Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE


Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

CONCEPTE DE BAZA ALE KINESIOLOGIEI

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Originea si evolutia jocului de handbal
Modelul antrenamentului sportiv: Rationalizarea si standardizarea antrenamentului sportiv. Elaborarea modelului sportiv.
METODICA INVATARII TEHNICII ARUNCARII DISCULUI
REGULAMENTUL GENERAL FINA
ALCATUIREA RATIEI ALIMENTARE A SPORTIVULUI
Arbitrii, scorerul si cronometrorul – arbitrul de handbal
BAZELE TEHNICII ARUNCARILOR
TEORIA SI METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV SAU STIINTA SPORTULUI
Antrenament tehnic – copii intre 10 – 12 ani - fotbal
EDUCATIA FIZICA SI SPORTUL CA ACTIVITATI SOCIALE

TERMENI importanti pentru acest document

: kinesiologie Valori promovate de activitaC89Bile motrice prin competiC89Bie : : : conceptul de talent in handbal :

CONCEPTE DE BAZA ALE KINESIOLOGIEI

Pentru a comunica, este nevoie de cuvinte. Pentru a te face inteles la nivelul comunitatii academice sau stiintifice, sunt necesare conceptele. Pentru a impune o disciplina, este nevoie de o constructie mai elaborata si de un limbaj stiintific propriu;  ca orice stiinta, kinesiologia opereaza cu un ansamblu de notiuni (concepte) reunite intr-o teorie stiintifica, a carei structura logica este o conditie esentiala pentru recunoasterea sa.

Premisa de la care pornim in acest demers este aceea ca limbajul stiintific este un limbaj obiectiv, impersonal, atemporal, aspatial.[1] El descrie fapte si relatiile dintre acestea, delimitand cu precizie obiectele fizice de cele logice si faptele certe de cele incerte.

De asemenea, limbajul stiintific este sobru in descrieri, schematic in demonstratii si tinde sa se matematizeze, mai ales in ultimele decenii cand o mare parte din gandirea de rutina a fost transferata calculatoarelor.

Constructia simbolica a acestei teorii despre motricitatea umana cuprinde un set de termeni de specialitate, un sens in care acestia sunt utilizati - semantica teoriei, precum si regulile privind relatiile dintre termeni - sintactica teoriei (A. Dragnea si colab., 2002).

Aparatul notional este, asadar, un element-cheie in recunoasterea statutului de disciplina stiintifica al kinesiologiei, deoarece conceptul (cuvantul) confera evenimentului sau realitatii o identitate distincta. Absenta cuvantului inseamna de multe ori lipsa procedurilor de investigatie a domeniului. De aici rezulta necesitatea clarificarii sau crearii  unor concepte  noi, necesare unei analize originale sau aprofundate a kinesiologiei.

In demersul nostru, am considerat necesar sa preluam o parte din familia de termeni a Teoriei activitatilor motrice, deoarece evolutia domeniului a demonstrat valabilitatea acestora, ca de altfel a intregului ansamblu de idei al acestei discipline. Cativa termeni au fost substituiti cu altii mai expresivi, mai fideli, pe masura cresterii volumului de informatii si a aparitiei unor tendinte in activitatea practica. Multi termeni stiintifici sunt derivati din limbile latina sau greaca, altii provin din limbile franceza si engleza, imbracand forma neologismelor. In general, un lexic comun si acceptat de toti este o exigenta fundamentala pentru progresul stiintific, facand posibila comunicarea intre specialisti. In acest context, neologismele sunt absolut necesare pentru imbogatirea fondului de cuvinte cu ajutorul carora conturam problematica de studiu a domeniului. Aceasta este una dintre caracteristicile limbajului stiintific modern si desemneaza evolutia sa dinamica.

Cu toate acestea, P. Parlebas (1981) afirma ca exista si sceptici care aduc critici utilitatii existentei unui limbaj stiintific pentru acest domeniu. Sa vedem, pe scurt, care sunt argumentele lor:

▫ Structurarea unui vocabular stiintific reprezinta, spun criticii, o falsa necesitate, in conditiile in care exista suficiente cuvinte in limbajul curent,  cunoscute de marea masa a populatiei si care raspund nevoilor actuale de cunoastere.

Comentariu: Evident, vocabularul sportiv este extrem de bogat, fiind alimentat de elemente specifice fiecarei ramuri si probe, legate fie de tehnica, fie de tactica actiunilor concrete de pe teren. Vocabularul sportiv cuprinde elemente proprii celui care executa tehnica respectiva, elemente specifice profesorului sau antrenorului si elemente specifice celui care priveste de pe margine spectacolul sportiv. In consecinta, P. Parlebas identifica un limbaj de executie, unul de prescriptie si unul de descriere. In opozitie cu vocabularul sportiv, practica stiintifica impune un limbaj care exclude elementul pitoresc sau emotional, prin evidentierea unor concepte relevante pentru natura generala a fenomenelor studiate. Daca o executie tehnica se poate realiza fara ca sportivul sa posede un limbaj pretentios, studiul stiintific are absoluta nevoie de acest instrument. Stiinta nu opereaza cu termeni familiari, ci cu termeni rigurosi, precisi, care permit si prefigureaza controlul, modelarea, chiar matematizarea proceselor. Trebuie remarcat ca termenii stiintifici nu se opun si nici nu neaga termenii tehnici, ci au pur si simplu alta menire: aceea de a desprinde esentialul, dincolo de coloritul afectiv. Prin urmare, lexicul stiintific si cel tehnic sunt complementare, amandoua imbogatind, in idei, activitatea practica.

▫ Eforturile de a inova terminologia domeniului se desfasoara departe de realitatea concreta, printr-o atitudine intelectualista ce minimalizeaza rolul practicii.

Comentariu: Nimic mai fals ! Suntem pe deplin de acord ca, uneori, descrierea fenomenului nu are nevoie de concepte complicate, iar declamarea unor adevaruri banale utilizand termeni sofisticati nu aduce nimic valoros. Dar nici nu trebuie sa simplificam pana la vulgarizare fenomenul sportiv, mai ales atunci cand redactam o lucrare stiintifica sau elaboram o prelegere universitara. Minimalizarea realitatii concrete este de asemenea o acuzatie discutabila… in fond, prin observarea „realitatii”, toti putem afirma ca “Soarele se invarteste in jurul Pamanului”. Faptele stiintifice demonstreaza insa contrariul ! Iata ca, pentru a cunoaste cu adevarat realitatea concreta, trebuie sa te distantezi de ea si uneori chiar sa negi evidentele.

▫ In ipoteza in care terminologia este necesara, nu ar fi mai bine sa se transfere concepte din alte stiinte  recunoscute (biologice, umaniste), care sa fie aplicate in domeniul educatiei fizice, sportului, kinetoterapiei ?

Comentariu: La inceputurile sale, „stiinta educatiei fizice si sportului” abunda in notiuni specifice anatomiei, fiziologiei sau biomecanicii, ca urmare a „infeudarii” acesteia stiintelor biologice. In ultimele decenii, stiintele umaniste, in special psihologia, au revendicat statutul de „protector”, transferand si vocabularul lui Wallon, Piaget, Freud sau Marcuse. Perspectiva pluridisciplinara din ultimii ani a condus la un caleidoscop eterogen ???, la un inventar de idei de provenienta diferita, fara prea mare legatura intre ele. Interdisciplinaritatea, la randul ei, favorizeaza investigarea domeniului nostru din unghiuri diferite, dar circumscrise disciplinelor initiale (de exemplu, sociologia sportului initiaza cercetari a caror semnificatie depinde de cadrul general al acestei specialitati, de asemenea fiziologia efortului, desprinsa din disciplinele bio-medicale).

Este aceasta abordare suficienta ? Categoric, nu, daca pornim de la un adevar simplu: domeniul practicarii exercitiilor fizice poseda o specificitate evidenta, iar subiectul implicat in exersare nu se identifica nici cu dispozitivele mecanice simple, nici cu cele energetice, nici cu “corpul-masina”. In aceste conditii, pe fondul stabilirii unui obiect propriu de studiu pentru disciplina kinesiologie (detaliat in capitolul 1), se constituie un lexic (apropiat altor discipline, cum sunt Teoria activitatilor motrice, Teoria educatiei fizice si sportului) care isi articuleaza structura pe campul actiunii motrice, ca element structural fundamental. Acesti termeni consacra afirmarea unei identitati care nu este doar a acestei discipline, ci a intregului domeniu, pe care acestia il pun in evidenta. Analiza critica a acestui limbaj este binevenita, atata timp cat intareste separarea temelor noastre de studiu de temele altor discipline. Asadar, o terminologie proprie evidentiaza o problematica proprie, iar un limbaj stiintific traduce o maniera noua de a concepe activitatile motrice, in sfera general umana a invatarii, dezvoltarii, comunicarii etc.

In mod obisnuit, se pot identifica doua tipuri de lexic: unul orientat spre cuvantul care denumeste, iar celalalt orientat in principal spre explicitarea activitatii denumite. Am optat pentru cea de-a doua abordare, ce vizeaza realitatea extralingvistica, mai interesanta si considerata mai putin abstracta de catre specialistii in kinesiologie. Evident, acestia sunt mai putin dornici de analize etimologice si mai captivati de continutul explicativ si de exemplificarile ilustrative ???.

Prezentam in cele ce urmeaza un mini-lexic, ce include un numar de………. concepte de baza pe care kinesiologia, ca domeniu academic, le utilizeaza, indiferent de activitatile specifice analizate. Termenii nu reprezinta decat un esantion redus, dar reprezentativ pentru toate tipurile de experiente motrice pe care practica le consemneaza (educatie fizica, sport, activitati de loisir, kinetoterapie, expresie corporala). Definitiile care urmeaza sunt insotite de comentarii clarificatoare, care ancoreaza termenul respectiv in realitatea concreta a activitatilor evocate. Speram, astfel, ca cititorul nu va fi plictisit de definitii seci, ci va gasi interpretari originale si utile pentru reflectia teoretica si experienta practica. Trasatura distinctiva a acestui mini-lexic este existenta relatiilor multiple dintre termenii evocati; aceste relatii dau sens fiecarui element component si reprezinta cheia intelegerii fenomenelor, in ansamblul lor. De exemplu, notiunea de actiune motrica nu capata sens decat prin raportarea la actul motric sau la activitatea motrica, iar termenul psihomotricitate se defineste mai clar prin opozitie cu sociomotricitatea.

Prezentam in cele ce urmeaza notiunile de baza ale kinesiologiei:

Situatia motrica este un ansamblu de date obiective si subiective, ce caracterizeaza o actiune motrica a unui subiect ce realizeaza o sarcina motrica (P.Parlebas, 1981). Datele obiective sunt direct asociate sarcinii motrice: caracteristicile spatiale, ale obiectelor, ale subiectilor, numar de participanti, aspecte de regulament etc. Datele subiective sunt asociate motivatiei, perceptiilor, asteptarilor, anticiparilor sale (in rezumat, conduitei motrice). Prin extensie, putem spune ca un anumit atlet care realizeaza saritura in lungime cu elan, jocul bilateral de fotbal intre Steaua si Real Madrid, scrimerul Covaliu care realizeaza un asalt sau pacientul X care reinvata mecanismul mersului dupa un traumatism, reprezinta tot atatea situatii motrice particulare, deoarece contextul imbraca aspecte care nu se regasesc in alte situatii similare. Per ansamblu, situatia motrica poate imbraca doua aspecte, care conduc de altfel la doua campuri de investigatii extrem de interesante pentru domeniu: psihomotricitatea si sociomotricitatea

Concepte inrudite → sarcina motrica, situatie psihomotrica, situatie sociomotrica, conduita motrica, comportament motric

Situatia psihomotrica se caracterizeaza printr-o actiune izolata si de regula, prin absenta comunicarii (practice) cu partenerii si adversarii. Este vorba despre asa-numitele probe „pure si dure”, in care subiectul invinge timpul, spatiul sau pe el insusi (vezi schema). Psihomotricitatea este rezultatul integrarii functiilor motrice si mentale, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul sau[2]. Prin urmare, aceasta trateaza problematica motricitatii privita din interior, de catre individul care simte, alege, decide, comunica, deci care traieste subiectiv miscarea.  Gestul motric, spunea Wallon, are un dublu scop: „sa produca o modificare a lumii exterioare, prin declansarea unei actiuni si sa faca sa rasune in sine lumea exterioara”. Nu intamplator, evolutia educatiei fizice moderne spre domeniul psihomotor reprezinta un fapt pozitiv, mai ales acum, cand aceasta disciplina “coboara” la ciclul primar, fiind predata de catre profesorii de specialitate. Efectele acestei masuri salutare nu vor intarzia sa apara.

Importanta practicilor psihomotrice este semnificativa in special la primele varste ale copilariei, cand acestea imbraca forma jocului spontan, dar si activitatile profesionale sau de loisir. In acestea din urma, contactul cu mediul natural influenteaza activitatea perceptiva si decizionala, mai ales in alpinism, schi, scufundari, rafting etc. De asemenea, tot ceea ce are legatura cu bazele generale ale miscarilor, priveste domeniul psihomotor; gimnastica de baza, esentiala pentru orice tip de activitate, este intim legata de constientizarea schemei corporale. Stimularea permanenta a simtului kinestezic, utilizarea incordarii si relaxarii musculare, perceperea ritmului, accentul pe controlul postural-segmentar, reprezinta modalitati de educare a sferei psihomotorii. Trei elemente diferite ca semnificatie pot veni in sprijinul celor afirmate:

-         Atitudinea corporala nu mai este astazi considerata de natura strict biomecanica si morfologica, ci ca un mod de comportare si adaptare, iar acest fapt traduce o experienta psihomotorie.

-         Invatarea unor elemente din sporturi ca natatia si atletismul, se bazeaza pe aceeasi abordare, in sensul ca subiectul nu repeta mecanic gesturi formale, ci constientizeaza propria motricitate in relatie cu mediul sau cu obstacolele pe care le are de depasit. Pentru invatarea tehnicii, profesorul trebuie sa puna subiectul in situatii ce reclama coordonare, perceptii fine sau ajustari spatio-temporale. Daca ne referim la dans, atunci am putea plasa aceasta activitate suta la suta in domeniul psiho-motor, prin rafinarea schemei corporale, prin interiorizarea miscarii, prin interventia afectivitatii care confera o dimensiune noua gestului motric: expresivitatea. In sfera dansului, motricitatea devine emotie, creatie, comunicare, limbaj (P.Parlebas, 1990). Si numai atunci, personalitatea subiectului se elibereaza si se impune in fata normelor si regulilor stricte, impersonale.

-         Sportul de performanta utilizeaza din ce in ce mai mult metode bazate pe adaptarile senzori-motrice. Sportivul isi dezvolta constant controlul corporal in actiunile statice si dinamice, isi stapaneste deplasarile in spatiu, controleaza traiectoriile si vitezele de lucru, pe baza unor reprezentari ideomotrice fidele. Aceste elemente sunt de fapt componentele domeniului psihomotor: schema corporala, lateralitatea, ideomotricitatea, inteligenta motrica, organizarea raspunsurilor motorii. Amintim contributiile lui Teissie, Le Boulch (Franta), V. Horghidan (Romania), in aprofundarea activitatilor fizice din perspectiva psihomotricitatii. Vom reveni asupra acestor contributii, pe parcursul acestei lucrari.

Concepte inrudite → situatie motrica, situatie sociomotrica, psihomotricitate

Situatia sociomotrica se caracterizeaza prin prezenta comunicarii (practice) cu partenerii si adversarii. In acest context, interactiunea motrica este esentiala. Sociomotricitatea reuneste interactiunile sociale si motrice, in cadrul sporturilor (activitatilor) colective. In cazul unei actiuni colective, nu se realizeaza doar o insumare a actiunilor coechipierilor, ci o reconversie originala a actiunilor fiecaruia, in ideea de a se completa, compensa etc (vezi pasa pe o pozitie viitoare, ca si pasa catre un coechipier favorit). Toate aceste interactiuni fac posibile conjugarea si opozitia fortelor, intr-o schema colectiva plina de semnificatii.

 Interactiunea motrica imbraca doua forme: comunicarea si contra-comunicarea, prezente in multe ramuri de sport. In jocurile sportive, aceste interactiuni tin de logica interna a acestora,  de exemplu: rolul sociomotric al unui jucator, retelele de comunicare in anumite faze ale jocului, modalitati de solidarizare cu coechipierii sau de ruptura cu adversarul etc. Unii specialisti introduc chiar termenul de intermotricitate, ca specie originala ce reclama antrenarea unor procese socio-cognitive, neintalnite in sporturile individuale. Mult timp s-a considerat ca pentru a antrena jucatorii, este suficient sa se lucreze in relatia 1 la 1, argumentandu-se ca prioritara este stapanirea tehnicii. Nimic mai fals! Jucatorii nu actioneaza unii langa altii, ci impreuna cu coechipierii si impotriva adversarilor. Merand (1968) afirma ca intr-un meci, se confrunta doua grupuri de forte, care se definesc unul in raport de celalalt si astfel, fiecare jucator devine intr-o mare masura produsul acelei confruntari. Pornind de la aceasta premisa, toata conceptia de lucru si metodologia de antrenament se schimba radical. Incepand cu relatia 2 la 2 (proba de dublu in tenis), 3 la 3 (volei), si pana la opozitia a doua grupuri de 15 jucatori (rugby), situatiile ofera modele de interactiune sociala si motrica, in care se regasesc asocierea si opozitia fortelor, ce transforma decisiv caracteristicile motricitatii. Iata motivul pentru care Parlebas a introdus acest concept, pe care l-a fundamentat intr-o maniera riguroasa.[3] Autorul afirma ca sporturile colective nu au doar un determinism material, ci mai ales un determinism uman, in care fiecare participant se inscrie intr-un “puzzle” conceput cu finete de antrenor si jucator. Jucatorul trebuie sa aiba o reprezentare dinamica a campului de joc, cu liniile de forta imediate si potentiale, in care sa isi gaseasca locul cu inspiratie. Un demarcaj, un dribbling, o pasa inspirata sau un blocaj reprezinta exemple de situatii socio-motrice. Nu intamplator, conceptului de inteligenta motrica, i se adauga cel de inteligenta socio-motrica, ce exprima capacitatea de a rezolva o situatie de joc, cu ajutorul anticiparii, intelegerii, interpretarii si deciziei corecte. Un  jucator inteligent are o plasticitate a conduitei, ce ii permite sa se adapteze in timp real la schimbarile de context, are viziunea jocului in ansamblu, gestioneaza concomitent mai multe actiuni, se adapteaza cu usurinta mai multor structuri tactice (in 2, 3, 4 jucatori), sesizeaza liniile de forta favorabile echipei sale (in linie, culoar, arc de cerc, triunghi), etc.

In sporturile colective si in sporturile de combat, se poate face o ierarhie a interactiunilor prezente, in functie de contactul/infruntarea dintre adversari, de la cele mai puternic sociomotrice, spre cele mai slab sociomotrice:

  rugby → hochei → fotbal → handbal → baschet → polo pe apa → volei

  lupte → judo → box → karate → scrima →  tenis

Diferenta intre sporturile colective si cele de combat o reprezinta faptul ca in jocuri, obiectivul imediat este posesia mingii (balonului), iar scopul final ramane exterior adversarului, in timp ce in combat, strategia vizeaza tocmai „daramarea” acestuia –lovirea, proiectarea, atingerea sau imobilizarea sa.

Interesant este faptul ca intre psiho- si socio-motricitate exista o interrelatie stransa, in sensul ca subiectul angrenat in dispute colective, trebuie sa aiba un perfect control asupra comportamentului sau, ceea ce inseamna ca  factorii psiho-motori stau la baza prestatiei socio-motrice.

Concepte inrudite → situatie motrica, situatie psihomotrica, psihomotricitate

Etnomotricitatea reuneste aria si tipurile de practici, raportate la cultura si mediul social in interiorul carora acestea s-au dezvoltat. Actiunile motrice sunt profund dependente de norme culturale, traditii, ritualuri, iar practica sportiva moderna nu poate inlocui in totalitate practicile ancestrale, cultura ludica, ce tine de insasi fiinta unei natii. Prin introducerea dimensiunii culturale si socio-politice, etnomotricitatea plaseaza actiunea motrica intr-un camp mai larg. Valorile acestuia transpar in caracteristicile actiunii, ce tin de modalitatile de comunicare si de contact fizic, criteriile de obtinere a victoriei, reprezentarea rolului masculin si feminin, raportarea la natura, imaginea familiei, etc. Intre traditie si modernitate, practicile motrice sunt oglinda vietii sociale si spirituale a unei comunitati, unele dintre acestea impunandu-se in constiinta publicului, de exemplu ritualul haka al echipei de rugby a Noii Zeelande, la origine un dans traditional tribal, ce exprima curajul, determinarea, victoria vietii asupra mortii. In fond, ritualul conduce la o stare de preparatie si incarcare energetica pentru sportivi.

Concepte inrudite → antropologie, etnologie, motricitate, socio-motricitate, spectacol sportiv

■ Sarcina motrica reprezinta un ansamblu de conditii materiale si de constrangeri, ce definesc un obiectiv pe care executantul il realizeaza printr- o anumita conduita motrica. Simplist spus, sarcina defineste ceea ce are de executat subiectul. In functie de precizia, dificultatea sau complexitatea sa, depinde viteza de invatare sau educarea calitatilor motrice necesare executiei sale. De exemplu, in saritura in lungime cu elan, sarcina consta in propulsarea corpului in aer (prin aplicarea unei forte rezultante in urma elanului), astfel incat traiectoria acestuia sa fie cat mai lunga; in aruncarea greutatii, aplicarea unei forte asupra unui corp, prin imprimarea unei viteze initiale, acesta deplasandu-se in aer, pe o distanta cat mai mare; in schi sau patinaj, mentinerea greutatii propriului corp, in alunecare, pe o suprafata cu anumite caracteristici, etc.

A. Dragnea (1999), citandu-l pe Steiner (1972), imparte sarcinile in maximizante si optimizante. Daca scopul acelei actiuni este conditionat de o solicitare intensa (viteza maxima, incarcatura maxima), atunci sarcina poate fi apreciata ca maximizanta. Daca actiunea reclama precizie, reglari fine ale tensiunii musculare (ca in gimnastica ritmica, de exemplu), sau daca un varstnic practica inotul pentru a-si mentine conditia fizica, atunci sarcina este optimizanta. Daca antrenamentul sportiv include predominant sarcini maximizante, educatia fizica, kinetoterapia sau activitatile de loisir, impun cu precadere sarcini optimizante, care raspund necesitatilor de educare armonioasa, compensare, recuperare sau relaxare.

   In mod evident, sarcina motrica trebuie discutata in relatie cu scopul miscarii si cu performanta care trebuie realizata. Pentru a fi mai exacti, ar trebui sa includem in definitia sarcinii motrice si factori conjuncturali, cum sunt: personalitatea antrenorului, comportamentul spectatorilor, valoarea primelor de meci, nationalitatea adversarilor etc, acestia influentand prestatia intr-un sens imprevizibil cateodata. Asadar, daca dorim sa avem o imagine mai exacta asupra acestor variabile, putem utiliza un termen mai potrivit - situatia motrica, prezentata anterior.

Gradul de organizare a sarcinii poate varia larg, de la cele extrem de riguroase, impuse de codurile sau regulamentele sportive, la cele care nu sunt conditionate de impuneri din exterior, de exemplu, activitatile de improvizatie. In  multe ramuri de sport, tehnica de realizare a sarcinii motrice este lasata la latitudinea sportivului, in functie de criteriul eficacitatii (de exemplu, saritura in inaltime poate fi executata prin rasturnare dorsala sau ventrala). In acest mod, sunt posibile inovarile in tehnica si tactica si astfel, cresterea continua a performantelor.

Concepte inrudite: situatie motrica, conduita motrica, gest motric

Comportamentul motor (motric) este ansamblul manifestarilor obiective, observabile ale unui individ care actioneaza intr-un anumit context. Acest tip de comportament poate fi perceput din exterior, de aceea acesta se poate inregistra, filma, etc. Astfel, se pot observa aspecte care se refera la deplasarile in spatiu (orientare, sprijin, deplasare, etc), la caracteristicile de timp (viteze, acceleratii, etc), sau la relatia subiectului cu ceilalti “actori” ai situatiei respective (interactiuni motrice). Un exemplu in acest sens il ofera observarea comportamentului motric al unui copil, de catre kinetoterapeut, pentru a identifica un anumit retard in planul motricitatii. De asemenea, profesorul de educatie fizica poate studia dinamica acestui comportament pe parcursul verigilor lectiei, iar antrenorul poate studia momentul aparitiei oboselii marcate la sportivul sau, care influenteaza procesul invatarii, la a cata repetare se instaleaza oboseala, etc. Toate aceste aspecte fac obiectul unor observatii pedagogice si stiintifice care surprind dinamica “omului in miscare”, fragmentarea acestei dinamici in elemente mai simple, usor de studiat, de exemplu, traiectoria rolurilor sociomotrice succesive ale unui jucator in timpul partidei – ludograma, pe baza careia antrenorul poate analiza si interpreta obiectiv conduita sportivului respectiv, etc.

O analiza eficienta a comportamentului motor este determinata de modul in care observatia este pregatita, in sensul stabilirii exacte a ceea ce dorim sa observam, al stabilirii tehnicilor, dispozitivelor, aparatelor de lucru si a modului de consemnare a datelor.

Concepte inrudite: conduita motrica, activitate motrica, actiune motrica

■ Conduita motrica reprezinta latura interioara, subiectiva a comportamentului motric, adica semnificatia proprie pe care individul o confera acestui comportament. Cu alte cuvinte, trairea corporala legata de perceptii, imagine mentala, anticipare, emotie, etc. Este in fapt “imaginea in oglinda” a comportamentului motric, deci ceea ce „se vede” in interiorul subiectului. Aceasta notiune este introdusa si argumentata in studiile lui P. Parlebas, care depasesc miscarea corpului ca expresie mecanica, atribuindu-i o semnificatie umana aparte.  Actiunea umana nu se rezuma la un gest abstract, depersonalizat, ci este expresia vie a ceea ce reprezinta subiectul la un moment dat; accentul nu este pus pe miscarea ca produs, ci pe subiectul care produce miscarea. Conduita motrica proiecteaza persoana ca totalitate, prin semnificatia traita a actiunii efectuate. De altfel, autorul mentionat considera educatia fizica, o “pedagogie a conduitelor motrice”, tocmai datorita faptului ca aceasta se „descentralizeaza” si se adreseaza nevoilor individuale.

In sinteza, conceptul de conduita motrica ia in considerare elementele de tip cognitiv, afectiv, relational sau semantic, care insotesc si conditioneaza actiunea propriu-zisa. De la tehnica sportiva la conduita motrica, de la corpul biomecanic, spre corpul care traieste si exprima miscarea intr-o maniera strict personala, campul de reflectie al specialistului s-a imbogatit continuu, deschizand perspective nelimitate de analiza pentru viitor.

Concepte inrudite: comportament motor, psihomotricitate, actiune motrica, situatie motrica.

 Conceptul de motricitate nu poate fi privit in afara conceptului de miscare in general, miscare biologica in special. Etimologic, termenul provine din latinescul movere, prin acesta intelegand o iesire din starea de imobilitate, o schimbare a pozitiei corpului in spatiu, in raport cu unele repere fixe. Acest concept larg inglobeaza toate „variantele” incluse in domeniul psihomotor, in sociomotricitate, ergomotricitate (proprie sferei profesionale) sau ludomotricitate (specifica practicilor timpului liber). Prezentam in cele ce urmeaza cateva note definitorii, importante pentru intelegerea semnificatiei termenului:

-         insusire a fiintei umane, innascuta si dobandita, de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor, la stimulii externi si interni, sub forma unei miscari[4];

-         totalitatea actelor si actiunilor motrice, efectuate pentru intretinerea relatiilor cu mediul natural si social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport;

-         caracteristica globala, ce cuprinde ansamblul de procese si mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplaseaza (prin contractii fazice sau dinamice) sau isi mentin o anumita pozitie (prin contractii tonice sau statice). Este evident ca pe parcursul acestei lucrari ne referim numai la miscarile efectuate prin contractia muschilor scheletici; orice alta modalitate de angrenare in miscare nu face obiectul acestei teorii.

Se poate sublinia faptul ca toti indivizii poseda aceasta caracteristica, in conditiile unei integritati structurale si functionale a organismului. In conditii patologice, functia motrica este limitata, in special in afectiunile motorii, mintale si in unele disfunctii emotionale. Precizarile referitoare la aceasta problematica distincta vor fi facute de alte discipline din planul de studii.

Concepte inrudite: miscare, activitate motrica, psihomotricitate, sociomotricitate,

Motor- ca adjectiv, termenul desemneaza ceea ce produce sau transmite o miscare (de exemplu, placa motorie, nerv motor, fibra motorie, zona corticala motorie, etc). Ca substantiv, motorul este un dispozitiv care transforma energia chimica in energie mecanica. In sens figurat, motorul reprezinta motivul determinant, cauza unei actiuni sau cel ce confera energie, pentru ca lucrurile sa se produca. (de exemplu: ”motorul existentei„). Pentru rigurozitate si consecventa, reamintim insa ca limbajul stiintific, in orice domeniu, exclude orice sens figurativ, care ar putea conduce la ambiguitati in intelegerea notiunilor vehiculate.

 Domeniul motricitatii cuprinde o infinitate de miscari, de la cele mai simple acte motrice (ca reactii elementare de aparare, de exemplu), pana la formele elaborate de exprimare corporala, caracteristice unor ramuri de sport sau unor domenii artistice (balet clasic, modern, euritmie, etc). Diversitatea si complexitatea acestora face imposibila misiunea specialistului de a le studia ca atare; este necesar ca, din ratiuni didactice, miscarea sa fie dezarticulata in secventele sale componente ce pot fi studiate (si invatate) mai usor. Prin analogie cu elementele de structura ale antrenamentului, actul, actiunea si activitatea motrica reprezinta micro-, mezo-, si macro-structura comportamentului motric al individului. Acestea reprezinta diferite niveluri de structurare si integrare a acestuia, cu continuturi si intentii din ce in ce mai elaborate. Asadar, prezentam in cele ce urmeaza, elementele de structura ale motricitatii:

actul motric este elementul de baza al oricarei miscari, efectuat in scopul adaptarii imediate sau al construirii de actiuni motrice[5], De multe ori, acesta se prezinta ca un act reflex, instinctual (de exemplu, o miscare de pompare a mingii in sol la dribling, preparatia la o pirueta, lucrul fiecarui segment la sariturile atletice etc). Ca sinonim, termenul element de miscare poate fi utilizat cu acelasi sens.

Concepte inrudite: gest motric, actiune motrica

actiunea motrica - sistem de acte motrice, prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat unei activitati motrice. Prin intermediul actiunii motrice, se evidentiaza conduita motrica, pentru un subiect care actioneaza intr-o situatie motrica determinata. De exemplu, mersul, alergarea, driblingul, lovitura de atac, contraatacul, in general toate elementele tehnice din ramurile de sport sunt tot atatea actiuni motrice.

Acest concept joaca un rol central in definirea specificitatii fenomenului practicarii exercitiilor fizice, deoarece in jurul sau se construiesc numeroase paradigme in plan teoretic, dar si multiple abordari in praxiologia domeniului. De exemplu, actiunea motrica are eficienta daca sunt clarificate aspectele referitoare la suportul  fizic al ei, problemele de tehnica si de tactica care ii servesc, procesele psihice care o regleaza sau care o dinamizeaza, interactiunile sociomotrice implicate etc.  Spre deosebire de actul motric, actiunea presupune deja integrarea factorilor cinematici (de articulare spatiala si temporala), energetici si cognitivi ai miscarii, fiecare dintre acestia delimitand o problematica distincta.

 Actiunea motrica are caracteristici de constanta (sarcina motrica se realizeaza ori de cate ori este necesar, de exemplu, scrisul) si de unicitate (miscarea nu se repeta niciodata identic, ci exista mici variatii in executia sa, determinate in principal de procesele psihologice implicate). Actiunea motrica se traduce deci intr-un comportament motric observabil, legat de un context obiectiv, dar care depinde de o serie de date subiective: emotii, relatii, anticipare, decizie, etc. Actiunea motrica poate fi analizata deci, din punctul de vedere al executantului (ca o conduita motrica) si din perspectiva observatorului ce analizeaza din exterior fenomenul. Ambele abordari sunt solidare si complementare, daca dorim o viziune nerestrictiva asupra acestui fenomen.

Concepte inrudite: act motric, situatie motrica, situatie psiho- si socio-motrica, conduita motrica, comportament motor

activitatea motrica – nivelul ierarhic superior, este un ansamblu de acte si actiuni motrice, articulate in sistem, pe baza unor idei, reguli, forme de organizare, avand ca rezultanta adaptarea pe termen lung a organismului. Educatia fizica, sportul, activitatea kinetoterapeutica, activitatile de timp liber sunt activitatile motrice “institutionalizate”, cu proiectii  in plan profesional, stiintific si academic, dar la care se pot adauga si alte tipuri, in functie de evolutia societatii. Orice activitate conduce la o finalitate, spre care converg toate actiunile componente.  Activitatea integreaza, unifica, organizeaza elementele ierarhic inferioare din care este constituita.[6]

 Activitatea motrica nu reprezinta o suma aritmetica a nivelurilor inferioare (acte si actiuni), ci o reunire de tip sistemic a acestora. Intre activitate si actiune exista cateva elemente de diferentiere (C. Zamfir, 1972), pe care le prezentam in cele ce urmeaza:

ACTIVITATEA

ACTIUNEA

Sistem complex, cu o durata mai mare

Comportament simplu, delimitat in timp

Structura autonoma

Independenta relativa, insuficienta

Structura unitara, bazata pe anticipare si sustinuta de o motivatie consistenta

Are functie instrumentala, este extrem de mobila si variaza in functie de particularitatile individuale

Are la baza o necesitate pe termen lung

E determinata de un scop precis, imediat

Activitatea motrica nu este alcatuita numai din contractii musculare repetate, ci si din procesele – suport, de care sunt responsabile instantele psihice. „Secventa motorie a activitatii este pregatita cu ajutorul a numeroase componente intelectuale ce tin de organizarea perceptiei, dirijarea prin limbaj sau rezolvarea euristica a sarcinilor motrice”.[7]

Fiecare dintre activitatile motrice evocate este punct de plecare pentru o teorie si o didactica specifica si mai mult, pentru o linie de specializare in domeniul practicarii exercitiilor fizice. Noile planuri de studii au impus cele trei specializari: educatie fizica si sportiva, sport si performanta motrica, kinetoterapie si motricitate speciala, cu tot atatea clase de competente specifice si insertii pe piata muncii.

Punctul de plecare al oricarei activitati il reprezinta o necesitate recunoscuta care implica o organizare riguroasa in vederea realizarii sale. De exemplu, necesitatea realizarii unor efecte terapeutice, compensatorii si de socializare a copiilor cu cerinte educative speciale a determinat aparitia activitatilor fizice adaptate, ca model educational promovat la scara larga.

■ Capacitatea motrica reprezinta una dintre temele cele mai vehiculate in studiile de specialitate. Daca motricitatea reprezinta o caracteristica globala, ceea ce deosebeste subiectii intre ei este nivelul la care  functia motrica se exprima, masura in care ea face individul adaptat si adaptabil la situatiile complexe si variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrica. Etimologic, cuvantul provine din latinescul capacitas. In acceptiunea actuala, termenul desemneaza posibilitatea indivizilor de a reusi in executarea unei sarcini sau profesii.

Capacitatea motrica poate fi definita ca un complex de manifestari preponderent motrice, conditionat de indicii morfofunctionali, nivelul calitatilor motrice, procesele metabolice, psihice, toate corelate si reciproc conditionate, avand ca rezultat efectuarea eficienta a deprinderilor si priceperilor, necesare activitatilor zilnice[8]. Componentele capacitatii motrice[9] sunt:

§         stabile: aptitudini motrice, calitati, deprinderi motrice, structuri operationale, cunostinte, experienta

§         de stare: motivatie, stari emotionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea componentelor stabile

Prin urmare, acest construct reuneste o multitudine de factori care justifica pe deplin dubla abordare despre care am mai amintit: cea biologica si cea umanista, doar prin conjugarea lor fiind posibila dezvoltarea subiectului ca personalitate completa si armonioasa.

Capacitatea motrica evolueaza dupa o curba ascendenta, care se largeste si se restructureaza prin maturizare, instruire, educare. Evolutia sa nu este lineara, ci sinuoasa, cu momente de stagnare si regres. Caracteristicile de constanta sunt date de prezenta calitatilor, deprinderilor motrice, in vreme ce regresul sau stagnarea sunt determinate de motivatie sau de starile emotionale.

Capacitatea motrica reprezinta ansamblul posibilitatilor motrice naturale si dobandite, prin care se pot realiza eforturi variate ca structura si dozare[10]. Din aceasta definitie rezulta ca ea exprima de fapt o potentialitate, un rezervor de performanta, ale carui dimensiuni trebuie cunoscute. Deci, capacitatea este intotdeauna demonstrata si demonstrabila, de aceea unii autori au introdus termenul de capacitate motrica manifesta (A. Dragnea, 1994), in sensul ca aceasta se materializeaza in puncte, locuri in clasamente, rezultate la diferite teste, etc. Este important ca subiectii sa isi aprecieze corect capacitatea proprie, fara a o supra- sau subestima, si acest lucru se realizeaza prin aplicarea unor baterii de teste (studiate la disciplina Masurare si evaluare in educatie fizica si sport).

In literatura de limba  engleza, un termen apropiat care defineste capacitatea motrica este cel de fitness.

Concepte inrudite: capacitate de efort, capacitate de performanta, fitness.

 

■ Fitnessul nu este numai  un termen la moda, ci si o emblema pentru noua cultura a corpului uman, impusa de civilizatia contemporana in ultimele decenii. Utilizat deseori impropriu, datorita confuziei dintre conceptul de fitness, ramura de sport competitional cu acelasi nume si metodele de devoltare a fortei, acest termen este extrem de clar explicitat in lucrarile de specialitate din ultimii 20 de ani (Corbin, Lindsey, Falls, Baylor, Dishman, Katz, Maud, Foster etc). Se poate afirma ca cei interesati de aceasta tema, pot gasi o literatura vasta, cu referiri la programele individualizate de conditionare fizica, testele de evaluare a componentelor, nutritie si mentinerea greutatii corporale optime, particularitatile exersarii la varsta a treia sau la populatiile speciale.

Fitness-ul reprezinta un set de atribute prin care individul face fata solicitarilor fizice si functionale din activitatile cotidiene sau sportive, dependent de conditia sa anatomica, fiziologica si psihologica[11]. Un bun nivel al finess-ului inseamna o stare de bine, care permite activitati zilnice viguroase, reduce riscul imbolnavirilor si stabileste o baza solida pentru activitatile de performanta. Literatura descrie doua tipuri de fitness:

-         fitness-ul propriu-zis (“physical fitness”) care include: rezistenta cardio-vasculara, rezistenta musculara locala, forta, mobilitatea-supletea si compozitia corporala

-         fitness-ul motor („motor fitness”) care include: coordonarea segmentara, echilibrul, agilitatea, puterea, viteza si timpul de reactie

Concepte inrudite: capacitate motrica, capacitate de efort, conditie fizica, calitati motrice

Aptitudinea motrica – termen uneori confundat cu cel de capacitate sau calitate motrica. Aptitudinea este un substrat constitutiv al capacitatii motrice, preexistent acesteia, care depinde de evolutia naturala, de instruire, de formatie educationala. (s-a nascut talent si a murit speranta).

M. Epuran (1994) o defineste ca fiind un sistem de procese fizice sau psihofizice, organizate in mod original, pentru efectuarea cu rezultate inalte a activitatii.

Dupa V. Horghidan (1999), aptitudinea exprima o insusire fizica sau psihofizica, care permite obtinerea unor rezultate supramedii, in ceea ce priveste progresul si nivelul maxim posibil. Aptitudinea are o relevanta aparte in antrenamentul sportiv, in sensul ca prezenta ei permite cooptarea in procesul de pregatire, prin selectie la o anumita varsta. De asemenea, in acest context este importanta rata de progres in invatare si obtinerea unui rezultat record intr-un orizont de timp bine definit. Prin urmare, din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre caracterul elitist, restrictiv al sportului de performanta, care presupune antrenament riguros si competitie severa.   In celelalte activitati motrice, problematica aptitudinilor nu este definitorie in atingerea obiectivelor specifice, in sensul ca educatia fizica, kinetoterapia, activitatile de timp liber sunt „deschise” pentru toti subiectii, indiferent de inzestrarea lor fizica sau nivelul lor de motricitate.

Calitatea motrica este definita ca posibilitate  a individului de a efectua miscari cu indici de viteza, forta, coordonare, rezistenta, mobilitate. Termenul de calitate motrica este mai vag decat cel de aptitudine motrica, deoarece desemneaza o insusire universala a individului, care poate avea niveluri dintre cele mai diferite. Spre exemplificare, toti indivizii poseda calitatea viteza, dar nivelul acesteia este o caracteristica strict individuala; unii au un nivel slab de dezvoltare a acestei calitati, altii, dimpotriva, sunt foarte rapizi: pentru aceia al caror nivel depaseste  cu mult nivelul mediu, putem utiliza termenul de aptitudine.

Orice calitate motrica presupune o relatie intre masa corpului pe de o parte si spatiul sau timpul in care se desfasoara miscarea pe de alta parte. De exemplu, viteza presupune o relatie intre spatiu si timp; cu cat timpul este mai scurt (sau spatiul parcurs intr-un anumit timp  este mai mare), cu atat viteza este mai mare.

Concepte inrudite: aptitudine motrica, capacitate motrica, fitness, deprindere motrica

Performanta motrica reprezinta rezultatul efectuarii unui act sau actiuni motrice, ce poate fi evaluat dupa anumite norme, baremuri, criterii. Performanta este deci expresia capacitatii motrice la un moment dat, ea nefiind egala cu ea insasi. Performanta motrica nu desemneaza un rezultat de exceptie, asa cum este uneori perceputa. Prin contrast, performanta sportiva reprezinta rezultatul unei actiuni care din punct de vedere normativ, exprima maiestria sau indeplinirea unei sarcini la cote foarte inalte de calitate sau cantitate. Astfel, rezultatul obtinut de un copil cu disabilitati la un test de motricitate, reprezinta o performanta motrica, in timp ce recordul mondial 9,74s la proba de 100m, reprezinta o performanta sportiva.

Concepte inrudite: calitate motrica, aptitudine motrica

  Kinesiologia (kinetologie), ca domeniu stiintific si profesional are mai multe acceptiuni:

-         studiul stiintific al miscarii corpului uman.

-         sinteza de cunostinte, un nucleu de informatii care permite aprofundarea celorlalte teorii specializate: teoria educatiei fizice si sportului, teoria antrenamentului, kinetologie medicala, activitati motrice de timp liber.

-         studiul biomecanic al miscarilor umane, cu includerea aspectelor de cinematica (desfasurare spatio-temporala) si cinetica (studiul fortelor)

Informatia pe care aceasta disciplina o cuprinde se aplica in activitati ca educatie fizica, kinetoterapie, antrenament sportiv-pregatire fizica, terapie ocupationala etc. In aceste aplicatii abordarea poate fi educationala, preventiva, terapeutica sau de atingere a excelentei motrice.

Domenii inrudite: educatie fizica si sport, cultura fizica si sport, stiinta sportului, stiinta activitatilor motorii

■ Kinantropologia desemneaza in tari ca Cehia, Canada, Belgia, stiinta despre omul in miscare. Termenul a fost introdus de R. Meynard, in Canada, in anul 1966. Integrarea domeniului nostru in antropologie aduce o serie de avantaje in ceea ce priveste caracterul stiintific al abordarii, care nu mai trebuie demonstrat.

Concepte inrudite: kinesiologia

 Kinantropometria  reprezinta o disciplina care se ocupa cu evaluarea dimensiunilor, proportiilor si compozitiei corpului. Aceste variabile constituie intr-un fel “interfata” dintre caracteristicile anatomice si capacitatea motrica a subiectului, datele acestor evaluari (masuratori), fiind utile in domeniul activitatilor motrice, dar si in cel al medicinii legale, arheologiei sau studiilor privind obezitatea, de exemplu. Kinantropometria reprezinta un domeniu specializat care are stranse legaturi cu educatia fizica, antrenamentul sportiv, medicina sportiva, antropologia fizica, gerontologia, ergometria, etc.

Concepte inrudite: kinantropologia, antropologia fizica, tipul constitutional.



[1] Noam Chomsky, Naturalism and Dualism in the Study of Language and Mind » in “International Journal of Philosophical Studies”, vol.2 (2), 1991

[2] Encyclopaedia Universalis, Editeur a Paris, France, 1990.

[3] P. Parlebas. La sociomotricite. Editions Revue EPS, no 4, 1990.

[4] Terminologia educatiei fizice si sportului, Ed. Stadion, Bucuresti, 1978.

[5] Terminologia educatiei fizice si sportului, Ed. Stadion, Bucuresti, 1978.

[6] A. Dragnea, A. Bota., Teoria activitatilor motrice, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

[7] Epuran, M, Horghidan, V., Psihologia educatiei fizice, ANEFS Bucuresti, 1994.

[8] Dragnea, A., Teza de doctorat, ANEFS, Bucuresti, 1994

[9] Dragnea, A. Bota, A., Teoria activitatilor motrice, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

[10] Terminologia educatiei fizice si sportului. Ed. Sport Turism, Bucuresti, 1978.

[11] Corbin, L, Lindsey, The ultimate fitness book, Leisure, New York, 1984

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1118
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved