CULTURA SI ECOSISTEME

CULTURA SI ECOSISTEME

Raporturile dintre cultura si mediu fac obiectul unei discipline de granita, ecologia umana. Antropologii se vad, astfel, nevoiti sa faca apel la anumite notiuni preluate din stiintele biologice ("factor limitant", "ecosistem", "nisa ecologica" etc.).

Factorul limitant, sau "constrangerea ecologica" este corelat asa-numitei "legi a minimum-ului" formulate e Liebig la sfarsitul secolului al XIX-lea si conform careia existenta si dezvoltarea unui organism este conditionata de prezenta anumitor resurse. Pe baza sa, se poate estima tipul de resurse care lipsesc in cea mai mare masura unui organism sau unei specii particulare. In cazul mediilor aride, de exemplu, este cu deosebire apa cea care ajuta intelegerea implantarii grupurilor omenesti: spre exemplificare, densitatea grupurilor de aborigeni australieni este direct corelata cu regimul ploilor, asa cum extensiunea civilizatiilor nomade pastorale si vestul Africii este limitata de aria de habitat a mustei tete, purtatoare a tripano-somniazei, care ucide animalele. Este limpede ca principiul factorului limitant are anumite calitati pentru orice tipologie a societatilor, cu conditia sa se renunte la abordarile deterministe, ale caror limite le-am amintit. In plus, constrangerile ecologice nu exista intr-un vacuum: ele sunt traite de anumite comunitati, care imbratiseaza atitudini diferite. Perioadele de seceta nu sunt resimtite la fel de toate comunitatile agricole; unele limbi cunosc chiar o mare varietate de termeni pentru a face distinctie intre gravitatea unor situatii de foamete, dintre care unii sugereaza situatii dintre cele mai familiare.

In plus, tipologiile trebuie sa ia in calcul si alte aspecte legate de repartitia grupurilor umane pe glob. Spre exemplu, grupurile actuale de vanatori-culegatori nu numai ca ocupa cu predilectie zone cu conditii ecologice extreme (desert, zone boreale, mari altitudini), dar, se afirma des, nu modifica in prea mare masura mediul biologic. Or, nu numai ca acest postulat poate fi amendat, dar este important de subliniat ca aceste comunitati nu sunt deloc reprezentative, de exemplu, pentru omenirea preistorica. In primul rand, pentru ca supravietuirea in aceste medii nu este posibila fara o tehnologie avansata. Pe de alta parte, repartitia comunitatilor de acest tip este deseori rezultatul unor conflicte de ordin politic, care i-au impins pe vanatori in zonele marginale si cu climat extrem. Nu sunt rare situatiile cand modul de viata al vanatorilor-culegatori este tocmai rezultatul unei adaptari la conditiile lumii contemporane (epidemiile, raidurile pentru capturarea de sclavi), care determina comunitatile agricole sa opteze pentru un nou mod de viata.

Un alt concept central in intelegerea raportului dintre om si mediu este cel de nisa ecologica. Nisa ecologica reprezinta spatiul ocupat de o specie intr-un ecosistem; el este definit de comportamentele alimentare, reproductive si teritoriale ale respectivei specii si nu poate fi, prin urmare, impartit cu o alta specie. In consecinta, nisa ecologica nu coincide decat partial habitatului, care desemneaza doar spatiile in care traieste o specie, dar nu sugereaza si ansamblul relatiilor pe care special le intretine cu ecosistemul si cu alte specii. Desi omul este, la randul sau, rezultatul adaptarii, ca si celelalte specii animale, el se deosebeste net de ele prin aceea ca "nisa sa ecologica" este construita. Diversitatea ecosistemelelor la care s-a adaptat, dar si diversitatea de modalitati in care s-a adaptat, arata ca omul se adapteaza mai putin la mediul natural; mai mult, el mai degraba modeleaza mediul si, datorita aptitudinilor sale culturale, poate gasi raspunsuri si "nise" diferite, in conditii de mediu asemanatoare.

Un bun exemplu de aplicatie a conceptului de nisa ecologica aplicat societatilor umane este cel oferit de F. Barth mozaicului de grupuri etnice amestecate din nordul Pakistanului. Studiind patharii (populatie agricola, ierarhizata si centralizata), gujarii (populatie de pastori nomazi) si kokistanii (populatie agro-pastorala), Barth a reusit sa evidentieze interdependenta intima dintre activitatile celor trei grupuri, foarte asemanatoare cu cea a diferitelor specii animale intr-un habitat. Studiul sau a aratat ca ecologia nu poate fi inteleasa separat de relatiile sociale si politice ale celor trei grupuri umane si a oferit un exemplu elocvent pentru unul din postulatele traditionale ale antropologiei: nici o societate nu exista in izolare fata de celelalte.

Ecosistemul reprezinta, in acceptiunea sa originara sistemul interactiv alcatuit din organismele vii si mediul lor fizic si biologic. Intr-o acceptiune mult prea curenta, notiunea de ecosistem pierde din vedere continutul relational si desemneaza "mediul natural" sau "mediul inconjurator". Ecologia culturala americana a reusit, prin cateva incercari, sa respecte sensul initial al ecosistemului, tratand oamenii si societatea lor ca pe niste elemente printre atatea altele intr-un mediu biologic dat. In afara de studiile lui R. Rappaport, pe care le-am amintit deja, trebuie amintita si incercarea lui E. Ekblaw, care a demonstrat complexitatea si complementaritatea raporturilor de prada sau simbioza dintre inuiti si celelalte specii animale.

O alta initiativa de operationalizare a notiunii de ecosistem priveste cele doua acceptiuni ale ecosistemului din biologie, ecosistemul generalizat si cel specializat. Primul, ecosistemul generalizat contine un numar mare de specii, ce ocupa nise diferite, dar sunt reprezentate, in general, printr-un numar mic de indivizi. In contrast, ecosistemele specializate sunt mai simple din punctul de vedere al compozitiei lor, dar fiecare specie este reprezentata printr-un numar mare de indivizi. Un potrivit exemplu pentru ecosistemele generalizate este oferit de padurea ecuatoriala, in timp ce ecosistemele specializate pot fi regasite in savanele tropicale sau in tundrele boreale. In general, biologii considera ca ecosistemele generalizate, complexe, sunt si mai stabile, din moment ce disparitia unei specii sau a unei nise nu are efecte prea importante in ceea ce priveste ansamblul ecosistemului. Astfel, complexitatea unui ecosistem este direct proportionala cu stabilitatea lui.

Antropologii au incercat sa aplice aceasta distinctie dintre ecosisteme, demn de amintit fiind aici C. Geertz. Acesta a folosit exemplul oferit de biologie pentru a explica relatiile dintre ecologie si structura societatilor umane din arhipelagul indonezian. Astfel, insulele cu o populatie mai rara (Sumatra, Borneo, Moluste) constituiau un bun exemplu pentru ecosistemele generalizate: acoperite de paduri tropicale, ele sunt exploatate, din punct de vedere economic, in regimul agriculturii itinerante pe terenuri destelenite sau defrisate. Acest sistem de exploatare, foarte frecvent intalnit la populatiile din padurile tropicale, presupune defrisarea unor parcele de padure, care sunt cultivate, timp de cativa ani, cu diverse specii de plante, inainte de a fi lasate nelucrata alti cativa ani, pentru refacerea padurii. In general, aceasta practica horticola modifica in prea mica masura compozitia si evolutia padurii. In contrast cu aceasta situatie se afla insulele din centrul arhipelagului (Bali si Java), in care se practica pe scara larga cultura orezului, in terase irigate. Aceasta nu numai ca asigura o densitate crescuta de populatie, dar presupune si o modificare radicala a naturii preexistente, implicit o disparitie unei mari parti a biodiversitatii. Cele doua situatii evidentiaza ca practica agricola nu poate fi considerata un act tehnic izolat, ci o adevarata manipularea antropica a ecosistemelor, care duce implicit la ideea unei corespondente intre ecosistemele naturale si "agrosistemele" introduse aici de oameni.

Aceasta corespondenta este exploatata in modelele unor arheologi, cum este D. Harris, care a incercat sa o extrapoleze in legatura cu aparitia si dezvoltarea agriculturii in Africa tropicala. Si aici, ecosistemelor specializate (savana), le corespunde o agricultura axata pe productia unui mic numar de cereale (mei, sorg, orez), in timp de, in regiunile forestiere umede, ecosisteme generalizate, apar agrosisteme care combina diverse specii de plante, mai ales ignamele. Distinctia propusa de Geertz sau Harris sustine, in fapt, disjunctia dintre agricultura (lat. ager, camp) si horticultura (lat. hortus, gradina): prima se concentreaza catre un mic numar de specii, uneori una singura, in timp de horticultura este caracterizata de un numar mai mare de plante, chiar din flora spontana. Antropologii au mers chiar mai departe pe linia acestei distinctii: nu numai ca agrosistemele corespund unor ecosisteme, dar primele au un rol important in simplificarea ecosistemelor. Corespondenta sesizata s-ar regasi, dupa unii autori si in universurile simbolice ale diverselor tipuri de agricultura.

In ciuda relatiei evidentiate intre cele doua aspecte ale ecologiei naturale si umane, ea nu poate fi absolutizata, caci nu lipsesc nici sistemele de productie agricola care ocolesc distinctia mai sus amintita: unele populatii africane, de exemplu, desi practica cultivarea cerealelor, se bazeaza in mare masura si pe plantele salbatice, achizitionate prin cules. Tot astfel, nu intotdeauna efectele agriculturii sunt negative in raport cu ecosistemele: in unele situatii, intalnite in America de Sud, gestiunea padurilor si a savanelor au condus, dimpotriva, la cresterea biodiversitatii ecosistemelor animale.

Cu toate acestea, opozitia dintre agricultura si horticultura nu poate fi minimalizata. In plan aplicat, prima produce cereale si leguminoase care se reproduc sexuat (semintele semanate dau nastere, in fiecare an, unei noi generatii de plante); horticultura se bazeaza pe reproducerea vegetativa, preponderent a speciilor de tuberculi (igname, manioc, taro, cartof dulce), realizata prin plantarea bucatilor de tuberculi sau butasi, care asigura producerea anuala - si de maniera identica - a unor parti comestibile, clone din punct de vedere genetic.

Aceasta distinctie a fost exploatata speculativ de antropologul franceza A.-G. Haudricourt, care a sugerat ca actiunea umana in raport cu plantele implicata de cele doua sisteme de productie se reflecta diferentiat in sistemele de reprezentari. Astfel, horticultura ar consta in manipularea precauta a plantelor, o "actiune indirecta si negativa": fiecare planta este asistata si tratata separat. Agricultura, insa, ar implica o actiune directa pozitiva, in care contactul dintre om si plante este direct si, uneori, brutal: pamantul este arat, semanarea are loc cu mana, recoltarea se face cu secera, cerealele sunt batute etc. La fel, animalele domestice sunt tratate cu aceeasi autoritate, si ca si plantele, fac obiectul unei selectii severe, anuale. Aceasta atitudine ii sugereaza lui Haudricourt la ideologia agricultorului, care asimileaza, dupa el, modul de a trata oamenii cu cel in care sunt tratati plantele si animalele domestice. Horticultorul, care are un caracter de colectionar, este deschis exogamiei si schimbului de copii intre familii, in timp de selectionerul de cereale dezvolta, dimpotriva, o ideologie endogama si xenofoba; el, ca si pastorul, se comporta distant si autoritar, fata de horticultorul care vede ignama si persoana drept consubstantiale. Ideile interesante ale lui Haudricourt nu au putut fi insa verificate decat in cazul anumitor populatii din Melanezia, a caror atitudine fata de cultura ignamelor pare a corespunde unui "tratament horticol" al persoanei. Raman foarte numeroase sistemele economice care combina diverse tipuri de agricultura, horticultura si crestere a animalelor, activitati corespunzator reprezentate in universurile lor ideologice, chiar daca uneori aceste reprezentari sunt contradictorii.

Pe de alta parte, folosirea conceptului de ecosistem, fara indoiala profitabila, risca sa ecraneze realitatea faptului ca definirea insasi a acestuia presupune o izolare artificiala. Nu lipsesc societatile care s-au aratat capabile sa exploateze mai multe ecosisteme (societatile andine, de exemplu, care exploateaza diversitatea biologica pe altitudine), asa cum acelasi ecosistem sa fie exploatat variabil, dar complementar, de societati diferite, cum a demonstrat Barth. La fel, societati considerate ca arhetipale pentru adaptarea la un ecosistem, cum sunt pigmeii africani, nu pot fi intelese cu adevarat daca nu se ia in calcul ponderea schimburilor lor economice si religioase cu populatiile agricole bantu din jur.

Merita amintite si efectele brutale pe care colonizarea europeana le-a adus dupa sine si care au dezechilibrat numeroase ecosisteme. Cu deosebire introducerea monoculturilor a determinat aparitia unor ecosisteme specializate. Amplificarea la dimensiuni industriale a agriculturii si cresterii animalelor, a determinat nu numai o puternica explozie demografica, dar a dus si la o simplificare radicala a diversitatii biologice.