Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





Gradinita

DEZVOLTAREA COGNITIVA

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Conceptul de obiectiv educational
Dezvoltarea copilului: Notiuni de baza - Cum sa devi un parinte mai bun
PROIECT DIDACTIC Clasa : a X-a Limba si literatura romana - Nuvela istorica „Alexandru Lapusneanul” de Costache Negruzzi
PROCESUL DE INVATAMANT: CONCEPT SI PRACTICA
SUBIECTE DE TIPUL AL II-LEA PENTRU BACALAUREAT
Metode manageriale
Orientarea scolara si profesionala. Consilierea psihipedagogica scolara
CONCEPTUL DE INTEGRARE
Tipologia curriculara
Delimitari conceptuale. Modele si forme de organizare a instruirii

Dezvoltarea cognitiva

a) Perspectiva clasica: substadiile senzorio-motorii – J. Piaget



Substadiul

Instrumente si modalitati de actiune

Permanenta obiectului: etapele principale

Bibliografie: J. Piaget, Nasterea inteligentei la copil, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1973(1937)

Bibliografie: J. Piaget, Construirea realului la copil, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica, 1976(1937)

1

0-1     luna

sbs. exersarii reflexelor/al exercitiului reflex

·         reflexul, oricat  de bine ar fi instalat ca mecanism fiziologic ereditar si oricat de fixat ar parea in automatismul sau, are totusi nevoie de exersare pentru a se adapta; el este susceptibil de acomodare.

·         Acomodarea inseamna deja o premisa in favoarea pozitiei active si selective a copilului

·         Fiecare nou episod reflex depinde de experienta acumulata in actul anterior si il determina pe cel care urmeaza (de aici diferenta fata de mecanismele artefacte, repetitive!) Þ AICI INCEPE PSIHOLOGIA! - considera Piaget

Ex.1: Lauret 0,0(0) - 0,0(12) reflexul suptului; pp. 33-34

·         Inexistenta problematicii permanentei obiectelor.

2

1-4 luni

sbs. reactiei circulare primare*/al primelor adaptari dobandite (R.C.P.)

* R.C. – termen introdus de J.M. Baldwin pentru a desemna conduitele auto-telice (telos=scop)

·         Caracteristica generala a R.C. este repetarea comportamentelor placute la care copilul a ajuns intamplator; RC – comportamente autogenerative.

·         Specificul R.C.P. este dat de focalizarea activitatii asupra propriului corp (miscari ale membrelor, capului, limbii etc.), in timp ce efectele se rasfrang si in raporturile copilului cu mediul (mai prompt in reactii, mai eficient in actiune).

·         Activitatile de tip R.C.P., numite si asimilari functionale, exista in sine: 'a privi pentru a privi', 'a apuca pentru a apuca', si nu pentru a obtine un rezultat ('a privi pentru a vedea', ' a apuca pentru a trage').

·         Diferenta scop-mijloc nu apare inca.

·         Placerea este de tip functional, nu finalitatea actiunii o 'hraneste', ci chiar desfasurarea actiunii.

Ex.2: Lauret, 0,1(3) - 0,1(24) jocul cu limba, p. 59

·         nici o conduita speciala de cautare – expresiva sau gestual-motorie – a obiectului disparut chiar de sub ochii sai, desi copilul poate urmari cu privirea miscarea acestuia sau poate ramane cu ochii fixati in zona disparitiei obiectului

ß

·         nonprezenta º nonexistenta

Ex.1: Jacqueline inca de la 0; 2 (27) isi urmareste mama cu ochii si, in momentul in care ea dispare din campul vizual, continua sa priveasca in aceeasi directie, pana ce mama reapare.


3

4-8 luni

sbs. reactiilor circulare secundare (R.C.S.)/al procedeelor destinate prelungirii 'spectacolelor' interesante

Observatii:

§         1-2-3: sunt substadii preintentionale

§         4-5-6: sunt substadii ale intentionalitatii

·         R.C.S. sunt si ele conduite autogenerative, doar ca interesul trece dincolo de propriul corp, orientandu-se spre producerea si reproducerea unor efecte interesante descoperite intamplator.

·         Placerea se sustine acum si pe noutatea efectului actiunii si chiar a actiunii, si nu doar pe repetarea acesteia.

·         Apare un salt calitativ de la asimilarea functionala la asimilarea obiectului (de la 'a privi pentru a privi' la 'a privi pentru a vedea').

·         Marcheaza debutul propriu-zis al satisfactiei de natura psihica, care o depaseste pe cea biologica (nu mai gangureste ca sa se auda, o face si pentru a provoca un raspuns din partea mediului).

·         Este un prim semn al diferentierii practice intre finalitate si mijlocul actiunii. Aceasta constituie premisa necesara pentru o achizitie importanta a substadiului urmator: intentionalitatea (conditie, la randul sau, pentru judecarea unui act ca inteligent!).

·         Semnificatia psihologica profunda a diferentierii scop-mijloc consta in schimbarea sensului actiunii copilului. In loc sa mai fie orientata si determinata de trecut (repetarea care producea placere) ea se orienteaza spre viitor, spre mediul exterior ca furnizor de surprize si noi combinatii.

Ex.3: Lauret 0,3(29) - 0,4(6) cutitasul, p. 179

·         Inceputurile permanentei obiectului manifestata prin:

§mirare la disparitia obiectului (comportament  expresiv) si

§capacitatea de a cauta si gasi obiectele partial ascunse (comportament motor, cu ghidaj perceptiv)

§dar, incapacitatea de a initia si gasi obiectele total ascunse.

ß

·         nonprezenta ¹ nonexistenta doar intr-un caz special: al prezentei indicelui perceptiv.

·         explicatia consta in absenta imaginii mintale evocatoare.

Ex.2: La 0; 8 (5) Jacqueline lasa sa cada intamplator papagalul in partea stanga a leaganului si de data aceasta il cauta cu ochii, ascultand zgomotul. Papagalul a cazut intre pernita si peretele leaganului, si Jaqueline incearca sa-l apuce. Cautand insa sa-l atinga, ea il infunda pana nu‑l mai vede deloc. Totusi, auzind granulele care fac zgomot in interiorul papagalului, ea loveste cu pernita care il ascunde si reproduce sunetul. Copilului nu-i vine insa in gand sa caute sub pernita.


4

8-12 luni

sbs. coordonarii schemelor s-m. primare si aplicarea lor la situatii noi

·         Daca in substadiul anterior, intentionalitatea era in stare latenta, incipienta, conduitele acestui stadiu o presupun cu necesitate.

·         Aceste conduite apar in urma coordonarii a doua scheme s.m. anterioare intr-un singur act. Pentru aceasta este necesar ca sa fie vizat, din start, un scop, inaccesibil direct printr-o singura schema primara.

·         Actiunea nu se mai sprijina acum pe simpla repetare, ci va subsuma unei scheme generale directoare, scheme tranzitorii care, doar reunite, pot conduce la obtinerea de rezultate interesante si placute.

·         Obiectul actiunii devine total dominant, mijlocul (actiunea propriu-zisa) nemaiprezentand interes.

·         Caracteristicile unei coordonari s.m.:

a)       intentia precede actul,

b)       cautarea unui mijloc bun pentru scopul urmarit;

c)       aplicarea unei solutii care reuneste scheme anterioare, folosite pana acum independent insa.

·         La situatii noi, solutii noi prin coordonare s.m.

Ex.4: Jacqueline, 0,10(30) - papusa, p. 235

·         O noua faza in cristalizarea permanentei obiectului caracterizata prin:

§Cautarea activa a obiectului disparut, dar

§Fara a putea tine cont de succesiunea deplasarilor acestuia, chiar daca ele se produc la vedere.

ß

§Obiectul este cautat mereu, chiar si dupa esecuri repetate in locul primei sale disparitii, in ciuda faptului ca au fost vazute traiectoriile de miscare ale obiectului.

§Conduita de tipul erorii: A – non B*

P.O. este doar relativa, fiind strans legata de localizarea spatiala a obiectului. Indicele perceptiv ce tinea de obiect a fost substituit de cel al pozitiei obiectului fata de contextul situatiei.



ß

nonprezenta ¹ nonexistenta doar in alt caz special: cel al respectarii localizarii primei disparitii.

Ex.3: La 0; 10 (26) Lucienne sta asezata. Pun un creion intre genunchii ei in A, sub o cuvertura. Ea o ridica si ia creionul. Pun apoi creionul in B, sub aceeasi cuvertura, dar la stanga ei. Lucienne priveste ceea ce fac, ramane cu privirea catva timp la locul B, dupa ce obiectul a disparut, apoi cauta in A.

* La acest tip de problema, raspunsul pacientilor care au suferit o leziune a cortexului frontal este acelasi. Acest fapt sugereaza ca reactiile copiilor se datoreaza imaturitatii zonei corticale frontale la aceasta varsta.


5

12-18 luni

sbs. reactiei circulare tertiare/al descoperirii de situatii si mijloace noi prin experimentare activa.

- etapa 'experimentelor pentru a vedea …'

·         Este primul stadiu in care vechile scheme pot fi imbunatatite, pentru a putea face fata situatiei, sau pentru a experimenta (ex. degetele si barbia).

·         Curiozitatea apare ca mobil al actiunii si satisfacerea ei este o sursa de placere.

·         Noutatea si explorarea ei prin demers 'experimental' activ este nota de specificitate a etapei.

·         Principala forma de rezolvare a situatiilor noi este incercarea si eroarea. Rezultatul este: solutii noi prin imbunatatirea vechilor coordonari s.m.

·         Perioada in care se sistematizeaza o serie de conduite speciale care au debutat in substadiul anterior: conduita suportului (8-9 luni); conduita sforii (10-11 luni) si  a batului (dupa 11 luni). Acestea sunt expresii pure ale descoperirii prin cautare activa, ale inteligentei practice, prediscursive.

Ex.5: Jacqueline, 1,2(8), cutiuta, p. 283

·         Penultima etapa in cristalizarea P.O. caracterizata de:

§Gasirea obiectului disparut chiar si in conditiile unor traiectorii succesive multiple (disparitia erorii:

A – non B)

§Dar, incapacitatea de a descoperi obiectul in cazul nevizualizarii traiectoriilor. Copilul il cauta in locul ultimei disparitii (si nu al primei – ca in stadiul anterior)

ß

nonprezenta ¹ nonexistenta in cazul special al indicelui perceptiv al traiectoriei.

Ex.4: La 1; 0 (16) Lucienne priveste lantul meu de ceas, pe care il pun in mana mea: ea desface mana si ia lantul. Reiau jocul, dar, dupa ce mi-am inchis palma, il pun jos langa copil (Lucienne este asezata), si-mi acopar  palma inchisa cu o cuvertura. Scot mana inchisa si-o prezint Luciennei, care a privit totul cu cea mai mare atentie. Lucienne imi desface mana, nu gaseste nimic, priveste in jurul ei, dar nu ridica cuvertura.

6

18-24 luni

sbs. Combinarii mintale a schemelor s.m./al inventiei mintale/al einsight-ului (iluminarii).

·         Inceputurile reprezentarii ca proces psihic faciliteaza deliberarea interioara asupra solutiei, prefigurarea acesteia inaintea actiunii. Suportul combinarii mintale este actul imitativ.

Ex.6: Lucienne 1, 4(0) lantisorul, p. 351-352

·         Instalarea permanentei obiectului relevata de capacitatea copilului de a gasi obiectele ascunse si in absenta vizualizarii traiectoriei acestuia.

nonprezenta ¹ nonexistenta, fara conditii restrictive,  ceea ce este simptomul instalarii reprezentarii ca proces psihic.

Ex. 5: Jacqueline la 1; 7 (23) sta asezata in fata a trei obiecte-ecran, A, B si C, aliniate la distante egale (o bereta, o batista si jachetica ei). Ascund un creionas in mana mea si spun: 'cucu, creionul!' Ii prezint mana cu palma inchisa, repetand: 'cucu, creionul!', palma o pun sub A, apoi sub B, apoi sub C (lasand creionul sub C); in fiecare etapa ii prezint din nou mana inchisa repetand 'cucu, creionul!'. Atunci Jacqueline cauta creionul direct in C, il gaseste si rade.

Observatii:

a)       Atat la nivelul instrumentului (conduite instrumentale) cat si in achizitionarea permanentei obiectului pot exista: forme pure (cele din exemplele citate), forme mixte (doua stadii invecinate) si forme reziduale.

b)       Conduitele reziduale presupun revenirea, in totalitate, la o forma de exprimare depasita deja (2-3 substadii) si atipica pentru substadiul in care se afla, in acel moment, copilul. Una dinte cauze este complexitatea situatiei de rezolvat.

c)        Conduitele mixte si cele reziduale indica faptul ca aparitia unei noi achizitii nu le elimina pe cele anterioare, ci doar le substituie ca frecventa. In situatii dificile regresul la formele primare poate fi un simptom securizant, chiar daca ineficient cognitiv sau praxiologic.

(de revazut exemplele de pornire)


b) Dezvoltarea senzorio-motorie. Noi cercetari

Analiza clasica a lui J. Piaget asupra dezvoltarii senzorio-motorii este in esenta o tentativa de a identifica maniera in care, din necesitati adaptative si pe baza unor experiente cotidiene, copilul ia in stapanire universul fizic.

Cele sase substadii urmarite, in fapt, etape in raportarea copilului la spatiu, timp, cauzalitate, existenta sunt dovada construirii treptate a primei reprezentari despre lume a copilului. Reamintim ca este vorba de o reprezentare practica, probata in si prin actiune.

Pe linia deschisa de cercetarile sale si sub impactul rafinarii si sofisticarii tehnicilor experimentale, investigarea dezvoltarii cognitive la aceasta varsta continua sa produca noi date interesante. Fata de modelul clasic, schimbarea de esenta survenita la nivelul operationalizarii variabilelor a permis coborarea varstei subiectilor. Daca Piaget a utilizat montaje experimentale care monitorizau raspunsul motor al copilului la diferite situatii problema, operationalizarea contemporana se axeaza pe analiza captarii si retinerii atentiei copilului de catre diversele situatii problema. Operationalizari ale acestei variabile sub forma inregistrarii activitatii oculare, a parametrilor fiziologici – puls, ritm cardiac, trasee electroencefalografice si electromiografice –, a timpului de reactie sau de prelucrare a unui stimul etc. au dat castig de cauza tezei precocitatii unora dintre capacitatile identificate de psihologul elvetian. Astfel, despovarata de tributul platit ritmului maturizarii motorii, cercetarea contemporana a dezvoltarii cognitive timpurii ne propune o schimbare de paradigma: de la bebelusul geometru[1] la bebelusul einsteinian.

Argumentele de tip experimental se refera la capacitatea de a percepe precoce: a) relatiile dintre elementele unei serii de obiecte (experimentul nr. 1), dintre obiecte (experimentul nr. 2a) sau proprietatile lor (experimentul nr. 2b) si b) caracteristici si legi fizice: materialitatea (experimentul nr. 3 si nr. 4), integralitatea (experimentul nr. 5), permanenta (experimentul nr. 6).

Experimentul nr. 1

Subiecti de 3-4 luni au fost habituati la o serie de figuri geometrice (figura nr. 1a). In faza de testare li s-a prezentat aceeasi serie dar cu inversarea unui raport intre figura mare si cea mica (figura nr. 1b). Daca pentru perechea de cercuri si cea de patrate timpul de fixare a corelat cu ultima valoare a timpului de habituare, in cazul triunghiurilor acesta a crescut semnificativ.

Aceleasi rezultate au fost obtinute si in cazul utilizarii unei serii sonore (figura nr. 1c si d).

Figura nr. 1

Experimentele nr. 2

 a) Subiecti in varsta de 5 luni au fost habituati in faza primara la miscarea unor iepurasi de plus, de marimi diferite, care dispareau dupa un ecran (figura nr. 2a). In etapa de testare (figura nr. 2b) li s-au prezentat doua situatii. Una posibila – iepurasul  mic trecea prin spatele cartonului decupat fara a fi vazut – si una imposibila – iepurasul mare „reusea” aceeasi performanta. Reactia copiilor a fost pe masura. In situatia concordanta cu raportul de marime dintre cele doua obiecte, timpul de habituare si cel de fixare au corelat, in timp ce situatia neconcordanta le-a captat semnificativ mai mult atentia (Baillargeon, Graber,1987). Aceasta capacitate se supune legii decalajului. Abia dupa 7 luni si jumatate copiii vor manifesta reactia de fixare accentuata in cazul in care iepurasul mare dispare intr-o cutie mai mica, iar la 12 luni cand este acoperit cu o cutie mai mica. Deci, tipul pozitionarii – dupa, in, sub – pune in evidenta o performanta decalata (Baillargeon, 2002).

Figura nr. 2

b) Tentativa de a vedea daca este posibila si o pozitionare precoce corecta fata de marimea obiectelor, dar in baza transferului intermodal,  a condus la rezultate pozitive (Bahrick, 1988). Utilizandu-se o stimulare vizuala ca cea din figura nr. 3 – doua maini agita doua tuburi de plastic in care sunt fie bilute (A), fie o singura bila (B) –, subiectii, copii cu varste de 3 luni, au ales corect obiectul ghidandu-se dupa zgomotul lor diferit. Rezultatul a fost interpretat in sensul existentei unei perceptii corelate a proprietatilor unui obiect chiar in absenta unui antrenament prealabil in acest sens.

    

Figura nr. 3     

  TEMA

Imaginati-va si descrieti fazele acestui ultim experiment in doua variante: • daca s-ar fi utilizat tehnica fixari sau • cea a habituarii. Asemanari, deosebiri.

Experimentul nr. 3

  Subiecti cu varste de 4 luni au fost pusi in fata unui montaj realizat cu ajutorul a doua obiecte: un cub colorat si o plansa. Autorii (Spelke, Baillargeon, 1985) au creat o manipulare experimentala cu doua variante: a) situatie posibila (planseta ecraneaza treptat cubul, prin ridicare si aplecare peste el, intr-o miscare de 1200, dupa  care revine la pozitia initiala – figura nr. 4a) si b) situatie imposibila (planseta executa aceleasi miscari pana la pozitiile a 3a – a 6a ale seriei. Aici intervine „minunea”: planseta isi continua aplecarea (si ridicarea) intr-o (dintr-o) rotatie de 1800 ca si cum cubul ar fi disparut (figura nr. 4b).

Figura nr. 4

Monitorizarea timpului de fixare a fiecarei pozitii din cele 16 prezentate a aratat o crestere semnificativa pentru cele imposibile. Rezultatul a fost interpretat in sensul perceperii precoce a imposibilitatii dematerializarii, a faptului ca substantialitatea si corporalitatea unui obiect sunt vazute ca o piedica in calea altuia.

Experimentul nr. 4

Incurajati de rezultatele obtinute, echipa Elisabethei Spelke a coborat varsta aleasa pentru reverificarea capacitatii de a percepe substantialitatea obiectelor. Intr-un experiment din 1991, unor copii cu varste de 2‑3 luni li s-au prezentat urmatoarele situatii: • In faza de habituare, o minge intra dupa un ecran. La coborarea ecranului copilul putea constata ca mingea fusese oprita de un perete despartitor (figura nr. 5a). Dupa sase repetitii s-a constatat o scadere semnificativa a timpului de fixare: de la 45” la 15”. • In faza de testare, copiilor li se prezentau doua situatii: una posibila, concordanta cu cea cunoscuta (figura nr. 5b) si una imposibila si discordanta cu cea de habituare (figura nr. 5c).  

Legenda               proba concordanta;             proba nonconcordanta

Figura nr. 5

  TEMA

Urmariti rezultatele (figura nr. 5d) si: a) precizati semnificatia lor; b) ce credeti, in baza datelor obtinute de autoare, avem posibilitatea de a ne da seama daca reactia la testul neconcordant a fost determinata de noutatea situatiei sau de imposibilitatea ei? Ce variante experimentale ne-ar putea oferi informatii suplimentare si lamuri?




Experimentul nr. 5

Nu doar perceperea substantialitatii obiectelor a trezit interesul echipei lui E. Spelke. Intr-o cercetare din 1983, un lot de copii de 4 luni si jumatate au fost subiectii unui experiment care era menit sa verifice capacitatea precoce de percepere a unitatii si integralitatii obiectelor. In faza de habituare (figura nr. 6a), o bara oblica era miscata in spatele unui carton dreptunghiular. In faza de testare, erau prezentate doua situatii: • bara in integralitatea ei (figura nr. 6b) si • doar extremitatile percepute in situatia initiala (figura 6c). Spre care dintre ele credeti ca s-au indreptat preferintele copiilor? De ce? Este de precizat faptul ca in absenta miscarii din cele trei situatii-stimul (a,b,c) rezultatele sunt mai putin semnificative. De altfel, este de observat ca in toate experimentele de la nr. 2 la nr. 6, elementul cinetic este prezent.

Figura nr. 6

Experimentele nr. 6

Sa ne reamintim ca in anii ’70 Bower a venit cu o perspectiva ineista in interpretarea transmodalitatii ochi-mana. Aceasta pozitionare opusa constructivismului lui Piaget se regaseste si in experimentele lui dedicate cercetarii permanentei obiectului. Doua dintre ele (1979), avand ca subiecti copii in varsta de 5 luni, sunt prezentate in figura nr. 7. Operationalizarea variabilei vizate a fost dubla: a) anticiparea traiectoriei unui obiect in miscare si b) reactia la mentinerea/schimbarea culorii unui obiect. Astfel, monitorizand miscarea globilor oculari in timpul urmaririi  intrarii si iesirii unui obiect de dupa un ecran, s-au obtinut timpi de fixare diferiti intre situatia unei traiectorii posibile (a1) si cea imposibila (a2). Aceleasi rezultate si in cazul mentinerii culorii obiectului (b1), fata de situatia schimbarii ei (b2). Fixarea semnificativ mai indelungata a situatiilor discordante a fost interpretata de Bower in sensul unei raportari precoce la permanenta obiectelor. Acestea nu numai ca nu au incetat sa existe o data cu imposibilitatea de a le vedea, ci au facut obiectul anticiparilor perceptive ale copilului.

Figura nr. 7

Evident ca astfel de rezultate pot stimula o intrebare pe care am mai intalnit-o: cine are dreptate, Piaget sau Bower?

Fata de transmodalitatea ochi-mana unde „impacarea” explicativa a oferit-o A. Streri, in cazul permanentei obiectului se mizeaza pe viitor si pe acumularea de noi date. In stadiul actual al cercetarii, se apreciaza ca aceasta capacitate este o achizitie multifazica si polimorfa, care are ca premise maturizarea neurologica (reamintiti-va eroarea A – non B), dar si invatarea stimulata de incercarile si erorile furnizate de manipularea obiectelor. Diferenta dintre cei doi autori nu impune transarea adevarului in favoarea unuia sau altuia. Ea poate sa se datoreze, foarte plauzibil, manierei diferite de operationalizare a permanentei obiectului. Recurgand la cautarea motorie a obiectului de catre copil, Piaget a identificat o fateta a permanentei obiectului, in timp ce Bower, prin operationalizarea perceptiva promovata, s-a apropiat mai mult de practicile experimentale contemporane. Se poate admite ca in exprimarea acestei capacitati exista un decalaj intre planul motor si cel perceptiv, in favoarea celui din urma. Faptul de a activa o reprezentare primara asupra informatiilor percepute si capacitatea de a o utiliza  in actiuni sunt lucruri separate si decalate. Altfel spus, chiar daca putem identifica, in jurul varstei de 4 luni, dovezi perceptive precoce ale permanentei obiectului, , totusi, acestea nu-i permit copilului  sa descopere obiectele ascunse in maniera lui Piaget. Cazul permanentei obiectului este un foarte bun exemplu al spiralei dezvoltarii ontogenetice in care un principiu de baza este decalajul vertical: o capacitate precoce se reia cu fiecare noua etapa de maturizare. Astfel, formula primara in care tratamentul senzorial precoce al informatiei vizuale respecta legea permanentei obiectului, are de asteptat sfarsitul etapei senzorio-motorii pentru a se regasi in actiunile copilului si inca o etapa pentru a fi prezenta in planul judecatii lui sub forma conservarii invariantilor. Iata-ne din nou in fata concluziei GFOO!! Faptul nu a scapat practicii diagnostice. Probele clasice de diagnostic cu itemi psihomotorii (Gesell, Bayley, Denwer etc.) tind sa fie completate cu probe bazate pe procesul de habituare. Primele, desi satisfacatoare din punct de vedere diagnostic, raman restante la capitolul prognostic (corelatii intre diagnosticul pus la varsta de 1 an si cel de la 4 ani de 0,20-0,30). In cazul probelor de habituare un diagnostic pus la varsta de 4 luni a copilului poate oferi corelatii de 0,45-0,50 cu cel din etape ulterioare ale dezvoltarii.

Aflata in plin proces de constructie, paradigma „bebelusul einsteinian” ne ofera primele concluzii: • fara a fi negat, modelul piagetian al dezvoltarii senzorio-motorii admite completari si corectii; • cunoasterea de tip perceptiv, dominanta in aceasta etapa, este ghidata de anumite structurari innascute. Aceasta face ca anumite proprietati fizice ale obiectelor sa i se impuna copilului ca fiind imanente. Aceste structuri nu mai pot fi interpretate ca fiind derivate in totalitate din experienta propriilor actiuni; • insa, aceste capacitati cognitive se manifesta conditionat; • factorul determinant care le activeaza este miscarea obiectelor-stimul. Aceasta proprietate intervine chiar inaintea formei, marimii, culorii etc. in categorizarea de tip perceptiv. O alta serie de conditii tin de starea subiectilor si facilitarea manifestarii capacitatilor lui prin montaje experimentale speciale. Aceasta explica de ce bebelusii „einsteinieni” sunt prezenti semnificativ in laboratoarele psihologilor si rar in casele parintilor lor, chiar daca este vorba de aceeasi copii. Apare aici un bun exemplu al diferentei dintre potentialitati si performante. Ceea ce face ca ele sa coreleze sunt conditiile de activare si exprimare. Intelegem de ce, in aceasta etapa, mai mult decat in alte stadii ale dezvoltarii, „copilul din laborator” poate fi altfel decat „copilul de acasa”.

  TEMA

Ganditi ultima fraza prin consecintele educative pe care le genereaza.

  TEMA

Utilizand cele opt imagini prezentate, identificati variabila cercetata si natura rezultatelor obtinute cu subiecti in varsta de 3 luni. Cum s-ar putea continua si varia experimentul pentru a stabili daca reactia de raspuns a copiilor este provocata de noutatea sau de imposibilitatea situatiei stimul?

Etape de familiarizare

      

Etapa de testare

                           Evenimente posibile                                                           Evenimente imposibile

         

III. Aspecte ale dezvoltarii afective timpurii

a) Domeniul dezvoltarii afective, extrem de important pentru intreaga devenire a copilului, este, inca, in comparatie cu rezultatele din cercetarea dezvoltarii sale cognitive, o provocare. Ramanerea in urma se datoreaza si faptului ca planul emotional a fost considerat mult timp ca element parazit al functionarii cognitive. Ca fenomen extrem de individualizat, afectivitatea scapa investigarii prin metodelor curente ale psihologiei. Prioritatea si ponderea revin psihanalizei, desi, noile mijloace si tehnici de experimentare incep sa se faca simtite si aici.

Americanul Caroll Izard a pus la punct o metodologie combinata (film, juriu expert) in tentativa de a descifra debutul expresivitatii umane. Cercetarile sale (1980, 1982, 1991),  au ca precursori pe Ch. Darwin (Expresia emotiilor la om si animale, 1877) si J. Watson (sa ne reamintim ca, in 1917, el demonstreaza experimental ca pe baza celor trei emotii primare – placere, furie, frica – pot sa se realizeze extrapolari conditionate: ex. teama de soarece).

Concret, echipa lui C. Izard a filmat bebelusi cu varste intre  0 si 12 luni in diferite situatii de viata: in timpul jocului cu parintii, la cabinetul medical – in timpul consultului sau al tratamentului medical (injectii) – in fata unui strain etc. Judecarea mimicii copiilor si desemnarea semnificatiei a ceea ce ea exprima a revenit unui juriu expert care nu cunostea contextul din care proveneau cadrele filmate. Tabelul ce urmeaza rezuma calendarul expresivitatii infantile asa cum a fost el stabilit prin aplicarea acestei metodologii.

Nr. crt.

Expresia dominanta

Varsta

1

Interes

La nastere

2

Zambet neonatal

(semizambet spontan fara o cauza aparenta)

3

Tresarire

4

Neplacere (distres) la durere

5

Dezgust (la gusturi si mirosuri neplacute)

6

Zambet social

(nediscriminativ, fata de orice persoana, voce sau substitut uman)

4-6 saptamani /

2-8 saptamani

7

Manie

3-4 luni

8

Surpriza

9

Intristare, mahnire

10

Zambet social diferentiat (pentru cei “ai casei”)

5-6 luni

11

Frica

5-7 luni

12

Rusine, timiditate, intelegere (Aha!)

6-8 luni

13

Sfidare, dispret

12 luni

14

Vinovatie

Observatii:

1. Evident ca este discutabil daca ceea ce traiesc copiii la varstele mentionate este ceea ce in mod curent se denumeste prin conceptul respectiv. Experienta personala si socializarea isi vor spune cu siguranta cuvantul in imbogatirea continutului acestor trairi.

2. Exista cu siguranta o programare interna care face ca anumite stari afective sa le preceada pe altele, chiar daca stimulul este acelasi. Spre pilda, la nastere, reactia la injectie este predominant de durere (accentuat pasiva, se cere ajutor), in timp ce la 4 luni dominanta este mania (pozitionare reactiv-activa).

3. Din punct de vedere neurologic regiunea frontala dreapta este mai activa in cazul starilor afective pozitive, iar cea stanga pentru cele negative, fapt ce poate fi diagnosticat tomografic inca de la 10 luni. Precocitatea acestui diagnostic sugereaza posibilitatea ca bazele acestei organizari neurologice sa existe inca de la nastere (Fox & Davidson, 1984). Un argument in favoarea acestei idei este fenomenul raspunsului empatic al nou-nascutului. Martin si Clark (1982) au evidentiat experimental ceea ce practica celor din maternitati semnalase deja. Nou-nascutii cu varste foarte mici (18 ore) plang instantaneu la plansul altor nou-nascuti, audiat in direct sau inregistrat. Ei nu plang (ceea ce presupune diferentiere) la auzul propriului plans inregistrat, la tipetele plangarete ale unui cimpanzeu sau la plansul unor copii mai mari.

b) Perspective clasice: R. Spitz, J. Bowlby. Pentru cercetarea ontogenezei afective, contributiile celor doi autori sunt de neomis. R. Spitz a ilustrat curentul psihanalitic, urmarind dezvoltarea afectiva atat in conditii normale cat si unele forme particulare ce apar in conditii speciale (separare sau abandon). Unul dintre contextele care i-au atras atentia este descris in caseta finala. In ceea ce priveste dezvoltarea fireasca a afectivitatii, perspectiva sa se axeaza pe interpretarea semnificatiei a 3 comportamente infantile: ▪ surasul social; ▪ angoasa de la 8 luni; ▪ negatia (primul nu).

Aceste trei conduite sunt denumite de Spitz organizatori[2] si au statutul de puncte de la care traseul dezvoltarii afective intra intr-o alta etapa, ireversibila. In baza acestor trei evenimente cruciale, Spitz propune urmatoarea stadialitate a cristalizarii relatiei afective (relatiei obiectuale):

·         0-2 luni: stadiul anobiectual, de nediferentiere afectiva intre subiect si exterior, intre sine si mediu; intre subiectul si obiectul afectiv.

·         2-6 luni: stadiul obiectului precursor, marcat de aparitia primului organizator, surasul social, adresat oricarei fiinte umane sau unui substitut al acesteia; elementul fundamental pe care il reprezinta acest suras social este trecerea de la prioritatile pur biologice (reclama satisfacerea instinctiva a cerintelor organismului ceea ce se realizeaza, ca mecanism, prin diminuarea tensiunii) la orientarea spre dimensiunea exterioara a existentei, cu o dominanta perceptiva; socialul ocupa o pozitie predilecta in acest univers exterior pe care copilul il descopera si de care se ataseaza; raportarea la altul este o premisa a diferentierii subiectului si obiectului afectiv.



·         6-10 luni: stadiul obiectului predilect. Este marcat de alegerea din  universul social unui obiect reper, care focalizeaza investitia afectiva a copilului; acesta este un obiect afectiv total, ceea ce se exprima prin tratamentul special de care are parte: manifestarea  unei bucurii mai mari decat pentru ale obiecte sociale, reactie de ingrijorare la separare, nevoia de a fi impreuna; de regula, mama este obiectul predilect. Cercetari contemporane indica urmatoarele proportii pentru obiectul predilect: 65% - mama; 5% bunicii, tatal; 30% - mama si o alta persoana simultan. In aceasta etapa apare cel de-al doilea organizator care indica instalarea unui nou traseu al afectivitatii: angoasa de la 8 luni[3]. Este o reactie de la neplacere pana la anxietate la despartirea, chiar momentana, de obiectul predilect. Se manifesta pe continuumului retinere-teama bine structurata fata de persoanele necunoscute.

Instalarea acestei reactii, dupa Spitz, se leaga de frica de separare pe care o poate trai copilul in raport cu obiectul atasamentului sau.  Deoarece acest tip de legatura predilecta nu apare anterior, nici angoasa nu se manifesta mai devreme.

  TEMA

Daca ati fi J. Piaget ce explicatie alternativa ati da acestui fenomen, bazandu-va pe permanenta obiectului?

·         stadiul relatiilor sociale diferentiate poate apare dupa a 12-a luna si se structureaza pe tot parcursul celui de al 2-lea an. Organizatorul este acum primul nu. Ca semnificatie, el se leaga de un castig in automia afectiva care ii permite copilului sa se detaseze si sa se diferentieze de obiectul predilect.

De referinta ramane contributia lui Spitz in ceea ce priveste fenomenul de privare afectiva. Doua conceptualizari se leaga de numele sau: ▪ depresia de la 7 luni / depresia anaclitica[4]; ▪ fenomenul de hospitalism.

Depresia de la 7 luni (anaclitica sau de carenta afectiva partiala) apare atunci cand copilul este separat de persoana care il ingrijeste in mod curent. Aceasta depresie de separare se instaleaza treptat, copilul parcurgand trei faze: 1. la cateva zile dupa despartire apar tulburari de somn, scaderea tonusului muscular, crestere a acrosarii sociale (plangaret si pretentios) – aceasta faza a protestului dureaza cam o luna; 2. accentuarea susceptibilitatii la boala: pneumonii, enterite, reactii de voma, scade sociabilitatea, insomnii, perioade de plans mocnit si de refuz a ofertelor care i se fac; 3. accentuarea sensibilitatii, apatie, somnolenta, refuzul jucariilor, privire vaga si goala (se instaleaza aproximativ la 5 luni de la separare). Depresia anaclitica este reversibila daca separarea nu se prelungeste dincolo de 3-4 luni.

Hospitalismul (carenta afectiva totala) este un fenomen specific copilului institutionalizat inainte de 6 luni sau dupa aceasta varsta, fara a beneficia de o legatura afectiva reala pe o perioada mai mare de 5 luni. Instalarea hospitalismului se poate manifesta prin apatie, inertie, pana la retard psiho-motor, cu deteriorare fizica a organismului, cu instalarea unor comportamente stereotipe, autodistructive, si chiar, risc letal. Scade imunitatea si de aici vulnerabilitatea sa  la  infectii este crescuta. In caz de anulare a cauzei, tabloul hospitalismului nu mai este in intregime reversibil.

J. Bowlby, medic englez, psihanalist, a fost influentat de cercetarile etologice ale lui K. Lorenz – fenomenul imprimarii si H. Harlow (efectul deprivarii materne in cazul puilor de maimuta cu dublu substitut matern: cel de blana, cel din sarma si „lapte”). Atasamentul,  in definirea lui Bowlby, este un comportament securizant de cautare a proximitatii cu un alt individ. Aceasta proximitate, care debuteaza cu contactul fizic, are o dubla functie: ▪ de protectie; ▪ supravietuire. Ele sunt cu atat mai valabile in cazul puiului de om: „specialist in nespecializare” – Lorenz.

Odata formata, aceasta legatura dureaza; este baza de relationare cu altii si are  implicatii in construirea ulterioara a sentimentului securitatii. Atasamentul evolueaza de la a fi o trebuinta psihica bazala, la a deveni un comportament sistematizat, pentru a se stabiliza drept caracteristica de personalitate.

J. Bowlby considera  nevoia de atasament ca fiind elementul central al dezvoltarii afective la varsta copilariei mici. El inventariaza acele comportamente primare care ii permit copilului ca, inca de la nastere, sa solicite si sa pastreze proximitatea adultului: ▪ sistemele senzoriale ofera: preorientarea – vizuala, auditiva, olfactiva – spre prezenta materna; ▪ sistemul  motor ofera: formele de retinere si atentionare a anturajului – reflexul de apucare, plansul, tipatul, surasul.

Transformarea contactului fizic copil-adult in relatie de atasament parcurge mai multe etape:

·     0-2 luni: orientarea nediscriminativa – desi este putin directionat spre exterior, copilul prezinta reactii de “decupare” si privilegiere a prezentelor sociale in raport cu alti stimuli (reactia la modelul fetei, imitatia precoce, sincronia motorie cu ritmul vorbirii adultului etc.);

·     2-3 – 6-8 luni: debutul si consolidarea orientarii discriminative, cu stabilizarea relationarii speciale cu persoana de care se ataseaza. Aceasta devine “obiectul sarbatoare” si se bucura de un tratament afectiv aparte. Este etapa in care se face trecerea de la pozitia dependenta a copilului in atasamentul sau fata de adult, bazata pe diversele forme ale solicitarii “vino aici, langa mine!”, la pozitia activa: “vin la tine!” (formele primare ale deplasari, emergente acum – tararea, mersul in patru labe, ii permit aceasta). Persoana de care se ataseaza incepe sa capete statut de “baza, sursa de securitate”;

·     8 luni – 18-24 luni; atasamentul evident manifestat prin continuarea activitatilor de cautare a proximitatii, dar si cu aparitia, dupa 8 luni si cu un apogeu la 15 luni, anxietatii de separare. Universalitatea acestei manifestari [doar cu mici variatii in functie de traditiile ingrijirii copiilor (incepand de la 6 luni pentru “copiii marsupiali”)] si absenta ei la cei care nu au achizitionat inca permanenta obiectului (sens piagetian) conduc la explicarea acestui comportament prin debutul capacitatii copilului de a-si reprezenta acum persoana de care se ataseaza. Aceasta continua sa existe pentru el si atunci cand nu o mai vede. Posibilitatea de a se raporta la mama ca reprezentare, conduce si la faptul ca, atunci cand ea nu este prezenta, baza lui de securitate sa devina, momentan, nesigura. De aici si formele de “recuperare” la reintrarea in posesie a „bazei”: cataratul in brate, statul cat mai indelung acolo, acrosajul social etc.. Treptat se castiga marirea distantei fizice securizante. De la “doar in brate”, la lipit de fusta/pantalonul parintelui, la “de mana”, la “in preajma” (zeci de cm, cativa metri). In situatii speciale – boala, nesiguranta, frica – revenirea la „baza” este evidenta (vezi exemplul de la prima intalnire din semestrul al II-lea: fetita in vizita, aflata in explorarea casei, dar revenita rapid langa mama la aparitia “norului de tensiune”);

·     dupa 2½ ani si in continuarea varstei prescolare se formeaza atasamentul atent. Se caracterizeaza prin acceptarea despartirii temporare si chiar negocierea avantajoasa a situatiei („sunt cuminte daca la intoarcere” …; „stau cu bunica daca-mi citeste povestea” …; “poti sa pleci, da sa vii inainte sa ma culc!”). Este un atasament atent deoarece copilul incepe sa faca legatura intre reactiile persoanei de care este atasat si cauzele care le declanseaza si-i poate oferi “surprize placute” – “spal cana ca stau cu tine!”. Natura legaturii stabilite de copil in relatia sa de atasament poate fi baza pentru modelul sau intern de atasament. Acesta poate intra, ca element ghid, in relatiile sociale ulterioare cu reverberatii dincolo de copilarie.

Dezvoltarea teoriei modelului intern al atasamentului. Cercetarile lui Mary  Ainsworth (1978) continua, pe baze experimentale, dezvoltarea teoriei lui J. Bowlby (1960). Contributiile sale se refera la: 1) precizarea locului si dinamicii constituirii modelului intern al atasamentului (M.I.A.); 2) punerea la punct a unei metodologii experimentale de depistare a tipului de atasament propriu unui subiect infantil («situatia insolita» si 3) identificarea si descrierea tipurilor de atasament.

1) Experientele din primele luni de viata si modelul primar al conceptului de sine duc la  conturarea modelului intern de atasament al persoanei. Acesta se contureaza spre sfarsitul primului an de viata, perfectionandu-se si consolidandu‑se pana la varsta de 4-5 ani. Ceea ce compune M.I.A – o prima reprezentare a mamei, a propriei persoane si a manierelor interactionale cu semenii – este evident la 5 ani si poate influenta dezvoltarea ulterioara. Tipul MIA poate fi identificat prin metoda situatiei insolite.

2) Situatia insolita este creata prin standardizarea unor aspecte ale relationarii mama-copil. “Actorii” sunt introdusi intr-o camera cu ecran de observare si este consemnat comportamentul copilului pe parcursul a opt ipostaze, fiecare de cate 3 minute: a – in prezenta mamei; b – cu mama si cu o persoana straina; c – cu un strain; d – singur; e – din nou cu mama; f – din nou singur, dar dupa ce mama l-a avertizat ca pleaca; g – din nou cu un strain; h – cu persoana straina si cu mama.

Investigatiile realizate prin aceasta metoda asupra copiilor in varsta de 12 luni i-au permis autoarei si continuatorilor sai  identificarea si descrierea a patru tipuri de atasament.

3) Tipologia atasamentului cuprinde o forma de atasament puternic si trei variante de atasament slab.

·     atasamentul puternic – copilul face proba cautarii proximitatii; nu evita contactul si nici nu se opune initiativei de contact a mamei; regasirea mamei dupa absenta sa determina reactii pozitive; consolarile mamei, pentru absenta sau pentru acceptarea strainului, au efect; prefera in mod vadit mama, strainului; protesteaza la separarea de mama. Mamele acestor copii sunt sensibile si le inteleg bine cerintele. Acestui tip de atasament apartin marea majoritate a copiilor din loturile cercetate de diversi autori.

·     atasamentul slab-evitant/indiferentcopilul manifesta o anumita independenta evidentiata prin absenta unor perturbari particulare la plecarea sau revenirea mamei; copilul evita contactul cu mama, mai ales dupa absenta sa; nu opune rezistenta la initiativele de apropiere ale mamei, dar el nu initiaza o astfel de legatura; si mama si strainul sunt tratati al fel; nu-si percepe mama ca baza de securitate; in absenta mamei isi compenseaza insecuritatea prin activitati exploratorii. Mamele acestor copii sunt putin sensibile la trebuintele copilului iar acestia invata de timpuriu sa evite contactul cu ele. In jur de 20% dintre copiii din loturile studiate in tarile occidentale prezinta acest tip de atasament.

·     atasamentul slab-rezistent/ambivalent – copilul este tulburat vadit  de absenta mamei si nu reuseste sa se linisteasca la revenirea ei; el poate cauta sau evita contactul cu mama, in functie de starea sa de moment; regasirea mamei poate declansa manifestari de suparare; se opune eforturilor facute de strain de a se apropia de el. Mamele acestor copii sunt mai putin sensibile la trebuintele copiilor si cel mai adesea inconstante in raportarea la ei. Ponderea acestui tip de atasament este in jur de 15%.

·     atasamentul stab-dezorganizat/dezorientat – copilul pare blocat, nelinistit, dezorientat. Poate evita contactul, ca in momentul urmator, sa-l caute; apar in comportamentul sau note paradoxale: se apropie de mama, dar fara sa o priveasca; poate prezenta stari emotionale fara vreo legatura aparenta cu persoanele prezente; felul sau de a fi semnaleaza o ambivalenta a raportarii la mama: sursa de teama si de confort in acelasi timp. Acest tip de atasament pare sa caracterizeze copii maltratati.

Cercetari avand la baza tipologia atasamentelor. Cateva obiective au directionat diversele studii pornite de la Bowlby si Ainsworth: a) Ponderea tipurilor de atasament; b) Prognosticul asupra MIA si durabilitatea lui in timp; c) Corelatiile dintre tipurile de atasament si alte caracteristici personale.

a)       Cercetari efectuate in mai multe culturi raporteaza ca cel mai intalnit este modelul atasamentului puternic (60‑65%).

b)       In privinta valorii prognostice a diagnosticului asupra MIA, efectuat la sfarsitul primului an de viata, nu exista o unitate de apreciere. Totusi, ca tendinta, s-au conturat doua pozitii:

·     atunci cand mediul familial si conditiile de viata ale copilului raman suficient de structurate in forma lor initiala, tipul de atasament, ramane, de regula, stabil. Exemple: (1) dintr-un grup de 50 de copii urmariti in interval de 12-18 luni, doar doi au prezentat alt tip de atasament la retestare; (2) observarea mai indelungata a unui grup de copii din clasa de mijloc si cu familii stabile a permis identificarea de corelatii puternice intre gradul de securitate al atasamentului lor de la 18 luni si cel de la 6 ani.

·     atunci cand apar modificari profunde de mediu (divort, abandon, schimbarea persoanei care il ingrijeste etc.) pot apare schimbari ale tipului primar de atasament al copilului.

c)       In corelatiile pe termen mai lung, s-au facut comparatii intre diverse caracteristici personale si tipul puternic sau cele slabe de atasament. In cazul a noua caracteristici s-au obtinut diferente semnificative: sociabilitatea – cei cu atasament puternic sunt mai binevoitori, mai apropiati de co-varstnici, au mai multi prieteni, sunt mai putin tematori fata de necunoscut; stima de sine – mai mare la cei cu atasament puternic; relatiile de fratie – mai bune, mai ales daca si fratii si surorile apartin modelului puternic de atasament; agresivitatea – mai putin prezenta; autocontrolul conduitei – mai evident, autodisciplina; empatia – este prezenta, nu se bucura de suferinta altora; tulburarile de comportament – rare la cei cu atasament puternic; rezolvarea problemelor – mai competenti mai ales in problemele care presupun cooperare; dependenta – tendinta mai scazuta de a atrage asupra lor atentia adultilor prin comportament afectuos sau iritant.

In buna parte rezultatele de mai sus (a-c) se raporteaza la prescolari sau la copii de 8-9 ani. Exista tentative de a urmari impactul tipului de atasament si la alte varste. Una dintre acestea este cercetarea desfasurata de A. Stroufe (1990) – vezi rezumatul din caseta.

Subiecti: 32 de copii de 10-11 ani; Cadrul – ecologic, tabara de vara. Metoda: testare + observatie participativa. Testarea a vizat identificarea tipului de atasament al fiecarui copil. Observatia a urmarit dominantele comportamentale ale fiecarui copil in timpul diverselor activitati desfasurate in tabara. Precizare: Observatorii nu stiau diagnosticele de la testare! Rezultatele au fost concludente: • copiii testati cu atasament puternic au prezentat rezultate pozitive la variabila incredere in sine si sociabilitate. Dintre cei 8 copii cu atasament slab-evitant, 5 au prezentat fie izolare sociala, fie comportamente bizare; • cei 8 cu atasament slab-rezistent au prezentat modele deviante de comportament: 4 – cu dominante de pasivitate, 3 – cu hiperactivism, 1 – agresiv; • doar la 2 din cei 16 copii cu atasament puternic au aparut astfel de manifestari.

Atentie! Numarul redus de subiecti nu permite generalizarea rezultatelor. Ca idee, acest tip de design se poate retine pentru cercetari de tip replica.

Pentru a concluziona, trebuie subliniat ca: Afectivitatea, strans legata de activitate si relationarea sociala a copilului, se dezvolta rapid. Cateva coordonate marcheaza aceasta etapa: imbogatire calitativa – de la formele primare (placere/neplacere) la o gama emotionala relativ diferentiata, chiar daca nu completa; schimbarea, in cazul dezvoltarii afective normale, a tonalitatii dominante: de la predominarea starilor negative (cauzate de dificultatile adaptative inerente) la cele pozitive; largirea lumii “obiectelor” afective – de la fiintele umane in general, la o fiinta predilecta, la ea si alti semeni anume si apoi la ei si lumea obiectelor; remarcabila dezvoltare a afectelor sociale; structurarea primara a modelului intern de atasament si, prin acesta, activarea unei prime matrici de relationare afectiva.

CASETA FINALA

Cu debut in anii celui de al doilea razboi mondial, observatiile sistematice, premergatoare elaborarii unei teorii de sine statatoare a atasamentului, au fost ocazionate de amploarea fenomenului separarii copiilor de parinti (Spitz, 1946) Cauzate de decesul parintilor, fie de evacuarea copiilor din zonele in primejdie, pentru a-i proteja, separarea si institutionalizarea unui numar mare de copii cu dezvoltare normala pana in acel moment au dus la acumularea unui volum de observatii impresionant. Unele dintre acestea au atras atentia in mod special:

▪ in cazul copiilor mai mici de cinci ani, cei care erau in relatii foarte bune cu mamele lor erau cei mai afectati de despartire.

  pentru copiii mai mari de cinci ani, lucrurile stateau invers. Cei mai neconsolati erau cei care nu erau in relatii afective satisfacatoare cu mamele lor.

Explicatiile oferite de psihologi s-au bazat pe admiterea existentei unei stadialitati in interactiunea afectiva mama-copil. In cauza au fost puse etapa relatiei specifice si cea a autonomiei afective.

Inainte de cinci ani, copiii favorizati de o buna legatura cu mama erau tocmai in faza relatiei specifice. Ei reusisera sa stabileasca si sa recunoasca existenta unei legaturi speciale. Pierderea acestei proaspete achizitii, securizante, i-a afectat major. Din contra, copiii defavorizati de sistemul relational familial nu ajunsesera sa parcurga aceasta etapa. Separarea nu i-a facut sa piarda ceva special. Ca aceasta explicatie era plauzibila a demonstrat-o faptul ca, urmariti in evolutia lor ulterioara, dupa incetarea separarii si reintrarea vietii in cursul ei postbelic, acesti copiii au avut probleme mai grave. Ei, cei care au suportat atunci mai bine ruptura, data fiind nespecificitatea calitatii acesteia, s-au dovedit, ulterior mai vulnerabili. Ceilalti, afectati pe moment, au fost pe termen lung protejati de calitatea relatiei afective primare existente la acea data.

In cazul copiilor mai mari de cinci ani, a intervenit cealalta etapa a maturizarii afective: autonomia. Cei aflati intr-un optim relational cu anturajul lor atinsesera firesc acest stadiu, astfel incat separarea nu le-a ridicat probleme speciale de adaptare. Ei si-au „luat”, simbolic, mama cu ei. Din contra, copiii dezavantajati relational, neachizitionand aceasta etapa superioara, au fost surprinsi de momentul separarii in stadiul relatiei specifice, reactionand, la fel de neadaptat, ca cei mai mici ca ei.

Aceste observatii care indicau o posibila corelatie intre maturizarea afectiva, varsta copiilor si calitatea relatiei materne, au fost notate si retinute. Mai mult chiar, ele au fost intarite de cele care semnalau o sumbra legatura: cea dintre calitatea relatiei afective si supravietuire. Cazurile, nu putine, ale copiilor carora separarea de parinti le inducea o stare depresiva cu consecinte letale au sensibilizat medici, asistenti sociali, psihologi, educatori.



[1] Formularea face aluzie la modelarea matematica a teoriei piagetiene asupra senzorio-motricitatii care are la baza o contributie din geometrie: grupul practic al deplasarilor, formalizat de matematicianul francez H. Poincaré.

[2] Termenul de “organizator” este preluat de Spitz din histologie si embriologie. El se defineste ca fiind punctul specific (momentul) din evolutia unui tesut de la care traseul sau evolutiv este ireversibil si urmeaza o singura cale: de la celule universale la celule specializate - ale ficatului, musculare, ale plamanului etc.

[3] Reperul cronologic poate fi relativ. In culturile in care practica “copilului la purtator” este norma, angoasa este mai precoce: de la 6 luni.

[4] etimologia poate fi dubla: anakleitkos (gr.) – element care evoca, aminteste; anaklisis (gr.) – a sta culcat pe spate.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1097
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site