Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AeronauticaComunicatiiElectronica electricitateMerceologieTehnica mecanica


NOTIUNI GENERALE PRIVIND STOCURILE DE MARFURI

Merceologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Industria bauturii Coca-Cola
APRECIEREA MERCEOLOGICA A PAINII
CARACTERIZAREA FIBRELOR, A FIRULUI SI A PRODUSULUI
STANDARDIZAREA MARFURILOR - Avantajele standardizarii
Realizarea mise en place -ului de intampinare in salon
INNOIREA, MODERNIZAREA SI DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MARFURI
Procesarea strugurilor pentru obtinerea vinului
Dependenta dintre procesul de conservare si activitatea apei
Proiectarea unei Sectii de Obtinere a Pastelor Fainoase
PROIECT IN INDUSTRIE ALIMENTARA LICEU - STUDIUL PRIVIND DEFECTELE SI FALSIFICAREA LAPTELUI

NOTIUNI GENERALE PRIVIND STOCURILE DE MARFURI

1.1. Rolul si importanta stocurilor



Problematica stocurilor a aparut pe fondul unor intense framantari de creare si dezvoltare a marii industrii care a generat multiplicarea punctelor de productie si de consum, dispersarea pe teritorii intinse a acestora, cresterea continua si nemaiintalnite a circulatiei marfurilor. S-a manifestat mai intai capractica, iar mai apoi ca teorie stiintifica, facandu-se astfel trecerea de la forma involuntara la forma constienta, deliberata, cuprinzand domenii si activitati tot mai diverse. Ca urmare, s-a dezvoltat o bogata literatura privind gestiunea stiintifica a stocurilor, au fost create modele matematice proprii proceselor de stocare.

O prima forma de determinare stiintifica a stocurilor este identificata de

profesorii G.Hadley si T.M. Whitin, in anul 1915. Ulterior modelul a fost preluat si dezvoltat de R.H. Wilson, motiv pentru care in literatura economica este cunoscut sub denumirea de „formula lui Wilson”. Pe plan mondial, conceptul de stocare s-a conturat in jurul anilor’30,prin elaborarea unui sistem distinct de gestiune a stocurilor. Acesta s-a constituit treptat intr-un instrument principal de conducere economica, favorizand luarea deciziilor, nu numai in derularea procesului de aprovizionare tehnico-materiala, ci a intregii activitati.

Prima lucrare de amploare care a promovat studiul problemelor de stoc apartine economistului american F.E. Raymond „Quantity and Economy in Manufacture”, aparuta la New York, in anul 1931. Astazi, gestiunea stocurilor a devenit un domeniu larg, incluzand atat probleme de dimensionare, de optimizare a amplasarii in teritoriu, de reducere a cheltuielilor de stocare, cat si probleme de depozitare, de structura sortimentala, conservare, redistribuire, mod de utilizare tec.

Analiza procesului de stocare, a legitatilor si actiuni factorilor care guverneaza acest proces au permis determinarea cailor, mijloacelor si formelor de constituire, utilizare, dimensionare si functionare a stocurilor care au devenit astfel, un instrument important in conducerea stiintifica a activitatii economice, in cresterea eficientei acesteia.

Asadar, gestiunea stocurilor este un domeniu vast, aflat la intersectia unor zone de interinfluente si de actiuni comune, determinand modelari si optimizari partiale si iterative, in vederea realizarii obiectivului primordial al gestiunii financiare a unitatii patrimoniale, acela de a-si maximiza valoarea cu un minim efort.

1.2. Politica stocurilor de marfuri

Politica de stocuri reprezinta un mijloc important prin care comertul realizeaza rolul sau de intermediar intre productie si consum, problematica stocajului de marfuri in comert avand o deosebita importanta.

    Formularea politicii referitoare la stocuri presupune intelegerea rolului stocurilor in cadrul firmei. Cunoasterea tipurilor de costuri asociate stocurilor este, de asemenea, o conditie esentiala pentru echilibrul sistemului logistic.

1.3. Politici de gestiune a stocurilor

Resursele materiale, energetice, echipamentele tehnice si resursele financiare se afla cu preponderenta in mediul exterior firmei. Asigurarea lor necesita interactiunea, colaborarea si conlucrarea tuturor participantilor la circuitul economic, motiv pentru care, pentru a se obtine continuitatea acestui proces, unitatile patrimoniale constituie stocuri.

Data fiind importanta deosebita a stocurilor de bunuri materiale in activitatea unitatii patrimoniale se impune o gestiune stiintifica a procesului de stocare, urmarindu-se „cea mai eficienta alocare a capitalului in stocuri, in conditii de diminuare a riscului”. Armonizarea relatiei rentabilitate-risc necesita un proces de optimizare intre solutia realizarii ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante si posibilitatea aparitiei „rupturii de stoc”.

Decidentul este chemat in acest conditii sa determine, pe de o parte, necesarul optim de stocuri, iar pe de alta parte sa gaseasca modalitati de finantare a acestui necesar. El poate opta, in functie de obiectivele si strategia de ansamblu a intreprinderii, precum si a viziunii sale asupra raportului intre vanzari (cifra de afaceri) si nivelul stocurilor, pentru una din urmatoarele variante ale politicii de gestiune a ciclului de exploatatie (in stransa legatura cu procesul stocarii):

Politica ofensiva (agresiva) se caracterizeaza prin indiferenta rata de fisc; este promovata de managerii care doresc realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Acesti conducatori sunt dispusi sa accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc, lipsa de lichiditati si de insolvabilitate a intreprinderii, mizand pe rentabilitatea mult mai ridicata a accelerarii vitezei de rotatie, a cresterii gradului de lichiditate;

Politica defensiva, specifica managerilor prudenti, este o politica de aversiune fata de risc, si isi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri si lichiditati ridicate. Conducatorii prudenti nu accepta riscul „rupturii de stoc” curent chiar in detrimentul unei rentabilitati mai moderate astfel incat pentru orice crestere a cifrei de afaceri ei se preocupa si de cresterea corespunzatoare stocurilor care asigura continuitatea activitatii de exploatare (stocuri curente si de siguranta); 

Politica echilibrata (intermediara) armonizeaza relatia contradictorie dintre rentabilitate si fisc. Potrivit acestei politici cresterea volumului activitatii (cifrei de afaceri) se realizeaza cu un stoc curent de marime corespunzatoare cifrei de afaceri, pe cand stocul de siguranta este determinat de acel nivel care egalizeaza costurile lipsei de stoc („rupturile de stoc”) si costurile ridicate ale stocurilor (peste necesitatile stricte ale exploatarii).

1.4. Conceptul de stocuri si productie in curs de executie si clasificarea acestora

         Activele  circulante, denumite  si  active  pe termen scurt, capital circulant sau bunuri mobile, cuprind toate valorile  economice sub forma stocurilor, creantelor, titlurilor de plasament, instrumentelor de trezorerie si disponibilitatilor banesti.

         Desfasurarea  activitatii de exploatare  este conditionata de existenta stocurilor. Aceasta se grupeaza, sub aspectul gestionarii, in stocuri propriu-zise  si productie in curs de executie.[1]

         Stocurile si productia in curs de executie, reprezinta dupa caz, bunurile materiale, lucrurile si serviciile destinate sa fie consumate la prima lor utilizare, sa fie utilizate in situatia in care au starea de marfa sau produse rezultate din prelucrare, precum si productia in curs de executie aflata sub forma productiei neterminate.

         Organizarea corespunzatoare a gestiunii stocurilor impune respectarea anumitor restrictii:

>        identificarea stricta a naturii bunului;

>        clasificarea bunurilor dupa destinatie;

>        inregistrarea intrarii in stoc in momentul trasferului

>        proprietatii;

>        permanenta si exactitatea evaluarii intrarilor, iesirilor si

>        stocului[2].

                

         Marea diversitate  a stocurilor utilizate impune o clasificare a acestora din diverse puncte de vedere. Astfel, in contabilitatea financiara  a intreprinderii stocurile sunt clasificate si delimitate in functie de patru criterii: fizic, destinatia, faza ciclului de exploatare si locul de creare a gestiunilor. Corespunzator acestor criterii sunt individualizate urmatoarele structuri:[3]

            a. marfurile, respectiv bunurile pe care  unitatea patrimoniala le cumpara in vederea  revanzarii, precum si stocurile  care isi schimba destinatia;

b. materiile prime, care participa direct la fabricarea produselor si se gasesc in produsul finit, integral sau partial, fie in starea lor initiala, fie transformata;

            c. materiile consumabile, care participa sau ajuta la procesul de fabricatie sau exploatare, fara a se regasi, de regula in produsul finit (materiale auxiliare, combustibili, materiale de  amabalat, piese de schimb, seminte si materiale de plantat furaje si alte materiale consumabile).

            d. in categoria amabalajelor  se inregistreaza: ambalaje refolosibile, achizitionate goale sau odata cu materialele si marfurile aprovizionate; cele confectionate in unitati pentru a fi utilizate la desfacerea produselor sau marfurilor.

            e. produsele  fac parte din categoria stocurilor fiind reprezentate de urmatoarele elemente:

Q        semifabricate - sunt acele produse  al caror procestehnologic a fost  incheiat intr-o sectie sau faza de fabricatie si care trec in continuare pentru prelucrare in alta sectie sau faza de fabricatie sau se livreaza tertilor;

Q        produse finite - sunt bunurile care au parcurs toate fazele procesului tehnologic, intrunesc conditiile de calitate si sunt predate pe baza de acte la magazie sau sunt livrate direct tertilor;

Q        produse reziduale - reprezinta rebuturile, materialele recuperabile, deseurile.

            f. animalele si pasarile, respectiv animalele  achizitionate sau obtinute crescute si folosite pentru reproductie; animalele, pasarile puse la ingrasat pentru a fi valorificate; pentru productie (pentru lana, lapte, blana); coloniile de albine;[4]

            g. materiale de natura obiectelor de inventar

*        materialele  de  natura obiectelor de inventar

reprezinta bunuri cu o valoare mai mica decat limita prevazuta de lege, pentru a fi considerate imobilizari corporale de natura mijloacelor fixe, indiferent de natura lor de serviciu, sau cu o durata mai mica de un an, indiferent de valoarea lor, precum si bunurile asimilate acestora: echipamentul de protectie, echipamentul de lucru, imbracamintea, mecanismele, dispozitivele, verificatoarele, S.D.V.-urile, aparatele de masura si control, matritele folosite la executarea anumitor produse si alte obiecte similare.

         Materialele de natura obiectelor de inventar in folosinta, se evidentiaza distinct in contabilitatea analitica.

                  h. productia in curs de executie - reprezinta productia care nu a trecut prin toate fazele (stadiile) de prelucrare, prevazute de procesul tehnologic, precum si de produsele nesupuse probelor si receptiei tehnice, sau necompletate in intregime, considerate productie neterminata. In cazul productiei in curs de executie se cuprind de asemenea, lucrarile si serviciile  precum si studiile in curs de executie, neterminate sau nereceptionate.

         Un alt criteriu de clasificare a stocurilor este apartenenta lor  la patrimoniu: Din acest punct de vedere  deosebim urmatoarele categorii:

Q        stocuri ce fac parte din patrimoniu propriu, stocuri aflate in gestiunea intreprinderii. Caracteristica, acestei structuri a stocurilor, o constituie faptul ca  ele se gasesc in spatiile proprii precum: depozite, magazii, magazine, locuri de productie etc., sau se afla la terti sub forma de : materii si materiale aflate la terti, materiale de natura obiectelor  de inventar aflate la terti,  produse la terti, marfuri in custodie sau consignatie la terti etc..

Q        stocuri ce nu fac parte din patrimoniu  propriu  dar aflate in gestiune. Este cazul stocurilor primite spre prelucrare sau reparare, ori in custodie sau consignatie.

         Avand in vedere provenienta lor, stocurile pot fi grupate in:   

Q        stocuri provenite din afara unitatii prin procesul de aprovizionare  (cumparare): materii prime, materiale, materiale de natura obiectelor de inventar, marfuri etc.;



Q        stocuri provenite din productia proprie:  produse, animale, materiale de natura obiectelor de inventar etc..

         Functionarea normala a intreprinderii necesita imobilizarea permanenta a stocului  necesar continuitatii activitatii. Pentru a se asigura o rentabilitate a activitatii, in gestiunea financiara se opereaza  cu notiunea de stoc optim.  Pentru a se preantampina anumite perturbatii in procesul aprovizionarii, unitatile patrimoniale isi pot constitui si stocuri de securitate. In cazul materialelor supuse fluctuatiei preturilor, in conditiile in care exista si surplusuri de trezorerie, se pot realiza cumparari pentru a se conserva in stocuri de speculatie.[5]

         In raport cu locul de constituire a gestiunilor, structurile de stocuri prezentate mai sus se grupeaza in:

Q        stocuri in curs de aprovizionare sau sosite si nereceptionate;

Q        stocuri sosite fara factura;

Q        stocuri livrate dar nefacturate;

Q        stocuri facturate dar nelivrate.[6]

1.5. Notiuni generale  privind stocurile de marfuri

         Pentru desfasurarea activitatii comerciale, unitatile trebuie sa dispuna de stocuri de marfuri. Marfurile sunt elemente care intervin in ciclul de exploatare a intreprinderii, procurate din afara unitatii sau obtinute in cadrul acesteia si trecute in sfera circulatiei pentru a fi vandute in starea in care se gasesc sau in urma unor prelucrari cu scopul de a obtine un plus de valoare (profit).

         De asemenea, sunt asimilate stocurilor de marfa acele elemente din stocurile  de materiile prime si unele materiale consumabile, stocurile de  materiale de natura obiectelor de inventar[7], animalele si pasarile, alte valori de natura stocurilor[8], negociate si vandute, ele fiind de fapt disponibile la un moment dat, pentru a fi vandute in starea in care  au fost cumparate. Acestea din urma se vor transfera, in prealabil, in gestiunea si contabilitatea marfurilor. In categoria marfurilor intra si produsele finite transferate  din unitatea producatoare  in magaziile proprii de prezentare  si desfacere.

         In cadrul circuitului lor, de la producator la consumator, marfurile genereaza un mare numar de operatii economice si financiare, ce se efectueaza  de un mare numar de agenti economici de diferite profiluri de activitate comerciala. In acest sens, distingem trei categorii de  unitati comerciale, in circuitul marfurilor:

Q        en-gros sau cu ridicata;

Q        en-detail sau cu amanuntul;

Q        mixte.

         Marfurile se vand intr-o retea comerciala adecvata care poate apartine:

Q        agentilor economici profilati pe aprovizionarea si

Q        desfacerea marfurilor;

Q        agentilor economici care au ca obiect alte activitati  decat

Q        desfacerea marfurilor, dar dispun de depozite sau magazine de marfuri.

         In functie de natura circulatiei marfurilor, putem intalni:

circulatia cu ridicata a marfurilor,  consta in achizitionarea de produse in cantitati mari de la producatori sau alti furnizori in scopul revanzarii lor catre alte unitati comerciale, indeosebi celor de vanzare cu amanuntul;

circulatia cu amanuntul a marfurilor, consta in vanzarea marfurilor consumatorilor individuali pentru nevoile personale, precum si unor unitati pentru consumul lor propriu.

         Evaluarea marfurilor difera in functie de reteaua comerciala in care se vand marfurile astfel:

Q        la unitatile comerciale cu ridicata se recomanda

evaluarea marfurilor la cost de achizitie al acestora. Ele se vor vinde la pretul de livrare. Diferenta dintre pretul de livrare si costul de achizitie formeaza adaosul (marja comerciala), care are menirea sa acopere  cheltuielile de desfacere  si sa asigure obtinerea unei rentabilitati economice;

Q        la unitatile comerciale cu amanuntul  se recomanda

evaluarea marfurilor  la pret de vanzare cu amanuntul, format din costul de achizitie al marfurilor, adaosul comercial si taxa pe valoare adaugata neexigibila. Din pretul de vanzare cu amanuntul se deduce TVA  care se va regulariza cu bugetul statului tinand seama si de celelalte categorii de TVA. Diferenta dintre pretul de vanzare cu amanuntul, diminuat cu TVA colectata, si costul de achizitie al marfurilor formeaza adaosul comercial care trebuie sa asigure acoperirea cheltuielilor  de desfacere si obtinerea unei rentabilitati economice.

         Aceste categorii de unitati au ca principal obiect de activitate, cumpararea ca si revanzarea marfurilor, in scopul obtinerii unui profit, putand efectua totodata si alte activitati.[9]

         Circulatia marfurilor cu ridicata  consta in aprovizionarea cu marfuri in cantitati mari de la diversi furnizori in scopul revanzarii lor in sectorul comercial catre unitatile cu amanuntul sau catre alti beneficiari. Acesta circulatie se face in unitati specializate  de comert cu ridicata, care au, ca si unitati operative, depozitele cu ridicata. Circulatia constituie  o veriga suplimentara; ea este totusi necesara pe motiv ca suplineste capacitatea de depozitare a comertului cu amanuntul, asigura aprovizionarea ritmica a unitatilor cu amanuntul prin suplinirea capacitatii de transport a acestora, formarea sortimentului comercial in cazul furnizorilor dispersati si a marfurilor ce se produc numai in anumite perioade, dar se consuma pe tot parcursul exercitiului financiar.

         Evaluarea marfurilor

         In conditiile economice  de piata stocurile de marfuri sunt evaluate diferit. Aceasta evaluare se face in functie  de provenienta marfurilor, acordul partilor in urma negocierilor si in functie de principalele structuri de preturi folosite in evaluarea marfurilor. Deci, preturile sunt libere si fluctuante. Cu toate acestea putem deosebi urmatoarele categorii principale de preturi:

1.       Pretul cu ridicata  - reprezentand pretul de cumparare  al

marfurilor de catre   unitatile comerciale  cu ridicata sau de livrare  de catre unitatile producatoare.

2.      Pretul cu amanuntul - practicat  de unitatile comerciale de

 desfacere cu amanuntul al marfurilor catre populatie, fiind format din pretul  cu ridicata la care se adauga adaosul comercial al unitatilor.

3.      Pretul de contractare sau achizitie – pentru  produsele

agricole, care poate fi majorat cu prime sau adosuri dupa caz, ori alte avantaje oferite producatorilor agricoli.

4.      Pretul extern pentru marfuri importate – format din pretul

extern in valuta franco - furnizor extern, transformat in lei la cursul in vigoare, la care se adauga cheltuielile de transport pe parcursul extern, taxele vamale, alte comisioane si taxe.

5.      Pretul intermediar -  practicat de unitatile comerciale cu

ridicata, pentru vanzarea marfurilor catre unitatile comerciale cu amanuntul, fiind format din pretul cu ridicata, la care se adauga cota de adaos comercial al unitatii cu ridicata, cunoscuta sub denumirea de marja comerciala.

         Nivelul pretului marfurilor este influentat de:

*       conditiile de livrare ;

*       conditiile de ambalaj ;

*       conditiile de incasare.

         Conditiile de livrare –   asigura delimitarea raspunderilor  intre furnizori si clienti  cheltuielile ocazionate de livrarea marfurilor  si a ambalajelor. Prin ele se precizeaza locul pana unde furnizorul suporta cheltuielile de expediere si de asigurare.

         Conditiile de livrare  la intern pot fi: franco - depozitul furnizorului, franco - statia de expediere, franco-statia de destinatie [10].




         Cheltuielile de aprovizionare, cum ar fi cele de transport achitate tertilor, incarcare – descarcare, asigurare, se adauga la pretul de facturare  sau cumparare, formand costul de achizitie sau costul de aprovizionare.

         Conditiile de ambalare – ale marfurilor se refera la precizarea

tipului   de ambalaje utilizate  si la includerea pretului ambalajului  in pretul marfii, ceea ce prezinta importanta pentru inregistrarea in contabilitate. Daca pretul ambalajului  este inclus in pretul marfii intreaga valoare a marfii si a ambalajului trebuie oglindita diferit in functie de natura acestuia.

         Conditii de plata – respectiv de incasare, sunt prevazute prin contractele sau conventiile incheiate  intre parti cu ocazia negocierilor [11].

1.3.1. Evaluarea stocurilor de marfuri si ambalaje la intrarea in patrimoniu.

         La intrarea in patrimoniu stocurile si productia in curs de executie,  in general, si stocurile de marfuri si ambalaje, in particular, se evalueaza astfel:

a)       bunurile  procurate cu titlu oneros la costul de achizitie.

         Costul de achizitie este format din: pretul de cumparare al unui bun, taxele nerecuperabile, cheltuieli de transport – aprovizionare  si alte cheltuieli necesare  intrarii in gestiune a bunului respectiv.

         Calculul costului de achizitie  este realizat pentru fiecare articol sau pentru fiecare lot intrat in patrimoniu. Costul de achizitie a fiecarei intrari este determinat la sfarsitul perioadei de calcul, data la care, informatiile tabloului de repartizare a cheltuielilor  indirecte de achizitie sunt disponibile.[12] In categoria cheltuielilor indirecte  legate de achizitie se includ cheltuielile legate de receptia, manipularea si depozitarea bunurilor cumparate:

         In norma IAS 2 se precizeaza ca „reducerile comerciale, rabaturile  si alte elemente similare sunt deduse  pentru a determina costul de achizitie”.

         Reducerile financiare sub forma de sconturi nu afecteaza calculul costurilor stocurilor deoarece nu sunt legate de pretul de cumparare, ci de modul de finantare a datoriei fata de furnizor. Clientul beneficiaza de scont daca achita inainte de termen datoria rezultata din cumparari pe credit comercial si daca furnizorul este de acord sau daca acest lucru este prevazut in contract.

         Principalele categorii de reduceri comerciale practicate in tranzactiile comerciale din Romania  sunt rabatul si remiza.

         Rabatul poate fi definit „ ca o reducere pe care poate sa o acorde furnizorul clientului sau pentru calitatea inferioara a bunurilor livrate”. Rabatul comercial  se mai poate acorda clientului atunci cand i s-a livrat marfa necomandata si furnizorul vrea sa evite restituirea marfii. Rabatul se mai acorda atunci cand se doreste reducerea stocurilor de produse vechi, iar cererea pentru aceste produse este foarte mica.

         Remiza  reprezinta  „o reducere aplicata, in mod exceptional, asupra pretului curent de vanzare, tinandu-se cont de volumul vanzarilor sau de importanta cumparatorului in clientela vanzatorului”.

         Rabatul si remiza pot fi acordate  si facturate cu ocazia livrarilor, in acest caz neintervenind inregistrari specifice. In ceea ce priveste calculul  costurilor stocurilor mai intai se scade rabatul din valoarea bruta a bunurilor achizitionate, iar din valoarea obtinuta se scade remiza.

         Rabatul si remiza, acordate ulterior livrararii bunurilor, necesita inregistrari specifice privind rectificarea datoriei fata de furnizori, a costului de achizitie al bunurilor cumparate si a taxei pe valoare adaugata, proportional cu reducerea acordata.

         La intrarea in patrimoniu, stocurile pot fi evaluate si inregistrate la un pret fix numit pret standard. El se determina pe baza preturilor medii ale stocurilor achizitionate  in perioada precedenta. Pretul standard trebuie sa fie periodic reexaminat si, daca este necesar, modificat in functie de evolutia preturilor. El devine pret de intregistrare in contabilitate cu conditia evidentierii distincte a diferentelor de pret fata de costul de achizitie.

         Diferentele de pret pot fi:

*       favorabile, atunci cand pretul standard este mai mare decat

costul efectiv de achizitie;

*       nefavorabile, cand pretul standard este mai mic decat costul

efectiv de achizitie.

         Pretul de facturare indicat in factura furnizorului poate deveni pret de inregistrare in contabilitate, la intrarea stocurilor in patrimoniu, cu conditia evidentierii distincte a diferentelor de pret fata de costul de achizitie. Diferentele de pret sunt,  in acesta situatie nefavorabile deoarece ele reflecta cheltuielile de transport – aprovizionare. Atunci cand pretul de facturare este modificat de catre furnizor de la o livrare la alta, cumparatorul va considera stocurile aprovizionate ca sortimente diferite deoarece au preturi unitare diferite, chiar daca sortimentele sunt aceleasi;

b)      bunurile produse de catre unitatea patrimoniala  la costul

de productie.

         Costul de productie al unui bun cuprinde: costul de achizitie al materiilor prime  si materialelor consumate, celelalte cheltuieli directe de productie precum si cota cheltuielilor indirecte de productie determinate rational ca fiind legate de fabricatia acestuia[13].  Un asemenea pret de inregistrare in contabilitate prezinta dezavantajul ca este conoscut numai dupa expirarea perioadei de gestiune curente.

         Pretul standard reprezinta pretul prestabilit utilizat in evaluarea si inregistrarea stocurilor la preturi fixe, a caror stabilire s-a facut anterior, pe baza preturilor medii ale stocurilor respective realizate in perioada precedenta. Acesta devine pret de inregistrare  in contabilitate doar in conditiile in care diferentele de pret existente in raport cu costul de achizitie sau costul de productie, dupa caz, sunt reflectate distinct in contabilitate. Actualizarea preturilor standard se impune a fi facuta cel putin o data pe an, in functie de evolutia preturilor si de alti factori.

         Din punct de vedere a relatiei existente[14] intre costul de achizitie sau costul de productie, dupa caz, si pretul standard, diferentele de pret care pot sa apara pot fi :

*       in plus ( costul de achizitie sau costul de productie, dupa caz,

este mai mare decat pretul standard);

*       in minus (costul de achizitie sau costul de productie, dupa caz,

este mai mic decat pretul prestabilit).

         Diferentele de pret se repartizeaza asupra valorii  bunurilor iesite din gestiune si asupra stocurilor cu ajutorul unui coeficient (K) care de determina astfel:

      Sid    +    Di

K = ----------------

       Sis     +    Vi

           

in care :

K   - reprezinta coeficientul de repartizare a diferentelor de pret;

Sid  - soldul initial al diferentelor de pret;

Di    - diferente de pret aferente intrarilor in cursul perioadei, cumulat de la inceputul anului;

Sis  - soldul initial al stocurilor la pret de inregistrare;

Vi   - valoarea intrarilor in cursul perioadei la pret de inregistrare, cumulat de la inceputul anului.

         Acest coeficient se inmulteste cu valoarea stocurilor scoase din gestiune la pret de inregistrare, iar suma obtinuta se evidentiaza in conturile corespunzatoare in care au fost consemnate bunurile iesite. Calculul coeficientilor de repartizare a diferentelor de pret se poate realiza la nivelul  conturilor sintetice de gradul I si II pe grupe sau categorii de stocuri. La sfarsitul perioadei de gestiune, soldurile conturilor de stocuri (la pret de inregistrare) se cumuleaza cu cele ale conturilor de diferente de pret, astfel incat acestea sa reflecte valoarea stocurilor la costul de achizitie sau la costul de productie, dupa caz.

         Costul de productie  include, conform normei IAS 2 „Stocuri”, cheltuielile directe legate de unitatile produse, precum manopera directa si o cota – parte din cheltuielile indirecte de productie fixe si variabile ocazionate de  transformarea materiilor prime in produse finite. In acesta categorie se includ amortizarile, cheltuielile de intretinere a sectiilor si utilajelor, precum si cheltuielile aferente conducerii si administrarii sectiilor. Cheltuielile variabile de productie sunt acele costuri a caror marime se modifica direct proportional sau aproape direct proportional cu modificarea volumului productiei. Fac parte din acesta categorie  cheltuielile indirecte cu materialele si forta de munca.

             c. bunurile primite cu titlu gratuit se evalueaza la valoarea justa (de utilitate) care reprezinta pretul presupus ca il accepta un client in cadrul  unei tranzactii comerciale.[15]

         Din aceasta abordare, rezulta ca valoarea de utilitate poate fi perceputa si ca pierdere pe care intreprinderea ar suporta-o  prin inexistenta bunului in

patrimoniu.

         Intr-o  alta acceptiune, valoarea de utilitate poate fi inteleasa drept suma de bani pe care un potential cumparator accepta sa o plateasca pentru cumpararea unui bun, in starea in carea acesta se afla in momentul tranzactiei. Ea este o valoare reala, intru-cat este recunoscuta de parti in cadrul contractului comercial.

         Potrivit legislatiei romanesti, armonizata cu Standardele  Internationale de Contabilitate, valoarea justa  reprezinta „suma la care poate fi tranzactionat un activ sau decontata o datorie, de buna voie, intre parti aflate in cunostinta de cauza, in cadrul unei tranzactii in care pretul este determinat obiectiv”.[16]

         Aceeasi sursa  considera „valoarea utila”  ( de utilizare) drept  „valoare actualizata a fluxurilor de numerar viitoare estimate si obtinute din utilizarea continua a unui activ si din cedarea acestuia la sfarsitul duratei utile de viata”.

             d. bunurile primite cu titlu de aport  se evalueaza la valoarea de aport, stabilita in urma evaluarii.



1.3.2 Evaluarea stocurilor de marfuri si ambalaje cu ocazia inventarierii

         Elementele de natura stocurilor se  evalueza la valoarea actuala (de utilitate), denumita valoare de inventar, stabilita in functie de utilitatea bunului, starea acestuia si pretul pietei. Valoarea de inventar a stocurilor si productiei in curs de executie se stabileste si in functie de destinatia bunurilor, dupa cum urmeaza:[17]

1.      Pentru stocurile destinate vanzarii (marfuri, produse finite,

semifabricate, unele materiale etc.) evaluarea se realizeaza la pretul de vanzare diminuat cu cheltuielile ocazionate de vanzare (transport, depozitare, cheltuieli in perioada de garantie);

2.      Semifabricatele si productia in curs de executie se evalueaza la

valoarea corespunzatoare elementelor materiale incorporate, la care se adauga costurile aferente fazelor de fabricatie parcurse;

3.      Materiile prime si materialele consumabile sunt utilizate, in

principal la desfasurarea activitatii de productie sau de prestari servicii a unitatii, fapt pentru care ar putea fi evaluate si la costul de reaprovizionare (inlocuire) estimat.

         Valoarea productiei in curs de executie se determina prin inventarierea productiei neterminate, utilizandu-se doua metode, si anume:

         Metoda directa  presupune determinarea productiei nefinite, obligatoriu prin inventariere[18], operatie care poate fi realizata pe stadii succesive de prelucrare sau pe piese si pe operatii.

         Metoda indirecta  consta in determinarea productiei  nefinite pe seama datelor oferite de contabilitate, motiv pentru care ea mai este cunoscuta si sub denumirea de metoda contabila[19]. Acesta consta in deducerea din totalul cehltuielilor efectuate pe parcursul perioadei a cheltuielilor aferente productiei finalizate.

         In momentul inventarierii se constata si elementele de activ lipsa sau degradate, cu miscare lenta sau fara miscare, care sunt evaluate la pretul de valorificare posibil de obtinut la o eventuala vanzare (imputare) a lor. Pentru stabilirea unui asemenea pret  ar putea fi avute in vedere :[20]

*       pretul pietei, in cazul stocurilor de materii prime, materiale si

marfuri;

*       valoarea de piata pentru participatii, titluri de credit, valori

mobiliare de plasament;

*       valoarea de utilitate (indicii statistici de modificare a preturilor),

in cazul imobilizarilor;

*       cursul de schimb valabil la data inventarierii pentru elementele

patrimoniale exprimate in devize.

         Daca valoarea  de inventar se determina prin referinta la pretul pietei se impune  ca din aceasta sa se deduca toate cheltuielile care ar mai trebui efectuate pentru a aduce elementul de bilant respectiv in faza de vanzare.



[1]  Dumitrean   E.,  Scortescu  Gh., Toma  C.,  Berheci I.,  Mardiros  D., Contabilitate financiara I,  vol I, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2002, p. 169.

[2]  Paraschivescu  D.M., Pavaloaia W., Modele de contabilitate si analiza financiara,  Editura Vantrop, Focsani, 1997, p. 148;

[3]  Horomnea E., Bazele contabilitatii concepte si aplicatii, Editura Sedcom Libris, Iasi,  2004, p. 207.

[4]  Barbacioru  V., s.a., Contabilitatea intreprinderii, Tipografia Universitatii din Craiova, 1998, p. 298,  Horomnea E., Bazele contabilitatii, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, p. 212.

[5]  Barbacioru V., Contabilitatea intreprinderii, Tipografia Universitatii din Craiova, 1998, p. 300, Culegere de acte normative,  Editura  Sedcom  Libris,  Iasi, 2004, p. 53

[6]   Ristea M.,  Cucu C.,  Lazarescu C.,  Contabilitatea intreprinderii, Editura  Margaritar, Bucuresti, 1997, p.  222

[7]   Barbacioru V., s.a., Op. cit., p. 300

[8]  Dumitrean E.,  Scortescu Gh., Toma C., Berheci I.,  Mardiros D., Contabilitate financiara I, vol.1, Editura  Sedcom Libris, Iasi, 2002, p. 169

[9]  Munteanu V., Contabilitatea financiara a intreprinderilor, vol. 2, Editura Lucman Serv, Bucuresti, 1999, p.132.

 Horomnea E., Bazele contabilitatii, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, p. 160.

[10]  Dumbrava P., Pop A., Contabilitatea de gestiune in comert si turism, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1995, p. 99.

[11]  Dumbrava P., Pop A., Op. cit., p. 101

[12] Tulvinschi M., Gestiunea, contabilitatea si controlul stocurilor, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, pp. 38-40.

[13] Pantea I.P., Contabilitatea financiara a agentilor economici din Romania, Editia a -II-a,  Editura  IntelCredo, Deva,  1995, p.139

[14] Dumitrean E., Scortescu Gh., Toma C., Berheci I., Mardiros D. N., Contabilitate financiara I, vol.I., Editura Sedcom Libris, Iasi, 2002, p. 174.

[15]  Pantea  I.P., Bodea Gh.,  Contabilitatea financiara actualizata la Standardele Europene, Editura IntelCredo, Deva, 2005, p.162.

[16] Horomnea E., Tabara N., Budugan D., Georgescu I., Betianu L., Bazele contabilitatii, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2005, p. 132.

[17] Staicu C., Contabilitate financiara armonizata cu Directivele Europene, Editura CECCAR, Bucuresti, 2002, p. 164.

[18] Budugan D., Contabilitate si control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2001, p.125.

[19] Budugan D., Op. cit, p.127

[20] Toma C., Conturile anuale si imaginea fidela in contabilitatea romaneasca, Editura Junimea, Iasi, 2001, pp. 122-123.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2160
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site