Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

Fitness

Modelul de concurs sportiv: Prognoza performantei si graficele competitiei. Componentele modelului si modelarea.

Sport

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Noduri de alpinism - cum se leaga coarda?
Analiza SWOT a sistemului national de educatie fizica si sport
STUDIU PRIVIND VIOLENTA SI AGRESIVITATEA IN SPORT
SIMBOLURI SI CEREMONII OLIMPICE
TEHNICA DE INOT A PROCEDEULUI SPATE
Contemporan
INTRODUCERE IN OLIMPISM
FEDERATIA ROMANA DE GIMNASTICA RITMICA - REGULAMENTE
SIMULATOARELE Sl TRENAJOARELE CA SURSE DE INFORMATII
ORGANIZAREA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

Modelul de concurs sportiv: Prognoza performantei si graficele competitiei. Componentele modelului si modelarea.

6.1. Definirea modelului de concurs.

Orice Olimpiada, Campionat Mondial sau European, prilejuieste analize critice obiective, menite sa scoata in evidenta o suita de indicatori caracteristici. Cunoasterea acestora permite formularea premiselor care stau la baza elaborarii si abordarii modelelor de antrenament. Astfel, concursul deschide un ciclu ce se inchide vremelnic, pentru ca in lumina lui sa se redeschida un altul. Cotele de progres ale performantei din concursul oficial major determina cresterea valorica a indicatorilor modelului de antrenament. La analiza concursului se traseaza o suita de directii, de indicatori sau submodele, care disciplineaza gandirea si sugereaza solutiile.



In primul rand, calculul prognozei performantei care asigura victoria sau urcarea sportivului pe podium si confruntarea lui cu realitatea concursului.

In al doilea rand, prefigurarea cantitativa si calitativa a indicatorului modelului de pregatire care va conditiona, la randul sau, transpunerea in practica a valorilor anticipate ale modelului de concurs.

In al treilea rand, evidentierea structurii modelului de initiere cu ajutorul graficelor de concurs, de cursa si de joc, care duc la realizarea modelului de campion.

In al patrulea rand, retinerea aspectelor organizatorice ale planificarii si desfasurarii pregatirii.

Prognoza performantei concursului a inceput sa fie aplicata relativ recent in sportul romanesc de peformanta. Cu timpul, necesitatile, metodologiile si obiectivele ei de actiune au diferentiat-o in doua planuri.

Prognoza recordului constituie un indicator de baza al modelului concursului, dar si al sportivului, care odata selectionat pentru o astfel de perspectiva pe temeiul varstei, al structurii sale morfologice, fiziologice si psihologice trebuie sa stie, cu aproximatie, care ar fi valoarea performantei concursului ce ar trebui sa-l consacre. Evident, locul in clasamentele de acest gen este dat, in primul rand, de raportul dintre performanta sportivului respectiv si a celorlalti. Indeosebi la Jocurile Olimpice obiectivul urmarit cu prioritate este cel al clasarii pe locul I, care nu intotdeauna se obtine si cu performanta record. Structura clasamentelor este data totusi de nivelul inalt al performantelor. Transformarea lor in obiective de antrenament si de selectie reclama anticiparea, adica prognozarea nivelului pe care urmeaza sa-l atinga intr-un timp util pentru planificarea si realizarea lui in trepte.

Pentru ramurile si probele de sport ale caror performante se pot exprima si deci evalua in expresii matematice temporale sau spatiale, prognoza recordurilor este mai simplu de efectuat. Una din metodele moderne si la indemana antrenorilor, dar mai ales a cercetatorilor de a prognoza valoarea rezultatului sportiv de care sportivul, echipa sau echipajul pot fi capabile, il constituie calculul regresiei. Acest tip de calcul permite sa stabilim in ce masura se schimba caracteristicile „X” (adica rezultatul, in cadrul exemplificarii noastre, la proba sa de concurs), in functie de schimbarea lui „Y” (numarul anilor participarii si in concurs). Ca atare, calculul regresiei poate fi util atunci cand el are posibilitatea sa stabileasca in ce masura schimbarea unei caracteristici, adica a lui „Y” (a numarului anilor) cu o unitate (adica cu un an) poate duce la o anumita crestere sau scadere a celeilalte caracteristici „X” (a rezultatului).

Calculul regresiei poate fi exprimat in cateva variante:

a) prin alcatuirea liniilor empirice (concrete – faptice) ale rezultatelor sportive, realizate in concurs;

b) prin calcularea coeficientului de regresie;

c) prin alcatuirea liniilor teoretice de regresie ale rezultatelor teoretice determinate de calculul regresiei;

d) prin combinarea celor trei posibilitati (punctele a + b + c) si repartizarea lor concomitenta;

e) prin stabilirea probabilistica a lui „X” (a performantei sportive) in functie de cresterea cu o valoare a lui „Y” (a anilor de practicare a probei atletice) intr-o viitoare evolutie.

Unul din avantajele regresiei consta in posibilitatea  de a reda grafic raportul dintre doua fenomene, in cazul nostru – cele doua valori „X” si „Y”.

Formula coeficientului de regresie (sau a pantei de inclinatie fata de orizontala punctului „g”, in cazul alcatuirii graficului regresiei) este:

R = p = r ESY/ESX, in care:

R = coeficientul de regresie; p = panta de inclinatie (unghiul acesteia); r = coeficientul de corelatie; ESY = eroarea standard pentru valorile lui Y; ESX = eroarea standar pentru valorile lui X.

Pe langa prognoza dinamicii recordului (personal, national, international, regional, continental, mondial sau olimpic), in ultima vreme se recurge la prognoza dinamicii locului pe care sportivul, echipa, echipajul sau delegatia unei tari il vor ocupa in clasamentul unei competitii oficiale de aceasta anvergura. Inregistrarea, sortarea si compararea clasamentelor, bilanturilor mondiale si, in ultima vreme, cupele mondiale au permis cunoasterea raportului de forte in lume, a dinamicii si repartizarii acestora pe tari, continente, ramuri si probe sportive, ca si a tendintelor de plafonare sau de involutie pe care le surprinde un studiu mai longitudinal. Prin urmare, prognoza nu vizeaza doar pozitia delegatiei, ci si numarul aproximativ al medaliilor, diferentiate dupa stralucirea metalului lor si pozitiile IV-VI din clasamente care reprezinta surse de puncte pentru clasamentul cantitativ. In felul acesta se elimina improvizatiile sau punctele de vedere subiective, optiunile lipsite de suportul faptelor depistate din vreme care actioneaza dupa legitati ce nu pot fi ignorate sau eludate. Modul in care s-au elaborat prognozele pe temeiul acestui tip de studiu cantitativ s-a dovedit util si apropiat de clasamentele de diferite tipuri. Realitatea a confirmat majoritatea prevederilor formulate.

6.2. Graficul de concurs, de cursa si de joc.

Graficul de concurs releva aspectele caracteristice tehnico-tactice si fizice ale sportivului, evidentiate in timpul competitiei. Ignorarea lui duce la criza de solutii si eficienta in pregatirea ulterioara pentru ca se neglijeaza tendintele, nivelurile atinse, care opereaza cu caracter de legitate pentru ciclul urmator. Uneori pot aparea si situatii de exceptie, cand un sportiv supradotat sau un antrenor inspirat, cunoscator al concluziilor cercetarii fundamentale, aplica ipoteze cu totul noi in cadrul antrenamentului sportiv. Cazurile sunt insa rare si se datoresc mai mult noilor solutii tehnice adoptate in domeniul constructiei inventarului (in limitele regulamentare care-l omologheaza) si al echipamentului de concurs. Astfel, cunoasterea modelului de concurs oficial evidentiaza ponderea si eficienta unor mijloace de antrenament, nivelul international sau national al capacitatii de efort a sportivilor in momentul respectiv, element in functie de care se stabilesc strategiile si tacticile in elaborarea modelelor de antrenament, diferentiindu-se pe categorii, scoli, tari etc.

Graficul de cursa prezinta posibilitati sporite de analiza si de raportare. O asemenea analiza temporala si spatiala a cursei, obliga conducerea tehnica sa stabileasca, pe baza unei realitati incontestabile, valorile indicatorilor, sa-i modifice pentru a anula sau micsora cauzele diferentelor, mai cu seama ca in perspectiva urmatoarelor concursuri de anvergura performantele cu care se obtin titlurile supreme cresc pe seama micsorarii timpilor pe parcursuri. Un asemenea grafic comporta, asadar, confruntarea modelului national cu cel international. Ultimul este maximal, obligandu-l pe cel dintai sa se raporteze in intentia apropierii sau suprapunerii, atunci cand obiectivele de performanta sunt ambitioase si inalte. Un astfel de grafic realizeaza tempoul de efort indiferent de situatii. Asa cum subliniam anterior, aceasta informatie determina modificari in sfera indicatorilor de intensitate, in diferite zone de antrenament.

Graficul de joc vizeaza sporturile colective, in care problemele ridicate de pregatirea participantilor la concurs sunt deosebit de complexe. In primul rand datorita faptului ca in cadrul unui grup, al echipei, care nu reprezinta doar suma aritmetica a indivizilor care il compun, interrelatiile nu sunt intotdeauna coordonate sinergic. In al doilea rand in afara si in cadrul antrenamentului si concursului actioneaza factorul joc, cu caracter integrativ care are un rol determinant. Daca pentru fiecare jucator in parte se realizeaza o matrice in care intra informatiile culese din pregatire, principalele caracteristici individuale (tipul somatic, biologic si psihic), micromodelul procesului de joc (relatiile tehnice, spatiale si temporale extrase din evolutiile lui in jocurile oficiale), toate acestea ar trebui completate cu datele care reflecta „experienta de joc”, influentata, la randul sau, si de relatiile dintre jucatori. In cazul sporturilor colective, de echipa, insumarea matricelor individuale in vederea obtinerii unui model real de concurs, de joc, creeaza unele dificultati care nu sunt insa imposibil de depasit. La aceasta se adauga situatiile multiple ivite pe parcursul jocului. Actiunea de multe ori necontrolabila a factorilor endogeni si indeosebi exogeni, in conditii de concurs in care survin numeroase variabile tactice, adesea imprevizibile, poate modifica (uneori esential) modelul deja cunoscut si perfectionat, amplificand dificultatea amintita si explicand instabilitatea eficientei modelului. Tehnologia si metodologia elaborarii modelului de joc sunt insa perfectibile.

Autorii romani (A. Nicu, P. Hillerin, P. Voicu, A. Grintescu) au imaginat o serie de protocoale de inregistrare directa a jocului, prin care faptic s-a „stenografiat” desfasurarea lui, diferentiindu-se parametrii de atac si aparare. Un astfel de protocol inregistreaza parametrii jocului, dispusi pe fazele de atac si aparare, intr-o succesiune mai mult de ordin didactic.

Pe langa acest protocol de inscriere a elementelor tehnice, s-a folosit un altul, sub forma grafica, in care se inregistreaza locul si timpul de producere a parametrilor mentionati. In cel de-al treilea protocol se centralizeaza inregistrarile si observatiile pe fiecare jucator in parte.

Pentru evidentierea elementelor esentiale ale unui model statistic de joc s-a analizat inregistrarea efectuata pentru fiecare joc si sportiv si s-a conceput un alt gen de protocol de observatie speciala.

Mecanismul conceptual si metodologic expus si explicat are aplicabilitate larga atat la toate jocurile sportive, cat si la unele sporturi individuale: box, lupte, judo, scrima s.a.

6.3. Componenta medico-biologica a modelului de concurs.

Aspectele medico-biologice ale competitiei constituie una din componentele principale ale modelului de concurs. Aceste aspecte se refera pe de o parte, la efortul fizic din timpul competitiei si, pe de lata parte, la particularitatile medico-biologice ale concurentilor care obtin performante ridicate intr-o anumita proba sau ramura de sport.

Cele doua laturi mentionate sunt in stransa dependenta una de alta. Caracteristicile efortului fizic competitional conditioneaza gradul de solicitare a organelor si sistemelor din corpul omenesc, iar cunoasterea acestora permite stabilirea calitatilor morfo-functionale pe care trebuie sa le posede un sportiv spre a obtine rezultate de inalta valoare.

Studierea atenta a aspectelor medico-biologice pe care le prezinta participarea la concurs este indispensbila pentru fundamentarea stiintifica a pregatirii fizice si a selectiei in sportul de inalta performanta.

Caracteristicile efortului fizic din concurs si factorii medico-biologici limitativi ai acestuia.

Efortul fizic impus de fiecare ramura (proba) sportiva are o nota specifica, determinata de numerosi factori. Pe primul plan se situeaza caracteristicile tehnico-tactice, prevederile regulamentare, materialele de concurs si conditiile de mediu in care au loc competitiile.

Paralel cu specificitatea efortului din competitii trebuie subliniata ideea ca, desi probele si ramurile de sport sunt numeroase, corpul omenesc este alcatuit din aceleasi organe si sisteme la toti concurentii, indiferent de sportul practicat de acestia.

Studierea modului in care cerintele specifice ale fiecarui sport se repercuteaza asupra gradului de solicitare a organelor si functiilor corpului uman a permis descoperirea unor trasaturi comune, pe baza carora se clasifica, in aceeasi grupa, ramura (probe) sportive cu forme de executie a miscarilor foarte deosebite intre ele.

Dintre diversele clasificari ne vom opri asupra aceleia care ni se pare cea mai apropiata de cerintele practice, si anume, clasificarea facuta pe baza modului de eliberare a energiei necesare efectuarii miscarilor din timpul competitiei.

Tipurile de efort din competitii.

Toate miscarile efectuate de catre om sunt posibile datorita faptului ca muschiul functioneaza ca un transformator de energie, convertind energia chimica in energie mecanica.

Energia chimica poate fi eliberata prin procese in care nu intervine O2 (cale anaeroba) sau prin reactii chimice in care O2 este indispensabil (cale aeroba).

Studiindu-se modul in care conditiile competitionale impun folosirea doar a uneia dintre ele sau a ambelor cai de eliberare a energiei chimice, s-au descris 3 tipuri de efort: anaerob, aerob si mixt.

Efortul anaerob.

In categoria eforturilor anaerobe intra toate eforturile prestate pe baza energiei eliberate prin procese biochimice in care nu intervine O2.

Daca energia rezulta din descompunerea acidului adenozintrifosforic (ATP) si a fosfocreatinei (PC), eforturile poarta numele de eforturi anaerobe alactacide.

In cazul in care energia procine din descompunerea glicogenului (glicoliza anaeroba) ia nastere acid lactic si, din aceasta cauza, eforturile se numesc anaerobe lactacide.

a) Efortul anaerob alactacid.

Eforturile competitionale efectuate cu intensitatea maxima de care este capabil un sportiv se incadreaza in categoria eforturilor anaerobe alactacide.

Durata unor astfel de eforturi este insa foarte scurta, situandu-se intre 5-7 s. (4, 7, 8). Volumul de efort este in consecinta minim, muschiul fiind capabil sa efectueze numai cateva contractii cu intensitate maxima.

Eforturile alactacide se intalnesc in ramurile si probele care impun manifestarea unei forte maxime in minimum de timp, pentru a imprima accelerari cat mai mari unor segmente corporale, corpului in intregime sau diferitelor obiecte utilizate in anumite sporturi. Astfel de eforturi sunt denumite eforturi de putere.

In categoria eforturilor anaerobe alactacide se incadreaza eforturile din competitiile de haltere (ambele stiluri), unele probe din atletism, ca de exemplu: 100 m. plat si 110 m. garduri (probe de laborator au pus in evidenta cresteri importante ale lactacidemiei si in aceste probe), aruncarile (disc, sulita, greutate, ciocan), sariturile (in lungime, inaltime, triplusalt si saritura cu prajina), din ciclism – proba de 200 m., din gimnastica – sariturile.

Factorul biologic limitativ in aceste eforturi este reprezentat de sistemul neuromuscular. Componenta musculara a acestui sistem prezinta, sub aspect cantitativ, diferente mari intre participantii la competitiile care solicita efort anaerob alactacid.

Masa musculara pe care sistemul nervos trebuie s-o angreneze rapid in lucru este cu atat mai mare cu cat efortul din competitii impune invingerea unor rezistente esterne mai ridicate.

Ilustrative in acest sens sunt datele care indica numarul de grame corporale ce revin fiecarui centimetru din inaltimea corpului (indicele Quetelet) la atletii de performanta in comparatie cu persoanele ce nu practica sportul (la persoanele fara exces de tesut adipos, asa cum sunt atletii de performanta, acest indice exprima indirect dezvoltarea masei musculare).

Componenta musculara a sistemului neuromuscular in eforturile anaerobe alactacide este cea mai dezvoltata la halterofili, pentru ca la acestia competitia impune accelerarea unor mase ce pot depasi de 2-3 ori greutatea corporala a sportivului.

Structura muschiului are si ea o mare insemnatate pentru obtinerea performantelor in eforturile de putere (predominanta fibrelor albe si cresterea activitatii miochinazei si creatinfosfochinazei, enzime cu rol hotarator in descompunerea si resinteza ATP si CP).

In ultimul timp se acorda o atentie crescanda rolului ionului de amoniu in lucrul muscular cu intensitate maxima, producerea lui fiind marita mai ales la solicitarea predominanta a fibrelor albe (tip II B), iar acumularea lui in muschi constituind un factor limitativ al activitatii acestora. Aceste date, desi putine, deschid frumoase perspective pentru selectia si dirijarea pregatirii in eforturile anaerobe alactacide.

Muturizarea deplina a sistemului neuromuscular se poate aprecia pe baza evolutiei puterii maxime anaerobe. Ceretteli s.a. au constatat ca aceasta creste pana la 20 de ani si dupa aceea incepe sa scada.

Propriile noastre cercetari arata ca la persoanele neantrenate, in varsta de 7-21 ani, valoarea absoluta (globala) a puterii anaerobe maxime creste continuu – la baieti pana la 18 ani, mentinandu-se apoi la acest nivel, iar la fete pana la 15 ani, ramanand constanta pana la 17 ani, pentru ca ulterior sa inceapa sa scada.

Din punct de vedere functional, sistemul neuromuscular se maturizeaza la ambele sexe cu aproximativ doi ani mai inainte de atingerea nivelului maxim al puterii anaerobe. Pentru aceasta pledeaza faptul ca dupa varsta de 16 ani (baieti) si 14 ani (fete) puterea anaeroba maxima creste numai pe baza maririi masei corporale, contributia fiecarui kilogram de greutate corporala (puterea anaeroba maxima relativa) nemaidepasind nivelul atins la aceste varste.

Rezulta ca, in sporturile de putere, organismul poate suporta solicitari functionale de nivel maxim inca de la 16 ani si, respectiv, 14 ani, insa premisa biologica pentru performantele cele mai inalte o constituie marirea masei musculare pana la limita superioara (18 si, respectiv, 15 ani).

b) Efortul anaerob lactacid.

Eforturile competitionale de tip anaerob lactacid au o intensitate submaxima si durata cuprinsa intre 5-7 s. si 50-60 s.

Volumul de lucru ramane inca mic, energia eliberata prin descompunerea anaeroba a glicogenului permitand, dupa diferiti autori, un numar de 40-60 de contractii.

Acidul lactic, rezultat din glicoliza anaeroba, acumulat in muschi si in sange, produce mari modificari locale si generale care influenteaza nefavorabil desfasurarea efortului.

Efortul cu caracter anaerob lactacid se intalneste in competitiile de atletism (200 m., 400 m., 400 m. garduri), patinaj (500 m.), natatie (50 m. liber).

Factorii biologici limitativi in aceste eforturi sunt reprezentati de sistemul neuromuscular, de capacitatea organismului de a suporta datoria de O2 si acumularea de acid lactic.

Sportivii care practica probele incadrate in efortul anaerob lactacid, nefiind obligati sa presteze eforturi explozive pentru accelerarea unor rezistente externe mari, nu se caracterizeaza printr-o masa musculara voluminoasa. Fibrele rapide din muschi sunt mai putin numeroase decat la sportivii care depun eforturi cu caracter anaerob alactacid. In schimb, se inregistreaza o crestere cantitativa a enzimelor care actioneaza in metabolismul glicogenului si acidului lactic (lactatdehidrogenaze in primul rand), conditionand viteza de eliberare a energiei si a timpului de folosire a substratului energetic (glicogenul). Spre deosebire de probele care se caracterizeaza prin efort alactacid, unde epuizarea substratului energetic (ATP si PC) determina incetarea efortului, in probele cu predominanta lactacida acumularea de deseuri (acid lactic) este principalul factor perturbator.



Capacitatea organismului (in special a sistemului nervos) de a-si mentine un nivel functional inalt in conditiile unei masive datorii de O2 conditioneaza si ea in mare masura obtinerea rezultatelor de valoare in probele cu effort anaerob lactacid.

Factorii biologici limitativi ai performantelor in acest tip de efort (in special capacitatea de a suporta datoria de O2 si acumularile mari de acid lactic) se maturizeaza dupa varsta de 16 ani la fete si 18 ani la baieti.

Efortul aerob.

In cazul in care eforturile din concurs au o intensitate constanta si o durata mai mare de 3-5 min., se creeaza in organism conditii favorabile producerii energiei necesare pentru desfasurarea acestor eforturi prin interventia O2. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de eforturi aerobe. Caracteristica principala a eforturilor aerobe o constituie atingerea, dupa o perioada initiala de adaptare, cu o durata de 3-5 min., a unui nivel constant al consumului de O2 in tot timpul efortului (stare stabila, steady-state).

Daca intensitatea efortului din competitie nu depaseste aproximativ 50% din VO2 max. al sportivului, se poate realiza un echilibru total intre O2 consumat si cel necesar prestarii efortului (stare stabila, adevarata, steady-state real).

Datoria de O2 contractata numai in timpul perioadei de adaptare reprezinta un procentaj din consumul total de O2 cu atat mai mic cu cat efortul dureaza mai mult.

In aceste eforturi, energia necesara se elibereaza atat prin descompunerea glicogenului, cat si a acizilor grasi liberi.

Acoperirea de catre acizii grasi liberi a unei mari cantitati de energie cruta depozitele de glicogen din muschii care constituie factorul limitativ al acestui tip de efort si permite mentinerea lui vreme indelungata.

Prin alimentatie aecvata – „dieta disociata”, recomandata de autori scandinavi si program special de efort – se pot realiza cresteri importante ale cantitatii de glicogen din muschi si, implicit, imbunatatirea performantelor in competitii.

Priceperea sportivului de a-si doza efortul astfel incat depozitele de glicogen sa nu se termine inainte de sfarsitul concursului (finis), de a evita consumul inutil de energie relaxandu-si muschii care nu participa la efectuarea miscarilor impuse de tehnica probei, de a mentine cat mai constanta intensitatea efortului optim pentru posibilitatile sale, indiferent de profilul traseului si comportarea adversarilor, de a se alimenta inainte si in timpul competitiei are o mare importanta pentru obtinerea victoriei.

Toate acestea, reprezentand incununarea multor ani de pregatire, fac ca maturizarea deplina pentru astfel de eforturi competitionale sa se dobandeasca tarziu, dupa unii autori rezultatele optime fiind obtinute de catre sportivii care au depasit varsta de 30 de ani.

In categoria eforturilor aerobe in stare stabila adevarata sunt incluse cele depuse in cursele de maraton si 50 km. mars (atletism), in proba de 50 km. schi si in cursele pe etape la ciclism.

Eforturile competitionale aerobe in stare stabila aparenta.

In cazul in care conditiile competitionale impun un efort a carui intensitate constanta oscileaza intre 50 si 75/85% din VO2 max. al individului, organismul poate inca sa realizeze un nivel constant al consumului de O2 in timpul efortului. Curba consumului de O2 nu mai ramane insa orizontala, ca in cazul eforturilor aerobe descrise mai inainte, ci creste usor in tot timpul  efortului (stare stabila aparenta, steady-state aparent).

In nici un moment al efortului, consumul de O2 nu poate egala cantitatea de O2 necesara prestarii efortului respectiv.

Din aceasta cauza, organismul lucreaza in deficit de O2 nu numai la perioada initiala de adaptare, ci in tot timpul efortului. Datoria de O2 creste astfel pe masura prelungirii efortului.

Epuizarea rezervelor de glicogen, acumularea de deseuri metabolice, precum si nivelul ridicat de O2 sunt cauzele principale care fac ca eforturile depuse in competitii in conditii de stare stabila aparenta sa nu poata depasi cca. 60 min.

Factorul biologic limitativ al performantei in aceste eforturi este reprezentat de cantitatea maxima de O2 ce poate fi consumata in unitatea de timp.

Cu cat ajunge mai mult O2 la muschi si este folosit de acestia, cu atat mai intense sunt procesele biochimice aerobe prin care se asigura sinteza acidului adenozintrifosforic (ATP) si, in consecinta, cu atat este mai ridicata puterea (intensitatea) efortului ce poate fi depus vreme indelungata.

Dintre multiplii factori care conditioneaza absorbtia si transportul de O2 (plamani, sange, inima, vase) la omul sanatos, pe primul plan se situeaza inima, stiut fiind faptul ca de debitul cardiac depinde cantitatea maxima de O2 ajunsa la muschi in unitatea de timp. De aceea, performante superioare in eforturile din competitiile care dureaza intre 3-5 si 60 min. pot fi realizate numai de sportivii a caror inima are volumul mare, iar miocardul este in perfecta stare functionala.

Folosirea optima a O2 de catre muschi este conditionata de structura adecvata a acestora (procentaj mare de fibre rosii, mitocondrii cu numar si volum crescute, depozite marite de substante energetice si enzime care participa la procesele biochimice aerobe ale contractiei musculare).

Cercetarile efectuate de numerosi specialisti au aratat ca, in mod normal, volumul inimii si VO2 max. ajung la cele mai mari valori dupa varsta de 20 de ani atat la fete, cat si la baieti.

Probele care impun eforturi aerobe in stare stabila aparenta sunt cele din atletism (3000 m. obstacole, 5000 m. si 10000 m.), canotaj 2000 m. (toate ambarcatiile), caiac si canoe (10000 m.), natatie (400 m., 800 m. si 1500 m.), schi (10 km. si 30 km.).

Efortul mixt.

Solicitarile competitionale impuse de numeroase ramuri sau probe sportive creeaza in organism conditii care nu permit desfasurarii efortului numai pe baza energiei eliberate printr-o singura cale. In astfel de eforturi, energia necesara este furnizata atat prin procese anaerobe, cat si prin procese aerobe. Din aceasta cauza, ele sunt denumite eforturi mixte.

Fenomenul se intalneste in doua categorii de eforturi competitionale. In primul caz, durata efortului este cuprinsa intre 1-3/5 min., astfel ca se depaseste timpul necesar pentru ca procesele biochimice anaerobe sa furnizeze singure energia necesara, dar este mai scurta decat perioada de adaptare la cerintele functiilor cardiorespiratorii, dupa care se poate asigura O2 necesar eliberarii energiei doar pe cale aeroba. A doua categorie este cea din sporturile cu durata mai lunga de 3-5 min. dar cu intensitatea eforturilor schimbata la intervale scurte de timp. In aceste sporturi, desi durata efortului ar permite adaptarea marilor functiuni si furnizarea eventuala a unei cantitati de O2 pentru eliberarea energiei pe cale aeroba, fenomenul nu poate avea loc deoarece, mai inainte de a se ajunge la stabilirea echilbrului intre cerinte si aportul de O2, organismul intra intr-o noua situatie determinata de schimbarea intensitatii efortului. Se lucreaza astfel intr-o permanenta stare de adaptare, energia necesara efortului fiind eliberata atat prin procese aerobe, cat si prin procese anaerobe.

Din prima categorie a eforturilor mixte fac parte probele din atletism (800 m. si 1500 m.), natatie (100 m. bras, 200 m. orice stil), caiac-canoe (500 m. si 1000 m.), ciclism pista (proba de urmarire), patinaj viteza (1500 m.), patinaj artistic, schi alpin, gimnastica (sol).

In a doua categorie a eforturilor mixte se incadreaza luptele greco-romane si libere, boxul, judoul, scrima, jocurile sportive si proba de 100 km. pe echipe la ciclism.

Contributia celor doua cai de eliberare a energiei depinde de specificul fiecarei probe sau discipline care solicita efort mixt.

In eforturile care dureaza intre 1-3/5 min., durata mai apropiata  de 60 s. mareste procentul de energie eliberata pe cale anaeroba, iar cea mare tinde spre energia eliberata pe cale aeroba.

In eforturile mixte, cu intensitate variabila, predomina conditiile anaerobe cand fazele de efort au intensitate inalta, dureaza putin si variatiile intensitatii de la o situatie la alta sunt mari (box, lupte libere, judo, volei, hochei pe gheata, tenis pe teren sintetic,scrima).

Efortul mixt capata o pondere cu atat mai pregnant aeroba cu cat creste durata solicitarilor, iar intensitatea lor este mai scazuta si prezinta variatii mai mici (fotbal, baschet, rugby, tenis).

In jocurile sportive, postul ocupat in echipa are un rol important in determinarea predominantei aerobe sau anaerobe a efortului. In fotbal, de exemplu, efortul mijlocasilor si cu precadere al conducatorilor de joc este preponderent aerob, in timp ce varfurile de atac si fundasii care ii marcheaza pe acestia presteaza, de regula, un effort preponderent anaerob.

Analiza atenta a solicitarilor competitionale, in concordanta cu prevederile regulamentare si alti factori, cum sunt: cerintele postului din echipa, sarcinile tactice stabilite, caracteristicile adversarilor etc. permite cunoasterea exacta a profilului de effort mixt prestat de fiecare sportiv.

Sinteza acestor date faciliteaza identificarea organelor si sistemelor predominant solicitate in diferitele forme de effort mixt. Factorii medico-biologici limitativi, varsta deplinei lor maturizari, fixarea obiectivelor pregatirii fizice adecvate cerintelor concrete competitionale si selectia sportivilor care fac fata in conditii optime acestor cerinte pot stabili, dupa caz, prin referire la aspectele mentionate la eforturile anaerobe sau la cele aerobe.

6.4. Dinamica componentei medico-biologice a modelului de concurs sportiv.

Componenta medico-biologica a modelului de concurs a suferit modificari esentiale in decursul timpului si va continua sa se schimbe si in viitor.

Dintre multiplele cauze ce au influentat fenomenul, merita sa ne oprim asupra celor actuale care trebuie sa-i preocupe pe specialistii domeniului.

Cresterea performantelor. Nivelul mereu crescand al rezultatelor sportive se rasfrange nemijlocit asupra procesului de selectie si asupra eforturilor din concurs si antrenament.

Vor putea tine pasul cu evolutia sportului de inalta performanta numai cei care vor sti sa selectioneze cu pricepere si maximum de exigenta subiectii de exceptie pentru fiecare ramura sau proba sportiva si vor contribui la perfectionarea continua a procesului de antrenament, valorificand la maximum potentialul genetic al sportivilor.

Ca in toate domeniile de activitate umana, si in sport obtin rezultat de prestigiu numai aceia care poseda calitati specifice exceptionale si conditii de dezvoltare si exprimare corespunzatoare.

In unele situatii, cresterea nivelului performantelor modifica si caracterul efortului competitional. De exemplu, in probele de 800 m. la atletism, 200 m. liber la natatie si in alte cazuri similare, scurtarea duratei de parcurgere a distantelor a modificat raportul dintre cantitatea de energie eliberata in timpul concursului prin procesele aerobe si prin cele anaerobe.

In componenta medico-biologica de concurs, cresterea continua a nivelului performantelor se va concretiza deci in solicitari mereu mai mari in antrenamente si competitii, in eventuala schimbare a caracterului efortului competitional si, ca o consecinta a imbunatatirii selectiei si metodicii de antrenament, in accentuarea aspectului specific al particularitatilor medico-biologice ale campionului.

Modificarea regulamentelor de desfasurare a competitiilor sportive poate determina schimbari importante ale componentei medico-biologice de concurs. In gimnastica ritmica sportiva, prevederea regulamentara interna potrivit careia sunt penalizate concurentele care nu respecta un anumit raport intre inaltimea si greutatea corporala si-a pus amprenta asupra particularitatilor somatice ale gimnastelor noastre de performanta.

Scurtarea duratei reprizelor la lupte greco-romane a modificat caracterul efortului competitional, marind ponderea capacitatii de efort anaerob in realizarea performantelor inalte in defavoarea capacitatii de efort aerob. Fenomenul nu trebuie ignorat, deoarece are consecinte importante pentru metodica natrenamentului si selectie.

La volei, introducerea unei reguli care permite trecerea mainilor peste plasa la blocaj a determinat modificarea particularitatilor somatice ale jucatorilor, statura necesara obtinerii performantei ridicate fiind  mai mare decat era inainte de aparitia acestei prevederi regulamentare.

Componenta medico-biologica a modelului de concurs, constituie deci una din problemele importante ale sportului de performanta actual. Fara cunoasterea aprofundata a caracterului medico-biologic al efortului competitional si a implicatiilor pe care acesta le are in procesul de antrenament si in selectia sportivilor de performanta, nu se pot obtine rezultate de inalta valoare in competitiile internationale.

Componenta medico-biologica a modelului de concurs trebuie privita, in primul rand, ca un proces si nu ca o stare. Fiind dependenta de caracteristicile fiecarei ramuri sau probe sportive, ea se modifica in concordanta cu evolutia acesteia.

In lupta pentru suprematie in sport cresc sansele de succes ale acelora care, sesizand la timp schimbarile survenite in cerintele medico-biologice ale concursului, sunt cei dintai care adapteaza criteriile de selectie si procesul de antrenament al sportivilor de performanta la noile conditii.

In sinteza datelor si argumentatiilor cuprinse s-au pus in evidenta toate caracteristicile conceptului de model de concurs, care este reprezentat de un ansamblu de indicatori diferentiati ca profil (prognoza dinamicii performantei, particularitatile motrice si biologice ale graficului de cursa si de joc considerate etalon), ale caror valori conditionate reciproc esentializeaza structura concursului urmator, evidentiindu-i elementele hotaratoare pentru castigarea lui (A. Nicu).

Prin urmare, ideea ca orice concurs viitor trebuie abordat in perspectiva performantelor cu care se va cuceri primul loc in clasament ori unul din primele 3 sau 6 locuri din ierarhia lui (in functie de obiectivele, de strategia si tactica stabilite) impune, in primul rand, elaborarea prognozei acesteia (cu variatii mici de „+” sau „-„) pe baza analizei statistico-matematice (coeficientul de regresie) sau a cunoasterii ratelor de crestere inregistrate in evolutia ei de-a lungul timpului si, in al doilea rand, retinerea (pe baza analizei complexe a graficelor de joc, de cursa, de lupta) elementelor caracteristice ale concursului oficial ultim (de ordin fizic, tehnic, tactic) si, totodata, ale campionului (varsta, tip constitutional, valorile sale biologice si psihice).

6.5. Definirea modelului campionului.

Toti indicatorii si valorile modelului concursului (de joc, de lupta, de cursa) rezulta din inregistrarea parametrilor ca urmare a participarii sportivilor de inalta performanta la viata competitionala. Diversitatea masuratorilor (parametrilor) facute evidentiaza potentialul complex al sportivului (biologic si psihic), exprimat atat de difersificat in antrenament si in concurs. Sursele acestui potential uman remarcabil sunt multiple, stiinta sportului identificand in mod esential: varsta optima, tipul constitutional (componenta somatofiziologica), tipul psihologic (trasaturile de personalitate) si modelul de antrenament elaborat si realizat integral. Deci, un campion olimpic sau mondial concentreaza o serie de atribute care ii confera valoarea de campion. Ele sunt esentiale in definirea lui ca atare. Avandu-le doar pe unele, el nu poate aspira decat in mica masura la titlul de campion. Atributele raman constante, variaza doar valorile lor. De fapt, in aceasta consta dialectica campionului. Cunoasterea lor reprezinta premisa selectiei si pregatirii adecvate a fiintei aflate la varsta marilor disponibilitati biologice si a motivatiei maxime pentru inalta performanta in proba sau ramura de sport pentru care a optat ori a fost selectionat.

Varsta campionului.

Varsta, pe temeiul statisticilor, opereaza ca un vector axial al performantei sportive, ca un gen de regula, omul avand in jurul varstei de 20-25 de ani o disponibilitate sporita de a realiza performante de valoare internationala.

Este vorba de varsta cronologica, cea mai obiectiva din toate categorile incluse in taxonomia acestui concept (in care intra cea biologica, ontogenetica, morfologica, fiziologica, biochimica, psihica etc.).

Sinteza statistica este facuta (de C. Radut) pe o cazuistica formata din 40000 de sportivi, apartinand unui numar de 140 de tari, inregistrati ca participanti la J.O. de vara in intervalul 1896-1984 la 21 de ramuri de sport incluse in programele lor. Datele inregistrate la J.O. in anul 1988 de la Seoul confirma regula amintita, intrucat intre 20-25 de ani se grupeaza cel mai mare numar de sportivi (3163 – 43%) si sportive (1048 – 42%) din totalurile inregistrate (7206 sportivi si 2483 sportive). Distribuirea, si la cea de-a XXIV-a editie a J.O., a sportivilor pe categorii de varsta (din totalul de 9689 de sportivi) demonstreaza ca intervalul 20-25 de ani este de asemenea cel mai dens (42,11 – 43,46%).

Din datele prezentate rezulta ca, sub aspectul varstei, participantii si castigatorii de medalii sunt astfel distribuiti pe ramuri de sport:

a) ramurile de sport in care performanta olimpica se realizeaza inainte de 20 de ani (intre 17 si 20 de ani), mai cu seama indepand cu editia de la Munchen a J.O. din 1972 sunt gimnastica feminina si inotul feminin;

b) ramuri in care media optima a performantei se situeaza dupa 30 de ani: calaria, tirul si yahtingul. De retinut in acelasi timp ca si varsta medaliatilor olimpici este putin mai mare (32,4-36,2) decat a masei de participanti (32,1-30,0), experienta generand plusul de calitate si de performanta atat de specifice medaliatilor;




c) o alta grupa de ramuri de sport in care performanta se situeaza intre 26-30 de ani este formata din sporturile poliatletice combinate (pentatlon, heptatlon, decatlon) si complexe (jocurile sportive);

d) marea majoritate a ramurilor de sport in care varsta optima se situeaza intre 20-25 ani;

e) calculul densitatii sportivilor olimpici pe varste cronologice evidentiaza ca procentul este mai mare in intervalul 22-25 ani, de-a lungul celor 88 ani de existenta a J.O. moderne;

f) in ramurile de sport care cuprind in program si probe feminine (gimnastica, inot, scrima, canotaj, caiac, chiar si atletism) varsta de participare este putin mai mica decat a barbatilor.

Acest indicator al modelului campionului poate constitui o premisa a strategiei organizarii selectiei si pregatirii copiilor si juniorilor in perspectiva editiilor viitoare ale J.O., C.M. si C.E., care se include in intervalele dintre J.O. Pe baza prevederilor federatiilor internationale si nationale privind limitele de varsta ale participarii copiilor si juniorilor in competitiile oficiale (care s-au inmultit considerabil in ultimele doua decenii) si ale particularitatilor celor trei stagii ale evolutiei antogenetice si metodice a unui sportiv (varsta initierii, specializarii si consacrarii), se constata ca exista o compatibilitate intre perioada de varsta a organizarii procesului de selectie si pregatire a copiilor si juniorilor si aceea a participarii si consacrarii sportive.

Biotipul constitutional al campionului.

Problemele de biotipologie generala s-au bucurat de-a lungul timpului, de o atentie deosebita din partea oamenilor de stiinta. In profida numeroaselor controverse, intemeietorilor si continuatorilor biopatologiei si psihotipologiei li s-au recunoscut meritele, contributia lor fiind consemnata in literatura de specialitate (Kretschmer, Viola, Jung, Pende, Thornike, Cernorutki, Pavlov, Sheldon, Rainer s.a.).

Fiecare asa-zisa scoala clasica a stabilit un numar diferit de variabile (cele mai putine, 17, apartin lui Sheldon). Dintre acestea amintim: inaltimea, greutatea, dezvoltarea toracelui si capului, lungimea mainilor si picioarelor etc. El a descris, a calificat si a interpretat trei tipuri in curba de variatie normala. Acestea sunt: endomorful, mezomorful si ectomorful, dupa cum dezvoltarea corpului este predumpanitor interna, mijlocie sau externa. Ele corespund cu tipurile picnic, atletic si astenic, definite de Kretschmer, precunm si cu tipurile brevilin, normal si longilin identificate  de Pende; Viola la randul sau, le clasifica in microplanchnic, normoplanchnic si macroplanchnic, pe cand Cernorutki distinge tipurile hiperstenic, normastenic si astenic; Virenius le clasifica in conjunctival, muscular, nervos si epitelial; Bogomolet – in astenic, fibros, pastos si hipomatos; Pavlov – in sangvinic, coleric, melancolic si flegmatic, iar Bunek in stenoplastic, mezoplastic, europlastic si subplastic etc.

Alti specialisti (Tanner, Eiben, Milicerova, Benetatto, Milcu, Ionescu, Ulmeanu, Popovici), dupa cercetari numeroase, stimulate de evolutia fenomenului sportiv in perioada interbelica si mai cu seama postbelica, au extrapolat problematica biotipologiei generale umane la cea sportiva, identificand aceleasi somatotipuri ale sportivilor – endo, mezo si ectomorful. Dupa opinia noastra, sportivii care practica diferitele sporturi olimpice (de vara si iarna), in care se diferentiaza aproape 300 de probe, nu pot fi clasificati doar in cele trei somatotipuri, cum sustin majoritatea specialistilor. Concret, e greu de crezut ca un baschetbalist si un canotor pot alcatui acelasi somatotip, desi, dupa unii autori, amandoi sunt ectomorfi sau longilini.

Implicatia biotipologiei in ansamblul factorilor care determina dimensiunea performantei sportive acum, ca si in trecut si fara indoiala in viitor, este demonstrata de observatiile efectuate asupra dinamicii valorilor in timp. Ambele au crescut in rate relativ proportionale, ceea ce impune corelarea lor si stabilirea interdependentelor. Iata de ce problematica tipului constitutional in selectia sportiva a capatat o pondere speciala. Daca din variabilele biotipologiei s-ar alege doar inaltimea si greutatea canotorilor, s-ar constata ca de-a lungul celor 8 editii consecutive al J.O. (intre anii 1960 si 1988) acestea au inregistrat o continua crestere (de aproape 6 cm.). Datele cuprinse sunt edificatoare. Si mai edificator este faptul ca valorile inaltimii si greutatii medaliatilor sunt superioare masei de participanti la J.O., iar tendinta de crestere sporeste pe masura trecerii timpului.

Trecand de la analiza datelor medaliatilor si participantilor la prezentarea variabilelor pe probe, situatia ne apare si mai diversificata.

In antropometria clasica se inregistreaza un numar de 50 variabile; de aceea, numeroasele date antropometrice care s-au obtinut au fost supuse unei prelucrari statistico-matematice, la institutul de profil al Academiei de Stiinte din Romania (Mihoc si Damsa), pentru calcularea coeficientilor de corelatie ai variabilelor morfologice cu performantele din canotaj. Dar rezultatele n-au fost convingatoare. Continuandu-se cercetarile, au fost identificate alte variabile specifice canotajului, care, dupa o noua analiza factoriala, au dat rezultatele scontate. Din cele 22 de variabile specifice s-au retinut 8 cu un grad inalt de corelatie, semnificativ statistic, si anume (dupa C. Radut):

1. inaltimea totala, intins (din stand) in cm.;

2. anvergura bratelor (din stand) in cm.;

3. inaltimea trunchiului (din sezand pana la nivelul acromial) in cm.;

4. lungimea picioarelor (din sezand, de la fesa pana la calcaneu, cu planta la 900) in cm.;

5. diametrul bideltoidian (latimea umerilor) in cm.;

6. excedentul (depasirea), din ghemuit pe bancheta, de la nivelul degetului mijlociu pana la suprafata de sprijin in cm.;

7. amplitudinea specifica (variabila aditionala, adica lungimea picioarelor plus excedentul dat de pct. 6) in cm.;

8. greutatea corporala in kg.

Variabilele 1-4 sunt dimensiuni fixe, pe cand cele de la 5-8 sunt perfectibile.

Primele 7 pot fi exprimate printr-un indice morfologic in canotaj (IMca) rezultat din suma lor.

Trecand o astfel de proba, modelul tipului constitutional sau biotipologiei din canotaj constituie un criteriu, o referinta de la care porneste actul selectiei. El este rodul unui studiu prelungit.

Asadar, pentru scoala romaneasca de canotaj, tipul constitutional (sau biotipul sau tipul somatic sau morfotipul sau tipul antropologic), concept de mult vehiculat, dar contestat indelunga vreme ca nefiind indispensabil marii performante, rezultata doar din efectele dobandite ca urmare a procesului de instruire, nu si din predispozitiile, din zestrea genetica privind indeosebi inaltimea, anvergura si dimensiunea extremitatilor, ramane o certitudine si o necesitate a selectiei. Viata, atunci si mai cu seama acum, a dovedit ca tipurile constitutionale compatibile cu structura si regulamentele de concurs ale multor ramuri de sport reprezinta o realitate si totodata o sursa pentru inalta performanta.

Tipul constitutional rezulta atat din selectia bazata pe variabilele mostenite, cat si din procesul de pregatire. Structura mijloacelor folosite, metodologia aplicata determina profiluri, biotipuri, modele distincte in gimnastica, haltere, lupte, judo inot. Cata deosebire, pe plan somatic intre sportiva care practica gimnastica artistica (sportiva) si cea care practica gimnastica ritmica ! Si, evident, diferenta in ceea ce priveste exteriorul este urmata de cea interioara, fiziologica. De fapt, a face o disociere intre forma si functie ar fi o eroare. Anatomistul roman Fr. Rainer, definind anatomia ca „stiinta a formei vii”, stabileste o relatie cauzala intre forma si functie. Iata de ce, fara a nega valoarea tipului constitutional in stabilirea modelului campionului (pentru ca viata il impune), se recomanda insa o reconsiderare atat pe plan conceptual, cat si al fundamentarii problematicii lui. A accepta notiunea de „somatofiziologic”, care sa o inlocuiasca pe cea a „tipului constitutional”, inseamna a respecta adevarul potrivit caruia din relatia parametrilor morfologici si fiziologici rezulta constitutia unitara a organismului uman. Poate din acest punct de vedere conceptul biotip este mai adecvat. Pentru a argumenta aceasta, consideram ca morfologia trebuie urmata de fiziologie atunci cand abordam modelul campionului din punct de vedere al valorilor esentiale ale formei si functiei sale biologice.

a) Parametrii morfologici sunt reprezentati de inaltimea corpului, anvergura dimensionala a diferitelor segmente corporale, proportiile si forma lor, greutatea, compozitia chimica tisulara – din care, indeosebi, intereseaza masa corporala activa, masa musculara, cantitatea de apa libera si intercelulara, structura histologica si histochimica a fibrei viscerale – elemente care definesc tipul constitutional somatic si care influenteaza cresterea performantei sportive.

b) Parametrii fiziologici vizeaza nivelul functional al diferitelor structuri evaluate prin parametri morfologici. In esenta, ei definesc intreaga functionalitate a organismului. Pentru sportul de performanta, parametrii fiziologici cei mai importanti sunt urmatorii:

- aparatele osteoarticular si muscular: forta diferitelor grupe musculare si a muschilor individualizati, mobilitatea articulara si tonusul muscular;

- organele de simt: acuitatea vizuala, simtul cromatic, campul vizual, acuitatea auditiva, simtul kinestezic (metoda Veil), simtul echilibrului;

- sistemul nervos central (SNC): tipul de sistem nervos, determinarea emisferei dominante, determinarea excitabilitatii prin EEG, EMG, cronaximetrie, evidentierea reactivitatii prin tipul de reactie, viteza de executie la o sarcina motrica simpla sau complexa, viteza de repetitie prin testul „tapping”; determinarea coordonarii neuromotorii prin „tremometrie”, testul de „trasaj” etc., determinarea functionalitatii sinapselor prin masurarea timpului de latenta periferica (placa neuromotorie) si reflexul Hoffmann;

- sistemul endocrin: determinarea functionalitatii sistemului endocrin prin dozari hormonale corelate cu tipologia endocrina (prezentate de St. Milcu). Dintre acestea, cele mai importante vizeaza hormonul de crestere dozat radioimunologic, ACTH-ul, hormonii tiroidieni, corelati cu metabolismul bazal, reflexograma schiliana si variatia raportului creatina-creatinina cu ser, hormonii corticosuprarenali si indeosebi 17 cetosteroizi, hormonii medulosuprarenali, respectiv catecolaminele, prin metoda fluorometrica, hormonii androgeni, dintre care in special testosteronul si hormonii estrogeni, respectiv estriolul, estradiolul si progesteronul.

Atentie deosebita se acorda hormonilor principali solicitati la un efort, respectiv tiroidieni-cortizol si catecolamine, la care se adauga cei androgeni si estrogeni.

Tipul endocrin, astfel determinat pe baza stabilirii dominantei si subdominantei anumitor glande endocrine, se coreleaza cu tipul morfologic, stabilindu-se normele individuale de dozare a efortului in corelare cu cerintele diferitelor ramuri si probe de sport pentru obtinerea performantelor de varf;

- aparatul respirator: mobilitatea toracica, frecventa respiratorie, capacitatea vitala;

- sistemul cardiovascular: frecventa cardiaca, tensiunea arteriala, debitul cardiac;

- parametrii metabolici: capacitatea aeroba si anaeroba.

O alta fateta a biotipului sau somatofiziologicului o constituie ideea ca atat parametrii morfologici, cat si cei fiziologici au un grad bun de conditionare genetica. De aceea, la stabilirea valorii si importantei lor in determinarea modelului campionului se impune sa se cunoasca si nivelul acestei conditionari genetice. O astfel de precizare consideram ca este utila, daca nu uitam ca selectia in sport, facandu-se la varste timpurii, reclama stabilirea unei tipologii constitutionale pe grupe de varsta, in functie de stadiul de selectie. Precizarea modului in care candidatul la performanta va deveni sau nu tipul constitutional, antropometric optim pentru ramura sau proba in care se pregateste, este esentiala.

Desigur, o astfel de viziune asupra componentei somatofiziologice a modelului campionului amplifica procesul de selectie, masurare si precizie, complicandu-l si prelungindu-l. Selectia are nevoie de organizare, specialisti si inventar (aparatura, reactivi). Pe temeiul datelor furnizate de cercetare, din investigatia unor canotoare de elita din arena internationala s-au putut stabili unele valori ale indicatorilor modelului fiziologic si biochimic.

Dar, pe langa cercetarea tipologiei somatofiziologice globale, in prezent se acorda atentie si cunoasterii tipologiilor segmentare, cu importanta in unele ramuri si probe sportive. De exemplu, tipul morfofunctional al boltei plantare are o insemnatate mare in obtinerea performantei in diferite ramuri, ca: atletism, jocuri sportive, gimnastica.

Pentru statuarea tipului antropologic optim, pentru o ramura de sport sau alta, o insemnatate deosebita are stabilirea nivelului calitatilor motrice, care izvorasc si din soma, nu numai din functie.

Componenta medico-biologica a modelului campionului.

Din actiunea conjugata a factorilor genetici si de mediu rezulta numeroase particularitati medico-biologice specifice sportului sau probei practicate ori postului ocupat in echipa.

Marea diversitate si specificitate a acestor particularitati nu exclude insa sistematizarea lor si descrierea trasaturilor esentiale care alcatuiesc componenta medico-biologica a modelului campionului.

a) Varsta performantei maxime.

Factorul biologic determinant al varstei performantei maxime in toate ramurile de sport este reprezentat de varsta maturizarii depline a organelor si sistemelor limitative in efortul competitional. Varsta aceasta nu este insa identica cu varsta performantei maxime. Ea constituie reperul care arata cand incepe etapa de la care antrenamentul nu mai are un caracter predominant formativ, urmarindu-se obiective de perspectiva, ci trebuie sa-si fixeze ca sarcina proxima realizarea performantelor maxime de care este capabil sportivul respectiv.

Aceasta noua etapa a antrenamentului si a carierei sportive nu are o durata unica, ci prezinta mari variatii, fiind conditionata de specificul sprotului , de particularitatile individuale, de numarul anilor de antrenament, de metodica de pregatire, de calendarul competitional etc.

Durata variabila a acestei etape, adaugata la varsta diferita a maturizarii medico-biologice a factorilor limitativi din fiecare ramura de sport, explica diferentele mari ale varstei performantei maxime in diversele activitati sportive si chiar la practicantii aceluiasi sport. Un aspect particular al varstei performantei maxime il prezinta ramurile si probele sportive in care indemanarea conditioneaza obtinerea rezultatelor de mare valoare. Substratul morfofunctional al acestei calitati este alcatuit in principal de ariile motorie si senzitiva din scoarta cerebrala si din componentele periferice ale analizatorului kinestezic. Toate aceste functiuni nervoase au un ritm rapid de dezvoltare si ating, de la o varsta relativ mica, nivelul adultilor. Structura si functia ariilor senzitiva si motorie a scoartei cerebrale se maturizeaza in jurul varstei de 12-13 ani. Capacitatea analizatorului kinestezic de a aprecia spatiul si timpul se perfectioneaza cu varsta, dar numai pana la 13-14 ani, cand devine egala cu a adultilor.

Asa se explica de ce in sporturile unde indemanarea reprezinta factorul care conditioneaza atingerea unui inalt grad de maiestrie, performante inalte se pot obtine la varste inferioare celor din ramurile si probele sportive in care pe primul plan stau alte calitati motrice. Tot aici se gaseste si explicatia coborarii in ultimele doua decenii a varstei maxime a campioanelor din gimnastica sportiva feminina. Importanta elementelor de forta diminuandu-se concomitent cu marirea ponderii elementelor acrobatice in acordarea notelor, a crescut rolul indemanarii in obtinerea rezultatelor de inalt nivel si aceasta s-a reflectat in varsta performantei maxime.

La celelalte sporturi, nesurvenind modificari importante ale efortului competitional, calitatile motrice dominante au ramas aceleasi. Varsta maturizarii substratului morfofunctional al acestor calitati nu s-a schimbat nici ea, asa ca performantele maxime se realizeaza si in prezent la aceeasi varsta ca si in trecut.

Aceste date demonstreaza lipsa de fundaentare a tezei potrivit careia in ultimele decenii a scazut continuu varsta la care se obtin performantele maxime. Mai mult chiar, in ultima jumatate a secolului trecut a aparut fenomenul denumit „acceleratia cresterii”, care determina, in tarile civilizate, o evolutie mai rapida a proceselor biologice si face ca adolescentii si tinerii de azi sa fie mai „batrani” din punct de vedere biologic decat semenii lor de acum cateva decenii. Se poate afirma, deci, ca varsta performantei maxime nu numai ca nu a scazut, ci, dimpotriva, marii campioni de azi, avand varsta cronologica egala cu cei de altadata, sunt biologic mai „batrani decat acestia”.

Trebuie combatuta, de asemenea, si reflectarea in metodica pregatirii a tezei coborarii varstei necesare performantei maxime.

Renuntarea prematura la caracterul formativ al antrenamentului si utilizarea metodicii de pregatire adecvata obtinerii performantelor maxime mai inainte ca organele si sistemele intens solicitate sa fie deplin maturizate duc la suprasolicitarea organismului si la ramanerea performantelor sub nivelul unde ar fi putut ajunge daca s-ar fi lucrat cu pricepere si rabdare.

Un alt aspect particular al varstei necesare performantei maxime este cel asupra caruia atrag atentia unii autori care afirma ca, in unele discipline, performante maxime obtin sportivele cu o maturizare biologica intarziata. Se exemplifica aceasta prin cercetarile facute de Beliakova, Gorinevskaia si Timakova la natatie, unde varsta biologica a inotatoarelor de performanta este ramasa in urma fata de varsta cronologica.

In alte cercetari s-a constatat, de asemenea, ca la campioanele de gimnastica sportiva si patinaj artistic prima menstruatie survine cu 2-3 ani mai tarziu decat la fetele nesportive. Acest fapt favorizeaza cresterea continua a performantelor si o mai mare stabilitate a acestora pe o mai lunga perioada de timp.

Dupa survenirea menstruatiei apar modificari mari in forma si proportiile corpului, creste procentul de masa grasa din corp si se produc schimbari importante in preocuparile si comportamentul sportivelor. Toate acestea au influenta nefavorabila asupra performantelor sportive.

In unele cazuri, aparitia menstruatiei la varsta normala a fost insotita de plafonarea performantelor si scurtarea longevitatii sportive.

b) Starea de sanatate.

In conceptia actuala, sanatatea este considerata ca o stare de echilibru intre fortele organismului si solicitarile diverse carora acesta trebuie sa le faca fata.



Expertii Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), luand in consideratie solicitarile specifice fiintei umane, definesc sanatatea ca o stare de bine fizic, psihic si social a individului.

Eforturile fizice considerabile, starile de extrema tensiune psiho-emotionala si problemele complexe de personalitate si integrare sociala, caracteristice sportului de performanta, constituie solicitari pe care numai organisme cu mari rezerve functionale le pot suporta.

De aceea, sportivul de performanta trebuie sa aiba o stare de sanatate cu atat mai apropiata de cea optima (cand nu exista in organism nici o tulburare sau leziune), cu cat gradul sau de maiestrie este mai ridicat. La aceasta se ajunge prin selectie riguroasa, masuri de corectare rapida a eventualelor deficiente, prin supraveghere medicala permanenta si prin autopreocupare continua pentru prevenirea accidentelor si imbolnavirilor.

In modelul medico-biologic al campionului, starea de sanatate ocupa un loc important, fara ea nefiind posibile efectuarea cotelor de efort corespunzatoare nivelului actual al performantelor, adaptarea rapida la schimbarile eventuale de mediu si fus orar, impuse de marile competitii internationale, si pastrarea echilibrului psihic in conditiile stresante si de mare responsabilitate dinainte, din timpul si de dupa concurs.

c) Starea functionala.

Ca urmare a eforturilor din antrenament si competitii, se modifica functiile tuturor organelor si sistemelor corpului. Pentru modelul biologic al campionului au insa semnificatie doua aspecte functionale. Primul se refera la acele date care reflecta starea generala a organismului, iar cel de-al doilea la modul de functionare a organelor si sistemelor care constituie factori limitativi ai efortului fizic din competitii.

Cunoasterea starii generale a organismului este necesara pentru ca ea da informatii asupra modului cum a suportat sportivul  programul de pregatire si daca abordeaza competitia in deplinatatea fortelor sale sau prezinta semne de oboseala.

Din pacate nu exista inca probe si date specifice pentru diagnosticul exact al starii functionale generale a organismului. Informatii utile se primesc insa din explorarea directa sau indirecta a sistemului nervos, datorita rolului acestuia de a receptiona, prelucra si coordona toate modificarile functionale aparute in organism.

Studierea fortei, echilibrului si mobilitatii proceselor de excitatie si inhibitie pune in evidenta starea activitatii nervoase superioare.

Date suplimentare se pot obtine prin investigatia directa a sistemului nervos cu ajutorul proceselor de reglare. Datorita accesibilitatii si expresivitatii datelor, se utilizeaza pe scara larga probele de reglare ale aparatului cardiovascular. Economia, armonia si labilitatea functionala, exprimate de aceste date, se datoresc desigur particularitatilor functionale ale acestui aparat, dar ele reflecta si modul in care sistemul nervos isi indeplineste principale sa functie, aceea de reglare si integrare a tuturor fenomenelor din corp.

Exemplificam acestea prin valorile tensiunii arterial (TA) si frecventei pulsului (FP) in repaus, la 1 min. dupa ridicarea in ortostatism si timp de 5 min. dupa 20 genuflexiuni efectuate in 20 s.

Datele functionale referitoare la starea generala a organismului sunt mai putin dependente de specificul ramurii sau probei sportive decat de particularitatile individuale. De aceea, aceste componente ale modelului medico-biologic al campionului pot fi precizate exact numai prin urmarirea dinamicii datelor si retinerea ca etalon a tabloului functional existent in momentul realizarii de catre fiecare sportiv a performantelor sale maxime.

Datele functionale ale organelor si sistemelor limitative pentru tipul de efort competitional au un caracter mult mai specific, reflectand amprenta eforturilor din antrenament si concursuri asupra acelor organe si sisteme.

La sportivii care presteaza eforturi anaerobe, modelul medico-biologic al campionului se caracterizeaza prin valori optime ale sistemului neuromuscular. Forta muschilor, excitabilitatea neuromusculara, tonusul muscular, timpul de reactie motrica etc. evidentiaza o stare functionala a sistemului neuromuscular mult mai buna decat a nesportivilor si a performerilor din sporturi cu alt tip de efort competitional.

Campionii din sporturile cu efort aerob au cele mai mari modificari functionale la nivelul sistemului cardiovascular.

Tabloul hemodinamic al acestor sportivi se deosebesc de al celor care fac eforturi anaerobe si de al nesportivilor printr-o mai mare economie functionala a activitatii inimii (valori mai mici ale frecventei cardiace, debitul si travaliul cardiac in repaus si in eforturi standard), prin conditii mai favorabile de activitate a acesteia (alungirea timpului de punere in tensiune si a sistolei), printr-o labilitate mai mare (scurtarea timpului de adaptare la efort si de revenire la valorile initiale dupa terminarea acestuia), printr-o armonie functionala mai buna (modificarea adecvata a rezistentei elastice si rezistentei periferice totale, vasoconstrictie optima in teritoriile inactive etc.). Valorile scazute ale raportului dintre volumul cordului si VO2 puls max. arata ca marirea volumului inimii este insotita de o stare functionala excelenta a miocardului.

Aspectele specifice mentionate prezinta mari variatii individuale, astfel ca modelul concret de concurs al fiecarui sportiv se poate stabili numai prin urmarirea dinamicii datelor personale si retinand ca etalon pe cele observate cand sportivul a obtinut cele mai bune rezultate.

d) Capacitatea de efort.

Nivelul celor doua forme ale capacitatii de efort este in stransa concordanta cu caracterul solicitarilor din antrenament si competitii.

Campionii din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob au mult dezvoltata puterea anaeroba maxima absoluta (Watt max.) si puterea anaeroba maxima relativa (Watt max./kg.corp).

Valorile absolute ale puterii maxime anaerobe sunt cu atat mai mari cu cat rezistenta externa ce trebuie accelerata este mai importanta. Exemple tipice prezinta atletii din probele de aruncari (greutate si ciocan) si halterofilii cu rezultate optime la stilul smuls.

Concurentii din probele care necesita numai accelerarea propriei greutati corporale se caracterizeaza prin valori mari ale puterii anaerobe maxime relative, deoarece performantele in aceste cazuri depind mai mult de viteza de angrenare in lucru a muschilor decat de masa acestora. Valorile cele mai expresive se intalnesc la campionii din probele de sprint si sarituri din atletism.

In celelalte ramuri sau probe care implica efort anaerob, puterea anaeroba maxima are aspecte cu atat mai apropiate de cele ale campionilor mentionati anterior cu cat efortul lor competitional se aseamana mai mult cu cel efectuat de acestia.

Capacitatea de efort aerob a concurentilor din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob este egala cu a persoanelor neantrenate sau se situeaza adesea, mai ales in privinta valorilor relative, sub nivelul constatat la nesportivi.

Un tablou cu aspect opus se observa la sportivii din probele cu efort aerob. Capacitatea de efort aerob absoluta (VO2 max.) si relativa (VO2 max./kg.corp) are la acestia un nivel foarte ridicat fata de neantrenati si de sportivii din ramurile si probele cu efort anaerob. Nivelul valorilor absolute ale VO2 max. in sporturile de rezistenta depinde in mare masura de greutatea corporala a subiectilor. Campionul din probele care necesita rezistenta in regim de forta, avand nevoie de masa musculara bine dezvoltata, prezinta cele mai mari valori ale VO2 max. In literatura sunt citate cifre ale VO2 max. care depasesc frecvent 6000 ml/min. la canotori.

Sportivii de performanta din probele de alergare se caracterizeaza prin valori crescute ale VO2 max./kg.corp. La marii campioni din probele atletice de 5000 si 10000 m. VO2 max./kg.corp se cifreaza de regula la 80-90 ml. Valorile absolute ale VO2 max. sunt cuprinse insa intre 4500-5000 ml/min. datorita greutatii corporale scazute a acestor atleti.

Concordanta dintre cerintele efortului competitional si nivelul capacitatii de efort este ilustrata si de performerii din probele de schi fond. Pentru asigurarea deplasarii, schiorii fondisti au nevoie de o musculatura mai dezvoltata decat a alergatorilor de fond. Conditiile de mediu si durata efortului nu impun insa masa musculara atat de mare ca la canotaj. In consecinta, si capacitatea lor de efort aerob ocupa o pozitie intermediara intre canotori si atletii fruntasi, VO2 max. fiind cuprins intre 5000-5500 ml/min., iar VO2 max./kg.corp intre 70-80 ml. La campionii din celelalte sporturi, nivelul optim al VO2 max. si VO2 max./kg.corp poate fi apreciat in functie de asemanarea efortului competitional al acestora cu cel al exemplelor date.

Dezvoltarea inegala a celor doua forme ale capacitatii de efort la campionii care presteaza in competitii efort cu caracter anaerob sau cu caracter aerob pune in discutie necesitatea dezvoltarii fizice multilaterale in sportul de performanta.

Tinerii care practica sporturi incadrate in tipul de efort mixt sau ambele forme ale capacitatii de efort mai mari decat neantrenatii, predominanta aeroba sau anaeroba a efortului competitional determinand valori mai crescute ale Watt max., respectiv ale VO2 max. Cifrele acestora sunt insa mai mici decat cele observate la campionii din sporturile care impun o singura cale de eliberare a energiei. Astfel, sportivii de performanta care practica sporturile bazate pe efort mixt depasesc valorile neantrenatilor cu 130-150% la VO2 max./kg.corp si cu 130-140% la Watt max./kg.corp, in timp ce campionii din probele de fond la VO2 max./kg.corp cu 180-200% mai mare ca nesportivii, iar cei din probele de sarituri intrec cu 160-170% valorile Watt max./kg.corp ale persoanelor nesportive de aceeasi varsta si sex.

Componenta psihologica a modelului campionului.

Actul unui record sportiv se instituie nu numai din conjugarea armonioasa a posibilitatilor date si dobandite de sorginte motrica sau biologica, ci si din motive subiective, proprii psihicului uman. Dorinta unui sportiv de a fi primul in disciplina pe care o practica implica factorul motivational si jaloneaza traseul devenirii campionului. Or, el, campionul sportiv, nu poate realiza victoria asupra celor cu care se intrece fara o participare plina de concentrare, mobilizare, daruire de sine, abnegatie, pasiune, gandire creatoare, originalitate, in esenta – fara o valorificare a factorului psihologic.

Istoria performantelor sportive arata ca acest factor si-a pastrat constant locul si potentialitatea in ansamblul si ambianta in care se „prepara” recordurile.

Valoarea obiectiva, masurabila a unui sportiv se evidentiaza incomplet sau pur si simplu se anuleaza la ora bilantului competitiei oficiale de amploare datorita starilor subiective care reflecta neajunsurile antrenamentului sau ale „spatiului” extrasportiv. Slabirea resortului volitiv, dispersarea atentiei, oboseala, teama, agitatia, neincrederea in sine, toate aceste trairi sunt proprii fiintei umane, dar nu si campionului. El, campionul, etalon de referinta umana, uneori „mit” pentru generatii intregi de tineri, prezinta o caracteristica esentiala cae s-ar putea denumi succint „stabilitatea comportamentului realizarii”. Sportivii care prezinta o asemenea caracteristica integrala de comportament au mai multe trasaturi de personalitate, care sunt schitate in copilarie, fixate in adolescenta si consolidate in etapa consacrarii sportive.

Se considera ca aceste trasaturi caracterizeaza orice performer care ajunge, prin calitatile sale, exponent social, primul sau printre primii in specialitatea sa: stiintifica, tehnica, artistica ori sportiva.

Performanta sportiva presupune, in primul rand, o predispozitie innascuta, care poate imbraca diferite forme de exprimare, mergand de la usurinta in rezolvarea unei sarcini motrice ce implica viteza, forta, rezistenta, indemanare sau echilibru pana la estetica miscarii, inteligenta motrica, subtilitate tactica, coordonare-precizie ori complexitate.

Pe de alta parte, practicarea sistematica a efortului care presupune dezvoltarea la maximum a capacitatii de mobilizare voluntara, o mare nevoie de succes, spirit de dominatie, autocontrol, incredere in sine, autodepasire sau vigilenta, se soldeaza cu un efect retroactiv (feed-back), care imprima o noua caracteristica personalitatii sportivului, corespunzatoare modelului stabilit.

Caracterizand sportul de performanta ca activitate de limita a posibilitatilor fizice si psihice ale omului, avem in vedere faptul ca un rezulat sportiv absolut (de tipul recordului) ierarhizeaza valorile in derularea timpului, fenomen ce se manifesta si in sporturile in care, desi nu se opereaza cu masuratori (tenis, box, scrima), se computerizeaza calitatile si performantele celor mai buni pentru a se compara cat mai obiectiv sportivii apartinand unor generatii deosebite.

Laturile aptitudinale ale campionului constituie expresia acelor insusiri si conditii care-i permit sportivului sa ajunga in varful piramidei. In acest sens, R. Thomas analiza reusita sportiva prin prisma factorilor ereditari, morfologici, fiziologici, de psihomotricitate, sociali si de personalitate (aptitudinali, de aspiratie si de activare).

Modelul campionului, multiplu conditionat, se exprima diferit in fiecare sport in raport cu cerintele acestuia. Dar, indiferent de particularitatile, de diferentele sau de similitudinile respective, in toate ramurile si probele sportive, fara exceptie, unul din factorii hotaratori ai performantei, care contureaza modelul campionului, il constituie capacitatea psihica a sportivului, ea insasi rezultanta a combinarii originale dintre factorii genetici, biologici si psihici cu cei educationali si social-politici.

Capacitatea psihica constituie un sistem de particularitati, de stari si de procese care conditioneaza eficienta activitatii umane. Ea se prezinta ca o sinteza specific individuala, originala si consitionata de trei factori esentiali: aptitudinali, atitudinali si de invatare. Capacitatea psihica a campionului conditioneaza eficienta proceselor informationale, interpretative si a celor reglatorii-actionale.

Campionul s-a dovedit intotdeauna superior dotat din punct de vedere al eficientei acestor procese, dupa cum practicarea sportului a influentat favorabil functiile psihice implicate in efort. in aceeasi ordine de idei trebuie subliniat faptul ca exista diferite controverse in legatura cu ponderea prioritara a capacitatii (ca aptitudine, ca premisa) sau a tenacitatii (ca atitudine pozitiva fata de efort) in obtinerea unor rezultate superioare.

Se stie ca aptitudinea in sine nu constituie un indiciu sigur al afirmarii ulterioare a sportivului. Statutul de campion sportiv presupune nu numai un nivel ridicat al capacitatii psihice, ci si conditii favorabile de mediu si educatie, pasiune si efort sustinut in antrenamente, elemente esentiale in stimularea si dezvoltarea aptitudinilor. De altfel, la copilul supradotat pentru performanta, indiferent de domeniul de manifestare, s-a putut constata, in toate etapele de evolutie, o anumita schema comportamentala, caracterizata prin: perseverenta in urmarirea scopurilor, efort sustinut, incredere in propriile posibilitati si absenta complexelor de inferioritate (dupa Bogdan si Nica).

S-a pus de multe ori intrebarea daca nu cumva atitudinea acestuia este generatoare de succes, iar capacitatea (aptitudinea) se situeaza undeva intr-un plan secundar, in umbra ei. Efortul unui virtual campion sportiv va fi intotdeauna orientat initial spre acel domeniu de activitate in care, datorita capacitatilor sale individuale, tanarul inregistreaza rezultate valoroase. Obtinand de timpuriu satisfactia efortului depus, virtualul campion va fi angrenat intr-o „spirala” generatoare de energie, munca tenace, interes si aspiratii, care la randul lor, reprezinta alte surse de satisfactie, nuclee declansatoare de noi resurse energetice si motivationale s.a.m.d. Campionul sportiv se va ridica astfel deasupra generatiei sale, ascensiunea lui fiind conditionata de acel „graunte de talent”, care germineaza si metamorfozeaza spirala mai sus amintita.

Privit din acest unghi, modelul campionului sportiv are o structura operationala rezultata din corelarea sintetica a unui mare numar de elemente in aparenta eterogene (perceptii, cunostinte, deprinderi, priceperi, autoapreciere, control, decizii etc.) care sunt sustinute energetic si atitudinal de trasaturi temperamentale, caracteriale, motivationale, afective si volitive.

Referitor la profilul (modelul) psihologic al campionului, este foarte dificil de apreciat cu maximum de certitudine in ce masura unele caracteristici ale acestuia sunt fie rezultatul predispozitiilor naturale, fie al maturizarii survenite in timpul activitatii sau reprezinta efectul direct al activitatii de mare performanta. Probabil, adevarul se afla undeva la mijloc, variabilitatea acestor influente fiind si o chestiune de reactivitate interindividuala.

Si chiar daca, in practica, multi dintre campionii sportivi, mai mult sau mai putin cunoscuti, nu intrunesc in totalitate trasaturile amintite in modelul performerului, fiecare dintre acestia exceleaza intr-una sau mai multe dintre variabilele mentionate.

In concluzie, modelul campionului rezulta dintr-un ansamblu de profiluri diferite, de esenta biologica (tipul constitutional, varsta cronologica optimala, capacitatea de efort) si psihica (trasaturi de personalitate si de psihomotricitate), ale caror valori (desprinse din reactivitatea obiectiva si subiectiva si din masuratorile efectuate pe campionii si sportivii de elita, participanti la competitiile oficiale de curand incheiate) contureaza profilul viitorului campion, capabil sa-si insuseasca cunostintele tehnico-tactice impuse de exigentele concursului oficial urmator, pe care in felul acesta il poate castiga.

Datele si informatiile prezentate mai sus conduc la ideea de baza a aplicarii si valorificarii teoriei modelarii in sportul de inalta performanta, a dialecticii care coreleaza modelele de antrenament cu cele de concurs si ale campionilor. Acestea nu sunt simple speculatii, ci se bazeaza pe un proces de obiectivizare (electronica si manuala) atat a concursului, cat si a antrenamentului, care sta la baza elaborarii unor concepte ce nominalizeaza si diferentiaza metodologii noi, cu eficienta sporita.

Elaborarea inventarelor (mijloacelor respective), in functie de specificul ramurilor si probelor sportive a fost precedata de analize complexe si variate (de esenta statistico-matematica, fiziologica si motrica), retinandu-se elementele semnificative pentru nevoile concursului, nivelul de solicitare si structurile tehnice specifice lui. Aceasta operatie de simplificare, dar si de esentializare a antrenamentelor, de cunoastere profunda a modalitatilor de valorificare a fiecarui mijloc in parte a dus la standardizarea si, implicit, la rationalizarea antrenamentului. De aici pana la elaborarea modelelor si tipurilor n-a mai fost decat un pas metodologic.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1394
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site