gard de scanduri sau de nuiele, rar de zid si cu porti impodobite. in locul tablitelor aratatoare de drum te intampina, la rascruci, troite si cumpene de fantani. Te izbeste, apoi, portul oamenilor. De o parte «domni» gatiti ca de parada. Cu straie de tip nemtesc, palarie, guler tare, ghete. Spre bariere palariile se schimba in sepci. Dar atata. Dincoace «oameni de la tara» imbracati in portul lor de lucru obisnuit: suman, itari, opinci, caciula' (Vulcanescu, 1997, pp. 120-l21).

Modul comparativ de prezentare a informatiilor este in asa fel realizat incat lasa impresia ca ar fi vorba despre „doua Romanii deosebite', doua lumi - pe care Vulcanescu refuza sa le numeasca Romania „civilizata' (reprezentata de spatiul urban) si Romania „primitiva', „arhaica', „patriarhala' (reprezentata de spatiul rural). Autorul articolului este de acord sa vorbim despre doua Romanii, numai ca el impune si o precizare: Romania autentica trebuie considerata a fi alcatuita din lumea satelor: „Trei milioane

de oameni traiesc intre zidurile caselor inchise strazii, in orase. Cincisprezece milioane traiesc in casele din mijlocul curtilor de la tara. Nici un milion din cei dintai nu sunt romani. Din cei din urma sunt romani peste paisprezece milioane'.

Concluzia care se desprinde din aceste asertiuni este mai mult decat evidenta: daca vrem sa studiem stilul de viata al romanilor si, implicit, modul in care ei realizau protectia sociala, atunci trebuie sa plecam de la ceea ce se intampla in spatiul rural (cvasidominant in perioada traditionala).

Prin perioada traditionala intelegem intervalul de timp scurs de la aparitia crestinismului si pana la destabilizarea schemei de viata bazate masiv pe traditie, comunitate si religie. in cazul romanilor, aceasta ar coincide, in linii mari, cu secolele de istorie si civilizatie cuprinse intre procesul de formare a poporului roman si sfarsitul secolului al XlX-lea (cand legile juridice formale deveneau preponderente in reglarea raporturilor interumane, in dauna normelor propuse de traditie, comunitatea rezidentiala si Biserica.

Daca la aceste aspecte adaugam si altele, potrivit carora satele romanesti erau putin populate, functionau precum niste „familii foarte mari' si aveau multe zone de proprietate devalmasa (islaz, padure, lunca, surse de apa etc), atunci intelegem de ce locuitorii lor exersau o solidaritate de tip mecanic si o asistare reactiva eficace.

Omogenitatea interna a comunitatilor rurale si izomorfismul satelor traditionale romanesti sunt repere care ne indreptatesc sa recurgem la generalizari, chiar si atunci cand reprezentativitatea statistica a cazurilor in care ne originam analiza nu este tocmai ridicata. Exemplificarile referitoare la omogenitate, izomorfism, similitudini structurale si functionale etc. ar putea veni din foarte multe directii: economica, juridica, artistica, politica etc. Noi ne vom rezuma doar la aspectele de asistare sociala. Nu este cazul sa mentionam aici alte tipuri de argumente (care ne-ar fi ajutat, de altfel, sa cunoastem mai bine modul traditional de viata), insa nu vom renunta la specificarea uneia dintre exigentele actionale de baza, respectata cu mare strictete in acea perioada: fiecare satean, atunci cand intentiona pornirea unei actiuni, astepta mai intai „sa vada ce fac altii pentru ca sa inceapa si dansul' ; „fiecare isi facea casa, manca, se imbraca si se ingropa ca lumea' ; cine proceda altfel era stigmatizat pentru ca „facea ca nelumea', fapt ce constituia „cea mai mare crima' (Radulescu-Motru, 1992, pp. 10-l1). Dintre numeroasele consecinte derivate din aceasta exigenta principiala remarcam un numar de doua, deoarece poarta, de asemenea, caracterul principial:

-    fiecare individ, indiferent de imprejurarile in care era nevoit sa actioneze, trebuia sa procedeze in asa fel incat sa evite starea de subnormalitate;

-    fiecare comunitar, chiar daca nu avea el insusi nevoie de interventie asistentiala, demonstra ca apartine sferei normalitatii, inclusiv prin actele de ocrotire pe care le practica.

Conformarea la presiunea acestor doua principii a facut ca modalitatile de interventie sa fie relativ variate, iar tipologia satenilor care savarseau asistarea sa fie foarte extinsa5:

1. autoritatile formale ale comunitatii (primar, preot, dascal, invatator, boier s.a.): prin acordarea de ajutor celor care suferisera din cauza unor calamitati, prin

5.   Pentru mai multe informatii vezi si D. Stan, Sociologia ruralului traditional romanesc, voi. I, Editura Universitatii „Al.I. Cuza', Iasi, 2001, pp. 272-331.

scutirea de dari a categoriilor defavorizate, prin distribuiri de loturi suplimentare pentru familiile numeroase etc.;

2.   rudele : cu cat gradul de rudenie fata de cazul care revendica asistarea era mai mare, cu atat asteptarea sociala a producerii ajutorului era mai mare si cu atat forma de sanctionare morala urma a fi mai radicala in situatia neproducerii lui;

3.  preotul reprezenta instanta cu rolul asistential cel mai ridicat: intermedia legatura oamenilor cu divinitatea, cunostea tainele indivizilor si abaterile lor de la normalitate, facea recomandari pentru indreptarea si recuperarea celor „rataciti', distribuia sarcini pe indivizi si grupuri in vederea armonizarii relatiilor intra-comunitare, organiza „ospatarea' categoriilor sarace dupa slujba religioasa, organiza xenodochiile pentru protejarea si gazduirea strainilor, calatorilor saraci si bolnavilor; in ultima instanta, asista evolutia individului de la nastere (botez) si pana la moarte (inmormantare);

4.   vecinii ajutau sau erau ajutati in foarte multe imprejurari (datorita distantei spatiale reduse, „vecinul tinea loc de frate', in cazul in care vecinul nu era chiar fratele celui asistat!): acordarea de sfat in momentele de deruta, sprijinirea si ingrijirea copiilor, batranilor si bolnavilor, imprumutarea de unelte, bunuri de consum sau bani, apararea intereselor in raporturile cu terte parti, asocierea in unele activitati prea riscante sau costisitoare, ajutorarea in munca pentru a finaliza unele lucrari in timp util etc.;

5.  moasa satului - etichetata de specialisti drept „o adevarata asistenta sociala pentru problemele tinerei familii si, mai ales, ale viitoarei tinere mame' (Miftode, 1995, p. 92) - oferea femeilor insarcinate informatii despre simptomele evolutiei sarcinii, regimul alimentar adecvat, tipurile de munci indicate, juca rolul de obstetrician deoarece ajuta efectiv atat femeia care nastea, cat si nou-nascutul, supraveghea evolutia mamei si copilului in perioada postnatala, introducea noi elemente de organizare a vietii cotidiene a familiilor in care aveau loc nasteri, provoca peste ani manifestari de solidaritate intre cei asistati de ea la nastere etc.;

6.  nasii asigurau asistarea in momentele speciale - sau de trecere, considerate a fi si cele mai critice : nasterea si casatoria - prin interventii atat de insemnate incat erau apreciati ca veritabili „parinti spirituali' (concret, ei realizau „crestinarea' copilului prin botez, iar mai tarziu se implicau in viata acestuia prin initierea in unele munci, supravegherea evolutiei educationale, consilierea legata de selectia maritala; realizau cununia religioasa, contribuiau la construirea locuintei necesare atunci cand finul isi intemeia propria lui familie, interveneau pentru a rezolva eventualele conflicte care izbucneau in viata noului cuplu s.a.m.d.);

7.  batranii: in comunitatile traditionale, batranetea nu era asociata cu neputinta, iar batranii erau vazuti ca intelepti, impartiali, putin expusi greselilor si vanitatilor. Ca atare, ei formau o gerontocratie, luand decizii asupra „patrimoniului obstii, organizarii muncilor agricole (pastorale), relatiilor de familie, organizarii si intretinerii cultului, incheierii unor angajamente, rezolvarii conflictelor etc.' (Dvoracek, 1992, p. 96). Asadar, daca in prezent batranii sunt o categorie care trebuie sa beneficieze de asistenta sociala, in perioada traditionala ei formau o sursa importanta de asistare:  erau instanta de supraveghere a religiozitatii, moralitatii, educatiei si eficientei - adica a unui model de functionare grupala in limitele obiectivelor normalitatii.

Spatiul romanesc a fost si este unul al ortodoxiei, iar acolo unde a cuprins si alte apartenente religioase, acestea au fost (cu foarte putine exceptii) variante ale crestinismului. Doctrina religioasa crestina, potrivit modelului hristic, este un indemn permanent la generozitate si la acordare neconditionata de ajutor: „sa nu Iasi pe cel sarac lipsit de hrana, sufletul flamand sa nu-l intristezi si sa nu urgisesti pe om cand are lipsa. Inima necajita nu o tulbura si nu intarzia a da celui lipsit. Rugaciunea celui necajit nu o lepada si nu-ti intoarce fata ta de la cel sarac Pleaca saracului urechea ta si cu blandete raspunde-i cele de pace. Scoate pe cel napastuit din mana celui ce-l napastuieste si sa nu fii slab de inger cand judeci. Fii celor orfani ca un tata' (episcopul Vasile Targovisteanul, 1991, p. 144).

Aceste recomandari erau cunoscute si aplicate de categoriile de realizatori ai asistarii mentionate mai sus. intrucat individul, ca si grupul comunitar aveau posibilitati limitate de acordare a ajutorului, au fost stabilite - in timp - criterii dupa care se facea selectia celor ce beneficiau de asistare sociala. Ca atare, ajutorul era directionat in mod diferentiat catre persoanele defavorizate, in functie de tipul de handicap, categoria de varsta, sexul persoanei, gradul de receptivitate la demersurile de recuperare, starea sociala. De asemenea, se tinea cont si de sursele inductoare de vulnerabilitate: vointa divina, grupul de apartenenta, relatiile extracomunitare, individul insusi prin comportamente autostigmatizante etc.

in urma aplicarii acestor criterii, comunitarii romani din perioada traditionala, in mod constant, isi concentrau eforturile de ocrotire in urmatoarele directii:

1.  Asistarea familiei. Reprezenta un obiectiv permanent intrucat aceasta, prin normalitatea ei, asigura normalitatea convietuirii intr-un spatiu mai larg, precum cel al satului. Biserica se implica decisiv in relansarea vietii de familie atunci „cand batea la usa pericolul distrugerii' si „priveghea necontenit, luand masuri preventive pentru a feri orice familie de alunecare pe povarnis' {Biserica si problemele sociale, 1933, p. 239). Amintim cateva dintre formele in care Biserica (prin intermediul preotului si enoriasilor) asista familia: stigmatizarea infidelitatii conjugale (in special adulterul feminin), neadmiterea decat in rare cazuri a divortului sau a recasatoriei, criticarea situatiilor in care familia nu manifesta grija crestina fata de membrii decedati, supravegherea normalitatii relatiei dintre parinti si copii, urmarirea respectarii obligativitatii perioadelor de doliu s.a.m.d.

2.   Grija fata de saraci. Constituia al doilea obiectiv esential al enoriasilor si Bisericii - primul fiind acela al propovaduirii si apararii credintei. „De la inceput orice a detinut biserica a fost considerat proprietate a saracilor' (episcopul Vasile Targovisteanul,  1991, p.  144), astfel incat actele de milostenie patronate de aceasta institutie erau foarte numeroase: in fiecare duminica, o data pe luna sau ori de cate ori era nevoie, organiza ospatarea saracilor si efectua colecte in favoarea lor. Sfera milosteniei era impartita (si practicata) in doua categorii de interventii: fapte ale milei trupesti (a satura pe cei flamanzi, a adapa pe cei insetati, a primi pe cei straini, a imbraca pe cei goi, a cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei care se afla in necazuri si nevoi, a ingropa mortii saraci si fara rude) si fapte ale milei sufletesti (a indrepta pe cel pacatos, a invata pe cel nestiutor si nepriceput, a da sfat celui care are trebuinta de el, a ierta pe cei care ne-au gresit, a mangaia pe cel intristat, a nu ne razbuna pe aproapele nostru

pentru raul pe care ni 1-a facut, a ne ruga pentru aproapele nostru - cf. Zagrean, 1974, pp. 242-247). Din enumerarea acestor serii de fapte recomandate si coordonate de Biserica, intrezarim cu usurinta statutul ei de veritabila institutie de asistare sociala. Mai mult, ea a avut o influenta persuasiva atat de puternica incat, in mentalitatea membrilor satului traditional, nu ar fi existat stare de deficienta care nu ar fi putut fi contracarata de Biserica. Asa ne explicam de ce formele de asistare, chiar atunci cand nu erau realizate de Biserica, ci de indivizi separati si intr-un alt spatiu decat cel al Bisericii, trimiteau in subsidiar tot la sacru si la patronajul bisericesc.

3. Asistarea copiilor orfani. Se facea in virtutea legaturii sacre, misterioase care ar fi existat intre parintii decedati ai acestora si satenii cu care ei frecventasera aceeasi biserica. Preotul hotara, in cazul in care nu existau rude - sau existau, dar nu aveau suficiente forte de asistare -, ce persoane sa se ocupe de intretinerea si educatia copiilor orfani. Aceasta decizie de mare responsabilitate revenea preotului in virtutea faptului ca era considerat „parintele' comunitatii, dar si al enoriasilor sai - care se considerau „frati'. Oricum, reprezenta un mare pacat, pentru rude, vecini si pentru ceilalti credinciosi ai comunitatii satesti, lipsirea orfanilor de cele necesare unei existente normale (vezi si Soare, 1948).

5.  Asistarea vaduvelor. Se producea, in mod normal, atunci cand acestea aveau o varsta venerabila si nu locuiau impreuna cu unul dintre fiii lor. Ajutorul era oferit in diverse forme: scutirea de dari (acestea fiind redistribuite celorlalti sateni), oferirea de ingrijire (in momentele de neputinta fizica), organizarea de claci pe proprietatile lor (in raport cu muncile de sezon), protejarea de eventualele abuzuri etc.

6.  Asistarea tuturor persoanelor sau grupurilor care suferisera din cauza unor calamitati (incendii, inundatii, epidemii, razboaie etc). in asemenea imprejurari dificile, solidaritatea umana se subordona idealurilor Bisericii si religiei: acordarea de ajutor atunci cand era cea mai mare nevoie de el si oferirea ajutorului in mod spontan, ca urmare a naturii bioaltruiste a omului, si nu ca rezultat al unor calcule preliminare. Actele de caritate erau, in astfel de situatii, mult mai numeroase decat in mod obisnuit si aveau ca scop reechilibrarea psihica, morala, materiala etc. a celor afectati.

Dupa cum afirmam in paginile anterioare, gesturile asistentiale sunt costisitoare si obositoare. Pentru a nu fi intrerupte, ele trebuie sustinute de o motivatie puternica. Iata cateva dintre scopurile, mobilurile generale ce justificau interventiile de asistare in satul traditional:

1. Un prim scop, pe care l-am putea eticheta drept cel mai general, era cel de asistare pentru asigurarea normalitatii („ca lumea') indivizilor si comunitatii. in rand cu lumea insemna starea de echilibru din punct de vedere economic, moral, religios, fizic, mintal etc. Daca normalitatea comunitatii satesti era in functie de normalitatea membrilor ce o compuneau, atunci conduita de asistare a cazurilor deviante aparea ca o forma colectiva de aparare. Sa nu uitam ca indivizii erau organic legati in comunitate, iar atitudinea de indiferenta fata de situatiile anormale era perceputa ca o cale de extindere a vulnerabilitatii sau ca un pacat (individual ori colectiv).

2.   Adoptarea conduitei de asistare sociala ar mai putea fi motivata fie de impulsivitatea moralei naturale, exprimata de indivizi in mod spontan prin „omenie', fie de nevoia realizarii unei jertfe cu caracter mistic, ca semn de recunostinta fata de generozitatea divinitatii. in aceasta ultima situatie, interventia sociala imbraca forma milosteniei si era indusa de ordinea crestina a vietii sociale potrivit careia ajutorul acordat in „aceasta existenta' urma sa se metamorfozeze intr-o garantie a unei post-existente faste.

3.   Una dintre motivatiile cele mai profunde exprimate in formele traditionale de asistare era nevoia individului de a se face util si de a demonstra ca are o pozitie activa, insemnata in ansamblul comunitar. Renumele personal - ca si prestigiul familial sau al neamului din care facea parte - era sprijinit pe dovedirea unor abilitati (in special economice) care sa se prelungeasca in rationalitate si intelepciune in comportamentul cotidian, omenie si milostenie fata de starea de vulnerabilitate a vecinilor, rudelor si saracilor satului, promptitudine in sprijinirea tuturor actelor de caritate initiate de Biserica etc.

4.   Asistarea sociala din ruralul traditional romanesc se motiva si prin atitudinea de respect deosebit fata de stramosi. Aceasta reprezenta o obligatie care se infaptuia prin acordarea de ajutor semenilor in viata pentru „a fi primit', „vazut' de rudele decedate. Mai mult, solicitantul ajutorului era echivalat de cel care il oferea cu un trimis sau un semn de la divinitate ori un intermediar intre cei aflati in viata si cei decedati. Exista, astfel, reprezentarea eternului familial care pastra nealterata relatia dintre vii si morti: cei morti si sfinti vegheau la linistea si implinirile celor vii, iar acestia din urma trebuiau sa-si dovedeasca recunostinta fata de cei morti (sau chiar sa le optimizeze calitatea post-existentei) prin trimiterea de daruri. in consecinta, respectul fata de stramosi a determinat declansarea unor proceduri de asistare, pe de o parte, si, pe de alta parte, obtinerea de catre cei care asistau a unor garantii confortabile potrivit carora vor fi la randul lor asistati de divinitate si de stramosi.

5.   Mai exista o motivatie care, raportata la individ si la familia din care el facea parte, constituia un mobil deosebit de consistent: ispasirea pacatelor proprii si ale stramosilor familiei. in comunitatea traditionala exista o reprezentare exacta asupra a ceea ce era permis si ceea ce era interzis. in acceptiunea obisnuita, incalcarea unor interdictii, chiar daca nu era sanctionata de semeni, nu putea scapa de sanctiunea divina. De aceea, se incerca induplecarea divinitatii prin forme radicale de „cainta' :  retragerea in singuratate, expunerea benevola la diferite suplicii, abandonarea obiectivelor personale si dedicarea totala scopurilor colectivitatii etc. Pentru delicte minore, ispasirea lua forma instrainarii unor bunuri catre cei nevoiasi, ca gest de autosanctionare. in aceasta situatie, bunurile reprezentau ajutoare doar pentru cei care beneficiau de ele, in timp ce pentru cel care le oferea ele aveau forma unui cost ce se repercuta in beneficii multiple: iertarea pacatelor, dobandirea normalitatii comunitare, induplecarea clementei divine etc. De aceasta data, acordarea ajutorului era rezultatul interesului intr-o masura mult mai mare decat in restul situatiilor infatisate.

Indiferent insa de motivatia sustinatoare, putem conchide ca interventiile asupra categoriilor defavorizate ale satului traditional erau numeroase, deosebit de eficiente,

iar multe dintre disfunctiile satului actual ar disparea sau s-ar diminua daca interventiile intracomunitare specifice ar mai avea densitatea si intensitatea de odinioara.

4. Asistenta sociala in perioada interbelica

Dupa incheierea primului razboi mondial a urmat cea mai importanta consecinta pentru Romania: intregirea teritoriala. Acest efect a atras dupa sine multe alte schimbari, de asemenea importante:

-    sporirea potentialului economic al tarii prin insumarea resurselor tuturor provinciilor istorice;

-    cresterea demografica insotita de diversificarea structurii nationale6;

-    reorganizarea legislativa si institutionala;

-    modificarea multidimensionala a spatiilor urbane prin migratii de la sat la oras;

-    regandirea sistemului de invatamant etc.

Mai concret, aceste transformari au insemnat redistribuirea proprietatii agrare, practicarea votului universal, cresterea nivelului productiei industriale (in special in ramurile extractiva, metalurgica, textila, alimentara), cresterea numarului lucratorilor din industrie, comert, transporturi si servicii, adancirea diviziunii muncii si sporirea semnificativa a nivelului veniturilor unor categorii profesionale etc.

Suita schimbarilor amintite mai inainte avea, fara indoiala, o natura dezirabila. in acelasi timp insa, societatea romaneasca interbelica includea multe fenomene sociale indezirabile care erau fie de provenienta recenta (aparute in timpul razboiului sau in anii imediat urmatori acestuia), fie erau prelungiri din etape mai vechi. De pilda, invalizii, orfanii de razboi, vaduvele de razboi, vagabondajul, violenta, infidelitatea conjugala reprezentau dovezi ale disfunctiilor aferente, de regula, desfasurarii oricarui razboi; in schimb, cersetoria, prostitutia, analfabetismul, bolile sociale etc. erau mosteniri mai vechi. Ocrotirea celor care nu reuseau singuri sa depaseasca aceste insuficiente era un imperativ al vremii (altfel, se risca nu doar instabilitatea sociala, ci si dezmembrarea teritoriala). infaptuirea efectiva a interventiilor de contracarare presupunea obtinerea unei sinteze din corelarea a trei elemente: vointa asistentiala, resurse sau mijloace si organizare (stiintifica, legislativa si institutionala).

Primul dintre aceste trei repere a fost mult promovat la noi (la fel ca in Europa de Vest si SUA), fapt ce rezulta din discursurile oamenilor politici, ale somitatilor culturale, ale membrilor familiei regale. Uneori, declaratiile erau insotite de donatii, organizarea de festivitati in scopuri caritabile, participari directe la ingrijirea invalizilor, ranitilor, saracilor etc. Cu cat o persoana (familie) din clasa superioara voia sa-si sporeasca

6. Potrivit datelor recensamantului din 1930, Romania avea 18.052.896 locuitori, fiind a opta tara din Europa; 80% din acest total traiau in mediul rural (15.201 sate), iar 20% formau populatia urbana (172 orase). in structurarea etnica a populatiei, romanii aveau o pondere de 71,9%, •ungurii - 7,9%, germanii - 4,1%, evreii - 4%, rutenii si ucrainenii - 3,3%, rusii - 2,3%, bulgarii - 2%, tiganii - 1,5%, turcii - 0,9%, gagauzii - 0,6%, sarbii, croatii si slovenii - 0,3%, polonezii - 0,3 %, tatarii - 0,1 %, grecii - 0,1 %, alte nationalitati - 0,3%. Cf. Enciclopedia Romaniei, voi. I, Bucuresti, 1938, p. 134.

prestigiul si sa obtina o recunoastere mai larga a meritelor detinute, cu atat aceasta trebuia sa se remarce prin modul de implicare in probleme de asistenta sociala. in ansamblu, putem spune ca exista vointa asistentiala, se constientiza prioritatea actelor de ocrotire a categoriilor defavorizate, insa trecerea de la intentie la fapte se producea cu timiditate (sub forma ingrijirii voluntare a bolnavilor, alfabetizarii ocazionale, vizitarii satelor si cartierelor sarace etc.) si se ramanea la stadiul (semiutopic) de settlement.

Cel de-al doilea element necesar desfasurarii interventiilor sociale - resursele sau mijloacele materiale - este, probabil, si cel mai important. in general, de marimea veniturilor populatiei depinde in mod direct proportional capacitatea asistentiala a societatii. in schimb, ponderea fondului disfunctional in orice societate normala trebuie sa se afle in relatie invers proportionala cu cantitatea mijloacelor. Situatia econo-mico-materiala a Romaniei interbelice pare sa confirme aceste tendinte de ordin principial. Daca lasam deoparte veniturile marilor proprietari agricoli, ale marilor industriasi si ale membrilor familiei regale, ajungem sa identificam sursele socio-profesionale de la care puteau fi colectate fondurile necesare asistentei sociale. Din pacate, acestea erau putine chiar si catre sfarsitul perioadei interbelice (anul 1938 este recunoscut drept cel mai important din punct de vedere economic pentru intreaga perioada pe care o analizam). Pentru a demonstra adevarul asertiunii noastre, apelam la informatiile propuse de istoricul I. Scurtu (2001, pp. 63-67, 97, 117) care valorifica, la randu-i, un studiu al lui M. Manoilescu (Rostul si destinul burgheziei romanesti) si Anuarul statistic al Romaniei pentru anii 1937 si 1938. Astfel, intr-un stat capitalist de dimensiunile (teritoriale si demografice) ale Romaniei existau doar 22.500 de mari burghezi (reprezentati de bancheri, mari comercianti, industriasi care aveau intreprinderi cu peste 20 de muncitori - ingineri particulari, economisti particulari etc), circa 101.000 de pseudoburghezi (pseudoburghez era individul care isi dubla statusul individual si ocupatia: era in acelasi timp avocat si mare industrias, comerciant si bancher, functionar ministerial si industrias etc.); aproximativ 250.000 de functionari (birocrati din ministere la care se adaugau invatatorii, profesorii, preotii, medicii etc). Acestea erau sectoarele ocupationale cu venituri sigure si relativ mari. in rest, existau cateva sute de mii de mici intreprinderi (cele mai multe dintre ele aveau un singur lucrator), marea masa a muncitorilor din industrie, comert, transporturi (avand venituri modeste) si imensa clasa a taranimii - cu venituri foarte mici. Daca mai adaugam si faptul ca populatia activa nu era cu mult mai numeroasa decat cea pasiva, atunci ne conturam o reprezentare si mai clara asupra insuficientei resurselor asistentiale pe care le putea aduna societatea romaneasca interbelica.

Conform anului bugetar 1934-l935, nivelul maximal al salariilor catorva statusuri profesionale se prezenta astfel: patriarh - 31.500 lei, ministru - 30.400 lei, medic -l1.900 lei, prefect de judet - 17.250 lei, judecator - 19.150 lei, farmacist - 7.300 lei, bibliotecar - 8.600 lei, mecanic de locomotiva - 3.850 lei, sofer - 5.350 lei, lacatus -2.650 lei, spalatoreasa - 2.200 lei, ucenic - 1.850 lei s.a.m.d. Pentru a avea imaginea reala asupra acestor venituri salariale, trebuie sa le raportam la pretul mediu de vanzare practicat la Iasi, de pilda: pentru produsele alimentare de baza: carne (1 kg) - 15,10 lei, lapte (1 1) - 5,15 lei, oua (100 buc.) - 104,60 lei, painea alba (1 kg) - 7,10 lei, masline (1 kg) - 36,25 lei, ulei de floarea-soarelui (1 1) - 24,65 lei etc. La prima vedere am putea conchide (coreland salariile si preturile infatisate) ca romanii traiau bine. Este recomandabil sa pastram rezerve asupra acestui aspect deoarece :

-    pentru o familie din capitala, compusa din 5 membri, costul lunar al vietii era in jur de 12.500 lei (acestia puteau fi obtinuti doar in familiile patronilor si functionarilor publici);

-    venitul mediu anual al unei familii de tarani era de aproximativ 8.000 lei (insuficienti pentru a investi in imbunatatirea inventarului agricol, in scolarizarea superioara a copiilor, in procurarea de imbracaminte mai buna de la oras etc).

Pornind de la astfel de date, concluziile noastre tind sa se concentreze mai mult asupra neajunsurilor functionale decat asupra implinirilor societatii romanesti interbelice :

a)   orasul nu oferea confortul scontat, intrucat serviciile de salubritate vizau aproape numai zona citadina centrala;  mai mult de o treime din cele 176 de orase existente in 1938 erau lipsite de apa curenta si mai mult de doua treimi dintre ele nu aveau canalizare ; foarte multe strazi nu erau asfaltate si nu aveau lumina electrica etc. ;

b)  veniturile erau modeste pentru o foarte mare parte a locuitorilor oraselor, care rezistau doar prin directionarea masiva a acumularilor financiare catre plata chiriei locuintei si catre alimentatie;

c)  emanciparea taranilor (care alcatuiau cea mai mare parte a populatiei tarii) intarzia sa se produca; cercetarile sociologice rurale desfasurate dupa planul monografic propus de D. Gusti au stabilit ca mortalitatea infantila era foarte mare; analfabetismul nu putea fi combatut din lipsa de cadre didactice si din cauza nefrecventarii cursurilor scolare de catre sateni; bolile afectau foarte multi locuitori ai satelor, dar fie nu erau tratate deloc, fie se apela la procedee empirice, superficiale ; productivitatea muncilor agricole era scazuta pentru ca erau aplicate in continuare strategii de tip medieval etc.;

d)  comunitatile rurale pastrau inca multe trasaturi din perioada traditionala (inclusiv modalitatile de realizare a asistarii).

Sansa supravietuirii clasei taranesti deriva, in mod paradoxal, din economia de tip inchis practicata la nivelul localitatii si/sau al zonei. Schimbul de produse si bunurile obtinute in familie acopereau o mare parte a cerintelor consumului, astfel ca folosirea banilor era ocazionata de cumpararea unei game restranse de marfuri. Din pacate, inclusiv la acest capitol, orientarea taranilor era defectuoasa si demonstreaza statutul de clasa care nu isi putea depasi conditia prin eforturi proprii. Iata, spre exemplu, ce cumparau locuitorii satului Dragus din Tara Oltului, in anul 1938, si cat cheltuiau pentru respectivele marfuri: bauturi alcoolice - 195.094 lei; tutun - 53.330 lei; articole de fierarie - 22.045 lei; lumanari, sapun, ata, detergenti, petrol - 14.228 lei; incaltaminte - 4.334 lei; hartie, rechizite - 830 lei; articole de sticlarie - 463 lei etc.

Regretabil era ca „bauturile si tutunul reprezentau doua treimi din totalul cumparaturilor facute de taranii din acest sat' (Scurtu, 2001, p. 97). Si mai rau era faptul ca aceste doua produse, care se afla la originea multor disfunctii individuale si grupale, erau obtinute prin troc, la echivalenta cu o serie de articole alimentare, si deci in detrimentul consumului alimentar.

Asemenea exemplificari ne conduc la un adevar dureros, sintetizat de sociologul P. Andrei in imperativul „iluminarii maselor' ; in Romania interbelica existau doua „paturi culturale' : una culta, care ar fi facut fata oriunde in Europa, si alta „aproape de animalitate' - taranimea (Andrei, 1975, pp. 225-226). Or, statul trebuia sa asigure un „minim cultural', iar pentru realizarea acestuia trebuia sa garanteze accesul la cultura. Ca atare, autoritatile erau nevoite sa tina cont de acest imperativ si sa determine emanciparea straturilor sociale inferioare, mai ales a taranimii, prin urmarirea respectarii unor legi mai vechi (obligativitatea, gratuitatea, egalitatea invatamantului) si prin introducerea unor norme/masuri de interventie noi. Asistenta sociala s-ar fi fundamentat astfel pe un fond cultural puternic, menit sa il recupereze relativ rapid pe cel asistat, sa asimileze cat mai repede continuturile interventiilor si sa faca din asistat o sursa de generare a normalitatii sociale.

intr-un stat in care mijloacele materiale necesare practicarii asistentei sociale erau reduse, pregatirea/educarea reactivitatii asistatilor devenea ea insasi o resursa. intr-un fel, se miza pe ideea ca, actionand asupra uneia dintre cauzele esentiale (insuficienta educatiei formale), se diminua forta efectelor disfunctionale. in asistenta sociala aceasta cale este foarte eficienta, numai ca necesita un buget de timp destul de mare (interval in care manifestarile „clientilor' se pot radicaliza, iar starea lor poate sa devina mult mai grava). De aceea, pe langa orientari si scopuri de durata trebuie sa existe si o multitudine de acte interventioniste concrete cu efecte resimtite imediat.

Cel de-al treilea element necesar practicarii unui sistem de asistenta sociala -organizarea - presupune tocmai identificarea unor pasi ai actiunii, formularea unor acte normative care sa sprijine demersurile asistentiale ale statului (implicit ale personalului mobilizat) si demonstrarea eficientei interventiilor.

Prezentam, in cele ce urmeaza, o serie de aspecte care dovedesc maturitatea organizatorica surprinzatoare (actionala, stiintifica, legislativa, institutionala) pentru asistenta'sociala existenta in perioada interbelica in spatiul romanesc:

1.   Functiona o retea destul de extinsa (si specializata) de institutii pentru ocrotirea copiilor, tinerilor, infirmilor, delincventilor, saracilor, vagabonzilor, lehuzelor, batranilor etc.

2.   Prin bugetele anuale erau prevazute alocatiile centrale sau de stat pentru asistenta sociala, iar pentru ca acestea erau insuficiente, erau stimulate actiunile de atragere de fonduri de la institutiile comunale, judetene sau de la persoanele bogate.

3.   A fost instituit invatamantul universitar cu specializarea „Asistenta sociala' (la Bucuresti, in anul 1929, prin infiintarea Scolii Superioare de Asistenta „Principesa Ileana').

4.   Au fost legiferate o serie de aspecte care, desi nu reprezinta esenta ocrotirii sociale, concureaza eficient cu orice sistem modern de asistenta sociala: Legea repausului duminical si a sarbatorilor legale (1925), Legea de ocrotire a muncii minorilor si a femeilor (1928), Legea privind durata de 8 ore a zilei de munca (1928), Legea ajutorului de somaj (1929) s.a.

5.   S-a delimitat raportul dintre sociologie si asistenta sociala (prima dintre ele, folosindu-se de metoda monografica, trebuia sa explice, sa diagnosticheze starea unitatilor sociale teritoriale si sa propuna variante de optimizare functionala a vietii sociale, ramanand ca asistenta sociala sa identifice resursele si sa aplice sistemul de masuri desprins din cercetarea sociologica). Complementaritatea dintre cele doua domenii este indubitabila si a fost pusa in evidenta in numeroase imprejurari:

a)   in anul 1918 s-a infiintat Asociatia pentru Stiinta si Reforma Sociala, care avea ca scop, printre altele, ordonarea setului de interventii asistentiale prin fundamentarea lui in cercetari (sociologice) prealabile. Numai astfel asistenta sociala ar fi devenit cu adevarat stiintifica, iar proiectele de reforma ar fi reusit sa depaseasca arbitrariul, artificialitatea; astfel, „nu ramaneau planuri de organizare pentru o societate abstracta' (Badina, 1966, p. 78).

b)   incepand cu anul 1925, s-a trecut la cercetarea sociologica directa a spatiilor rurale, preferandu-se forma de „ancheta-actiune' ; echipele de cercetatori aveau o alcatuire organizata (de la medic uman, medic veterinar, maistru masinist si pana la bibliotecar, bucatar, folclorist), diagnosticau insuficientele spatiului social, insa nu se rezumau doar la acest nivel investigativ, ci actionau direct si demonstrativ in sensul depasirii acelor neajunsuri. Iata cateva tipuri de interventii realizate in timpul derularii cercetarilor de teren: consultatii si tratamente medicale in conditiile in care localitatile nu aveau spitale sau dispensare, iar mizeria si bolile faceau ravagii; ameliorari silvice, impaduriri, infiintarea de pepiniere pentru arboret; efectuarea de activitati agricole model; construirea de poduri, podete, fantani, canalizari; ridicarea unor constructii de utilitate colectiva (camine culturale, bai publice) sau familiala (grajduri, locuinte); actiuni de culturalizare : dotarea bibliotecilor satesti, distribuirea gratuita a unor carti, antrenarea satenilor la diverse activitati artistice (sezatori, conferinte, dezbateri si participari in formatii corale, in echipe de teatru etc.); demonstratii de menaj si de organizare a spatiului domestic etc. Pe ansamblu, „anchetele-actiune' urmareau „imbunatatirea si formarea unor deprinderi trainice in ceea ce priveste «cultura sanatatii» (educatia sanitara, educatia fizica), «cultura muncii» (cunostinte teoretice si practice de agricultura si pomicultura, imbunatatirea soiurilor de cereale, plante si pomi, pregatirea tineretului pentru aceste culturi etc, cresterea vitelor si imbunatatirea raselor, insusirea unor cunostinte de agricultura, de edilitate sau cunostinte necesare repararii sculelor si uneltelor agricole proprii etc), «cultura mintii, sufletului si a constiintei nationale» (educatia morala, national-patriotica, educatia intelectuala etc), «educatia cetateneasca», «educatia artistica» (prin organizarea teatrului satesc, a sezatorilor^ muzeului satesc)' (Badina, 1965, pp. 149-l50). Toate aceste aspecte asistentiale au stat in atentia echipelor de studii monografice infiintate de D. Gusti (formate din specialisti si din studenti), precum si a „echipelor regale studentesti' finantate de Fundatia Culturala „Principele Carol'. in anul 1934, cele doua tipuri de echipe au fuzionat, in speranta cresterii profunzimii cercetarii sociologice si a multiplicarii surselor de reformare sociala a mediului rural.

c)   in anul 1938, D. Gusti reuseste sa promoveze Legea pentru infiintarea Serviciului social, infaptuind astfel o adevarata sinteza intre conceptia lui sociologica si viziunea pe care o avea despre serviciile de asistenta sociala. Logica autorului legii era urmatoarea : ramanerea in urma a satelor romanesti (deci a celei mai mari parti din populatia tarii) era, de fapt, un imens deficit de capital cultural; depasirea unui asemenea decalaj era posibila prin antrenarea clasei taranesti in circuitul educational al valorilor moderne, stiintifice,

iar cei mai potriviti mesageri ai acestora nu puteau fi altii decat specialistii (sau oamenii de cultura). Pentru revigorarea interesului fata de sat si pentru gasirea modalitatii corecte de valorificare a energiei ruralilor, Legea Serviciului Social prevedea „obligativitatea unui stagiu la tara pentru carturarii universitatilor si scolilor noastre superioare' (Gusti, 1996, p. 242). Nici o diploma dobandita in tara sau in strainatate nu putea fi recunoscuta si nu garanta detinatorului ei plasamentul profesional aferent decat daca era insotita de un certificat de prestare a „serviciului social'. Chiar daca cele mai multe articole ale legii vizau efectele serviciului mentionat in spatiul rural, nu era neglijata nici „munca de ridicare a oraselor'. Interventiile sociale in mediile defavorizate ale spatiilor rurale si urbane erau intelese ca obligatii cetatenesti si nationale. in fond, „cei 80 la suta din neamul nostru (se face trimitere la ponderea populatiei rurale - n.n.), nu din vina lor au ramas pana acum intr-o stare pe care nu o merita', afirma Gusti (1996, p. 243). Ca atare, reprezentau un gest reparatoriu instituirea Serviciului Social obligatoriu, infiintarea de camine culturale, organizarea scolilor de indrumare - aflate, toate, sub influenta statului si a rezultatelor cognitive obtinute de Institutul de Cercetari Sociale al Romaniei.

6. Emanciparea culturala a lumii satelor prin atragerea ei la cursurile unor „universitati populare'. Nasterea unei noi intelectualitati (rurale), „activa si creatoare, care va face sa dispara contrastul de astazi, asa de dureros, si granita sufleteasca, atat de nedreapta, dintre sat si oras', afirma acelasi T). Gusti (ibidem), era posibila intr-un interval de timp mai scurt doar daca erau create institutii de comunicare a unor continuturi de interes comunitar, comparabile cu cele obtinute in universitati, dar care nu aveau nevoie de rigoarea formala a functionarii academice. Era necesara aceasta varianta educativa deoarece, in Romania interbelica, reteaua scolara era deficitara, absenteismul scolar era foarte ridicat, alimentatia copiilor era necorespunzatoare si din acest motiv cursantii nu obtineau performante, continuturile lectiilor erau mult prea indepartate de practica7 s.a.m.d.

Scoala superioara taraneasca nu va fi creata dupa modelul scolii didactice, „in ea nu se vor da examene si nici diplome, ci se vor aduce fii de gospodari nici prea tineri, nici prea in varsta, sa traiasca trei luni intr-o atmosfera de familie, sub conducerea unei personalitati, care sa-i invete ce este igiena, sanatatea, cultura, cooperatia si productia, gospodaria; sa-i invete apoi sa citeasca, sa cante, sa danseze jocuri romanesti; sa traiasca intr-o atmosfera de religiozitate ; sa-i duca in excursii la gospodarii model ori institutii economice si culturale, intr-un cuvant sa le formeze personalitatea taraneasca, sa-i obisnuiasca cu deprinderi noi si apoi sa-i trimita inapoi in sat pentru a pune in practica tot ce au vazut si au invatat' (Gusti, 1934, pp. 505-506).

D. Gusti a cunoscut in profunzime starea scolii romanesti intrucat a fost membru al mai multor guverne, ministru al Instructiei, Cultelor si Artelor si, mai ales, a efectuat multa cercetare de teren in cadrul actiunii de monografiere a intregului spatiu romanesc (care ar fi trebuit sa se finalizeze in Stiinta natiunii). Vezi si D. Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1997.

in anul 1935 exista o singura scoala de acest tip frecventata de 27 de cursanti, iar peste un deceniu numarul lor a crescut la 17 scoli pentru barbati (401 cursanti) si 26 de scoli pentru femei (579 de cursante) (cf. Badina, 1965, pp. 148-l49). Desigur, raportate la marimea populatiei care era indreptatita sa beneficieze de asistenta, aceste cifre nu reprezentau ceva remarcabil. in acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem ca procedura adoptata era impresionanta : asistenta sociala trebuia sa se produca abia in urma consultarii datelor oferite de cercetarea sociologica, iar sansa populatiilor vulnerabile de a depasi subnormalitatea era considerata cu adevarat reala doar prin aproprierea unui nou capital cultural.

Aceste ultime aspecte aveau, mai curand, un caracter principial decat o capacitate asistentiala efectiva. Asistatii nu aveau cum sa inteleaga efectele benefice pe termen lung pe care ele le-ar fi generat si agreau, evident, interventiile concrete, imediate. Or, echipele care practicau asemenea interventii si mijloacele materiale de care ele dispuneau erau mult prea putine, in comparatie cu masa celor care le asteptau. Din acest motiv, asistenta sociala extracomunitara ramanea inca un deziderat si, cel putin in cadrul satelor, era practicat in continuare sistemul traditional de asistare.

5. Asistenta sociala in perioada comunista

Problema organizarii si functionarii perfecte a societatii a fost un obiectiv care s-a impus inca din Antichitate si care a revenit obsesiv in toate etapele evolutiei omenirii. Viata a demonstrat insa ca perfectiunea sociala nu este posibila si, in consecinta, teoriile aparute pe aceasta tema au fost etichetate ca utopice. in secolul al XlX-lea, mai mult parca decat in celelalte veacuri, modelele societale utopice au proliferat datorita unor ganditori de marca: R. Owen, S. Simon, Ch. Fourier, K. Marx si Fr. Engels. Unii indivizi, captivati de imaginea fabuloasa a societatilor descrise de aceste personalitati, au incercat chiar sa transforme in realitate programele utopice si sa construiasca „sate de cooperare', „falanstere', „comune'. Dupa un timp insa, fie au esuat, fie s-au convins ca demersurile sunt zadarnice, fie au renuntat, gandind la reveniri in conjuncturi mai prielnice. Imposibilitatea trecerii de la proiect la realitate nu a insemnat si negarea absoluta a imaginii perfectiunii sau suprimarea totala a aspiratiei la ideal. Dimpotriva, cheia veritabila a tuturor insuficientelor grave era localizata numai in perimetrul societatii ideale. De aceea, am putea spune ca inclusiv reprezentarea unei astfel de societati avea rol terapeutic, mobilizator, ca sa nu mai punem la socoteala pasii actionali concreti, marunti, savarsiti in scopul apropierii de superlativ.

Daca in planul schimbarii vietii materiale a societatii in sensul indus de ideal nu puteau fi efectuate interventii semnificative, in cel al vietii spirituale si ideologice libertatea de miscare era mult mai permisiva. Asa se explica numarul mare al teoriilor si ideologiilor care au aparut, precum si atractia exercitata in special asupra celor care se simteau amenintati, neprotejati, victime sigure ale disfunctiilor sociale. Practic, in constructiile teoretico-ideologice se aflau expectantele actorilor sociali legate de evolutia reala a societatii (intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat) si, mai mult, se spera ca intre baza materiala societala si proiectiile ideologice sa se realizeze o concordanta confortabila. Exprimat intr-o forma mai simpla, nu gresim daca afirmam ca ideologia

nu era altceva decat teoria societatii care devansa cu mult realitatea; distanta mare dintre ele nu conducea la abandonarea ideologiei pentru ca se dorea ca aceasta sa aiba un asemenea impact incat sa determine realitatea sa o urmeze.

Impactul cel mai puternic asupra realitatii sociale l-au avut constructiile teore-tico-ideologice propuse de K. Marx si Fr. Engels. in lucrarile Ideologia germana, Manuscrise economico-filosofice, Manifestul Partidului Comunist, Critica Programului de la Gotha s.a., ei au conturat modelul comunist de societate, fara a fixa un reper temporal asupra momentului cand se va putea trece la aplicarea acestuia. Ordinea sociala de tip comunist, in viziunea acestor sociologi, s-ar caracteriza prin:

-    disparitia activitatii productive in forma productiei de marfuri (proprietatea asupra mijloacelor de productie fiind comuna, bunurile rezultate in urma valorificarii lor vor fi, de asemenea, detinute in comun);

-    munca va fi practicata de toate categoriile de indivizi in raport cu forta sau capacitatea de care ele dispun, iar consecinta volumului mare de munca va fi abundenta bunurilor disponibile pentru consum;

-    in conditiile unei productivitati foarte mari, rasplatirea muncii se va face respectandu-se criteriul nevoilor, evitandu-se in felul acesta alienarea celor care ar avea un necesar de consum mai mare decat sunt capabili sa produca;

-    prin generalizarea muncii si consumului vor disparea diferentele dintre clasele sociale si se va crea o omogenitate sociala intr-atat de mare incat deosebirile dintre sat si oras, dintre munca fizica si cea intelectuala, dintre munca de decizie si cea de executie nu vor mai fi percepute ca decalaje si nu vor mai genera conflicte;

-    functionarea societatii va intra intr-un flux natural de fapte, reglarea acestora se va produce in mod obiectiv, spontan si, prin urmare, statul - ca instrument de impunere si conservare a unei ordini politice - va fi de prisos;

-    disparitia statului va stimula extensia relatiilor dintre indivizi fara ca ei sa se mai raporteze la canoane de ordin administrativ-politic si, pe aceasta cale, s-ar ajunge la atenuarea si chiar anularea diferentelor dintre regiuni sau natiuni.

Toate aceste transformari exceptionale vor fi posibile numai in urma unor acumulari progresive in domeniul mentalitatilor si, mai ales, in cel al fortelor de productie (vezi si Zamfir, 1999, pp. 367-378). Prioritatea dezvoltarii acestora din urma deriva din faptul ca societatea comunista egalitara nu poate fi una a saraciei. Adevarata egalitate va putea fi instaurata in mod efectiv abia atunci cand, „datorita bogatiei produse, fiecare poate sa consume la nivelul necesitatilor sale, variabile de la persoana la persoana'.

Revolutionarea societatii se va produce insa, mai intai, printr-o „forma intermediara de organizare sociala - socialismul' (Dictionar de sociologie, 1993, p. 127) - in care proprietatea privata va coexista cu cea sociala, se va mentine productia de marfuri si va fi utilizata repartitia dupa principiul cantitatii si calitatii muncii depuse. Tara (bogata) care ar fi putut permite asemenea modificari in a doua jumatate a secolului al XlX-lea ar fi fost, in opinia lui Marx, Anglia, Totusi, revolutia socialista s-a impus mai intai in Rusia tarista, abia in anul 1917 si in imprejurari speciale pentru acest stat: pierderi uriase cauzate de primul razboi mondial, armata (de aproximativ 15 milioane de ostasi) se dezintegra treptat si nu mai reprezenta un factor de ordine, instabilitatea guvernamentala anomiza climatul sociopolitic intern, nemultumirile taranilor, muncitorilor si militarilor erau speculate in activitatea bolsevicilor de incitare ia revolta folosind sloganul: „fabricile -muncitorilor, pamantul - taranilor, pacea - soldatilor' (Giddens, 2000, p. 543).

Perspectivele comunalizarii resurselor si egalizarii statutare (esentiale pentru ideologia socialista si, implicit, comunista) devenisera mult prea tentante pentru a se mai pune problema inapoierii economice. in plus, putem afirma ca noua elita politica repudia distinctia dintre sectorul public si cel privat (afirmand ca primul trebuie dezvoltat si aparat pana la suprimarea celui din urma); s-a ajuns la preluarea puterii de catre mase, conduse de Lenin si partidul comunist, si la transformarea vechiului regim tarist intr-un stat totalitar*.

intre cele doua razboaie si mai ales dupa cea de a doua conflagratie mondiala, numarul statelor totalitare a crescut, ajungand sa reprezinte o populatie enorma de pe mai multe continente. in aproape toate cazurile, adoptarea regimului politic socialist (totalitar) a fost un efect indus de doua cauze :

a)   deteriorarea stabilitatii statului prin convulsii interne si/sau prin participare costisitoare la razboi;

b)  disfunctii sociale interne majore, fara ca statul sa aiba capacitatea de a interveni pentru a le depasi9.

Ultima dintre aceste doua cauze nu inseamna altceva decat dovada absentei unui sistem puternic de asistenta sociala. in mod paradoxal, statul insusi a agreat, a sprijinit inaintarea spre totalitarism, pentru ca in acest mod inhiba solicitarile individuale de asistenta si nu mai putea fi acuzat de ineficienta asistentiala (atat timp cat el sustinea prioritatea grupurilor, si nu a indivizilor, persoana care invoca interventia era acuzabila de abuz sau de imoralitate pentru ca se facea vinovata de folosirea unor drepturi speciale). Afirmatiile referitoare la determinantele trecerii la totalitarism sunt valabile si pentru ceea ce s-a petrecut in Romania postbelica, chiar daca la cele doua cauze au mai concurat si altele, deosebit de influente : pierderile teritoriale, neasumarea responsabilitatii politice a „partidelor istorice' pentru a scoate tara din criza, instabilitatea guvernamentala, presiunile militare, politice si ideologice exercitate de Uniunea Sovietica etc. Totusi, daca asistenta sociala din deceniul 1941-l950 ar fi corespuns necesitatilor, credem ca romanii nu ar fi acceptat trecerea la totalitarism.

Ceea ce a urmat este, in general, cunoscut si, mai ales, este privit ca o „pata neagra' din istoria Romaniei. Instalarea la putere in maniera declarativa, demagogica a „poporului unic muncitor' a fost marcata de abuzuri numeroase: nationalizarea mijloacelor de productie; cooperativizarea fortata a agriculturii; proletcultismul; cultul personalitatii; arestarea si executarea contestatarilor si declararea lor drept adversari ai revolutiei; ideologizarea tuturor faptelor locuitorilor; fortarea unui consens total fata de puterea politica etc.

Se poate spune ca societatea socialista romaneasca devenise un imens conglomerat, definibil peste tot prin aceleasi succese, dar si prin aceleasi insuficiente. Acestea din urma trebuiau abordate in aceeasi maniera in toate partile corpului social, inclusiv in situatiile in care interventia nu era necesara. Privit intr-o astfel de optica, sistemul

8.   Termenul „totalitarism' a fost intrebuintat pentru prima data de B. Mussolini pentru a indica subordonarea absoluta a societatii fata de partidul fascist si fata de conducatorul acestuia. Ulterior, conceptul a fost utilizat pentru a desemna regimurile „inchise' din statele socialiste, extrem de rigide in a recunoaste drepturile si libertatile individuale.

9.   Pentru mai multe explicatii vezi H. Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, partea a IlI-a, pp. 400-662.

protectiei sociale avea caracter birocratic, automat si cvasiuniversalist: toti indivizii erau asistati prin simplul fapt ca erau inscrisi functional in circuitul social. inregimentarea era, de altfel, inevitabila; fiecare cetatean era obligat sa presteze o munca utila, sa detina un statut, sa respecte principiul muncii, sa fie obedient, sa apere ordinea politica etc, iar beneficiile asistentiale apareau ca derivatii ale acestora. De pilda, consecintele ocuparii obligatorii a unui loc de munca erau nu numai veniturile salariale, ci si asigurarile de boala, asigurarile de pensii, obtinerea alocatiei pentru copii, primirea unei locuinte din fondul locativ de stat, garantarea gratuitatii ingrijirii sanitare si a cursurilor scolare de toate gradele etc. in schimb, „asistenta sociala calitativa, personalizata, orientata spre rezolvarea problemelor urgente, practic a fost desfiintata. Se considera ca mecanismele economiei socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative sunt capabile sa rezolve automat toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat in timp un sistem de dependenta accentuata a individului de stat' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 104).

Indiferent cat de mare era gradul de vulnerabilitate trait de individ, statul trebuia sa intervina si sa determine corijarea de rigoare, insa numai daca ideologia de partid confirma ca se impune interventia. Potrivit acestei ideologii, orice individ normal din societatea socialista putea beneficia de urmatoarele aspecte de politica sociala (cf. Zamfir, 1999, pp. 27-33):

-    loc de munca sigur (forta de munca era, de regula, policalificata, permitand astfel reorientarea profesionala, iar obligativitatea muncii pentru toti cetatenii care intruneau conditiile legate de varsta si capacitate a facut ca ajutorul de somaj sa nu mai fie practicat) ;

-    salariu minim garantat si relativ ridicat;

-    refacerea capacitatii de munca prin concedii platite si bilete de odihna si tratament subventionate;

-    pensie de batranete sau pentru incapacitate de munca;

-    asistarea copilului din mediul familial prin acordarea unei alocatii banesti de aproximativ 10% din salariul mediu;

-    asistarea familiei cu copii multi prin suplimentarea veniturilor parintilor (de exemplu, indemnizatia speciala pentru titlul de „Mama Eroina'), oferirea unor ajutoare ocazionale sub forma de bani sau bunuri de consum, oferirea de burse de studiu, bilete gratuite in taberele scolare, gratuitatea manualelor scolare s.a.;

-    subventionarea preturilor la bunurile de baza (ceea ce ar fi trebuit sa *aiba ca efect imediat accesibilizarea consumului, insa exportarea masiva a multora dintre ele ingreuna posibilitatea de a le procura);

-    institutii care practicau asistenta sociala gratuita:  aziluri de batrani, camine pentru copii, spitale pentru diferite categorii de handicapati (erau, probabil, singurele institutii specializate in asistenta sociala;  restul institutiilor care practicau ocrotirea sociala aveau aceasta atributie juxtapusa intr-o structura administrativa mult mai larga);

-    implicarea asistentiala a unitatilor (economice, juridice, de invatamant etc), atunci cand un membru din organigrama lor avea nevoie de ajutor (de regula, interventiile se produceau in urma unor accidente de munca si decese in familie);

-    evitarea si condamnarea (principiala) a oricaror forme de discriminare : etnicii minoritari erau considerati egalii celor majoritari in privinta drepturilor si

obligatiilor, erau condamnate intoleranta religioasa si tratarea diferentiata a persoanelor in functie de cultele pe care ele le respectau, femeile erau incurajate sa se implice in toate sectoarele vietii sociale etc.

Daca ne raportam la aceste instante ale politicii sociale aplicate in spatiul romanesc in perioada totalitara, ajungem la concluzii care, in cea mai mare parte a lor, au intensiuni contradictorii:

a)   Statul socialist avea ca principal obiectiv realizarea unei bunastari generale ; in realitate, chiar daca subordona sectorul economic unor ratiuni de ordin social, a ajuns (aproape) sa generalizeze saracia si, implicit, sa-i transforme pe toti membrii lui in potentiali solicitanti ai serviciilor de asistenta sociala.

b)  Din punct de vedere principial, oferta asistentiala era exhaustiva. in acelasi timp insa, institutiile de asistenta sociala erau putine, iar interventiile erau de asemenea putine. in plus, erau inhibate solicitarile speciale, respectiv cele din afara registrului recunoscut de stat, pentru ca nu ar fi fost in concordanta cu morala socialista.

c)   Din considerente politice, culturale si sociale, se doreau prevenirea producerii tuturor disfunctiilor societatii si, mai ales, sanctionarea grabnica a indivizilor care nu actionasera aferent la actele de preventie. Totusi, aceste deziderate erau irealizabile pentru ca numarul asistentilor sociali era mult prea mic, fusesera desfiintate facultatile (1952) si colegiile (1969) de asistenta sociala, cadrul institutional era mult prea restrans, legislatia era insuficienta, iar amestecul politicului era inevitabil, inclusiv in acest domeniu. De aceea, multe dintre asa-zisele solutii asistentiale practicate erau doar interventii birocratice si represive.

d)  Promovand proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie si egalitatea sanselor tuturor cetatenilor, statul socialist nu numai ca nu eradica alienarea, ci chiar o genera: proprietarul, avand in acelasi timp si calitatea de producator, era instrainat de bunurile rezultate din activitatea lui, ramanea in perimetrul saraciei, insuficientei, desi, in mod demagogic, i se repeta mereu ca este proprietar si beneficiar intr-un stat bogat. Se stie ca proprietatea privata, chiar in conditiile in care nu este utilizata eficient, genereaza sentimentul integritatii si impresia de stabilitate ; cu cat indivizii detin proprietati materiale mai mari, cu atat ei resimt mai putin starea de dependenta si nevoia de a apela la serviciile de asistenta sociala. Or, in statul socialist, individul depindea esential in toate etapele vietii lui de vointa statului si a partidului, fiind determinat sa aiba statutul de asistat.

e)   Situatiile de inferioritate existentiala de genul cersetoriei, vagabondajului, somajului etc. erau atribuite persoanelor etichetate drept „paraziti sociali'. Cazurile de acest fel erau instrumentate/asistate prin eforturi de reeducare, prin numirea fortata intr-o pozitie productiva, prin condamnari la locul de munca, prin controlarea periodica a activitatii acestora etc. Totodata, se apela si la forta exemplului, fiind popularizate si analizate reusitele unor persoane care obtineau venituri respectabile prin munca. Prin urmare, munca era remediul cel mai

. important pentru asemenea tipuri de insuficiente si tot ea ar fi generat diferenta dintre cei care aveau nevoie de asistenta si cei care puteau trai fara a apela la ajutor social. Ideea pare rezonabila in esenta ei, insa nu trebuie uitat ca sistemul socialist a propulsat nomenclatura, care nu era altceva decat o patura favorizata,

in conditiile in care eforturile productive ale acesteia erau eclipsate net de atitudinea consumatorista pe care o avea. Statul insusi parea sa functioneze doar pentru a multumi nomenclatura (singura categorie populationala care era satisfacuta cu adevarat de regimul politic), desi restul corpului social avea nevoie in intregime de asistenta sociala.

in ansamblu, ne raliem in totalitate la punctul de vedere exprimat de E. Zamfir: „sistemul de organizare, functionare si administrare a asistentei sociale in regimul socialist era centralizat-birocratic' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 104-l05). in sprijinul acestei afirmatii pot fi aduse foarte multe argumente, insa cele mai convingatoare sunt:

-    serviciile si institutiile de asistenta sociala erau active numai in ultima instanta;

-    asistenta sociala era practicata de functionari (nespecialisti), si deci eficienta era redusa;

-    initiativele de asistenta sociala tineau de Ministerul Sanatatii si Ministerul Muncii (organizatiile civice aveau mai mult rol decorativ, iar organizatiile nonguver-namentale erau excluse din motive de ordin politic);

-    interventiile bioaltruiste si altruiste au continuat sa se produca, dar - cel putin cele din urma - au fost puternic pervertite de moralitatea ideologiei socialiste.

6, Asistenta sociala din Romania postcomunista

Evenimentele din decembrie 1989 au generat, probabil, cea mai puternica stare de solidaritate din toata istoria moderna si contemporana a tarii noastre. Cetatenii din toate categoriile socioprofesionale si din toate diviziunile teritoriale s-au manifestat timp de aproximativ doua-trei saptamani ca si cum ar fi fost cuprinsi intr-o multime imensa in care actiona, evident, legea contagiunii mentale.

Consensul unei populatii atat de numeroase si eterogene a fost indus mai intai de perspectiva uluitoare a fortarii caderii dictaturii (identificata aproape in totalitate prin conducatorul acesteia) si, mai ales, de constatarea apatiei inspaimantatorului aparat represiv al statului. Nu avem in intentie sa analizam entuziasmul, spiritul de sacrificiu, sinceritatea, sugestibilitatea, moralitatea, versatilitatea etc. exprimate in acele zile, ci ne vom referi doar la consecintele imediate si mai tarzii, antrenate de evenimente.

Daca izbucnirea miscarii sociale a fost exploziva, determinantele ei aveau o constructie indelungata : saracie generalizata (mai putin nomenclatura de partid si de stat), distribuirea cartelata si total insuficienta a unor bunuri de baza (paine, ulei, unt, benzina etc), lipsa caldurii din apartamente, rationalizarea desantata a consumului de energie electrica, supradimensionarea birocratiei, persecutiile desfasurate de aparatul de securitate al statului, subordonarea vietii civile fata de imperativele de ordin ideologic, opulenta vietii nomenclaturii si agresivitatea cu care se justifica aceasta, duplicitatea si servilismul in raporturile ierarhice, demagogia afirmatiilor politice si criza (nu atat economica, cat de ordin social si politic) in care se afla sistemul societal s.a.m.d.

Ceea ce s-a obtinut imediat dupa Revolutie (inlaturarea dictatorului, desfiintarea rolurilor conducatoare ale partidului comunist, libertatea de exprimare, abrogarea unor

legi comuniste, instituirea unor structuri democratice de conducere, proiectarea pluripartitismului etc.) a fost cu adevarat impresionant, daca ne raportam la starea tarii din perioada anterioara. Fata de cate schimbari erau necesare, cele care se petreceau aveau loc, totusi, intr-un ritm prea lent si, in mod surprinzator, chiar intr-o directie neanticipata, neagreata de populatie. De pilda, renuntarea la planificarea socialista a economiei a condus la blocaje financiare pentru multe unitati productive; acestea au determinat, la randul lor, intreruperea activitatii in institutiile in cauza; indivizii care aveau loc de munca in cadrul acestora au intrat in somaj; veniturile mult prea mici ale somerilor se repercutau in accentuarea starii de saracie, in degradarea vietii de familie, in scaderea cheltuielilor dedicate educatiei etc, finalmente in cresterea solicitarilor fata de serviciile de asistenta sociala.

Sentimentul de frustrare a survenit la (relativ) putin timp dupa Revolutie, deoarece indivizii realizau cu usurinta cat de mare era decalajul dintre expectantele lor revolutionare si ceea ce dobandisera de fapt; mai mult, deveneau nostalgici fata de unele masuri de ordin social de tip socialist, in conditiile in care noul sistem nu reusea sa convinga in privinta superioritatii lui. Tranzitia la noua ordine era interpretata cotidian in termeni precum „saracie', „mizerie', „dezastru', „catastrofa', „haos', „coruptie', „minciuna', „hotie', „ineficienta' {Fetele schimbarii. Romanii si provocarile tranzitiei, 1999, pp. 175-l76) etc. De asemenea, la nivelul simtului comun, judecarea neajunsurilor postdecembriste era pusa mai putin pe seama „mostenirii comuniste', cat mai ales pe incompetenta noii clase politice.

Nu putem nega totusi progresele uluitoare, dar anomice si paradoxale din unele domenii:

-    impartirea pamanturilor la tarani (prin vestita Lege 18) nu s-a prelungit in scontata „explozie' a produselor agroalimentare ieftine si de buna calitate, ci, dimpotriva, in scaderea productivitatii si cresterea preturilor;

-    autonomizarea functionala a intreprinderilor economice nu a fost insotita de restructurarile de rigoare, de masuri de optimizare si, din acest motiv, multe au dat faliment;

-    liberalizarea procedurilor de stabilire a preturilor a condus in mod constant la o crestere a lor, si nicidecum la scaderea anticipata;

-    subnutritia care caracteriza societatea romaneasca socialista s-a metamorfozat alarmant spre stadiul de malnutritie (consumul de alimente de baza continua sa se micsoreze de la o perioada la alta);

-    pluripartitismul si alegerile democratice nu au favorizat manifestarea moralitatii, responsabilitatii politice si nici nu au impus o concurenta reala intre programele politice;

-    comportamentul demografic s-a exprimat puternic disfunctional deoarece au scazut mult natalitatea, sporul natural, nuptialitatea si au crescut divortialitatea, concubinajul, numarul nasterilor in familiile sociologice.

La aceste aspecte ar mai putea fi adaugate multe alte „achizitii de subdezvoltare' (Pasti et al., 1997, pp. 28-48) caracteristice pentru intreaga perioada, si nu doar pentru primii ani de dupa Revolutie: insecuritatea locului de munca, scaderea intensitatii controlului social si, implicit, al coruptiei, criminalitatii, violentei, explozia inegalitatilor sociale, marginalizarea unor grupuri sociale, aparitia unor fenomene sociale

noi cum ar fi „copiii strazii', abandonarea nou-nascutilor in maternitati, cresterea numarului consumatorilor de droguri etc.

Enumerarile la care am recurs au avut ca scop evidentierea mozaicului deficitului functional al Romaniei actuale, pe de o parte, si, pe de alta parte, confirmarea urgentei constituirii unui sistem puternic de asistenta sociala. Din fericire, cadrul organizational asistential a evoluat mult in comparatie cu situatia de dinainte de anul 1990 (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 106-l08):

-    la nivel national sunt implicate numeroase institutii intre care amintim Ministerul Muncii si Protectiei Sociale (prin oficii de asistenta sociala, oficii de forta de munca si somaj, centre de primire a minorilor, camine de pensionari, cantine de ajutor social, comisii de expertizare a capacitatii de munca), Ministerul Sanatatii (organizeaza si supravegheaza functionarea leaganelor de copii), Ministerul Educatiei si Cercetarii (coordoneaza asistarea in casele de copii, scolile speciale, caminele-scoala, scolile de reeducare), Ministerul de Interne (se remarca prin activitati de preventie si corectie a delincventei), Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, Comitetul Roman pentru Adoptii;

-    la nivel local sunt antrenate sa realizeze asistenta sociala autoritati precum: Departamentul Administratiei Publice (servicii de autoritate tutelara), Comisia de Ocrotire a Minorilor, Consiliul Local al Administratiei de Stat, Directia de Munca si Protectie Sociala, Directia Sanitara Judeteana s.a.

Datorita numarului de institutii implicate si varietatii problemelor pentru care acestea sunt abilitate sa actioneze, putem spune ca asistenta sociala din Romania actuala formeaza un sistem. in cadrul acestuia se inscriu, desigur, si sectiile universitare cu specializare profesionala in domeniu, aparitiile editoriale si legislative cu consecinte asupra actelor asistentiale, faptele caritabile ale persoanelor fizice si/sau juridice, activitatea de ocrotire desfasurata de organizatiile nonguvernamentale etc. Desi structurile antrenate intr-un fel sau altul in procesul de asistenta sociala sunt numeroase, efectele asistentiale raman minore. Prin urmare, initiativele asistentiale nu au profunzimea necesara pentru a inlatura problema/situatia de asistat, ci sunt interventii care doar atenueaza din neajunsurile prezentului. Or, daca raspunsurile la disfunctii nu sunt la fel de agresive precum intensitatea disfunctiilor, atunci forta sistemului de asistenta sociala este mica. Este cazul intalnit in Romania actuala, unde se incearca adoptarea unor institutii, legislatii, atitudini stiintifice de nivel vest-european, insa cheltuielile efectuate pentru interventiile sociale sunt dintre cele mai mici din toata Europa.

Iata cateva exemple care confirma faptul ca, din punct de vedere formal, asistenta sociala din Romania este multumitoare, dar aproape nesatisfacatoare la capitolul indepartarii asistatilor din sfera subnormalitatii:

-    marimea alocatiei de stat pentru copii a scazut de la 10,5% din salariul mediu net existent in 1989, la 4,7% in 1994, desi veniturile salariale reale ale familiei au involuat;

-    alocatia de intretinere a minorilor aflati in plasament s-a micsorat de la 19,6% (1989) la 9,2% (1994), de asemenea, din salariul mediu net;

-    ajutoarele banesti trimestriale acordate persoanelor varstnice fara venituri sau cu venituri foarte mici, precum si celor aflate in incapacitate de munca s-au diminuat de la 44,3% (1990) la 26,1% (1993) din salariul mediu brut;

-    ajutorul de somaj instituit in 1991 este alocat pentru o perioada de sase luni (ulterior, legea a extins intervalul la noua luni), iar dupa expirarea termenului, persoanele care continua sa aiba statutul de somer primesc alocatia de sprijin pentru somaj (o suma lunara fixa timp de 18 luni). Eforturile bugetare ale Romaniei in asistarea somerilor sunt in medie de doua ori mai mici decat in alte state din Europa Centrala, aflate si ele in etapa de tranzitie;

-    veniturile grupului familial au scazut sub limita de subzistenta, in special in familiile cu multi copii, in familiile monoparentale, in familiile de pensionari cu o singura pensie si in familiile in care copiii maturi nu reusesc sa ocupe un loc de munca;

-    alocatiile bugetare pentru doua domenii considerate fundamentale pentru starea oricarui spatiu cultural - este vorba despre sanatate si invatamant - sunt insuficiente si se repercuteaza nu doar in criza sistemului sanitar sau in cea a sistemului de invatamant, ci si in modul in care se infaptuieste asistenta sociala. Ceea ce intr-un stat dezvoltat tine de resorturile departamentelor sanatatii si invatamantului, in Romania intra sub incidenta asistentei sociale (asistarea alcoolicilor, educatia pentru igiena personala si familiala, servicii de educatie sexuala prin scoala, servicii sociale pentru persoanele consumatoare de droguri) etc.

Nu continuam exemplificarile de acest gen pentru a nu pune sub semnul indoielii insasi existenta asistentei sociale din Romania; la noi, reteaua serviciilor asistentiale este, dupa cum afirmam deja, foarte larga si, cel putin din punct de vedere formal, teoretic, nu ar exista deficit functional asupra caruia sa nu se poata interveni. Penuria mijloacelor materiale, necorelarea dintre numarul asistatilor si numarul asistentilor, prejudecatile care preseaza in momentul alocarii sprijinului si prestarii interventiei etc, dar mai ales dimensiunile enorme ale segmentului social indreptatit sa fie asistat fac din domeniul asistentei sociale un serviciu cu o eficienta modica.

in concluzie, distributia indivizilor pe clase sociale in Romania actuala, potrivit cercetarilor sociologice, ar fi urmatoarea10: clasa de jos - 14 %, clasa de mijloc - 85 %, clasa de sus - 1 %. Se stie ca stabilitatea unei societati este indusa de marimea clasei mijlocii. in cazul Romaniei, aceasta are o pondere foarte mare, insa, din pacate, ea nu are nici venituri, nici comportament axiologic si nici roluri sociale comparabile cu cele din societatile capitaliste occidentale. Ea ramane in esenta o clasa a saraciei si are nevoie de asistenta sociala. Or, serviciile asistentiale trebuie sa fie indreptate prevalent asupra clasei „de jos'. Atunci cand asistenta sociala din spatiul nostru nu va mai fi nevoita sa se implice in rezolvarea problemelor existentiale ale clasei mijlocii si, in plus, va reusi sa beneficieze de disponibilitatile asistentiale ale acestei clase, va deveni un departament social cu adevarat puternic.

10. Vezi studiul lui Dan Chiribuca si Minea Comsa, „Iluzia clasei de mijloc', in voi. Fetele schimbarii. Romanii si provocarile tranzitiei, ed.cit., pp. 240-249.

 

7. Orientari principiale in alocarea practicii asistentiale

in toate societatile, resursele consumabile pentru asistenta sociala sunt reprezentate de sume, bunuri, servicii rezultate din donatii, taxe si impozite. De dorit este ca resursele sa ajunga la un asemenea nivel cantitativ si calitativ incat sa amortizeze total presiunea fondului disfunctional. Totusi, nicaieri in lume, nici macar in SUA si Europa de Vest, nu se realizeaza un echilibru absolut intre marimea resurselor si multitudinea solicitarilor asistentiale (fara sa mai luam in calcul faptul ca unii indivizi, desi indreptatiti, nu revendica asistenta, si deci nu consuma din capitalul asistential).

Daca rezervele asistentiale nu sunt intr-atat de mari incat sa faciliteze interventii multumitoare in toate cazurile, atunci distribuirea lor trebuie sa se produca neaparat prin respectarea unor exigente principiale. Acestea se delimiteaza in jurul catorva categorii identitare dintre care amintim: varsta si/sau sexul persoanei de asistat, durata interventiei, costurile la care se angajeaza cei care asista, natura reactiilor (receptivitatea) la asistare, urgenta apelului, gravitatea subnormalitatii stigmatizante etc.

Din corelarea acestor exigente rezulta tendintele sau orientarile principiale ale practicii asistentiale. Acestea au activat inclusiv in perioada in care interventiile aveau caracter reactiv empiric si nesistematic ; in prezent, ele sunt cu atat mai respectate cu cat trebuie sa fie in concordanta cu prevederile legislative in domeniu si cu criteriile asistentei stiintifice. in cele ce urmeaza consemnam o parte dintre exigentele alocarii asistarii sociale din spatiul romanesc in perioada traditionala (unele dintre ele au continuat, inertial, si in perioadele urmatoare), precum si cateva orientari uzuale in asistenta sociala actuala. incepem, in mod firesc, cu cele valabile in comunitatile traditionale :

1)  Erau asistate intr-o masura mai mica persoanele care aveau un handicap din nastere decat cele care aveau un handicap dobandit. Despre primele se credea ca ispaseau o „pedeapsa etichetata invariabil ca avand origine divina', iar despre „zidirile dumnezeiesti' se spunea ca nu mai puteau fi in nici un fel revocate;  in schimb, ultimele erau apreciate ca semne ale greselilor sau slabiciunilor lumesti si, ca atare, se credea ca prin actiuni adecvate ar fi putut fi depasite.

2)   Se intervenea mai curand atunci cand insuficientele afectau un numar mare de persoane decat in cazul in care victima era un singur individ ; interesele si neajunsurile acestuia din urma treceau in plan secund in raport cu interesele si neajunsurile grupului. Comunitarii, desi isi asumau obligatia moral-religioasa de a asista, manifestau dorinta de a ajuta, dar aveau mijloace si posibilitati reduse de a realiza efectiv asistarea. De aceea, era preferata varianta in care, cu cheltuieli asemanatoare, era asistat un grup, si nu o singura persoana. Chiar atunci cand se efectua interventia de asistare asupra unui individ, se considera, de fapt, ca era asistata comunitatea din care acesta facea parte (familie, breasla, etnie etc).

3)  Erau asistate in mod prevalent categoriile predispuse vulnerabilitatii - copiii, batranii, vaduvele, orfanii (c/. Marshall, 1993) -, si mai putin persoanele marcate de vulnerabilitate, dar care aveau posibilitati proprii de evitare ori de iesire din aceasta stare (vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, saracii, lenesii).

4)  Primeau asistenta toate categoriile defavorizate, dar ajutorul se diferentia treptat, o data cu constatarea efectelor demersurilor de recuperare. Indivizii care continuau in mod iremediabil sa ramana in sfera subnormalitatii socioculturale, in pofida receptivitatii lor evidente la strategiile recuperatorii ale comunitarilor, beneficiau de prelungirea si/ sau de permanentizarea asistarii. in schimb, cei care refuzau actiunile recuperatorii erau fie izgoniti din comunitate, fie ironizati si sistati partial sau total de la formele de ajutorare.

5)  Toti membrii comunitatii beneficiau de asistare sociala in momentele cruciale din existenta lor : nastere (botez), casatorie (ajutoare pentru desfasurarea nuntii, pentru construirea casei), moarte (oficierea ritului de inmormantare indiferent daca existau sau nu rude care sa se preocupe de aceasta problema), imbolnavire grava (interveneau vecinii, vracii, preotii), calamitate etc.

6)  in cazul in care unii indivizi, prin manifestarile lor deviante, puneau in pericol insasi existenta comunitatii, ei erau supusi unor interventii radicale, precum bataia in public, izolarea si respingerea oricaror relatii cu acestia, mutilare corporala, sterilizare, interdictia de realizare a casatoriei (Relgis, 1994, pp. 300-310) etc. Asemenea reactii in forta vizau, in esenta, micsorarea numarului celor care aveau nevoie de asistare, mentinerea puritatii comunitatii si stabilirea cat mai exacta a raportului dintre forma devianta si reactia punitiva.

Contemporaneitatea a impus asistenta sociala (stiintifica) si a facut din dimensiunea asistentiala un departament vital al functionarii sociale. intrucat trebuie sa raspunda eficient unui numar foarte mare de apeluri, asistenta sociala actuala si-a construit propriile orientari principiale care ii dirijeaza alocarea si care corespund urmatoarelor caracteristici generale:

a)   reflecta reprezentarile si mentalitatile colective despre sfera demografica a subnormalitatii;

b)  se origineaza in asistarea sociala traditionala si exprima, cel putin in parte, aceleasi tendinte;

c)   definesc forta de ansamblu a sistemului national de asistenta : cu cat capacitatea interventionista este mai mare, cu atat numarul principiilor la care ne referim este mai mare si tinde sa insumeze toate exigentele principiale, chiar daca unele au valabilitate doar sectoriala (este vorba despre principiile respectate in asistenta sociala a copilului, a familiei, a somerilor, a grupurilor minoritare etc, care sunt extinse de la nivelul unui domeniu special la nivelul intregului departament al asistentei sociale);

d)  selectarea si formularea lor se datoreaza nu atat aplicarii unor criterii stiintifice de ocrotire sociala, cat presiunii unor imperative morale de functionare a grupurilor umane.

Aceste caracteristici generale sunt mai usor de inteles daca trecem in revista criteriile aplicate sau macar recomandate in alocarea/practicarea asistentei sociale:

1) Orice individ trebuie sa fie asistat pentru a avea o sursa minima de venit sau de intretinere. O astfel de orientare este, desigur, laudabila, dar, din pacate, ea ramane la stadiul de intentie. Unele categorii umane din tara noastra - ne referim la persoanele care nu au un domiciliu stabil, nu sunt cuprinse in reteaua de institutii si servicii asistentiale,

nu stiu ca ar putea beneficia de ajutor social, nu au documente de identitate etc. - nu detin nici cele mai elementare conditii de subzistenta; alte categorii de indivizi (somerii, persoanele active cu salarii foarte mici, familiile cu multi copii, batranii fara pensii sau cu pensii mici etc.) nu au cum sa-si asigure necesarul existential, iar masurile de protectie sociala nu compenseaza marimea deficitului. Cercetarile sociologice au demonstrat ca prin „intretinere' romanii inteleg, inainte de toate, alimentatie (partea covarsitoare a veniturilor lor se cheltuieste in aceasta directie), iar, din acest punct de vedere, comunitatile satesti par a fi privilegiate: ofera sansa unui consum alimentar minimal (nu punem in discutie calitatea acestuia). Economia domestica rurala intr-un stat caracterizat prin saracie - cum este Romania - a facut ca principiul pe care il analizam sa nu fie pur demagogic : exista, pe ansamblu, resurse minime de intretinere in interiorul satului, prin complementaritatea relationala sat - oras unii citadini isi procura o parte din bunuri din mediul rural, iar asistenta sociala din spatiul urban se poate organiza mai bine11 in dauna (sau, oricum, prin neglijarea) celei din spatiul satului. in general, imperativitatea respectarii acestei orientari principiale este constientizata de instantele responsabile de ocrotirea sociala, insa efectele reale asupra asistatilor sunt cel mult la un nivel de supravietuire.

2)   Copiii si tinerii trebuie sa aiba prioritate asistentiala. Cu cat se intervine mai rapid si mai eficient in asistarea generatiei tinere, cu atat mai mult se evita cresterea cheltuielilor asistentiale de mai tarziu. Insuficientele actuale care marcheaza aceste parti ale populatiei (abandonarea copiilor, de catre familiile de provenienta, abuzurile asupra copiilor, necuprinderea copiilor in procesul de invatamant, organizarea copiilor si tinerilor in bande, expunerea copiilor si tinerilor la consumul de alcool si droguri, la practicarea prostitutiei, la dobandirea unor boli etc.) se pot prelungi in esecuri la varsta maturitatii, in multiplicarea modelului disfunctional in familiile pe care ei insisi le vor forma, in erodarea zestrei genetice a natiunii, in proliferarea conflictelor si discriminarilor etc. Finalmente, aceste efecte echivaleaza in orice spatiu societal cu micsorarea sanselor de progres sociocultural. Este cunoscut faptul ca generatia tanara are potentialul creativ cel mai ridicat, iar daca acesta nu este stimulat, protejat si valorizat nu se va ajunge decat la reproducerea subdezvoltarii si la supraincarcarea serviciilor de asistenta sociala.

3)  Demersurile asistentiale trebuie sa aiba durate variabile, determinate de posibilitatile de restituire a asistatilor in structurile sociale normale. Taxonomia „cazurilor' sociale poate fi redusa, din ratiuni metodologice si organizatorice, la doua clase: indivizi irecuperabili (deficientii mintal, persoanele cu handicap fizic foarte grav, bolnavii de SIDA) si indivizi recuperabili (toti cei care nu fac parte din prima categorie). Gravitatea anormalitatii celor din prima clasa forteaza societatea sa le acorde asistenta pe durata nelimitata; in schimb, pentru cei din al doilea grup, interventiile trebuie esalonate, dirijate in asa fel incat, dupa o perioada oarecare, ei sa nu mai aiba nevoie de asistenta. Recuperarea lor reprezinta un act de stabilitate si sanatate sociala; in plus, dupa intrarea acestora in perimetrul normalitatii, ei insisi vor deveni surse de asistare sociala.

11. Cele mai multe institutii si servicii de asistenta sociala sunt situate in mediul urban, functionarea lor este mult mai prezenta in oras decat in sat, numarul specialistilor din reteaua de asistenta sociala urbana este mult mai mare decat cel din spatiul satesc, cu toate ca originea rezidentiala a asistatilor este adesea rurala.

Problema limitarii duratei asistarii este identificabila cu usurinta peste tot in lume in mentiunile normative legate de persoanele care beneficiaza de alocatie de intretinere, ajutor de somaj, alocatie de sprijin, concediu de maternitate, concedii pentru cresterea copilului etc. Pentru cele mai multe situatii insa, perioada de asistare nu este specificata, iar tendinta este de a o micsora cat mai mult posibil. Daca nu se face rabat de la scopul recuperarii clientilor, atunci reducerea nefortata a duratei de asistare a acestora reprezinta, probabil, cel mai consistent indicator al eficientei serviciilor de asistenta sociala.

4)  Preventia este la fel de importanta (daca nu chiar mai importanta) ca interventia asistentiala. Daca prin interventie trebuie sa se ajunga la recuperarea asistatului, atunci prin preventie ar trebui ca acesta sa fie avertizat asupra neajunsurilor intrarii in starea de anormalitate si sa fie pregatit in privinta consecintelor, atat pozitive, cat si negative, generate de actul de asistare. De foarte multe ori activitatile de informare desfasurate de juristi, politisti, medici, educatori s.a. au inhibat inclinatiile deviante ale indivizilor si au amanat ori chiar au inlaturat definitiv patrunderea lor in sfera subnormalitatii. Asistentul social insusi trebuie nu doar sa intervina, ci si sa previna ; de pilda, inainte de a proceda la institutionalizarea unui copil,' se cuvine ca familia din care provine acesta sa fie avizata si asupra unor carente pe care asistenta sociala nu le poate evita in totalitate:  insuficientele de ordin afectiv, dificultatile de socializare, blocajele din dezvoltarea intelectuala etc. Prin discutii argumentate, numarul eligibililor pentru asistenta sociala scade, grupul de apartenenta se implica/mobilizeaza mai mult, potentialul client isi descopera calitati si sanse noi de reabilitare. De aceea, putem spune ca, in esenta, preventia nu este altceva decat o asistenta prealabila cu efecte mari, nestigmatizante si cu costuri foarte mici, in comparatie cu cele ale interventiei.

5)  Maximizarea demersurilor de asistenta sociala este posibila, de regula, in urma asocierii eforturilor asistentilor sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul. Foarte multi teoreticieni apreciaza ca familia este institutia cu influenta asistentiala individualizata cea mai ridicata. Din acest motiv, trebuie utilizata forta recuperatorie de care ea dispune. in mod obisnuit, grupul familial ofera fiecarui membru al ei raspuns afectiv, onestitate, comunicare intensa, toleranta neconditionata etc., toate aceste oferte facand parte din ceea ce numeam in paginile anterioare „spirit comunitar'. intrucat rolul terapeutic al climatului indus de spiritul comunitar este indubitabil, institutiile de asistenta sociala se vad nevoite sa il foloseasca, atunci cand el exista, ori sa il simuleze si sa il amplaseze pe asistat intr-un astfel de mediu, atunci cand legaturile dintre individ si familie sunt intrerupte (sunt putine cazurile in care asistatul nu isi cunoaste deloc familia sau nu isi revendica o origine familiala). in aceasta ultima varianta, asistatul este antrenat intr-un grup mic, alaturi de alte persoane de conditie asemanatoare, sa joace roluri de tip familial:   prepararea hranei, efectuarea curateniei in locuinta, distribuirea responsabilitatilor in functie de particularitatile individuale, intrajutorarea in munca, luarea unor decizii prin consultarea intregului grup, servirea mesei impreuna etc. Un astfel de grup - care de fapt mimeaza/sugereaza familia - este necesar atunci cand asistatii sunt institutionalizati si resimt puternic absenta consangvinilor sau atunci cand ei nu au avut niciodata experienta functionarii unei familii normale. Multi dintre asistatii actuali din Romania, in special copiii, sunt victime ale disfunctiilor intra-familiale si au fost uitati, abandonati in institutii de ocrotire. Exista insa numeroase persoane asistate (batrani, copii, bolnavi) care fie raman in mediul familial, fie sunt institutionalizate, dar pastreaza legaturi intense cu familia. Din aceste mentiuni deriva doua concluzii care se regasesc in orientarea principiala a asistentei sociale :

a)   probabilitatea recuperarii indivizilor asistati este cu atat mai mare cu cat grupurile familiale din care acestia provin se implica mai mult si isi coreleaza actiunile cu cele ale asistentilor sociali;

b)  daca normalitatea individuala depinde atat de mult de familie, atunci asistenta sociala trebuie sa actioneze prevalent pentru a optimiza starea acestui grup, asigurandu-si astfel un asociat insemnat in asistarea indivizilor.

6)  Interventia asisientiala este alocata nu atat in functie de scopurile personale ale asistatilor, cat de scopurile de baza ale colectivitatii. O parte a actelor de asistenta sociala sunt rezultatul unor apeluri individuale (ori ale grupurilor puternic individualizate), iar cealalta parte sunt urmarea sesizarilor din oficiu ale institutiilor de profil. Cele dintai (de pilda, cererea unui individ de a primi ajutor de somaj ori solicitarea unor membri ai unui grup sexual minoritar de a dobandi dreptul de incheiere a casatoriei, desi sunt persoane de acelasi sex) raspund unor nevoi particulare ; cele din urma (spre exemplu, institutionalizarea unui copil abuzat de parinti sau trimiterea unui minor intr-un centru de reeducare) reflecta natura scopurilor colectivitatii in raporturile cu cei care o compun. Deoarece existenta este concreta, scopurile cu adevarat importante par a fi doar cele individuale;  de realizarea acestora depinde marimea satisfactiei traite de o persoana. Societatile, colectivitatile, grupurile eterogene nu valideaza insa decat numai unele dintre scopurile personale, si anume pe cele care sunt in consonanta cu obiectivele majoritatii. Prin urmare, grupul este tiranic in relatia cu individul: decide ce anume este cu adevarat important pentru individ, il orienteaza valoric, il asista in imprejurari concrete etc., in ultima instanta, il indruma sa-si pastreze normalitatea. Acest ultim aspect este si scopul generic urmarit de societate, mai ales prin serviciile de asistenta sociala. Dupa atingerea acestui obiectiv de baza, individul are libertatea de a se axa pe urmarirea unor mobiluri mult mai inalte. Or, acestea nu mai au nevoie de sprijin asistential pentru ca depasesc amplitudinea scopurilor sistemului de ocrotire sociala.

7)  Asistenta centrata pe individ trebuie sa prevaleze in comparatie cu asistenta centrata pe grup. Deficitul functional dintr-o societate este resimtit diferit de la un grup la altul si de la un individ la altul. Alocarea asistarii este mai convenabila atunci cand sunt solutionate problemele grupurilor deoarece, prin aceasta optiune, cel putin din punct de vedere teoretic, creste numarul asistatilor. in realitate, din cauza principiului „minoritatea se supune majoritatii', este posibil sa se rezolve unele neajunsuri ale grupului in conditiile in care unii membri ai acestuia isi conserva starea de nemultumire. Mai mult, daca numarul problemelor sociale este mare si se aplica de fiecare data acest principiu, s-ar putea ajunge in situatia in care nici un membru al grupului sa nu fie total multumit pentru ca fiecare este vulnerabil intr-o directie sau alta, in care este si minoritar. Neglijand aceasta perspectiva, se ajunge la o stare paradoxala: toti membrii societatii sunt revoltati de modul cum functioneaza sistemul, desi la nivelul fiecarui sector al vietii sociale (inclusiv la nivelul fiecarei probleme) exista o majoritate care ar trebui sa genereze stabilitate. Cu alte cuvinte, potrivit rationamentului anterior, toti oamenii dintr-o societate in care se practica asistenta grupurilor pot spune despre ei ca sunt „partial multumiti' sau „partial nemultumiti'.

intrucat nemultumirea este traita, de regula, la o intensitate mai mare decat satisfactia, societatea pare sa fie in criza. inlaturarea starii critice obliga la implicarea si mai ampla a serviciilor de asistenta sociala. Daca si de aceasta data demersurile asistentiale vor fi centrate tot pe grup, nu se va ajunge la rezolvarea exhaustiva (fapt, de altfel, imposibil), iar relatia dintre criza si asistenta sociala intra intr-un cerc vicios. Depasirea acestui impas este realizabila prin centrarea actelor de asistenta pe individ, chiar daca nici acum nu se obtine mult dorita rezolvare a problemelor tuturor indivizilor : unii vor fi recuperati, altii vor fi ajutati doar partial, iar altii (pentru ca nu solicita sau nu se poate ceea ce revendica ei) nu vor fi avantajati deloc de sistemul asistential.

Centrarea interventiilor pe grup a dominat inainte de secolul XX, respectiv in perioada traditionala a asistarii. in prezent, se practica in mod predilect asistenta sociala a indivizilor si se vorbeste tot mai mult de asistenta sociala a grupurilor minoritare, intelegandu-se prin aceasta din urma toate elementele de teorie si practica asistentiala referitoare la grupurile care au multe trasaturi omogene ce le individualizeaza/particularizeaza in raport cu altele si care fac din conservarea trasaturilor particulare un obiectiv existential fundamental. Chiar in cazul acestor grupuri, asistenta sociala devine cu adevarat eficienta daca este centrata tot pe individ. Oricum, grupurile minoritare ridica probleme speciale, mai ales in privinta drepturilor si obligatiilor ce le revin, si din acest motiv asistenta sociala practicata in cadrul acestora necesita o atentie aparte. Dreptul la minoritate tinde sa devina o sursa speciala de drept; in consecinta, solutionarea problemelor asistentiale ale unui singur minoritar se amplifica in plan simbolic atat de mult incat apare ca o „achizitie-asistare' centrata pe intregul grup minoritar, si nu doar o interventie asistentiala asupra unei persoane oarecare.

Cel putin din punct de vedere birocratic, pentru guvernanti si pentru cei abilitati sa exercite protectia sociala, este mai confortabil sa infaptuiasca interventii centrate pe grup. Profunzimea actului asistential si masura eficientei lui se vor regasi insa in starea indivizilor concreti, si nu in scopurile mecanice ale sistemului social. Asa se si explica de ce asistenta centrata pe individ trebuie/tinde sa prevaleze in raport cu cea care are ca obiect grupul.

Am prezentat si explicitat sumar sapte orientari principiale pe care le-am considerat a fi cele mai active in alocarea actuala a asistentei: orice individ trebuie sa fie asistat pentru a avea o sursa minima de intretinere; copiii si tinerii trebuie sa aiba prioritate asistentiala; demersurile asistentiale trebuie sa aiba durate variabile, determinate de posibilitatile de restituire a asistatilor in structurile sociale normale; preventia este la fel de importanta (daca nu chiar mai importanta) ca interventia asistentiala; maximizarea demersurilor de asistenta sociala este posibila, de regula, in urma asocierii eforturilor asistentilor sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul; interventia asistentiala este alocata nu atat in functie de scopurile personale ale asistatilor, cat de scopurile de baza ale colectivitatii; asistenta centrata pe individ trebuie sa prevaleze in comparatie cu asistenta centrata pe grup.

Din corelarea acestor exigente rezulta esenta morala si practica a sistemului national de asistenta sociala, iar acest aspect trebuia neaparat consfintit intr-un act normativ. in acest sens a aparut Legea nr. 705/3 decembrie 2001, din cuprinsul careia amintim unele principii generale ale sistemului asistential, intrucat intaresc afirmatiile noastre din paginile anterioare:

a) respectarea demnitatii umane (fiecarui individ trebuie sa i se garanteze existenta libera si demna);

b)  universalitatea (orice persoana are dreptul la asistenta sociala in conformitate cu legile in vigoare);

c)   solidaritatea sociala (comunitatea trebuie sa intervina in sprijinirea celor care au nevoie de ajutor);

d)  parteneriatul (serviciile sociale sunt rezultatul cooperarii dintre institutiile publice si organizatiile societatii civile);

e)   subsidiaritatea (statul intervine atunci cand asistenta locala nu este eficienta).

Daca la acestea mai adaugam si faptul ca legea specifica dreptul la asistenta pentru „toti cetatenii romani cu domiciliul in Romania, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala', precum si cetatenilor altor state si apatrizilor care au domiciliul sau rezidenta in spatiul romanesc, atunci principialitatea orientarii interventiilor sociale nu mai poate fi pusa la indoiala. Eventualele rezerve se mai pot formula in legatura cu abilitatile actionale ale asistentilor sociali, credibilitatea sociala a institutiilor de asistenta, eligibilitatea beneficiarilor, consecventa invocarii/respectarii fondului normativ s.a. Dincolo de eficienta ori ineficienta interventiilor asistentiale practicate in spatiul romanesc, orientarile principiale la care ne-am referit confera consistenta si autoritate sistemului national de asistenta sociala.

Bibliografie selectiva

Alexiu, T.; Sellick, C, Asistenta sociala in Marea Britanie si Romania, UNICEF, Bucuresti, 2000.

Andrei, R, Opere sociologice, Editura Academiei, Bucuresti, 1975.

Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994.

Barnett, S.A., Biologie si libertate, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1995.

Badina, O., Cercetare sociologica concreta. Traditii romanesti, Editura Politica, Bucuresti, 1966.

Badina, O., Dimitrie Gusti, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1965.

Barbat, V., Dinamism cultural, Editura Librariei Lepage, Cluj-Napoca, 1928.

Bocancea, C.; Neamtu, G., Elemente de asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 1998.

Dramba, Ov., Istoria culturii si civilizatiei, voi. IV, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994.

Dvoracek, M., Istoria dreptului romanesc, Editura Fundatiei „Chemarea', Iasi, 1992.

Eibel-Eibesfeldt, I., Agresivitatea umana, Editura Trei, Bucuresti, 1995.

Eibel-Eibesfeldt, I., Iubire si ura, Editura Trei, Bucuresti, 1998.

Giddens, A., Sociologie, Editura ALL, Bucuresti, 2000.

Gomoiu, N., Preotimea in slujba operelor de ocrotire si medicina sociala, Bucuresti, 1927.

Gusti, D., Opere. Despre cultura, Fundatia „Dimitrie Gusti', Buzau, 1996.

Gusti, D., Sociologia natiunii si a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1997.

Gusti, D., Un an de activitate la Ministerul Instructiei, Cultelor si Artelor, Bucuresti, 1934.

Howe, D., Introducere in teoria asistentei sociale, Editura MarLink, Bucuresti, 2000.

Marshall, M., Asistenta sociala pentru batrani, Editura Alternative, Bucuresti, 1993.

Manoiu, F.; Epureanu, V., Asistenta sociala in Romania, Editura ALL, Bucuresti, 1996.

Miftode, V., Fundamente ale asistentei sociale, Editura Eminescu, Bucuresti, 1999.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 667
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved