Fundamentarea asistentei sociale
in spatiul romanesc
1. Fundamentarea bioaltruista si
culturala a faptelor de asistare
2. De la asistarea empirica la asistenta
sociala
3. Asistenta sociala in spatiul
romanesc. Asistarea empirica in perioada traditionala
4. Asistenta sociala in perioada
interbelica
5. Asistenta sociala in perioada
comunista
6. Asistenta sociala din Romania
postcomunista
7. Orientari principiale in alocarea
practicii asistentiale
1. Fundamentarea bioaltruista si
culturala a faptelor de asistare
Asistarea sociala este o practica
straveche si o prezenta naturala in toate mediile
grupale. Ea s-a produs, cu siguranta, chiar si atunci cand
principiul fortei fizice era dominant in reglarea relatiilor
interumane, adica imediat dupa procesul de antropo-geneza. De
altfel, tocmai interventiile in scopul ajutorarii/protejarii
existentei altuia (in urma unor reactii fiziologice, psihologice, culturale)
au facut posibila constituirea societatii. insusi A.
Comte - fondatorul sociologiei - era adeptul acestei idei, sustinand
ca, in masura in care indivizii umani au fost capabili sa
renunte la preocuparile lor strict egoiste si au exprimat
comportamente in beneficiul alteritatii, in aceeasi
masura specia lor a dobandit caracteristica naturala a
agregarii (socius) si s-a delimitat radical de restul
speciilor animale.
Protejarea si favorizarea celuilalt,
stimularea exemplarelor cu sanse reduse de viata au fost/sunt
practici curente nu doar la nivel uman, ci si in cadrul regnului animal.
Probatorii in acest sens sunt numeroasele si bine cunoscutele
situatii in care animalele realizeaza „asistarea' celui care nu
este capabil sa depaseasca singur momentele de impas :
-
masculii dominanti din grupurile de maimute sunt dispusi
sa lupte pana la sacrificiu cu agresorii mai puternici, deci sa
dispara din punct de vedere fizic, permitand in schimb retragerea
femelelor si masculilor tineri, conservand, implicit, sansele de
supravietuire pentru specia/comunitatea din care fac parte ;
- hienele
mature (tocmai ele, care au o imagine simbolica total defavorabila,
atribuindu-li-se aproape in exclusivitate forme atroce de comportament!),
dupa ce vaneaza si consuma vanatul, regurgiteaza bolul
alimentar si asigura in acest mod hrana progeniturilor lor;
- puiul
de elefant este ingrijit cu mare atentie de propria mama, dar si
de ceilalti adulti din grupul de apartenenta o
perioada de timp relativ mare (3-5 ani);
- cimpanzeii se saluta intre ei prin
imbratisare - ca semn de raspuns afectiv si de
securitate reciproca -, iar in cazul apropierii unui agresor, scot sunete
de avertizare utile pentru toate speciile aflate in preajma;
- la
multe specii, atunci cand posibilitatile materiale de
subzistenta se reduc semnificativ, indivizii grav bolnavi sau
aflati la varste inaintate se separa de grup, isi asuma
moartea, favorizand urmasii, „fara ca ceilalti sa-i fi
alungat' (Zamfirescu, 1982, p. 139)1.
Aceste exemple ne indreptatesc sa
enuntam cel putin doua concluzii care isi
pastreaza valabilitatea dincolo de multitudinea de obiectii ce
le pot fi aduse :
- intre
caracteristicile biologice ale componentilor celor mai multe specii
animale se afla predispunerea la reactii de conservare
individuala si grupala. Procesul
1. Pentru mai multe detalii in acest sens, pot fi
consultate lucrarile : P. Chauchard, Societes animales, societes
humaines (1956), J.H. Fabre, Obiceiurile insectelor (1968), I.
Eibel-Eibesfeldt, Iubire si ura (1999).
selectiei naturale, desi se
realizeaza in baza legii obiective a luptei pentru existenta, nu
inlatura preprogramarea conservativa. Prin urmare,
practicarea unui cuantum oarecare de altruism instinctiv, activ in
special intraspecie, dar si interspecii, reprezinta ceva natural sau
obiectiv. Altfel spus, fapte care pentru oameni inseamna iubire, bine,
asistare sociala, dezirabilitate etc. sunt savarsite instinctiv
si de catre animale;
- daca
specia umana este o culme a evolutiei biologice - cel putin
asa sustin numeroase teze consacrate - atunci ea ar trebui sa
practice si cele mai reusite variante de asistare interindividuala
si intragrupala. Insuficientele functionale ale
mediilor socioculturale ar trebui sa fie putine si, mai ales,
contracarate cu relativa rapiditate. in realitate, alienarea si
superficializarea relatiilor sociale se regasesc in enorm de multe
imprejurari, fapt care determina ca aceasta concluzie sa
para a fi in cel mai bun caz fortata, daca nu chiar
neadevarata:
- unii
oameni mor de inanitie sau din cauza lipsei elementare a apei potabile, in
timp ce altii traiesc sub presiunea pseudo-nevoilor si a
consumurilor exotice;
-
multi indivizi nu poseda un spatiu minimal de locuire
si de organizare domestica, pe cand alti semeni ai lor
detin imobile numeroase, supradimensionate si luxuriante;
-
marimea veniturilor unei parti insemnate din
populatia globului este mult sub necesarul derularii unei vieti
de o calitate decenta, iar, prin contrast, o alta parte (insignifianta
din punct'de vedere numeric) stapaneste si utilizeaza o
cantitate de resurse existentiale cu mult peste ceea ce presupune o
viata umana normala;
- unii
parinti isi abandoneaza copiii si nu isi
asuma responsabilitatile legate de
cresterea/intretinerea/educarea acestora;
- unii
batrani sunt exclusi/stigmatizati/lipsiti de asistare de
catre societatea in care au activat ori chiar de fiii proprii;
- unele
grupuri (minoritare) sunt evaluate ab initio ca inferioare din punct de
vedere fizic, cultural, emotional si etichetate drept piedici ale
progresului social si individual.
Oprindu-ne chiar si numai constatativ asupra
registrului atat de extins al sub-normalitatii sociale, nu avem cum
sa nu remarcam, cu parere de rau, ca astfel de
contraste si neajunsuri se regasesc in toate spatiile culturale,
inclusiv in cele europene si americane, iar tendinta lor este de a se
multiplica din punct de vedere tipologic si de a afecta un numar din
ce in ce mai mare de indivizi.
Din aceste variante ale alienarii umane, mai
ales daca le comparam cu evidenta asistarii la nivel
animal, detasam ideea potrivit careia bioaltruismul este
mai puternic in cadrul speciilor preumane.
Acceptand validitatea ideilor precedente
observam ca foarte multe acte ale insectelor si animalelor nu
pot fi explicate deoarece nu sunt nici pe departe bioaltruiste:
- leii nu
impart vanatul cu puii lor si, mai mult, ii ucid pe acestia pentru a
grabi intrarea leoaicelor in perioada de rut;
-
trantorii sunt indepartati de stup si lasati
sa moara dupa ce si-au incheiat misiunea de a fecunda
matca;
-
pitoreasca insecta numita calugarita
mananca trupul partenerului cu care a realizat imperecherea
sexuala;
- lupii
infometati devoreaza membrii raniti ai haitei din care fac
parte;
-
speciile nomade isi abandoneaza exemplarele care le scad
ritmul deplasarii s.a.m.d.
Prin bioaltruism intelegem
„comportamentul care reduce fitness-ul darwinist (sansele de
supravetuire si reproducere) al subiectului care
actioneaza, dar mareste fitness-ul unui membru al aceleiasi
specii'. in identificarea bioaltruismului sunt avute in vedere efectele
actiunii asupra altora si nu se presupune nimic in legatura
cu intentiile celui care actioneaza. intrucat omul
savarseste preponderent actiuni teleologice, notiunea
este utilizabila mai curand in a caracteriza asistarea sociala
preumana si mai putin in cazul celei interumane. Totusi,
omul insusi trebuie inteles ca o fiinta ce
actioneaza instinctiv, bioaltruist, in special in situatii-limita
si in raporturile cu consangvinii (vezi si Barnet, 1995, p. 389;
Ungureanu, 1990, pp. 25 si urm.).
Prin urmare, existenta preumana nu este
un spatiu al binelui natural absolut, dupa cum umanitatea nu trebuie
inteleasa doar prin intermediul esecurilor si
insuficientelor ei. Despre mediile societale pe care le acuzam pentru
ca permit manifestarea situatiilor de alienare amintite putin
mai sus putem afirma, la fel de usor, ca angajeaza eforturi de
depasire a subnormalitatii si vulnerabilitatii:
asista persoanele care sufera de diferite boli si afectiuni
grave, instituie si urmaresc educarea tinerei generatii,
organizeaza forme de control social in vederea preintampinarii
producerii abuzurilor, stabilesc strategii asistentiale de raspuns la
tipurile de disfunctii manifeste, previn populatia asupra potentialelor
pericole care i-ar diminua stabilitatea/armonia existentiala etc.
in ultima instanta, putem incrimina
ori admira/agrea comportamente, stari, tendinte, atitudini din
spectrul lumii preumane, precum si din sfera umanului. De pilda, agresivitatea
: in lumea animala ea are o intensiune mai redusa (chiar
daca este activa foarte des) intrucat se rezuma, de regula,
la vatamare corporala si suprimare fizica; in schimb,
„omul isi poate orienta agresivitatea in mod direct impotriva unui
congener, lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizandu-l. Agresivitatea
umana poate actiona de asemenea indirect, atunci cand adversarul este
vorbit de rau sau i se intinde o cursa. Agresivitatea se mai poate
manifesta si prin refuzul contactului social, ajutorului sau
discutiei' (Eibel-Eibesfeldt, 1995, p. 108).
Nu putini sunt cei care se raliaza imaginii
bestiale asupra umanitatii, acceptand interpretari de genul:
„Omul este una dintre cele mai agresive fiare din lume, care gaseste
o placere deplina in torturarea si uciderea altor animale,
inclusiv a semenului sau Hormonii il imboldesc sa se imperecheze
cu surorile si fiicele sale exact asa cum o fac in general animalele.
Iar cortexul sau ii spune sa-si imprumute femeia strainilor
in schimbul avantajelor politice I-ar place sa-si ucida
tatal, dar isi suprima cu viclenie acest impuls natural: intr-o
zi el va fi batranul' (Eibel-Eibesfeldt, 1998, pp. 8-9).
Predispunerea omului la fapte agresive trebuie inteleasa insa prin
raportare la inclinatia ancestrala bioaltruista pe care o are.
Dupa unii specialisti in etologia umana, agresivitatea este o
trasatura neesentiala; „iubirea aproapelui' este
cea mai importanta orientare a actelor omului, dar nu trebuie privita
nici ca o forma a poruncii divine si nici ca o emanatie a
socioculturii de apartenenta. Originea iubirii,
generozitatii, sacrificiului protectionist etc. se afla de
fapt in „inclinatiile morale naturale ale omului, deci in transcendentul
biologic' (Zamfirescu, 1982, p. 157).
Morala naturala nu este altceva decat
bioaltruismul. Fiind o caracteristica a speciilor relativ evoluate, acesta
este identitar atat pentru o parte insemnata a speciilor animale, cat
si pentru om. in cazul acestuia din urma, spre exemplu, a salva pe
cineva de la inec
sau de la incendiu, a sprijini pe cineva aflat pe
cale sa se prabuseasca din picioare, a gasi o cale de
a ajuta pe cel care nu poate respira etc. sunt gesturi bioaltruiste, verificate
destul de des. Unele dintre acestea sunt de-a dreptul paradoxale :
-
persoane care nu stiu sa inoate reactioneaza
fara nici o ezitare cu intentia salvarii celui aflat in
pericol de a se ineca;
- bolnavi
psihic violenti si foarte putin grijulii cu propria
persoana devin hiper-protectori in relatiile cu copiii mici;
-
prelevarile si transplanturile de organe vitale se
practica in foarte multe tari, desi donatorii isi
asuma moartea pentru a prelungi existenta unui consangvin
s.a.m.d.
in ansamblu, bioaltruismul este un „potential
inclus' speciei care realizeaza asistarea si
imbunatatirea conditiei alteritatii. Forma in
care se exprima acesta este aferenta speciei care il practica.
Prin urmare, putem vorbi despre existenta unei concordante intre
marimea cuantumului energetic de care dispune specia si capacitatea
ei interna de supravietuire (constituita din suma
„darurilor' si a „sacrificiilor' vehiculate intre cei
implicati in relatia de asistare).
La om, sansele de viata sunt induse
atat de bioaltruismul care il caracterizeaza (analog multor alte specii),
cat si de avantajele oferite de apartenenta lui culturala. Prin
intermediul „bunurilor culturale' - selectate, stocate si transferate
de la o epoca la alta si de la un individ la altul -, omul isi
completeaza/valorifica/optimizeaza baza biologica si,
mai mult, poate compensa/corija eventualele deficiente, fie ele chiar de
ordin fizic.
Aceasta aprofundare a asistarii ne
determina sa recunoastem (oricat de mult am admira bioaltruismul
animal si uman) ca altruismul modelat de principii si
practici de ordin cultural este mult mai eficient. De pilda,
reactia bioaltruista de a scoate dintr-o apa adanca un corp
aflat in agonie ramane fara finalitatea fundamentala -
salvarea de la inec - daca nu este insotita de gestul (cultural)
de acordare a primului-ajutor. Realitatea ca atare demonstreaza
corectitudinea acestei afirmatii. Astfel, in cazurile in care
bioaltruismul nu se finalizeaza cu o interventie eficienta, alte
solutii salvatoare nu mai exista, iar evolutia relatiei de
asistare (daca nu se intrerupe) are loc sub semnul incertitudinii.
Atat timp cat isi fundamenteaza actul de
asistare in maniera culturala, omul isi ordoneaza
demersurile pe baza urmatoarelor principii:
1) Bioaltruismul trebuie subordonat intr-o
masura cat mai mare unor criterii rationale. Chiar atunci
cand reactiile interventioniste de tip fiziologic si psihologic
sunt eficiente, este bine de stiut ca ele raman numai
solutii de moment si ca sunt generatoare de stabilitate
indelungata doar in interiorul comunitatii (familiale, in
special). Nesubordonate unor finalitati de perspectiva ceva mai
indepartata, exprimarile bioaltruiste se diminueaza
treptat, conduc la epuizarea resurselor si mai ales la abandonarea
asistatului.
Rationalizarea actului de asistare ar trebui
sa se regaseasca in raspunsuri aproximative obtinute
de asistent la cel putin cateva dintre urmatoarele intrebari:
- cat
de mult trebuie sa dureze interventia ?
- care
ar putea fi costurile ?
- cum ar
trebui sa fie reactiile celui asistat ?
- care
ar fi cele mai indicate persoane sa realizeze asistarea ?
Procedand in acest mod, el schiteaza o
organizare minimala a faptelor lui si,
totodata, isi contureaza o
comprehensiune (fie ea si superficiala) asupra imprejurarii
care se implica. Nivelul de
rationalitate ramane insa de tip ostensiv. Nici nu ar putea fi
altfel, intrucat cel care asista este antrenat absolut intamplator in
situatia de a acorda ajutorul, trebuie sa descopere foarte rapid o
varianta de iesire din impas, iar, in multe privinte, intre cel
care este asistat si cel care asista nu exista nici o
diferenta. Asa se si explica de ce acesta din
urma nu are cum sa nu fie influentat de instincte si
afecte, adica de resorturi bioaltruiste; altfel spus, nu are cum sa
gaseasca solutii la interogatiile fundamentale presupuse de
realizarea unei interventii cu efecte de durata (Cum au procedat
altii in conjuncturi similare ? Ce ar trebui sa stie pentru ca
actiunea sa aiba succes ? Cum trebuie selectati cei care
beneficiaza de asistare ? etc.) pentru ca nu este capabil si/sau
nu are suficient timp la dispozitie sa si le puna.
Rationalizarea bio-altruismului nu se efectueaza complet
niciodata nici macar la asistentii sociali profesionisti.
Totusi, cu cat fondul bioaltruist este modelat intr-o masura mai
mare de ratiune, cu atat asistarea este legitimata de mediul social
si cu atat relatia dintre asistat si asistent se apropie de
exigentele unei functionari pozitiviste.
2) Organizarea stiintifica a
interventiei conduce, de regula, la cresterea indicelui de
eficienta. Nivelul maximal de rationalizare pentru o foarte
mare parte a rezultatelor gandirii omenesti este stiinta.
Prezenta acesteia se traduce prin precizie, consecventa,
eficienta, obiectivitate, predictie etc. Deoarece asistarea
sociala obliga la angajarea unor cheltuieli care, in cvasimajoritatea
situatiilor, nu se recupereaza, realizatorii asistarii sunt
preocupati, pe de o parte, de succesul interventiei si, pe de
alta parte, de reducerea ori pastrarea la un nivel scazut a
costurilor. Asemenea obiective sunt atinse doar daca procesul asistarii
este construit si derulat dupa exigente de ordin
stiintific. Dupa David Howe (2000, pp. 11-l2) ordonarea acestui
proces este coextensiva urmatoarelor cinci intrebari si,
evident, raspunsurilor aferente acestora:
|
Care este problema ?
|
Asistentul social trebuie sa
recunoasca si sa identifice ceea ce trebuie sa rezolve
dintr-un camp problematic mult mai extins.
|
|
Ce se intampla ?
|
Situatia trebuie evaluata,
interpretata si explicata. Se porneste de la ceea ce „se
vede' pentru a se ajunge la presupuneri si ipoteze.
|
|
Ce este de facut ?
|
Asistentul, impreuna cu clientul, trebuie
sa decida obiectivele, sa planifice interventia si
sa-si clarifice intentiile. Complicarea induce mai multe
sanse de reusita.
|
|
Cum trebuie procedat ?
|
Sunt stabilite metodele de interventie in
vederea indeplinirii obiectivelor propuse.
|
|
S-a facut tot ce trebuia ?
|
Sunt evaluate rezultatele finale ale
interventiei, tinandu-se cont in primul rand de efectele asupra
asistatului, si mai putin de costurile actiunii.
|
Interogatiile de asemenea factura, dar
si raspunsurile la ele depind atat de experienta practica a
realizatorilor asistarii, cat si de teoriile dupa care ei se
orienteaza. Organizarea, structurarea si claritatea relatiei
dintre teorie si practica in interventia sociala se
prelungesc in caracterul stiintific al acesteia si in ceea ce
este mai important: cresterea
eficientei demersului (combaterea
disfunctiei) - dincolo de ceea ce ocazioneaza varianta
manifestarii bioaltruismului.
3) Gradul
de civilizatie al unei societati este direct proportional
cu nivelul de institutionalizare a asistentei sociale. Performantele
dezvoltarii unui stat sunt identificabile in realizari sectoriale
precise : starea infrastructurii, protectia consumatorului,
modalitatile de petrecere a timpului liber, marimea si
calitatea spatiului de locuit etc. Toate aceste aspecte nu sunt altceva
decat indicatori ai nivelului de civilizatie atins de respectiva
societate. Deasupra tuturor performantelor departamentale se afla
insa o caracteristica definibila „prin calitatea protectiei
sociale a individului, prin densitatea si dotarea serviciilor de
asistenta sociala, in masura sa satisfaca
diversitatea nevoilor si cererilor de ajutor din partea diferitelor
grupuri umane' (Miftode, 1999, p. 23). Cu alte cuvinte, daca o
societate este dezvoltata, atunci ea nu se confrunta cu probleme
sociale (pe care le depaseste cu usurinta),
si deci este civilizata. Or, nici un mediu social normal nu este
ocolit de probleme, disfunctii, deficiente, neajunsuri
functionale interne; Daca acestea se agraveaza, civilizatia
se erodeaza pana acolo incat societatea insasi este in
pericol sa se dezmembreze. Necesitatea depasirii unui asemenea
obstacol a constrans statul sa organizeze institutii specializate in
practicarea asistentei sociale.
Cu cat acestea sunt mai numeroase si
acopera intregul registru al disfunctiilor sociale, cu atat
societatea poate fi considerata mai civilizata si cu sanse
mai mari de a-si mentine/dezvolta nivelul de civilizatie. Din
acest punct de vedere, Romania se afla intr-o perioada de ampla
institutionalizare a asistentei sociale, dar cu o perspectiva
civilizatorie nu tocmai favorabila (statul roman nu are mijloacele
necesare functionarii tuturor institutiilor de asistare, iar
multe dintre ele activeaza/civilizeaza doar datorita fondurilor
obtinute din exterior) (vezi si Alexiu, Sellick, 2000).
4) Credibilitatea unui sistem de asistare
sociala este data nu atat de promptitudinea si profunzimea
interventiei, cat de metodologia identificarii persoanelor,
grupurilor care au nevoie de ajutor si de masura reinsertiei
acestora in circuitul social normal. Privit la modul generic, omul este o
fiinta fragila, vulnerabila, cu posibilitati
fizice mult inferioare altor specii. Prin cultura, el reuseste
insa sa se aseze ierarhic deasupra acestora si
sa-si multiplice in mod impresionant sansele de viata.
intre multitudinea realizarilor culturale umane, marimea resurselor
si numarul populatiei globului exista in mod obiectiv o
stare evidenta de echilibru. Daca aceasta stare tinde, pe
ansamblu, sa se conserve, nu acelasi lucru il putem spune si
despre partile sau subunitatile lui: in Africa si Asia
sansele de viata sunt sensibil mai mici decat in Europa si
America de Nord; in statele din vestul Europei, problemele sociale au o alta
natura (consumul de droguri, celibatul, homosexualitatea etc), mult
diferita de a celor din partea de est a acestui continent (foametea,
insuficienta ajutorului de somaj, abuzul de alcool etc).
Potrivit aceleiasi optici generice,
vulnerabilitatea il caracterizeaza, spre exemplu, si pe
judecatorul de la Curtea Suprema de Justitie din SUA
(pozitia statutara cea mai avantajata dupa aceea de
presedinte), si pe imigrantul stigmatizat, cu sanse foarte
reduse de a obtine un loc de munca sau de a realiza integrarea
socioculturala in societatea americana. in fluxul experientelor
cotidiene, ambii actori ajung la un moment dat sa spuna „nu
stiu', „nu pot', „am nevoie de ajutor'. Incapacitatea lor
este comparabila insa numai la nivel teoretic si trebuie
interpretata in stransa legatura cu nivelul cultural de
aspiratie. Concluzia se impune de la sine:
ambii au nevoie de protectie optimizatoare din partea grupului, numai
ca cel dintai are nevoie de asistenta culturala, pe cand al
doilea subzista doar daca face obiectul asistentei sociale.
Faima sistemului social american sau a celui
vest-european deriva tocmai din modul cum ii localizeaza pe cei care
au nevoie de ajutor in supravietuire si mai ales din
modalitatile in care acestia sunt restituiti
societatii.
Alocarea ajutorului trebuie sa survina
in urma unor analize minutioase, stiintifice, pastrand
intacte sansele asistatului de a se face util mediului social si a
deveni solvabil, onorabil ca urmare a exprimarii unor calitati
personale.
Fiind diferite de la o societate la alta, tipurile
de probleme sociale si prioritatile legate de rezolvarea lor
conduc la mobilizari de mijloace si solutii de asemenea
diferite. De aceea, nu exista un sistem unic de asistenta
sociala, ci numeroase sisteme nationale. De regula, acestea sunt
organizate prin lege si denota nu neaparat o atenuare a
fortei reflexelor bioaltruiste in practicarea asistarii, cat mai ales
nevoia de supraveghere sociala, politica si culturala a
acestei activitati.
Mentionarea in norma legala2
a principiilor si obiectivelor sistemului national de
asistenta, a institutiilor responsabile, a tipurilor de
servicii, a categoriilor de beneficiari s.a.m.d., impreuna cu
eforturile de formare a specialistilor in domeniul asistentei sociale
reprezinta aspecte care demonstreaza originarea prevalenta a
actelor actuale de asistare in fundamentul cultural al societatii
nationale, si nu in predispunerea biologica ori psihologica
a locuitorilor3. Bioaltruismul (asistarea inconstienta) a
fost completat de altruism („subiectul isi micsoreaza in mod
constient sansele de satisfacere a propriilor sale trebuinte
pentru a favoriza satisfacerea trebuintelor altor persoane sau
grupuri' - Dictionar de psihologie sociala, 1981, p. 19),
iar acesta tinde sa treaca de la individ catre grupuri si
sa fie atribuit, la randu-i, unor institutii, servicii si persoane
specializate (asistenta sociala stiintifica).
Oricat de mare ar fi eficienta asistarii realizate
in Romania, ultimul act normativ in acest sens este
Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001, publicata in Monitorul Oficial, partea
I, nr. 814/18 decembrie 2001. in Franta este ceva normal ca un
cersetor sa solicite un franc de la trecatori pentru a-si
putea cumpara „cotletul' lui. El specifica in mod verbal sau cu
ajutorul unui afis ca urmeaza sa il cumpere cu banii
primiti si se crede indreptatit sa solicite moneda in
acest scop. Cetatenii francezi sunt, pe de o parte, sensibili si
responsabili in a-i satisface cererea, iar, pe de alta parte,
manifesta indignare fata de serviciile de asistenta
sociala care nu intervin mai rapid in favoarea cersetorului.
Daca incercam sa transpunem aceasta situatie de
asistare in spatiul cultural romanesc, atunci am identifica (probabil)
urmatoarele aspecte: cersetorul nu va prezenta sub nici o forma
intentia de a cumpara un cotlet (ar fi ironizat sau chiar izgonit de
catre trecatori, intrucat un asemenea bun nu reprezinta la noi
un aliment de supravietuire, ci un lux); donatiile pe care
cersetorul le-ar primi de la trecatori ar avea cuantumuri mici,
insa ar fi numeroase (faptul poate fi interpretat din perspectiva
morala, religioasa, economica si mai ales ca neincredere
fata de sistemul de asistenta sociala); persoanele
platitoare de impozite si taxe ar fi dispuse in masura cea mai
mica sa ajute si ar deveni indignate/furioase/ suspicioase
fata de autoritatile care practica o asistenta
sociala ineficienta; reactiile institutiilor fata
de actul comis de cersetor ar fi in primul rand una de
indiferenta ori una punitiva (amendare, retinere) si
abia in al doilea rand una de asistare. Exemplul ar putea fi
rastalmacit, iar dimensiunile antrenate de el pot fi foarte
numeroase. Concluzia insa se pastreaza: asistenta
sociala este o achizitie culturala, o rezultanta a
responsabilizarii societatii fata de partile
ei (indivizi, grupuri) si o incercare de depasire a nivelului
asistarii reduse doar la forma bioaltruismului/altruismului.
in aceasta ultima ipostaza,
intotdeauna vor exista persoane cu inclinatii si
disponibilitati de a practica bioaltruismul si altruismul.
Ponderea acestor variante a fost extrem de mare in etapele istorice premergatoare
secolului XX, pentru ca, in prezent,
fara sa fie interzise, ele sa reprezinte forme de asistare
aproape pitoresti.
2. De la asistarea empirica la asistenta
sociala
Cei care incearca sa explice procesul
asistentei sociale manifest in societatea contemporana fac referiri,
de regula, si la etapele care l-au precedat si anticipat.
Asemenea incercari anamnezice sunt chiar inevitabile intrucat
asistenta sociala actuala nu acopera intregul registru de
probleme la care ar trebui sa intervina si lasa loc cu destul
de mare larghete unor proceduri uzuale in perioadele in care ea nu era
fundamentata din punct de vedere stiintific (epistemologic,
organizatoric, metodologic, terapeutic etc). Despre modalitatile
prestiintifice de interventie spunem ca formeaza
continutul asistarii empirice, iar despre cele care se
desfasoara in conformitate cu exigentele cunoasterii
stiintifice afirmam ca reprezinta asistenta
sociala. intre asistarea empirica si asistenta
sociala diferentele sunt importante. Fortand putin nota, am
putea spune ca ele exprima distanta dintre rezidual si
rational, dintre spontan si organizat, dintre intamplator
si premeditat, dintre solutia de moment si cea de
perspectiva, dintre nestiintific si stiintific
s.a.m.d. Delimitarea acestor polaritati (de multe ori
exagerata) este utila pentru ca raspunde unor interese de
ordin analitic: ne ajuta sa conturam cu mai multa claritate
etapele evolutiei fenomenului asistarii si, mai ales, sa
intelegem de ce asistenta sociala este o faimoasa
achizitie culturala a secolului XX.
Daca ne raportam strict la intensitatea
si eficienta faptelor de asistare, atunci, in numeroase
situatii, intre asistarea empirica si asistenta
sociala nu apar diferente sau, mai mult, procedurile empirice pot
genera mai multa satisfactie decat cele stiintifice. Interventia
de tip empiric este reactiva, prompta, bogata in energie,
impulsiva, conforma „glasului inimii', iar intre cel care
asista si cel care este asistat se produc efluvii/ campuri energetice
pozitive/atasamente/intuitii/emotii cu roluri terapeutice foarte
mari. Prin simpla prezenta a acestora, multe insuficiente (in
special cele de ordin moral-psihic, dar si celelalte) sunt rezolvate,
asistatii dobandesc sentimentul de siguranta, chiar daca lipsesc
unele continuturi de ordin material presupuse de asistarea de durata.
Consistenta asistarii empirice este indusa, finalmente, de
bioaltruism, altruism si spiritul comunitar.
Daca asupra bioaltmismului si
altruismului am facut referire in sectiunea anterioara,
ramane acum sa schitam avantajele antrenate de spiritul
comunitar.
Sintagma „spirit comunitar' este
utilizata foarte des in ultima vreme, tara insa a i se preciza
semnificatia. Prezentam, in continuare, o varianta
semantica a acestei notiuni, plecand de la premisa ca ea reflecta
un complex de stari si comportamente intalnite doar la nivelul
grupurilor comunitare. Acestea reprezinta agregate umane de dimensiuni
mici (precum familia) si mijlocii (de genul satelor, congregatiilor
religioase, minoritatilor etc.) bazate pe ceva comun
tuturor celor care le alcatuiesc. Fondul apropriativ (comun) este
constituit, dupa caz, din bunuri materiale de utilitate colectiva,
consangvinitate, folosirea aceluiasi spatiu, apartenenta la
aceeasi orientare religioasa, respectarea acelorasi simboluri,
identificarea prin aceeasi origine etnica etc. Toate aceste aspecte
ii solidarizeaza, ii unesc din punct de vedere mental pe cei care se
identifica prin ele, iar consecinta ultima si cea mai
importanta a corelarii si asumarii lor de catre
indivizi este formarea spiritului comunitar. in esenta, realitatea
spirituala de acest tip este traductibila prin relative similitudini
comportamentale, atitudinale si caracteriale, prin intercunoastere
sporita in interiorul grupului, prin complementaritate
actionala, prin disponibilitati si expectante
interventioniste in favoarea alteritatii, prin
constiinta faptului ca pierderile si castigurile de
orice fel sunt consecinte care vizeaza, in ultima instanta,
nu doar pe indivizii izolati, ci si grupul de apartenenta
in ansamblul lui.
Cu alte cuvinte, acolo unde indivizii se
legitimeaza printr-un numar insemnat de elemente ale
proprietatii, culturii colective si unde relatiile dintre
ei sunt fundamentate preponderent pe afectivitate (si nu pe
interes), intrajutorare (si nu egoism), implicare si responsabilitate
grupala (deci nu izolare, individualism), avem de-a face cu
comunitati si cu spirit comunitar.
Din perspectiva asistarii, avantajul cel mai
mare determinat de spiritul comunitar este cel al promptitudinii producerii
interventiei; fiecare comunitar - si grupul in intregime - se simte
responsabil in a acorda ajutor unui semen pentru ca isi asigura
astfel includerea comunitara si probabilitatea obtinerii, la
randu-i, a unui ajutor. intrucat normalitatea existentiala a
individului necesita integrarea comunitara, ocaziile in care el poate
acorda sau solicita in mod empiric un ajutor sunt destul de numeroase
(nunta, boala, inmormantare, interventii in caz de calamitate,
asistare in situatii de litigiu, consiliere etc). Spre deosebire de
asistarea empirica, asistenta sociala este
definibila ca „un ansamblu de institutii, programe, masuri,
activitati profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunitatilor cu probleme speciale, aflate
temporar in dificultate, care din motive de natura economica,
socioculturala, biologica sau psihologica, nu au posibilitatea
de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de
viata' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 100).
Raportandu-ne la aceasta definitie pe
linia paralelismului asistare empirica - asistenta sociala,
constatam:
a) in
toate momentele evolutiei omenirii au existat persoane cu un nivel precar
de sansa de viata, precum si fenomene disruptive,
critice, care au atentat la supravietuirea societatilor si
comunitatilor (Zamfir, 1977, p. 47);
b) de
fiecare data cand vulnerabilitatile si disfunctiile
individuale ori sociale erau alarmante, s-au produs, in mod empiric si cu
o oarecare intarziere, reactii de raspuns mai mult sau mai putin
eficiente/adecvate (desi nu existau servicii specializate de
asistenta sociala).
Stiut fiind ca asistenta
sociala este o inventie a secolului XX, ramanem surprinsi de validitatea/valabilitatea acestor doua
constatari, inclusiv din perspectiva definitiei de mai sus, chiar
daca ele trimit la realitati petrecute de-a lungul multor secole
si milenii in urma. Prin urmare, nu situatiile de asistat
si reactiile la ele reprezinta noutatile
definitorii pentru asistenta sociala contemporana, ci alte
doua caracteristici, sugerate si ele de definitia pe care o
analizam:
a) institutionalizarea
definitiva a serviciilor de asistenta sociala (pe cat
posibil, fiecare tip de anormalitate sa faca obiectul unei/unor
institutii speciale, cu programe, regulamente, metodologii, strategii
fundamentate stiintific);
b) desfasurarea
activitatilor de interventie de catre profesionisti abilitati
prin studii de profil4 (de obicei, studii superioare si de
durate care variaza de la un stat la
4. Se
incearca in prezent punerea de acord a statelor europene asupra duratei
studiilor in specializarea „Asistenta sociala', iar cele
mai multe optiuni sunt pentru o scolarizare de trei ani.
altul), atestati prin proceduri din care
sa rezulte nu doar stapanirea elementelor de teorie si
practica in domeniu, ci si disponibilitati/inclinatii
profund umaniste.
Impunerea asistentei sociale in secolul XX a fost
propulsata, in primul rand, de presiunea nevoii sociale, iar, in al
doilea rand, de o ampla istorie a actelor de asistare. in
privinta primului aspect, putem afirma ca, in preajma primului
razboi mondial, dar si mai tarziu, au avut loc schimbari
bulversante pentru care societatea era prea putin pregatita:
instabilitatea familiala, extinderea prostitutiei, cresterea
infractionalitatii, sporuri demografice concomitente procesului
de adancire a saraciei, ridicarea ratei somajului, amplificarea
considerabila a numarului vaduvelor, orfanilor, invalizilor de
razboi s.a.
Fondul disfunctional ajunsese la cote mult
prea mari, comunitatile nu mai aveau capacitati interventioniste
fie din lipsa resurselor, fie din cauza reducerii intensitatii
spiritului comunitar. Cum asistarea empirica nu mai facea
fata numarului prea mare al celor care revendicau asistarea
si nu mai garanta protectia sociala, s-au fundamentat politici
sociale de stat. Practic, au fost organizate serviciile de asistenta
sociala menite sa identifice indivizii, populatiile vulnerabile
si sa le ofere, pe baza unor studii stiintifice, sansa
reabilitarii. Nevoia de a preintampina producerea exploziilor sociale
si de a evita destabilizarea societatii era astfel mai usor
de controlat decat daca s-ar fi mizat in continuare pe ceea ce era
solvabil in etapa asistentei empirice.
Referitor la cel de-al doilea motiv care a
stimulat aparitia asistentei sociale {modelele antecedente de
ocrotire a persoanelor si grupurilor aflate in dificultate), putem spune
ca a concurat in mod fundamental la formularea principiilor, obiectivelor,
teoriilor in asistenta sociala si a incitat construirea de
metode, tehnici, strategii de derulare a activitatilor
interventioniste.
Preocupari pentru asigurarea unui anumit
standard de viata, in asa fel incat sa se previna
rabufnirea unor grave disfunctii sociale, au existat atat in
societatile arhaice, cat si in cele traditionale ;
solutiile elaborate de ceie din urma au inspirat mult politicile
sociale moderne (vezi Poede, 2002, p. 33). Fiind vorba despre valorificarea
unei experiente de dimensiuni istorice, vom incerca sa
demonstram utilitatea modelelor antecedente de asistare, apeland la cazuri
reprezentative din diverse spatii si epoci:
-
celebrul „Cod de legi al lui Hammurabi' includea mentiuni
speciale prin care se dovedea grija regelui asiro-babilonian fata de
supusi, si mai ales fata de orfani si vaduve (c/.
Moscati, 1982). Tot la asiro-babilonieni, preotii invatau
in cadrul templelor cum sa aline durerile suferinzilor si cum sa
ofere consiliere (cf. episcopul Vasile Targovisteanul, 1991);
- la romani
au functionat sporadic un fel de birouri de caritate in cadrul
carora se distribuiau ajutoare cetatenilor saraci. in plus,
in secolul al IV-lea d.Hr., au existat demnitari cu privilegii minore
numiti archiatri populares, care aveau ca misiune tratarea
gratuita a bolnavilor saraci (Gomoiu, 1927, p. 24);
- in primele
secole crestine au aparut si primele asezaminte de
ocrotire sociala pe langa biserici si manastiri.
Sfantul Vasile cel Mare a fost initiatorul unora dintre acestea; prin
intermediul lor acorda sprijin orfanilor, vaduvelor, bolnavilor,
batranilor, calatorilor etc. Prin scrierile lui si prin
exemplul personal de viata el indemna toti oamenii la
practicarea asistarii, precum si la selectarea beneficiarilor acestui
act: „imbunatatirea vietii
prin producerea, prin munca, dupa puterile fiecaruia, a celor
necesare nu numai pentru intretinerea lor, dar
si pentru ajutorarea celor saraci, celor
neputinciosi, a tuturor celor avizati la ajutorare, din orice
alta cauza in afara de lenevie' (Sfantul Vasile cel Mare,
1989, pp. 10-l4);
- in Evul
Mediu au functionat pentru perioade scurte de timp unele
institutii sau „societati' axate deopotriva pe acte de
protectie sociala si pe realizarea educatiei
moral-religioase. intre acestea amintim orfanotrofiile (orfelinatele),
brefotrofiile (leaganele pentru copiii abandonati), ghirocomiile (azilurile
pentru vaduvele nesprijinite de copiii proprii), partenocomiile (casele de
intretinere si educare a tinerelor orfane sau sarace),
societatea diaconitelor (care lucrau in adaposturile de
intretinere a femeilor, copiilor si batranilor), societatea
presbiterilor (care supravegheau si educau fecioarele), societatea
parabolanilor sau a sanitarilor crestini (grupuri de barbati
curajosi care se expuneau oricaror riscuri pentru a salva viata
bolnavilor) (vezi Manoiu, Epureanu, 1996; Stan, 1956) s.a.;
- din secolul al XVI-lea, implicarea
laicilor in actele de asistare este din ce in ce mai mare. Acestia au
infiintat „confraternitati' care se ocupau de saraci,
„cautand sa le asigure hrana si locuinta, sa
adune zestre pentru fetele sarace, sa initieze o reeducare
morala a prostituatelor, sa se ingrijeasca de infirmi,
batrani si bolnavi' (Dramba, 1994, p. 91). Totusi, Biserica
ramane in continuare instanta decisiva in provocarea actelor de
asistare, chiar daca autoritatile occidentale (Germania, Olanda,
Franta, Spania, Anglia, Italia) incep sa emita legi care sa
ordoneze activitatea institutiilor de binefacere, sa stabileasca
prioritati in distribuirea ajutoarelor, sa fixeze
conditiile in care se poate face internarea in spitale si aziluri,
sa legitimeze formele de sanctionare a celor care nu
renunta la subnormalitate si subestimeaza eforturile
corective ale colectivitatilor etc. ;
- la
inceputul secolului al XVII-lea apare in Anglia „o lege sugestiv
intitulata «Elisabethan Poor Law» care impune o «taxa pentru
saracie». Aceasta poate fi considerata ca debut
institutional al asistentei sociale' (Zamfir, Zamfir, coord.,
1995, p. 102) sau ca politica sociala formala, controlata
de stat. Se incerca prin aceasta colectarea de fonduri cu ajutorul carora
sa poata fi sustinute in orice moment programe de
interventie sociala. Mai tarziu, in secolul al XlX-lea,
tendintele formalizarii asistarii s-au accentuat si mai
mult intrucat a aparut sistemul asigurarilor sociale ca
varianta de protectie sociala. Pierderea temporara sau
definitiva a capacitatii de munca, pierderea locului de
munca erau neajunsuri care puteau fi compensate prin legi ale
asigurarilor de boala si de somaj, ale acordarii
pensiilor, ale asigurarii in caz de accidente. intrucat fondul de
asigurare se formeaza din cotizatii, cei care cotizau primeau -
atunci cand invocau legea -„ajutoare proportionale cu contributia lor
si cu dimensiunile trebuintei' (Bocancea, Neamtu, 1998, pp.
67-68).
Concluziile care se desprind din exemplele
prezentate justifica din plin impera-tivitatea trecerii de la asistarea
empirica la asistenta sociala :
a) evolutia economica, sociala,
culturala etc. a comunitatilor a determinat producerea
cresterilor demografice semnificative. Cel putin din punct de vedere
teoretic, cu cat dimensiunile grupului sunt mai mari, cu atat capacitatea lui
de a-si asista membrii devine mai mare ca urmare a insumarii
disponibilitatilor bioaltruiste/ altruiste ale acestora. in mod
paradoxal insa, se constata o crestere a
dificultatilor de a realiza asistarea, deoarece
-
numarul disfunctiilor intragrupale devine mai mare si are
tendinta de a creste direct proportional cu masa agregatului
social;
-
forta de asistare sufera (ca urmare a imaginii cuantificate pe
care o dobandeste) un proces de reificare, astfel incat indivizii
traiesc un sentiment de frustrare atunci cand constientizeaza
cat de mare este distanta dintre capacitatea interventionista a
grupului si ceea ce primesc ei efectiv sub forma de ajutor (ei se
raporteaza la posibilitatile de asistare ca la un intreg
si, in functie de masivitatea acestuia, isi construiesc
sperantele/expectantele);
-
interventia cu scop de asistare este, in foarte multe cazuri, de
durata si obositoare. In consecinta, asumarea acestui efort
in cadrul grupurilor mari devine din ce in ce mai putin un aspect
structural al comportamentului individual. Derogarea de responsabilitate in
infaptuirea asistarii a fost si este un efect al scaderii
nivelului spiritului comunitar;
b) fiecare
om este un potential asistent/asistat social. In forma reactiva
sau empirica, toti indivizii normali practica asistarea
semenilor lor, mai ales in interiorul grupului comunitar. Cand marimea
fondului disfunctional este prea mare (asa cum s-a intamplat in
secolul trecut) si cand comunitatea este indiferenta sau
incapabila sa intervina compensatoriu in modalitati
reactive, atunci societatea, fara a nega sau interzice asistarea
empirica si in masura in care are suficienta vointa
interventionista, isi proiecteaza stabilitatea in mod
stiintific, instituind un serviciu permanent de asistenta
sociala. in noua conjunctura, apar cadre principiale si
organizatorice care vizeaza eradicarea disfunctiilor prin
declansarea unor terapii cu probabilitati cat mai mari de
reusita, inclusiv prin resuscitarea spiritului comunitar. Asa se
explica faptul ca, in proiectele actuale de interventie
sociala, ceea ce se poate obtine prin tehnici stiintifice
este vazut ca durabil, reconfortant, amplificat, implinit, mai ales prin
revigorarea reactivitatii spiritului comunitar;
c) cu cat
amplitudinea anormalitatii sociale este mai mare, cu atat efectele
acesteia sunt mai daunatoare nu doar celor afectati deja, ci
si celor care, pentru moment, par a fi ocoliti de ipostazele
indezirabile. Disfunctiile actioneaza epidemic si, de
aceea, fata de gravitatea lor trebuie sa apara reactii
de impotrivire. Asistenta sociala este dovada unei astfel de
reactii si este justificata din mai multe perspective :
- biologica
(in lipsa asistentei sociale, omul se degradeaza ca specie);
- psihologica
(prin intermediul asistentei sociale omul ajunge la trairea
satisfactiei confortului si a securitatii pe termen lung);
- sociala
(ca participant in mod obiectiv la viata de grup, orice individ este
nevoit sa acorde asistenta altora pentru ca astfel,
indirect, isi garanteaza sansa de a fi asistat);
- culturala
(sistemele nationale de asistenta nu sunt altceva decat
reflectari ale nivelului dezvoltarii culturale si
modalitati concrete de mobilizare a culturii in utilitati
sociale);
- politica
(detinatorii puterii politice isi atesta forta
si abilitatea, intre altele, prin atentia pe care o acorda
serviciilor de asistenta sociala si prin
promptitudinea/eficienta cu care rezolva problemele celor care au
nevoie de ocrotire).
in sinteza, trecerea de la asistarea
empirica la asistenta sociala poate fi evidentiata
si prin etapizarea evolutiei istorice a faptelor de asistare. in
acest sens, pot fi delimitate urmatoarele intervale temporale in
practicarea interventiilor sociale :
1. etapa
bioaltruismului (incepe imediat dupa procesul de antropogeneza
si dureaza, probabil, pana la instituirea primelor reguli de
functionare comunitara);
2. etapa
altruismului (de la sfarsitul practicarii exclusive a
bioaltruismului si pana la inceputul secolului XX, caracterizata prin interventii sociale constiente, reglate
ostensiv - adica atat de ratiune, cat si de afectivitate);
3. etapa
lucratorilor voluntari (vezi Barbat, 1928) (settlement -
termen traductibil prin „daruire din bunatate excesiva') -
de la sfarsitul secolului al XlX-lea si primele decenii ale secolului
XX, cand tineri culti -
medici, actrite, profesori s.a. -alcatuiau grupuri care
faceau demersuri in scopul cunoasterii si ajutorarii
categoriilor defavorizate ale marilor orase. Pentru aceasta, ei actionau
in multiple situatii concrete:
strangeau donatii, ingrijeau bolnavii la domiciliu,
curatau mizeria din cartiere, alfabetizau, distribuiau gratuit lapte
pentru copii, mediau dialogurile dintre majoritate si
minoritatile etnice etc. Numarul voluntarilor cu intentii
atat de nobile era mic, iar efectele provocate se rasfrangeau asupra unui
procent nesemnificativ din populatia care avea nevoie de asemenea
interventii. In linii generale, aceasta etapa nu difera
semnificativ de cea anterioara. Totusi, interveneau cel putin
doua caracteristici noi prin care ea se detaseaza fata
de etapa altruismului:
-
asistarea este efectuata de grupuri organizate, considerandu-se
ca astfel forta de interventie devenea mai mare;
-
demararea actului asistential trebuia sa fie precedata de
o cunoastere minimala a beneficiarilor;
4. etapa
specialistilor in asistenta sociala („social work') sau
etapa contemporana (de dupa primul razboi mondial si
pana in prezent), cand munca de asistare este planificata,
orientata stiintific, desfasurata de personal
specializat in acest scop si, totodata, controlata de stat.
in concluzie:
a)
aparitia etapei specialistilor in asistenta sociala
este o consecinta cognitiva si organizatorica a
presiunii realitatii sociale, in primul rand, si a
achizitiilor asistentiale din etapele anterioare, in al doilea rand;
b) etapa
lucratorilor sociali (settlement) este tipica, pentru
tranzitia de la asistarea empirica la asistenta sociala
(stiintifica);
c)
protectia sociala actuala este axata in pondere
foarte mare pe asistenta sociala, dar este completata de
interventii specifice etapelor precedente.
3. Asistenta sociala in spatiul
romanesc.
Asistarea empirica in perioada
traditionala
Despre faptele de asistenta sociala
practicate de romani avem tendinta sa afirmam, cu destul de mare
superficialitate, ca se afla intr-un stadiu incipient. Aceasta
afirmatie este pripita din urmatoarele motive :
-
fenomene disruptive au existat intotdeauna, ca in toata lumea,
si in teritoriile romanesti, iar reactiile asistentiale de
raspuns la acestea s-au produs in mod firesc;
-
particularitatea formelor de asistare la romani a fost aceea a
prevalarii interventiilor empirice (deoarece spiritul comunitar a
fost foarte puternic), dar, aproximativ in aceeasi perioada cu lumea
occidentala, a fost organizat si la noi „serviciul social' sau
asistenta sociala;
-
desi nu beneficiau de servicii specializate, comunitatile
romanesti de dimensiuni mici (in special cele traditionale) promovau
un tip de interventie sociala de mare eficienta (abaterile
de la normalitate erau mai putine decat in mediile occidentale, intrucat
demersurile de prevenire, compensare, recuperare-restituire erau sprijinite pe
resorturile coercitive ale datinilor, obiceiurilor, moralei, Bisericii).
Prin urmare, asistenta sociala
actuala din Romania are antecedente consistente, iar daca pomenim de
imaturitatea ei, atunci argumentele care ar sprijini aceasta idee ar fi:
-
ineficienta interventiilor in raport cu multitudinea problemelor de
asistat;
- decalajul indiscutabil fata de
asistenta sociala din Occident in privinta organizarii
institutionale si a fondurilor destinate sa sprijine
aceasta activitate;
-
deficitul de cadre de specialitate cu atributii in practica
asistentei sociale;
- relativa
neglijare a domeniului in perioada regimului totalitar instalat dupa al
doilea razboi mondial.
Consideram ca aceste obiectii pot
fi confirmate ori, dimpotriva, respinse daca delimitam etapele
evolutiei fenomenului asistarii din spatiul romanesc si
daca prezentam cat mai multe detalii asistentiale petrecute in
fiecare dintre acestea. in acest sens, vom distribui analiza in patru segmente
temporale: perioada traditionala, perioada interbelica, perioada
comunista si perioada postcomunista.
Asupra conceptului de asistare empirica am
insistat in sectiunea precedenta. Nu ne ramane acum decat
sa incadram spatio-temporal societatea traditionala
romaneasca si, mai ales, sa o caracterizam dupa modul
in care isi ocrotea membrii. Vom apela in acest scop la continutul
unui articol al lui M. Vulcanescu publicat in anul 1932 si intitulat
sugestiv „Cele doua Romanii' : calatorul, dupa ce iese
din spatiul urban, dobandeste un sentiment straniu, ca si cum ar
fi trecut intr-o alta lume: „te izbeste, mai intai, asezarea
deosebita a caselor. Casele de caramida, facand zid
chiar de la strada, cu porti mari, inchise pana sus, in care nu
patrunde ochiul, sunt inlocuite prin case mici de lut, asezate in
mijlocul curtii, imprejmuite peste tot cu gard de scanduri sau de nuiele,
rar de zid si cu porti impodobite. in locul tablitelor
aratatoare de drum te intampina, la rascruci, troite
si cumpene de fantani. Te izbeste, apoi, portul oamenilor. De o parte
«domni» gatiti ca de parada. Cu straie de tip nemtesc,
palarie, guler tare, ghete. Spre bariere palariile se
schimba in sepci. Dar atata. Dincoace «oameni de la tara»
imbracati in portul lor de lucru obisnuit: suman, itari,
opinci, caciula' (Vulcanescu, 1997, pp. 120-l21).
Modul comparativ de prezentare a
informatiilor este in asa fel realizat incat lasa impresia
ca ar fi vorba despre „doua Romanii deosebite', doua lumi -
pe care Vulcanescu refuza sa le numeasca Romania
„civilizata' (reprezentata de spatiul urban) si Romania
„primitiva', „arhaica', „patriarhala'
(reprezentata de spatiul rural). Autorul articolului este de acord
sa vorbim despre doua Romanii, numai ca el impune si o
precizare: Romania autentica trebuie considerata a fi
alcatuita din lumea satelor: „Trei milioane
de oameni traiesc intre zidurile caselor
inchise strazii, in orase. Cincisprezece milioane traiesc in
casele din mijlocul curtilor de la tara. Nici un milion din cei
dintai nu sunt romani. Din cei din urma sunt romani peste paisprezece
milioane'.
Concluzia care se desprinde din aceste
asertiuni este mai mult decat evidenta: daca vrem sa
studiem stilul de viata al romanilor si, implicit, modul in care
ei realizau protectia sociala, atunci trebuie sa plecam de
la ceea ce se intampla in spatiul rural (cvasidominant in perioada
traditionala).
Prin perioada traditionala intelegem
intervalul de timp scurs de la aparitia crestinismului si
pana la destabilizarea schemei de viata bazate masiv pe
traditie, comunitate si religie. in cazul romanilor, aceasta ar
coincide, in linii mari, cu secolele de istorie si civilizatie
cuprinse intre procesul de formare a poporului roman si sfarsitul
secolului al XlX-lea (cand legile juridice formale deveneau preponderente in
reglarea raporturilor interumane, in dauna normelor propuse de traditie,
comunitatea rezidentiala si Biserica.
Daca la aceste aspecte adaugam
si altele, potrivit carora satele romanesti erau putin
populate, functionau precum niste „familii foarte mari' si
aveau multe zone de proprietate devalmasa (islaz, padure,
lunca, surse de apa etc), atunci intelegem de ce locuitorii lor
exersau o solidaritate de tip mecanic si o asistare reactiva eficace.
Omogenitatea interna a
comunitatilor rurale si izomorfismul satelor traditionale
romanesti sunt repere care ne indreptatesc sa recurgem la
generalizari, chiar si atunci cand reprezentativitatea
statistica a cazurilor in care ne originam analiza nu este tocmai
ridicata. Exemplificarile referitoare la omogenitate, izomorfism,
similitudini structurale si functionale etc. ar putea veni din foarte
multe directii: economica, juridica, artistica,
politica etc. Noi ne vom rezuma doar la aspectele de asistare
sociala. Nu este cazul sa mentionam aici alte tipuri de
argumente (care ne-ar fi ajutat, de altfel, sa cunoastem mai bine
modul traditional de viata), insa nu vom renunta la
specificarea uneia dintre exigentele actionale de baza,
respectata cu mare strictete in acea perioada: fiecare
satean, atunci cand intentiona pornirea unei actiuni,
astepta mai intai „sa vada ce fac altii pentru ca sa
inceapa si dansul' ; „fiecare isi facea casa,
manca, se imbraca si se ingropa ca lumea' ; cine proceda altfel
era stigmatizat pentru ca „facea ca nelumea', fapt ce constituia
„cea mai mare crima' (Radulescu-Motru, 1992, pp. 10-l1). Dintre
numeroasele consecinte derivate din aceasta exigenta
principiala remarcam un numar de doua, deoarece
poarta, de asemenea, caracterul principial:
- fiecare
individ, indiferent de imprejurarile in care era nevoit sa
actioneze, trebuia sa procedeze in asa fel incat sa evite
starea de subnormalitate;
- fiecare
comunitar, chiar daca nu avea el insusi nevoie de interventie
asistentiala, demonstra ca apartine sferei
normalitatii, inclusiv prin actele de ocrotire pe care le practica.
Conformarea la presiunea acestor doua
principii a facut ca modalitatile de interventie sa
fie relativ variate, iar tipologia satenilor care savarseau
asistarea sa fie foarte extinsa5:
1. autoritatile formale ale
comunitatii (primar, preot, dascal,
invatator, boier s.a.): prin acordarea de ajutor celor care
suferisera din cauza unor calamitati, prin
5. Pentru
mai multe informatii vezi si D. Stan, Sociologia ruralului
traditional romanesc, voi. I, Editura
Universitatii „Al.I. Cuza', Iasi,
2001, pp. 272-331.
scutirea de dari a categoriilor defavorizate,
prin distribuiri de loturi suplimentare pentru familiile numeroase etc.;
2. rudele
: cu cat gradul de rudenie fata de cazul care revendica asistarea
era mai mare, cu atat asteptarea sociala a producerii ajutorului era
mai mare si cu atat forma de sanctionare morala urma a fi mai
radicala in situatia neproducerii lui;
3. preotul
reprezenta instanta cu rolul asistential cel mai ridicat:
intermedia legatura oamenilor cu divinitatea, cunostea tainele
indivizilor si abaterile lor de la normalitate, facea
recomandari pentru indreptarea si recuperarea celor „rataciti',
distribuia sarcini pe indivizi si grupuri in vederea armonizarii
relatiilor intra-comunitare, organiza „ospatarea' categoriilor
sarace dupa slujba religioasa, organiza xenodochiile pentru
protejarea si gazduirea strainilor, calatorilor
saraci si bolnavilor; in ultima instanta, asista
evolutia individului de la nastere (botez) si pana la
moarte (inmormantare);
4. vecinii
ajutau sau erau ajutati in foarte multe imprejurari
(datorita distantei spatiale reduse, „vecinul tinea loc de
frate', in cazul in care vecinul nu era chiar fratele celui asistat!):
acordarea de sfat in momentele de deruta, sprijinirea si ingrijirea
copiilor, batranilor si bolnavilor, imprumutarea de unelte, bunuri de
consum sau bani, apararea intereselor in raporturile cu terte parti,
asocierea in unele activitati prea riscante sau costisitoare,
ajutorarea in munca pentru a finaliza unele lucrari in timp util
etc.;
5. moasa
satului - etichetata de specialisti drept „o adevarata
asistenta sociala pentru problemele tinerei familii si, mai
ales, ale viitoarei tinere mame' (Miftode, 1995, p. 92) - oferea femeilor
insarcinate informatii despre simptomele evolutiei sarcinii,
regimul alimentar adecvat, tipurile de munci indicate, juca rolul de
obstetrician deoarece ajuta efectiv atat femeia care nastea, cat
si nou-nascutul, supraveghea evolutia mamei si copilului in
perioada postnatala, introducea noi elemente de organizare a vietii
cotidiene a familiilor in care aveau loc nasteri, provoca peste ani
manifestari de solidaritate intre cei asistati de ea la nastere
etc.;
6. nasii
asigurau asistarea in momentele speciale - sau de trecere, considerate a fi
si cele mai critice : nasterea si casatoria - prin
interventii atat de insemnate incat erau apreciati ca veritabili
„parinti spirituali' (concret, ei realizau
„crestinarea' copilului prin botez, iar mai tarziu se implicau in
viata acestuia prin initierea in unele munci, supravegherea
evolutiei educationale, consilierea legata de selectia maritala;
realizau cununia religioasa, contribuiau la construirea locuintei
necesare atunci cand finul isi intemeia propria lui familie, interveneau
pentru a rezolva eventualele conflicte care izbucneau in viata noului
cuplu s.a.m.d.);
7. batranii:
in comunitatile traditionale, batranetea nu era
asociata cu neputinta, iar batranii erau vazuti ca
intelepti, impartiali, putin expusi greselilor
si vanitatilor. Ca atare, ei formau o gerontocratie, luand
decizii asupra „patrimoniului obstii, organizarii muncilor agricole
(pastorale), relatiilor de familie, organizarii si
intretinerii cultului, incheierii unor angajamente, rezolvarii
conflictelor etc.' (Dvoracek, 1992, p. 96). Asadar, daca in
prezent batranii sunt o categorie care trebuie sa beneficieze de
asistenta sociala, in perioada traditionala ei formau
o sursa importanta de asistare:
erau instanta de supraveghere a religiozitatii,
moralitatii, educatiei si eficientei - adica a
unui model de functionare grupala in limitele obiectivelor
normalitatii.
Spatiul romanesc a fost si este unul al
ortodoxiei, iar acolo unde a cuprins si alte apartenente religioase,
acestea au fost (cu foarte putine exceptii) variante ale
crestinismului. Doctrina religioasa crestina, potrivit
modelului hristic, este un indemn permanent la generozitate si la acordare
neconditionata de ajutor: „sa nu Iasi pe cel sarac
lipsit de hrana, sufletul flamand sa nu-l intristezi si
sa nu urgisesti pe om cand are lipsa. Inima necajita
nu o tulbura si nu intarzia a da celui lipsit. Rugaciunea celui
necajit nu o lepada si nu-ti intoarce fata ta de la
cel sarac Pleaca saracului urechea ta si cu
blandete raspunde-i cele de pace. Scoate pe cel napastuit
din mana celui ce-l napastuieste si sa nu fii slab de
inger cand judeci. Fii celor orfani ca un tata' (episcopul Vasile
Targovisteanul, 1991, p. 144).
Aceste recomandari erau cunoscute si
aplicate de categoriile de realizatori ai asistarii mentionate mai
sus. intrucat individul, ca si grupul comunitar aveau
posibilitati limitate de acordare a ajutorului, au fost stabilite -
in timp - criterii dupa care se facea selectia celor ce
beneficiau de asistare sociala. Ca atare, ajutorul era
directionat in mod diferentiat catre persoanele defavorizate, in
functie de tipul de handicap, categoria de varsta, sexul persoanei,
gradul de receptivitate la demersurile de recuperare, starea sociala. De
asemenea, se tinea cont si de sursele inductoare de
vulnerabilitate: vointa divina, grupul de apartenenta,
relatiile extracomunitare, individul insusi prin comportamente
autostigmatizante etc.
in urma aplicarii acestor criterii,
comunitarii romani din perioada traditionala, in mod constant,
isi concentrau eforturile de ocrotire in urmatoarele directii:
1. Asistarea
familiei. Reprezenta un obiectiv permanent intrucat aceasta, prin
normalitatea ei, asigura normalitatea convietuirii intr-un spatiu mai
larg, precum cel al satului. Biserica se implica decisiv in relansarea
vietii de familie atunci „cand batea la usa pericolul
distrugerii' si „priveghea necontenit, luand masuri preventive
pentru a feri orice familie de alunecare pe povarnis' {Biserica
si problemele sociale, 1933, p. 239). Amintim cateva dintre formele in
care Biserica (prin intermediul preotului si enoriasilor) asista
familia: stigmatizarea infidelitatii conjugale (in special adulterul
feminin), neadmiterea decat in rare cazuri a divortului sau a
recasatoriei, criticarea situatiilor in care familia nu
manifesta grija crestina fata de membrii
decedati, supravegherea normalitatii relatiei dintre parinti
si copii, urmarirea respectarii obligativitatii
perioadelor de doliu s.a.m.d.
2. Grija
fata de saraci. Constituia al doilea obiectiv
esential al enoriasilor si Bisericii - primul fiind acela al
propovaduirii si apararii credintei. „De la inceput
orice a detinut biserica a fost considerat proprietate a saracilor'
(episcopul Vasile Targovisteanul,
1991, p. 144), astfel incat
actele de milostenie patronate de aceasta institutie erau foarte
numeroase: in fiecare duminica, o data pe luna sau ori de cate
ori era nevoie, organiza ospatarea saracilor si efectua colecte
in favoarea lor. Sfera milosteniei era impartita (si
practicata) in doua categorii de interventii: fapte ale milei
trupesti (a satura pe cei flamanzi, a adapa pe cei
insetati, a primi pe cei straini, a imbraca pe cei goi, a
cerceta pe cei bolnavi, a cerceta pe cei care se afla in necazuri si
nevoi, a ingropa mortii saraci si fara rude) si fapte
ale milei sufletesti (a indrepta pe cel pacatos, a
invata pe cel nestiutor si nepriceput, a da sfat celui care
are trebuinta de el, a ierta pe cei care ne-au gresit, a mangaia
pe cel intristat, a nu ne razbuna pe aproapele nostru
pentru raul pe care ni 1-a facut, a ne
ruga pentru aproapele nostru - cf. Zagrean, 1974, pp. 242-247). Din
enumerarea acestor serii de fapte recomandate si coordonate de
Biserica, intrezarim cu usurinta statutul ei de
veritabila institutie de asistare sociala. Mai mult, ea a avut o
influenta persuasiva atat de puternica incat, in
mentalitatea membrilor satului traditional, nu ar fi existat stare de
deficienta care nu ar fi putut fi contracarata de Biserica.
Asa ne explicam de ce formele de asistare, chiar atunci cand nu erau
realizate de Biserica, ci de indivizi separati si intr-un alt
spatiu decat cel al Bisericii, trimiteau in subsidiar tot la sacru si
la patronajul bisericesc.
3. Asistarea copiilor orfani. Se facea
in virtutea legaturii sacre, misterioase care ar fi existat intre
parintii decedati ai acestora si satenii cu care ei
frecventasera aceeasi biserica. Preotul hotara, in cazul in
care nu existau rude - sau existau, dar nu aveau suficiente forte de
asistare -, ce persoane sa se ocupe de intretinerea si
educatia copiilor orfani. Aceasta decizie de mare responsabilitate
revenea preotului in virtutea faptului ca era considerat
„parintele' comunitatii, dar si al enoriasilor
sai - care se considerau „frati'. Oricum, reprezenta un mare
pacat, pentru rude, vecini si pentru ceilalti credinciosi
ai comunitatii satesti, lipsirea orfanilor de cele necesare
unei existente normale (vezi si Soare, 1948).
5. Asistarea
vaduvelor. Se producea, in mod normal, atunci cand acestea aveau o
varsta venerabila si nu locuiau impreuna cu unul dintre
fiii lor. Ajutorul era oferit in diverse forme: scutirea de dari (acestea
fiind redistribuite celorlalti sateni), oferirea de ingrijire (in
momentele de neputinta fizica), organizarea de claci pe
proprietatile lor (in raport cu muncile de sezon), protejarea de
eventualele abuzuri etc.
6. Asistarea
tuturor persoanelor sau grupurilor care suferisera din cauza unor
calamitati (incendii, inundatii, epidemii, razboaie etc).
in asemenea imprejurari dificile, solidaritatea umana se subordona
idealurilor Bisericii si religiei: acordarea de ajutor atunci cand era
cea mai mare nevoie de el si oferirea ajutorului in mod spontan, ca
urmare a naturii bioaltruiste a omului, si nu ca rezultat al unor calcule
preliminare. Actele de caritate erau, in astfel de situatii, mult mai
numeroase decat in mod obisnuit si aveau ca scop reechilibrarea
psihica, morala, materiala etc. a celor afectati.
Dupa cum afirmam in paginile anterioare, gesturile
asistentiale sunt costisitoare si obositoare. Pentru a nu fi
intrerupte, ele trebuie sustinute de o motivatie puternica. Iata
cateva dintre scopurile, mobilurile generale ce justificau interventiile
de asistare in satul traditional:
1. Un prim scop, pe care l-am putea eticheta drept
cel mai general, era cel de asistare pentru asigurarea normalitatii
(„ca lumea') indivizilor si comunitatii. in rand cu
lumea insemna starea de echilibru din punct de vedere economic,
moral, religios, fizic, mintal etc. Daca normalitatea
comunitatii satesti era in functie de normalitatea
membrilor ce o compuneau, atunci conduita de asistare a cazurilor deviante
aparea ca o forma colectiva de aparare. Sa nu
uitam ca indivizii erau organic legati in comunitate, iar
atitudinea de indiferenta fata de situatiile anormale
era perceputa ca o cale de extindere a vulnerabilitatii sau ca
un pacat (individual ori colectiv).
2.
Adoptarea conduitei de asistare sociala ar mai putea fi
motivata fie de impulsivitatea moralei naturale, exprimata de
indivizi in mod spontan prin „omenie', fie de nevoia realizarii unei jertfe
cu caracter mistic, ca semn de recunostinta fata
de generozitatea divinitatii. in aceasta ultima
situatie, interventia sociala imbraca forma milosteniei
si era indusa de ordinea crestina a vietii sociale
potrivit careia ajutorul acordat in „aceasta
existenta' urma sa se metamorfozeze intr-o garantie
a unei post-existente faste.
3. Una
dintre motivatiile cele mai profunde exprimate in formele
traditionale de asistare era nevoia individului de a se face util si
de a demonstra ca are o pozitie activa, insemnata in
ansamblul comunitar. Renumele personal - ca si prestigiul familial
sau al neamului din care facea parte - era sprijinit pe dovedirea unor
abilitati (in special economice) care sa se prelungeasca in
rationalitate si intelepciune in comportamentul cotidian, omenie
si milostenie fata de starea de vulnerabilitate a vecinilor,
rudelor si saracilor satului, promptitudine in sprijinirea tuturor
actelor de caritate initiate de Biserica etc.
4.
Asistarea sociala din ruralul traditional romanesc se motiva
si prin atitudinea de respect deosebit fata de
stramosi. Aceasta reprezenta o obligatie care se
infaptuia prin acordarea de ajutor semenilor in viata pentru „a
fi primit', „vazut' de rudele decedate. Mai mult, solicitantul
ajutorului era echivalat de cel care il oferea cu un trimis sau un semn
de la divinitate ori un intermediar intre cei aflati in
viata si cei decedati. Exista, astfel, reprezentarea eternului
familial care pastra nealterata relatia dintre vii si
morti: cei morti si sfinti vegheau la linistea si
implinirile celor vii, iar acestia din urma trebuiau sa-si
dovedeasca recunostinta fata de cei morti (sau
chiar sa le optimizeze calitatea post-existentei) prin trimiterea de
daruri. in consecinta, respectul fata de stramosi
a determinat declansarea unor proceduri de asistare, pe de o parte,
si, pe de alta parte, obtinerea de catre cei care asistau a
unor garantii confortabile potrivit carora vor fi la randul lor asistati
de divinitate si de stramosi.
5. Mai
exista o motivatie care, raportata la individ si la familia din
care el facea parte, constituia un mobil deosebit de consistent: ispasirea
pacatelor proprii si ale stramosilor familiei. in
comunitatea traditionala exista o reprezentare exacta asupra a
ceea ce era permis si ceea ce era interzis. in acceptiunea
obisnuita, incalcarea unor interdictii, chiar daca nu
era sanctionata de semeni, nu putea scapa de sanctiunea
divina. De aceea, se incerca induplecarea divinitatii prin forme
radicale de „cainta' :
retragerea in singuratate, expunerea benevola la diferite
suplicii, abandonarea obiectivelor personale si dedicarea totala scopurilor
colectivitatii etc. Pentru delicte minore, ispasirea lua
forma instrainarii unor bunuri catre cei nevoiasi, ca gest
de autosanctionare. in aceasta situatie, bunurile
reprezentau ajutoare doar pentru cei care beneficiau de ele, in timp ce pentru
cel care le oferea ele aveau forma unui cost ce se repercuta in beneficii
multiple: iertarea pacatelor, dobandirea normalitatii
comunitare, induplecarea clementei divine etc. De aceasta data,
acordarea ajutorului era rezultatul interesului intr-o masura mult
mai mare decat in restul situatiilor infatisate.
Indiferent insa de motivatia
sustinatoare, putem conchide ca interventiile asupra
categoriilor defavorizate ale satului traditional erau numeroase, deosebit
de eficiente,
iar multe dintre disfunctiile satului actual
ar disparea sau s-ar diminua daca interventiile intracomunitare
specifice ar mai avea densitatea si intensitatea de odinioara.
4. Asistenta sociala in perioada
interbelica
Dupa incheierea primului razboi mondial
a urmat cea mai importanta consecinta pentru Romania: intregirea
teritoriala. Acest efect a atras dupa sine multe alte schimbari,
de asemenea importante:
-
sporirea potentialului economic al tarii prin insumarea
resurselor tuturor provinciilor istorice;
-
cresterea demografica insotita de diversificarea
structurii nationale6;
-
reorganizarea legislativa si institutionala;
-
modificarea multidimensionala a spatiilor urbane prin
migratii de la sat la oras;
-
regandirea sistemului de invatamant etc.
Mai concret, aceste transformari au insemnat
redistribuirea proprietatii agrare, practicarea votului universal,
cresterea nivelului productiei industriale (in special in ramurile
extractiva, metalurgica, textila, alimentara),
cresterea numarului lucratorilor din industrie, comert,
transporturi si servicii, adancirea diviziunii muncii si sporirea
semnificativa a nivelului veniturilor unor categorii profesionale etc.
Suita schimbarilor amintite mai inainte avea,
fara indoiala, o natura dezirabila. in acelasi
timp insa, societatea romaneasca interbelica includea multe
fenomene sociale indezirabile care erau fie de provenienta
recenta (aparute in timpul razboiului sau in anii imediat
urmatori acestuia), fie erau prelungiri din etape mai vechi. De
pilda, invalizii, orfanii de razboi, vaduvele de razboi,
vagabondajul, violenta, infidelitatea conjugala reprezentau dovezi
ale disfunctiilor aferente, de regula, desfasurarii
oricarui razboi; in schimb, cersetoria, prostitutia,
analfabetismul, bolile sociale etc. erau mosteniri mai vechi. Ocrotirea
celor care nu reuseau singuri sa depaseasca aceste
insuficiente era un imperativ al vremii (altfel, se risca nu doar
instabilitatea sociala, ci si dezmembrarea teritoriala).
infaptuirea efectiva a interventiilor de contracarare presupunea
obtinerea unei sinteze din corelarea a trei elemente: vointa
asistentiala, resurse sau mijloace si organizare (stiintifica,
legislativa si institutionala).
Primul dintre aceste trei repere a fost mult
promovat la noi (la fel ca in Europa de Vest si SUA), fapt ce rezulta
din discursurile oamenilor politici, ale somitatilor culturale, ale
membrilor familiei regale. Uneori, declaratiile erau insotite de
donatii, organizarea de festivitati in scopuri caritabile,
participari directe la ingrijirea invalizilor, ranitilor,
saracilor etc. Cu cat o persoana (familie) din clasa superioara
voia sa-si sporeasca
6. Potrivit datelor recensamantului din 1930,
Romania avea 18.052.896 locuitori, fiind a opta tara din Europa; 80%
din acest total traiau in mediul rural (15.201 sate), iar 20% formau
populatia urbana (172 orase). in structurarea etnica a
populatiei, romanii aveau o pondere de 71,9%, •ungurii - 7,9%, germanii -
4,1%, evreii - 4%, rutenii si ucrainenii - 3,3%, rusii - 2,3%,
bulgarii - 2%, tiganii - 1,5%, turcii - 0,9%, gagauzii - 0,6%,
sarbii, croatii si slovenii - 0,3%, polonezii - 0,3 %, tatarii -
0,1 %, grecii - 0,1 %, alte nationalitati - 0,3%. Cf.
Enciclopedia Romaniei, voi. I, Bucuresti, 1938, p. 134.
prestigiul si sa obtina o
recunoastere mai larga a meritelor detinute, cu atat aceasta
trebuia sa se remarce prin modul de implicare in probleme de
asistenta sociala. in ansamblu, putem spune ca exista
vointa asistentiala, se constientiza prioritatea
actelor de ocrotire a categoriilor defavorizate, insa trecerea de la
intentie la fapte se producea cu timiditate (sub forma ingrijirii
voluntare a bolnavilor, alfabetizarii ocazionale, vizitarii satelor
si cartierelor sarace etc.) si se ramanea la stadiul
(semiutopic) de settlement.
Cel de-al doilea element necesar
desfasurarii interventiilor sociale - resursele sau
mijloacele materiale - este, probabil, si cel mai important. in
general, de marimea veniturilor populatiei depinde in mod direct
proportional capacitatea asistentiala a societatii. in
schimb, ponderea fondului disfunctional in orice societate normala
trebuie sa se afle in relatie invers proportionala cu
cantitatea mijloacelor. Situatia econo-mico-materiala a Romaniei
interbelice pare sa confirme aceste tendinte de ordin principial.
Daca lasam deoparte veniturile marilor proprietari agricoli, ale
marilor industriasi si ale membrilor familiei regale, ajungem sa
identificam sursele socio-profesionale de la care puteau fi colectate
fondurile necesare asistentei sociale. Din pacate, acestea erau
putine chiar si catre sfarsitul perioadei interbelice (anul
1938 este recunoscut drept cel mai important din punct de vedere economic
pentru intreaga perioada pe care o analizam). Pentru a demonstra
adevarul asertiunii noastre, apelam la informatiile propuse
de istoricul I. Scurtu (2001, pp. 63-67, 97, 117) care valorifica, la
randu-i, un studiu al lui M. Manoilescu (Rostul si destinul burgheziei
romanesti) si Anuarul statistic al Romaniei pentru anii
1937 si 1938. Astfel, intr-un stat capitalist de dimensiunile (teritoriale
si demografice) ale Romaniei existau doar 22.500 de mari burghezi
(reprezentati de bancheri, mari comercianti, industriasi care
aveau intreprinderi cu peste 20 de muncitori - ingineri particulari,
economisti particulari etc), circa 101.000 de pseudoburghezi
(pseudoburghez era individul care isi dubla statusul individual si
ocupatia: era in acelasi timp avocat si mare industrias,
comerciant si bancher, functionar ministerial si industrias
etc.); aproximativ 250.000 de functionari (birocrati din ministere la
care se adaugau invatatorii, profesorii, preotii,
medicii etc). Acestea erau sectoarele ocupationale cu venituri sigure
si relativ mari. in rest, existau cateva sute de mii de mici intreprinderi
(cele mai multe dintre ele aveau un singur lucrator), marea masa a
muncitorilor din industrie, comert, transporturi (avand venituri modeste) si
imensa clasa a taranimii - cu venituri foarte mici.
Daca mai adaugam si faptul ca populatia
activa nu era cu mult mai numeroasa decat cea pasiva, atunci ne
conturam o reprezentare si mai clara asupra insuficientei
resurselor asistentiale pe care le putea aduna societatea romaneasca
interbelica.
Conform anului bugetar 1934-l935, nivelul maximal
al salariilor catorva statusuri profesionale se prezenta astfel: patriarh -
31.500 lei, ministru - 30.400 lei, medic -l1.900 lei, prefect de judet -
17.250 lei, judecator - 19.150 lei, farmacist - 7.300 lei, bibliotecar -
8.600 lei, mecanic de locomotiva - 3.850 lei, sofer - 5.350 lei,
lacatus -2.650 lei, spalatoreasa - 2.200 lei,
ucenic - 1.850 lei s.a.m.d. Pentru a avea imaginea reala asupra
acestor venituri salariale, trebuie sa le raportam la pretul
mediu de vanzare practicat la Iasi, de pilda: pentru produsele
alimentare de baza: carne (1 kg) - 15,10 lei, lapte (1 1) - 5,15 lei,
oua (100 buc.) - 104,60 lei, painea alba (1 kg) - 7,10 lei,
masline (1 kg) - 36,25 lei, ulei de floarea-soarelui (1 1) - 24,65 lei
etc. La prima vedere am putea conchide (coreland salariile si
preturile infatisate) ca romanii traiau bine.
Este recomandabil sa pastram rezerve asupra acestui aspect
deoarece :
- pentru
o familie din capitala, compusa din 5 membri, costul lunar al
vietii era in jur de 12.500 lei (acestia puteau fi obtinuti
doar in familiile patronilor si functionarilor publici);
- venitul
mediu anual al unei familii de tarani era de aproximativ 8.000 lei
(insuficienti pentru a investi in imbunatatirea
inventarului agricol, in scolarizarea superioara a copiilor, in
procurarea de imbracaminte mai buna de la oras etc).
Pornind de la astfel de date, concluziile noastre
tind sa se concentreze mai mult asupra neajunsurilor functionale
decat asupra implinirilor societatii romanesti interbelice :
a)
orasul nu oferea confortul scontat, intrucat serviciile de
salubritate vizau aproape numai zona citadina centrala; mai mult de o treime din cele 176 de orase
existente in 1938 erau lipsite de apa curenta si mai mult de
doua treimi dintre ele nu aveau canalizare ; foarte multe strazi nu
erau asfaltate si nu aveau lumina electrica etc. ;
b)
veniturile erau modeste pentru o foarte mare parte a locuitorilor
oraselor, care rezistau doar prin directionarea masiva a
acumularilor financiare catre plata chiriei locuintei si
catre alimentatie;
c)
emanciparea taranilor (care alcatuiau cea mai mare parte
a populatiei tarii) intarzia sa se produca;
cercetarile sociologice rurale desfasurate dupa planul
monografic propus de D. Gusti au stabilit ca mortalitatea
infantila era foarte mare; analfabetismul nu putea fi combatut din
lipsa de cadre didactice si din cauza nefrecventarii cursurilor
scolare de catre sateni; bolile afectau foarte multi
locuitori ai satelor, dar fie nu erau tratate deloc, fie se apela la procedee
empirice, superficiale ; productivitatea muncilor agricole era
scazuta pentru ca erau aplicate in continuare strategii de tip
medieval etc.;
d)
comunitatile rurale pastrau inca multe
trasaturi din perioada traditionala (inclusiv
modalitatile de realizare a asistarii).
Sansa supravietuirii clasei
taranesti deriva, in mod paradoxal, din economia de tip
inchis practicata la nivelul localitatii si/sau al zonei.
Schimbul de produse si bunurile obtinute in familie acopereau o mare
parte a cerintelor consumului, astfel ca folosirea banilor era
ocazionata de cumpararea unei game restranse de marfuri. Din
pacate, inclusiv la acest capitol, orientarea taranilor era
defectuoasa si demonstreaza statutul de clasa care nu isi
putea depasi conditia prin eforturi proprii. Iata, spre
exemplu, ce cumparau locuitorii satului Dragus din Tara
Oltului, in anul 1938, si cat cheltuiau pentru respectivele marfuri:
bauturi alcoolice - 195.094 lei; tutun - 53.330 lei; articole de
fierarie - 22.045 lei; lumanari, sapun, ata,
detergenti, petrol - 14.228 lei; incaltaminte - 4.334 lei;
hartie, rechizite - 830 lei; articole de sticlarie - 463 lei etc.
Regretabil era ca „bauturile si
tutunul reprezentau doua treimi din totalul cumparaturilor
facute de taranii din acest sat' (Scurtu, 2001, p. 97).
Si mai rau era faptul ca aceste doua produse, care se
afla la originea multor disfunctii individuale si grupale, erau
obtinute prin troc, la echivalenta cu o serie de articole
alimentare, si deci in detrimentul consumului alimentar.
Asemenea exemplificari ne conduc la un
adevar dureros, sintetizat de sociologul P. Andrei in imperativul
„iluminarii maselor' ; in Romania interbelica existau doua
„paturi culturale' : una culta, care ar fi facut
fata oriunde in Europa, si alta „aproape de animalitate' -
taranimea (Andrei, 1975, pp. 225-226). Or, statul trebuia
sa asigure un „minim cultural', iar pentru realizarea acestuia trebuia sa
garanteze accesul la cultura. Ca atare, autoritatile erau
nevoite sa tina cont de acest imperativ si sa
determine emanciparea straturilor sociale inferioare, mai ales a
taranimii, prin urmarirea respectarii unor legi mai
vechi (obligativitatea, gratuitatea, egalitatea invatamantului)
si prin introducerea unor norme/masuri de interventie noi.
Asistenta sociala s-ar fi fundamentat astfel pe un fond cultural
puternic, menit sa il recupereze relativ rapid pe cel asistat, sa
asimileze cat mai repede continuturile interventiilor si sa
faca din asistat o sursa de generare a normalitatii sociale.
intr-un stat in care mijloacele materiale necesare
practicarii asistentei sociale erau reduse, pregatirea/educarea
reactivitatii asistatilor devenea ea insasi o
resursa. intr-un fel, se miza pe ideea ca, actionand asupra
uneia dintre cauzele esentiale (insuficienta educatiei formale),
se diminua forta efectelor disfunctionale. in asistenta
sociala aceasta cale este foarte eficienta, numai ca
necesita un buget de timp destul de mare (interval in care
manifestarile „clientilor' se pot radicaliza, iar starea lor
poate sa devina mult mai grava). De aceea, pe langa
orientari si scopuri de durata trebuie sa existe si o
multitudine de acte interventioniste concrete cu efecte resimtite
imediat.
Cel de-al treilea element necesar practicarii
unui sistem de asistenta sociala -organizarea - presupune
tocmai identificarea unor pasi ai actiunii, formularea unor acte
normative care sa sprijine demersurile asistentiale ale statului
(implicit ale personalului mobilizat) si demonstrarea eficientei
interventiilor.
Prezentam, in cele ce urmeaza, o serie
de aspecte care dovedesc maturitatea organizatorica surprinzatoare
(actionala, stiintifica, legislativa,
institutionala) pentru asistenta'sociala existenta in
perioada interbelica in spatiul romanesc:
1.
Functiona o retea destul de extinsa (si
specializata) de institutii pentru ocrotirea copiilor, tinerilor,
infirmilor, delincventilor, saracilor, vagabonzilor, lehuzelor,
batranilor etc.
2. Prin
bugetele anuale erau prevazute alocatiile centrale sau de stat pentru
asistenta sociala, iar pentru ca acestea erau insuficiente, erau
stimulate actiunile de atragere de fonduri de la institutiile
comunale, judetene sau de la persoanele bogate.
3. A fost
instituit invatamantul universitar cu specializarea
„Asistenta sociala' (la Bucuresti, in anul 1929, prin
infiintarea Scolii Superioare de Asistenta „Principesa
Ileana').
4. Au fost
legiferate o serie de aspecte care, desi nu reprezinta esenta
ocrotirii sociale, concureaza eficient cu orice sistem modern de
asistenta sociala: Legea repausului duminical si a
sarbatorilor legale (1925), Legea de ocrotire a muncii minorilor
si a femeilor (1928), Legea privind durata de 8 ore a zilei de munca
(1928), Legea ajutorului de somaj (1929) s.a.
5. S-a
delimitat raportul dintre sociologie si asistenta sociala
(prima dintre ele, folosindu-se de metoda monografica, trebuia sa
explice, sa diagnosticheze starea unitatilor sociale teritoriale
si sa propuna variante de optimizare functionala a
vietii sociale, ramanand ca asistenta sociala sa identifice
resursele si sa aplice sistemul de masuri desprins din
cercetarea sociologica). Complementaritatea dintre cele doua domenii
este indubitabila si a fost pusa in evidenta in
numeroase imprejurari:
a) in anul
1918 s-a infiintat Asociatia pentru Stiinta si
Reforma Sociala, care avea ca scop, printre altele, ordonarea setului de
interventii asistentiale prin fundamentarea lui in cercetari
(sociologice) prealabile. Numai astfel asistenta sociala ar fi devenit
cu adevarat stiintifica, iar proiectele de reforma ar
fi reusit sa depaseasca arbitrariul, artificialitatea;
astfel, „nu ramaneau planuri de organizare pentru o societate
abstracta' (Badina, 1966, p. 78).
b)
incepand cu anul 1925, s-a trecut la cercetarea sociologica
directa a spatiilor rurale, preferandu-se forma de
„ancheta-actiune' ; echipele de cercetatori aveau o
alcatuire organizata (de la medic uman, medic veterinar, maistru
masinist si pana la bibliotecar, bucatar, folclorist),
diagnosticau insuficientele spatiului social, insa nu se rezumau
doar la acest nivel investigativ, ci actionau direct si demonstrativ
in sensul depasirii acelor neajunsuri. Iata cateva tipuri de
interventii realizate in timpul derularii cercetarilor de teren:
consultatii si tratamente medicale in conditiile in care localitatile
nu aveau spitale sau dispensare, iar mizeria si bolile faceau
ravagii; ameliorari silvice, impaduriri, infiintarea de
pepiniere pentru arboret; efectuarea de activitati agricole model;
construirea de poduri, podete, fantani, canalizari; ridicarea unor
constructii de utilitate colectiva (camine culturale, bai
publice) sau familiala (grajduri, locuinte); actiuni de
culturalizare : dotarea bibliotecilor satesti, distribuirea
gratuita a unor carti, antrenarea satenilor la diverse
activitati artistice (sezatori, conferinte, dezbateri
si participari in formatii corale, in echipe de teatru etc.);
demonstratii de menaj si de organizare a spatiului domestic etc.
Pe ansamblu, „anchetele-actiune' urmareau
„imbunatatirea si formarea unor deprinderi trainice in ceea
ce priveste «cultura sanatatii» (educatia
sanitara, educatia fizica), «cultura muncii»
(cunostinte teoretice si practice de agricultura si
pomicultura, imbunatatirea soiurilor de cereale, plante
si pomi, pregatirea tineretului pentru aceste culturi etc,
cresterea vitelor si imbunatatirea raselor,
insusirea unor cunostinte de agricultura, de edilitate sau
cunostinte necesare repararii sculelor si uneltelor
agricole proprii etc), «cultura mintii, sufletului si a
constiintei nationale» (educatia morala,
national-patriotica, educatia intelectuala etc),
«educatia cetateneasca», «educatia artistica»
(prin organizarea teatrului satesc, a sezatorilor^ muzeului
satesc)' (Badina, 1965, pp. 149-l50). Toate aceste aspecte
asistentiale au stat in atentia echipelor de studii monografice
infiintate de D. Gusti (formate din specialisti si din
studenti), precum si a „echipelor regale studentesti'
finantate de Fundatia Culturala „Principele Carol'. in anul
1934, cele doua tipuri de echipe au fuzionat, in speranta cresterii
profunzimii cercetarii sociologice si a multiplicarii surselor
de reformare sociala a mediului rural.
c) in anul
1938, D. Gusti reuseste sa promoveze Legea pentru
infiintarea Serviciului social, infaptuind astfel o
adevarata sinteza intre conceptia lui sociologica
si viziunea pe care o avea despre serviciile de asistenta
sociala. Logica autorului legii era urmatoarea : ramanerea in
urma a satelor romanesti (deci a celei mai mari parti din
populatia tarii) era, de fapt, un imens deficit de capital cultural;
depasirea unui asemenea decalaj era posibila prin antrenarea
clasei taranesti in circuitul educational al valorilor
moderne, stiintifice,
iar cei mai potriviti mesageri ai acestora nu
puteau fi altii decat specialistii (sau oamenii de cultura). Pentru
revigorarea interesului fata de sat si pentru gasirea
modalitatii corecte de valorificare a energiei ruralilor, Legea
Serviciului Social prevedea „obligativitatea unui stagiu la tara
pentru carturarii universitatilor si scolilor noastre
superioare' (Gusti, 1996, p. 242). Nici o diploma dobandita
in tara sau in strainatate nu putea fi recunoscuta
si nu garanta detinatorului ei plasamentul profesional aferent
decat daca era insotita de un certificat de prestare a
„serviciului social'. Chiar daca cele mai multe articole ale legii
vizau efectele serviciului mentionat in spatiul rural, nu era
neglijata nici „munca de ridicare a oraselor'.
Interventiile sociale in mediile defavorizate ale spatiilor rurale
si urbane erau intelese ca obligatii cetatenesti
si nationale. in fond, „cei 80 la suta din neamul nostru (se
face trimitere la ponderea populatiei rurale - n.n.), nu din vina lor au
ramas pana acum intr-o stare pe care nu o merita', afirma
Gusti (1996, p. 243). Ca atare, reprezentau un gest reparatoriu instituirea
Serviciului Social obligatoriu, infiintarea de camine culturale,
organizarea scolilor de indrumare - aflate, toate, sub influenta
statului si a rezultatelor cognitive obtinute de Institutul de
Cercetari Sociale al Romaniei.
6. Emanciparea culturala a lumii satelor prin
atragerea ei la cursurile unor „universitati populare'.
Nasterea unei noi intelectualitati (rurale), „activa
si creatoare, care va face sa dispara contrastul de astazi,
asa de dureros, si granita sufleteasca, atat de
nedreapta, dintre sat si oras', afirma acelasi T). Gusti
(ibidem), era posibila intr-un interval de timp mai scurt doar
daca erau create institutii de comunicare a unor continuturi de
interes comunitar, comparabile cu cele obtinute in universitati,
dar care nu aveau nevoie de rigoarea formala a functionarii
academice. Era necesara aceasta varianta educativa
deoarece, in Romania interbelica, reteaua scolara era
deficitara, absenteismul scolar era foarte ridicat, alimentatia
copiilor era necorespunzatoare si din acest motiv cursantii nu
obtineau performante, continuturile lectiilor erau mult
prea indepartate de practica7 s.a.m.d.
Scoala superioara
taraneasca nu va fi creata dupa modelul
scolii didactice, „in ea nu se vor da examene si nici diplome, ci se
vor aduce fii de gospodari nici prea tineri, nici prea in varsta, sa
traiasca trei luni intr-o atmosfera de familie, sub conducerea
unei personalitati, care sa-i invete ce este igiena,
sanatatea, cultura, cooperatia si productia,
gospodaria; sa-i invete apoi sa citeasca, sa cante,
sa danseze jocuri romanesti; sa traiasca intr-o
atmosfera de religiozitate ; sa-i duca in excursii la
gospodarii model ori institutii economice si culturale, intr-un
cuvant sa le formeze personalitatea taraneasca,
sa-i obisnuiasca cu deprinderi noi si apoi sa-i
trimita inapoi in sat pentru a pune in practica tot ce au vazut
si au invatat' (Gusti, 1934, pp. 505-506).
D. Gusti a cunoscut in profunzime starea
scolii romanesti intrucat a fost membru al mai multor guverne,
ministru al Instructiei, Cultelor si Artelor si, mai ales, a
efectuat multa cercetare de teren in cadrul actiunii de monografiere
a intregului spatiu romanesc (care ar fi trebuit
sa se finalizeze in Stiinta natiunii). Vezi si
D. Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Editura
Floare Albastra, Bucuresti, 1997.
in anul 1935 exista o singura
scoala de acest tip frecventata de 27 de cursanti, iar
peste un deceniu numarul lor a crescut la 17 scoli pentru
barbati (401 cursanti) si 26 de scoli pentru femei (579
de cursante) (cf. Badina, 1965, pp. 148-l49). Desigur, raportate la
marimea populatiei care era indreptatita sa
beneficieze de asistenta, aceste cifre nu reprezentau ceva
remarcabil. in acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem
ca procedura adoptata era impresionanta : asistenta sociala
trebuia sa se produca abia in urma consultarii datelor oferite
de cercetarea sociologica, iar sansa populatiilor vulnerabile de
a depasi subnormalitatea era considerata cu adevarat
reala doar prin aproprierea unui nou capital cultural.
Aceste ultime aspecte aveau, mai curand, un
caracter principial decat o capacitate asistentiala efectiva.
Asistatii nu aveau cum sa inteleaga efectele benefice pe
termen lung pe care ele le-ar fi generat si agreau, evident, interventiile
concrete, imediate. Or, echipele care practicau asemenea interventii
si mijloacele materiale de care ele dispuneau erau mult prea putine,
in comparatie cu masa celor care le asteptau. Din acest motiv,
asistenta sociala extracomunitara ramanea inca un
deziderat si, cel putin in cadrul satelor, era practicat in
continuare sistemul traditional de asistare.
5. Asistenta sociala in perioada
comunista
Problema organizarii si
functionarii perfecte a societatii a fost un obiectiv care
s-a impus inca din Antichitate si care a revenit obsesiv in toate
etapele evolutiei omenirii. Viata a demonstrat insa ca
perfectiunea sociala nu este posibila si, in
consecinta, teoriile aparute pe aceasta tema au fost
etichetate ca utopice. in secolul al XlX-lea, mai mult parca decat in
celelalte veacuri, modelele societale utopice au proliferat datorita unor
ganditori de marca: R. Owen, S. Simon, Ch. Fourier, K. Marx si Fr.
Engels. Unii indivizi, captivati de imaginea fabuloasa a
societatilor descrise de aceste personalitati, au incercat
chiar sa transforme in realitate programele utopice si sa
construiasca „sate de cooperare', „falanstere', „comune'.
Dupa un timp insa, fie au esuat, fie s-au convins ca
demersurile sunt zadarnice, fie au renuntat, gandind la reveniri in
conjuncturi mai prielnice. Imposibilitatea trecerii de la proiect la realitate
nu a insemnat si negarea absoluta a imaginii perfectiunii sau
suprimarea totala a aspiratiei la ideal. Dimpotriva, cheia
veritabila a tuturor insuficientelor grave era localizata numai
in perimetrul societatii ideale. De aceea, am putea spune ca
inclusiv reprezentarea unei astfel de societati avea rol terapeutic,
mobilizator, ca sa nu mai punem la socoteala pasii
actionali concreti, marunti, savarsiti in
scopul apropierii de superlativ.
Daca in planul schimbarii vietii
materiale a societatii in sensul indus de ideal nu puteau fi
efectuate interventii semnificative, in cel al vietii spirituale
si ideologice libertatea de miscare era mult mai permisiva.
Asa se explica numarul mare al teoriilor si ideologiilor
care au aparut, precum si atractia exercitata in special
asupra celor care se simteau amenintati, neprotejati,
victime sigure ale disfunctiilor sociale. Practic, in constructiile
teoretico-ideologice se aflau expectantele actorilor sociali legate de
evolutia reala a societatii (intr-un viitor mai apropiat
sau mai indepartat) si, mai mult, se spera ca intre baza
materiala societala si proiectiile ideologice sa se
realizeze o concordanta confortabila. Exprimat intr-o forma
mai simpla, nu gresim daca afirmam ca ideologia
nu era altceva decat teoria societatii
care devansa cu mult realitatea; distanta mare dintre ele nu conducea la
abandonarea ideologiei pentru ca se dorea ca aceasta sa aiba un
asemenea impact incat sa determine realitatea sa o urmeze.
Impactul cel mai puternic asupra
realitatii sociale l-au avut constructiile teore-tico-ideologice
propuse de K. Marx si Fr. Engels. in lucrarile Ideologia
germana, Manuscrise economico-filosofice, Manifestul Partidului Comunist,
Critica Programului de la Gotha s.a., ei au conturat modelul comunist
de societate, fara a fixa un reper temporal asupra momentului cand se
va putea trece la aplicarea acestuia. Ordinea sociala de tip comunist, in
viziunea acestor sociologi, s-ar caracteriza prin:
-
disparitia activitatii productive in forma productiei
de marfuri (proprietatea asupra mijloacelor de productie fiind
comuna, bunurile rezultate in urma valorificarii lor vor fi, de
asemenea, detinute in comun);
- munca
va fi practicata de toate categoriile de indivizi in raport cu forta
sau capacitatea de care ele dispun, iar consecinta volumului mare de
munca va fi abundenta bunurilor disponibile pentru consum;
- in
conditiile unei productivitati foarte mari,
rasplatirea muncii se va face respectandu-se criteriul nevoilor,
evitandu-se in felul acesta alienarea celor care ar avea un necesar de consum
mai mare decat sunt capabili sa produca;
- prin
generalizarea muncii si consumului vor disparea diferentele
dintre clasele sociale si se va crea o omogenitate sociala intr-atat
de mare incat deosebirile dintre sat si oras, dintre munca
fizica si cea intelectuala, dintre munca de decizie si cea
de executie nu vor mai fi percepute ca decalaje si nu vor mai genera
conflicte;
-
functionarea societatii va intra intr-un flux natural de
fapte, reglarea acestora se va produce in mod obiectiv, spontan si, prin
urmare, statul - ca instrument de impunere si conservare a unei ordini
politice - va fi de prisos;
-
disparitia statului va stimula extensia relatiilor dintre
indivizi fara ca ei sa se mai raporteze la canoane de ordin
administrativ-politic si, pe aceasta cale, s-ar ajunge la atenuarea
si chiar anularea diferentelor dintre regiuni sau natiuni.
Toate aceste transformari exceptionale
vor fi posibile numai in urma unor acumulari progresive in domeniul
mentalitatilor si, mai ales, in cel al fortelor de
productie (vezi si Zamfir, 1999, pp. 367-378). Prioritatea
dezvoltarii acestora din urma deriva din faptul ca
societatea comunista egalitara nu poate fi una a saraciei.
Adevarata egalitate va putea fi instaurata in mod efectiv abia atunci
cand, „datorita bogatiei produse, fiecare poate sa consume
la nivelul necesitatilor sale, variabile de la persoana la
persoana'.
Revolutionarea societatii se va
produce insa, mai intai, printr-o „forma intermediara de organizare
sociala - socialismul' (Dictionar de sociologie, 1993, p.
127) - in care proprietatea privata va coexista cu cea sociala, se va
mentine productia de marfuri si va fi utilizata
repartitia dupa principiul cantitatii si
calitatii muncii depuse. Tara (bogata) care ar fi putut
permite asemenea modificari in a doua jumatate a secolului al XlX-lea
ar fi fost, in opinia lui Marx, Anglia, Totusi, revolutia
socialista s-a impus mai intai in Rusia tarista, abia in anul
1917 si in imprejurari speciale pentru acest stat: pierderi
uriase cauzate de primul razboi mondial, armata (de aproximativ 15
milioane de ostasi) se dezintegra treptat si nu mai reprezenta un
factor de ordine, instabilitatea guvernamentala anomiza climatul sociopolitic
intern, nemultumirile taranilor, muncitorilor si
militarilor erau speculate in activitatea bolsevicilor de incitare ia
revolta folosind sloganul: „fabricile -muncitorilor, pamantul -
taranilor, pacea - soldatilor' (Giddens, 2000, p. 543).
Perspectivele comunalizarii resurselor si
egalizarii statutare (esentiale pentru ideologia socialista
si, implicit, comunista) devenisera mult prea tentante pentru a
se mai pune problema inapoierii economice. in plus, putem afirma ca noua
elita politica repudia distinctia dintre sectorul public si
cel privat (afirmand ca primul trebuie dezvoltat si aparat
pana la suprimarea celui din urma); s-a ajuns la preluarea puterii de
catre mase, conduse de Lenin si partidul comunist, si la
transformarea vechiului regim tarist intr-un stat totalitar*.
intre cele doua razboaie si mai
ales dupa cea de a doua conflagratie mondiala, numarul
statelor totalitare a crescut, ajungand sa reprezinte o populatie
enorma de pe mai multe continente. in aproape toate cazurile, adoptarea
regimului politic socialist (totalitar) a fost un efect indus de doua
cauze :
a)
deteriorarea stabilitatii statului prin convulsii interne
si/sau prin participare costisitoare la razboi;
b)
disfunctii sociale interne majore, fara ca statul sa
aiba capacitatea de a interveni pentru a le depasi9.
Ultima dintre aceste doua cauze nu
inseamna altceva decat dovada absentei unui sistem puternic de
asistenta sociala. in mod paradoxal, statul insusi a
agreat, a sprijinit inaintarea spre totalitarism, pentru ca in acest mod
inhiba solicitarile individuale de asistenta si nu mai
putea fi acuzat de ineficienta asistentiala (atat timp cat el
sustinea prioritatea grupurilor, si nu a indivizilor, persoana care
invoca interventia era acuzabila de abuz sau de imoralitate pentru
ca se facea vinovata de folosirea unor drepturi speciale).
Afirmatiile referitoare la determinantele trecerii la totalitarism sunt
valabile si pentru ceea ce s-a petrecut in Romania postbelica, chiar
daca la cele doua cauze au mai concurat si altele, deosebit de
influente : pierderile teritoriale, neasumarea responsabilitatii
politice a „partidelor istorice' pentru a scoate tara din criza,
instabilitatea guvernamentala, presiunile militare, politice si
ideologice exercitate de Uniunea Sovietica etc. Totusi, daca
asistenta sociala din deceniul 1941-l950 ar fi corespuns
necesitatilor, credem ca romanii nu ar fi acceptat trecerea la
totalitarism.
Ceea ce a urmat este, in general, cunoscut
si, mai ales, este privit ca o „pata neagra' din istoria
Romaniei. Instalarea la putere in maniera declarativa,
demagogica a „poporului unic muncitor' a fost marcata de abuzuri
numeroase: nationalizarea mijloacelor de productie; cooperativizarea
fortata a agriculturii; proletcultismul; cultul
personalitatii; arestarea si executarea contestatarilor si
declararea lor drept adversari ai revolutiei; ideologizarea tuturor
faptelor locuitorilor; fortarea unui consens total fata de
puterea politica etc.
Se poate spune ca societatea socialista
romaneasca devenise un imens conglomerat, definibil peste tot prin aceleasi
succese, dar si prin aceleasi insuficiente. Acestea din
urma trebuiau abordate in aceeasi maniera in toate
partile corpului social, inclusiv in situatiile in care
interventia nu era necesara. Privit intr-o astfel de optica,
sistemul
8. Termenul
„totalitarism' a fost intrebuintat pentru prima data de B.
Mussolini pentru a indica subordonarea absoluta a societatii
fata de partidul fascist si fata de conducatorul
acestuia. Ulterior, conceptul a fost utilizat pentru a desemna regimurile
„inchise' din statele socialiste, extrem de rigide in a recunoaste
drepturile si libertatile individuale.
9. Pentru
mai multe explicatii vezi H. Arendt, Originile totalitarismului, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1994, partea a IlI-a, pp. 400-662.
protectiei sociale avea caracter birocratic,
automat si cvasiuniversalist: toti indivizii erau asistati prin
simplul fapt ca erau inscrisi functional in circuitul social.
inregimentarea era, de altfel, inevitabila; fiecare cetatean era
obligat sa presteze o munca utila, sa detina un
statut, sa respecte principiul muncii, sa fie obedient, sa apere
ordinea politica etc, iar beneficiile asistentiale apareau ca
derivatii ale acestora. De pilda, consecintele ocuparii
obligatorii a unui loc de munca erau nu numai veniturile salariale, ci si
asigurarile de boala, asigurarile de pensii, obtinerea
alocatiei pentru copii, primirea unei locuinte din fondul locativ de
stat, garantarea gratuitatii ingrijirii sanitare si a cursurilor
scolare de toate gradele etc. in schimb, „asistenta sociala calitativa,
personalizata, orientata spre rezolvarea problemelor urgente, practic
a fost desfiintata. Se considera ca mecanismele economiei
socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative sunt capabile
sa rezolve automat toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat in
timp un sistem de dependenta accentuata a individului de
stat' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, p. 104).
Indiferent cat de mare era gradul de
vulnerabilitate trait de individ, statul trebuia sa intervina
si sa determine corijarea de rigoare, insa numai daca
ideologia de partid confirma ca se impune interventia. Potrivit
acestei ideologii, orice individ normal din societatea socialista putea
beneficia de urmatoarele aspecte de politica sociala (cf. Zamfir,
1999, pp. 27-33):
- loc de
munca sigur (forta de munca era, de regula,
policalificata, permitand astfel reorientarea profesionala, iar
obligativitatea muncii pentru toti cetatenii care intruneau
conditiile legate de varsta si capacitate a facut ca
ajutorul de somaj sa nu mai fie practicat) ;
- salariu
minim garantat si relativ ridicat;
-
refacerea capacitatii de munca prin concedii platite
si bilete de odihna si tratament subventionate;
- pensie
de batranete sau pentru incapacitate de munca;
-
asistarea copilului din mediul familial prin acordarea unei
alocatii banesti de aproximativ 10% din salariul mediu;
-
asistarea familiei cu copii multi prin suplimentarea veniturilor
parintilor (de exemplu, indemnizatia speciala pentru titlul
de „Mama Eroina'), oferirea unor ajutoare ocazionale sub
forma de bani sau bunuri de consum, oferirea de burse de studiu, bilete
gratuite in taberele scolare, gratuitatea manualelor scolare
s.a.;
-
subventionarea preturilor la bunurile de baza (ceea ce ar
fi trebuit sa *aiba ca efect imediat accesibilizarea consumului,
insa exportarea masiva a multora dintre ele ingreuna posibilitatea de
a le procura);
-
institutii care practicau asistenta sociala
gratuita: aziluri de batrani,
camine pentru copii, spitale pentru diferite categorii de handicapati
(erau, probabil, singurele institutii specializate in asistenta
sociala; restul institutiilor
care practicau ocrotirea sociala aveau aceasta atributie
juxtapusa intr-o structura administrativa mult mai larga);
-
implicarea asistentiala a unitatilor (economice,
juridice, de invatamant etc), atunci cand un membru din
organigrama lor avea nevoie de ajutor (de regula, interventiile se
produceau in urma unor accidente de munca si decese in familie);
-
evitarea si condamnarea (principiala) a oricaror forme de
discriminare : etnicii minoritari erau considerati egalii celor majoritari
in privinta drepturilor si
obligatiilor, erau condamnate
intoleranta religioasa si tratarea diferentiata a
persoanelor in functie de cultele pe care ele le respectau, femeile erau
incurajate sa se implice in toate sectoarele vietii sociale etc.
Daca ne raportam la aceste instante
ale politicii sociale aplicate in spatiul romanesc in perioada
totalitara, ajungem la concluzii care, in cea mai mare parte a lor, au
intensiuni contradictorii:
a) Statul
socialist avea ca principal obiectiv realizarea unei bunastari
generale ; in realitate, chiar daca subordona sectorul economic unor
ratiuni de ordin social, a ajuns (aproape) sa generalizeze
saracia si, implicit, sa-i transforme pe toti membrii
lui in potentiali solicitanti ai serviciilor de asistenta
sociala.
b) Din
punct de vedere principial, oferta asistentiala era exhaustiva.
in acelasi timp insa, institutiile de asistenta
sociala erau putine, iar interventiile erau de asemenea
putine. in plus, erau inhibate solicitarile speciale, respectiv cele
din afara registrului recunoscut de stat, pentru ca nu ar fi fost in
concordanta cu morala socialista.
c) Din
considerente politice, culturale si sociale, se doreau prevenirea
producerii tuturor disfunctiilor societatii si, mai ales,
sanctionarea grabnica a indivizilor care nu actionasera
aferent la actele de preventie. Totusi, aceste deziderate erau
irealizabile pentru ca numarul asistentilor sociali era mult
prea mic, fusesera desfiintate facultatile (1952) si
colegiile (1969) de asistenta sociala, cadrul institutional
era mult prea restrans, legislatia era insuficienta, iar amestecul
politicului era inevitabil, inclusiv in acest domeniu. De aceea, multe dintre
asa-zisele solutii asistentiale practicate erau doar
interventii birocratice si represive.
d)
Promovand proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie
si egalitatea sanselor tuturor cetatenilor, statul
socialist nu numai ca nu eradica alienarea, ci chiar o genera: proprietarul,
avand in acelasi timp si calitatea de producator, era
instrainat de bunurile rezultate din activitatea lui, ramanea in
perimetrul saraciei, insuficientei, desi, in mod demagogic,
i se repeta mereu ca este proprietar si beneficiar intr-un stat
bogat. Se stie ca proprietatea privata, chiar in conditiile
in care nu este utilizata eficient, genereaza sentimentul
integritatii si impresia de stabilitate ; cu cat indivizii
detin proprietati materiale mai mari, cu atat ei resimt mai
putin starea de dependenta si nevoia de a apela la
serviciile de asistenta sociala. Or, in statul socialist,
individul depindea esential in toate etapele vietii lui de
vointa statului si a partidului, fiind determinat sa aiba
statutul de asistat.
e)
Situatiile de inferioritate existentiala de genul
cersetoriei, vagabondajului, somajului etc. erau atribuite
persoanelor etichetate drept „paraziti sociali'. Cazurile de acest
fel erau instrumentate/asistate prin eforturi de reeducare, prin numirea
fortata intr-o pozitie productiva, prin condamnari la
locul de munca, prin controlarea periodica a activitatii
acestora etc. Totodata, se apela si la forta exemplului, fiind
popularizate si analizate reusitele unor persoane care obtineau
venituri respectabile prin munca. Prin urmare, munca era remediul cel mai
. important pentru asemenea tipuri de
insuficiente si tot ea ar fi generat diferenta dintre cei care
aveau nevoie de asistenta si cei care puteau trai
fara a apela la ajutor social. Ideea pare rezonabila in
esenta ei, insa nu trebuie uitat ca sistemul socialist a
propulsat nomenclatura, care nu era altceva decat o patura
favorizata,
in conditiile in care eforturile productive
ale acesteia erau eclipsate net de atitudinea consumatorista pe care o
avea. Statul insusi parea sa functioneze doar pentru a
multumi nomenclatura (singura categorie populationala care era
satisfacuta cu adevarat de regimul politic), desi restul
corpului social avea nevoie in intregime de asistenta sociala.
in ansamblu, ne raliem in totalitate la punctul de
vedere exprimat de E. Zamfir: „sistemul de organizare, functionare si
administrare a asistentei sociale in regimul socialist era
centralizat-birocratic' (Zamfir, Zamfir, coord., 1995, pp. 104-l05). in
sprijinul acestei afirmatii pot fi aduse foarte multe argumente, insa
cele mai convingatoare sunt:
-
serviciile si institutiile de asistenta sociala
erau active numai in ultima instanta;
-
asistenta sociala era practicata de functionari
(nespecialisti), si deci eficienta era redusa;
-
initiativele de asistenta sociala tineau de
Ministerul Sanatatii si Ministerul Muncii
(organizatiile civice aveau mai mult rol decorativ, iar organizatiile
nonguver-namentale erau excluse din motive de ordin politic);
-
interventiile bioaltruiste si altruiste au continuat sa
se produca, dar - cel putin cele din urma - au fost puternic
pervertite de moralitatea ideologiei socialiste.
6, Asistenta sociala din Romania
postcomunista
Evenimentele din decembrie 1989 au generat,
probabil, cea mai puternica stare de solidaritate din toata istoria
moderna si contemporana a tarii noastre.
Cetatenii din toate categoriile socioprofesionale si din toate
diviziunile teritoriale s-au manifestat timp de aproximativ doua-trei
saptamani ca si cum ar fi fost cuprinsi intr-o multime
imensa in care actiona, evident, legea contagiunii mentale.
Consensul unei populatii atat de numeroase
si eterogene a fost indus mai intai de perspectiva uluitoare a
fortarii caderii dictaturii (identificata aproape in
totalitate prin conducatorul acesteia) si, mai ales, de constatarea
apatiei inspaimantatorului aparat represiv al statului. Nu avem in
intentie sa analizam entuziasmul, spiritul de sacrificiu,
sinceritatea, sugestibilitatea, moralitatea, versatilitatea etc. exprimate in
acele zile, ci ne vom referi doar la consecintele imediate si mai
tarzii, antrenate de evenimente.
Daca izbucnirea miscarii sociale a
fost exploziva, determinantele ei aveau o constructie
indelungata : saracie generalizata (mai putin
nomenclatura de partid si de stat), distribuirea cartelata si
total insuficienta a unor bunuri de baza (paine, ulei, unt,
benzina etc), lipsa caldurii din apartamente, rationalizarea
desantata a consumului de energie electrica,
supradimensionarea birocratiei, persecutiile desfasurate de
aparatul de securitate al statului, subordonarea vietii civile
fata de imperativele de ordin ideologic, opulenta vietii
nomenclaturii si agresivitatea cu care se justifica aceasta, duplicitatea
si servilismul in raporturile ierarhice, demagogia afirmatiilor
politice si criza (nu atat economica, cat de ordin social si
politic) in care se afla sistemul societal s.a.m.d.
Ceea ce s-a obtinut imediat dupa
Revolutie (inlaturarea dictatorului, desfiintarea rolurilor
conducatoare ale partidului comunist, libertatea de exprimare, abrogarea
unor
legi comuniste, instituirea unor structuri
democratice de conducere, proiectarea pluripartitismului etc.) a fost cu
adevarat impresionant, daca ne raportam la starea
tarii din perioada anterioara. Fata de cate schimbari
erau necesare, cele care se petreceau aveau loc, totusi, intr-un ritm prea
lent si, in mod surprinzator, chiar intr-o directie
neanticipata, neagreata de populatie. De pilda,
renuntarea la planificarea socialista a economiei a condus la blocaje
financiare pentru multe unitati productive; acestea au determinat, la
randul lor, intreruperea activitatii in institutiile in
cauza; indivizii care aveau loc de munca in cadrul acestora au intrat
in somaj; veniturile mult prea mici ale somerilor se repercutau in
accentuarea starii de saracie, in degradarea vietii de
familie, in scaderea cheltuielilor dedicate educatiei etc, finalmente
in cresterea solicitarilor fata de serviciile de
asistenta sociala.
Sentimentul de frustrare a survenit la (relativ)
putin timp dupa Revolutie, deoarece indivizii realizau cu
usurinta cat de mare era decalajul dintre expectantele lor
revolutionare si ceea ce dobandisera de fapt; mai mult, deveneau
nostalgici fata de unele masuri de ordin social de tip
socialist, in conditiile in care noul sistem nu reusea sa convinga
in privinta superioritatii lui. Tranzitia la noua ordine
era interpretata cotidian in termeni precum „saracie',
„mizerie', „dezastru', „catastrofa', „haos',
„coruptie', „minciuna', „hotie',
„ineficienta' {Fetele schimbarii. Romanii si
provocarile tranzitiei, 1999, pp. 175-l76) etc. De asemenea, la
nivelul simtului comun, judecarea neajunsurilor postdecembriste era
pusa mai putin pe seama „mostenirii comuniste', cat mai
ales pe incompetenta noii clase politice.
Nu putem nega totusi progresele uluitoare, dar
anomice si paradoxale din unele domenii:
-
impartirea pamanturilor la tarani (prin vestita
Lege 18) nu s-a prelungit in scontata „explozie' a produselor
agroalimentare ieftine si de buna calitate, ci, dimpotriva, in
scaderea productivitatii si cresterea preturilor;
-
autonomizarea functionala a intreprinderilor economice nu a
fost insotita de restructurarile de rigoare, de masuri de
optimizare si, din acest motiv, multe au dat faliment;
-
liberalizarea procedurilor de stabilire a preturilor a condus in
mod constant la o crestere a lor, si nicidecum la scaderea
anticipata;
-
subnutritia care caracteriza societatea romaneasca
socialista s-a metamorfozat alarmant spre stadiul de malnutritie
(consumul de alimente de baza continua sa se micsoreze de
la o perioada la alta);
-
pluripartitismul si alegerile democratice nu au favorizat
manifestarea moralitatii, responsabilitatii politice
si nici nu au impus o concurenta reala intre programele
politice;
-
comportamentul demografic s-a exprimat puternic disfunctional
deoarece au scazut mult natalitatea, sporul natural, nuptialitatea
si au crescut divortialitatea, concubinajul, numarul
nasterilor in familiile sociologice.
La aceste aspecte ar mai putea fi adaugate
multe alte „achizitii de subdezvoltare' (Pasti et al.,
1997, pp. 28-48) caracteristice pentru intreaga perioada, si nu doar
pentru primii ani de dupa Revolutie: insecuritatea locului de
munca, scaderea intensitatii controlului social si,
implicit, al coruptiei, criminalitatii, violentei, explozia
inegalitatilor sociale, marginalizarea unor grupuri sociale,
aparitia unor fenomene sociale
noi cum ar fi „copiii strazii',
abandonarea nou-nascutilor in maternitati, cresterea
numarului consumatorilor de droguri etc.
Enumerarile la care am recurs au avut ca scop
evidentierea mozaicului deficitului functional al Romaniei actuale,
pe de o parte, si, pe de alta parte, confirmarea urgentei
constituirii unui sistem puternic de asistenta sociala. Din
fericire, cadrul organizational asistential a evoluat mult in
comparatie cu situatia de dinainte de anul 1990 (Zamfir, Zamfir,
coord., 1995, pp. 106-l08):
- la
nivel national sunt implicate numeroase institutii intre care
amintim Ministerul Muncii si Protectiei Sociale (prin oficii de
asistenta sociala, oficii de forta de munca
si somaj, centre de primire a minorilor, camine de pensionari,
cantine de ajutor social, comisii de expertizare a capacitatii de
munca), Ministerul Sanatatii (organizeaza si
supravegheaza functionarea leaganelor de copii), Ministerul Educatiei
si Cercetarii (coordoneaza asistarea in casele de copii,
scolile speciale, caminele-scoala, scolile de
reeducare), Ministerul de Interne (se remarca prin activitati de
preventie si corectie a delincventei), Secretariatul de Stat
pentru Persoane cu Handicap, Comitetul Roman pentru Adoptii;
- la
nivel local sunt antrenate sa realizeze asistenta sociala
autoritati precum: Departamentul Administratiei Publice
(servicii de autoritate tutelara), Comisia de Ocrotire a Minorilor,
Consiliul Local al Administratiei de Stat, Directia de Munca
si Protectie Sociala, Directia Sanitara
Judeteana s.a.
Datorita numarului de institutii
implicate si varietatii problemelor pentru care acestea sunt
abilitate sa actioneze, putem spune ca asistenta
sociala din Romania actuala formeaza un sistem. in cadrul
acestuia se inscriu, desigur, si sectiile universitare cu
specializare profesionala in domeniu, aparitiile editoriale si
legislative cu consecinte asupra actelor asistentiale, faptele
caritabile ale persoanelor fizice si/sau juridice, activitatea de ocrotire
desfasurata de organizatiile nonguvernamentale etc.
Desi structurile antrenate intr-un fel sau altul in procesul de
asistenta sociala sunt numeroase, efectele asistentiale
raman minore. Prin urmare, initiativele asistentiale nu au
profunzimea necesara pentru a inlatura problema/situatia de
asistat, ci sunt interventii care doar atenueaza din neajunsurile
prezentului. Or, daca raspunsurile la disfunctii nu sunt la fel
de agresive precum intensitatea disfunctiilor, atunci forta
sistemului de asistenta sociala este mica. Este cazul
intalnit in Romania actuala, unde se incearca adoptarea unor
institutii, legislatii, atitudini stiintifice de nivel
vest-european, insa cheltuielile efectuate pentru interventiile
sociale sunt dintre cele mai mici din toata Europa.
Iata cateva exemple care confirma faptul
ca, din punct de vedere formal, asistenta sociala din Romania
este multumitoare, dar aproape nesatisfacatoare la capitolul
indepartarii asistatilor din sfera subnormalitatii:
- marimea
alocatiei de stat pentru copii a scazut de la 10,5% din salariul
mediu net existent in 1989, la 4,7% in 1994, desi veniturile salariale
reale ale familiei au involuat;
- alocatia
de intretinere a minorilor aflati in plasament s-a micsorat
de la 19,6% (1989) la 9,2% (1994), de asemenea, din salariul mediu net;
- ajutoarele
banesti trimestriale acordate persoanelor varstnice fara
venituri sau cu venituri foarte mici, precum si celor aflate in
incapacitate de munca s-au diminuat de la 44,3% (1990) la 26,1% (1993) din
salariul mediu brut;
- ajutorul
de somaj instituit in 1991 este alocat pentru o perioada de
sase luni (ulterior, legea a extins intervalul la noua luni), iar
dupa expirarea termenului, persoanele care continua sa aiba
statutul de somer primesc alocatia de sprijin pentru somaj (o
suma lunara fixa timp de 18 luni). Eforturile bugetare ale
Romaniei in asistarea somerilor sunt in medie de doua ori mai mici
decat in alte state din Europa Centrala, aflate si ele in etapa de
tranzitie;
- veniturile
grupului familial au scazut sub limita de subzistenta, in
special in familiile cu multi copii, in familiile monoparentale, in
familiile de pensionari cu o singura pensie si in familiile in care
copiii maturi nu reusesc sa ocupe un loc de munca;
- alocatiile
bugetare pentru doua domenii considerate fundamentale pentru starea
oricarui spatiu cultural - este vorba despre sanatate
si invatamant - sunt insuficiente si se
repercuteaza nu doar in criza sistemului sanitar sau in cea a sistemului
de invatamant, ci si in modul in care se
infaptuieste asistenta sociala. Ceea ce intr-un stat
dezvoltat tine de resorturile departamentelor
sanatatii si invatamantului, in Romania
intra sub incidenta asistentei sociale (asistarea alcoolicilor,
educatia pentru igiena personala si familiala, servicii de
educatie sexuala prin scoala, servicii sociale pentru
persoanele consumatoare de droguri) etc.
Nu continuam exemplificarile de acest
gen pentru a nu pune sub semnul indoielii insasi existenta
asistentei sociale din Romania; la noi, reteaua serviciilor
asistentiale este, dupa cum afirmam deja, foarte larga si,
cel putin din punct de vedere formal, teoretic, nu ar exista deficit
functional asupra caruia sa nu se poata interveni. Penuria
mijloacelor materiale, necorelarea dintre numarul asistatilor si
numarul asistentilor, prejudecatile care preseaza in
momentul alocarii sprijinului si prestarii interventiei
etc, dar mai ales dimensiunile enorme ale segmentului social
indreptatit sa fie asistat fac din domeniul asistentei
sociale un serviciu cu o eficienta modica.
in concluzie, distributia indivizilor pe
clase sociale in Romania actuala, potrivit cercetarilor sociologice,
ar fi urmatoarea10: clasa de jos - 14 %, clasa de mijloc
- 85 %, clasa de sus - 1 %. Se stie ca stabilitatea
unei societati este indusa de marimea clasei mijlocii. in
cazul Romaniei, aceasta are o pondere foarte mare, insa, din pacate,
ea nu are nici venituri, nici comportament axiologic si nici roluri sociale
comparabile cu cele din societatile capitaliste occidentale. Ea
ramane in esenta o clasa a saraciei si are
nevoie de asistenta sociala. Or, serviciile asistentiale
trebuie sa fie indreptate prevalent asupra clasei „de jos'. Atunci
cand asistenta sociala din spatiul nostru nu va mai fi
nevoita sa se implice in rezolvarea problemelor existentiale ale
clasei mijlocii si, in plus, va reusi sa beneficieze de
disponibilitatile asistentiale ale acestei clase, va deveni un
departament social cu adevarat puternic.
10. Vezi studiul lui Dan Chiribuca si Minea
Comsa, „Iluzia clasei de mijloc', in voi. Fetele schimbarii. Romanii si provocarile tranzitiei, ed.cit., pp. 240-249.
7. Orientari principiale in alocarea
practicii asistentiale
in toate societatile, resursele
consumabile pentru asistenta sociala sunt reprezentate de sume,
bunuri, servicii rezultate din donatii, taxe si impozite. De dorit
este ca resursele sa ajunga la un asemenea nivel cantitativ si
calitativ incat sa amortizeze total presiunea fondului disfunctional.
Totusi, nicaieri in lume, nici macar in SUA si Europa de
Vest, nu se realizeaza un echilibru absolut intre marimea resurselor
si multitudinea solicitarilor asistentiale (fara
sa mai luam in calcul faptul ca unii indivizi, desi
indreptatiti, nu revendica asistenta, si
deci nu consuma din capitalul asistential).
Daca rezervele asistentiale nu sunt
intr-atat de mari incat sa faciliteze interventii multumitoare
in toate cazurile, atunci distribuirea lor trebuie sa se produca
neaparat prin respectarea unor exigente principiale. Acestea se delimiteaza
in jurul catorva categorii identitare dintre care amintim: varsta
si/sau sexul persoanei de asistat, durata interventiei, costurile
la care se angajeaza cei care asista, natura reactiilor (receptivitatea)
la asistare, urgenta apelului, gravitatea subnormalitatii
stigmatizante etc.
Din corelarea acestor exigente rezulta tendintele
sau orientarile principiale ale practicii asistentiale. Acestea
au activat inclusiv in perioada in care interventiile aveau caracter
reactiv empiric si nesistematic ; in prezent, ele sunt cu atat mai
respectate cu cat trebuie sa fie in concordanta cu prevederile
legislative in domeniu si cu criteriile asistentei
stiintifice. in cele ce urmeaza consemnam o parte dintre
exigentele alocarii asistarii sociale din spatiul romanesc
in perioada traditionala (unele dintre ele au continuat,
inertial, si in perioadele urmatoare), precum si cateva
orientari uzuale in asistenta sociala actuala. incepem, in
mod firesc, cu cele valabile in comunitatile traditionale :
1) Erau
asistate intr-o masura mai mica persoanele care aveau un
handicap din nastere decat cele care aveau un handicap dobandit. Despre
primele se credea ca ispaseau o „pedeapsa etichetata
invariabil ca avand origine divina', iar despre „zidirile
dumnezeiesti' se spunea ca nu mai puteau fi in nici un fel
revocate; in schimb, ultimele erau
apreciate ca semne ale greselilor sau slabiciunilor lumesti
si, ca atare, se credea ca prin actiuni adecvate ar fi putut fi
depasite.
2) Se
intervenea mai curand atunci cand insuficientele afectau un numar
mare de persoane decat in cazul in care victima era un singur individ ;
interesele si neajunsurile acestuia din urma treceau in plan secund
in raport cu interesele si neajunsurile grupului. Comunitarii, desi isi
asumau obligatia moral-religioasa de a asista, manifestau
dorinta de a ajuta, dar aveau mijloace si posibilitati
reduse de a realiza efectiv asistarea. De aceea, era preferata varianta in
care, cu cheltuieli asemanatoare, era asistat un grup, si nu o
singura persoana. Chiar atunci cand se efectua interventia de
asistare asupra unui individ, se considera, de fapt, ca era asistata
comunitatea din care acesta facea parte (familie, breasla, etnie
etc).
3) Erau
asistate in mod prevalent categoriile predispuse vulnerabilitatii -
copiii, batranii, vaduvele, orfanii (c/. Marshall, 1993) -, si
mai putin persoanele marcate de vulnerabilitate, dar care aveau
posibilitati proprii de evitare ori de iesire din aceasta
stare (vagabonzii, alcoolicii, prostituatele, saracii, lenesii).
4) Primeau
asistenta toate categoriile defavorizate, dar ajutorul se
diferentia treptat, o data cu constatarea efectelor demersurilor de
recuperare. Indivizii care continuau in mod iremediabil sa
ramana in sfera subnormalitatii socioculturale, in pofida
receptivitatii lor evidente la strategiile recuperatorii ale
comunitarilor, beneficiau de prelungirea si/ sau de permanentizarea
asistarii. in schimb, cei care refuzau actiunile recuperatorii erau
fie izgoniti din comunitate, fie ironizati si sistati
partial sau total de la formele de ajutorare.
5)
Toti membrii comunitatii beneficiau de asistare
sociala in momentele cruciale din existenta lor : nastere
(botez), casatorie (ajutoare pentru desfasurarea nuntii,
pentru construirea casei), moarte (oficierea ritului de inmormantare indiferent
daca existau sau nu rude care sa se preocupe de aceasta
problema), imbolnavire grava (interveneau vecinii, vracii,
preotii), calamitate etc.
6) in cazul
in care unii indivizi, prin manifestarile lor deviante, puneau in pericol
insasi existenta comunitatii, ei erau supusi unor
interventii radicale, precum bataia in public, izolarea si
respingerea oricaror relatii cu acestia, mutilare
corporala, sterilizare, interdictia de realizare a
casatoriei (Relgis, 1994, pp. 300-310) etc. Asemenea reactii in
forta vizau, in esenta, micsorarea numarului
celor care aveau nevoie de asistare, mentinerea puritatii
comunitatii si stabilirea cat mai exacta a raportului
dintre forma devianta si reactia punitiva.
Contemporaneitatea a impus asistenta
sociala (stiintifica) si a facut din dimensiunea
asistentiala un departament vital al functionarii sociale.
intrucat trebuie sa raspunda eficient unui numar foarte
mare de apeluri, asistenta sociala actuala si-a construit
propriile orientari principiale care ii dirijeaza alocarea si
care corespund urmatoarelor caracteristici generale:
a)
reflecta reprezentarile si mentalitatile
colective despre sfera demografica a subnormalitatii;
b) se
origineaza in asistarea sociala traditionala si
exprima, cel putin in parte, aceleasi tendinte;
c)
definesc forta de ansamblu a sistemului national de
asistenta : cu cat capacitatea interventionista este mai
mare, cu atat numarul principiilor la care ne referim este mai mare
si tinde sa insumeze toate exigentele principiale, chiar daca
unele au valabilitate doar sectoriala (este vorba despre principiile
respectate in asistenta sociala a copilului, a familiei, a
somerilor, a grupurilor minoritare etc, care sunt extinse de la nivelul
unui domeniu special la nivelul intregului departament al asistentei
sociale);
d)
selectarea si formularea lor se datoreaza nu atat
aplicarii unor criterii stiintifice de ocrotire sociala,
cat presiunii unor imperative morale de functionare a grupurilor umane.
Aceste caracteristici generale sunt mai usor
de inteles daca trecem in revista criteriile aplicate sau
macar recomandate in alocarea/practicarea asistentei sociale:
1) Orice individ trebuie sa fie asistat
pentru a avea o sursa minima de venit sau de intretinere. O
astfel de orientare este, desigur, laudabila, dar, din pacate,
ea ramane la stadiul de intentie. Unele categorii umane din tara
noastra - ne referim la persoanele care nu au un domiciliu stabil, nu sunt
cuprinse in reteaua de institutii si servicii asistentiale,
nu stiu ca ar putea beneficia de ajutor
social, nu au documente de identitate etc. - nu detin nici cele mai
elementare conditii de subzistenta; alte categorii de indivizi
(somerii, persoanele active cu salarii foarte mici, familiile cu
multi copii, batranii fara pensii sau cu pensii mici etc.)
nu au cum sa-si asigure necesarul existential, iar masurile
de protectie sociala nu compenseaza marimea deficitului.
Cercetarile sociologice au demonstrat ca prin „intretinere'
romanii inteleg, inainte de toate, alimentatie (partea
covarsitoare a veniturilor lor se cheltuieste in aceasta
directie), iar, din acest punct de vedere, comunitatile
satesti par a fi privilegiate: ofera sansa unui consum
alimentar minimal (nu punem in discutie calitatea acestuia). Economia
domestica rurala intr-un stat caracterizat prin saracie -
cum este Romania - a facut ca principiul pe care il analizam sa
nu fie pur demagogic : exista, pe ansamblu, resurse minime de
intretinere in interiorul satului, prin complementaritatea relationala
sat - oras unii citadini isi procura o parte din bunuri din
mediul rural, iar asistenta sociala din spatiul urban se poate
organiza mai bine11 in dauna (sau, oricum, prin neglijarea) celei
din spatiul satului. in general, imperativitatea respectarii acestei
orientari principiale este constientizata de instantele
responsabile de ocrotirea sociala, insa efectele reale asupra
asistatilor sunt cel mult la un nivel de supravietuire.
2) Copiii
si tinerii trebuie sa aiba prioritate asistentiala. Cu
cat se intervine mai rapid si mai eficient in asistarea generatiei
tinere, cu atat mai mult se evita cresterea cheltuielilor
asistentiale de mai tarziu. Insuficientele actuale care
marcheaza aceste parti ale populatiei (abandonarea
copiilor, de catre familiile de provenienta, abuzurile asupra
copiilor, necuprinderea copiilor in procesul de invatamant,
organizarea copiilor si tinerilor in bande, expunerea copiilor si
tinerilor la consumul de alcool si droguri, la practicarea
prostitutiei, la dobandirea unor boli etc.) se pot prelungi in
esecuri la varsta maturitatii, in multiplicarea modelului
disfunctional in familiile pe care ei insisi le vor forma, in
erodarea zestrei genetice a natiunii, in proliferarea conflictelor si
discriminarilor etc. Finalmente, aceste efecte echivaleaza in orice
spatiu societal cu micsorarea sanselor de progres sociocultural.
Este cunoscut faptul ca generatia tanara are
potentialul creativ cel mai ridicat, iar daca acesta nu este
stimulat, protejat si valorizat nu se va ajunge decat la reproducerea
subdezvoltarii si la supraincarcarea serviciilor de
asistenta sociala.
3) Demersurile
asistentiale trebuie sa aiba durate variabile, determinate de
posibilitatile de restituire a asistatilor in structurile
sociale normale. Taxonomia „cazurilor' sociale poate fi redusa,
din ratiuni metodologice si organizatorice, la doua clase:
indivizi irecuperabili (deficientii mintal, persoanele cu handicap fizic
foarte grav, bolnavii de SIDA) si indivizi recuperabili (toti cei
care nu fac parte din prima categorie). Gravitatea anormalitatii
celor din prima clasa forteaza societatea sa le acorde
asistenta pe durata nelimitata; in schimb, pentru cei din
al doilea grup, interventiile trebuie esalonate, dirijate in asa
fel incat, dupa o perioada oarecare, ei sa nu mai aiba
nevoie de asistenta. Recuperarea lor reprezinta un act de
stabilitate si sanatate sociala; in plus, dupa
intrarea acestora in perimetrul normalitatii, ei insisi vor
deveni surse de asistare sociala.
11. Cele mai multe institutii si
servicii de asistenta sociala sunt situate in mediul urban,
functionarea lor este mult mai prezenta in oras decat in sat,
numarul specialistilor din reteaua de asistenta
sociala urbana este mult mai mare decat cel din spatiul
satesc, cu toate ca originea rezidentiala a
asistatilor este adesea rurala.
Problema limitarii duratei asistarii
este identificabila cu usurinta peste tot in lume in
mentiunile normative legate de persoanele care beneficiaza de
alocatie de intretinere, ajutor de somaj, alocatie de
sprijin, concediu de maternitate, concedii pentru cresterea copilului etc.
Pentru cele mai multe situatii insa, perioada de asistare nu este
specificata, iar tendinta este de a o micsora cat mai mult
posibil. Daca nu se face rabat de la scopul recuperarii
clientilor, atunci reducerea nefortata a duratei de asistare a
acestora reprezinta, probabil, cel mai consistent indicator al
eficientei serviciilor de asistenta sociala.
4) Preventia
este la fel de importanta (daca nu chiar mai importanta) ca
interventia asistentiala. Daca prin interventie
trebuie sa se ajunga la recuperarea asistatului, atunci prin
preventie ar trebui ca acesta sa fie avertizat asupra neajunsurilor
intrarii in starea de anormalitate si sa fie pregatit in
privinta consecintelor, atat pozitive, cat si negative, generate
de actul de asistare. De foarte multe ori activitatile de informare
desfasurate de juristi, politisti, medici, educatori
s.a. au inhibat inclinatiile deviante ale indivizilor si au
amanat ori chiar au inlaturat definitiv patrunderea lor in sfera
subnormalitatii. Asistentul social insusi trebuie nu doar
sa intervina, ci si sa previna ; de pilda,
inainte de a proceda la institutionalizarea unui copil,' se cuvine ca
familia din care provine acesta sa fie avizata si asupra unor
carente pe care asistenta sociala nu le poate evita in totalitate: insuficientele de ordin afectiv,
dificultatile de socializare, blocajele din dezvoltarea
intelectuala etc. Prin discutii argumentate, numarul
eligibililor pentru asistenta sociala scade, grupul de
apartenenta se implica/mobilizeaza mai mult, potentialul
client isi descopera calitati si sanse noi de
reabilitare. De aceea, putem spune ca, in esenta, preventia
nu este altceva decat o asistenta prealabila cu efecte mari,
nestigmatizante si cu costuri foarte mici, in comparatie cu cele ale
interventiei.
5) Maximizarea
demersurilor de asistenta sociala este posibila, de
regula, in urma asocierii eforturilor asistentilor sociali cu cele
ale familiei din care face parte asistatul. Foarte multi teoreticieni
apreciaza ca familia este institutia cu influenta asistentiala
individualizata cea mai ridicata. Din acest motiv, trebuie
utilizata forta recuperatorie de care ea dispune. in mod
obisnuit, grupul familial ofera fiecarui membru al ei
raspuns afectiv, onestitate, comunicare intensa, toleranta
neconditionata etc., toate aceste oferte facand parte din ceea
ce numeam in paginile anterioare „spirit comunitar'. intrucat rolul
terapeutic al climatului indus de spiritul comunitar este indubitabil,
institutiile de asistenta sociala se vad nevoite
sa il foloseasca, atunci cand el exista, ori sa il simuleze
si sa il amplaseze pe asistat intr-un astfel de mediu, atunci cand
legaturile dintre individ si familie sunt intrerupte (sunt
putine cazurile in care asistatul nu isi cunoaste deloc familia
sau nu isi revendica o origine familiala). in aceasta
ultima varianta, asistatul este antrenat intr-un grup mic,
alaturi de alte persoane de conditie asemanatoare, sa
joace roluri de tip familial:
prepararea hranei, efectuarea curateniei in
locuinta, distribuirea responsabilitatilor in functie
de particularitatile individuale, intrajutorarea in munca,
luarea unor decizii prin consultarea intregului grup, servirea mesei
impreuna etc. Un astfel de grup - care de fapt mimeaza/sugereaza
familia - este necesar atunci cand asistatii sunt
institutionalizati si resimt puternic absenta
consangvinilor sau atunci cand ei nu au avut niciodata experienta
functionarii unei familii normale. Multi dintre asistatii
actuali din Romania, in special copiii, sunt victime ale disfunctiilor
intra-familiale si au fost uitati, abandonati in institutii
de ocrotire. Exista insa numeroase persoane asistate (batrani, copii, bolnavi)
care fie raman in mediul familial, fie sunt institutionalizate, dar
pastreaza legaturi intense cu familia. Din aceste mentiuni
deriva doua concluzii care se regasesc in orientarea
principiala a asistentei sociale :
a)
probabilitatea recuperarii indivizilor asistati este cu atat
mai mare cu cat grupurile familiale din care acestia provin se
implica mai mult si isi coreleaza actiunile cu cele
ale asistentilor sociali;
b)
daca normalitatea individuala depinde atat de mult de familie,
atunci asistenta sociala trebuie sa actioneze prevalent
pentru a optimiza starea acestui grup, asigurandu-si astfel un asociat
insemnat in asistarea indivizilor.
6) Interventia
asisientiala este alocata nu atat in functie de scopurile
personale ale asistatilor, cat de scopurile de baza ale
colectivitatii. O parte a actelor de asistenta
sociala sunt rezultatul unor apeluri individuale (ori ale grupurilor puternic
individualizate), iar cealalta parte sunt urmarea sesizarilor din
oficiu ale institutiilor de profil. Cele dintai (de pilda, cererea
unui individ de a primi ajutor de somaj ori solicitarea unor membri ai
unui grup sexual minoritar de a dobandi dreptul de incheiere a
casatoriei, desi sunt persoane de acelasi sex) raspund
unor nevoi particulare ; cele din urma (spre exemplu,
institutionalizarea unui copil abuzat de parinti sau trimiterea
unui minor intr-un centru de reeducare) reflecta natura scopurilor
colectivitatii in raporturile cu cei care o compun. Deoarece
existenta este concreta, scopurile cu adevarat importante par a
fi doar cele individuale; de realizarea
acestora depinde marimea satisfactiei traite de o persoana.
Societatile, colectivitatile, grupurile eterogene nu
valideaza insa decat numai unele dintre scopurile personale, si
anume pe cele care sunt in consonanta cu obiectivele
majoritatii. Prin urmare, grupul este tiranic in relatia cu
individul: decide ce anume este cu adevarat important pentru individ, il
orienteaza valoric, il asista in imprejurari concrete etc., in
ultima instanta, il indruma sa-si pastreze
normalitatea. Acest ultim aspect este si scopul generic urmarit
de societate, mai ales prin serviciile de asistenta sociala.
Dupa atingerea acestui obiectiv de baza, individul are libertatea de
a se axa pe urmarirea unor mobiluri mult mai inalte. Or, acestea nu mai au
nevoie de sprijin asistential pentru ca depasesc
amplitudinea scopurilor sistemului de ocrotire sociala.
7) Asistenta
centrata pe individ trebuie sa prevaleze in comparatie cu
asistenta centrata pe grup. Deficitul functional dintr-o
societate este resimtit diferit de la un grup la altul si de la un
individ la altul. Alocarea asistarii este mai convenabila atunci cand
sunt solutionate problemele grupurilor deoarece, prin aceasta
optiune, cel putin din punct de vedere teoretic, creste
numarul asistatilor. in realitate, din cauza principiului
„minoritatea se supune majoritatii', este posibil sa se
rezolve unele neajunsuri ale grupului in conditiile in care unii membri ai
acestuia isi conserva starea de nemultumire. Mai mult, daca
numarul problemelor sociale este mare si se aplica de fiecare
data acest principiu, s-ar putea ajunge in situatia in care nici un
membru al grupului sa nu fie total multumit pentru ca fiecare
este vulnerabil intr-o directie sau alta, in care este si minoritar.
Neglijand aceasta perspectiva, se ajunge la o stare paradoxala:
toti membrii societatii sunt revoltati de modul cum
functioneaza sistemul, desi la nivelul fiecarui sector al
vietii sociale (inclusiv la nivelul fiecarei probleme) exista o
majoritate care ar trebui sa genereze stabilitate. Cu alte cuvinte,
potrivit rationamentului anterior, toti oamenii dintr-o societate in
care se practica asistenta grupurilor pot spune despre ei ca
sunt „partial multumiti' sau „partial
nemultumiti'.
intrucat nemultumirea este traita,
de regula, la o intensitate mai mare decat satisfactia, societatea
pare sa fie in criza. inlaturarea starii critice
obliga la implicarea si mai ampla a serviciilor de
asistenta sociala. Daca si de aceasta data
demersurile asistentiale vor fi centrate tot pe grup, nu se va ajunge la
rezolvarea exhaustiva (fapt, de altfel, imposibil), iar relatia
dintre criza si asistenta sociala intra intr-un cerc
vicios. Depasirea acestui impas este realizabila prin centrarea
actelor de asistenta pe individ, chiar daca nici acum nu se
obtine mult dorita rezolvare a problemelor tuturor indivizilor : unii vor
fi recuperati, altii vor fi ajutati doar partial, iar
altii (pentru ca nu solicita sau nu se poate ceea ce
revendica ei) nu vor fi avantajati deloc de sistemul
asistential.
Centrarea interventiilor pe grup a dominat
inainte de secolul XX, respectiv in perioada traditionala a
asistarii. in prezent, se practica in mod predilect asistenta
sociala a indivizilor si se vorbeste tot mai mult de
asistenta sociala a grupurilor minoritare, intelegandu-se prin
aceasta din urma toate elementele de teorie si practica
asistentiala referitoare la grupurile care au multe
trasaturi omogene ce le individualizeaza/particularizeaza
in raport cu altele si care fac din conservarea trasaturilor
particulare un obiectiv existential fundamental. Chiar in cazul acestor
grupuri, asistenta sociala devine cu adevarat eficienta
daca este centrata tot pe individ. Oricum, grupurile minoritare
ridica probleme speciale, mai ales in privinta drepturilor si
obligatiilor ce le revin, si din acest motiv asistenta
sociala practicata in cadrul acestora necesita o atentie
aparte. Dreptul la minoritate tinde sa devina o sursa
speciala de drept; in consecinta, solutionarea problemelor
asistentiale ale unui singur minoritar se amplifica in plan simbolic
atat de mult incat apare ca o „achizitie-asistare' centrata pe
intregul grup minoritar, si nu doar o interventie
asistentiala asupra unei persoane oarecare.
Cel putin din punct de vedere birocratic,
pentru guvernanti si pentru cei abilitati sa exercite
protectia sociala, este mai confortabil sa
infaptuiasca interventii centrate pe grup. Profunzimea actului
asistential si masura eficientei lui se vor regasi
insa in starea indivizilor concreti, si nu in scopurile mecanice
ale sistemului social. Asa se si explica de ce asistenta
centrata pe individ trebuie/tinde sa prevaleze in raport cu cea care
are ca obiect grupul.
Am prezentat si explicitat sumar sapte
orientari principiale pe care le-am considerat a fi cele mai active in
alocarea actuala a asistentei: orice individ trebuie sa fie
asistat pentru a avea o sursa minima de intretinere; copiii
si tinerii trebuie sa aiba prioritate asistentiala;
demersurile asistentiale trebuie sa aiba durate variabile,
determinate de posibilitatile de restituire a asistatilor in
structurile sociale normale; preventia este la fel de
importanta (daca nu chiar mai importanta) ca interventia
asistentiala; maximizarea demersurilor de asistenta
sociala este posibila, de regula, in urma asocierii eforturilor
asistentilor sociali cu cele ale familiei din care face parte asistatul;
interventia asistentiala este alocata nu atat in functie
de scopurile personale ale asistatilor, cat de scopurile de baza ale
colectivitatii; asistenta centrata pe individ
trebuie sa prevaleze in comparatie cu asistenta centrata pe
grup.
Din corelarea acestor exigente rezulta
esenta morala si practica a sistemului national de
asistenta sociala, iar acest aspect trebuia neaparat
consfintit intr-un act normativ. in acest sens a aparut Legea nr.
705/3 decembrie 2001, din cuprinsul careia amintim unele principii generale
ale sistemului asistential, intrucat intaresc afirmatiile
noastre din paginile anterioare:
a) respectarea demnitatii umane
(fiecarui individ trebuie sa i se garanteze existenta
libera si demna);
b)
universalitatea (orice persoana are dreptul la asistenta
sociala in conformitate cu legile in vigoare);
c)
solidaritatea sociala (comunitatea trebuie sa intervina
in sprijinirea celor care au nevoie de ajutor);
d)
parteneriatul (serviciile sociale sunt rezultatul cooperarii dintre
institutiile publice si organizatiile societatii
civile);
e) subsidiaritatea
(statul intervine atunci cand asistenta locala nu este
eficienta).
Daca la acestea mai adaugam si
faptul ca legea specifica dreptul la asistenta pentru
„toti cetatenii romani cu domiciliul in Romania, fara
deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de
limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenta
politica, de avere sau de origine sociala', precum si
cetatenilor altor state si apatrizilor care au domiciliul sau
rezidenta in spatiul romanesc, atunci principialitatea
orientarii interventiilor sociale nu mai poate fi pusa la
indoiala. Eventualele rezerve se mai pot formula in legatura cu
abilitatile actionale ale asistentilor sociali,
credibilitatea sociala a institutiilor de asistenta,
eligibilitatea beneficiarilor, consecventa invocarii/respectarii
fondului normativ s.a. Dincolo de eficienta ori ineficienta
interventiilor asistentiale practicate in spatiul romanesc,
orientarile principiale la care ne-am referit confera consistenta
si autoritate sistemului national de asistenta sociala.
Bibliografie selectiva
Alexiu, T.; Sellick, C, Asistenta
sociala in Marea Britanie si Romania, UNICEF, Bucuresti, 2000.
Andrei, R, Opere sociologice, Editura
Academiei, Bucuresti, 1975.
Arendt, H., Originile totalitarismului, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1994.
Barnett, S.A., Biologie si libertate, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1995.
Badina, O., Cercetare sociologica
concreta. Traditii romanesti, Editura Politica,
Bucuresti, 1966.
Badina, O., Dimitrie Gusti, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1965.
Barbat, V., Dinamism cultural, Editura Librariei Lepage,
Cluj-Napoca, 1928.
Bocancea, C.; Neamtu, G., Elemente de
asistenta sociala, Editura Polirom, Iasi, 1998.
Dramba, Ov., Istoria culturii si
civilizatiei, voi. IV, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1994.
Dvoracek, M., Istoria dreptului romanesc, Editura
Fundatiei „Chemarea', Iasi, 1992.
Eibel-Eibesfeldt, I., Agresivitatea umana,
Editura Trei, Bucuresti, 1995.
Eibel-Eibesfeldt, I., Iubire si ura, Editura Trei, Bucuresti, 1998.
Giddens, A., Sociologie, Editura ALL,
Bucuresti, 2000.
Gomoiu, N., Preotimea in slujba operelor de
ocrotire si medicina sociala, Bucuresti, 1927.
Gusti, D., Opere. Despre cultura, Fundatia
„Dimitrie Gusti', Buzau, 1996.
Gusti, D., Sociologia natiunii si
a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1997.
Gusti, D., Un an de activitate la
Ministerul Instructiei, Cultelor si Artelor, Bucuresti,
1934.
Howe, D., Introducere in teoria asistentei
sociale, Editura MarLink, Bucuresti, 2000.
Marshall, M., Asistenta sociala pentru
batrani, Editura Alternative, Bucuresti, 1993.
Manoiu, F.; Epureanu, V., Asistenta
sociala in Romania, Editura ALL, Bucuresti,
1996.
Miftode, V., Fundamente ale asistentei
sociale, Editura Eminescu, Bucuresti, 1999.
