Forma sportiva
1. Definitie si discutie terminologica.
Forma
sportiva reprezinta o stare biologica si psihica optima (nivelul ridicat al
standardului sanogenetic, nivel functional adecvat exprimat prin armonie,
sinergie si disponibilitate adaptative, stabilitate si economie metabolica in
conditii bazale, constanta ponderala, motivatie si mobilitate
volitional-afectiva, dinamica ridicata de restabilirea post-efort si echilibru
in momentele-limita ale intrecerii), care asigura evidentierea potentialului
fizic, psihic si tactic al sportivului, echipei sau echipajului obtinut prin
programarea modelului anual in vederea realizarii unei performante prestabilite
(de loc, titlu, record) la o data anticipata (C.E., C.M., J.M.U. sau J.O.). (A.
Nicu).
In
viziunea noastra, forma sportiva nu este o stare calitativa a antrenamentului
(cum se afirma adesea), ci un efect calitativ al acestuia. Strategia si tactica
antrenamentului sunt elaborate in vederea obtinerii unei anumite performante,
la o data cunoscuta dinainte (cu cel putin un an, un an si jumatate este stabilit
calendarul international, caruia i se subordoneaza din ratiuni metodologice,
cel national). Prin urmare, obtinerea formei sportive reprezinta scopul final
al antrenamentului modelat si programat in interiorul unui ciclu annual, pe
care metodologia moderna urmareste sa-l dirijeze, fara improvizatii, ferindu-l
de influenta factorilor aleatori si perturbatori. Forma sportiva, asadar,
ratiunea investitiilor crescande de efort si a tratarii acestuia pe un plan
superior calitativ, riguros directionat (programarea) in conditiile economiei
de timp, energie si ale evitarii uzurii de orice natura.
Notiunea
de forma sportiva s-a extins in terminologia sportiva, inlocuind-o tot mai mult
pe cea de conditie fizica. Aceasta „acoperea” doar o parte a realitatii
desemnate de notiune, intrucat componentele tehnico-tactice erau evident
excluse sau subintelese. Ceea ce nu este suficient. De fapt, nici conceptul de
forma sportiva nu poate fi considerat definitivat intrucat el se refera doar la
aspectele exterioare ale unui proces complex prin continutul sau. In literatura
de specialitate se folosesc si notiunile stare de antrenament maxim (Harre) sau
grad de antrenament (Ozolin), ambele sinonime cu conceptul de forma sportiva.
La randul lor, si acestea sunt vulnerabile la o analiza mai atenta, stiut fiind
faptul ca starea de forma sportiva este un efect cumulat al unei succesiuni de
stari (unele maxime), un efect „adunat” al unei succesiuni de grade de
antrenament, reprezentand un proces stadial si spiralat. Deseori se foloseste
impropriu expresia „Cea mai inalta forma sportiva”, intrucat forma este o stare
maximala prin ea insasi. In schimb, expresia varf de forma sportiva corespunde
viziunii grafice pe care o dam traiectoriei sale, ca inregistrand la momentul
potrivit (C.M., C.E., J.M.U., J.O.) nivelul maxim, o culme pe care expresia o
surprinde intr-un mod plastic.
2. Factorii determinanti ai formei sportive.
Valoarea
unei forme sportive, concretizata printr-o performanta anumita, reprezinta o
treapta, un moment, nu izolat, ci corelat, cauzal determinat de repetabilitatea
procesului de antrenament, care are o evolutie neliniara. Nivelul biologic,
motric si psihic atins in ciclul anterior (care a avut o perioada si un varf al
formei sportive destinate unui concurs major oficial) constituie o premisa
obiectiva a reeditarii lor in ciclul urmator. Deci, finalul unui ciclu trebuie
sa fie intotdeauna superior (in planurile amintite) nivelului inregistrat la
debut. Doar o asemenea viziune se inscrie intr-un plan de perspectiva, a carei
unica ratiune este aceea de a promova sportivul in planul valorii (conferite de
varful de forma sportiva) dintr-un ciclu annual in altul urmator.
Pornind
de la acest mod de elaborare, forma sportiva are nevoie sa fie realizata in
temeiul unor finalitati si obiective metodologice, formulate, structurate si
corelate astfel:
Factorii metodologici.
Programarea
valorilor indicatorilor cantitativi ai modelului de antrenament se efectueaza
prin inscrierea lor in unitatile temporale ale planificarii in ciclul anual, in
concordanta cu datele concursurilor majore oficiale. Prin urmare, profilul
ciclului anual – de mono sau biciclu, respectiv cu unul sau doua varfuri de
forma sportiva – influenteaza intr-o oarecare masura ponderea mai mare sau mai
mica a indicatorilor cantitativi. Astfel:
Numarul optim al zilelor de antrenament
necesare pentru obtinerea formei sportive nu este o valoare standard. Aceasta
nu se cunoaste inca, dupa cum nu dispunem de date nici in privinta celorlalti
indicatori temporali si spatiali. Din cercetarile noastre rezulta ca pentru 3
ramuri de sport (inot, canotaj feminin si alergari de semifond din atletism)
s-au investit intre 66% si 88% din totalul zilelor prevazute in model.
Procentajul este mai mare atunci cand ciclul anual incepe imediat sau la putin
timp dupa incheierea competitiei majore (C.M. sau C.E.), pentru care s-a
programat varful de forma sportiva. Prin urmare, pentru obtinerea formei
sportive se consuma majoritatea timpului prevazut in model. Cu cat vom avea
de-a face cu mai multe varfuri de forma sportiva, cu atat numarul zilelor de
antrenament se va micsora pentru fiecare dintre ele, ceea ce este normal daca
tinem seama de faptul ca acumularile au loc „in suita”.
In
ceea ce priveste indicatorii cantitativi temporali, datele pe care le
prezentam in continuare pot constitui exemple orientative:
-
numarul lectiilor de antrenament prevazut din totalurile stabilite in modele,
la probele amintite oscileaza intre valorile intalnite anteriror (62,6% si
92,5%). Primul procentaj apartine atletismului si cel de-al doilea echipajelor
nationale de canotaj;
-
numarul orelor de antrenament prezinta (explicabil) un raport similar cu cel
intalnit mai sus, conditiile pentru intrarea in forma sportiva (din acest punct
de vedere) osciland intre 65,1% si 82,2% din totalurile lor. Din nou, valorile
reale si procentuale ale atletismului sunt cele mai mici;
-
numarul ciclurilor saptamanale consumate in acest scop indica urmatoarea
ordine: canotaj – 88%, atletism fond masculin – 83,3%, inot – 74%, atletism
semifond feminin – 72%.
Referitor
la valorile indicatorilor cantitativi spatiali, aceasta se poate
prezenta, de exemplu, astfel:
-
volumul total de km. parcursi – caiacul (100%), fondul atletic masculin –
87,2%, inotul – 78,8%, semifondul atletic feminin – 75,1%. Evident, procentele
releva aceeasi ierarhie intalnita in prezentarea valorilor indicatorilor
cantitativi temporali. La caiac si inot procentele sunt mai mari fata de cele
din atletism, iar realizarea unui kilometraj apreciabil explica nivelul performantei
obtinute de sportivii respectivi;
-
volumul total de kg. ridicate, de exemplu, in haltere in anii trecuti
(1975-1982) era mult mai scazut nivelul fata de cel realizat in prezent (60%
fata de 75-80%).
Evidenta
indicatorilor calitativi ne permite sa comparam valorile obtinute in prezent cu
acelea inregistrate nu cu multi ani in urma. Astfel, volumul intensitatii medii
la inot in perioada anilor 1970 era doar de 20% fata de 80% cat inregistra
canotajul. In schimb, pentru intensitatile maxime, la inot se afecteaza circa
55% fata de 65% cat acorda inotul in unele tari cu performnate deosebite.
Aceste
procente dezvaluie, in primul rand, o mare diversitate de situatii, explicabila
prin multitudinea metodologiilor, varietatea nivelurilor de acumulare obtinute
in diversele ramuri sportive. In al doilea rand, concomitent cu imbunatatirea
metodologiilor, de programare care a operat in ultimul deceniu in zona
eforturilor efectuate, cresterea indicatorilor cantitativi (de structura,
temporali si spatiali) au influentat direct atingerea unor performante inalte.
Exemplificarile
noastre anterioare releva procentaje scazute ale indicatorilor cantitativi
(indeosebi in atletism). Performanta rezultata constituie o evidentiere a
formei sportive, dar la un nivel (explicat) inferior celui scontat care nu
putea fi apreciat insa ca posibil varf de forma sportiva (desi reprezenta
performanta maxima in acel ciclu anual. In schimb, la canotaj si apoi la inot
s-au realizat performante constant inalte, evidentiind o forma sportiva
corespunzatoare prognozei atinsa in timp util. Se poate trage concluzia ca,
direct sau indirect, valorile indicatorilor cantitativi actioneaza asupra
nivelului formei sportive (indiferent de ramura sau proba respectiva)
corespunzator ponderii lor accentuata in actiune. In schimb, valorile
indicatorilor calitativi isi pun amprenta asupra graficului formei sportive
sporindu-i eficienta. Dintre acestia, intensitatea efortului si algoritmizarea
lui au un rol principal.
Algoritmul,
procedeu de calcul folosit in matematica si logica, a devenit un concept de
baza al ciberneticii, alaturi de sistem si model, vector, program, strategie si
tehnologie didactica.
Preluat
de didactica generala algoritmul a patruns si in sfera educatiei fizice si
implicit a sportului de performanta. Una dintre primele lucrari in care
algoritmul a fost folosit ca metoda, ca instrument didactic de invatare
apartine gimnasticii. Astfel, schemele algoritmice sugereaza o inlantuire
rationala a elementelor pregatitoare ale exercitiului ce urmeaza sa fie insusit
si succesiunea in care acestea trebuie repetate in vederea indeplinirii
obiectivului respectiv de antrenament. In definitia algoritmului se fac
referiri la cateva dintre caracteristicile esentiale ale conceptului si anume:
-
procedeu de calcul care ajuta la obtinerea unor rezultate scontate prin
intermediul unui sir finit de operatii;
-
succesiunea sarcinilor extrase logico-matematic din continutul diverselor
componente ale antrenamentului;
-
o constructie gradata cu procese efective si repetabile care pot fi continuu
analizate critic si verificate cu ajutorul unor sisteme de masurare si
verificare (probele de control in activitatea sportiva);
-
o schema logica sau o activitate schematica prinsa intr-un sistem;
-
o operatie sau o succesiune de operatii logice, realizate in situatii
problematice tipice, intr-o atmosfera tipica, dupa un program tipic;
-
un concept intuitiv care implica o metoda de rezolvare ce desemneaza o multime
finita de operatii cunoscute, executate intr-o ordine stabilita, care pornind
de la un set de valori initiale, provoaca in timp finit un set de valori la
iesire.
Teoria
antrenamentului sportiv a adoptat conceptul si metodologia pe care o sugereaza,
largindu-i aria de cuprindere si de rezolvare. Evident, algoritmizarea este
indispensabila indeosebi in invatarea exercitiilor din gimnastica sportiva,
ritmica, patinajul artistic, atletism etc., la nivelul de inalta performanta.
Insusirea exercitiilor impuse, a celor liber alese reclama algoritmizarea,
adica impartirea elementelor constitutive si esalonarea lor intr-o succesiune
strict determinata. Interdependenta intre elementele exercitiilor integrale,
gradarea dificultatii lor de structura permit inlaturarea pierderii de timp,
usurinta si exactitatea insusirii, dinamizarea si constientizarea intregului
proces didactic. Astfel, ordinea invatarii, alternanta controlata, stabilitatea
unor elemente esentiale, gradarea cauzala (invatarea structurilor inrudite,
cele usoare preced, de cele mai multe ori, pe cele mai dificile) nu este o
operatie arbitrara, ci izvoraste din ratiuni biomecanice, fiziologice,
biochimice si bineinteles psiho-pedagogice. Algoritmul inlatura astfel haosul,
improvizatia si dezordinea, el impunand reguli precise si univoce
(prescriptii), numarul operatiilor, al incarcaturilor. Programarea algoritmica
se bazeaza pe cunoasterea si armonizarea nivelului dezvoltarii si pregatirii
fizice a sportivului, al capacitatii de efort, al nivelului tehnico-tactic pe
care le poseda in ciclul anual respectiv. Ca atare, algoritmizarea in sportul
de inalta performanta depaseste ca dimensiune momentul invatarii exercitiilor,
acesta fiind inclus in cel al perfectionarii, care este mult mai complex.
Concursul sportiv reclama o actiune motrica, un element sau o suita de elemente
si procedee tehnice care trebuie sustinute de un suport energetic, pe toata
durata lui. Ca atare, algoritmizarea poate fi utilizata nu numai la invatarea
elementelor si procedeelor tehnice (prin selectia adecvata a mijloacelor) ci si
pentru sustinerea lor la nivelul solicitarilor concursului. De aceea, in
programarea volumului, duratei si intensitatii efortului se pot folosi
algoritmi de valori stabile, tipice, repetabile in unitatile functionale de
baza ale planificarii operative – lectia si ciclul saptamanal de antrenament.
Daca numarul si selectia exercitiilor din punct de vedere al continutului
stiintific tin de modelarea operationala, plasarea exercitiilor in secventele
„pasilor marunti” (ale lectiilor de antrenament) se realizeaza prin intermediul
algoritmizarii.
La
nivel de inalta performanta problematica algoritmizarii se complica, intrucat
ea implica si ordinea, succesiunea si stabilitatea relativa a valorilor
indicatorilor programarii.
Evident,
algoritmizarea isi are limitele ei, mai cu seama la jocurile sportive si, in
general, in ramurile bazate pe adversitate directa unde se recomanda metode
euristice – asa cum afirma unii specialisti – prin intermediul „pasilor celor
mai probabili”. De asemenea, algoritmul nu ofera posibilitatea alegerii: or, in
jocurile colective, jucatorul trebuie sa evalueze situatia problematica, sa
decida si sa aleaga, in decurs de fractiuni de secunda, solutia optima. Metoda
trebuie retinuta pentru efectele sale incontestabile si aplicata in ramurile de
sport compatibile cu aceasta. Ea se bazeaza pe principiul „pasilor marunti” si
al verificarilor permanente ale rezultatelor partiale raportate la modelul
final (concursul) oferind astfel garantia eficientei.
Refacerea organismului dupa efortul din antrenamente si concursuri.
Dintre
progresele inregistrate in ultimul timp in stiinta sportului, pe plan biologic,
cele mai semnificative ar putea fi considerate refacerea organismului si
medicatia in efortul sportiv. Importanta refacerii organismului dupa efortul
din antrenament si concurs i-a determinat pe specialistii domeniului sa trateze
refacerea ca pe componenta a procesului de antrenament.
Bazele fiziologice ale refacerii si clasificarea formelor ei de
manifestare.
Practic,
refacerea inseamna combaterea oboselii aparute in timpul efortului care
diminueaza randamentul sportiv. Studii recente considera ca oboseala locala
s-ar datora urmatorilor factori:
-
depletia de fosfocreatina musculara – in eforturile pana la 2 min.;
-
acumularea de acid lactic in muschi – in eforturilecuprinse intre 35 s. si 4-5
min.;
-
scaderea glicogenului muscular si acumularea de amoniac in eforturile depuse
timp de 10-90 min.;
-
epuizarea glicogenului muscular si acumularea de peroxizi lipidici in
eforturile cuprinse intre 70-360 min.;
-
pentru aparitia oboselii centrale se incrimineaza: scaderea glucozei circulante
(creierul consuma 5 g. glucoza/ora);
-
depletia aminoacizilor esentiali din sange si patrunderea triptofanulu in
creier;
-
factori neuropsihici de disconfort etc.
In
teoria si practica antrenamentului modern, conceptul de refacere este
generalizat, semnificatia lui fiind aproximativ aceeasi in limbajul
specialistilor de pretutindeni. Spre deosebire de recuperare, care se situeaza
in zona patologiei sportive, refacerea este integrata in regimul si in
planificarea curenta a zilei de pregatire, capatand tot mai mult semnificatia
unui proces distinct, care succede antrenamentului si care beneficiaza de o
metodologie proprie, o dotare adecvata, un timp repartizat in regimul diurn,
fiind condus de cadre specializate. Dupa solicitari mari (antrenamente si
concursuri) urmeaza imediat asa-zisul „repaus anabolic”, care exprima de fapt
scaderea pronuntata a rezervelor la nivelul diferitelor aparate, sisteme si
organe ale corpului (este starea de oboseala fiziologica, stare denumita de
unii autori „pessimum” si care in final reprezinta un veritabil semnal de
alarma, ce declanseaza si potenteaza intensitatea si variatia proceselor de
refacere naturala ce au loc in organism). Daca in acest moment se depasesc posibilitatile
functionale ale organismului se creeaza premisele intrarii intr-o faza de
dissinergism functional, cu toate consecintele posibile (oboseala patologica,
patologie functionala). La nivelul sistemului nervos se produce inhibitia
corticala post-efort, proces ce urmeaza hiperexcitabilitatii ce a predominat in
timpul efortului sportiv; aceasta iradiaza pe intreaga scoarta cerebrala si
favorizeaza astfel dominatia metabolica de tip anabolic, reconstructiv; pe plan
vegetativ si metabolic, bradicardia, cresterea alcalinitatii mediului intern,
predominanta efectelor vagale si cholinergice reprezinta expresii ale
decuplarii catabolismului general indus de efort si crearea conditiilor propice
pentru instalarea proceselor anabolice; la nivel muscular, refacerea se exprima
prin restituirea rezervelor glicogenice, de mioglobina, intensificarea
proceselor enzimatice orientate spre cresterea sintezei de proteine etc. In
conditiile efortului sportiv (intensitatii si volume mari de lucru), aceasta
refacere naturala nu mai este posibila, fiind compensata de refacerea dirijata.
Refacerea dirijata, reechilibrarea biologica sau regenerarea trofica este
considerata un proces complex metodico-pedagogic si medico-biologic, in care,
prin folosirea dirijata a unor mijloace fiziologice, naturale sau de sinteza,
provenite din mediul extern sau intern, se urmareste revenirea la „homeostazia”
organismului la nivelul avut anterior efortului si chiar depasirea acestuia
prin realizarea „supracompensarii”, conform teoriei lui Folbort. Rezulta deci
ca, prin atingerea pragului de supracompensare, refacerea (faza trofotropa) se transforma in sustinator
biologic al efortului (faza ergotropa). Fiind o consecinta a antrenamentului
sportiv, refacerea urmeaza in linii mari legitatilor acestuia (pe plan
fiziologic, metodologic), la care se mai adauga unele cu caracter particular.
Dintre acestea mentionam urmatoarele:
-
efortul psihofizic (ergotropismul) si restabilirea – refacerea sunt doua fatete
ale unui proces unic, antrenamentul sportiv, intre acestea existand relatii de
interconditionare (inclusiv prin mecanisme feed-back);
-
refacerea naturala, spontana a organismului, dependenta de sistemul nervos
central constituie forma principala de restabilire a organismului dupa
antrenamente sau concursuri. In cadrul acestei refaceri naturale exista o
anumita ordine (stereotip), astfel parametrii vegetativi revin in unitate de
timp de ordinul minutelor, cei metabolici in ore si cei
neuroendocrinohormonali, enzimatici in zile;
-
refacerea dirijata accelereaza refacerea naturala, adresandu-se in principal
acelor substraturi biologice care au fost afectate de efort si care nu se pot
restabili pe cale naturala pana la efortul urmator;
-
mijloacele folosite in refacerea dirijata se clasifica fie dupa substratul
biologic asupra caruia actioneaza cu prioritate (de exemplu, cardiorespirator,
neuromuscular, neuropsihic, endocrinometabolic etc), fie dupa apartanenta (ca
mijloace hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice, odihna
activa, pasiva etc.);
-
din punct de vedere practic abordam refacerea intr-un antrenament, intr-un
ciclu saptamanal, dupa o etapa, intr-un ciclu annual, intr-un ciclu olimpic sau
precompetitional, intracompentitional si postcompetitional;
-
refacerea farmacologica, metabolica ramane conditionata de prescrierea si
supravegherea medicala, de particularitatile refacerii naturale si dirijate in
functie de varsta (copii, juniori), sex (fete), factori de mediu (altitudine,
variatii climatice sau de fus orar etc.), de succes sau insucces in competitie;
-
refacerea dirijata se aplica unor organisme sanatoase afectate de efort, in
timp ce recuperarea se aplica unor organisme bolnave, handicapate morfologic
sau functional (refacem oboseala dupa efortul sportiv, insa recuperam o suprasolicitare
sau o leziune musculara);
-
stereotipul de refacere trebuie format in cadrul zilei de antrenament si de
concurs;
-
obiectivizarea refacerii se realizeaza in mod obligatoriu in teren
(comportament: apetitul, dispozitia de antrenament, randamentul si starea de
astenie, oboseala dupa efort; somnul din punct de vedere calitativ si
cantitativ; proba clino-ortostatica; curba ponderala dimineata dupa desteptare,
inainte si dupa efort; indicele de refacere I. Dorgo; testul Ruffier; testul de
urina, incluzand si mucoproteinele urinare cantitativ sau calitativ, reactia
Donaggio, dinamometria si miotonometria; viteza de reactie; apneea inspiratorie
si expiratorie; capacitatea vitala, Hb serica, ureea serica si lactatul
capilar, etc.);
-
accesibilitatea, caracterul continuu, sistematic, gradat, folosirea unor
mijloace intensive, optimizate, toate aceste principii seamana cu acelea ale
antrenamentului sportiv. Aprecierea refacerii in laboratoare stiintifice
presupune evaluarea starii de sanatate, a dezvoltarii fizice si a starii de
nutritie, a starii functionale (cardiorespiratorii, hepato-renale,
neuropsihice, neuromusculare, endocrino-metabolice etc.) si a capacitatii de
efort (aerobe, anaerobe, alactacide si lactacide) etc.
Metodologia si controlul medico-sportiv al refacerii.
Continutul
si metodica refacerii depind de parametrii biologici solicitati cu prioritate
in diferite ramuri si probe sportive, de clasificarea mijloacelor de refacere
dirijata, de metodele orientative ale lectiilor de refacere pe grupe de
sporturi (dupa energogeneza).
In
concluzie, se impune implementarea refacerii dirijate in regimul zilei de
antrenament si de concurs; continuarea preocuparilor specialistilor pentru
optimizarea ei si gasirea de noi mijloace, in concordanta cu evolutia pe plan
metodico-pedagogic a procesului de antrenament; valorificarea exercitiului
fizic (odihna activa, efortul fizic si psihic din antrenament) si a climatului
submontan (600-800 m.) in refacerea de etapa sau ciclu annual. Nu ramane decat
ca echipa de lucru (sportiv, antrenor, medic, psiholog, cercetator-metodist si
alti specialisti) sa aplice in antrenamente aceste solutii care asigura
cresterea randamentului sportiv si imbunatatirea starii de sanatate.
Parametrii de solicitare biologica in functie de ramura si proba
sportiva.
Atletism:
-
viteza: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic;
-
semifond: neuromuscular, cardiorespirator-metabolic;
-
fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular;
-
sarituri: stres neuropsihic si neuromuscular;
-
aruncari: neuromuscular, metabolic, neuropsihic.
Baschet:
neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic.
Biatlon:
metabolic, neuromuscular, neuropsihic, cardiorespirator.
Bob:
neuropsihic si endocrino-metabolic.
Box:
neuropsihic, endocrino-metabolic, cardiorespirator, muscular.
Caiac-canoe,
canotaj: cardiorespirator-metabolic si neuromuscular.
Ciclism:
-
velodrom: neuromuscular si neuropsihic, cardiac;
-
sosea: cardiorespirator-metabolic si neuromuscular.
Fotbal:
neuropsihic, neuromuscular, endocrino-metabolic.
Gimnastica:
-
sportiva: neuropsihic, endocrino-metabolic, neuromuscular;
-
ritmica: neuropsihic, neuromuscular, analizatori.
Haltere:
neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Handbal:
neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, neuromuscular.
Hochei
pe gheata: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic, muscular.
Inot:
cardiorespirator, endocrino-metabolic, neuromuscular.
Judo:
neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Lupte:
neuropsihic, neuromuscular, metabolic.
Patinaj:
-
viteza: neuromuscular, neuropsihic, endocrino-metabolic.
-
fond: cardiorespirator-metabolic, neuromuscular.
-
artistic: neuropsihic, neuromuscular.
Polo
pe apa: neuropsihic, cardiorespirator-metabolic.
Popice:
neuropsihic si neuromuscular.
Rugby:
neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator-metabolic.
Schi:
-
alpin: neuropsihic, neuromuscular, cardiorespirator.
-
fond: metabolic, cardiorespirator, neuromuscular.
Scrima:
neuropsihic, metabolic, neuromuscular.
Tenis
de camp: neuropsihic, metabolic, neuromuscular.
Tenis
de masa: neuropsihic, neuromuscular.
Tir:
-
viteza: neuropsihic, analizatori, neuromuscular.
-
pusca: neuropsihic, neuromuscular, analizatori.
Volei:
neuropsihic, metabolic, neuromuscular.
Clasificarea mijloacelor si metodelor refacerii dupa directia de
actionat.
Mijloace
si metode care accelereaza refacerea neuropsihica:
-
Psihoterapia (demonstratie, desensibilizare, detensionare, activare,
convorbiri, sugestie, tehnici de relaxare neuropsihica, autosugestie,
antrenamentul psihosomatic sau trening autogen, medicatie neurotropa etc.).
-
Acupunctura, acupresura.
-
Oxigenarea si aeroionizarea negativa naturala sau artificiala. Odihna activa si
pasiva (somnul).
-
Hidroterapia calda (la 38-400C, dus sau cada in care se pot adauga
saruri de Bazna, frunze de tei, nuc, flori de musetel, iodura de potasiu 1%).
-
Masaj: (manual, hidromasaj, masaj-reflex, vibromasaj, electromasaj etc.).
-
Medicatie la indicatia medicilor (glucoza, vitaminele grupului B, P, Mg,
lecitina, glicocol, sarurile acidului aspartic, hipnosedative, piracetam, piravitan
etc.).
Mijloace
si metode care accelereaza refacerea neuromusculara:
-
Hidroterapie calda (dus, cada, bazin).
-
Sauna (uscata, la 800C).
-
Masaj (manual: efleuraj, vibratii, hidromasaj, masaj reflex).
-
Antrenament psihosomatic (trening autogen).
-
Acupunctura, acupresura, tehnici de relaxare musculara.
-
Baropresiune locala (musculara).
-
Odihna activa si pasiva.
-
Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort.
-
Dieta (alcalina, hidroglucidica, bogata in vitamine si oligoelemente).
-
Medicatia (glucoza, sodiu, potasiu, calciu, fosfor, magneziu, vitaminele
grupului B, vitamina E, ATP, miorelaxante, glutationul, folcisteina, lecitina,
acidul aspartic etc.).
Mijloace
si metode care accelereaza refacerea cardiorespiratorie:
-
Oxigenarea naturala sau artificiala.
-
Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort.
-
Odihna activa si pasiva (somnul, odihna).
-
Hidroterapia calda si sauna saptamanala.
-
Masajul zilnic.
-
Antrenamentul psihosomatic, tehnici de relaxare etc.
-
Acupunctura, acupresura.
-
Dieta (alcalina dupa efort, bogata in minerale, potasiu, vitamine, glucide,
proteine etc.).
-
Medicatia (ATP, potasiu, magneziu, aspartatii de potasiu si magneziu, glucoza,
vitaminele E si C, carnitina etc.).
Mijloace
si metode care accelereaza refacerea endocrino-metabolica:
-
Oxigenarea si aeroionizarea negativa (naturale, artificiale).
-
Tehnici de relaxare neuromusculara.
-
Reechilibrarea hidroelectrica dupa efort.
-
Psihoterapie.
-
Masajul, acupunctura, acupresura.
-
Odihna activa (in special in climat de crutare, la 600-800 m.).
-
Medicatia (piracetan, piravitan, Vitaspol, polimineralizant S, extracte
glandulare-revitaloase C, lecitina, glicocol, saruri de acid aspartic etc.).
Metode si scheme orientative folosite in refacerea sportivilor.
Schema
orientativa de refacere dupa efortul predominant anaerob (efort neuropsihic,
neuromuscular):
1.
Psihoterapie 8-10 min. (cu antrenorul, psihologul, medicul).
2.
Dus cald in cada sau bazin (cu saruri, plante), 10 min. la 38-400C.
3.
Sauna 10 min. (1 min. in sauna si 1 min. la dus sau la bazin).
4.
Masaj 10-15 min. (manual sau instrumental, de preferinta manual).
5.
Antrenament psihosomatic sub supravegherea specialistului.
6.
Reechilibrarea hidroelectrolitica la 30 min. dupa efort (300 ml. suc de fructe,
apa minerala alcalina, ceai sau iaurt + 25 g glucoza sau miere + ½
lamaie, zeama pentru ceai sau apa minerala).
7.
Oxigenare sau aeroionizare negativa 10-15 min., dupa tehnici individuale sau
colective.
8.
Medicatie: polivitamnizant S 2 drageuri, polimineralizant S 2-3 drageuri;
eleutal 3-4 tablete (se sug); Vitaspol 1 fiola per os; Piracetan (piravitan) 2
tablete, in special la scrima, tir, sarituri, aruncari, haltere etc.
9.
Alimentatie bogata in radicali alcalini, legume, fructe, sucuri, cruditati,
fibre si gelatine, normocalorica, normo sau usor hipoproteica, hiperglucidica.
10.
Odihna activa si pasiva (somnul).
Observatii:
Dupa
fiecare antrenament se recomanda mijloacele de la punctele 1, 2, 3,4, 6, 8, 9,
10 (odihna pasiva). Sauna se recomanda la mijlocul saptamanii. Antrenamentul de
refacere de la sfarsitul ciclului saptamanal va cuprinde mijloacele de la
punctele 1, 2, 3 (15 min.), 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Refacerea dupa o etapa se
efectueaza intr-o statiune balneoclimaterica (600-800 m.), timp de 5-7 zile,
cuprinzand zilnic toate mijloacele de mai sus.
Schema
orientativa de refacere dupa efortul predominant aerob:
1.
Dus cald, cada sau bazin (saruri, plante), la 38-400C, intre 10-15
min.
2.
Sauna 10 min. (1 min. in sauna si 1 min. afara – dus, bazin).
3.
Masaj manual 10 min. sau vibromasaj, hidromasaj 6 min.
4.
Tehnici de relaxare musculara sub supravegherea specialistului.
5.
Oxigenare si aeroionizare negativa 10 min.
6.
Reechilibrare hidroelectrolitica (vezi indicatiile de mai sus + sodiu si
potasiu).
7.
Medicatie: Vitaspol 1-2 fiole; polivitaminizant S 2 drageuri; polimineralizant
S 2-3 drageuri; eleutal 4-5 tablete; aspatofort sau Sargenor 1-2 fiole; Ginseng
1-2 drageuri.
8.
Alimentatie hidrozaharata, bogata in cruditati si lactate, alcalina, hipolipidica,
normoproteica, normocalorica.
9.
Psihoterapie (convorbiri, antrenament psihosomatic).
10.
Odihna activa.
11.
Odihna pasiva (somn).
Observatii:
Dupa
fiecare antrenament se recomanda aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 3, 6,
7, 8, 9 (convorbiri), 11. De doua ori pe saptamana se vor efectua antrenamente
de refacere, cu durata de circa 15 min., masajul manual la 20 min., iar cel
instrumental la 10 min. Dupa o etapa se efectueaza refacere 5-7 zile intr-o
statiune, aplicandu-se zilnic toate mijloacele, sub supraveghere medicala
(atentie la sauna !).
Schema
orientativa de refacere dupa eforturile de tip mixt (jocuri sportive, box,
scrima, tenis de camp, alergari din atletism intre 400-1500 m.:
1.
Psihoterapie.
2.
Hidroterapie calda 15 min.
3.
Sauna de doua ori pe saptamana, 15 min. (2 min. in sauna si 1 min. afara).
4.
Masaj manual 10 min.
5.
Reechilibrare hidroelectrolitica (ca la sporturile aerobe).
6.
Aeroionizare negativa 10 min.
7.
Medicatie: Vitaspol 1-2 fiole, eleutal 4-7 tablete, polivitaminizant S 2
drageuri, polimineralizant S 3 drageuri, aspatofort 1 fiola, glicocol 1 fiola.
8.
Alimentatiealcalina, bogata in minerale, vitamine, glucide, apa.
9.
Odihna activa si pasiva (somn).
10.
Tehnici de relaxare (eventual antrenament psihosomatic).
Observatii:
Dupa
fiecare antrenament se aplica mijloacele de la punctele 1, 2, 4, 5, 7, 8, 9
(somn). La sfarsitul ciclului saptamanal se efectueaza o sedinta de refacere
(se incepe cu 30 min. odihna activa si apoi se aplica toate mijloacele
descrise; refacerea de etapa dureaza 5-7 zile, care se recomanda sa fie
petrecute intr-o statiune submontana, cu aplicarea zilnica a tuturor
mijloacelor.
Schema
orientativa de refacere in efortul neuropsihic (tir, scrima, portarii de la
jocuri, sarituri, gimnastica):
1.
Psihoterapie (convorbiri, tehnici de relaxare, trening autogen).
2.
Hidroterapie calda, masaj, sauna de doua ori pe saptamana.
3.
Aeroionizare negativa 10 min.
4.
Medicatie: piracetam (piravitan) 2 tablete, polimineralizant S 2-3 drageuri,
polivitaminizant S 2 drageuri, glicocol (glicocol-nevrosthenin) 1 fiola per os,
Ginseng 2 drageuri, leutal 3-4 tablete.
5.
Alimentatia bogata in lactate, cruditati, organe, peste (fosfor).
6.
Odihna activa.
7.
Odihna pasiva (somn).
Observatii:
Dupa
fiecare antrenament se recomanda aplicarea mijloacelor de la punctele 1, 2, 3,
4, 5, 7. De doua ori pe saptamana se efectueaza sedintele de refacere (se
incepe cu 30 min. odihna activa si apoi se aplica toate mijloacele descrise la
cote maxime ca timp si intensitate). Refacerea de etapa se efectueaza timp de
5-7 zile in statiuni balneoclimaterice (600 m. altitudine), adaugandu-se si
oxigenarea. Sedinta de refacere este condusa de personalul medico-sanitar, iar
cea de psihoterapie de psiholog.
Clasificarea
mijloacelor si metodelor de refacere dupa apartenenta.
1.
Mijloace fizio-hidro-balneoterapice (antrenament, hidroterapie calda: dus, cada
, bazin 38-400C, in ultimele putandu-se adauga saruri de Bazna,
plante: floare de tei, musetel, foi de nuc, iodura de potasiu 1% etc., sauna la
800C, masajul natural, instrumental: vibromasaj, electromasaj,
masajul reflex, baropresura locala, musculara, climatoterapia de crutare,
refacere la 600-800 m. altitudine).
2.
Mijloace psihoterapeutice (convorbiri, sugestie-autosugestie, tehnici de
relaxare neuropsihica, neuromusculara, antrenamentul psihosomatic etc.).
3.
Mijloace dietetice (alimentatia de refacere trebuie sa fie normocalorica,
normoproteica – usor hipoproteica, hipolipidica, hiperglucidica, bogata in
radicali alcalini, vitamine si oligoelemente).
4.
Mijloace farmacologice (complexe vitaminice, complexe minerale, compusi
glucidici, aminoacizi si concentrate proteice, diversi alti produsi ca:
piracetam, piravitan, folcisteina, aslavital etc.).
5.
Odihna activa si pasiva (somn).
Sustinerea biologica in antrenament si concurs.
Printre
factorii determinanti ai formei sportive se numara si biotrofinele alimentare,
substantele farmacologice si factorii de mediu, in special altitudinea medie si
variatiile de fuse orare (antrenamente, concursuri).
Alimentatia sportivului.
Alimentatia
sportivilor urmareste in principal acoperirea nevoilor energetice relamate de
efortul sportiv si celelalte activitati cotidienem (bazale, profesionale,
recreative etc.), asigurarea suportului biologic indispensabil pentru mentinerea
sanatatii, obtinerea randamentului sportiv si refacerea metabolica dupa efort.
In calculul necesarului caloric al sportivului trebuie sa luam in considerare:
necesarul energetic bazal (calculat la 1 kcal/kg/ora); nevoile energetice ce
decurg din activitatea sportiva zilnica; necesarul energetic reclamat de
termoreglare (apreciat la circa 8-10% din ratia zilnica); nevoile energetice
determinate de actiunea dinamica specifica a alimentelor, apreciat in medie tot
la 10% din ratia calorica (8-10% pentru glucide si lipide si pana la 40% pentru
proteine); pierderile energetice rezultate din prepararea alimentelor (5-10%);
necesarul energetic reclamat la tineri pana la 18 ani, pentru crestere. De
asemenea, trebuie sa avem in vedere ca prin procesele de asimilare se pot
pierde intre 10-15% din caloriile ingerate prin alimente (deficit de
asimilare). Pe baza datelor furnizate de literatura de specialitate cu privire
la cheltuielile energetice in diverse tipuri de efort sportiv se poate intocmi
o ratie alimentara adecvata. Astfel, pentru alergarile din atletism se
estimeaza urmatorul consum caloric: 100 m. = 35 kcal; 200 m. = cca 70 kcal,
pentru 400 m. = cca. 100 kcal, pentru 800 m. = cca. 130 kcal, pentru 1500 m. =
cca. 170 kcal, 5000 m. = cca. 450 kcal, la 10000 m. = cca. 750 kcal, la 5 km.
mars = cca. 250 kcal, la 10 km. mars = cca. 600 kcal, la 50 km. mars = cca.
2300 kcal, la maraton = cca. 2500 kcal, pentru patinaj 500 m. = cca. 45 kcal,
la 1500 m. = cca. 80 kcal, la 5000 m. = cca. 200 kcal, la 10000 m. = cca. 400
kcal, pentru canotaj = cca. 10 kcal/min.; pentru un joc de fotbal = cca. 1500
kcal; pentru un joc de baschet = cca. 900 kcal; pentru un joc de volei = cca.
10 kcal/min.; pentru lupte = cca. 8,5-9,5 kcal/min. efort mediu si 13-14
kcal/min. efort intens; pentru 3 x 3 min. box = cca. 200 kcal; pentru inot
intens, in apa de 240C = cca. 12-14 kcal/min.
Ministerul
sanatatii a stabilit unele norme in functie de natura si intensitatea
efortului: 75-100 kcal/ora pentru activitati fizice usoare; 100-300 kcal/ora pentru
activitati fizice medii; 300-500 kcal/ora pentru activitati grele si peste 500
kcal/ora pentru activitati foarte grele; sportivii se incadreaza intre 65-80
kcal/kg/24 ore.
Cele
8 grupe de alimente principale din care se asigura ratia calorica la sportivi
sunt urmatoarele: I – lapte si derivate (cca. 15%); II – carne, peste si
derivate (cca. 10%); III – oua (cca. 2%); IV – legume, fructe (cca. 15%); V –
cereale, leguminoase uscate (cca. 40%); VI – produse zaharoase (cca. 8-10%);
VII – grasimi alimentare (cca. 10%) – unt, frisca, smantana, ulei, slanina);
VIII – bauturi. Fiecare din cele 8 grupe isi are semnificatia sa in alimentatia
sportivilor. Referitor la trofinele alimentare de baza mentionam urmatoarele
proportii: proteinele cca. 14-20% din ratie (complete, de origine animala,
contin aminoacizi esentiali; partial complete, cum ar fi cerealele si
leguminoasele si incomplete, cum sunt gelatinele, zeina etc.); glucidele, cca
55-60% (mono, di si polizaharide) si lipide (animale, vegetale, ultimele bogate
in acizi grasi nesaturati fosfolipide etc.), cca. 22-28% din ratia pentru 24
ore. Grupa a IV-a este principala furnizoare de vitamine, minerale si radicali
alcalini (necesari in refacerea dirijata); grupa a VIII-a are ca principal
exponent apa, constituent de baza al organismului, in care se desfasoara toate
reactiile organismului (in jur de 70% in organism); consumul de lichide trebuie
sa reprezinte cca. 2-3 l/24 ore.
Experienta
a demonstrat ca ratia cotidiana a sportivilor de performanta care fac in medie
2-3 antrenamente zilnic, trebuie sa fie divizata dupa cum urmeaza: 25-30% la
micul dejun (eventual 5% se pot lua din micul dejun la sportivii care fac
primul antrenament dimineata inaintea micului dejun); in jur de 35% la masa de
pranz; cca. 5-7% la gustarea de dupa amiaza, inainte de antrenament; 25-30% la
masa de seara (uneori poate aparea si gustarea de dimineata, 5% care se ia din
masa de pranz).
Prezentam,
in continuare, o incercare de sistematizare a ratiei alimentare pentru 24 ore,
in functie de profilul sportului (probei) si de numarul orelor de antrenament
(4-6/zi). Pentru sporturile in care predomina rezistenta aeroba se indica cca.
4500-5000 kcal. (mai putin cu 10% la fete), dintre care proteine 14-16%,
glucide 60-65%, lipide 22-26%; pentru sporturile cu profil rezistenta-forta
(sporturile de apa, cele de iarna, ciclism sosea etc.) se recomanda cca.
5500-6000 kcal, dintre care 15-17% proteine, 55-60% glucide si 26-28% lipide;
pentru jocurile sportive se indica cca.5000 kcal. (in raport cu o medie de 80
kg. greutate corporala), dintre care 16-17% proteine, 55-58% glucide si 26-28%
lipide (la fete mai putin cu 10%); in cazul sporturilor bazate pe forta-viteza
(box, lupte, judo) se indica 3600-6000 kcal (in functie de categoria de
greutate), din care proteine 18%, glucide 55% si lipide pana la 28%; pentru
haltere si aruncari din atletism se indica intre 4500-6500 kcal. (in functie de
greutatea corporala), din care 18-20% proteine, 46-55% glucide si 26-28%
lipide; pentru gimnastica si sarituri in apa (fete) intre 2000-3000 kcal. si
chiar mai putin, din care proteine 18-24%, glucide 46-52% si lipide 24-46%.
Pentru sporturile in care efortul dinamic este mic se asigura aceeasi ratie
alimentara ca la nesportivi (tir, sah, popice). Un alt criteriu de calculare a
ratiei alimentare la sportivi ar fi cel al consumului caloric pe ora de efort
sportiv, cum ar fi:
-
60-65 kcal. pentru sprint, sarituri, semifond, gimnastica, inot, tir, calarie,
scrima, fotbal, box, patinaj artistic etc.;
-
70 kcal. pentru aruncari, polo pe apa, inot peste 100 m., lupte, ciclism pista,
schi alpin, baschet, handbal, hochei pe gheata, rugby, caiac-canoe etc.;
-
75-80 kcal. pentru atletism fond (mars, maraton), schi fond, canotaj, haltere,
ciclism sosea etc.
In
ceea ce priveste ratia alimentara la sportivi, trebuie facuta distinctia intre:
a) ratia de sustinere a efortului; b) ratia competitionala; c) ratia de
asteptare; d) ratia de refacere.
Ratia
de sustinere (intretinere) se incadreaya in general in parametrii descrisi mai
sus. Se poate pune intrebarea daca este posibil ca o anumita ratie sa
contribuie la cresterea randamentului sportiv ? Desi numerosi specialisti
contesta aceasta posibilitate, totusi, in practica sportiva, in ultimii ani,
s-au generalizat doua tipuri de asemenea ratii, care se bucura de atributul de
a introduce efecte ergotrope. Prima ratie de acest tip, descrisa de autorii
scandinavi in urma cu mai multi ani, isi propune sa mareasca rezervele
musculare si hepatice de glicogen, creind astfel o rezerva energetica pentru
efortul de rezistenta. In saptamana premergatoare concursului de varf se
procedeaza astfel: in zilele 7, 6, 5, 4 se continua cu antrenamentele de
intensitate mare si volume inca mari (deci antrenamente dure), iar in ratia de
sustinere se administreaza numai 50% glucide, diminuandu-se rezervele glucidice
din organism („foamea de glucide”); in zilele 3, 2, 1 fata de concurs, se
mentine intensitatea mare de effort (90-100%), cu scaderea apreciabila a
volumului (la mediu); in ratia de sustinere glucidele ajung pana la 70%,
realizandu-se o „suprasaturare de
glucide”, care, la nivel hepatic si muscular, se exprima printr-o
crestere a glicogenului de 2,3-2,6 ori fata de inceputul perioadei. Aceasta
ratie este recomandata in schi fond, maraton, curse de ciclism sosea, inot,
fond etc., desi este contestata, ca unilaterala, de alti specialisti in
dietetica sportiva.
Ratia
competitionala, hiperproteica, se aplica in sporturile de forta (haltere,
aruncari in atletism, categoriile mari de greutate din judo, lupte, box, la
alti performeri la care urmarim cresterea masei musculare si a fortei) si
porneste de la premisa suplimentarii ratiei proteice/kg/24 ore prin concentrate
proteice preparate din lapte natural de buna calitate, pana la 4 g
proteine/kg/24 ore, sau in procente pana la 18-22% proteine din ratia pe 24
ore. Deoarece prin alimentatie (fara incoveniente) este greu de realizat acest
cuantum proteic se recurge la suplimentele proteice (tip lapte praf), eventual
imbogatite cu vitamine si minerale. Dintre aceste produse (milk, powder) le
mentionam pe cele preparate la Universitatea din Galati (Energofort,
concentrate proteice 90%) de prof. Gh. Costin sau produsul olandez Refit (90%
proteine din lapte si 5% minerale), produse care, aplicate in doza de 1 g
proteine/kg/24 ore, ca supliment proteic, au determinat cresteri de masa activa
de 2-3 kg., cu scaderea echivalenta a tesutului adipos dupa 4-6 saptamani de
aplicare zilnica (effort zilnic de 4-6 ore cu profil forta). Aceste efecte au
fost constante daca pe timpul suplimentarii proteice s-au administrat
anabolizante nehormonale, de tipul vitaminelor B6, B12,
E, saruri de acid aspartic, de exemplu aspartat de arginina, aspartofort etc.
In stabilirea unei ratii fiziologice trebuie sa pornim si de la profilul
energetic al efortului practicat, asa cum reiese din exemplificarea urmatoare:
|
Atletism
|
Inot
|
Viteza-forta
(ATP-CP)
|
Capacitatea anaeroba (sistem neoxidativ)
|
Capacitatea aeroba (transportor O2)
|
|
100 m.
|
25 m.
|
98-99%
|
1-2%
|
--
|
|
200 m.
|
50 m.
|
95-98%
|
2-5%
|
--
|
|
400 m.
|
100 m.
|
70-80%
|
25-30%
|
2-5%
|
|
800 m.
|
200 m.
|
25-30%
|
60-70%
|
5-10%
|
|
1500 m.
|
400 m.
|
10-20%
|
30-40%
|
55-65%
|
|
5000 m.
|
1500 m.
|
1-5%
|
20-30%
|
65-75%
|
In
ceea ce priveste ratia competitionala, aceasta nu poate constitui sursa de
energie pentru concurs, rolul ei fiind preponderent psihic. Aceasta trebuie sa
paraseasca repede stomacul (2-3 ore), sa fie placuta ca aspect si prezentare,
gustoasa si hranitoare (sa preintampine aparitia senzatiilor dureroase de
foame).
Ratia
de asteptare, propusa de specialistul francez A. Creff, consta in administrarea
a 100 ml suc de fructe indulcit (nu exagerat), din ora in ora, pana la concurs,
realizandu-se astfel o hidratare convenabila a organismului.
Ratia
de refacere a fost detaliat prezentata (principiile ei) la capitolul consacrat
refacerii organismului sportivului.
Prezentam,
in continuare, cele mai frecvente greseli in alimentatia sportivilor: 1)
administrarea hranei inaintea concursului, in ideea ca aceasta confera
sportivului un plus de forta; 2) inghitirea
tabletelor de sare pentru evitarea crampelor musculare; 3) evitarea
hidratarii din timpul efortului sub motiv ca apa incarca stomacul si „taie
picioarele”; 4) consumarea solutiilor glucozate hipertone la masa dinaintea
concursului sau la incalzire; 5) evitarea alimentatiei pe parcursul eforturilor
care depasesc o ora; 6) mancatul pe saturate, pana la senzatia de stomac plin.
In ultima instanta, alimentatia sportivului este si o problema de psihologie
(fara a face abstractie de aspectele obiective prezentate) pe care medicul
sportiv trebuie sa o rezolve corespunzator cu sprijinul antrenorului si al
dieteticianului sportiv. Eficienta unei ratii alimentare se exprima prin
stabilitatea curbei ponderale si a compozitiei corporale (la parametri optimi),
prin cresterea calitatilor motrice de baza, prin „supracompensarea metabolica”,
prin starea de confort fiziologic a sportivului.
Continutul in trofine la 100 g alimente
|
|
Proteine
|
Glucide
|
Lipide
|
Kcalorii
|
|
Lapte de vara
|
3,5
|
4,8
|
3,6
|
67
|
|
Iaurt slab
|
3,3
|
3,3
|
0,1
|
30
|
|
Branza de vaca
|
17
|
4,6
|
1,2
|
97
|
|
Branza burduf
|
28
|
0,5
|
28
|
377
|
|
Telemea oaie
|
17
|
1,0
|
20
|
270
|
|
Telemea vaca
|
17
|
1,0
|
17,2
|
243
|
|
Cascaval Dobrogea
|
24
|
1,0
|
25,0
|
334
|
|
Carne de vaca
|
21
|
--
|
3,5
|
118
|
|
Carne de porc
|
22,4
|
--
|
6,3
|
143
|
|
Carne de miel
|
18
|
--
|
20
|
260
|
|
Carne de gaina
|
20
|
--
|
5,0
|
128
|
|
Creier bovine
|
10
|
--
|
9,0
|
125
|
|
Ficat de porc
|
19
|
3
|
6,0
|
146
|
|
Salam de iarna
|
26,5
|
43,4
|
--
|
510
|
|
Sunca presata
|
18,4
|
--
|
26,7
|
324
|
|
Parizer
|
10,1
|
--
|
26,6
|
289
|
|
Peste (crap)
|
18,9
|
--
|
2,8
|
104
|
|
Peste (salau)
|
19,4
|
--
|
0,9
|
83
|
|
Ou de gaina
|
7,0
|
0,3
|
6,0
|
65
|
|
Cartofi
|
2,1
|
19,1
|
0,2
|
89
|
|
Morcov
|
1,5
|
8,8
|
0,3
|
45
|
|
Mazare boabe
|
8,4
|
14,0
|
0,5
|
96
|
|
Fasole verde
|
2,0
|
5,7
|
0,2
|
33
|
|
Varza alba
|
1,8
|
5,8
|
0,3
|
82
|
|
Cirese
|
1,1
|
18,5
|
0,3
|
82
|
|
Capsuni
|
0,8
|
8,2
|
0,6
|
43
|
|
Caise
|
1,1
|
0,1
|
12,9
|
58
|
|
Prune
|
0,6
|
17,2
|
0,1
|
74
|
|
Mere
|
0,3
|
16,9
|
0,4
|
74
|
|
Lamai
|
0,9
|
6,2
|
0,7
|
30
|
|
Struguri
|
2,1
|
18,5
|
1,7
|
100
|
|
Pere
|
0,3
|
16,9
|
0,4
|
74
|
|
Portocale
|
0,8
|
10,1
|
0,2
|
47
|
|
Pepene verde
|
0,5
|
5,4
|
0,1
|
29
|
|
Nuci
|
17,0
|
13,0
|
58,5
|
666
|
|
Banane
|
1,3
|
13,4
|
0,6
|
66
|
|
Fasole boabe
|
23
|
47,5
|
1,7
|
303
|
|
Paine alba
|
10,3
|
54,0
|
2,0
|
282
|
|
Paine intermediara
|
8,3
|
52,2
|
0,8
|
255
|
|
Miere de albine
|
0,4
|
81,3
|
--
|
335
|
|
Zahar
|
--
|
99,9
|
--
|
410
|
|
Glucoza
|
--
|
77,7
|
--
|
319
|
|
Ciocolata cu lapte
|
0,9
|
49,8
|
39,9
|
603
|
|
Halva
|
13,9
|
47,4
|
32,5
|
554
|
|
Unt
|
8,0
|
2,5
|
80,0
|
806
|
|
Smantana 20%
|
3,5
|
3,1
|
20,0
|
213
|
|
Untura porc
|
0,2
|
--
|
99,6
|
928
|
|
Margarina
|
0,5
|
--
|
82,0
|
766
|
|
Ulei floarea-soarelui
|
--
|
--
|
99,9
|
929
|
Compozitia in minerale la 100
g alimente
|
|
K
|
Na
|
Ca
|
Mg
|
P
|
Cl
|
Radicali
|
|
Lapte de vaca
|
160
|
50
|
125
|
12
|
90
|
98
|
+27
|
|
Unt
|
16
|
8
|
15
|
2
|
25
|
3
|
-4
|
|
Smantana
|
126
|
35
|
90
|
10
|
70
|
80
|
-4
|
|
Telemea
|
150
|
2000
|
500
|
30
|
400
|
3000
|
-4
|
|
Cascaval
|
180
|
1400
|
700
|
45
|
500
|
2100
|
-3
|
|
Branza de vaci
|
150
|
30
|
250
|
25
|
180
|
160
|
-4
|
|
Ou
|
70
|
65
|
30
|
6
|
110
|
80
|
-180
|
|
Carne de vaca
|
350
|
70
|
10
|
25
|
230
|
70
|
-137
|
|
Carne de porc
|
330
|
65
|
10
|
25
|
215
|
70
|
-77
|
|
Peste slab
|
330
|
100
|
35
|
30
|
220
|
240
|
-120
|
|
Malai
|
300
|
10
|
22
|
120
|
250
|
40
|
-24
|
|
Spanac
|
700
|
70
|
75
|
57
|
55
|
100
|
+350
|
|
Portocale
|
200
|
4
|
50
|
13
|
23
|
4
|
+62
|
|
Prune
|
300
|
3
|
20
|
10
|
25
|
1,5
|
+77
|
|
Struguri
|
300
|
2
|
20
|
11
|
20
|
1,0
|
+70
|
|
Caise
|
320
|
1
|
17
|
12
|
25
|
0,8
|
+85
|
|
Varza
|
400
|
30
|
72
|
70
|
60
|
40
|
+49
|
|
Mere
|
120
|
3
|
8
|
5
|
10
|
1,5
|
+26
|
|
Lamai
|
170
|
3
|
40
|
13
|
20
|
5,0
|
+85
|
Vitamine pentru 100 g alimente
|
|
Vit. A
(UI)
|
Vit. B1
(meg)
|
B2 (meg)
|
B6 (meg)
|
PP (meg)
|
C (mg)
|
D (UI)
|
|
Lapte de vaca
|
150
|
45
|
200
|
0,10
|
0,2
|
2,0
|
3-4
|
|
Smantana
|
1000
|
40
|
140
|
--
|
--
|
1,5
|
20-50
|
|
Unt
|
3500
|
--
|
--
|
--
|
--
|
--
|
--
|
|
Branza de vaci
|
50
|
30
|
250
|
--
|
0,5
|
1,5
|
--
|
|
Cascaval
|
1200
|
50
|
400
|
0,5
|
1,5
|
1,0
|
20-40
|
|
Ou
|
1000
|
60
|
180
|
0,2
|
0,1
|
--
|
50
|
|
Carne de vita
|
30
|
160
|
250
|
0,6
|
6,0
|
1,0
|
10
|
|
Carne de porc
|
60
|
900
|
200
|
0,8
|
6,0
|
0,8
|
10
|
|
Sunca
|
--
|
900
|
200
|
0,7
|
7,0
|
--
|
--
|
|
Peste slab
|
200
|
100
|
150
|
0,3
|
4,0
|
1,0
|
206
|
|
Paine integrata
|
--
|
--
|
250
|
150
|
0,25
|
2,0
|
--
|
|
Paine alba
|
--
|
--
|
100
|
20
|
0,15
|
1,0
|
--
|
|
Cartofi
|
--
|
30
|
110
|
100
|
1,5
|
14,0
|
--
|
|
Fasole verde
|
--
|
500
|
150
|
200
|
0,5
|
20,0
|
--
|
|
Spanac
|
--
|
150
|
250
|
0,50
|
0,8
|
50
|
--
|
|
Varza alba
|
--
|
100
|
80
|
0,08
|
0,05
|
50
|
--
|
|
Morcovi
|
--
|
80
|
70
|
0,20
|
1,0
|
7,0
|
--
|
|
Caise
|
--
|
40
|
80
|
0,08
|
--
|
8,0
|
--
|
|
Cirese
|
--
|
60
|
60
|
0,05
|
0,1
|
10,0
|
--
|
|
Capsuni
|
--
|
40
|
50
|
0,05
|
0,4
|
70
|
--
|
|
Patrunjel
|
--
|
140
|
--
|
--
|
--
|
200
|
--
|
|
Lamai
|
--
|
50
|
30
|
--
|
0,3
|
50
|
--
|
|
Macese
|
--
|
30
|
--
|
--
|
--
|
1000
|
--
|
|
Mere
|
--
|
45
|
30
|
0,25
|
1,0
|
5,0
|
--
|
|
Portocale
|
--
|
60
|
40
|
0,10
|
--
|
50
|
--
|
|
Struguri
|
--
|
50
|
20
|
0,12
|
0,4
|
3,0
|
--
|
|
Nuci
|
106
|
550
|
400
|
0,25
|
--
|
5,0
|
--
|
Medicatia in efortul sportiv.
Capitol
nou al farmacologiei moderne, medicatia efortului sportiv a evoluat in doua
directii: aceea a sustinerii biologice a efortului (sustinatoarelor de efort)
si a accelerarii compensarii (refacerii dupa efort), in special pe plan
metabolic (substante de refacere). Se definesc (I. Dragan) ca sustinatoare de
efort o serie de compusi naturali sau de sinteza, fiziologici, care intervin in
reactiile eliberatoare de energie in organismul sportivului (de unde si
denumirea de ergotrope). Acestea sunt un fel de biocatalizatori ai reactiilor
intracelulare care faciliteaza desfasurarea unui lucru mecanic sau efort psihic
(efort sportiv) de o mare intensitate si durata, cu o cheltuiala energetica pe
cat posibil mai economica, dar care sa acopere consumurile energetice reclamate
de performanta sportiva.
Substantele
de refacere reprezinta o alta grupa de produsi naturali sau de sinteza,
fiziologici, care intervin de regula compensator pe plan metabolic, restabilind
pana la „supracompensare” rezervele energetice ale organismului, care scad in
efort atat datorita consumurilor crescute, cat si pierderilor exagerate pe
calea sudoratiei, eliminarilor renale etc. (substante trofotrope). O analiza
atenta a numeroaselor produse existente pe piata mondiala ne arata ca acestea
se pot incadra in urmatoarele categorii: complexe de oligoelemente (saruri
minerale); compusi glucidici; aminoacizi si concentrate proteice; diverse
substante sau asocieri de nutrient.
|
Sustinatoare de efort
|
Produsi de refacere
|
|
1. Complexe vitaminice (Polivitaminizant S, Viplex, Cavit
9 Forte, 9-Vita, Supradyn, Multibionta, Cantanega-2000
|
Complexe vitaminice
|
|
2. Complexe de oligoelemente (Polimineralizant S)
|
Complexe de oligoelemente
|
|
3. Compusi glucidici (glucoza, fructoza)
- Comprimante energizante -
|
Compusi glucidici (Eleutal)
|
|
4. Aminoacizi (lecitina, acid aspartic)
- Algutol
- Efortex, osolecitina
|
Aminoacizi (glicocol, arginina, acid aspartic)
- Vitaspol
|
|
5. Produsi diversi (Piritinol, Vincamina, Pirivin,
Apilarnilprop, Hematodin, concentrate proteice imbogatite cu vitamine,
minerale, polen + vitamine, L – carnitina, fortavit, inosina
|
Produsi diversi (Piracetam, Piravitan, Sargenor,
Glicocol-Nevrosthenine, asparatat de K si Mg, Folcisteina, Aslavital,
Ginseng, Multivita-glucoza, Seleniu si vitamina E (antioxidant),
glutacisteseleniu – E
|
|
Produse elaborate pentru sportivi
|
|
Polivitaminizant S
|
Polivitaminizant S
|
|
Polimineralizant S
|
Polimineralizant S
|
|
Comprimate energizante
|
Eleutal
|
|
Algutol
|
Vitaspol
|
|
Efortex
|
Piravitan
|
|
Pirivin
|
Glutocisteseleniu – E
|
|
Fortavit
|
|
|
Pentru recuperare
|
|
- Crema trofica stimulanta I (masaj stimulant)
|
|
- Crema trofica stimulanta II (masaj stimulant)
|
|
- Crema relaxanta (refacere-masaj)
|
|
- Crema analgica-antiinflamatorie (in patologia
traumatica)
|
Deoarece
marea majoritate a acestor produse sunt azi cunoscute in medicina sportiva, ne
vom limita la cateva aprecieri asupra a doua produse de data mai recenta. Avem
in vedere, in primul rand, carnitina (aminoacid izolat in 1905), sintetizata la
om la nivelul ficatului si rinichiului din lisina si metionina, care cupleaza
lanturile lungi de acizi grasi si-i trece prin membrana mitocondriala,
ducandu-i in nucleu la locul beta-oxidarii, unde sunt transformati in energie.
Experimentarile efectuate (doza unica de 3-4 per os sau 1 g intravenos;
tratament 3 saptamani, 3 g/zi) au indus efecte favorabile, exprimate prin
cresterea VO2 max., scaderea trigliceridelor si a acizilor grasi
liberi din plasma, imbunatatirea potentialului muscular evocat (cresterea
fortei de contractie a fibrei musculare), ceea ce a sugerat folosirea acestui
produs la sportivii care depun eforturi bazate pe forta-anduranta. Cel de-al
doilea produs, fortavit (tirozina, vitamine, oligoelemente), contribuie la
cresterea catecholaminelor (printr-o serie de reactii enzimatice), ceea ce face
ca produsul sa fie eficient fie in doza unica (2-3 drajeuri cu 60 min. inainte
de efort-concurs), fie in administrarea timp de 10 zile (3-2 drajeuri/zi),
inaintea unei competitii realizandu-se o utila pregatire biologica pentru
concurs. Produsul a dat rezultate bune la inotatori, luptatori, atleti
(alergatori de semifond, fond), motiv pentru care se recomanda in eforturile
scurte si medii si in cele explozive, repetabile.
O
remarca speciala se cuvine a fi facuta pentru HCH (hormonul de crestere
hipofizar uman), cel mai puternic hormon anabolizant din organism, care poate
prezenta interes in anumite situatii si in medicina sportiva, ca si pentru
Seleniu (sarurile de seleniu) si asa-zisele „antioxidante”, care castiga teren
in medicina sportiva. Subliniem cateva reguli generale care trebuie respectate
neaparat. Astfel, medicatia de efort constituie un act medical de mare
responsabilitate, la care se apeleaza numai in conditii de efort sportiv
sustinut (de exemplu, un antrenament/zi = 50% din medicatia sustinatoare si de
refacere; o zi libera este lipsita de aceasta medicatie. Aceasta este prescrisa
de medic si aplicata sub supravegherea personalului medico-sanitar. Ar fi
gresit sa credem ca prin aceasta medicatie se pot compensa minusurile din pregatire,
lipsa de talent si motivatie, greselile din alimentatie etc. Aceasta medicatie
sustinatoare (in antrenamente si concursuri) sau de refacere (pentru
accelerarea refacerii metabolice) constituie numai un modest adjuvant in efort,
recomandabil numai in conditiile cunoasterii efectelor, a eventualelor reactii
adverse, ceea ce impun corectarea acestora la nevoie, crearea unui climat
psihologic adecvat in sensul aprecierii realiste a efectelor medicatiei
(performanta in teren !) In acelasi timp trebuie depuse eforturi continue
pentru realizarea unor noi sustinatoare si produse de refacere, care sa poata
ajuta organismul, scutindu-l adesea de eforturi digestive mari, cu pret
biologic ridicat si eficienta energetica redusa (fara a mai aminti si de
aspectele economice ale problemei). Medicului sportiv ii revine sarcina ca,
printr-o munca sustinuta de educatie sanitara, sa confere sportivilor incredere
in recomandarile lui cu privire la sustinerea si refacerea farmacologica.
Recent, inosina un mitrient, pare a juca un rol ergotrop in efortul de anduranta sau forta (haltere).
Antrenamentul si concursul in conditii variate de mediu.
Variatiile
de mediu geografic, climatologic, privesc in principal variatiile termice, de
presiune atmosferica, radiatii, miscari de aer (vanturi), umiditate relativa a
aerului, aeroionizare negativa etc. Din ratiuni de ordin practic ne vom referi,
in cele ce urmeaza, mai in detaliu la altitudinea medie si variatiile de fuse
orare, situatii frecvent intalnite azi in sportul de inalta performanta.
Antrenamentele
la altitudine medie. Dupa o clasificare bioclimatologica se face distinctia
intre altitudinea joasa, intre 500-1200
m. (intre 500-1000 m., „climat de crutare”); altitudine mica, intre 1200-1800
m. (peste 1200 m. „climatul excitant”); altitudine medie, intre 1800-2500 m.;
altitudinea mare, intre 2500-4500 m. si altitudinile inalte peste 4500 m.
Pentru medicina sportiva prezinta interes altitudinile joase (intre 600-800
m.), pentru refacere si altitudinile medii intre 1900-2400 m.) ca mijloc de
pregatire biologica pentru concurs. Se stie ca, urcand pe verticala,
temperatura aerului scade cu 0,50C la 100 m., iarna si cu 0,70C
vara; presiunea atmosferica (in jur de 760 mm Hg la nivelul marii) scade cu
10-12 mm Hg la fiecare 100 m. pe verticala, astfel ca la 1000 m. aceasta ajunge
la 700 mm Hg (presiunea partiala a O2 fiind 111 mm Hg, iar HbO2
de 94%). Datorita scaderii presiunii partiale a O2 atmosferic,
acesta reprezinta la 1000 m. numai 18,7% (normal la nivelul marii 20,95%) din
volumul aerului, la 2000 m. numai 15,08% iar la 5000 m. 11,18% (viata nu este
posibila sub 10% O2 atmosferic). Pe langa hipobarism si hipoxie,
climatul de altitudine medie mai influenteaza organismul prin umiditatea
relativa (75-85% la 2000 m. fata de 60-65% la 0 altitudine), aeroionizarea negativa naturala (la 2000 m. aerul este
extrem de bogat in aeroioni negativi, particule ce exercita efecte favorabile
asupra organismului, spre deosebire de aerul bogat in aeroioni pozitivi, care
se gasesc la ses, in preajma asezarilor industriale, in aerul poluat, care
exercita efecte negative asupra organismului uman), radiatiile atmosferice (in
special ultravioletele si infrarosiile), miscarile de aer (vanturile),
ozonizarea etc. Initial, climatul de altitudine medie a fost studiat cu ocazia
J.O. de la Mexico City (1968), desfasurate la o asemenea altitudine (efectele
de aclimatizare). Ulterior s-a remarcat faptul ca la reintoarcerea la ses
urmeaza o etapa de crestere a capacitatii de efort, fapt ce a stimulat studiile
– fiziologice, climatologice – privind utilizarea altitudinii ca mijloc de
pregatire biologica a organismului (in special pentru concurs). Deci,
caracteristicile climatologice ale antrenamentului la altitudine medie constau
in scaderea presiunii atmosferice (100% la ses, 80% la 2000 m.), scaderea
presiunii partiale a O2 atmosferic si alveolar, o penetrabilitate crescuta
pentru razele ultraviolete, cresterea umiditatii relative, scaderea aeroionilor
pozitivi si cresterea celor negativi, prezenta vanturilor. In ceea ce priveste
reactiile fiziologice semnalam urmatoarele: intre prima zi si a treia zi
(reactii datorate scaderii presiunii partiale a O2) apar accelerarea
frecventei respiratorii cu mobilizarea volumelor de rezerva inspiratorii si
expiratorii, cresterea frecventei cardiace de repaus si efort cu intarzierea
revenirii, o faza de hiperexcitabilitate nervoasa care poate induce tulburari
de somn; pe plan biologic se remarca cresterea activitatii suprarenale (reactie
de stres), modificari hemodinamice de tip hiperglobulie, prin splenocontractie
si hemoconcentratie; unii sportivi pot obtine inca rezultate valoroase in
aceasta etapa, in zilele 4-5 constatandu-se o adaptare provizorie, fragila.
Criza de adaptare se manifesta in general intre a 7-a si a 10-a zi (unii
sportivi, care pastreaza „memoria altitudinii medii”, pot avea o criza foarte
usoara) sub forma de: palpitatii, epistaxis, tulburari de somn, astenie,
polipnee, scaderea apetitului, tulburari digestive, contracturi musculare,
senzatii de uscaciune a mucoaselor (nazale, a gatului), scaderea VO2
max., hipertiroidism, cresterea extractiei urinare de calciu, potasiu, deseuri
proteice, cresterea activitatii enzimatice musculare, a excitabilitatii
neuromusculare, distonii neurovegetative, toate acestea avand la baza scaderea
activitatii suprarenale. Faza de echilibru biologic (nu restabilirea totala a
functiilor dereglate) survine dupa a 2-a saptamana; normalitatea frecventei
cardiace si respiratorii de repaus si efort, cu revenire fiziologica dupa
antrenament, poliglobulie cu cresterea enzimei glucoza-6-fosfodehidragenozei
intraeritrocitare. De remarcat ca si la 3 saptamani unii parametrii
endocrino-hormonali se gasesc inca in faza hiperreactiva. La reintoarcerea la
ses, in primele 24-28 ore sportivii (cei mai multi) pot obtine rezultate
inalte, pe masura nivelului lor de pregatire. Incepand din ziua a 3-a urmeaza o
etapa de scadere atat pe plan biologic, cat si sportiv („reaclimatizarea”),
care dureaza pana in ziua a 10-a, in care se regasesc aproape toate semnele
descrise in faza de aclimatizare, bineinteles la o intensitate mai mica
(sportivii cu stagii repetate la altitudine medie fac o reaclimatizare relativ
usoara), in asa fel incat din ziua a 14-a se poate conta pe o crestere a
capacitatii de efort (pentru cea aeroba de circa 15%) care dureaza aproximativ
3-4 saptamani. De mentionat ca toate aceste reactii au un caracter strict
inidividual. Un stagiu eficient la altitudine medie trebuie sa dureze minimum
21 zile. Unele incidente survenite in aceasta perioada merita sa fie amintite:
deshidratari, reacutizari de tip reumatic sau traumatologic (tendinite, leziuni
musculare), dureri cicatriceale, raceli, uscaciunea mucoaselor, infectii
amigdaliene, sinusale, rinofaringiene, conjunctivite, arsuri ale pielii, soc caloric
etc. Ca profilaxie se recomanda: hidratare suficienta (aproape dubla fata de
ses), protectia ochilor si a pielii prin administrarea de picaturi in nas
(vitamina A sol.) si gargara cu musetel, complexe vitaminice, minerale, glucide
si Vitaspol pentru refacerea metabolica, intensificarea refacerii. Din punct de
vedere metodic, practica ne-a demonstrat ca un sportiv care se antreneaza la
altitudine medie trebuie sa fie perfect sanatos, echilibrat neuropsihic si
vegetativ, motivat din punct de vedere psihic si cu un grad de antrenament
superior (cei obositi clacheaza). In astfel de conditii, sportivii respectivi
isi pot continua programul de antrenament, incepand cu ziua a doua, de la
momentul venirii de la ses, conform planului de pregatire. O atentie deosebita
trebuie acordata refacerii, mai ales in perioada de aclimatizare, precum si
sportivilor care prezinta afectiuni de tip reumatic in antecedente (uneori
acestia vor evita altitudinea). Aceeasi precautii se recomanda sa fie luate si
la reintoarcerea la ses.
Beneficiul
curei de altitudine medie (antrenament) se apreciaza la doua niveluri: concurs
si antrenament, dupa tipul de efort in care se incadreaza sportivul respectiv.
Pentru competitie avantajul este mare in sporturile (probele) aerobe, cum ar fi
probele de semifond si fond din atletism, la schi-fond, jocuri sportive, lupte,
judo, box, inot, canotaj, ciclism sosea etc. La nivel de antrenament, alaturi
de sporturile (probele) aerobe, activitatile cu dominanta anaeroba beneficiaza
de pe urma antrenamentului la altitudine medie, prin dezvoltarea capacitatii de
refacere, de unde rezulta posibilitati crescute de antrenament. De altfel, la
altitudine medie indicatorii de viteza-forta se amelioreaza in plan biologic si
metodic, pentru atletism (sprint, sarituri, aruncari), haltere, gimnastica,
scrima s.a.
Din
punct de vedere organizatoric se recomanda un stagiu in perioada pregatitoare
(la reintoarcerea la ses se pot mari incarcaturile din antrenamente), un stagiu
precompetitional (perioada de preparatie tehnica fiind practic incheiata) si un
stagiu inaintea unei competitii de varf, cu concursul desfasurat la ses, la 14
zile dupa revenirea la altitudine medie. Pentru competitiile de anvergura, care
au loc la altitudinea medie, se recomanda un stagiu de aclimatizare la locul
competitiei de circa 3 saptamani. Eficienta antrenamentului la altitudine medie
nu mai trebuie demonstrata. Modificarile fiziologice care au loc in faza de
aclimatizare si respectarea intocmai a indicatiilor metodice garanteaza
ameliorarea performantelor biologice, constituind un factor sigur de progres.
Oricare ar fi tipul de efort in care se incadreaza sportul respectiv,
antrenamentul la altitudine medie este valabil: aerob sau anaerob, ele fiind
rezultanta defazarii dintre necesitatile fiziologice ale organismului si
conditiile fizice, sociale sportive din noul mediu.
Sportul
in conditii variate de fus orar.
Se
sustine ca modificarile adaptative spre Vest sunt mai usor suportabile decat
cele spre Est (mai intense si de durata mai mare). Se stie, de asemenea, din
practica faptul ca revenirea la locul de resedinta are loc printr-o
resincronizare mai rapida, faza de reaclimatizare fiind mult mai scurta.
Totodata s-a observat ca unii sportivi care fac deplasari rapide si lungi
pentru a participa la competitii nu obtin, de regula, rezultate deosebite in
primele 3-5 zile (unii sportivi pot insa obtine asemenea rezultate in primele
24-28 ore), manifestand si tulburari de comportament. Pentru evitarea pe cat
posibil a unor asemenea stari stresante cu repercursiuni negative asupra
functionalitatii si randamentului sportiv, in cazul competitiilor de inalt
nivel (J.O., C.M.) care reclama zboruri transmeridiane indelungate (peste 6
fuse orare) se pot lua o serie de masuri metodico-biologice menite sa faciliteze
aclimatizarea (sa nu uitam „memoria aclimatizarii”). Printre acestea amintim
deplasarea cu un numar de zile inaintea competitiei (se calculeaza cate o zi
pentru fiecare fus orar), la care se mai adauga 3-4 zile pentru adaptarea la
conditiile competitiei. Intentia de a modela – inaintea deplasarii – conditiile
orare sau climatice de la locul desfasurarii concursului nu au dat rezultate,
avand drept consecinta dereglarea sportivului chiar inaintea deplasarii (or, se
stie ca o conditie esentiala pentru adaptare la altitudine medie, fuse orare,
clima etc. o constituie starea perfecta de sanatate, gradul inalt de
antrenament sau forma sportiva, echilibrul neuropsihic si motivatia).
Pentru
realizarea unei valorificari a potentialului de pregatire si o aclimatizare
rapida si eficienta, care sa devina un factor de sustinere a efortului se
recomanda ca: inaintea deplasarii sportivii sa aiba o buna stare de sanatate si
forma sportiva (intrarea in forma sportiva in aceste cateva zile este
riscanta): deplasarea sa se organizeze in asa fel incat sa ajunga spre seara la
locul competitiei (combaterea tendintei de a dormi in avion) si sa se asigure
un somn bun din prima noapte (medicamentos, la nevoie); in primele zile sa se
evite somnul de dupa-amiaza, la locul competitiei (3-4 zile), insistandu-se in
schimb asupra somnului de calitate din timpul noptii; in ceea ce priveste
regimul de antrenament, acesta trebuie continuat conform planului de acasa,
acordandu-se o atentie sporita refacerii pe toate planurile; respectarea
alimentatiei de acasa, fara excese sau curiozitati (atentie la greutatea
corporala optima, la bauturile racoritoare reci etc.); intensificarea refacerii
in perioada de aclimatizare (vitamina B15 – acidul pangamic,
folcisteina par a facilita reactiile de aclimatizare); asigurarea unui program
variat, imbunatatindu-se antrenamentele cu diferite activitati recreative care
favorizeaza tonusul de concurs; pentru obiectivizarea aclimatizarii se
recomanda urmarirea indicilor comportamentali (autocontrolul medico-sportiv),
greutatea corporala, reactia clino-ortostatica, indicele Ruffier, observatia
medico-pedagogica in antrenament, testul de urina (inclusiv mucoproteinele
urinare-reactia Donaggio). De asemeneam, este contraindicata sederea prelungita
la soare, recomandandu-se protejarea ochilor impotriva radiatiilor solare;
acordarea unei atentii deosebite profilaxiei afectiunilor respiratorii,
rinofaringiene si amigdaliene, digestive; intensificarea pregatirii psihologice
inca din perioada de aclimatizare; inaintea deplasarii se poate incerca
injectarea a 2-3 fiole gamaglobuline, intramuscular (ca si inaintea deplasarii
la altitudine medie) care, de asemenea, faciliteaza aclimatizarea. In final, in
zilele pregatitoare competitiei se recomanda intensificarea pregatirii
biologice de concurs cu toate mijloacele cunoscute.
Dopingul in sport.
In
antiteza cu sensurile si etica folosirii sustinatoarelor biologice necesare
organismului sportivului, atat de solicitate in procesul de pregatire si
concurs, cum sunt cele de natura farmacologica, dopajul – desi recurge la
medicamentatie specifica – actioneaza nociv si tulbura atat homeostazia, cat si
imaginea despre dimensiunile etice ale fenomenului sportiv.
Inca
din cele mai vechi timpuri conditiile de competitie au favorizat obtinerea unor
performante tot mai inalte, uneori recurgandu-se chiar la mijloace nepermise.
Astfel, se semnaleaza ca in intrecerile care aveau loc la romani (gladiatori,
intreceri cu cai) unii competitori ingerau inainte de concurs un amestec de
miere cu alcool. Apoi, in evul mediu s-au folosit diferite combinatii, unele
toxice, in scopul cresterii randamentului, multe din ele euforizante. A venit
apoi vremea extractelor de organe (testicul, creier, ficat etc.) pentru
intinerirea organismului s.a.m.d.
In
sport (se pare ca dopingul s-a aplicat mai intai la cai, apoi la sportivi) s-au
incercat tot felul de substante, cum ar fi: cardiotonicele, extractele si
hormonii tiroidieni, analepticele cardio-respiratorii, simpaticomimeticele,
psihotropele (amfetaminele), ajungandu-se la steroizii anabolizanti,
testosteron s.a. In ultimii ani fenomenul a luat asemenea amploare incat CIO a
intreprins o serie de masuri menite sa protejeze sanatatea sportivilor si
totodata, sa asigure respectarea principiilor de etica sportiva. In acest scop
s-a revazut definitia dopingului, dupa cum urmeaza: folosirea unor substante
straine corpului omenesc, de sinteza, sau a unor metode menite sa contribuie la
cresterea artificiala a randamentului sportiv, care pot aduce prejudicii sanatatii
si eticii sportive (I. Dragan).
Din
ratiuni didactice si farmacologice optam pentru urmatoarea clasificare a
substantelor medicamentoase dopante, conform CIO:
I.
Clasele doping:
A)
Stimulante.
B)
Narcotice – analgetice.
C)
Agenti anabolici: steroizi anabolici androgeni (derivati sintetici de
testosteron, tablete sau injectii si raportul Testosteron/Epitestosteron mai
mare de 6) si alti agenti anabolici (ex. Clenbuteronul, care este un beta 2
agonist deci nu este d.p.d.v. chimic steroid anabolizant, dar are efecte
anabolizante).
D)
Diuretice.
E)
Hormoni peptidici (STH, gonadotrofina-chorionica placentara, ACTH,
eritropoietina).
II.
Metode doping:
A)
Blood doping (autohematotransfuzie, masa eritrocitara, eritropoetina).
B)
Manipulari farmacologice, chimice, fizice.
III.
Clase de substante supuse restrictiilor:
A)
Alcoolul.
B)
Marijuana.
C)
Anestezicele locale.
D)
Corticosterioizii in aplicatii locale (infiltratii).
E)
Betablocante.
Prezentam
in sinteza efectele nocive ale administrarii acestor grupe doping:
Grupa
stimulantelor (amfetamine, cocaina, etilamfetamine, metamfetamine,
fencamfamina, cafeina – 12 micrograme/ml urina, efedrina, micoren,
metilefedrina, metilfenidat, pemolina, niketamida, pentetrazol, stricnina si
alti compusi inruditi) include 3 grupe din vechea clasificare: psihostimulante,
simpaticomimetice si alcaloizi excitanti ai sistemului nervos. Aceste produse
maresc starea de alerta a organismului, reduc senzatiile de perceptie a
oboselii, stimuleaza agresivitatea si spiritul de competitie, induc scaderea
autocontrolului si a simtului de judecata, putand conduce la accidente etc.
Dintre acestea, amfetaminele au reputatia cea mai rea, administrarea lor
abuziva ducand chiar la decese, mai ales in conditii de hipertermie, eforturi
epuizante etc.
Aminele
simpaticomimeticele, de tip efedrina si derivati, produc o stimulare mentala
(in doze mari), amplifica fluxul sanguin si presiunea arteriala, produc
cefalee, tahicardie, anxietate si tremor. Deci atentie la folosirea unor
produse care contin efedrina, in stari gripale, raceli etc.
Grupa
narcoticelor, analgeticelor (heroina, morfina, methadon, pentazocina, pethidine
si compusi inruditi) diminueaza pragul perceptiei dureroase (analgetice),
produce euforie si dependenta de drog, afectand functia respiratorie.
Steroizii
anabolizanti (derivati de testosteron de tipul: dehidroclormetil-testosteron,
metandienone, nendrolone, stanozolol, testosteron – raportul in urina intre
testosteron/epitestosteron mai mare de 6) sunt folositi pentru cresterea masei
musculare, a fortei musculare si puterii, a psihoagresivitatii. Alte substante,
neinrudite chimic dar cu efecte anabolice intra in aceasta clasa
(Clenbuterolul).
Principalele
reactii adverse constau in stagnarea cresterii (la copii), modificari
psihologice, tulburari hepatice, cardiovasculare, prostatice la barbati,
reducerea functiei testiculare la barbati, amenoree la fete, masculinizari,
acnee, schimbari de voce, pilozitate excesiva, suprimarea functiei ovariene
etc.
Betablocantele
(propanolol, acebutolol, metroprolol si derivati) reduc tonusul simpatic,
starea de teama, agresivitatea, tensiunea psihica fiind folosite de unii
sportivi din considerente terapeutice (exceptand cazurile patologice –
hipertensiune arteriala, migrene, aritmii cardiace, angina pectorala etc.). Ele
au fost trecute recent de CIO in clasa III, E – la substante cu restrictii
(numai la cererea Federatiilor Internationale).
Diureticele
(benzthiazida, furosemid, acetazolamida, spironolactona etc.) provoaca o
pierdere rapida a apei impreuna cu minerale, vitamine, fiind utilizate mai ales
in sporturile cu categorii de greutate in scopul atingerii cat mai repede a
greutatii corespunzatoare acestora. In acelasi timp, prin dilutia urinei se
ingreuiaza detectia produselor dopante din urina, argument care a stat si el la
baza includerii diureticelor pe listele substantelor doping. Se preconizeaza
astfel ca, la sporturile pe categorii de greutate, controlul pentru depistarea
diureticelor sa se efectueze chiar la cantarul oficial, cu ocazia vizitei medicale
precompetitionale.
Corticosteroizii
(produc euforie, efecte antiinflamatorii, antialgice) sunt admisi pentru
aplicatii locale (otice, oftalmologice, dermatologice) sau in infiltratii
locale, cu obligatia anuntarii prealabile a organelor de control doping, in
scris.
Metode
doping.
Blood
doping (transfuzia de sange, masa eritrocitara sau produsi de sange care contin
hematii, provenind de la acelasi subiect-autologus sau de la alt
individ-nonautologus) inseamna recoltarea a 500-800 ml sange cu cca. 2-3 saptamani
inaintea unei competitii si reintroducerea lui sau a masei eritrocitare cu
24-48 ore inaintea concursului. Asemenea proceduri contravin eticii medicale si
sportive (exceptand cazurile strict medicale) si supun sportivul la anumite
riscuri: reactii alergice, reactii acute de tip hemolitic, cu afectarea renala
sau reactii la distanta cum ar fi febra, icter, transmiterea unor boli
infectioase (hepatita virala acuta, SIDA), supraincarcarea circulatorie sau
metabolica etc.
Manipulatii
farmacologice, chimice si fizice.
In
aceasta categorie de doping se include acele substante (de exemplu, Probenecid
si compusi inruditi) care impiedica excretia renala a produselor dopante,
precum si metodele care alterneaza
integritatea si validitatea produselor
de urina folosite in controlul doping (de exemplu, cateterismul vezical,
substituirea urinei, modificarea Ph-ului urinar – alcalinizarea sau acidifierea
urinei, dilutia urinei etc.). Recent Epitestosteronul, 150 mg/ml a fost introdus
pe lista doping de CIO ca agent mascator.
Substante
cu regim restrictiv.
Alcoolul
este detectat ca agent doping (in aerul expirat) la cererea unor federatii
sportive internationale (tir, pentatlon modern etc.).
Marijuana
– la cererea unor federatii sportive internationale.
Anestezicele
locale (procaina, xilocaina, carbocaina, novocaina), aplicate local in
traumatologia sportiva sunt admise, cu obligatia de a le anunta in scris
organul de control doping (diagnosticul, calea si ora administrarii etc.).
Corticosteroizii
locali, ca si anestezicele locale si recent betablocantele (poz. E –
restrictii).
In
concluzie, se impune intensificarea muncii de educatie sanitara in randul
sportivilor si al tuturor cadrelor care lucreaza in sport. Trebuie sa acordam o
atentie deosebita si alegerii medicatiei cu scop terapeutic (naposim,
norbetalon, decanofort, decadurabolin, testosteron, pregnyl, codeina-codecam,
codenal, efedrina – sirop de tuse cu efedrin, picaturi nazale: Bistonim,
Fedrocaina etc.), evitandu-le pe cele care contin substante din grupele doping
(se admit pentru tratamentul astmului, in locul Efedrinei, aerosoli cu
salbutamol, terbutaline, bitolterol etc., iar pentru efectul analgetic, produse
de tip Aspirina, Voltaren, Glafenina, Brufen, Ibuprofen, Naproxen, Indometacin,
Sulindac etc.). Numai in contextul unei competitii sustinute vom reusi sa
protejam sanatatea sportivilor, medicinii sportive revenindu-i un rol important
si in respectarea normelor de etica sportiva.
Metode
de analiza.
Cromatografia
in strat subtire (CSS, TLC) reprezinta o tehnica screening, cu specificitate
relativ redusa, limita de sensibilitate putand ajunge la maximum 2-3 mg/ml, in special
pentru decelarea compusilor nevolatili, cum ar fi bemegridul, metilfenidatul,
fenmetrazina, nedimetrazina, diferiti alcaloizi etc.
Cromatografia
in faza gazoasa (GLC sau GC) este o metoda cu grad de specificitate si
sensibilitate, in raport de detector si inregistratorul utilizat, pentru
separarea si identificarea compusilor volatili (wekaminesi derivate). In
conditii optime, cu utilizarea detectorilor specifici de N2, a unor
faze stationare cu anumite proprietati si cu programator de temperatura,
performanta metodei poate creste pana la 0,1mg/ml. Este metoda oficiala a
CIO pentru grupele de substante A, B, D, E.
Cromatografia
de lichide la inalta presiune permite detectarea produsilor dopanti, inclusiv a
steroizilor anabolizanti (pe cale orala mai ales), dar nu a intrat in practica
curenta ca tehnica oficiala.
Spectrometria
in infrarosu (IR) este o metoda de mare specificitate, care reclama cantitati
mari de produsi dopanti, fapt ce o face inca neaplicabila oficial in controlul
doping.
Metoda
radioimunologica (RIA), propusa de Brooks in 1975, poate constitui un screening
pentru steroizii anabolizanti putand stabili grupa, ansa identifica mai greu
substanta (are un coeficient mare de eroare atat pozitiva, cat si negativa).
Spectrometria
de masa (MS sau GC-MS) are un inalt grad de specificitate si sensibilitate (1 mg/ml), permitand
diferentierea structurilor moleculare ale diversilor componenti steroidici.
Identificarea tipului de steroid se bazeaza pe recunoasterea absentei grupului
CH3 in pozitia 19 si a prezentei gruparii de substitutie alfa-alkil
la C17, implicit a derivatilor 0-TMS.
Aceasta
este metoda oficiala a CIO, obligatorie pentru steroizii anabolizanti,
testosteron si identificarea unor substante sau metaboliti.
Unele
produse indigene care contin substante doping:
-
Tusan (noscapina)
-
Fedrocaina (efedrina)
-
Bistonim (efedrina)
-
Laxatin (stricnina)
-
Vin tonic (stricnina)
-
Sirogal E (efedrina)
-
Astmofug E (efedrina)
-
Meclofenoxat (centrofenoxina)
-
Silutin (dietilpropion)
-
Furantril (nefrix) - diuretic
Steroizi
anabolizanti:
-
Per os
-
Madiol (methandriol)
-
Naposim (methandienone)
-
Metiltestosteron (Perandren, Testoviron, Testosen)
-
Stanazolol (Stromba, Winstrol)
-
Pe cale parentala
-
Norbetalon (Durabolil, Nerbolil)
-
Decanofort (Decadurabolin, Nortestosteron)
-
Pregnyl (gonadotrofina umana chorionica)
Factorii psihosociali ai formei sportive.
Determinarea
formei sportive prin prisma factorilor biologici si motrici este coroborata si
cu un alt factor important in acest context, cel conferit de suportul subiectiv
al fiintei sportivului. Acest determinism are o configuratie speciala, data de
functia de rezonanta a psihicului, respectiv capacitatea acestuia de a filtra
si „interpreta” informatiile interceptive (furnizate de organism) si
exteroceptive (de factura sociala), prin intermediul constiintei, al carei
sediu se afla in sistemul nervos central.
Implicarea
factorilor psihosociali in dinamica formei sportive este cel mai bine
evidentiata in situatiile limita (competitionale), cand barierele psihice,
nervozitatea, alterarea luciditatii, lipsa de concentrare, precipitarea,
hiperemotivitatea, blazarea sau apatia pot anula spectaculos sansele de
victorie, chiar daca factorii biologici si motrici sunt inscrisi in parametrii
de eficienta. In aceste situatii, factorul psihologic intra in componenta
dirijarii si pregatirii sportivului.
Legat
de aceste aspecte se ridica probleme esentiale:
-
factorii de sorginte psihosociala care determina forma sportiva;
-
mecanismele psihologice care stau la baza perceperii si autoperceperii starii
de forma sportiva.
Factorii
psihici aptitudinali care determina forma sportiva:
-
psihomotrici (generali si specifici), capabili sa determine eficienta si
randamentul coordonarii, viteza si precizia reactivitatii. Ponderea acestora
este diferita de la un individ la altul, dar si in functie de specificul
solicitarii impuse de ramura de sport respectiva. Precizia actului
neuromuscular al bratului activ la un tragator (tir) sau floretist este mult
mai subtil nuantata decat – sa zicem – la un inotator;
-
psihofiziologici (generali si specifici), care determina eficienta si
randamentul unor activitati si functii psihice implicate in efortul
competitional: acuitatea analizatorilor vizual, auditiv, tactil, kinestezic;
-
intelectual, care se exprima in termeni de eficienta si productivitate, in
raport de fondul genetic (initial) al sportivului: operatiile gandirii (decizie,
creativitate, perspicacitate, calcul tactic, profunzime, acuratete); operatiile
memoriei (fixarea, reactualizarea, fidelitatea, completitudinea); operatii de
atentie (functii): concentrarea, distributie, comutativitate (flexibilitate),
rezistenta la factori perturbatori;
-
particularitati ale activitatii nervoase superioare, care confera tonus si
confort neuropsihic (in conditiile unui fond genetic optim si ale unei
pregatiri adecvate). Acest fapt permite: eficienta activarii sau a relaxarii,
eficienta si randamentul ritmului veghe-somn, capacitatea de refacere
neuropsihica dupa efort, stres, emotii, esec, traumatisme psihofizice.
In
conditiile existentei formei sportive, toti acesti factori au caracteristici de
mare productivitate si randament. Trebuie amintit insa ca in practica sunt rare
cazurile in care toti au o potentialitate ideala sau sunt antrenati la valori
maxime de eficienta. In realitate si aici functioneaza principiul
compensatiilor. Dar, in general, la sportivii care dispun de un mare potential
psihic aptitudinal se constata o corespondenta intre valorile de eficienta ale
acestora si randamentul competitional (cu anumite limite si compensatii
intraindividuale).
In
aceasta directie, maximizarea potentialului psihic (ca si a celui biologic si
motric) este facilitata de factorii atitudinali.
Factorii
atitudinali care determina forma sportiva sunt urmatorii:
-
capacitatea de efort voluntar este caracteristica marilor performeri, fiind
sustinuta si stimulata de parghiile motivationale, de exigenta, disciplina,
responsabilitate si constiinciozitate promovate in grupa de sportivi de catre
antrenor (si de ceilalti factori de dirijare si control). Totodata, capacitatea
de efort voluntar este favorizata, in conditii de refacere adecvate, de
alimentatie, sustinatoare de efort, divertisment si, in general, de standardul
vietii sportive;
-
autoreglajul emotional, volitiv si motivational reprezinta consecinta
eforturilor depuse de colectivul tehnic, de sportivul insusi in directia
cunoasterii, autocunoasterii, pregatirii psihologice, a constientizarii,
refacerii si pregatirii speciale pentru concurs in antrenamentele inscrise la
acest capitol;
-
rezistenta la efort fizic si psihic are partial si o componenta ereditara, dar
se considera ca cele mai mari achizitii in acest sens se obtin prin intermediul
atitudinii fata de solicitari, oboseala, monotonie, saturatie. Dispozitia catre
sacrificiu, fnalizarea efortului in conditii neobisnuite (atmosferice,
psihosociale, organizatorice) calesc psihofizic sportivul si-l fac mai putin
vulnerabil;
-
toleranta la stres, conflicte, frustari, surprize este o consecinta fireasca a
educarii rezistentei la efortul psihofizic, alaturi de metode specializate de
antrenare a functiei anticipative in concurs (cunoasterea si modelarea
conditiilor spatio-temporale si psihosociale competitionale);
-
dispozitia specifica de concurs (ale carei note particulare sunt individuale,
dar convergente) se manifesta in urmatorul portret comportamental: optimism,
incredere in sine (bine temperata de o „unda” de indoiala), mobilizare, curaj,
constientizarea propriei forme sportive, imagine de sine psihofizica robusta.
Acesti
factori pot fi considerati intrinseci, tinand de persoana sportivului ca
entitate biopsihica. Intrucat organismul acestuia functioneaza ca un sistem
armonios nu poate fi evitata functia de rezonanta asupra constiintei care
opereaza si la nivel subiacent acesteia (subpreinconstient), asupra factorilor
biologici si motrici (organismici), al caror mesaj in stare de forma sportiva este
caracteristic.
Factorii
biologici si influenta acestora asupra starii psihice (in conditii de forma
sportiva):
-
informatiile organismului cu privire la functionalitatea si integritatea
biopsihica; aici intra in discutie standardul de sanatate al sportivului si
gradul de confort senzorial biologic conferit de un organism a carui capacitate
de efort este ridicata;
-
informatiile interoceptive privind eficienta pregatirii sportive: siguranta si
increderea in propria pregatire fizica, tehnico-tactica, psihologica sau
teoretica;
-
autoreceptia eului psihic si fizic in stare de forma sportiva reflecta
echilibrul dintre soma si psihic, dintre toate componentele intrinseci ale
fiintei sportivului, indiferent de nivelul de integrare a acestuia (celular,
metabolic, endocrin, functional, motric, psihic).
Un
alt factor determinant al formei sportive il constituie cel social (extrinsec).
Factorii
psihosociali:
-
atitudini cunoscute sau prezumtive ale coechipierilor, antrenorului,
adversarilor, arbitrilor, publicului fata de evolutia sportivului; realitatea a
demonstrat ca sportivul care are un comportament desensibilizat fata de
eventualele perturbari in aceasta directie este avantajat, in comparatie cu cel
care are o toleranta mai scazuta la frustrare. Cu toate acestea este
recomandabil sa se previna riscurile neadaptarii psihice;
-
atitudini privind stimularea motivatiei sportivului pentru concurs prin
intermediul mass-mediei (presa, radio-televiziune), care confera un plus de
incredere, speranta, tonus, optimism si mobilizare, in conditiile in care se
respecta unele principii pedagogice legate de acest aspect;
-
aptitudini, metode, mijloace privind recompensarile sau sanctiunile sociale
postcompetitionale, care creeaza anticipativ montaje afective, volitive,
motivationale pentru un comportament eficient. De asemenea, rezolvarea
problemelor de viata ale sportivului si familiei sale (integrarea sociala,
armonizarea traseului scolar sau profesional cu cel sportiv, starea de
certitudine, de siguranta privind standardul de viata al familiei sale,
primirea locuintei etc.) creeaza disponibilitati favorabile pentru concurs.
Pentru a face din forma sortiva si din concurs dominanta si obiectivul de
angajare suprema a fiintei sportivului, acesta trebuie ferit de interferenta care-i
tulbura echlibrul.
Influenta
subiectivismului uman este considerabila, acesta putand actiona pozitiv sau
negativ in functie de esenta, forta si momentul actiunii. Or, concursul major
trebuie ferit de orice informatie sau excitant perturbator al echilibrului in
sfera gandirii si comportamentului sportivului.
In
rpivinta conditiilor psihosociale, ambientale, de microclimat sau
organizatorice ale locului de concurs este valabila si aici observatia ca un
sportiv bine antrenat si desensibilizat fata de actiunea (eventual)
perturbatoare a unor conditii improprii se adapteaza mai bine, comparativ cu
sportivul care nu s-a antrenat suficient in acest scop. Atat antrenamentul
propriu-zis in conditii improprii, cat si anticiparea unor astfel de
eventualitati previne stresul de adaptare. De remarcat ca intensitatea acestuia
este direct proportionala cu slabiciunile manifestate de sportiv pe aceste
planuri.
Criteriile de diagnosticare a formei sportive.
Concursul
in care se sconteaza atingerea varfului de forma sportiva este precedat de o
suita de investigatii efectuate de conducerea tehnica a echipei, echipajului
sau sportivului, medicul, brigada de asistenta stiintifica multidisciplinaara
care interpreteaza dinamica valorilor unor indicatori semnificativi in ceea ce priveste
nivelul starii biologico-psihice si motrice a sportivilor. Multitudinea
informatiilor repetate, inregistrate, comparate si validate de realitatea
concursului se transforma in criterii indispensabile pentru depistarea gradului
de apropiere sau departare a sportivului de forma sportiva, de performanta care
s-a planificat. Programarea antrenamentelor nu reprezinta un scop in sine, ci o
modalitate de consemnare a efectelor intermediare, care, prin cumulare,
determina in final performanta scontata.
Structura
acestor multiple criterii sau indicatori impune o clasificare utila pe plan
didactic, dar indeosebi practic, intrucat ne furnizeaza unitati de masura
indispensabile evaluarilor amintite. Ca atare, distingem doua categorii de
criterii: obiective si subiective. Cele obiective evidentiaza toate sursele de
informatii rezultate din sfera biologica si specifica antrenamentului sportiv
si se preteaza la folosirea unor unitati de masura omologate care permit
efectuari de calcule, de inscrieri grafice, de sinteze concrete. Cele
subiective izvorasc din starile psihice ale sportivului, decelabile si ele prin
sistemul de culegere si evaluare propriu domeniului.
Criteriile obiective.
Din
ansamblul criteriilor obiective prezentam o suita ierarhizata ca importanta, pe
de o parte si ca metodologie de verificare, pe de alta parte:
Standardul de sanatate.
Conceptul
de sanatate a evoluat pe masura dezvoltarii vietii economico-sociale, ceea ce a
dus la modificarea relatiilor omului cu societatea si natura inconjuratoare. Astfel,
definitia clasica data de OMS conceptului de sanatate, care traditional era
prezentata ca o stare de confort fizic si mintal, netulburata de senzatia de
durere, a fost completata cu o noua caracteristica, aceea a sporirii
randamentului fizic si intelectual in contactul individului cu ambianta
factorilor de mediu si, mai nou, cu ideea de crestere a longevitatii acestuia
(A. Nicu).
In
mediul sportiv, standardul sanogenetic nu poate fi conceput fara o capacitate
de efort adecvata pregatirii, fara o capacitate de refacere naturala pe masura
solicitarilor din antrenamente si competitii, fara o integritate structurala si
functionala deplina si un comportament psihoafectiv corespunzator. Nu credem ca
gresim afirmand ca sfera de cuprindere a conceptului de standard sanogenetic
normal al sportivilor ar putea reprezenta, intr-o viziune viitoare, modelul
pentru definirea starii de sanatate a fiintei umane.
Evaluarea
starii de sanatate la sportivi se realizeaza prin examene complexe (denumite
circuite medico-sportive), initiale si periodice, care cuprind pe langa
anamneza, urmatoarele:
-
o minutioasa investigatie (generala si mai ales medico-sportiva);
-
o serie de examinari clinice (examenul clinic general pe aparate si sisteme,
examenul dezvoltarii fizice si al starii de nutritie, examen neuropsihiatric,
examen ortopedic, examen cardiologic, endocrinologic, ginecologic la fete,
oftalmologic, otorinolaringologic, stomatologic etc.);
-
o serie de examene paraclinice (examen somatometrie, dinamometrie si
miotonometrie, stabilirea compozitiei corporale prin metode indirecte – plicile
de tesut subcutanat, examenul radiologic, cardiopulmonar cu determinarea
sistematica a volumului cardiac prin teleradiografii, examenul
electrocardiografic in repaus, efort si postefort, spirograma si calcularea
unor indici functionali pulmonari, probe functionale cardiovasculare si
cardiorespiratorii, studiul excitabilitatii neuromusculare, examen EMG,
determinarea vitezei de conducere nervoasa, EEG, examene psihologice: viteza de
reactie, atentia concentrata si distributiva, rezistenta la stres, determinarea
capacitatii aerobe si anaerobe (alactacida si lactacida);
-
examenul de laborator: hematologic, serologic, biochimic, imunologic, grupa
sangvina, cromatina, sexuala etc. Exista metodologii standardizate dupa natura
efortului depus, care se utilizeaza curent, la baza acestora existand un
screening de sanatate; in raport cu acesta se defineste standardul sanogenetic
al sportivului, ca rezultat al integrarii sferei fizice, a psihicului, a starii
functionale si a capacitatii de efort.
Desigur,
abaterile de la normal (patologia) care prejudiciaza randamentul sportivului,
comportamentul sau, uneori chiar viata, reclama interventia directa a
specialistului.
Cum
se explica standardul de sanatate al sportivului de performanta in starea de
forma sportiva si care pot fi consecintele nedorite ale acestui standard asupra
formei respective ? Conditia sine qua non a formei sportive, pe plan biologic,
nu poate fi decat o deplina stare de sanatate (deci fara focare infectioase,
locomotorii etc., greutatea corporala optima de concurs, indicatori functionali
economici ce exprima capacitatea de efort corespunzatoare cerintelor, o
motivatie adecvata si un echilibru neuropsihic favorabil marii performante).
Exista
deci o stransa conditionare reciproca intre aceste doua procese complexe.
Practica sportiva demonstreaza ca afectarea starii de sanatate constituie un
factor relativ banal de pierdere a formei sportive, sau, mai rau, face
imposibila atingerea acesteia, sanogeneza putand fi un factor limitativ in
abaterile ei, al performantei, asa cum in cazul unei stari optime devine un
factor favorizant al formei sportive. Oricat ar fi de valoros un sportiv, in
conditii de boala nu poate obtine rezultate inalte (forma sportiva). Pe de alta
parte – putem fi uneori mai indulgenti in anumite limite bineinteles in
definirea sanatatii la marii performeri (comperativ cu nesportivii), mai ales
daca tinem seama si de efectele in timp ale efortului sportiv sau de unele
afectiuni contractate pe parcursul activitatii sportive (hepatite virale,
nefropatii etc.).
Asadar,
aceasta este semnificatia standardului sanogenetic al sportivului nu numai in
relatie cu forma sportiva, dar si ca o necesitate, incepand cu selectia,
continuand cu perioada antrenamentului sportiv si terminand cu consacrarea,
ceea ce justifica de altfel atentia pe care i-o acorda sistematic medicul.
Probele si normele de control.
Ambele
concepte trebuie avute in vedere la evaluarea eficientei partiale, a modelului
de antrenament sportiv. Prezente in teorie si practica, ele au suferit de-a
lungul anilor modificari de structura si de interpretare. Functia lor primara a
fost aceea de a controla eficienta pregatirii la sfarsit de etapa. Initial au
vizat doar factorul fizic, considerat ca pivotul esential al performantei
sportive. De fapt, continutul acestuia se preta la obiectivizare, proba de
control fiind de fapt identica sau similara cu un mijloc de antrenament.
Factorii tehnici si tactici au fost multa vreme desconsiderati, mai ales in
jocurile sportive, unde si astazi structura probelor de control prezinta
lacune. Inainte de toate, o proba de control trebuie sa fie relevanta pentru
nivelul atinis, pe un plan sau altul, de catre sportiv, echipa sau echipaj
intr-un interval anumit de timp, in care antrenamentul a fost efectuat
sistematic. Din acest punct de vedere, teoria modelarii si programarii a
modificat radical structura probelor de control si metodologia aplicarii si
interpretarii lor. In primul rand, probele de control sunt identice cu
mijloacele principale ale antrenamentului. In al doilea rand, ele evidentiaza
toti factorii motrici si indeosebi cei angajati in concursul ramurii sau probei
respective. In al treilea rand, li s-a stabilit o frecventa regulata si prestabilita
in planificarea antrenamentului, de obicei la sfarsitul fiecarei etape. In al
patrulea rand, s-a unificat structura pe toata suprafata de cuprindere a
fiecarei federatii de specialitate. Prin urmare, probele de control sunt
aceleasi pentru loturile nationale, ca si pentru loturile sectiilor cluburilor
sportive, efectuarea lor constituind un veritabil concurs (pentru mai multe
federatii), cu arbitri oficiali care efectueaza inregistrarile si masuratorile.
In al cincilea rand, corelarea valorilor dobandite prin efectuarea probelor de
control cu interventia programarii din etapa respectiva vizavi de volumul de
efort si intensitatea lui asigura conditiile unei analize critice a eficientei
procesului efectuat de antrenament. In acest fel, probele de control devin un
mijloc al reglarii si autoreglarii din „mers” a functionalitatii procesului de
programare a antrenamentului sportiv. In fond, functia ciberneticii denumita
„retroactiune”, „feed-back”, „conexiune inversa”, „cicluri de retur” se
realizeaza practic si prin probele de control. Cibernetica ofera un ajutor
obiectiv si oportun antrenorului in dirijarea pregatirii si cunoasterii modului
de reactivitate a organismului si personalitatii sportivului la rigorile ei,
permanent confruntate cu cele ale concursului.
Mecanismul
de feed-back, prezent la toate nivelurile de organizare a materiei, capata
forme variate de manifestare in interiorul diferitelor sisteme. El este
totodata un principiu de baza al adaptarii oricarui organism sau sistem social
evidentiindu-se prin reactia efectului asupra cauzei si inlantuirea circuitelor
reflexe – autoreglatorii. Proba de control arata unde, cand, cat si de ce s-a
gresit sau, dimpotriva, s-a reusit, aplicandu-se un program distribuit pe
secvente mici, care alcatuiesc un tot unitar de actiune si consecinte.
Si,
in sfarsit, in al saselea rand, valorile probelor de control sunt prestabilite,
conditionate de investitiile programarii. Deci, nivelul lor nu este
intamplator, ci, dimpotriva, reflecta acumularile etapelor anterioare si
permanent raportate la ceea ce va trebui sa fie performanta globala,
prefigurata de proba de control. Realizarea normei impune desfasurarea unor
actiuni adecvate in interiorul graficului formei sportive. Asadar, valorile
probelor de control se reunesc in cadrul modelului performantei, ai carui
indicatori realizati integral confera certitudine in desfasurarea
antrenamentelor si realizarea obiectivului de concurs. In acest sens
Pietrovski, V.V. considera ca un sprinter pentru a alerga distanta de 100 m. in
10 s, in concurs oficial, trebuie sa realizeze, in etapa premergatoare
acestuia, cel putin urmatoarele norme le probele de control esentiale:
-
2,6 s pe distanta de 30 m. alergare cu start lansat;
-
3,7 s pe distanta de 30 m. alergare cu start de jos;
-
6,4 s pe distanta de 60 m. alergare cu start de jos;
-
11,7 s intr-o zona de 30 m., alergare cu start lansat, cu un fuleu de 2,35 m.;
-
9,90 m. la triplusalt fara elan.
In
haltere, specialistii auconstatat o corelatie intre numarul kg. ridicate prin
anumite exercitii si cel al posibilitatilor de realizare a celor doua stiluri,
care este de 82% din valoarea genuflexiunilor pentru aruncat si 65% pentru
smuls. De exemplu, daca greutatea maxima ridicata prin acest mijloc este de 200
kg. (genuflexiune) rezulta un total de 165 kg. la aruncat si 130 kg. la smuls.
Structura
exercitiilor si implicit a probelor de control cat mai apropiate de cea a
concursului permite antrenorului efectuarea unei analize ritmice si in acelasi
timp pentru cunoasterea nivelului de adaptare a organismului la eforturile din
antrenament si a graficului performantelor probabile, compatibile cu cele
planificate. Repetabilitatea lor in mai multe cicluri anuale, corelarea
valorilor obtinute cu alte investitii ale programarii in functie de etapa si de
momentele vatfului de forma sportiva si, in final, cu performanta sportiva
(C.M., C.E.) consacra norma de control mai cu seama cand judecata de valoare se
face aceluiasi sportiv, subiect constant intr-un plan de perspectiva (de 4 ani)
de pregatire. De exemplu, una din probele de control ale aruncatorului de disc
este aruncarea fara elan (miscarea structural identica aruncarii discului) in
lunile decembrie-ianuarie cu un disc de 5-6 kg., in lunile februarie-martie cu
un disc de 3-4 kg., in lunile aprilie-mai de 2 kg. (care este greutatea
standard de concurs). Doar comparatia valorilor dobandite in prezent cu cele
din ciclurile anuale anterioare dau sens rezultatelor ce se obtin cu un disc de
aruncare care scade in greutate, pana la standardul oficial, pe masura ce
atletul se apropie de perioada competitionala.
Un
alt exemplu de identitate dintre probe de control si mijlocul de antrenament
esential pentru modelul respectiv ni-l ofera T. Tatu, care si-a adus o
contributie de seama la marirea eficientei probelor de control in antrenamentul
sportiv din atletism. In viziunea lui saritura in lungime fara elan (de pe
loc), repetata de 25-30 ori la interval de 5 s, cu intensitate mare, este un
exercitiu care vizeaza ameliorarea detentei in regim de rezistenta. Aceeasi
saritura, repetata insa de 4-6 ori, la un interval de 1 min., cu intensitate
maxima devine proba de control pentru verificarea detentei. Desigur, proba nu
trebuie sa devina un scop in sine, sportivul neurmarind sa fie recordman
mondial prin realizarea unei performante maxime in efectuarea ei. Ea reprezinta
insa o informatie si in acelasi timp un argument in favoarea cresterii
rezultatului sportiv, intrucat izvoraste dintr-un mijloc de baza al modelului
care il genereaza.
Cresterea
indicatorilor cantitativi ai pregatirii determina o marire corespunzatoare a
valorilor exprimate in probele de control. Relatia nu este insa liniara.
Din
cele prezentate mai sus rezulta insemnatatea practica, reglatoare a probelor de
control in dirijarea efortului si necesitatea urmaririi graficului formei
sportive.
Paralel
cu informatiile furnizate de rezultatele trecerii probelor de control si de
nivelul realizarii devenite norme de control ca urmare a validarii lor,
antrenorul verifica potentialul sportivilor sai, al echipei sale, in concursuri
„de casa”, in intreceri amicale traditionale, mai cu seama in cazul jocurilor
sportive, care, de asemenea, evidentiaza stadiul de pregatire. Selectia
adversarilor, constanta lor si a datelor acestor concursuri de verificare se
inscriu in ansamblul informatiilor indispensabile verificarilor, indeosebi in
preajma marilor concursuri. Asadar, pentru ramurile si probele sportive ale
caror performante se exprima printr-o valoare temporala (s, min.) sau spatiala
(cm., m., km.) rezultatele normelor de control se pot compara direct si
obiectiv.
Indicatorii biologici ai formei sportive.
Indicatorii
sistemelor nervos si neuromuscular. Valoarea acestor indicatori rezulta din
faptul ca sistemul nervos comanda si controleaza toata activitatea musculara,
coordoneaza, regleaza si adapteaza la effort functiile: circulatorie,
respiratorie, endocrina, metabolica, de termoreglare etc., asigura
interdependenta optima dintre toate sistemele organismului in cadrul unitatii
functionale a acestuia si adaptarea lui la efortul fizic prestat la cel mai
inalt nivel, in conditiile mentinerii echilibrului biologic. In plus, sistemul
nervos are o contributie importanta la adaptarile trofice si modificarile
permanente ale reglarii generale, consecutive efortului sportiv. De aceea,
corectitudinea diagnosticului biologic al formei sportive nu se poate concepe
in lipsa unor parametri ai sistemului nervos si neuromuscular, implicati in
orice activitate sportiva. Urmarirea principalilor indicatori ai sistemului
nervos (alaturi de parametrii respiratori, circulatori, metabolici etc.)
permite cunoasterea evolutiei acestor date pe parcursul planificarii
programarii care precede concursul oficial major (C.M., C.E.), asigurand
formularea unor concluzii viabile si practice privind instalarea, mentinerea
sau eventual pierderea formei sportive.
Valorile
indicatorilor sistemului nervos.
O
parte din indicatorii sistemului nervos care evidentiaza instalarea formei
sportive trebuie inregistrati pe terenul de sport, in cadrul observatiilor
medico-pedagogice, altii pot fi urmariti pe baza jurnalului de autocontrol al
sportivului, dar cei mai multi parametri ai sistemului nervos se inregistreaza
in laboratorul de explorari functionale medico-sportive, dotat cu aparatura
electronica de inalta tehnicitate si sensibilitate, ceea ce permite efectuarea
unor determinari rapide si repetate asupra majoritatii functionale ale
sistemului nervos, atat in conditii de repaus, cat si in timpul efortului
standard in laborator sau in timpul efortului specific diferitelor ramuri de
sport, cu ajutorul aparaturii de teletransmisie.
Metodele
si informatiile furnizate.
Electroencefalograma
sportivilor aflati in forma sportiva arata un ritm de baza stabil, cu un indice
alfa intre 40-60%, cu modificari neinsemnate in timpul activarii prin hiperpnee
(absenta ritmurilor patologice). Raportul amplitudinilor prerolandice cu cele
postrolandice este mai mic de 0,7, iar indicele alfa ce prezinta o modulatie
fusiforma este mai mic de 50% (Partheniu si colab., 1973). Frecventa ritmului
de baza este foarte stabila in traseu spontan. Aceasta stabilitate se manifesta
si in timpul hipoxiei si chiar a hipercapniei, ceea ce atesta o mare rezistenta
a electrogenezei corticale in starea de forma sportiva.
Echilibrul
dinamic dintre instantele corticale si subcorticale este foarte bun in starea
de forma sportiva, fiind atestat si de inregistrarea reflexului electrodermal.
Astfel, la sportivii aflati in forma sportiva se constata o similitudine a
raspunsului electrodermal dupa activari somatice sau viscerale, o constanta
accentuata in cazul activarilor repetate si lipsa totala a activarilor
spontane, precum si a oscilatiilor supraadaugate celor tipice. La deschiderea
ochilor, activarea este absenta sau mai mica decat in cazul activarilor somatice
sau vegetative.
In
starea de forma sportiva, electroretinograma arata o scurtare a timpului de
conducere retino-cortical, indicand rapiditatea functionala a SNC (Demeter,
Nestianu, 1970).
Reactia
motrica digitala in forma sportiva nu prezinta erori majore, ca absenta
raspunsului la un excitant pozitiv sau raspuns inoportun la un excitant
negativ, erorile minore, ca depasiri mari ale timpului de reactie medie cu
peste 50 ms, dublari etc. fiind putine (sub 3 astfel de erori la o
determinare); latenta reactiei motrice (timpul de reactie) este scurta, in jur
de 120-140 ms la excitanti vizuali. Valorile timpului de reactie prezinta mari
variatii intraindividuale, mai ales in caz de oboseala, astfel incat
determinarile trebuie efectuate in conditii similare.
Dinamica
reflexului clinoortostatic, determinata prin inregistrarea frecventei cardiace
pe EKG, arata in perioada formei sportive o bradicardie initiala accentuata, o
reactie primara orto-simpatica mai putin ampla decat inaintea instalarii formei
sportive, reactia sau virajul vagal initial cuprinzand o perioada scurta,
tranzitorie, dupa care apare reactia finala (de obicei, intervalul de 50-60 s
de instalare a noii valori stabile a FC), situata usor deasupra valorii
initiale.
Valorile
indicatorilor musculari.
La
n ivelul reactivitatii neuromusculare, forma sportiva aduce o usoara
hiperexcitabilitate a nervilor motori si o usoara hipoexcitabilitate a
muschilor, curba I/D aratand o hiperbola echilibrata, cu intervalul usor marit.
Dupa datele lui Partheniusi colab. (1973), curba I/D apare fara croseuri,
fracturi sau paliere ale graficului, ceea ce exprima o buna coerenta
functionala intramusculara intre diferitele tipuri de fibre (fazice,
intermediare, tonice), mai ales la nivelul muschilor solicitati cu precadere in
efortul specific ramurii de sport studiate. Intervalul fiziotonic se mareste
datorita cresterii excitabilitatii muschilor fazici.
Datele
miotonometrice sunt, de asemenea, deosebit de utile in diagnosticul formei
sportive. Tonusul de repaus este foarte scazut, ca dovada buna relaxare
musculara in repaus, iar tonusul de contractie este crescut fata de
determinarile efectuate in perioadele de pregatire precompetitionala, mai ales
la nivelul muschilor angrenati in efortul specific ramurii sau probei sportive.
Creste, deci, semnificativ amplitudinea contractiei, adica diferenta dintre
tonusul de repaus si cel de contractie. Cresterea acestei diferente constituie
unul dintre semnele neuromusculare cele mai importante ale diagnosticului
formei sportive.
In
ultima vreme s-au efectuat ample studii farmacologice privind modificarile
cantitative si calitative ale neurotransmitatorilor in starea de forma
sportiva. Astfel s-a constatat cresterea concentratiei de catecholamine in
lichidul cefalorahidian, spre deosebire de persoanele neantrenate, la care
predomina secretia de serotonina. La animale de experienta (Curti si Benzi,
1987) s-au observat cresteri ale serotoninei in centrii nervosi subcorticali,
paralel cu incorporarea de noi aminoacizi in muschi in perioadele de
antrenament intens si atenuarea senzatiei de durere. In experimentele efectuate
pe oameni, autorii au remarcat imbunatatiri semnificative ale reactiei motrice
(reducerea timpului de reactie), cresterea preciziei perceptiei
temporo-spatiale si imbunatatirea memoriei. Dupa datele lui Harber si Sutton
(1984), in starea avansata de antrenament creste concentratia plasmatica a
opoizilor endogeni (in special beta-endorfine), care pot fi puse in legatura cu
accentuarea euforiei de efort, diminuarea perceperii durerii, reglarea mai
precisa a raspunsului endocrin in conditii de stres, de efort. Nu s-a stabilit
inca daca aceste endorfine sunt eliberate de SNC sau sunt transportate pe cale
sangvina de la organele periferice. Totodata, creste si secretia peptidelor din
hipotalamus, care constituie factorul de inlesnire a corticotropinei
(Corticotrophine, Releasing Factor), o data cu cresterea numarului receptorilor
corticali pentru glicocorticoizi.
Indicatorii
sistemului cardiorespirator si ai formei sportive. Pentru realizarea formei
sportive este necesara marirea atat a capacitatii aerobe, cat si a celei
anaerobe, pentru aceasta fiind solicitate in egala masura sistemele
cardiohematorespirator si neuromuscular. Parametrii cei mai expresivi sunt VO2
max./kg., TTR/kg. si parametrii de excitabilitate neuromusculara.
Sporturi
cu energogeneza de efort aeroba sau predominant aeroba (eforturi de rezistenta
cu o durata mai mare de 3 min.):
1.
Economia cardiovasculara de repaus:
EC
in repaus clinostatic: 42-45 b/1 min.;
EC
in repaus ortostatic: 54-66 b/1 min.;
TA
in repaus clinostatic:
-
TA sistolica: 100-120 mmHg;
-
TA diastolica: 60-70 mmHg;
TA
in repaus ortostatic:
-
TA sistolica: 120-130 mmHg;
-
TA diastolica: 70-75 mmHg.
Parametrii
indicatori ai performantei ventriculului stang la limita superioara a
normalului sau mai mare:
-
diametrul telediastolic mai mare de 55 mm;
-
volumul bataie la limita superioara si peste;
-
fractia de ejectie mare si foarte mare (65-73%).
Parametrii
respiratori de repaus foarte buni:
-
bradipnee: 11-14 respiratii/min.;
-
capacitatea vitala pulmonara foarte buna in raport cu tipul somatic, sexul,
varsta; valori superioare ale apneei.
Capacitatea
de efort aerob excelenta:
-
VO2 max./kg. corp (ml/kg. corp):
-
B – 110 - 0,4 x G (100%); G = greutatea corporala;
-
F – 91,6 – 0,332 x G (100%).
-
Step-test CMS: excelent si foarte bine.
Economia
cardiovasculara si ventilatorie in efort foarte buna. Capacitate de efort
anaerob medie. Pragul aerob-anaerob: 4 mmol/l lactat. Electrocardiograma de
repaus de tip „rezistenta”.
In
eforturile de rezistenta sunt solicitate in principal functiile sistemului
cardiohemorespirator. Puterea maxima aeroba, exprimata prin consumul maxim de
oxigen (VO2 max.) este echivalenta cu produsul dintre frecventa
cardiaca, debitul bataie si diferenta arteriovenoasa de O2.
Capacitatea
aeroba (rezistenta), perfectibila prin procesul de antrenament, se dobandeste
si se pierde relativ usor, prezentand si un coeficient de determinare genetica,
dependenta probabil de echipamentul enzimatic individual.
Caracteristica
biologica a sportivilor din aceasta categorie in starea de forma sportiva o
constituie marea economie functionala si mare disponibilitate adaptativa de
mobilizare.
In
sporturile care solicita eforturi anaerobe principalul sistem angrenat in
efectuarea lucrului mecanic specific este cel neuromuscular. Parametrii cei mai
expresivi pentru performanta de tip anaerob sunt cei ai capacitatii anaerobe
(TR) si ai excitabilitatii neuromusculare. Calitatea tesutului muscular,
respectiv procentajul de fibre lente si fibre rapide – echipate enzimatic si cu
excitabilitate neuromusculara deosebita – este determinat genetic, ceea ce face
ca aptitudinea de performanta in regim anaerob, dependent de sistemul
neuromuscular, sa fie putin perfectibila si sa se modifice mai putin in cadrul
procesului de antrenament.
Caracteristica
biologica a acestor sportivi in perioada de forma sportiva o constituie
posibilitatea de mobilizare rapida si la niveluri superioare a functiilor care
conditioneaza performanta, precum rapiditatea refacerii dupa efort.
Indicatori
biochimici, hematologici de apreciere a efortului si formei sportive. Estimarea
unor parametri biochimici in repaus, in timpul si dupa efortul sportiv
(perioada de restabilire) este frecvent folosita in metodica de investigare a
sportivilor de performanta, datorita faptului ca modificarile severe ale
homeostaziei pot sa afecteze capacitatea de efort fizic, transformandu-se
astfel intr-un factor limitativ al performantei. Totodata, acesti indicatori coreleaza
cu forma sportiva, sprijinind astfel un diagnostic obiectiv la acesteia.
Estimarea
economiei metabolice in timpul efortului sportiv consta, in special, in unele
masuratori biochimice (si hematologice) care reflecta balantele acidobazica si
hidroelectrolitica, in conditii bazale, in timpul si dupa efectuarea efortului.
Folosirea metodei micro Astrup in studierea modificarilor adaptative biochimice
in timpul diferitelor probe (tipuri) de efort este de mare interes. Prin
aceasta metoda putem determina pH sanguin, pCO2, HCO3,
BE, SB, CO2, PO2, SO2.
Indicatori
ai metabolismului.
PH-ul
– valori normale la om intre 7,35-7,45 (7,38-7,42); cu cat intensitatea
efortului este mai mare, cu atat valorile pH sanguin sunt mai mici,
ajungandu-se astfel la acidoza metabolica (de exemplu, dupa 400 m. sau 800 m.
in atletism, valorile pot ajunge pana la 6,9-6,8 sau chiar mai putin); in
alergarile de durata, scaderea pH este moderata (7,15-7,25). Scaderile severe,
sub 7, pot explica limitarea performantei in sporturile desfasurate in regim
aerob. Variatiile pH sanguin sunt corelate semnificativ cu modificarile
lactatului sanguin si a BE (excesul da baze) atat in timpul efortului, cat si
in perioada de restabilire. Aceasta inseamna ca cu cat scaderea pH sanguin este
mai mica dupa efortul maximal, iar refacerea dupa efort mai rapida, cu atat
sunt mai mari sansele de restabilire din punct de vedere metabolic in
conditiile diminuarii gradului de oboseala, aspecte proprii formei sportive.
BE
(excesul de baze) reprezinta excesul sau deficitul de acizi sau baze (radicali
alcalini), fiind parametrul metabolic cel mai important al balantei
acido-bazice. Corelatia inalta a BE cu lactatul sanguin (r = 0,98) in timpul
efortului si in perioada de refacere permite estimarea biochimica a capacitatii
de efort prin metoda micro Astrup. Keul a emis o formula de conversie intre
lactat si BE, astfel: 0,54 – BE/1,25.
Excesul
de baze poate fi folosit, de asemenea, ca indicator al economiei metabolice in
timpul efortului. Cu cat este mai mic raportul BE/W/kg., cu atat economia
metabolica din timpul efortului este mai buna (efortul se desfasoara la
cicloergometru sau pista rulanta: 2 = excelent (forma sportiva); 4-5 slab). BE
reprezinta deficitul alcalini rezultati in organism prin cumularea de acizi
organici (acizi grasi liberi, cetoacizi, acid lactic, piruvic) rezultati in
timpul efortului, asa incat reflecta intregul mecanism metabolic adaptativ fata
de efort.
Valorile
considerate normale se inscriu intre –2,3 si + 2,3. Dupa alergarile de 500 m.
sau 800 m. din atletism, valorile BE pot scadea pana la –30 mVal%0, in timp ce
dupa alergarea de 5000 m., valorile variaza intre 6 si 12 mVal%0 (adica mEq/l).
SB
(standard bicarbonat sau rezerva alcalina), reprezinta un alr parametru
metabolic folosit in estimarea acidozei metabolice induse de efortul fizic
maximal. Valorile normale = 22 – 26 mEq/l. Scaderea bicarbonatului standard in timpul efortului
rezulta in procent de 95% din cresterea acidului lactic si piruvic, iar restul
de 5% din cresterea acizilor grasi liberi. Cele mai scazute valori (5-10 mEq/l)
au fost inregistrate la alergatorii pe distante medii si lungi dupa efort.
In
timpul adaptarii la altitudine medie (1800-2400 m.) incepand cu ziua a 3-a,
rezerva alcalina scade pana la valori de 14-16 mEq/l (acidoza metabolica –
creste acidul lactic sanguin) pentru ca, incepand cu ziua a 10-a si pana in
zilele 18-21, valorile sa revina la cifrele initiale de la ses (efectele
hipoxiei hipobarice); astfel, acest indicator metabolic devine un semn obiectiv
al adaptarii in timpul stresului de altitudine.
Lactatul
sanguin reprezinta produsul final de glicoliza musculara, fiind folosit pentru
masura biochimica a capacitatii de efort fizic atat anaeroba (mai ales), cat si
aeroba. Concentratia sangvina a lactatului depinde direct de intensitatea
efortului si exprima adaptarea metabolica la efort. Nivelul inalt al lactatului
sanguin poate reprezenta un factor limitativ al performantei. Valori normale =
0,7 – 1,8 mMol/l (cifra inmultita cu 9,1 = valori exprimate in mg%).
In
alergarile de scurta durata (400, 800 m. atletism) lactatul capilar poate sa
creasca pana la 30-34 mMol/l, in timp ce in alergarile de lunga durata (10000
m., maraton) valorile sunt mai mici (6-12 mMol/l). La sportivii de performanta,
cu cat capacitatea aeroba este mai inalta, cu atat valorile lactatului capilar
sunt mai scazute. Urmarirea lactatului sanguin si a balantei acido-bazice in
timpul antrenamentului sportiv al competitiilor ne da posibilitatea sa estimam
economia metabolica de repaus, de efort si de revenire. In acelasi timp, acesti
parametri ne permit sa apreciem capacitatea anaeroba, rezistenta la hipoxie si
eficienta medicatiei, folosite la sportivi (atat ergotrope, cat si trofotrope).
Pe baza variatiilor lactatului capilar, dupa un efort maximal de 45-60 s. (de
exemplu, 400 m. alergare), se poate aprecia rezistenta, toleranta la acidoza,
astfel: valori in minutul 6 dupa efort mai mari de 12 mMol/ lactat = toleranta
buna la acidoza (adica sanse reduse de a creste rezistenta anaeroba pe plan
metabolic); valori intre 12-8 mMol/l lactat = toleranta buna; valori sub 8
mMol/l = toleranta slaba la acidoza (deci poate fi antrenat sa creasca). Starea
de forma sportiva se caracterizeaza prin valori bazale scazute, cresteri
moderate la efort anaerob si reveniri rapide dupa efort.
CPK
(creatinfosfokinaza), enzima care intervine in metabolismul muscular, are o
mare semnificatie in eforturile de forta si viteza, de exemplu, in probele de
sprint, aruncari, haltere, box, sarituri etc. In acestea, nivelul ridicat al
secretiei catecolaminelor induce o crestere a activitatii CPK. Astfel, la 8 ore
dupa un meci de lupte, judo sau box, valorile CPK serice pot creste de 3-4 ori
fata de valorile bazale (valori normale in repaus = 0,1-0,7 UI – metoda
enzimatica Bergmeyer). Dupa eforturi scurte si intense, valorile pot creste de
8 ori fata de repaus, aceasta crestere aparand aproximativ la 6 ore dupa un
efort cu o durata de circa 24-28 ore (bineinteles la valori mai scazute, dar
peste cifrele bazale). Diminuarea acestor valori dupa efort reprezinta un
indiciu al cresterii capacitatii fizice de efort pe plan metabolic, aspect
predominant in starea de forma sportiva.
In
perioada de aclimatizare la altitudine medie, valorile cresc intre zilele 3-14
aproape de 2-3 ori fata de cifrele inregistrate la ses, pentru ca in ziua 18-24
sa revina la valori asemanatoare acestora.
Ureea
serica, indicator al metabolismului proteic, creste adesea in ser dupa
eforturile de lunga durata (catabolism proteic crescut), in special dupa antrenamentele
grrele de forta. Determinarea ureei serice a doua zi dupa efort, in conditii
bazale sau dupa o competitie, poate fi apreciata ca un criteriu important in
estimarea oboselii metabolice (proteice). Masuratorile periodice ale ureei
serice sau/si urinare pot influenta dirijarea antrenamentului, in special in
ceea ce priveste volumul. De semnalat ca starea de forma sportiva se
caracterizeaza prin valori mai scazute ale ureei serice in conditii bazale si
printr-o revenire mai rapida dupa efort.
In
timpul aclimatizarii la altitudine medie, incepand cu a 2-a – a 3-a zi, ureea
serica si cea urinara cresc pana la valori de 60-70 mg% in ser si 30-40 g% in
urina (catabolism proteic exagerat), revenind la valorile initiale in circa 14
zile. Ureea este folosita ca si indicatorii de mai sus, ca un indicator de
apreciere a aclimatizarii la altitudine medie. Valori normale in repaus = 32
mg% + 0,8 – metoda Wowarski.
Creatinina
serica (valori normale = 0,7 – 1,2 mg%) pentru barbati si 0,5 – 1,1 mg% pentru
femei – metoda Jaffe) reprezinta un alt factor important pentru masurarea
biochimica a efortului, care creste usor dupa eforturi grele. La 12-24 ore dupa
eforturi de lunga durata, excretia urinara de creatinina este inca crescuta,
prin analogie cu efectele induse de efort asupra tesutului muscular. Excretia
urinara a creatinineise coreleaza cu greutatea corporala (in special cu masa
musculara), aspect care trebuie luat in considerare atunci cand estimam
creatinina urinara in 24 ore. Dinamica acestui indicator metabolic in starea de
forta sportiva este asemanatoare cu cea a ureei serice.
AGL
(acizi grasi liberi – valori normale = 0,40 – 0,75 mEq/l – metoda Dohl) au
importanta lor in sporturile de rezistenta, care dureaza o ora (scaderea dupa
efort poate semnifica utilizarea lipidelor ca sursa de energie – iata de ce
1-carnitina, poate determina o mai buna utilizare a AGL in timpul efortului de
lunga durata, facilitand intrarea AGL in mitocondrie prin membrana
mitocondriala si aducerea lor la locul beta-oxidarii). Valorile crescute ale
AGL in repaus sunt considerate de unii autori ca semn al unei stari metabolice
bune (rezerve mai mari de energie), care isi pun pecetea asupra formei sportive
la probele de anduranta.
Electroliti:
-
Calciul (Ca) intervine in excitabilitatea neuromusculara (valori normale = 4,5
– 5,6 mEq/l); Ca+ + = 2,1 – 2,7 mEq/l – metoda flamfotometrica). Scaderea Ca
seric total sau ionizat este acuzata in sindromul de tetanie (spasmofilie).
Eforturile de lunga durata desfasurate la temperaturi ridicate determina o
excretie crescuta de Ca prin respiratie si/sau prin urina, fapt ce justifica
urmarirea periodica a Ca seric la atletii de performanta, in special in probele
lungi unde poate fi apreciat ca un indicator al formei sportive (valori peste
4,5 mEq/l).
In
faza de aclimatizare la altitudine medie se semnaleaza o excretie crescuta de
Ca prin urina.
-
Magneziu (Mg) detectat in numeroase sisteme enzimatice implicate in functiile
vitale celulare (ATP-aze, cholinesteraze, fosfataze), intervine in biosinteza
proteica, in contractia si excitabilitatea neuromusculara (valori normale = 1,7
– 2,8 mg% - metoda Metais-Schivardin). In timpul curselor de lunga durata se
observa o crestere a excretiei de Mg in urina si sudoare. Pentru aceste
ratiuni, in practica se impune urmarirea periodica a variatiilor Mg seric, in
special in sporturile de anduranta. Semnificatia Mg in stare de forma sportiva
este asemanatoare cu cea a Ca.
-
Sodiul (Na) (valori normale = 101 + 3 mEq/l in ser si 100 – 220 mEq/24
ore in urina – metoda flamfotometrica).
-
Potasiul (K) – valori normale = 3,9 – 5,1 mEq/l in ser si 40 mEq/24 ore in
urina – metoda flamfotometrica; ambii ioni merita sa fie masurati din cand in
cand la sportivii de performanta in special la cei care practica sporturile de
anduranta sau cu energogeneza aeroba (alergatori de fond, ciclisti de sosea,
mai ales vara).
-
Hb (hemoglobina) – valori normale = 14 – 16 g% - metoda Drabkin), datorita
rolului sau in oxidarea celulara, reprezinta un factor semnificativ in
sporturile aerobe. Corelatia stransa dintre Hb si VO2 max. face din
Hb un important parametru al capacitatii fizice si al formei sportive. Valori
de 17-18 g% reprezinta o conditie importanta a performantei in sporturile
aerobe.
In
perioada de aclimatizare la altitudine, la inceput, are loc o scadere a Hb si a
eritrocitelor, apoi urmeaza „criza eritrocitara”, tradusa prin cresterea Hb si
a eritrocitelor, catre zilele 14-15 de sedere la altitudine, cand se poate
considera incheiata aclimatizarea.
Teste
de urina.
PH-ul
urinar (5,1 – 6,8), densitate – D = 1016 – 1026, proteinuria (negativ),
hematuria (negativ), glicozuria (negativ), cilindruria (negativ), leucocituria
(rare leucocite), urobilinogenul urinar (normal) – toate acestea permit
aprecierea adaptarii metabolice (functia renala) la effort.
Testul
Donaggio (2 ml urina + 1 ml thionina 1%0 + 2 ml molibdad de amoniu 4%)
reprezinta o proba de evidentiere a microproteinelor urinare, crescute, care
pot semnifica o reactie de stres metabolic indusa de glanda corticosuprarenala,
pe plan clinic manifestandu-se o oboseala metabolica (intensitatea culorii
violet indica reactia +, ++, +++ sau negativa, cand substanta coloranta cade la
fundul eprubetei, in rest urina ramanand clara.
Determinarea
cantitativa a mucoproteinelor urinare se efectueaza prin metoda Biserte –
Montrenil (valori normale = 5 – 250 mg/24 ore) si se interpreteaza ca si
reactia calitativa. Cu cat valorile dupa efort sunt mai scazute, cu atat putem
aprecia o mai buna economie metabolica de efort, caracteristica starii de forma
sportiva.
17-CS
(17) – cetosteroizi) reprezinta metabolitii finali ai hormonilor androgeni
(valori normale = 8-20 mg/24 ore la barbati si 7-14 mg/24 ore la femei – metoda
Drecker). Cu cat excretia urinara este mai mare, dupa efort, cu atat se poate
aprecia o reactie mai mare a corticosuprarenalei, ceea ce reprezinta un indiciu
al starii de stres in perioada de aclimatizare la altitudine medie, la variatii
de fuse orare peste 6 ore, cand creste excretia urinara a 17-cetosteroizilor.
In starea de forma sportiva, valorile bazale si cele de effort se situeaza la
nivel optim.
AVM
(acidul vanilmandelic) reprezinta metabolitul principal al catecolaminelor
(valori normale = 1,6-8 mg/24 ore) care este corelat cu stresul fizic, dar mai
ales psihic. Metoda de deerminare a fost descrisa de Pisano-Cannellian. In
perioada de aclimatizare la altitudine medie, variatii de fus orar, excretia
urinara creste in primele doua saptamani, revenirea la valori normale putand
constitui un criteriu de apreciere a instalarii aclimatizarii. In stare de
forma sportiva, excretia AVM este moderata, indicand un echilibru adrenergic.
Catecholaminele
urinare (adrenalina = 4-9 ug/24 ore; noradrenalina = 10-50 ug/24 ore – metoda
Joseph, K.W. Bankof, A. Wolff Fr., W.), exponente biochimice ale sistemului
simpatoadrenergic, cresc in urina dupa un efort, in special dupa eforturile
scurte, explozive, de mare intensitate. La altitudine medie sau la schimbarea
de fus orar, excretia urinara creste, urmarirea dinamica putand astfel
constitui, de asemenea, un indicator biochimic al aclimatizarii. In forma
sportiva avem aceeasi evolutie ca si in cazul AVM urinar.
Aldolazele
serice (valori normale = 1,8-4,8 UI – metoda Rochterich) cresc dupa efortul
muscular de durata sau in perioada de aclimatizare la factori variati de mediu.
Acidul
sialic in ser (valori normale = 50-70 mg% - metoda Dische-Winzler) poate fi un
indicator al starii de stres (valori crescute) precedand uneori instalarea unei
patologii musculotendinoase, ligamentare. Valorile bazale la limita inferioara
exprima starea de forma sportiva.
Glicoproteinele
serice (valori normale = 80-130 mg% - metoda Winzler) permit, in anumite
circumstante, estimarea capacitatii de efort fizic prin masuratori biochimice.
Valorile usor crescute dupa efort indica o adaptare buna la efort.
Amoniacul
capilar (NH3) (valori normale de repaus = 30 – 35 mg azot amoniacal
%) are o evolutie oarecum paralela cu cea a lactatului. Astfel, in eforturile
scurte, maximale, variatiile sunt mai mari, insa revenirea este extrem de rapida
(15-20 min.). In eforturile de anduranta, variatiile dupa efort sunt mai mici,
insa revenirea este mai lenta. Cum acest indicator a fost gasit in cantitati
mai mari in fibrele musculare rapide, albe, s-a incercat o corelatie cu starea
de forma sportiva, in eforturile predominant anaerobe (valori de repaus
scazute, reactie moderata la efort si revenire rapida, exact ca si in cazul
lactatului capilar).
S-a
realizat o sinteza a celor mai semnificative masuratori biochimice, care pot sa
ajute medicina sportiva in estimarea capacitatii de efort fizic, a adaptarii
functionale la efort si a formei sportive, astfel incat antrenamentul sportiv
sa fie asezat pe baze stiintifice in vederea obtinerii formei sportive la
momentul dorit.
Valorile
unor indici biochimici la sportivi (repaus-bazal)
(dupa
dr. A. Vasiliu si biochimist Elena Georgescu)
|
Indicatori
|
Valori
|
|
Barbati
|
Femei
|
|
1. Proteina g%
|
7,2 + 0,9
|
6,9 + 0,8
|
|
2. Gamaglobuline
|
17,8 + 2,6
|
16,3 + 3,4
|
|
3. Fibrinogen mg%
|
310 + 90
|
290 + 90
|
|
Indicatori
|
Valori
|
|
Barbati
|
Femei
|
|
3. Uree serica mg%
|
38 + 10
|
28 + 8
|
|
4. Uree urica g/24 ore
|
28 + 10
|
24 + 8
|
|
5. Creatinina serica mg%
|
1,50 + 0,55
|
0,95 + 0,5
|
|
6. Creatinina urinara mg/kg/24 ore
|
23 + 3
|
10 + 4
|
|
7. Acid uric seric mg%
|
3,4 + 0,8
|
2,8 + 0,9
|
|
8. Bilirubina totala in ser mg%
|
0,8 + 0,2
|
0,7 + 0,3
|
|
9. Acid sialic seric mg%
|
60 + 4
|
58 + 4
|
|
10. Lipide totale mg%
|
700 + 180
|
660 + 160
|
|
11. Colesterol seric mg%
|
155 + 45
|
175 + 40
|
|
12. Trigliceride serice mg%
|
100 + 50
|
80 + 40
|
|
13. Glicerol seric mg%
|
0,6 + 1,6
|
0,56 + 1,4
|
|
AGL seric mEq/l
|
0,57 + 0,12
|
0,55 + 0,15
|
|
15. Corpi cetonici in ser mg%
|
2,5 + 1
|
2,4 + 0,9
|
|
16. Glicemie serica mg%
|
97,5 + 22,5
|
92 + 22
|
|
17. Acid lactic mmol/l
|
1,39 + 0,39
|
1,22 + 0,55
|
|
18. Acid piruvic mmol/l
|
0,145 + 0,025
|
0,14 + 0,02
|
|
19. Na in ser, mEq/l
|
140 + 6
|
139 + 5
|
|
20. Na in urina mEq/24 ore
|
160 + 60
|
150 + 60
|
|
21. K in ser mEq/l
|
4,9 + 0,7
|
4,7 + 0,5
|
|
22. K in urina mEq/24 ore
|
53 + 23
|
47 + 22
|
|
23. Calciu seric total mg%
|
10,3 + 1,3
|
10,1 + 1,1
|
|
24. Calciu urinar mg/24 ore
|
150 + 75
|
135 + 65
|
|
25. Magneziu seric mg%
|
2,3 + 0,7
|
2,2 + 0,7
|
|
26. Magneziu urinar mg/24 ore
|
200 + 40
|
190 + 40
|
|
27. Fosfor anorganic mg% in ser
|
3,8 + 1,6
|
3, 5 + 1,5
|
|
28. Fosfor anorganic in urina mg/24 ore
|
200 + 400 ??
|
800 + 400
|
|
29. Sideremie, ug% in ser
|
115 + 25
|
105 + 25
|
|
30. Mucoproteine mg/24 ore in urina
|
350 + 250
|
280 + 221
|
|
31. Acid vanilmandelic urinar mg/24 ore
|
5,8 + 4
|
4,7 + 2,7
|
|
32. 17-cetosteroizi urinari mg/24 ore
|
13,4 + 5,4
|
8,1 + 2,3
|
|
33. 17-hidroxisteroizi mg/24 ore, urina
|
6-8
|
4-6
|
|
34. Noradrenalina urinara ug/24 ore
|
10-50
|
|
35. Adrenalina urinara ug/24 ore
|
4-9
|
|
36. Ca++ in ser, mg%
|
4,2 + 1,2
|
4,3 + 1,9
|
|
37. HGL ng/ml in plasma
|
1,237 + 0,679
|
|
38. Testosteron urinari ug/24 ore
|
50 + 100
|
0-10
|
|
39. pH sanguin
|
7,38-7,42
|
|
40. B (excesul de baze, mEq/l)
|
-2,3 pana la +2,3
|
|
41. SB (standard bicarbonat sau rezerva alcalina
|
22-26 mEq/l
|
|
42. Alcolazele serice (UI)
|
1,8-4,8
|
|
43. Glicoproteine serice mg%
|
80-130
|
|
44. Globuline, g%
|
36,6 + 4,4
|
38,5 + 4,7
|
|
45. Alfa 1 globuline, %
|
4,5 + 1,37
|
5,0 + 1,54
|
|
46. Alfa 2 globuline
|
7,6 + 1,6
|
7,7 + 1,32
|
|
47. Beta globuline
|
10,8 + 2,3
|
9,8 + 2,7
|
|
48. PSP (0,6 ml colorant intravenos)
|
60,57+% la 1 ora
|
|
Indicatori
|
Valori
|
|
Barbati
|
Femei
|
|
49. Clearanceul creatininei
|
140 + 27 ml/min.
|
120 + 11,2 ml/min.
|
|
50. Clearanceul ureei
|
54-75 ml/min.
|
|
51. BSP
|
mai mic de 5% la 30-45 min.
|
|
Capacitatea
lactacidopexica a serului sanguin:
|
|
|
|
52. (CLpss) repaus-efort
|
6,2 g% + 1,8
|
10,06 g% + 3,6
|
|
53. pH sudoral (glande ecrine) repaus-efort
|
3,8 + 0,5
|
3,55 + 0,21
|
|
54. pH urinar
|
5,2-6,7
|
|
55. CPK (UI Bergmayer)
|
0,1-0,7
|
|
56. NH3 capilar
|
30-35 ug azot amoniacal % (Ranta I. 1976)
|
|
57. NH3 urinar
|
0,5-1,2 g/24 ore (Conway, 1964)
|
Criterii subiective.
In
aceasta categorie se include informatiile care rezulta din analiza factorilor
interoceptivi si cei exteroceptivi, definitorii pentru personalitatea sportivului
(constiintei, comportamentului sau). De aceea, in actiunea de diagnosticare a
formei sportive se utilizeaza si acesti indicatori (psihici si sociali) care
delimiteaza raporturile pe care sportivul le are cu el insusi si cu lumea care
il inconjoara si care este integrat.
Indicatorii psihologici ai aprecierii formei sportive.
Desi
psihodiagnoza este circumscrisa in spatiul si timpul intentional, sub raport
informational starea psihica nu poate fi tratata in mod exhaustiv, intrucat ea
se organizeaza pe patru planuri distincte: unul definit biologic
(morfofunctional), endo si exoceptiv si altul definit psihologic (conferit de
fatetele personalitatii, constiintei si relatiei de viata).
Spre
deosebire de celelalte ipostaze ale informatiei biologice, care opereaza asupra
constiintei cu o exactitate controlata, informatia psihologica are un caracter
distinct. Ea poate fi constientizata real (la sportivul lucid, cu o capacitate
optima de autocunoastere, autoevaluare), dar si cvasireal in functie de
factorii interoceptivi sau exteroceptivi (barierele psihice, complexele de
superioritate, complexele de inferioritate, efectul placebo, autosugestie,
starile sugestive etc.).
Din
aceste motive putem considera forma sporiva – din unghiul factorului psihologic
– ca un subsistem informational reprezentat de persoana sportivului, care poate
fi explicat si evaluat intr-o dubla ipostaza:
-
ca o modalitate de reflectare activa a mesajelor informationale (intero si
exteroceptive), datorita functiei de rezonanta a constiintei (cu sediul in
sistemul nervos central);
-
ca un produs reflectoriu, care se exprima intr-o valoare adaptativa
interactionala pentru sistemul reflectant (organismul ca intreg).
La
sportivul in forma, aceste doua componente se exprima printr-un comportament
specific, caracterizat prin doua dimensiuni esentiale:
1.
Capacitatea de sustinere energetica neuropsihica conferita de suportul material
al vietii psihice – hardware – respectiv biostructurile sistemului nervos si
ale sistemului endocrin.
2.
Eficienta si productivitatea functiilor psihice – software – capabile sa
determine un inalt nivel performantial, concomitent cu activizarea si
potentarea organismului ca intreg.
Din
acest punct de vedere, in cadrul integrarii biopsihice, locul informatiei
psihologice ocupa o treapta superioara comparativ cu celelalte componente
informationale, intrucat sediul activitatii psihice (constiinta) reprezinta
instanta superioara a acestora.
Actiunea
de psihodiagnoza opereaza cu informatia psihologica, al carei scop il constituie
explicarea interrelatiilor dintre sportiv si mediu inconjurator (fizic, social)
si in raport cu el insusi (self-informatie). In cazul formei sportive,
interrelatiile de acest gen au un inalt grad de eficienta si productivitate,
functionand pe baza regulii „G” din cibernetica: optimizarea comportamentului
prin operarea cu valori minime ale functiilor de pierdere si cu valori maxime
ale functiilor de utilizare (decizia minimax).
Conform
principiului unitatii contrariilor, insusirile calitative deosebite si
superioare sunt „purtate” de o maniera corespunzatoare, calitativ deosebita si
superior organizata. Atunci cand instantele biologice si cele psihologice intra
in rezonanta cu sarcinile performantiale, printr-un reglaj circumstantial de
mare eficienta si productivitate, se poate vorbi de forma sportiva, a carei
expresie poate fi evaluata prin doua grupe de metode de psihodiagnostic:
-
metode standardizate, a caror aplicare si interpretare intra in sfera de
competenta a specialistului in psihologie;
-
metode nestandardizate care sunt utilizate atat de specialist, cat si de
nespecialist (in conditiile in care acesta din urma este corect informat asupra
tehnicii de evaluare si de interpretare).
Convorbirea
si observarea (dirijate sau spontane) pot releva momente semnificative legate
de forma sportivului. Se pune problema cum intrebam si ce intrebam, sau ce
observam. Desi in aceasta directie nu se pot oferi solutii universale, se impun
unele recomandari aplicabile in sfera comportamentala:
-
autocontrolul (in raport cu nota constanta de personalitate, legata de acest
factor temperamental). Intrucat se stie ca temperamentul face parte din
structurile relativ stabile de personalitate, nu ne putem astepta la schimbari
spectaculoase ale acestui factor, mai ales cand prezinta carente. Un sportiv
impulsiv constitutional va avea tendinta sa-si mentina aceasta particularitate
pe intreaga durata a existentei sale, dar cota de impulsivitate poate fi
excesiva sau moderata (prin apel la mecanismele de autoreglaj). In schimb, la
un sportiv constitutional ponderat, cresterea semnificativa a cotei de
impulsivitate (in perioada precompetitionala) reflecta o slabire a capacitatii
adaptative biopsihice (din cauze diferite), care este corelata in cele mai
frecvente cazuri cu o scadere a formei sportive;
-
increderea in sine, prin urmarirea reactiilor sportivului in caz de esec sau
succes, ori prin raspunsurile la intrebarea: „Ce rezultat crezi ca vei obtine
la concurs ?”. Avertizam asupra faptului ca orice exagerare, intr-un sens sau altul,
cu privire la propriile posibilitati fara sa se tina seama de capacitatea
biopsihica individuala constituie simptome ale denaturarii simtului realului,
ceea ce este o componenta esentiala a constiintei de sine si a luciditatii
(indicatori fundamentali ai formei sportive);
-
dispozitia afectiva dominanta in raport cu coordonatele constante ale
personalitatii. Orice abatere semnificativa de la norma (depresie accentuata,
euforie exagerata, nervozitate brusca nejustificata, panica, teama sau agitatie
prelungite) tradeaza in general anumite limite si insuficiente in plan
biopsihic. Aceste stari au semnificatie numai in conditiile in care se
permanentizeaza zile la rand si se coreleaza cu un randament scazut in
antrenamente. Depistarea lor precoce constituie prima masura de evitare a
deteriorarii starii de concurs;
-
cantitatea si calitatea somnului, a refacerii nocturne si diurne permit
surprinderea focarelor de suprasolicitare neuropsihica (in cazul in care ritmul
veghe-somn este grav perturbat sau sportivul acuza oboseala la inceputul
fiecarui antrenament). Aceste stari preced, de regula, sindromul psihastenic,
impulsiv sau anxios: insomniile rebele sau pronuntate, ca si cele cronice sunt
corelate cu scaderea capacitatii de adaptare la efort;
-
scara de autoevaluare a starii psihice se poate aplica in momentele
semnificative ale perioadei precompetitionale. Sportivul completeaza rubrica
corespunzatoare starii din momentul respectiv.
-
jurnalul de autocontrol si in acest caz poate oferi informatii suplimentare, in
conditiile in care sportivul noteaza cu constiinciozitate ceea ce este
caracteristic pentru comportamentul sau. Modul in care antrenorul stie sa
coopereze cu sportivul pentru a-I cultiva capacitatea de autoobservare,
autoevaluare, autoperfectionare este concludent pentru maiestria sa pedagogica.
In starea de forma sportiva jurnalul de autocontrol reflecta cresteri ale
tonusului de lucru, reactii adecvate la esec, simtul realitatii in conditii de
succes si aspiratii in concordanta cu propria pregatire si cu adversarii reali
de concurs;
-
comportamentul de ansamblu al sportivului care se afla in forma, concretizat
prin gestica, mimica, tinuta, verbalizare, comunicare etc., constituie un „caz”
specific, cu note particulare, de o infinita subtilitate si profunzime, care nu
poate fi surprins intr-un portret unic. Cu toate acestea, fiecare antrenor,
cunoscandu-si sportivul, va putea sa coreleze intuitia, flerul, sensibilitatea
perceptiva, experienta, rutina cu ceea ce ii ofera celelalte metode nestandardizate.
Rezumatul
examinarii psihologice constituie momentul final al psihodiagnozei si implica
un coeficient ridicat de responsabilitate si de competenta din partea celui
care facea evaluarea. Trebuie subliniat faptul ca psihodiagnoza nu poate fi
conceputa ca un act singular, care se efectueaza doar inaintea
competitiei-obiectiv. In astfel de cazuri, n-am avea la ce raporta informatiile
culese despre sportiv. Ele trebuie comparate cu informatiile similare culese
de-a lungul ciclului de pregatire curent. Cu cat examinatorul (specialistul
psiholog sau nespecialist) detine un stoc informational mai bogat, cu atat
diagrama finala va fi mai eficienta din unghiul prognozei performantiale.
Totodata,
are in vedere rolul compensatiilor care pot opera uneori imprevizibil sau
atipic, motiv pentru care actul de psihodiagnoza are doar o valoare
orientativa. Acesta trebuie sa fie integrat din punct de vedere informational
celorlalte surse de cunoastere a reactivitatii sportivului.
Dupa
cum s-a mentionat anterior, nu se poate oferi o reteta universala, valabila
pentru orice sportiv aflat in forma, din punct de vedere psihologic. Ca reper
orientativ, potrivit experientei acumulate in acest domeniu, prin examinarea
unui mare numar de sportivi de elita, care s-au aflat (sau nu s-au aflat) in
forma, se pot evidentia urmatoarele aspecte ale rezumatului examinarii
psihodiagnostice:
-
la probele de performanta psihomotrica se releva o crestere a randamentului
comparativ cu datele similare intraindividuale recoltate anterior, pe parcursul
pregatirii. Ele denota un grad de activare rapida, rezistenta a activarii la
stimuli repetati, coordonare, precizie si viteza de executie;
-
la probele de performanta psihica tip intelectual (atentie, memorie, gandire)
se relava o curba optima a rezistentei neuropsihice, blocaje prosexice (de
atentei) slabe si lipsite de profunzime, corectitudinea deciziilor, fluiditatea
si flexibilitate a gandirii (raportate la nivelul individual anterior);
-
cresterea relativa a gradului de anxietate, constientizata de sportiv (fara a
depasi limita confortului psihofizic);
-
senzatii subiective de tonus ridicat, energie, optimism (uneori agitatie);
-
dispozitie de antrenament (in conditii bazale), ca o consecinta a unei refaceri
eficiente;
-
mentinerea nealterata a ritmului „veghe-somn”; unii sportivi isi viseaza
triumful sportiv, ceea ce semnifica corelarea subconstientului cu mecanismele
constiente de reglaj motivational;
-
comportamentul integrat cu variante interindividuale atipice (cresterea
introversiei, izolare, autism, tendinta la comportari superstitioase), dar si
tipice (curaj, fermitate, stabilitate a conduitei, incredere in fortele
proprii).
4. Durata formei sportive.
Dupa
unii autori forma sportiva nu exista ca atare, iar judecatile de valoare emise
nu au o baza reala. Temeiul acestor opinii l-ar constitui disparitia
periodizarilor din planificarea sportiva, continuitatea antrenamentelor si
cresterea sensibila a ponderii specificitatii lor (vizavi de realitatile
cocursului), inlocuind-o (cum s-ar parea) pentru ca devenise inutila.
Argumentele nu sunt convingatoare pentru ca totusi periodizarea exista chiar
daca in ultimul timp a fost inlocuita cu etapizarea, ambele concepte sugerand
insa ideea de baza a ciclicitatii antrenamentelor. Faptul ca volumul, durata,
densitatea si intensitatea eforturilor specifice (in special in ramurile si
probele de rezistenta si forta) se programeaza la valori inalte, de-a lungul
unei mari perioade de timp (8-10 luni) nu inseamna ca sportivul sau echipajul
ar manifesta constatnt aceeasi disponibilitate de concurs, dovedindu-se capabil
sa realizeze performante maxime si repetate, oricand si oriunde. Daca am adopta
o astfel de viziune ar insemna sa admitem ca forma sportiva sau starea optima
de concurs poate acoperi, practic, intreg ciclul annual de antrenament. Un
canotor, un atlet, un halterofil nu sunt insa egali cu ei insisi, din punct de
vedere performantial, in etapa din februarie (fara concursuri) fata de cea din
iulie (cu concursuri), chiar daca metodologia de lucru este relativ
algoritmica, la un nivel inalt, in tot acest interval. Ar insemna de fapt sa
negam efectul cumulat al etapelor si ciclurilor saptamanale, sa anulam dinamica
valorilor indicatorilor de efort si ale probelor de control si sa credem ca
sportivul poate obtine un record sau un titlu suprem ori de cate ori ar
concura.
Nu
putem, de asemenea, impartasi un punct de vedere formulat in anii 60, care
considera ca forma sportiva reprezinta o stare paroxistica, pe care un sportiv,
o echipa, un echipaj n-o pot dobandi decat o singura data in cariera lor. Spre
exemplificare se evoca performanta uluitoare a atletului Beamon, care la J.O.
din 1968 a stabilit un record mondial la saritura in lungime = 8,90 m. (doborat
in 1991 la C.M.) care, dupa calcule biomecanice, s-ar fi apropiat de limitele
biologice ale fiintei umane. Conform acestei teorii, atletii respectivi ar fi
avut doar un singur varf de forma sportiva in scurta, dar senzationala lor
viata atletica. Evident, in viata oricarui sportiv, indiferent de specializarea
lui, a existat o culme a performantei sale. Dar o astfel de realizare nu este
izolata, ea reprezinta efectul cumulat al unor stari succesive de
supercompensatii, al unor conditii favorabile de pregatire si concursuri, care,
treptat, au sporit capacitatea de efort a sportivului, marindu-i totodata,
experienta competitiva.
Viata
sportiva este o suita de forme sportive manifestate in competitiile oficiale
ale fiecarui ciclu annual. Este posibil ca, intr-un an, valoarea sportiva
dobandita, varsta cea mai propice, conditiile favorizante de desfasurare a
concursului, de exemplu cele care au facut posibila performanta lui Beamon, la
Mexico City in 1968, coeficientul mic de uzura biologica, motivatia puternica
etc. sa asigure nivelul maxim performantial al sportivului sau echipei in
cauza. Dar o astfel de culme a performantei nu are la baza un singur moment la
formei sportive, ci un sir lung de astfel de momente care au punctat biografia
lor sportiva.
De
fapt, nici legitatile biologice obiective ale formei sportive n-ar putea sa
sustina o teza sau alta. A considera ca ea nu exista pentru ca sportivul se
gaseste constant la un nivel superior de mobilizare in virtutea pregatirii sale
continue desfasurate pe parcursul mai multor cicluri anuale, inseamna a nega
necesitatea refacerii si recuperarilor, plasate in general dupa marile
competitii oficiale unde se manifesta forma sportiva, pe seama unor importante
cheltuieli energetice si a unui mare consum nervos. Angajarea sportivului in
timpul concursului, in care se urmareste ca forma acestuia sa se evidentieze
plenar, este paroxistica. Or, o asemenea stare nu poate fi prelungita de-a
lungul anilor, chiar daca nivelul inalt al indicilor de efort s-a mentinut
constant. Uzura ar fi imensa, iar organismul ar ceda, in profida efortului
volitional care ar incerca sa suplineasca carentele fizice.
Prin
urmare, din punctul nostru de vedere, forma sportiva nu poate fi extinsa de-a
lungul ciclului anual si nici redusa la un singur moment, la un singur mare
concurs din viata sportivului, echipei sau echipajului. Iata de ce teoria
duratei formei sustinuta de Matveev (1962) a constituit o noua modalitate de
abordare a problematicii respective, creand noi premise pentru observatii,
cercetari si sinteze.
Teoria
lui Matveev s-a bazat pe ideea originala si interesanta ca varfurile formei
sportive, frecventa lor intr-un ciclu anual sunt determinate legic de calitatea
motrica predominanta in obtinerea formei sportive, cea care structureaza
fundamental solicitarea organismului in antrenamente si concurs. Potrivit
teoriei respective se diferentiaza 4 variante ale frecventei si duratei
varfurilor formei sportive in cadrul unui an de pregatire si concursuri:
-
in probele bazate pe rezistenta de tip maraton, un varf de forma sportiva cu o
durata de 2-3 luni;
-
in probele bazate pe rezistenta in regim de viteza, 2 varfuri de forma sportiva
cu o durata de 6 saptamani fiecare, separate prin intervale aproximativ egale
de timp, pentru scaderea dirijata a nivelului;
-
in probele specifice de forta – haltere, aruncarile din atletism – 2 varfuri a
cate 2-3 luni fiecare, cu intervale de scadere de 1-2 luni;
-
in probele bazate pe detenta, 3 varfuri a cate 4-6 saptamani fiecare, cu
scaderi ale nivelului formei sportive egale ca timp (4-6 saptamani).
Teoria
izvoraste din prelucrarea statistica a unei cantitati apreciabile de cazuri,
care dau o medie (dupa lucrarea „Teoria si metodica educatiei fizice” –
Matveev), cu abateri individuale mai mari sau mai mici de la curbele
caracteristice.
Realitatea
sportiva n-a confirmat insa teoria respectiva. In primul rand, calculul
statistico-matematic a evidentiat o suita de performante sportive de varf
rezultate dintr-o metodologie a anilor 60, limitata mai cu seama din punct de
vedere al intensitatii solicitarilor, care dupa aceea au cunoscut o dinamica
impetuoasa. De asemenea, volumul si durata eforturilor determinate de
continuitatea antrenamentelor au pus in evidenta alte dimensiuni, indeosebi
temporale, in ceea ce priveste marirea capacitatii de adaptare a organismului
la solicitari repetate, mari si maxime. In al doilea rand, multitudinea
aspectelor legate de combinatia calitatilor motrice creeaza o diversitate de
situatii mult mai mare decat cele 4 delimitate de teoria respectiva.
Prin
urmare, problema numarului varfurilor de forma sportiva si cea a duratei au
ramas deschise. Pe baza observatiilor facute in anii 70 si in ultimul deceniu
am considerat ca, indiferent de specialitate, un sportiv poate atinge usor doua
varfuri de forma intr-un ciclu anual. Analiza ramurilor si probelor bazate pe o
structura biciclica a anului competitional a evidentiat o disponibilitate
totala a sportivilor de a face fata unei suite de doua varfuri de forma situate
la un interval de 3-5 luni intre ele. Gimnastica, judo-ul, halterele, luptele au
frecvent doua obiective majore asezate stereotip la sfarsitul lunii aprilie
(campionatul european) si luna septembrie sau octombrie (campionatul mondial).
De-a lungul anilor, aceiasi sportivi si-au realizat ambele competitii varfurile
formei sportive maxime (indeosebi gimnastele si halterofilii). Dar au fost doua
situatii obiective in 1981 si 1983 cand, pe langa cele doua varfuri de forma
planificate pentru C.E. si C.M., a aparut un al 3-lea obiectiv de concurs –
J.M.U., care, de asemenea, se urmarea sa fie realizate la nivel maxim. Prin
urmare, pentru gimnastica (1981) si pentru un luptator (1983) au aparut ca
obiectiv de antrenament si concurs trei varfuri de forma sportiva cu intervale
de 2-3 luni intre ele. Experienta nu avea precedent si de aceea s-a urmarit cu
legitima curiozitate diagrama performantelor. In ambele situatii (gimnastica si
haltere) rezultatele au fost inalte la primele doua varfuri consecutive de
forma (C.E. si J.M.U.), iar in cel de-al treilea, mult mai coborate ca valoare.
Concluzia
pe care grabit am formulat-o a fost aceea ca trei varfuri de forma sportiva
intr-un an sunt incompatibile cu posibilitatile obiective si subiective ale
unui sportiv care este specializat intr-o ramura aciclica, complexa. Viata
competitionala, observatiile si inregistrarile ulterioare, inca neincheiate, ne
obliga insa sa o revizuim. O data cu trecerea timpului ne-am intarit
convingerea ca numarul varfurilor formei sportive nu este limitat de biologia
sportivului si nici de preponderenta unei anumite calitati motrice in structura
concursului. Acest numar urmeaza sa fie stabilit prin intermediul
metodologiilor si tehnologiilor de pregatire si refacere. O data cu
perfectionarea acestora vor directiona solicitarile si biomecanica exercitiilor
pe directia concursului, prin evitarea risipei de efort si a interferentelor,
ca si eliminarea discontinuitatilor din economia planificarii, numarul
varfurilor de forma sportiva va creste la 3 si chiar 4, fara ca sportivul sa
fie prejudiciat. De fapt, acest efect va fi produs de marirea continua a
retelei de competitii oficiale pentru care va exista sau se vor cultiva
motivatia si implicit disponibilitatea (mai intai intelectuala, apoi biologica)
sportivului. Marindu-se capacitatea sportivului la efort, va fi posibil sa se
actioneze intensiv, in intervale mai mici de timp, in perioadele premergatoare
concursurilor menite sa stimuleze manifestarea formei sportive.
In
jocurile sportive colective problematica formei sportive se complica pentru ca
este de presupus ca ea reprezinta o insumare a starilor optime specifice pe
care ar trebui sa le posede toti jucatorii. Dificultatea consta in faptul ca
modelul de antrenament se raporteaza la intreaga echipa si nu la fiecare
jucator in parte. Practic, antrenorul este impiedicat sa-si fragmenteze
antrenamentul, obiectivul acestuia constand in imbunatatirea potentialului de
joc al intregului colectiv si nu al jucatorilor izolati. De aceea, si structura
probelor de control se va modifica in sensul ca o parte vor fi date individual,
iar o alta parte combinat de catre 2-3 jucatori care au sarcini comune in
desfasurarea jocului. La aceasta dificultate se adauga si durata campionatului,
care este, in general, de ordinul lunilor (tur si retur) si care implica
necesitatea mentinerii echipei in forma pe o perioada mult mai lunga comparativ
cu aceea uzitata in practica sporturilor individuale. In analiza problemei
trebuie luate in considerare si complexitatea efortului solicitat de jocul
sportiv, dar si durata lui (de la 28 min. in polo, la 50 min. in handbal, 60
min. in hochei, 80 min. in rugby, 90 min. in fotbal si peste 4 ore in tenisul
de camp). Bazandu-se in general pe tipul de efort mixt, mai mult pe adversitate
directa si practicandu-se pe spatii uneori extrem de largi, jocurile sportive
reclama o pregatire fizica multilaterala, care trebuie mentinuta la nivel inalt
de-a lungul sistemului competitional.
Forma
sportiva este o stare temporala pe care o poseda un jucator in timp ce valoarea
acestuia reprezinta un nivel care, odata dobandit, nu pune problema de a fi
mentinut. Mai mult, in starea de forma un jucator manifesta o eficienta maxima.
Pe temeiul acestor rationamente, selectia membrilor unei echipe, indeosebi a
celei nationale (dar mecanismul este valabil pentru orice nivel sau situatie)
se face pornind de la valoarea jucatorilor si apoi de la forma lor sportiva. Un
jucator cu certa valoare chiar daca traverseaza o perioada de scadere de forma,
are totusi o eficienta mai mare decat un jucator aflat in plin proces de
formare, care se gaseste intr-o asemenea stare optima, asa cum o dovedesc toate
informatiile obiective si subiective culese in timpul investigatiilor amintite.
In
sinteza, consideram necesara evidentierea unor idei esentiale pentru
programarea modelului de antrenament atunci cand se urmareste obtinerea si
mentinerea formei sportive la nivelul unei echipe.
Prima,
nivelul solicitarii, porneste de la nivelul valoric al mediei jucatorilor, deci
nu se iau in calcul starile extreme (cei mai buni sau cei mai slabi).
A
doua, necesitatea alternantei nivelului de solicitare, deci negarea cresterii
liniare a eforturilor ca o conditie a pastrarii (mai cu seama) unei echipe de-a
lungul mai multor etape (care compu turul sau returul campionatului) la nivel
de randament maxim.
A
treia, modul de alcatuire a formatiei, pornind de la criteriul valorii, apoi al
compensarii si echilibrarii varstei.
5. Bioritmul si valorificarea lui in diagnosticarea formei sportive.
Preocuparile
in domeniul bioritmurilor dateaza de pe vremea lui Hipocrate, jalonand istoria
medicinii inca din antichitate, cand se aprecia necesitatea de a se pastra o
evidenta a „zilelor bune” si „zilelor rele” din viata bolnavului in functie de
care urma sa fie diferentiar tratamentul.
La
sfarsitul secolului al XIX-lea, Swoboda descopera in viata omului doua ritmuri
de baza – unul fizic cu o durata de 23 zile si altul emotional de 28 zile. Mai
tarziu, Fliess explica fondul lor genetic, iar Freud si Teltsher dovedesc
existenta celui de-al treilea ritm cu o durata de 33 zile – ritmul intelectual.
Ifrim, M. arata ca orice fenomen biofizic sau biochimic variaza in functie de
timp, in mod periodic si previzibil (Aschoff, Buning, Halberg, Reinberg). Este
unanim acceptat sa activitatea ritmica este o proprietate fundamentala a
materiei vii (Reinberg, Ghata).
Iata
de ce ritmurile biologice (sau „orologiul biologic”) sunt proprii tuturor
vietuitoarelor, de la formele unicelulare pana la om. Acestea pot constitui, ca
urmare a cunoasterii desfasurarii lor un mod de a dirija influenta implacabila
pe care o au asupra vietii curente a individului, in scopul protejarii si
maririi eficientei activitatii lui, mai ales daca ea comporta un coeficient de
risc sau o stare limita, cum este cea sportiva.
Aplicarea
bioritmurilor la viata sportiva competitiva s-a produs pentru prima data in
box. Astfel, in anii 30 s-au calculat bioritmurile a doi boxeri de categoria
grea, in 3 confruntari pe care le-au avut pentru cucerirea centurii de compion
al lumii. Este vorba de Joe Luis si Max Schmeling. Acelasi calcul s-a efectuat
pentru o disputa asemanatoare intre Patterson si Johnsonn, doua decenii mai
tarziu.
Specialistii
Centrului de cercetari de pe langa Ministerul Tineretului si Sportului au
manifestat preocupari in domeniul corelatiei dintre bioritmuri si practica
sportiva spre sfarsitul deceniului al saselea (V. Dumitrescu in 1969, Serban
Maria si Al. Nicu in 1980 si conf. dr. M. Ifrim in 1986). Aceste cercetari au
condus la concluzia ca informatia privind dinamica bioritmurilor globale
(fizic, emotional si intelectual) in viata unui sportiv de inalta performanta
si valorificarea dialecticii lor in diagnosticarea formei sportive si in
determinarea selectiei unui sportiv intr-o echipa, intr-o delegatie olimpica,
pe acest temei nu poate constitui un criteriu riguros de urmat. Constatand pe
baza formulei de calcul (in care sunt inclusenumarul zilelor traite, plus anii
bisecti, suma care se imparte mecanic la numarul zilelor celor 3 bioritmuri –
23 pentru cel fizic, 28 pentru cel emotional si 33 pentru cel intelectual) ca
multi atleti de elita din istoria atletismului au realizat recorduri
continentale si mondiale in perioadele de decendenta a bioritmurilor (cand 1
sau toate 3 se gasesc in zona negativa situate sub median care separa cele doua
faze de „+” sau „-„) ne putem intreba in ce masura curbele pot impiedica sau
stimula evidentierea formei sportive. Daca formula de calcul este exacta (se
presupune ca ar fi indicat sa se includa si ora nasterii), atunci putem
conchide urmatoarele asupra utilizarii cunoasterii bioritmurilor umane in
sport:
-
recordurile (personale, nationale, continentale, mondiale) pot fi stabilite si
in faza descendenta a celor 3 curbe ale bioritmurilor – fizic, emotional si
intelectual -, ca urmare probabil a compensarii fiintei umane intr-un asemenea
moment de angajare maxima, avand insa, in acel moment, un inalt nivel de
pregatire sportiva;
-
ca atare este de presupus ca un astfel de sportiv, daca ar fi concurat in faza
ascendenta a celor 3 curbe si indeosebi a celei fizice, ar fi obtinut un record
si mai ridicat, cum este probabil cazul atletilor B. Beamon, C. Lewis si M.
Powel, care au realizat la J.O. si C.M. din 1968 si 1991 acele recorduri
exceptionale la saritura in lungime;
-
practic, nu va exista nici un concurs oficial, situat in orice zi a calendarului
astronomic, care sa fie avantajos pentru traseele bioritmurilor tuturor
sportivilor participanti. In consecinta, intotdeauna vor exista sportivi
avantajati si dezavantajati din acest punct de vedere, in profida legilor
scrise si nescrise ale egalitatii conditiilor de concurs.
Iata
de ce informatia pe care o furnizeaza studiul bioritmurilor are, dupa parerea
noastra, o valoare secundara. Ca atare, antrenorii au nevoie mai mult de
evidenta antrenamentelor si concursului pentru a scoate din prelucrarea ei
critica, premisele abordarii tot mai eficiente a ciclicitatii lor decat calcule
laborioase, dar sterile ale bioritmurilor in functie de care sa selectioneze
jucatorii in definitivarea echipelor. O asemenea optiune nu poate fi facuta in
detrimentul altor informatii motrice si functionale, obiective, obtinute din
investigatii omologate ale sportivilor lor.
Evident
cercetarile continua, desi s-ar putea ca solutia problemei sa fie ascunsa in
formula de calcul. Acad. St. Milcu ne impartasea parerea ca orologiul biologic
exista, dar el trebuie cautat in intimitatea sistemului endocrin.
De
retinut preocuparea unor autori de a extinde problema bioritmurilor si la alte
aspecte ale activitatii sportive, cum ar fi selectia si cunosterea dinamicii
potentialului biomotric al copiilor si juniorilor de ambele sexe, precum si in
patogeneza.
Frecventa
infarctelor este data de ciclicitatea a 42 zile din care primele 21 (de la data
nasterii) sunt propice producerii lor, iar cealalta jumatate mai putin. De
asemenea, se apreciaza ca luna dinaintea
celei de nastere este cea mai favorabila producerii infarctului –
calculul de date incepand cu luna a III-a de la nastere, pentru ca, adunate cu
cele 9 ale vietii intrauterine, sa completeze ciclul unui an intreg.
