| CATEGORII DOCUMENTE |
| Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
| Transporturi | Turism | Zootehnie |
1. DIFERITE TIPURI DE STRUCTURI DE PIATA
Exista monopol atunci cand intr-o industrie exista o singura firma producatoare. Daca acea firma isi inlatura competitorii datorita costurilor de productie mai reduse, situatia se numeste 'monopol natural'. Nu toate monopolurile detin acest atribut. O alta sursa importanta de monopol este reprezentata de privilegiile exclusive garantate de guvern, ca in cazul francizelor acordate pentru servicii publice sau al patentelor legale. La cealalta extrema fata de monopol se afla numeroase cazuri de activitate economica mai 'competitiva'. De fapt, numarul firmelor dint-o ramura este semnificativ din punct de vedere economic doar ca indiciu pentru comportamentul adoptat de agentii economici pe piata. In cea mai mare parte a cazurilor, esential este comportamentul de price-taker : fiecare firma are un efect neglijabil asupra pretului si de aceea actioneaza ca si cum pretul ar fi o variabila independenta de deciziile pe care le iau in legatura cu propria productie. Exista insa cazuri (cum ar fi cel al cartelurilor) in care un numar mare de agenti economici actioneaza impreuna asemeni unui singur monopolist. Productia unui monopolist afecteaza cu siguranta nivelul pretului produsului: deoarece este de asteptat ca monopolistul sa cunoasca acest fapt, nu se poate pune problema unui comportament de price-taker. daca s-ar face o reprezentare geometrica, o firma competitiva se confrunta cu o curba a cererii orizontala, in timp ce, in cazul monopolistului, aceasta are o panta negativa.
Acolo unde exista cateva firme intr-o industrie, structura de piata este denumita oligopol, ceea ce inseamna in limba greaca 'competitie intre putini'. In cazurile de oligopol, deciziile fiecarei firme referitoare la propria productie afecteaza intr-o masura importanta caracteristicile cererii cu care se confrunta ceilalti competitori. Cand firmele sunt constiente de interactiunile dintre deciziile lor, este de asteptat un comportament mai degraba 'strategic' decat de price-taker.
O alta structura importanta de piata este concurenta monopolistica, care apare atunci cand diferite firme produc bunuri diferite care se concureaza totusi pe piata (de exemplu, diferite marci de pasta de dinti).
In continuare se vor analiza cazurile de monopol si de cartel de firme care actioneaza impreuna asemeni unui singur monopolist.
2.MONOPOLUL SI SCOPURILE NONPROFIT
S-ar putea afirma despre firmele monopoliste ca urmaresc cu obstinatie profitul (in comparatie cu firmele aflate in competitie. Dar argumentul opus - conform caruia monopolistii, protejati de amenintarea competitiei, sunt tentati sa dea o mai mare imporatanta scopurilor nonprofit - este mai des intalnit. In cazul competitiei reale, problema stringenta a supravietuirii pe piata nu permite agentilor economici sa dea o importanta prea mare acestor scopuri. Prin contrast, monopolistul poate avea libertatea de a alege. Printre aceste scopuri nonprofit pot fi amintite constructia de sedii impresionante in cazul managerilor ambitiosi sau asigurarea unui trai decent pentru cei mai comozi, sprijinirea institutiilor de caritate, acordarea de favoruri prietenilor si rudelor sau discriminarea grupurilor demografice nepopulare.
Totusi, afirmatia conform careia monopolistii sunt inclinati sa acorde o deosebita atentie acestor aspecte nu este general valabila. Proprietarii firmelor cu pozitie de monopol, ca si proprietarii oricaror altor firme, vor exercita o presiune puternica asupra managerilor pentru ca acestia sa maximizeze profitul. Monopolul este, de cele mai multe ori, organizat ca orice alta corporatie. Valoare actiunilor acestei corporatii depinde de profiturile prezente si viitoare. Daca monopolul are profituri mai mici decat ar putea avea, este de asteptat ca actionarii sa aiba obiectii, sa intenteze procese in justitie sau sa sprijine un alt grup managerial care sa ameninte cu preluarea conducerii firmei. Se poate afirma, fara teama de a gresi ca maximizarea profitului este si scopul monopolistilor.
3. MAXIMIZAREA PROFITULUI IN CAZUL
MONOPOLURILOR
3.1. SOLUTIA PRET - CANTITATE
Optimul
pret - cantitate pentru firmele monopoliste este prezentat in graficele de
mai jos. In primul grafic, solutia este prezentata avand la baza
functia costurilor totale C si functia veniturilor totale V.
In cel de-al doilea grafic, solutia este data in functie de valorile medii CM si VM si de valorile marginale Cmg si Vmg ale functiei de productie Q[1].
Segmentul de dreapta Profit (Π*) din primul grafic reprezinta profitul maximizat (diferenta dintre venituri si cheltuieli, la nivelul optim al productiei Q*). La acest nivel al productiei, curbele C si V se afla la cea mai mare distanta una fata de cealalta, pantele celor doua drepte fiind paralele(in punctele C* si V*).
De asemenea, in cel de-al doilea grafic, venitul marginal Vmg (reprezentand panta functiei venitului total) si costul marginal Cmg (reprezentand panta functiei costului total) se intersecteaza in acelasi punct Q*. Profitul maximizat Π* este reprezentat in cel de-al doilea grafic de patrulaterul hasurat, a carui baza este cantitatea optima Q* , iar diagonalele sunt egale P* - CM = VM - CM.
Diferentele dintre cazul pietei dominate de competitie si cazul pietei de monopol isi au originile in veniturile diferite. Graficele difera si ele: daca pentru piata concurentiala, graficul este o curba ascendenta ce porneste din origine, pentru monopol, pretul scade atunci cand productia creste. Din aceasta cauza, graficul lui V este o parabola concava.
Din punct de vedere geometric, Vmg este panta curbei V a venitului total. De-a lungul parabolei V din primul grafic, panta descreste continuu - ceea ce inseamna ca Vmg este descrescator. In partea graficului in care V are panta pozitiva, Vmg este pozitiv. Cand V atinge punctul de maxim, Vmg este egal cu 0, iar atunci cand V descreste, Vmg este negativ. Deoarece dreapta cererii D este identica cu cea a venitului mediu, VM este si el descrescator.
In cel de-al doilea grafic, VM se afla mereu sub Vmg, ceea ce probeaza afirmatia conform careia atunci cand valoarea medie a unui indicator scade, valoarea marginala a acestuia trebuie sa se afle sub cea medie.
Trebuie facuta distinctia intre pretul primit pentru
ultima unitate vanduta si venitul marginal Vmg . Cele
doua dreptunghiuri hasurate din graficul de mai jos arata
venitul castigat si venitul pierdut la cresterea cu o unitate a
productiei. Castigul este reprezentat de dreptunghiul cu laturile
egale cu P' si cu ΔQ = 1, dar acest pret este valabil
pentru toate unitatile vandute.
Acest efect este reprezentat de dreptunghiul cu laturile egale cu Q si
ΔP = P' - P'. venitul marginal este dat de diferenta dintre
primul si al doilea dreptunghi.
Asadar, exista elemente pozitive si elemente negative ce intra in componenta venitului marginal al unui monopolist. Elementul pozitiv este pretul P primit pentru ultima unitate (venitul castigat). Elementul negativ este reducerea de pret la toate celelalte unitati (venitul pierdut). Venitul marginal poate fi exprimat algebric astfel:
ΔP/ΔQ este panta curbei cererii. Deoarece aceasta panta este negativa, putem deduce ca cel de-al doilea termen al egalitatii este negativ. De asemenea, venitul marginal trebuie sa fie mai mic decat venitul mediu, VM s P.
Functiile de cost pentru o firma monopolista (C, CM si Cmg) sunt comparabile cu cele pentru o firma ce activeaza intr-un mediu concurential, cu singura diferenta ca o firma aflata in situatie de monopol va produce o cantitate mai mare de bunuri sau servicii .
Problema optimului monopolistului poate fi exprimata astfel:
Π maxim= V - C s P Q - C, (2)
in care trebuie sa tinem cont de faptul ca C si P sunt functii de productia Q. Conditia de optim (profit maxim sau pierdere minima) este egalitatea dintre venitul marginal si costul marginal. Din egalitatea de optim
dΠ/dQ = (dV/dQ) - (dC/dQ) = 0,
obtinem conditia de profit maxim pentru o firma aflata in situatie de monopol:
Cmg = Vmg = P + Q (ΔP/ΔQ) (3)
Pentru a avea profit maxim, este necesar ca graficul lui Cmg sa aiba o panta pozitiva atunci cand taie graficul lui Vmg . In situatia inversa, profitul este minim (sau pierderea este maxima) pentru acel nivel de productie. De asemenea, trebuie avut in vedere ca, pentru a putea obtine profit, veniturile totale ale oricarui tip de firma trebuie sa depaseasca pe termen scurt costurile variabile, iar pe termen lung pe cele totale.
Relatia de optim Cmg = Vmg este valabila pentru toate tipurile de firme. Deoarece pentru firmele ce activeaza in mediu concurential preturile sunt presupuse constante, in cazul lor ΔP/ΔQ este 0, iar Cmg = P.
Elasticitatea cererii este:
η = (ΔQ/Q) / (ΔP/P) s (ΔQ/ ΔP) * (P/Q) (4)
De cele mai multe ori, η are semn negativ. Pornind de la relatiile (1) si (4), se obtine o relatie importanta intre Vmg si η. Mai intai se imparte relatia (1) la P:
Vmg /P = 1 + (1/ η), unde 1/ η = (Q* ΔP) / (P* ΔQ), iar de aici obtinem relatia intre Vmg si elasticitate:
Vmg s P (1-1/η) sau Vmg s P*(1- 1/η) (5)
Modulul apare pentru a evidentia faptul ca Vmg este mai mic decat P.
Atunci cand cererea este elastica, (η este mai mare decat 1 - in marime absoluta), o scadere a pretului va determina o crestere a cheltuielilor realizate pentru cumpararea acelui bun, deci si a veniturilor firmei producatoare. Putem astfel afirma ca, atunci cand cererea este elastica, Vmg este pozitiv. Similar, atunci cand cererea este inelastica, Vmg este negativ. Deoarece costul marginal nu este niciodata negativ, conditia Cmg = Vmg ii va impune firmei monopoliste sa produca atunci cand cererea este elastica. Putem defini astfel o limita pentru producator: Cmg = Vmg = 0.
Putem astfel defini comportamentul monopolistului astfel: o firma aflata in situatie de monopol si care urmareste maximizarea profitului va alege o solutie pret - cantitate situata pe curba cererii in locul geometric al punctelor ce caracterizeaza cererea elastica.
Monopolistul se poate comporta ca un agent care activeaza in mediu competitional si poate fixa productia Q la nivelul la care Cmg = P. Dar, pentru a-si maximiza profitul, el o va stabili la nivelul la care Cmg = Vmg < P.
Fie o functie liniara a cererii P = A - B*Q. Putem scrie ecuatia venitului V = P*Q = A*Q - B*Q2. Derivand, se obtine ecuatia Vmg :
Vmg = A -2BQ. Pornind din acelasi punct de pe axa ordonatelor, graficul Vmg coboara de doua ori mai repede decat graficul VM (panta dreptei este -2B fata de -B. Asadar, graficul lui Vmg se afla la jumatatea distantei dintre axa verticala si curba cererii, daca cea din urma este liniara.
S-a aratat mai sus ca solutia optima pentru monopolist este atinsa atunci cand lηl > 1, unde η poate fi dedus ca fiind P/(Vmg - P). Daca monopolistul a fi respectat regula statuata pentru piata concurentiala (P=Cmg), η ar fi avut valori mai mici decat 1 (in valoare absoluta). De aici se poate deduce faptul ca o firma ce activeaza intr-un mediu concurential se poate afla in situatie de echilibru, chiar daca elasticitatea cererii este subunitara.
Deoarece echilibrul pentru monopolist se atinge daca Cmg = Vmg < P, iar pentru mediul concurential daca Cmg = P, se poate trage concluzia ca, in situatie de monopol, se ating niveluri mai mari de pret si productii mai reduse. O masura a fortei monopolului este diferenta dintre Vmg si pret ( P ). Din ecuatia (5) se poate observa ca diferenta dintre Vmg si P este cu atat mai mare cu cat valoarea lui η este mai mica (in marime absoluta). De aceea este mai la indemana sa se masoare forta monopolului prin raportul P/Vmg (sau P/Cmg). Cu cat acest raport este mai mare decat 1, cu atat puterea monopolului este mai mare. Deoarece Vmg = Cmg - conform ecuatiei (5) -, putem scrie ca:
= 
= 1 + 
(5a)
Daca elasticitatea este infinita, atunci raportul P/Vmg este egal cu 1 si nu exista ceea ce am denumit "putere de monopol".
Teoria expusa mai sus se aplica in foarte cazuri. De exemplu, la bursa din New York (New York Stock Exchange - NYSE), exista un formator de piata pentru fiecare titlu tranzactionat. Acesti formatori de piata cumpara si vand titlul respectiv, pentru a regla cererea si oferta existente la bursa. Castigul lui este determinat de diferenta dintre cursul de vanzare si cel de cumparare (bid - ask spread). Exista unh singur agent de bursa desemnat sa regleze raportul dintre cerere si oferta pentru fiecare titlu tranzactionat. Exista titluri, insa, pentru care NYSE nu are monopol in tranzactionare, acestea putand fi vandute si cumparate si pe / de pe alte piete. Spread -ul a fost mai mic sau cel mult egal cu media pentru acele titluri care sunt cotate si pe alte piete decat bursa newyorkeza[5]. Agentul de bursa al NYSE are monopolul asupra tranzactiilor cu un anumit titlu, dar competitorii (aflati pe alte piete) reduc acest avantaj.
Daca cererea pentru un anumit bun de consum este foarte elastica, monopolistul isi va vedea puterea diminuata (raportul P/Cmg ia o valoare mai redusa). Se cunoaste faptul ca elasticitatea este foarte mare pentru bunurile de lux si pentru cele substituibile. De aceea se poate aprecia ca puterea monopolistului creste atunci cand bunurile pe care el le vinde sunt bunuri de stricta necesitate sau bunuri pentru care nu exista substituenti directi.
In SUA, exista companii locale care furnizeaza comunitatilor servicii de necesitate publica sau care distribuie energia electrica si gazul metan. In unele regiuni, aceeasi companie distribuie si energia electrica si gazul metan pe o arie extrem de vasta. Ele pot fi considerate monopoluri locale si au o situatie mult mai buna decat ceilalti distribuitori. Dat fiind faptul ca electricitatea si gazul metan sunt bunuri substituibile pentru o gama larga de activitati, companiile care furnizeaza doar unul dintre cele doua produse se afla in situatia foarte delicata de a lua mereu in considerare pozitia concurentilor directi si posibilitatea de a-si diminua activitatea sau de a face concedieri atunci cand cresc tarifele practicate. Un studiu realizat in SUA arata ca firmele private care distribuie atat energie electrica, cat si gaze naturale castiga cu 6% mai mult decat cele care furnizeaza numai electricitate, in timp ce valoarea energiei distribuite este cu pana la 15% mai mica.
Pentru a reduce puterea companiilor furnizoare de servicii publice, activitatea lor este strict reglementata de agentii guvernamentale. Eficienta acestor masuri este limitata insa, dupa cum rezulta din cele expuse mai sus.
Aplicatie: autor contra editor
In activitatea de tiparire si vanzare a cartilor, dreptul de autor se concretizeaza, de cele mai multe ori, intr-un procent din valoarea vanzarilor. Deoarece si castigul editorului are aceeasi provenienta, s-ar putea afirma ca interesele celor doua categorii sunt comune.
De vreme ce exista un singur publicist pentru un anumit text original, putem spune ca ne aflam intr-o situatie de monopol.
Sa presupunem ca procentul primit
de autor este de 10% (prin urmare, editorului ii raman 90% din
incasari). S-a presupus ca impozitele si taxele aferente au fost
platite.
Graficul de mai sus evidentiaza
pozitionarea punctelor principale. R reprezinta curba venitului
total, Rp reprezinta curba venitului care-i revine editorului, iar Ra
reprezinta venitul autorului. Curba
C reprezinta curba costului. Editorul si-ar dori ca numarul de
volume publicate sa fie Q1, asfel incat panta graficului costului sa
fie aceeasi cu a venitului sau, in timp ce autorul si-ar dori un
numar de volume egal cu Q2. S1 reprezinta profitul maxim obtenabil de
catre publicist, iar S2, beneficiul maxim obtinut de scriitor,
deoarece el nu are nici un cost de productie.
In figura 8.4 este prezentata solutia de maximizare a profitului monopolului, in comparatie cu solutia specifica existentei concurentei. O industrie competitiva, careia ii este specifica curba ofertei S, va produce cand curbele cererii si ofertei se intersecteaza in (Qc, Pc). Acum, fara sa introducem nici o modificare in costul de productie, sa presupunem ca industria este monopolizata. Curba S, a ofertei specifice pietei concurentiale, devine curba costului marginal pentru firma unica. Monopolistul fixeaza CM = VM si produce Qm, vanzand la pretul Pm. (Trebuie remarcat faptul ca pretul nu este situat la nivelul punctului de intersectie intre CM si VM. Pretul Pm este determinat de nivelul curbei cererii corespunzator cantitatii Qm.)
Cel mai evident efect al monopolului este cresterea pretului de la Pc la Pm. Suprafata hasurata, care era parte a surplusului consumatorului in conditii de concurenta, este insusita de catre monopolist, ca surplus al producatorului. Are loc, astfel, un transfer de la consumator la monopolist. In plus, monopolul va aduce cu sine o pierdere de eficienta datorata reducerii volumului productiei si schimbului, masurata prin surplusul consumatorului si surplusul producatorului pentru acele unitati din bunul respectiv care nu mai sunt tranzactionate. Pierderea reprezentand surplusul consumatorului este corespunzatoare suprafetei triunghiulare punctate superior din fig. 8.4, iar pierderea reprezentand surplusul producatorului este triunghiul punctat inferior. Una peste alta, consumatorii pierd atat aria corespunzatoare dreptunghiului hasurat (transfer), cat si triunghiul de deasupra punctat (pierdere de eficienta). Monopolistul, pe de o parte, castiga aria dreptunghiulara hasurata, dar pierde, pe de alta parte, triunghiul punctat de dedesubt (pierdere de eficienta). Aducand totul la acelasi numitor, pierderea totala de eficienta este reprezentata de suprafata totala punctata in figura.
Productie
Qm Qc
inferioara punctata este pierderea analoga a surplusului producatorului, pentru care costul marginal ar fi fost mai mic decat Pc. pentru cantitatea Qc-Qm,
CONCLUZIE. In comparatie cu rezultatul in conditii de concurenta, monopolul presupune un transfer de la consumatori la furnizori. Exista, de asemenea, o pierdere de eficienta, care reprezinta suma reducerilor surplusului consumatorului si surplusului producatorului datorate scaderii volumului vanzarilor.
A.C. Harbenger a estimat dimensiunea pierderii de eficienta datorata monopolului in Statele Unite, pentru perioada 1924-1928. El a fost capabil sa realizeze aceasta doar facand cateva presupuneri indraznete, anume, ca costul marginal era constant pentru toate industriile si ca elasticitatea pretului in functie de cerere era egala cu -1 intotdeauna. Identificand industriile monopoliste pe baza mediei ridicate a ratei profitului raportat la active, el a obtinut o pierdere estimata surprinzator de mica: numai circa 0,1% din venitul national.
Rezultatele lui Harberger au fost criticate de G.J. Stigler, aducand in discutie cateva aspecte, printre care: (1) un monopolist rational va produce intotdeauna la un nivel la care elasticitatea este mai mare ca unu (cum am vazut mai inainte); (2) ratele profitului prezentate pentru monopolisti pot omite veniturile realizate de ei sub forma costurilor aparente, cum ar fi indemnizatiile pentru brevete sau salariile managerilor; si (3) pentru firmele de monopol, activele necorporale pot fi foarte ridicate, astfel incat sa se reduca profiturile prezentate, ca procent din active.
Alte studii ulterioare au examinat diferite seturi de date, confirmand, in diverse moduri, obiectiile lui Stigler. D.R. Kamerschen a studiat perioada 1956-1961 plecand de la presupuneri total opuse celor exprimate de Harberger. De exemplu, el a inclus indemnizatiile, cheltuielile in legatura activele necorporale si cheltuielile de publicitate in veniturile monopolurilor. El a estimat o elasticitate medie a cererii in jur de -2 - -3. Pe aceste baze, Kamerschen a concluzionat ca pierderea anuala datorata monopolului este de circa 6% din venitul national. Mai tarziu, D.A. Worcester, Jr. a studiat perioada 1965-1969, utilizand date mai mult de la nivelul firmelor, decat de la nivelul industriei, pentru o precizie mai mare. Tinand cont de obiectiile lui Stigler intr-o multime de feluri si folosind o elasticitate egala cu -2, el a obtinut totusi o pierdere datorata monopolului de aproximativ 0,5% din venitul national.
COMENTARIU. Dupa cum aceasta foarte scurta expunere sugereaza, avem de a face cu o controversa economica inca nerezolvata, implicand atat rezultate teoretice, cat si date statistice. Chiar daca estimarile jose se dovedesc corecte, ar fi gresit sa se considere automat ca activitatile antimonopoliste ale guvernului ar trebui intrerupte. Probabil pierderile reduse generate de monopoluri trebuie atribuite tocmai succesul acestui tip de activitati conduse de autoritatea publica.
Ar putea exista cateva pierderi de eficienta in plus, care nu au fost luate in considerare mai inainte: costul obtinerii si ce al mentinerii monopolului. (Acesta este un exemplu a ceea ce este denumit uneori "rent-seeking", problema discutata in capitolul 15.) De exemplu, daca profitul de monopol este de 500 $ pe zi, atunci monopolistul ar fi de acord sa cheltuiasca maxim 500 $ pe zi pentru a-si mentine pozitia de monopol. Grafic, in figura 8.4, se observa faptul ca monopolistul ar cheltui, daca ar fi necesar, orice suma mai mica decat valoarea castigului de monopol. Daca ar exista cativa aspiranti la pozitia de monopol, ar fi de asteptat ca ei, impreuna, sa cheltuiasca o suma aproximativ egala cu potentialul de castig al monopolului pentru a obtine acest privilegiu.
Gradul in care aceste costuri de a lupta pentru obtinerea pozitiei de monopol constituie pierderi de eficienta, depinde de modul in care competitia are loc. Sa presupunem ca privilegiul de monopol este pur si simplu scos la licitatie de guvern. Atunci, pierderile de eficienta aditionale ar putea fi neglijabile, avand in vedere ca o licitatie nu este un proces care implica mari consumuri de resurse. (Desigur, castigatorul licitatiei va trebui sa plateasca suma licitata, dar aceasta suma reprezinta un transfer catre guvern si nu o pierdere pentru societate.) Licentele pentru televiziune prin cablu sunt in general oferite in acest mod; administratiile locale ofera o licenta exclusiva companiei de televiziune prin cablu care face cea mai buna oferta. Oricum, in unele cazuri, lupta pentru obtinerea pozitiei de monopol este, ea insasi, costisitoare. Luptele dintre gangsteri, in stilul orasului Chicago incercau sa obtina monopolul asupra crimei - evident, intr-un mod distructiv, pentru toate partile implicate. Mai putin pitoreasca, absolut legala, dar aproape tot la fel de costisitoare este lupta in care premiul il acorda autoritatea guvernamentala, dupa bunul ei plac. Consiliul Federal pentru Comunicatii ofera canale de emisie TV, Oficiul pentru Licente ofera licente si asa mai departe. Aici procedurile presupun intocmirea de documentatii tipice extrem de elaborate, audieri care pentru avocati foarte bine platiti si consultanti presupun cazuri bine platite si, probabil, exista costuri importante si secrete legate de infrangerea tensiunilor politice sau de alta natura.
Aceste costuri de obtinere a drepturilor de monopol nu sunt foarte diferite de costurile implicate de obtinerea sau pastrarea oricarui tip de drepturi in societatea noastra. Dreptul la proprietate, dreptul la o judecata dreapta si orice drept "civil", cum ar fi libertatea cuvantului, care deseori pot fi castigate sau exercitate numai cui costuri considerabile.
8.D. REGLEMENTAREA MONOPOLULUI
Monopolul este, de obicei, considerat, dupa cum am vazut, ca ar conduce la ineficienta economica. In plus, profiturile excesive ale monopolului sunt privite de obicei ca nedrepte pentru consumatori. Politicile vis--vis de monopol variaza de la laissez faire sau toleranta, la o extrema, pana la respingerea totala, pe de alta parte. O alta posibilitate este punerea intreprinderilor de monopol in posesia statului, cum s-a facut in ultimul timp in Europa cu serviciile de cai ferate si de telefonie. Dar, problema pe care o vom discuta in continuare este reglementarea pretului de monopol si calitatea sau cantitatea serviciului, de catre o agentie guvernamentala. In Statele Unite, reglementarea este o practica standard pentru "utilitatile publice" in proprietate privata, care furnizeaza bunuri si servicii cum ar fi energia electrica, apa si benzina, telefonia si transporturile - uzual considerate ca si monopoluri naturale.
Filosofia standard a reglementarii monopolului tinteste sa limiteze monopolistul la un "profit normal". Profitul normal este presupus a fi adecvat, astfel incat sa atraga capitalul necesar si alte resurse in afacere, dar nu atat de mare incat sa implice exploatarea consumatorilor. Dupa cum s-a explicat in Capitolul 6, profitul normal, in sens contabil, corespunde unui profit economic zero. Si, dupa cum se vede, profitul economic zero caracterizeaza echilibrul pe termen lung in conditii de concurenta perfecta. Astfel, intr-un sens, reglementarile tintesc sa obtina rezultatele pe care le-ar fi adus cu sine concurenta, pe cat posibil.
Figura 8.5 descrie o firma de monopol cu un cost mediu si un cost marginal in crestere. Graficul repeta solutia de monopol (Qm si Pm) si solutia corespunzatoare situatiei de concurenta (Qi si Pi), ca mai inainte, si adauga solutia urmarita de reglementari, cu profit zero (Qz si Pz). Profitul economic zero este, bineinteles, echivalent cu fixarea unui pret si a unui profit asociat (determinat de-a lungul curbei cererii) astfel incat AC = AR. In situatia descrisa in figura, in timp ce solutia monopolului nereglementat are un productie prea scazuta si un pret prea ridicat, aici corectura generata de reglementare o depaseste pe cea concurentiala. Productia este prea ridicata si pretul prea mic.
FIGURA 8.5 REGLEMENTAREA MONOPOLULUI:
CRESTEREA COSTULUI. Solutia de reglementare, fixand pretul astfel incat
monopolistul sa obtina un profit economic zero, este
combinatia productie-profit Pz, Qz, unde curbele AC si AR se
intersecteaza. Daca aceasta are loc pe portiunea in care
costul mediu AC creste, productia reglementata Qz va fi
chiar mai mare decat productia corespunzatoare echilibrului
ian cazul concurentei, Qc. In comparatie cu solutia de
concurenta, dreptunghiul hasurat este un transfer de la
PRODUCATORI LA consumatori. Suprafata punctata ABC este o
pierdere de eficienta datorata excesului de productie.
A Pm
AC D s AR Q
Productie
Qm Qc Qz
O trasatura importanta a figurii 8.5 este aceea ca, in portiunea in care productia este mai mare decat Qc, costul marginal MC depaseste pretul de cerere (suma marginala consimtita de consumatori sa o plateasca). In aceasta portiune, costul producerii de unitati aditionale este mai mare decat valoarea ei la cumparatori. Firma foloseste resurse care ar fi mai valoroase daca ar fi folosite in alta parte. Grafic, cand productia creste de la Qc la Qz, costul implicat de unitatea aditionala este ABDE - suprafata de sub MC. Beneficiul pentru consumatori este numai ACDE - suprafata de sub MC. Beneficiul pentru consumatori este numai ACDE - suprafata de sub curba cererii. Astfel, suprafata punctata reprezinta o pierdere de eficienta neta in comparatie cu situatia ideala, de concurenta. (oricum, in comparatie cu monopolul nereglementat, monopolul reglementat produce prea mult si nu putem spune care este mai eficient.)
Oricum, argumentul uzual oferit pentru reglementare nu se aplica pentru situatia din figura 8.5, cu cresterea pe curba costului mediu. Sustinatorii reglementarii au avut in minte un tip special de "monopol natural, care este caracterizat de o curba a costului mediu AC care este in descrestere pe portiunea luata in considerare, ca in figura 8.6. Daca toate firmele ar avea aceasta functie de cost, atunci oricare ar fi capabila sa atinga un plus de productie fata de celelalte, ar fi capabile sa produca mai ieftin. Avantajul de cost creste pe masura ce creste diferenta de productie si, astfel, rezultatul va fi ca va supravietui, intr-un final, o singura firma.
in figura 8.6, in timp ce costul mediu AC scade de la un capat la altul, costul marginal MC se situeaza intotdeauna sub el (Propozitia 2.2a). Daca lucrurile se prezinta asa cum sunt evidentiate in grafic, solutia aleasa pentru reglementare, cand AC = AR (la o productie Qz si pret Pz) se afla intre solutia de monopol (productie Qm si pret Pz) si solutia corespunzatoare situatiei de concurenta (productie Qc si pret Pc). Astfel, in acest caz, solutia reglementata este, in mod cert, o ameliorare fata de monopolul nereglementat - se apropie mai mult de optim. Triunghiul punctat arata pierderea de eficienta ramasa inca, datorata faptului ca pana si nivelul productiei este inca prea mic.
In orice caz, exista aici un paradox. La nivelul Qc, productia reprezentand optimul de eficienta , se observa faptul ca MC = P si MC < AC. Astfel, costul mediu depaseste pretul, violand conditia de neintrerupere pe termen lung (firma va pierde bani). Nu pare a fi rezonabil sa fie privit ca un optim o situatie in care firma ar suferi o pierdere financiara. Raspunsul la acest paradox este acela ca, din punct de vedere al eficientei, ar fi mai bine ca firma sa produca cat mai mult, in ciuda pierderilor financiare. In principiu, pierderea ar putea fi acoperita de un "transfer" de fonduri catre firma care ar renunta la sumele reprezentand surplusul producatorului si surplusul consumatorului neafectate.
In sectiunea anterioara, am vazut ca un monopol natural nereglementat, cu o functie de cost mediu crescatoare (ca in figura 8.5) ar putea sa nu mareasca de fapt pretul presupus a maximiza profitul monopolului, evitand astfel sa atraga outsideri in activitatea respectiva. Aceeasi idee se mentine in cazul in care monopolul natural se datoreaza numai unei functii a costului mediu descrescatoare (ca in figura 8.6). Chiar si avand in vedere ca este intotdeauna mai ieftin sa se produca la scara mai mare decat la o scara mai mica, astfel incat o singura firma va supravietui in respectiva industrie, ar putea exista concurenta intre mai multe firme care urmaresc sa devina ofertant unic. Astfel de situatii sunt caracterizate mai degraba ca si "concurenta pentru un domeniu" decat ca si "concurenta intr-un domeniu" sau mai degraba ca si "piete disputate". Un recent exemplu interesant il reprezinta serviciile telefonice, in Statele Unite. In trecut, AT&T a avut privilegiul de monopol protejat, dar datorita unei schimbari in cadrul legal exista acum cativa competitori, actionand in beneficiul consumatorilor. Daca, in realitate, functia de cost mediu este descrescatoare, unul dintre competitori - cel mai probabil AT&T, pentru ca este acum cea mai mare - ar putea fi capabila sa ii elimine pe ceilalti. Dar amenintarea "concurentei pentru un domeniu" este mai probabil sa previna obtinerea de catre castigator de mari profituri de monopol.
S/Q FIGURA 8.6. Iata aici solutia
reglementata Pz, Qz la intersectia dintre curba AC si AR
(profit economic zero) apare pe portiunea in care costul mediu
descreste. In cazul acestei situatii de "monopol natural",
nivelul reglementat al productiei Qz, desi mai ridicat decat
nivelul productiei care maximizeaza profitul monopolului Qm, este
totusi mai redus decat productia Qc a eficientei in cazul
ideal, unde MC=P. In comparatie cu venitul eficient, aria
punctata reprezinta
pierderile surplusului consumatorului si surplusului
producatorului datorate productiei insuficiente.
Pm
Productie
Qm Qz Qc
Cu o curba AC crescatoare, solutia reglementata cu profit zero corecteaza solutia monopolului cu deficit de productie, dar merge prea departe - conducand la o un nivel al productiei prea mare in locul unuia prea reduse. Cu o curba AC descrescatoare, corectia este, din nou, in sensul bun, dar nu merge atat de departe. In orice caz, presupusa problema a subproductiei in cazul monopolului natural poate sa nu existe, in realitate. Presiunea celor care doresc sa patrunda in acest domeniu ar putea sa opreasca monopolistul sa maximizeze pretul.
Poate exista op alta problema in legatura cu reglementarea monopolului, care nu este vizibila in figurile 8.5 si 8.6. Firmele care sunt supuse reglementarii sunt relativ dezinteresate sa isi reduca costurile. In realitate, daca reglementarile ar urmari sa mentina cu exactitate conditia AC = P, firma nu ar fi deloc interesata sa isi reduca costurile. Orice crestere a costului de productie ar fi imediat reflectata in permiterea unor preturi mai ridicate, mentinand "profitul normal" al firmei. Faptul ca acest lucru ne se intampla intotdeauna se datoreaza unor intarzieri aparute in procesul de reglementare. Cand costurile cresc sau scad, trece un anumit timp pana cand comisiile abilitate iau masurile necesare pentru ajustarea preturilor. In plus, autoritatile de reglementare pot pedepsi o firma suspectata de a nu reusi sa controleze de loc nivelul costurilor. Deci, stimulentele pentru reducerea costurilor in cazul monopolurilor reglementate nu lipsesc cu desavarsire, dar sunt serios estompate.
8.E. Discriminarea prin pret
Pana acum am considerat ca monopolistul ofera tuturor clientilor produsul respectiv la un pret unic, la care ei sunt liberi sa achizitioneze orice cantitate doresc. Uneori, monopolistul poate adopta practici de fixare a pretului mai complexe, cunoscute sub denumirea de discriminare prin pret. Astfel, monopolistul este capabil sa divida piata (segmentarea pietei). Pentru fiecare cumparator, monopolistul ar putea fi capabil sa adopte preturi diferite, pentru cantitati cerute diferite (multi-part pricing). La limita, fiecarui consumator ii poate fi cerut un pret diferit pentru fiecare unitate pe care o cumpara din produsul respectiv; aceasta este cunoscuta sub denumirea de discriminare perfecta. (De remarcat ca in cazul concurentei perfecte nu poate exista discriminare prin pret. Nici un consumator nu va oferi mai mult pe un bun decat pretul determinat de piata si nici o firma nu va vinde pentru mai putin.)
8.E.1 Segmentarea pietei
Sa presupunem ca monopolistul imparte clientii in doua sau mai multe fractiuni distincte si adopta "ce pret permite piata" pentru fiecare. Fabricile japoneze de automobile au fost acuzate ca percep preturi mai mari pentru vanzarile lor in Japonia decat in exterior, avand in vedere faptul ca piata automobilelor este "mai concurentiala" in exterior decat piata japoneza, puternic protejata. Cele doua piete trebuie mentinute separate pentru ca acest procedeu sa functioneze. Daca automobilele costa 10.000 in Japonia si 7.000$ in Statele Unite si presupunand ca transportul naval costa mai putin de 3.000$, americanii ar putea pur si simplu sa reexporte automobilele in Japonia si sa le vanda cu 10.000$. Orice diferenta de pret peste costul transportului ar disparea in acest mod.
Noi am sugerat mai inainte ca vanzatorii ar adopta un pret mai scazut pe piata mai concurentiala. Mai exact, pretul va fi mai scazut pe segmentul cu o cerere mai elastica. (Dumpingul in exterior, ca in cazul masinilor japoneze, intervine pentru ca cererea este in general mai elastica pe pietele cu un grad mai ridicat de concurenta decat in cele caracterizate prin protectionism.) Sa ne imaginam ca un monopolist vinde pe doua piete. Sa notam cele doua preturi distincte cu P1 si P2 si Venitul marginal cu mr1 si mr2. Inainte de toate, firma va face ca mr1 = mr2. (Daca nu, firma ar putea sa-si mareasca profiturile transferand produse de pe piata cu un venit marginal mai mic si sa le vanda pe cea cu un venit marginal mai mare.) Mai departe, firma va face astfel incat costul marginal MC sa fie egal cu mr1 = mr2. Cu alte cuvinte, va opera acolo unde costul producerii unea sau a mai multor unitati suplimentare sa fie egal cu venitul castigat din vanzarea lor pe piata. Astfel:
Rezulta
ca daca, de exemplu, 
(cererea pe piata
1 este mai elastica), atunci P1 < P2. Astfel,
asa cum s-a precizat mai inainte, segmentului
cu o cerere mai elastica ii corespunde pretul mai scazut.
Figura 8.7
ofera o reprezentare grafica. Intersectia costului marginal al firmei MC cu 
in punctul W stabileste nivelul optim al productiei
totale Q = q1 + q2. Tragand o linie orizontala
prin W, se vor evidentia cantitatile optime pentru cele
doua piete distincte. Punctul de intersectie T ne ofera q1,
iar punctul de intersectie U ne
ofera q2. Preturile asociate P1 si P2
se gasesc de-a lungul curbelor respective ale cererii d1
si d2.
In afara de dumping, mai inainte prezentat, exista si alte exemple posibile de segmentare a pietei. Cinematografele si autobuzele pot oferi discounturi batranilor sau copiilor (segmentarea pietei dupa varsta). Pot exista, de asemenea, variatii de pret in functie de anotimp in statiunile turistice si de perioada din zi la restaurante sau alte localuri. (Aceste variatii de pret, in unele cazuri, se pot datora costurilor diferite de a servi tipuri diferite de clienti, astfel ca nu putem fi niciodata siguri ca exista circumstantele discriminarii prin pret de tipul monopolului.) Discounturile oferite de supermarketuri sunt un alt posibil exemplu, din vreme ce ele reprezinta un mod de a adopta preturi mai scazute persoanelor care doresc sa cumpere in cantitati mai mari.
FIGURA 8.7
Segmentarea pietei. Piata este divizata in
doua segmente, ale caror curbe independente de cerere sunt d1
si d2. Solutia de maximizare a profitului pentru firme
este sa produca atunci cand MC = mr1 = mr2.
Grafic, nivelul optim al productiei este la intersectia costului
marginal cu curba reprezentand suma pe orizontala curbelor veniturilor
marginale mr1 si mr2. Din aceasta
productie totala, cantitatea q1 (care egaleaza
ST) este vanduta pe primul sector la pretul P1, in
timp ce q2 (care egaleaza TW) este vanduta celui de-al
doilea sector la pretul P2.
S W
U mr1 MR Q
q1 q2 Q
Productie si
cantitatile vandute per segment de piata
8.E.2 Multi-Part Pricing
In timp ce segmentarea pietei implica adoptarea de preturi diferite pentru clienti diferiti, multi-part pricing-ul intervine atunci cand vanzatorul adopta preturi diferite fata de acelasi client. De exemplu, un pachet de 1 kg de detergent poate fi vandut pentru 1,00 in timp ce un pachet de 2 kg poate fi vandut pentru 1,50$.
Figura 8.8 prezinta curba cererii pentru un singur consumator. Sa presupunem ca fara discriminarea de pret, monopolistul ar fi adoptat pretul P* pentru toate unitatile vandute. Surplusul consumatorului Ar fi fost egal cu intreg triunghiul marcat. Totusi, monopolistul ar putea vinde la pretul P1 primele q1 unitati si, apoi, sa vanda q2 unitati aditionale la un pret mai redus P2 = P*. Monopolistul isi insuseste astfel o parte din surplusul consumatorului (dreptunghiul marcat din figura). Aria dreptunghiului reprezinta un transfer de la consumatori la monopolist.
Este nevoie, insa, de o precizare. Monopolistul nu este capabil sa faca acest lucru intotdeauna. Pretul initial ridicat ar reduce cererea pentru unitati suplimentare (datorat "efectului de venit al modificarii pretului"). Numai daca nu exista efect de venit (elasticitatea cererii in functie de venit este zero) curba cererii nu va fi afectata de acest procedeu. Multi-part pricing-ul nu este capabil sa captureze atat de mult venit suplimentar cum este aratat in figura 8.8.
O alta limitare provine din diferentele intre consumatori. La modul ideal, monopolistul ar trebui sa foloseasca cate o schema de multi-part pricing pentru fiecare cumparator. Dar aceasta este practic imposibil de aplicat in practica. Daca se foloseste aceeasi schema pentru toti consumatorii, unii ar fi incarcati prea mult, iar altii prea putin. Figura 8.9 ilustreaza aceasta posibilitate. La pretul initial P1, consumatorul cumpara q1 unitati, dar al doilea pret P2 este prea ridicat: consumatorul nu va cumpara nici un produs suplimentar. Astfel, pentru acest consumator, procedeul nu este operabil: de fapt, P1 a devenit un simplu pret.
FIGURA 8.8.
Two-part pricing Aici
P* este considerat a fi pretul la care monopolistul isi
maximizeaza profitul. Daca d este curba cererii pentru un
consumator obisnuit, monopolistul ar putea fixa un pret mai
ridicat pentru un bloc initial cantitativ B si P2 = P* in rest.
Aceasta permite monopolistului sa captureze portiunea din
surplusul consumatorului reprezentata de dreptunghiul hasurat in
figura.
P2=P*
q1 q2 Q
0 B q*
|
O alta dificultate practica este aceea ca multi-part pricing-ul implica costuri de tranzactionare ridicate pentru vanzator. Astfel, nu este intotdeauna evident ca monopolistul va castiga.
La prima vedere ar putea parea ca discriminarea prin acest procedeu este un fapt foarte comun. Electricitatea si apa, in mod normal, au preturi care variaza pe anumite blocuri de consum. Exista un pret initial mare pentru primul bloc consumat in orice perioada si un pret mai scazut in afara lui. Pot exista uneori patru sau cinci parti (blocuri) si, de asemenea, poate exista o segmentare a pietei pe diferite categorii de clienti. Tipografii si companiile de transport pentru mobila adopta, in mod curent, astfel de aranjamente. Oriunde intalnim discounturi legate de cantitati, pot exista suspiciuni de multi-part pricing.
S/Q FIGURA 8.9 In aceasta figura se
observa o schema de two-part pricing inadecvata pentru un
anumit consumator. Nu sunt realizate vanzari din cel de-al doilea
bloc, deci P1 devine un simplu pret de vanzare. P1
P2=P*
Q
B q* q1 Blocuri cantitative
Totusi, suspiciunile nu se adeveresc intotdeauna. Planul de preturi poate fi datorat nu discriminarii, ci costurilor implicate de servirea diferitor categorii de clienti. Astfel, ceea ce pare a fi o procedura de discriminare de tip multi-part pricing poate reprezenta in realitate un discount cantitativ justificat prin structura costurilor.
8.E.3 Discriminarea perfecta
La limita logica extrema reprezentata de discriminarea perfecta, monopolistul aplica cate o grila de preturi pentru fiecare consumator in parte, preturile modificandu-se pentru fiecare unitate succesiva achizitionata. Daca acest lucru ar fi fost posibil, monopolistul ar fi putut obtine de la consumator intreaga suma de bani pe acre el este dispus sa o plateasca, capturand, efectiv, tot surplusul consumatorului.
In figura 8.10 se observa o grila de preturi cu patru categorii, o extensie a celei cu doua categorii, reprezentate in figura 8.8. Ca si in analiza anterioara, facem presupunerea unui efect de venit zero (elasticitatea cererii in functie de venit este zero) pentru respectiva marfa. Astfel, cantitatile achizitionate la un pret mai scazut nu sunt afectate de cantitatile achizitionate anterior, la un pret mai ridicat. Dupa cum se poate vedea, acest procedeu transfera o mare parte din surplusul consumatorului, vanzatorului.
Cand acest procedeu este dus la limita, cu preturi diferite pentru fiecare unitate succesiva dintr-un produs, intreg surplusul consumatorului va fi transferat vanzatorului. Repetand acest proces cu fiecare consumator in parte, discriminarea perfecta absoarbe avantajul reciproc al comertului.
In ciuda aparentei de inechitate a acestui tip de distributie, un lucru remarcabil in legatura cu ea este faptul ca ea este eficienta - nu exista pierderi de eficienta, numai transferuri. Pentru ultima unitate achizitionata de un consumator, monopolistul ar adopta un pret egal cu costul marginal. De remarcat faptul ca in conditii de discriminare perfecta, ca si in conditii de concurenta perfecta, conditia MC = P este satisfacuta pentru ultima unitate vanduta.
FIGURA 8.10
Four-part pricing In
cazul reprezentat, acest procedeu lasa consumatorului numai o
mica parte din surplusul consumatorului (suprafetele
hasurate).
P2
d Q
0 q
|
Pentru a putea beneficia de avantajele descentralizarii ,multe societati si-au impartit activitatile in departamente ce functioneaza mai mult sau mai putin in regim de autonomie , ca centre de profit. Acestor centre de profit li se permite, in anumite limite , sa-si stabileasca singure pretul si sa ia propriile decizii in privinta desfacerilor. Mai mult de atat, directorii acestora sunt apreciati in functie de profiturile obtinute.
Sa presupunem ca un bun sau serviciu este schimbat intre doua centre de profit ale aceleiasi societati. In unul din aceste centre se produce cupru, iar in celalalt metalul se transforma in fire. Sau productia se poate face intr-un centru de profit iar marketingul produsului intr-un altul. Problema care se pune este la ce pret trebuie sa se efectueze tranzactia intre cele doua centre de profit, adica care este pretul pe care il plateste departamentul care fabrica firele pentru cuprul obtinut de la celalalt departament. Departamentul de aprovizionare va fi interesat, bineinteles sa stabileasca valoarea produsului intermediar la un nivel cat mai mare, in timp ce departamentul ce receptioneaza acest produs incearca obtinerea lui la un pret cat mai mic. In aceste conditii, se ridica cateva intrebari : "Care sunt criteriile ce stau la baza stabilirii acestor preturi interne in conditiile maximizarii profitului la nivelul intregii companii?" Ar trebui sa se permita departamentului ce receptioneaza produsul intermediar sa procure acest produs de la un furnizor din afara companiei?" Reprezinta profiturile departamentelor calculate pornind de la aceste preturi interne un criteriu util pentru a aprecia performantele managerilor?"
Sa presupunem ca firma ce are putere de monopol este pe piata produsului final. In ceea ce priveste piata produsului intermediar schimbat intre cele doua departamente, vor fi analizate in cele ce urmeaza trei cazuri:
Nu exista piata exterioara firmei pentru produsul intermediar
Exista o piata exterioara firmei cu concurenta perfecta pentru produsul intermediar
Exista o piata exterioara , iar firma detine monopolul si pe aceasta piata, ca si in cazul produsului final
1. Consideram departamentul de aprovizionare ca fiind centrul de profit "manufacturare", caruia ii corespunde un Cost Marginal de Manufacturare (cmm) iar departamentul producator de fire ca fiind centrul de profit " desfacere', caruia ii corespunde Costul Marginal de Desfacere (cmd). Intrucat nu exista piata pentru vanzarea cu ridicata pentru produsul intermediar, cele doua departamente vor trebui sa-si coordoneze iesirile.
Solutia ideala pentru firma in ansamblul ei este evidenta. Costul marginal corespunzator acesteia (CM), este reprezentat prin curba CM, ca suma a lui cmm si cmd (deoarece, prin definitie, CM = cmm + cmd). Productia ce maximizeaza profitul firmei (Q*), care, in acest caz, trebuie sa fie egala cu iesirile coordonate ale celor doua departamente qm* si qd*, va avea o asemenea marime incat CM = MR, unde Mr este venitul marginal pe piata produsului final. Pretul P* al produsului final se afla, desigur, pe curba cererii.
Cunoscand solutia ideala, ce putem spune despre stabilirea corecta a pretului intern? Raspunsul este : pretul intern p* trebuie stabilit la un nivel egal cu nivelul cmm, in conditiile in care iesirile Q*=qm*. In acest caz, asa cum reiese din grafic, departamentul de aprovizionare va produce qm , caci acesta e nivelul la care cmm= p*.
Dar in ceea ce priveste decizia departamentului de receptie ? Costul sau marginal (CM|) este definit ca suma pe verticala intre p* si cmd (CM| = p* +cmd). Stabilind MC|=MR, departamentul de desfacere va determina in mod corect si iesirile qd* si totodata pretul produsului final corespunzator (P*).
Ramane insa problema cine stabileste pretul intern p*. O solutie ar fi un arbitru neutru, din cadrul firmei, sau un consultant din afara firmei. Ceea ce este important este ca decizia sa nu fie lasata nici la discretia departamentului de aprovizionare, nici a celui de receptie. Motivul e acela ca departamentul de aprovizionare poate sa-si mareasca profitul actionand ca un monopolist pe seama consumatorilor sai interni si astfel va dori sa stabileasca pretul intern la un nivel prea mare; departamentul de receptie ar fi la randul sau in postura de monopsonist si astfel ar fixa pretul intern la un nivel prea scazut. Intr-adevar, in timp ce firma doreste sa-si foloseasca puterea pe care i-o confera pozitia de monopol pentru a limita iesirile si astfel sa exploateze consumatorul din afara firmei, nu va accepta ca propriile departamente sa se exploateze unele pe altele.
Aceasta prima situatie este prezentata in graficul urmator:
In cazul al doilea ne confruntam cu o piata cu concurenta perfecta (cu un pret al pietei dat p**) pentru produsul intermediar. Daca departamentele de aprovizionare si desfacere pot sa opereze pe aceata piata, iesirile lor (qm si qd ) nu vor mai fi in mod necesar egale. Departamentul de aprovizionare poate sa acopere necesarul intern al firmei si sa-i mai ramana totusi o cantitate de produse intermediare pe care sa o vanda pe piata. De asemenea, de cealalta parte, departamentul de receptie poate folosi piata pentru a suplimenta aprovizionarea interna.
In aceste conditii, pretul intern p* nu poate fi diferit de pretul exterior p**, caci altfel ori un departament ori celalalt ar refuza sa efectueze tranzactii cu partenerul sau intern. In cazul ilustrat in figura urmatoare, qm*>qd*, ceea ce inseamna ca departamentul de manufacturare poate oferi produse pe piata exterioara chiar si dupa ce a acoperit nevoile interne. Se poate de asemenea intampla ca qd*>qm*, ceea ce inseamna ca departamentul de desfacere este capabil sa achizitioneze atat intreaga productie interna a departamentului de manufacturare, cat si alte produse de pe piata exterioara.
Asa cum se vede din graficul de mai sus , pretul intern p* trebuie sa fie egal cu p** ,altfel celalalt departament nu va accepta tranzactia interna.
Concluzia e aceea ca pretul intern p* ar trebui stabilit la nivelul mmc, care este mai mic decat pretul extern p**.
Cel de-al treilea si ultim caz este si cel mai interesant dar si cel mai dificil. Presupunem ca firma detine o pozitie de monopol atat pe piata produsului intermediar cat si pe piata produsului final. De exemplu firma poate beneficia de o pozitie de monopol pe piata mondiala a produselor manufacturate, productia sa aprovizionand distribuitori straini independenti in timp ce, in interiorul tarii , continua sa detina monopolul pe piata produsului finit. Acum, iesirile departamentului de manufacturare qm vor fi in mod necesar mai mari decat iesirile departamentului de desfacere. Intrebarea este: trebuie departamentul de manufacturare, care are o pozitie de monopol pe piata exterioara si care si-a fixat un pret p** pe aceasta piata, sa ceara acelasi pret si partenerilor sai interni ? Sau, formuland altfel, trebuie firma, ca intreg, sa asigure produsul intermediar in conditii mai favorabile consumatorilor interni (adica, trebuie sa stabileasca un p*< p**)?
Din punctul de vedere al departamentului de manufacturare , un segment de piata il reprezinta cererea exterioara pentru produsul intermediar (cantitatea qe ) iar un altul e reprezentat de cererea interna (cantitatea qd), unde qm = qd + qe.
Cantitatea distribuita
CARTELURILE
Cartelul = grup de firme ce se formeaza cu scopul de a restrictiona iesirile si de a mari preturile , rezultand un comportament similar firmelor de monopol.
Fiecare firma din cadrul unui cartel este de acord sa produca mai putin decat ar fi produs in conditiile unei piete cu concurenta libera, obtinand astfel o crestere a pretului si castiguri importante pentru toti membrii cartelului.
Cartelurile au insa un "calcai al lui Ahile". Oricat de convenabil ar fi pentru cartel, ca grup, aceste acorduri necesita din partea firmelor ce-l compun, anumite ajustari. Sa consideram o firma ce face parte dintr-un cartel si care, in conditii normale de piata, ar fi fost competitiva. Graficul de mai jos ilustreaza o astfel de situatie. La un pret P0 pe care l-ar fi practicat pe o piata competitiva, d0 este obisnuita curba a cererii, asa cum este ea vazuta de firma competitiva. Presupunand ca este indeplinita conditia continuitatii activitatii, firma va produce iesirile q0, in conditiile in care costul marginal MC = P0. Cum rolul cartelului e acela de a mari pretul, ar trebui ca nivelul iesirilor Q sa scada intr-un fel sau altul ( de exemplu prin stabilirea de cote procentuale de productie pentru fiecare firma componenta a cartelului). Sa presupunem ca firmei respective ii este stabilita o cota de productie q1 , iar cartelul reuseste sa creasca pretul la un nivel P1 . Iata cum incurajarea pentru ajustare este evidenta. Noua curba a cererii, asa cum este ea vazuta de firma ( o foarte mica parte din curba cererii la nivel de industrie) este d1 - orizontala, exact la fel ca si curba cererii inainte de cartelizare. Aceasta inseamna ca , impunandu-se o cantitate infinitezimal mai mica, orice firma individuala poate produce atat de mult cat vrea, preluand vanzarile altora. Chiar si la vechiul pret competitiv P0 , firma si-ar fi dorit sa produca q0, adica mai mult decat cantitatea prevazuta q1 . (Bineinteles, cantitatea impusa de cartel trebuie sa fie mai mica decat cantitatea pe care ar fi produs-o firmele-altfel nu s-ar putea obtine o majorare de pret). Din momentul in care cartelul a marit pretul , incurajarea de ajustare este mult mai mare. La pretul P1 , firma si-ar dori sa vanda cantitatea q2 din grafic. Cresterea potentiala a profitului pentru firma care a acceptat ajustarea, presupunand ca toate celelalte firme respecta acordul cartelului, este reprezentata de suprafata hasurata din grafic.
CONCLUZIE : Cartelurile pot creste preturile numai daca reduc nivelul iesirilor firmelor componente. Dar la preturi mai mari, firmele membre sunt motivate sa produca mai mult decat nivelul cotei impuse de acord. Cu cat cartelul este mai profitabil, cu atat mai mult sunt atrase firmele sa realizeze ajustarile.
De aceea, cartelurile trebuie sa limiteze tendintele de ajustare.
In anumite tari europene, legea poate considera acordul de cartel drept un contract perfect legal. Alte legislatii adopta o pozitie neutra: acordul de cartel nu este ilegal dar statul nu impune respectarea sa .
EXEMPLUL 8.5
Respectand legile federale, unii producatori agricoli pot incheia acorduri prin care sa limiteze oferta si sa-si stabileasca anumite cote de piata . Daca doua treimi din producatori (ca numar sau ca volum) voteaza pentru un astfel de acord, Secretarul Agricultorilor este autorizat sa aplice aceste reglementari asupra tuturor producatorilor.
Cantitatile produse in afara cotelor stabilite, sunt folosite in programe speciale ale guvernului, cum ar fi cantinele elevilor sau sunt pur si simplu distruse. De fapt, cartelul (ce reprezinta cultivatorii in ansamblul lor) cumpara excesul de productie pentru a limita oferta si a creste pretul pe piata primara. Oricum, aceasta inseamna ca fiecare producator individual este incurajat sa produca din ce in ce mai mult. In plus, pe masura ce preturile cresc , producatorii altor comunitati tind sa inlocuiasca produsul cartelului. In consecinta ne-am astepta ca o parte din produsul cartelizat sa dispara de pe piata primara. Acest trend este ilustrat in tabelul urmator:
|
PRODUCTIA |
MEDIE 1960-1964 |
MEDIA 1965-1968 |
|
Struguri | ||
|
Lamai | ||
|
Migdale | ||
|
Arahide | ||
|
Alune | ||
|
Bame |
Unele dintre acordurile ce duc la formarea cartelurilor sunt, asa cum am vazut, incurajate sau chiar promovate de unele departamente guvernamentale. In ceea ce priveste activitatile anti-cartel ale altor componente ale guvernului, nu este intotdeauna clar in ce masura acestea sunt corect formulate sau sunt aplicabile.
Divizia antitrust din cadrul Departamentului de Justitie american are raspunderea de a aduce in fata justitiei acele carteluri care sunt angajate in actiuni ilegale de fixare a pretului. Daca aceste masuri sunt efective, dezvaluirea conspiratiilor in materie de preturi si acuzarea membrilor cartelurilor respective ar trebui sa conduca la o scadere a preturilor. Tabelul prezinta cazul a 13 carteluri la datele carora s-a putut avea acces si cum s-a modificat media preturilor dupa ce s-au dat condamnarile.
|
INDUSTRIA |
MEDIA CELOR 3 LUNI ANTERIARE |
LUNA INCETARII ACTIVITATII |
MEDIA CELOR 3 LUNI URMATOARE |
|
Inainte de 1976 | |||
|
Placi de ghips | |||
|
Abrazive | |||
|
Zahar | |||
|
Carton ondulat | |||
|
Potasiu | |||
|
Saci din hartie | |||
|
Dupa 1976 | |||
|
Sarme | |||
|
Mucava | |||
|
Electrice | |||
|
Produse din titaniu | |||
|
Fierbatoare | |||
|
1Tevi de otel | |||
|
Deseuri |
Tabelul arata ca, in cele mai multe cazuri, condamnarile au avut efecte foarte mici sau chiar nu au avut efect deloc asupra preturilor.
Pentru existenta acestui fenomen am putea da doua explicatii :
1) Chiar si acolo unde un acord de fixare a preturilor exista , se poate ca preturile sa nu fi fost de fapt mai mari decat nivelul normal, competitional al preturilor.
2) Se poate ca penalizarile sa nu fi fost suficient de severe pentru a forta un astfel de comportament.
Desigur, cea mai faimoasa istorie legata de carteluri ramane cea a OPEC-ului .
OPEC-ul
Inainte de infiintarea OPEC-ului, companiile internationale de petrol ( si in primul rand cele sapte sau opt companii mari precum Royal Duch Shell si Standard Oil din New Jersey) erau foarte des acuzate ca actioneaza precum un cartel. Daca scopul lor era acela de a mentine preturile la un nivel ridicat, acesta nu a fost indeplinit caci abia dupa aparitia OPEC-ului s-a vazut ce inseamna fixarea unor preturi la un nivel ridicat. De fapt, tocmai politica acestor mari companii de a reduce pretul petrolului, a dus la formarea OPEC-ului in 1960 (Departamentul de Stat al Statelor Unite, adoptand cea mai putin inteligenta politica aplicata vreodata, a incurajat aparitia OPEC-ului).
Putem spune ca istoria OPEC-ului s-a desfasurat in cinci faze:
FAZA 1 (1960-1973)
Natiunile OPEC, cerand companiilor de petrol private sa-si reduca productia , preveneau scaderea preturilor. In cea mai mare parte a acestei perioade , pretul petrolului arab era de 1.8 $ pe baril , si a crescut pana la 2.59 pana in 1973. Tot in aceasta perioada statele exportatoare si-au intarit influenta asupra pretului si productiei prin exproprierea concesiunilor petroliere (companiile private din tarile OPEC au primit doar ceea ce reprezinta cheltuielile de extractie si cele de marketing)
FAZA 2 (1973-1978)
Solidare cu Egiptul si Siria care ataca Israelul la sfarsitul anului 1973, tarile arabe, dominante in OPEC, au redus iesirile de petrol, transformatu-le intr-o arma economica. Consecinta a fost ca pretul a crescut foarte mult . Pana pe 1 ianuarie 1974, pretul a crescut de mai mult de patru ori, pana la 11.65$ pe baril. Aceasta spune multe despre naivitatea vesticilor ce s-au lasat convinsi de Sahul Iranului, Regele Arabiei Saudite si alte personalitati din lumea petrolului ca cresterea pretului nu este cauzata de presiunea OPEC, ci de uneltirile micilor companii private. Acestea primeau de fapt, in urma concesionarii catre OPEC, cu doar foarte putin peste cei 0.6 $ pe baril pe care ii castigau inainte.
Problema cu care se confrunta, de fapt, OPEC este aceea a mentinerii productiei de petrol la un nivel redus, in ciuda tendintei opuse manifestate de tarile membre. Fiecare natiune exportatoare in parte poate castiga din cresterea productiei, atat timp cat celelalte o mentin constanta. De fapt, intre 1974 si 1978, majoritatea tarilor nu numai ca nu isi reduceau productia, dimpotriva, produceau in cantitati enorme. Cartelul a fost viabil deoarece cativa dintre producatorii majori, respectiv Arabia Saudita si Kuweit, au fost de acord sa pastreze productia la niveluri scazute. Cu toate acestea, puterea OPEC scadea din ce in ce mai mult. In timp ce pretul oficial a crescut de la 11.65 USD pe baril la inceputul anului 1974 la 13.00 USD cinci ani mai tarziu (aceasta reprezentand o crestere de 12%), dolarul american s-a depreciat cu aproape 38% in aceeasi perioada. In concluzie, pana la 1 ianuarie 1979, pretul real al titeiului exportat de OPEC scazuse substantial sub maximul anterior.
FAZA 3 (1979-1982)
Revoltele din Iran au paralizat productia acolo si au permis OPEC sa inceapa o noua etapa de crestere a preturilor. Chiar si dupa ce noul guvern a preluat puterea, exporturile iraniene au ramas la un nivel drastic scazut fata de cel anterior. Pretul oficial OPEC a crescut in cele din urma la 34 USD pe baril la sfarsitul anului 1981. In momentul culminant, anumiti furnizori OPEC cereau si primeau chiar cu 5 USD peste pretul oficial. Totusi, mai ales catre sfarsitul perioadei, mentinerea acestor preturi ridicate necesita reduceri tot mai mari ale productiei de catre exportatorii majori OPEC, in special de catre Arabia Saudita.
Printre elementele negative aparute din punctul de vedere al OPEC se numara:
Elasticitatea cererii: elasticitatea cererii s-a dovedit a fi mai ridicata pe termen lung decat pe termen scurt. Pretul in continua crestere a determinat tarile importatoare sa utilizeze petrolul intr-un mod mai economic si sa se indrepte catre alti combustibili.
Noii veniti: preturile ridicate au incurajat tari ne-membre OPEC cum ar fi Marea Britanie si Mexic sa dezvolte si sa extinda capacitatile lor de extractie a petrolului.
Efectul combinat al scaderii cererii si al cresterii productiei din afara OPEC a dus la:
FAZA 4 ( de la inceputul anului 1982)
In aceasta faza, OPEC a incercat sa mentina pretul ridicat practicat si sa faca fata saturatiei pietei cu petrol creata inevitabil. Singura cale posibila de urmat pentru OPEC a fost de a reduce productia si mai mult. Aceasta a scazut de la 32 milioane barili pe zi (bgd) in 1979 la mai putin de jumatate la inceputul anului 1983. In cadrul OPEC, reducerea drastica a productiei a avut repercusiuni mai ales asupra producatorului major, Arabia Saudita, care a trebuit sa diminueze exportul de la un maxim de 10.2 bgd la mai putin de 4 bgd. Chiar si in aceste conditii, pretul nominal de 34 USD fixat pe baril a scazut in termeni reali; dolarul american s-a depreciat cu aproape 5% intre octombrie 1981 si martie 1983. Inclinandu-se in fata realitatii economice, in martie 1983, OPEC a trebuit in cele din urma sa reduca pretul la 29 USD pe baril.
FAZA 5 (de la sfarsitul anului 1985)
Arabia Saudita a reusit in cele din urma sa depaseasca pericolul de lunga durata cu care se confrunta, si anume de a fi nevoita sa extinda productia catre vanzarea cu amanuntul datorita esecului celorlalte tari membre de a tine pasul cu piata. Aceasta a insemnat ca sauditii au abandonat rolul pe care il detinusera in cadrul OPEC, acela de stabilizator al pretului. In noiembrie 1985 pretul petrolului era de 30 USD pe baril; pana in februarie scazuse pana la 15 USD. In august, pretul ajunsese la 10 USD. In acel moment, membrii OPEC au fost de acord sa adopte o strategie de limitare a productiei si astfel, aceasta a scazut de la 20 milioane barili pe zi la mai putin de 15 milioane. Pretul petrolului, dupa ce a urcat la 17 USD, s-a stabilizat la nivelul lunii octombrie, si anume 14 USD. Totusi exista dubii in ceea ce priveste capacitatea OPEC de a-si mentine eficienta, chiar asa redusa, ca un cartel.
De obicei, Q este folosit pentru a sugera productia globala a unei ramuri. In cazul monopolului, ca singur agent prezent pe piata, Q reprezinta si productia proprie.
Aceasta ecuatie este valabila numai daca venitul marginal este limita raportului ΔV/ΔQ, atunci cand au loc schimbari mici in cantitate.
De asemenea, trebuie spus ca producatorii care activeaza in mediu concurential sunt in pozitie de price-taker cel putin in ceea ce priveste preturile factorilor, ceea ce inseamna ca functia de cost a firmei nu are ca variabila pretul factorilor, aceasta aparand ca o variabila a functiei ofertei, pentru care se manifesta ca o dezeconomie externa. Dar producatorul monopolist reprezinta o intreaga industrie, ceea ce inseamna ca pretul factorilor devine o componenta interna a functiei de cost. Deoarece o crestere in productie pe piata de monopol duce la o crestere a pretului factorilor, efectul acestuia va fi o variatie mai mare a costurilor in comparatie cu variatia productiei.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1903
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
