| CATEGORII DOCUMENTE |
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
Nu tin minte când si cum s-a
nascut pentru prima oara în mine ideea ca orice mi se
întâmpla se întâmpla spre binele meu, ca, indiferent cât de
dramatica, orice întâmplare e o experienta si orice
experienta un câstig, dar eram înca destul de mica,
din moment ce nu-mi doream decât sa ajung mare, când - îmi amintesc -
ma consolam de orice necaz cu gândul ca am mai învatat ceva
si astfel o sa cresc fara îndoiala mai repede.
În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinta si
daca timpul, trecând, a reusit totusi sa schimbe ceva, nu
esenta ideii mele a reusit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se
întâmpla un necaz ma consolez cu gândul ca am mai învatat
ceva si astfel o sa îmbatrânesc fara îndoiala mai
încet.
Am observat ca despre lucrurile prea serioase nu îndraznesc sa
vorbesc decât putin în gluma. Asemenea unei masti, tonul
jucaus reuseste nu sa ascunda, ci sa
stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea
benefica a experientei si-n forta curativa a
suferintei s-a transformat cu timpul dintr-o conceptie de
viata, într-un destin, si chiar într-un destin literar - din
moment ce orice mi se întâmpla reprezinta un spor de cunoastere
si, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoasterii au, cu
putin noroc, sansa de a fi aprinse de ochiul zeului si
transformate în pagini, eu însami nu sunt decât un prilej dat vietii
sa se întâmple, un martor benevol si plin de atentie al
propriilor mele tragedii. Vesnic plecat de acasa, mereu în
documentare în propria sa viata, spiritul meu este prea ocupat cu
privitul pentru a putea fi cu adevarat înfrânt sau învingator si
chiar pentru a putea fi. A fi si a privi devin doua verbe opuse
si violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta
e întrebarea.
În aceasta perspectiva, a astepta nu înseamna a pierde
timpul, ci a te împartasi dintr-o psihologie colectiva
infinit sugestiva; a fi înselat nu e numai o umilinta, ci
si o revelatie; a fi lovit nu e numai o durere, ci si o
descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a
vorbi cu un copil, a face piata, a întâlni un prieten, a fi
nedreptatit, a fi laudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din
simple întâmplari, situatii magice de dezvaluire a lumii,
prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iata o
fascinanta terapeutica, iata o solutie.
La o prima vedere, relatia
dintre lume si scris este o simpla prisma cu trei fete:
exista scriitori care au contemplat lumea asa cum era ea, altii
care s-au iluzionat ca o vad asa cum ar fi dorit-o si
altii care au încercat sa o schimbe. Dar totul se complica
daca ne amintim ca mai exista poetii, cei care, dupa
ce au vazut-o, au vrut sa puna o alta în loc: substituire nu
întotdeauna lipsita de riscuri, pentru ca nu întotdeauna lumea
propusa de poeti era mai usor de suportat decât cea
adevarata, reala. Prin poeti înteleg, desigur, nu pe
autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe cei în care razele realitatii
patrund refractate straniu de substanta sufleteasca
strabatuta, substanta ce nu se lasa
patrunsa decât pentru a putea rasturna si adânci
întelesurile.
Dar, oricarei categorii i-ar apartine, între scriitor si lumea
careia el îi este ecou se asaza - ca un scut capabil nu numai
sa-l apere, ci si sa-l ajute sa învinga - opera sa.
Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care,
pentru a înfrânge Meduza, si-a slefuit scutul si l-a facut
oglinda în care, vazându-si chipul, Gorgona sa fie
ucisa de revelatia propriei ei urâtenii. Secole întregi,
ambitia realista a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de
perfect lumea, încât aceasta sa poata fi învinsa ori macar
îmblânzita de spectrul propriei ei imagini.
Scepticismul modernilor a pierdut, însa, aceasta iluzie, ca si
speranta ca realitatea mai pastreaza ingenuitatea
necesara pentru ca - vazându-se asa cum e - sa fie
cuprinsa de oroare. Acum, când singuratatea, neîncrederea si
razboaiele au dovedit ca stiu sa sluteasca
si sa ucida mai bine decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a
vazut si el nevoit sa-si schimbe armele. Sfidarii
si nepasarii, el le-a raspuns prin cosmare de
fabricatie proprie, artizanala. Renuntând sa mai
reproduca neaparat lumea, el a ales calea de a-i arata nu
propria ei fata, ci cutremuratoarele viziuni pe care aceasta le
poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectata în
scut, deci, ci însusi capul Gorgonei, taiat si transformat
într-o forta capabila sa apere si sa
învinga. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor, în umbra
lasata a carora universului real i se da sansa
naiva, si mereu încrezatoare, de a renaste.
Când ma gândesc la papirusurile distruse ale templului din Memphis, si la cele doua sute de mii de volume nimicite ale bibliotecii din Pergam; când ma gândesc la acel jumatate de milion de manuscrise ale bibliotecii din Cartagina, disparute atunci când orasul lui Hanibal a fost sters de pe fata pamântului; când ma gândesc la arderea marii biblioteci din Alexandria; când ma gândesc la acel an 213 î.e.n. când suveranul din Trin a ars toate cartile, pentru ca din carti îsi scoteau argumentele cei ce i se împotriveau, încât înaltatoarele învataturi ale lui Lao Tî si echilibratele învataturi ale lui Confucius, si toata incredibila stiinta a mileniilor anterioare abia daca au mai putut fi adunate din legenda si din amintirile batrânilor; când ma gândesc la cele trei sute de mii de volume arse de Leo Isaurus în Constantinopolul secolului al optulea; când ma gândesc la pergamentele rase de calugarii care aveau nevoie de spatii de scris pentru multiplicarea dogmelor ce fusesera suferinte si iubiri; când ma gândesc la gândurile asternute si neasternute spulberate de autodafé-uri si la rugurile, mai tinere înca, trimitându-si fumul si spaima pâna la noi - încapatânarea mea de a scrie si perseverenta mea în fata paginii albe, staruinta de a-mi transforma clipele în litere si zilele în fraze si îndaratnicia de a pune în locul anilor scursi si-al vârstelor consumate mormane de hârtie atât de greu înnegrita, dar atât de usor inflamabila, mi se par înduiosatoare si mai absurde înca decât încercarea de a opri anotimpurile sa se urmeze sau râurile sa curga. Si totusi - acel totusi rasarit mereu în pofida celei mai formale logici si continuând sa existe împotriva tuturor argumentelor în stare sa demonstreze stralucitor ca existenta sa nu are nici un rost - si totusi scriu, cu toate ca hârtia se aprinde si cerneala se sterge, asa cum femeile nasc, cu toate ca stiu ca fiii lor vor muri cândva. Sau poate tocmai de aceea? Caci dincolo de distrugerea bibliotecilor din Memphis si din Pergam, din Cartagina si din Alexandria, din Trin si din Constantinopole, a mai ramas totusi ceva de pe urma atâtor si atâtor împaratii, mai stim totusi ceva despre ele, pentru ca printre incendii si razboaie, printre maceluri si cutremure, cei ce scriau au continuat totusi, fara încetare - si împotriva tuturor argumentelor - sa scrie
Daca - asa cum indivizii se
împart în barbati si femei (ceea ce nu împiedica desigur
aparitia unor barbati efeminizati si a unor femei
barbate) - popoarele s-ar împarti si ele pe genuri, m-am
gândit întotdeauna cu mândrie ca poporul român ar fi considerat un popor
feminin. Prin feminitate înteleg capacitatea de a alege ceea ce e
esential, de ceea ce nu e - a naste si a creste copii, a te
îngriji de mâncare, a vindeca ranile, într-un cuvânt a te zbate pentru a
supravietui; a ierta, în loc de a lovi, a te supune un timp pentru a
învinge în timp, a înflori altite, blide, cântece. Am strabatut
istoria cu aceste esentiale caracteristici ale feminitatii,
fiindu-ne strain spiritul masculin al altor popoare: dorinta de a
cuceri, setea de putere, lupta, razboiul, jaful, distrugerea, riscul,
suprematia, în numele cavalerismului, al credintei, al curajului, al
progresului, al actiunii. Dar ce este curajul de a muri, fata de
curajul de a naste? Ce este curajul de a ucide, fata de curajul
de a rabda pentru a nu fi ucis? Ce este progresul neîncetat fata
de neclintita permanenta si cucerirea altor pamânturi,
fata de pastrarea eroica, prin milenii, a propriului
pamânt?
Miorita - cu solutia ei (indiferent cum interpretabila) a
acceptarii destinului si a transfigurarii disparitiei în
început de ciclu nou, capabil sa rascumpere prin frumusete -,
si Mesterul Manole - cu jertfa lui nu pe câmpul de
bataie, ci la temelia unei zidiri, cu zborul sau terminat în moarte
si în izvor - sunt numai doua - dar cât de stralucitoare! - din
argumentele artistice care demonstreaza, prin secole capacitatea
noastra de a desparti istoria de vesnicie si
esenta de circumstanta. De altfel, chiar luptatorii
basmelor noastre, fetii nostri frumosi - ajutati de albine
si de furnici pe care le cuceresc nu prin puterea sabiei, ci prin
bunatatea inimii, dupa cum zmeii si vrajitoarele, balaurii
si împaratii sunt învinsi de cele mai multe ori prin
puterea inteligentei si prin solidarizarea cu cei
napastuiti de acestia - nu pornesc la lupta, asemenea
cavalerilor medievali, din dorinta de a se remarca si de a-si
demonstra barbatia, ci împinsi de umilinte si
nedreptati, obligati întotdeauna de suferinta altora.
Si la urma urmei, chiar faptul ca totul se termina întotdeauna
cu bine printr-o nunta, nu este, oare, o dovada nu numai a
optimismului caracteristic acelei jumatati a neamului omenesc
care stie ca orice moarte poate fi înlocuita printr-o nastere,
ci si a visului atât de naiv si de altruist în feminitatea sa,
ca nu exista pe pamânt victorie mai completa decât o
nunta?
Ma întreb uneori daca plantelor le e frica unele de altele. Si nu stiu niciodata ce sa raspund. Îi este frica ierbii de umbra stejarului? Si stejarului de viclenia parazita a vâscului? Îi este frica vinetei de troscot, ardeiului de brusturi, mazarei de urzici? Zmeurei îi e frica de mur? Ciresul se teme de nuc? Dar piersicul de cires? Aroganta pirului înspaimânta via? Capsunilor li-e frica de veninul matragunei? Dar trandafirului de volbura, dar crinului de stir? Dincolo de masinaria suava si implacabila a propriei meniri, dincolo de faptul ca stiu o data pentru totdeauna ce fructe sa faca si ce seve sa extraga din pamânt, exista în ele si un loc al asteptarii la rau, un spatiu al presimtirii primejdiei? Sau totala incapacitate de a se apara le-a atrofiat atât de obositoarea clarviziune si le-a scutit de spaimele pe care ea, cu atâta sadism, le implica? Frica se naste întotdeauna numai din banuiala ca mai exista o sansa pentru ca raul sa fie evitat, din nelinistea ca nu au fost epuizate toate mijloacele îndepartarii primejdiei, din remuscarea ca nu au fost încercate toate posibilitatile luptei. În timp ce, dimpotriva, fatalitatea absoluta, imposibilitatea totala a împotrivirii sau a eludarii nasc o liniste aproape egala cu libertatea, o seninatate aproape comparabila cu forta. Planetele sunt senine si libere pentru ca, neavând nici o sansa de a-si schimba destinul, nici iluziile, nici spaimele legate de el nu le mai intra în socoteli. Rezulta de aici ca frica ar fi o dovada a evolutiei? Oricum, cred ca mi-as fi dorit un destin vegetal si as fi optat pentru el, daca nu mi s-ar fi cerut sa optez si acolo între statutul trandafirului si cel al urzicii sau volburei si daca as fi fost sigura ca mult sub sau peste întelegerea regnului nostru animal, în alte stari de agregare si în alte sisteme de masurare, seninatatea plantelor nu se tese, la rândul ei, din mai complicate si mai subtile spaime.
Ca si cum as cânta la un instrument sau ca si când as face un sport de performanta, faptul de a nu fi scris de mult îl resimt ca pe o pierdere a digitatiei, a antrenamentului. Am nevoie de zilnic exercitiu pentru a fi în forma. Nescriind, uit sa scriu. Dupa o întrerupere îmi sunt necesare mai multe zile pentru a reînvata sa scriu, scriind mai întâi stângaci, apoi din ce în ce mai legat, mai sigur, mai colorat. Ca si cum, de fiecare data, as lua de la capat totul si as trece prin toate fazele devenirii mele, asa cum copilul trece în trupul mamei lui prin toate fazele formarii speciei. Mai mult: nu numai stilul, ci si literele îmi devin nesigure dupa o întrerupere, chiar mâna însasi are nevoie de antrenament pentru a fi ea însasi. Cât despre creier - aceasta divinitate suprema, de puterea careia atârnam cu totii - e atât de greu de spus când este el însusi - naclait de inactivitate, ruginit de neclintire, materie grea si nepatrunsa de raza sau, dimpotriva, mecanism neoprit, puls luminos, agitatie continua, suierare de sens -, încât ma întreb daca nu cumva numai miscarea este cea care se numeste uneori talent, alteori inteligenta si, rar, în cazul maximelor viteze, geniu.
Daca Eminescu ar fi fost mai
putin imaculat, cred ca posteritatii sale i-ar fi fost mai
usor. Daca ar fi existat în viata lui de dincolo de pagina
banuiala misterioasa a unei crime, ca la Villon, sau, cel putin,
o vinovata iubire, ca la Shakespeare, sau, si mai putin,
sfidarea si nelinistea paradisurilor artificiale, ca la Baudelaire,
sau, cel mai putin, înecul în valuri de alcool, ca la Poe, daca ar fi
existat în viata lui pe pamânt o singura vina, un singur
lucru care sa i se poata reprosa si care sa-i
poata fi cu marinimie iertat, posteritatea sa ar fi fost mai
usor de purtat. Daca el, cel mai mare, ar fi mintit, cât de
simplu ar fi fost sa spunem 'si el a mintit';
daca el, cel mai mare, ar fi furat, cât de simplu ar fi fost sa
spunem 'si el a furat'; daca el, cel mai mare ar fi împroscat
cu noroi, cât de simplu ar fi sa spunem 'si el a împroscat
cu noroi'. Dar din tot ce-si poate îngadui un om, el nu
si-a îngaduit decât boala si demnitatea, interzicând astfel, cu
propriul sau trup prabusit si cu propria sa minte
întunecata, intrarea umbrei în parnasul românesc. Odata cu el si
definitiv, pentru un întreg popor, notiunea de poet a ramas
legata de aceea de imaculare. Aceasta necrutatoare lege,
mai blânda poate la alte popoare, ne dicteaza fara
mila admiratiile si ne stabileste implacabila idolii,
neîngaduindu-ne nici o clipa sa nu fim demni de a privi statura
lui fara egal si ochiul lui mare, deschis, fara somn
asupra eternitatii. În fata lui, mai usor îi este unui poet
maculat sa înceteze de a se mai numi poet, decât unui ticalos sa
încerce a patrunde dincolo de pragul sfintit al poeziei.
Ma gândesc - m-am gândit adesea în împrejurari esentiale, atunci
când de raspunsul pe care mi-l dadeam depindeau faptele si
uneori chiar sensurile vietii mele - cum ar fi fost poporul român
fara Eminescu. Nu atât fara opera lui, geniala în
planul poetic si înrâuritoare la infinit, ci fara viata,
fara legenda lui care ne-a fixat coordonatele idealului. Cum am fi
fost daca Eminescu ar fi avut viata lui Arghezi, sau cum am fi fost
daca Eminescu ar fi avut moartea lui Byron? Cum am fi fost daca
Eminescu ar fi avut cariera lui Lamartine sau longevitatea lui Hugo? Desigur,
altfel, fara îndoiala, altfel, sunt convinsa ca nu
exagerez sustinând ca de biografia lui Eminescu atârna în mod
miraculos, magic aproape, felul de a fi al fiecaruia dintre noi. Nu
sustin ca imacularea lui ne face mai curati, nici ca
demnitatea lui fara cusur ne împiedica sa ne umilim,
sustin ca etalonul de platina al moralitatii lui a
stabilit o data pentru totdeauna valorile supreme dupa care stim
ca vom fi judecati. Iar aceasta constiinta a
raportarii continue ne fixeaza legile imuabile ale devenirii. Trebuie
sa fii pamânt ca sa întelegi ca nu e totuna sa
fii comparat cu Feleacul sau cu Muntele Omul.
A discuta chestiuni de morala lânga mormântul unui mare poet poate
parea nepotrivit si neesential. Dar Eminescu nu este numai un
mare poet al lumii, el este poetul nostru national. Din paginile
cartilor de citire el trece firesc în paginile cartilor de
rugaciune si din dictionarele istoriei literare, în pomelnicele
cu arhangheli si martiri. Eminescu este asemenea Ciobanului din Miorita,
cel frumos si blând, cel bogat si batut de nenoroc, cel ce
îsi contempla destinul, neîncercând sa si-l schimbe. Acesta
este prototipul.
Am citit nu demult ca elevii unei scoli de silvicultura din
Moldova au sadit pe un deal puieti, aranjându-i în forma literelor
din numele lui Eminescu, pentru a sarbatori prin aceasta vie
si neobisnuita caligrafie apropiata aniversare a marelui poet.
Iar stirea m-a emotionat nu numai prin fantezia frematoare a
omagiului, ci si prin neîntrerupta lui picurare, prin neoboseala lui.
Pentru ca, iata, a venit din nou ianuarie, si jumatate din
el a trecut, si am ajuns din nou în fata acestui atât de miraculos de
românesc praznic, ziua nasterii lui Eminescu. Si, din nou, ca în
atâtea rânduri, îl sarbatorim rascoliti de un unanim elan
purificator. Traim asa cum traim, ne sculam înainte de a se
face ziua, ne îngramadim în autobuze, muncim la serviciu,
alergam la cumparaturi, muncim acasa, ne crestem
copiii, deschidem televizorul, îl închidem, deschidem ziarul, îl închidem,
si adormim epuizati, ca sa ne putem destepta în zori, ca
sa o putem lua de la capat. Si între timp reusim sa ne
iubim si sa ne urâm, sa ne invidiem unii pe altii si
sa ne ajutam unii pe altii, sa suferim, sa fim
fericiti, sa fim bolnavi, sa fim buni, sa fim rai,
sa ne fie dor, sa ne fie scârba, sa fim obositi,
sa fim lasi, sa fim curajosi, sa fim slabi, sa
fim puternici, sa fim naivi, sa fim tineri, sa fim batrâni,
sa traim - într-o rotire naucitoare, mereu accelerata,
mereu mai avida si mai exigenta, într-un avânt care ne duce
înainte mereu mai grabiti, mai bogati si mai fara
suflare. Iar aceasta neîmblânzita miscare de rotatie, acest
refren al lunecarii reluate mereu mai repede si mai amplu, ca un
canon, se opreste o data pe an. O data pe an, de ziua lui
Eminescu, sufletele noastre de adolescenti fara moarte se
trezesc cu uimire în trupurile lor devenite necunoscute si ne privim unii
pe altii, si fiecare pe sine, cu fermecata atentie în
lumina deodata limpede dintre noi. Si atunci, în acele câteva minute,
sau câteva ore, în ochii nostri care nu se mai deschisesera de tot de
atâta timp, încap deodata si stele-n cer, si orasul
furnicar, si ramurile care ne bat în geam, si povestile care ne
vin în gând. O data pe an, amintindu-ne de Eminescu, ne amintim de noi
însine si ne descoperim, cu nemaisperata emotie, vii. Este
o sarbatoare înalta, capabila sa purifice. Atâta vreme
cât vom mai scrie numele lui cu arbori pe dealuri, atâta timp cât orasele
ne vor mai fi sfintite de statuile lui si tipografiile se vor mai
purifica ritmic raspândindu-i poemele, putem fi siguri de noi, putem fi
siguri ca suntem. Cultul eminescian, mereu în crestere, este cea mai
vibranta dovada a supravietuirii noastre.
Se întâmpla destul de des sa-mi aduc aminte acea senzatie de la sfârsitul copilariei când, urmând sa spun o poezie la o serbare scolara, în clipa în care am iesit în fata cortinei, mi-am dat seama ca nu stiam ce sa spun, ca uitasem nu numai titlul, ci chiar si despre ce era vorba. Clipa aceea dilatata, înspaimântatoare, a suspendarii deasupra prapastiei mi-o amintesc si, dupa aceea, caderea lenta, cu încetinitorul, în timp ce spuneam totusi ceva, fara sa-mi dau seama ce, poate chiar textul poeziei uitate, dar fara sa realizez, fara sa particip sufleteste sau intelectual, asistând doar cu uimire si înstrainare la functionarea în mintea mea a unui magnetofon care îsi derula benzile mecanic, impersonal, pe când eu, salvata fara a înceta sa cad, urmaream în cadere, cu o ureche distrata si mirata putin, ceea ce gura mea spune: neînteles si inexplicabil. Caci daca textul care-mi curgea în auzul abia atent era neînteles, încordarea si atentia figurilor celor ce-l ascultau mi se pareau inexplicabile si, miraculos, mai tin minte si acum câteva fizionomii din primele rânduri pe care reusisem sa le privesc cu o intensitate întiparitoare în memorie, ca si cum n-as fi avut nimic comun nici cu glasul de pe scena, nici cu atentia care îl urmarea a salii, ca si cum eu însami as fi fost în afara întâmplarii, intrigata doar si nedumerita putin de ea. Mi se întâmpla destul de des sa-mi aduc aminte acea senzatie violenta de dedublare încercata pentru prima oara la sfârsitul copilariei, pentru ca destul de des mi se întâmpla sa simt cum între mine, cel care privesc, si între mine, cel care sunt privit, se casca deodata, neînteles si inexplicabil, prapastia acelei atentii colective asteptatoare, pe care descopar cu spaima ca nu stiu cu ce sa o umplu. Si daca spaima aceea nu reuseste totusi sa ma pulverizeze definitiv, este pentru ca, de fiecare data, se declanseaza - asteptat ca o salvatoare, de nimeni dependenta, interventie divina - glasul acela derulându-si impersonal adevarurile, primite cu aviditate si crezute pe cuvânt, pe care le ascult si eu, întelegând greu, ca dintr-o mare departare. Si, asa cum peste toate sentimentele întâmplarii de la serbarea scolara plutea curiozitatea legata de textul poeziei uitate pe care nu reuseam sa-l descifrez în rostirea care ma salva, cel ce priveste din mine fetele înnobilate de atentie ale celor care ma asculta ar da orice sa poata întreba - depasindu-si timiditatea si conditia de observator stânjenit - 'ce spune? ce spune?'
A muri nu este opusul lui a trai, ci al lui a te naste. Cele doua antonime reprezinta fiecare clipa intrarii într-o stare - în viata sau în moarte -, în timp ce a trai este actiunea, de durata vietii, careia nu îi este opus în limba decât a fi mort. Dar acesta din urma nu este decât o forma verbala pasiva, nu un verb propriu-zis, nu o actiune, pentru ca nimeni n-a fost în stare sa creada, dincolo de moarte, în posibilitatea reala a unei actiuni. Dar daca, totusi, ea exista, si pentru a fi revelata nu-i lipseste decât verbul exprimarii? Daca s-ar întoarce cineva sa povesteasca ce înseamna a morti?
Veneam spre casa într-una dintre aceste zile în care
primavara s-a hotarât totusi sa coboare peste noi, veneam
molesita de soare si de astenie, cu acea beatitudine a oboselii
în care trupul nu mai pretinde ordine, ci ia asupra sa conducerea automata
a miscarilor, dând gândurilor vacanta si
suferintelor somn. Veneam spre casa încet, cu fularul în sfârsit
deznodat si paltonul desfacut, oprindu-ma sa ma uit,
curioasa si absenta, în egala masura, la fiecare
gard mai ciudat, la fiecare stucatura mai neobisnuita, la
fiecare streasina mai complicata, la fiecare pisica
pasind pedanta pe acoperis, la fiecare catel
traversând aferat strada, la fiecare trecator purtând pe chip expresia
aceluiasi somn transparent, prin care pluteam fericita si eu.
Veneam spre casa, deci, fara sa ma grabesc, când
m-am oprit sa privesc un joc de copii. Asezati ca într-un
amfiteatru pe treptele curbe ale unei cladiri, opt sau poate noua
tânci, nedepasind cinci-sase ani, stateau cuminti
unul lânga altul, în timp ce o fetita mai
rasarita îi domina din fata, în picioare,
interogându-i pe rând. Se jucau de-a scoala. Tocmai era scos la tabla
un baietel, tabla fiind asfaltul pe care profesoara scrisese,
în josul unor coloane de cifre mai vechi, problema: 7 + 7 =?. Profesoara era
importanta si severa, elevul speriat de întrebare si
respectuos, rolurile erau interpretate cu seriozitate si chiar cu
minutie. Prezenta spectatorului care eram, si care se
asezase pe trepte alaturi de ei, nu parea sa-i deranjeze
nici macar prin usorul cabotinism caruia îi dadea
nastere. Se faceau ca ma ignora si în adâncul
jocului lor, ma ignorau cu adevarat. Dupa o prelungita
nesiguranta, cel întrebat se hotarî si cu un glas
subtire, mai subtire chiar decât m-as fi asteptat,
dadu raspunsul: 28. Calma, profesoara sterse cu talpa
ghetei semnul întrebarii, scrise în locul lui 28 (scria, evident, în
numele elevului care nu stia scrie) si abia apoi începu sa
explice ca raspunsul nu este corect si, taindu-l cu o
linie, însemna alaturi 'adevaratul' rezultat: 16, iar
cu batul pe care îl tinea în mâna stânga aplica
simbolic o lovitura punitiva în palma celui ce gresise,
întinsa cu stoicism ca sa-si ia pedeapsa. Atunci, amuzata
si mirata de insuficienta profesoarei, în a carei
impunatoare pedagogie începusem sa cred si eu, m-am trezit spunând
aproape fara sa vreau. 'Dar 7 + 7 = 14' si abia
în secunda urmatoare, când toti ochii s-au întors spre mine, luminând
la fel, am înteles imensa greseala pe care o facusem.
Nu cred ca vreodata în viata m-am simtit mai
stupida si nu glumesc deloc marturisind asta. Era în privirea
copiilor oprita asupra mea, nu mai mult de câteva secunde, nu numai
uimirea ca nu întelesesem regula, atât de simpla, a jocului, ci
si dispretul ca nu eram în stare s-o înteleg. Jocul lor
fusese pur, neatins de realitate, profesoara nu era profesoara, elevii nu
erau elevi, calculele nu erau calcule, era un joc perfect, jucat din simpla
placere a jocului, placere pe care o traiau, evident, cu
totii, iar în aceasta arta gratuita, în aceasta
fictiune atât de totala încât nu putea fi infirmata de nimic, eu
introdusesem prosteste un element real, un adevar dintr-un
univers care nu reusise înca sa-i atinga. M-am ridicat
umilita si aproape cu greutate, ca batrânii, si m-am
îndepartat simtindu-ma privita din spate un timp, auzind
apoi, tot mai slab, reluarea jocului a carui regula nu reusisem
sa o înteleg. Marea bucurie a amiezii se stinsese în mine, începui
sa ma grabesc spre casa, ca si cum mi-ar fi fost
teama sa nu infirm prin vreun adevar mai real sublima
fictiune a primaverii.
Nici o arta nu e mai conspirativa decât arta producerii râsului, nici unui artist nu i se cere mai mult mister decât artistului comic. Dupa ce, milenii întregi, admiratorii poeziei au preferat sa vada în poet un lenes iluminat caruia i se sufla de sus cuvintele pe care abia daca se îndura sa le transcrie; dupa ce muzicianul divin a fost imaginat, sute de ani, ca un senin auzitor al corurilor cetelor de îngeri, publicul ultimului secol s-a obisnuit sa admita, nu fara o sadica placere, imaginea artistului chinuit de propria sa arta, epuizat de munca sa istovitoare. Numai artistului comic i se refuza în continuare dreptul la marturisirea efortului. Un Chaplin transpirând pentru a obtine o grimasa amuzanta este de neimaginat. Travaliul, daca exista - si bineînteles ca exista, dar noi vrem si reusim sa facem abstractie de el - se produce în zone secrete, ascunse cu grija, negate cu dezinvoltura. Iluzia ca umorul se produce fara voia autorului lui, si chiar împotriva vointei sale, trebuie sa ramâna neatinsa. Misterele artei comice sunt aparate nu numai de strasnicia pazitorilor lor, ci si de conspiratia celor care refuza cu încapatânare sa le descopere.
Cred ca, în afara de Delfi,
nu a existat localitate în Grecia pe care s-o fi asteptat cu mai
multa emotie, de care sa ma fi temut mai mult decât de
De câte ori, învinsa de
agresiunile lumii exterioare - nenumarate si atât de diverse, încât
unele dintre ele pot parea mângâieri - nu mai am puterea de a
raspunde decât închizându-ma în mine, îmi aduc aminte de culele de la
Maldaresti. Le-am vazut târziu, atunci când
reprezentarile mele despre evul mediu românesc erau cristalizate de mult
si, tocmai pentru ca lipsisera de la trasarea liniilor de
forta, semnificatia lor s-a suprapus întregului, încununându-i
paradoxal si deturnându-i cu infinitezimale nuante, sensul.
Inspirate, evident, din arhitectura populara a locului, dar asezate
pe mai multe nivele si construite din piatra solida,
varuita în alb orbitor, cele doua cule de la
Maldaresti - cea veche, a lui Greceanu, si cea noua, a
lui Duca - sunt trecerea în materie încapatânata a rezistentei
noastre neorgolioase, care nu pretinde si nu cedeaza nimic. Cu pridvor
si usi din blani de stejar, barate de drugi si mai solizi,
tot din lemn; cu odai podite curat si grinzi de sugestie
crestina în bagdadie; cu fermecatoare sobe din olane - tuburi de
ceramica varuita, rasfatând cele mai diverse
si mai fanteziste forme -, cula este inventivul si
înduiosatorul loc geometric al unor case, fortarete,
biserici, obligate sa fuzioneze pentru a dainui. Mai mult chiar decât
turnul de aparare al culei vechi - în care se putea retrage, ridicând o
scara de frânghie, întreaga familie - m-au impresionat orificiile din
ziduri, pe unde se zareau poarta si vizitatorul nedorit, si pe
unde puteau fi scoase, la nevoie, flintele. Culele de la
Maldaresti spun mai mult decât toate cronicile despre evul
nostru de mijloc (la urma urmei nu chiar atât de deosebit de cel european),
despre puterea noastra de a ne închide în noi, pentru a pastra
neatins ceea ce avem, ceea ce suntem. Caselor taranesti
aproape vegetale, împrejmuite numai de meri si de pruni, raspândite
fara aparare pe dealuri si parasite la primul
semn al primejdiei pentru fortareata padurii, culele înalte le
opun modelul îndaratnic al nu-ului lor nemiscat si
neutru, nepretinzând nimic, dar necedând nimic, solutie intelectuala
si ingenioasa a rezistentei în timp.
Catedrale roze si arbori
albastri, tântari enormi si ierburi cât stâlpii de
telegraf, lucrurile sunt asa cum le vedem pentru simplul motiv ca
nici un argument al înfatisarii lor diferite nu are puterea
de convingere a primei lor explozii în ochiul nostru, destul de altruist pentru
a le împrumuta haina propriei sale trazneli. Mi s-a parut este
întotdeauna o lege mult mai puternica decât realitatea ne
demonstreaza ca pentru simplul motiv ca actioneaza
în afara imperiului logicei si nu poate fi darâmata de dovezi.
Acelasi lucru poate sa ti se para mare sau mic, crucial sau
derizoriu, înaltator sau penibil, subtil sau primitiv si
acelasi lucru poate sa para altuia cu totul altfel decât ti
s-a parut tie. Lumea întreaga nu este decât colajul grosolan, cu
margini abia ajustate una alteia a unor impresii nepotrivite între ele, a
caror rezultanta este cel mai adesea apropiata de zero. Pentru
ca nici macar luptele nu sunt ciocnirea unor forte esential
opuse, ci ale unor viziuni aflate, cu sinceritate si uneori chiar cu
fanatism, în contradictie. Aceleasi fapte, aceleasi
adevaruri par unora si altora atât de diametral diferite, încât ceea
ce încearca fiecare tabara sa impuna nu este aproape
niciodata schimbarea faptelor, ci numai schimbarea viziunii asupra lor.
Chiar si o crima poate fi pasibila de interpretare pâna
într-acolo încât nu putini criminali se considera ei victime ale
victimelor lor.
De altfel, singura cheie a succesului si a mersului înainte este
încrederea - daca se poate, oarba - în propriul fel de a vedea, în
dreptatea viziunii proprii. Întregul elan, izvorând din sinceritatea acestei
certitudini, cea mai mica îndoiala poate pune în discutie nu
numai victoria, ci si supravietuirea. Este destul sa încerci
sa-ti explici felul celuilalt de a vedea lucrurile pentru a descoperi
ca si de cealalta parte a abscisei se afla o dreptate,
absolut complementara, dar la fel de plauzibila.
Imaginati-va un copac încercând sa realizeze punctul de vedere
al ierburilor pe care umbra lui le face sa dispara; sau o pasare
punându-se în locul viermisorului pe care îl duce puilor sai la cuib;
sau un vierme facând efortul de a întelege adevarul marului
pe care îl strabate si-l rupe de pe ram. Imaginati-va
haosul nascut din aceasta compasiune intelectuala! Legile firii
însesi s-ar încurca în itele întelegerii nefiresti si
însusi motorul subiectivitatii universale ar înceta sa
functioneze în lipsa egoismului care-l lubrefia de milenii. Faptul ca
am fost nascuta sa prefer mereu aceasta anomalie a naturii
nu schimba sensul general al lucrurilor, dupa cum faptul ca, de
la aparitia vietii pe pamânt, din secol în secol numarul
celor care încearca sa înteleaga si punctul de vedere
al celorlalti este în crestere nu schimba echilibrul partinitor
al lumii.
Într-o lume în care timpul pierdut cu
discutiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu
discutiile despre dietele de slabire, m-am întrebat cu seriozitate
daca mi-a fost vreodata foame, daca stiu ce e foamea. Desigur,
nu ma refer la senzatia fiziologica aparând dupa
câteva ore de la ultimul prânz si care poate fi facuta sa
dispara prin simpla îngurgitare a indiferent caror substante
nutritive, ci la spaima ca aceste substante nu vor putea fi
gasite, ca acea senzatie, la început nici macar
neplacuta, nu este decât un fel de antecamera a mortii, un
fragment înca analizabil si reversibil al unei realitati
care va scapa definitiv de sub control. În acest din urma sens,
trebuie sa marturisesc - cu un regret care ar putea parea cinic
daca nu ar fi de fapt intimidat si gata de umilinta -
ca nu am cunoscut niciodata adevarata foame.
Am trait întotdeauna modest, într-o modestie care, înainte chiar de a fi
nivel de viata, a fost conceptie de viata, o modestie
careia în rarele si scurtele momente când am parasit-o i-am
simtit lipsa si i-am dus dorul, o modestie care se întindea,
dupa epoca si împrejurari, de la limita saraciei
la cea a bunastarii, dar care n-a atins niciodata punctul zero
al foamei. Nici chiar atunci când, în lipsa, silita, a tatei, mama ne-a
crescut singura din salariul si muncile ei, nu-mi amintesc sa ne
fi lipsit vreodata pâinea, nici sa fi invidiat hrana altor copii. (De
altfel nu stiu când, cum si de ce s-a nascut în mine ciudata
malformatie gratie careia n-am suferit niciodata în
fata celor ce aveau mai mult decât mine, ci întotdeauna în fata celor
ce aveau mai putin). Asta nu înseamna, desigur, ca nu am
rabdat de foame, înseamna doar ca - fie ca-i stiam
dinainte termenul final, fie ca el nu depindea decât de mine -
rabdatul de foame nu era asociat cu spaima sfârsitului, ci,
dimpotriva, cu un fel de încordare aproape sportiva a
posibilitatilor vitale. Asta se întâmpla mai ales în
strainatate, acolo unde având foarte putini bani, dar o
imensa dorinta de cunoastere, mi s-ar fi parut o
profanare sa-i cheltuiesc pe mâncare si unde înlocuiam cu
adevarata exaltare un prânz cu un bilet de muzeu, o cina cu
alti câtiva kilometri înaintati în necunoscut. Astfel
senzatia de foame era însotita de una de acuta mândrie
si devenea aproape euforica, pentru ca nu mai era vorba de o
privatiune, ci de o asceza. Daca etimologic, asa cum spune
Platon, a fi entuziast înseamna a fi în zeu (ęn + theos) cred ca
pot vorbi, fara a exagera, de o foame entuziasta, în calatoriile
mele. Abundenta alimentara din jur nu ma chinuia, ci îmi
marea bucuria renuntarii, asa cum marii anahoreti erau
probabil fericiti de orice ispita pe care trebuiau s-o înfrânga.
De aceea strainatatile mele au fost înconjurate, precum
marile crize ale posedatilor, de o aura emotionala care
le-a marit intensitatea.
În aceeasi categorie voluntara si euforizanta se înscrie
foamea din timpul scrisului, postul acela aproape ritual care ma
ajuta sa fiu într-o mai mare masura eu însami,
nedependenta nici macar de propriul meu trup. De data aceasta nu e
vorba de nici un fel de mândrie, de nici un fel de sacrificiu. Hrana, nici
macar prin absenta, nu intra în socoteli. Nu renunt la
hrana, ci iau foamea asa cum as lua un drog, mai puternic decât
cafeaua, în stare sa-mi asigure limpezimea si libertatea gândirii.
Ar putea însa sustine cineva ca aceasta este adevarata
foame? Dar cine-ar putea spune care este adevaratul continut al unei
notiuni care, între revolta din cauza foamei si greva foamei,
cuprinde întreaga evolutie a istoriei lumii?
'
'
Când am sosit eu acolo cartierul era stapânit de câteva zeci de câini
deveniti spaima trecatorilor care, la intrarea pe strada
noastra, aveau grija sa se înarmeze cu ciomege sau cu resturi de
mâncare pentru a se putea apara, prin coruptie sau prin
forta, de atacatorii ajunsi, mai ales o data cu
lasarea serii, înspaimântatori. Faptul ca pe mine nu m-au
înspaimântat nici o clipa nu era o dovada a curajului, ci a
iluziilor mele. Fusesem crescuta în credinta ca orice
fiinta poate fi stapânita prin cuvânt, în masura în
care cuvântul este semnul dorintei de comunicare si de
întelegere. Iar animalele în mijlocul carora crescusem, carora
ma obisnuisem sa le dau nume si sa le descopar
caractere, erau pentru mine în mai mare masura fiinte dotate cu
afecte si inteligenta decât simple vietati. De altfel
în povestirile copilariei mi se parea întotdeauna mult mai greu de
înteles ca fiarele - chiar flamânzite - îsi sfâsiau
victimele inocente în arenele romane, decât ca un crestin putea fi
crutat pentru ca leul recunostea în el pe cel care îl salvase
cândva, scotându-i un spin din laba. Nostalgia logicii a fost -
dupa cum se vede - întotdeauna marea mea slabiciune.
Nu am fost cuprinsa, deci, de spaima generala, pe care o
raspândeau câinii cartierului. Faptul ca le vorbeam parea
sa-i deruteze si chiar sa-i nelinisteasca. Era ceva
mai putin clar decât ciomagul sau osul. Oricum, dezorientarea topea
agresivitatea si excludea violenta. Cu timpul, relatiile noastre
s-au nuantat producându-se un fel de ierarhie a sentimentelor: în timp ce
unii au ramas într-un fel de expectativa emotionala,
câtiva mi-au devenit prieteni, iar de doi dintre ei m-a legat, în cele din
urma reciproc, o reala afectiune. Cred ca nu exagerez -
nici sentimental, nici logic - sustinând ca aceasta ierarhie era
în acelasi timp una a calitatii, ca cei mai blânzi si
mai devotati erau în acelasi timp cei mai buni dintre ei, cei mai
aproape de umanitate, nu numai în sensul devotiunii fata de ea,
ci si în sensul însusirii caracteristicilor ei ideale. În plus erau
si cei mai frumosi, în lumea animala ideea platoniciana a
identificarii binelui cu frumosul gasindu-si cele mai
convingatoare exemplificari.
Deznodamântul a rasturnat însa brutal ordinea filosofica a
întâmplarii. Neîncrezatori în eficacitatea afectivitatii
mele si plictisiti de politica de forta la care nu
îndrazneau sa renunte, locuitorii cartierului au hotarât
sa recurga la otrava si, îngânându-mi blândetea, au
chemat câinii oferindu-le dovezi concrete si toxice de prietenie.
Rezultatul a fost ca toti cei care crezusera în prietenie au
murit. Cei ce fusesera sensibili la cuvânt si la afect au platit
cu viata elevatia si dezinteresarea pe care o atinsesera
depasindu-si conditia, în timp ce inferiorii, cei
cantonati în suspiciunea propriei lor animalitati, cei care nu
se ridicasera pâna la duiosie si cuvânt au scapat.
Moartea a selectat perfect imoral, într-o ordine a valorilor absolut
inversa. Cartierul este populat acum de câini urâti si rai,
timorati deocamdata de spaima - care mai flutura peste ei - a
otravirii.
Morala: eu sunt vinovata.
Între poet si istorie
legaturile sunt într-o asemenea masura determinante si
reciproce, încât, chiar daca le-ar fi divergente intentiile si
idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul pâna la
sfârsitul, mereu proorocit, al lumii. Poetul nu poate scapa istoriei,
asa cum istoria nu poate scapa poetului, iar odata aceasta
axioma admisa, ceea ce si poetul si istoria trebuie sa
înteleaga e ca si unul si altul - si cu nimic
unul mai mult decât altul - au interesul sa se afle într-o relatie de
egalitate. Iata ceva cu adevarat dificil. Este atât de usor
sa ne consideram superiori unii altora si atât de greu sa
ne recunoastem egali! Uneori istoria n-a tinut seama de
poeti, alteori poetii n-au tinut seama de istorie. Dar si
epocile care nu si-au lasat poetii sa se exprime si
poetii care nu si-au exprimat epoca au disparut la fel de firesc
în uitare. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii, istoria
si poetii se vad legati la fel de strâns si de
fara scapare. Fara scapare si egal. În
procesul istoriei, poetii au fost pusi si procurori, si
avocati, si jurati, si inculpati, si victime,
si grefieri, dar în nici una dintre aceste calitati ei nu au
încetat sa fie martori. În orice punct ar fi fost, de bunavoie sau cu
sila, plasati, ei nu trebuiau decât sa vada si sa
spuna ce-au vazut. Iar daca martorul putea fi uneori, tragic,
influentat, grefierul nota si aceasta influenta.
Cât de simplu e totul: Oh, pe cer curg norii, prin pamânt lave si ape,
prin tulpini fragile sevele renascatoare mereu, prin suflete
dragostea înaltatoare de slava înteleptei, eternei
armonii, a universului, dar noi existam numai în masura în care îi
suntem istoriei martori, istoriei care exista numai în masura în care
îi suntem martori noi.
Uneori ma cuprinde un sentiment de revolta împotriva întregii
literaturi. Si mai ales împotriva marilor scriitori. Uneori ma
cuprinde un sentiment de revolta împotriva tuturor acelor mari
masochisti care si-au dat viata pentru a crea o alta în locul
ei, care si-au sfâsiat existenta pentru ca din fâsiile
obtinute, din petecele de intuitii si bucatelele de
revelatii sa însaileze, altfel decât fusese în realitate, un
univers nou, nemaivazut, apartinându-le în întregime,
apartinându-le în orice caz, într-o masura mult mai mare decât
le apartinuse propria, biata lor viata cândva. Trezindu-mi
compasiunea si admiratia, suferinta lor atât de sfruntat
creatoare ma revolta uneori prin orgoliul de a înlocui realitatea,
dupa ce s-a hranit din ea, si, mai mult înca, prin
îndrazneala de a opune vietii un model capabil sa se
reproduca singur, cucerindu-si adepti gata de a opta între a
trai si a scrie pentru cel de al doilea verb. Fiindca
acele noi, inedite universuri, au extraordinara calitate de a se depune în
sufletul câte unui om viu, câte unui cititor asemenea mie, si dupa ce
se hranesc asemenea unor vampiri din viata lui, nu se multumesc
cu faptul ca i-au supt sângele, ci - ca niste adevarati
vampiri - îl transforma si pe el într-un vampir care, în loc sa
traiasca, va crea la rândul lui o alta viata de
litere, un alt univers inedit ce se va depune în alt cititor caruia îi va
insufla în locul setei de viata dorinta de a scrie.
Citesc ce-am scris pâna aici si ma gândesc ca poate si
pomul se revolta uneori împotriva altoiului care i-a schimbat cu
desavârsire, dominator si senzational, cursul vietii,
dar asta nu-l împiedica sa binecuvânteze clipa dureroasa care
i-a inoculat în seva porunca inexorabila a rodirii si nici
sa fie mândru de nobilele fructe pe care le-a adus, aproape miraculos, pe
lume.
Revolta împotriva marii literaturi - al carui mândru si
neconditionat supus sunt - nu este decât expresia, rara, a spaimei în
fata nemarginitei ei forte, capabile înca în fiecare
secunda sa-mi determine destinul. Am crescut în tinuturile
fermecate în care numele lucrurilor era mai intens si mai adevarat
decât lucrurile, în care propria mea viata nu era decât o haina
uitata pe malurile cartilor, iar viata celorlalti,
viata din jur, viata pur si simplu, numai un termen al
comparatiei din care literatura iesea întotdeauna învingatoare.
Pentru ca am stiut, am simtit, mi s-a parut întotdeauna
ca marea literatura este superioara vietii, ca
Dostoievski este mai intens decât ea, ca Shakespeare este mai profund
si Caragiale mai plin de semnificatii, ca departe de a crea o
alta viata în locul sau chiar împotriva celei adevarate,
marii scriitori ajuta viata sa se nasca mereu tot mai
constienta de sensul ei, de fiecare data altul, ca pe
umerii lor apasa raspunderea sufletului universal. În ceea ce ma
priveste, revoltata sau fericita, nu am fost si nu voi
putea fi niciodata altceva decât - înclestata în iarba,
tensionata spre stele - un iobag pe un petec de cuvânt.
În mod ciudat, - sau poate, dimpotriva,
firesc si revelator - în mintea mea doua sate, aflate la mii de
kilometri si apartinând unor lumi care aproape ca nici nu se
banuiesc între ele, sunt legate printr-o rudenie reala si
tulburatoare. Satele se numesc Vinci si Hobita si, ma
grabesc sa adaug, ceea ce le înrudeste - într-o blânda
si orgolioasa umilinta - nu este numai faptul ca
fiecare dintre ele a fost în stare sa dea lumii câte un fiu genial si
iesit din timp, ci felul în care ele - aceste matci
parasite de extraordinarele fluvii pe care le-au daruit unor
universale oceane - continua sa existe în functie de ceea ce
pare sa fi fost în istorie norocul lor. Voi încerca nu sa le descriu,
ci sa descriu sentimentul, repetat cu intime variatiuni, pe care
fiecare dintre ele mi l-a lasat.
Dincolo de serpentinele muntelui Albano, dinspre Pistoia spre Florenta, pe
unul din acele drumuri italiene care, oricâte milioane de turisti le-ar fi
batut, îsi pastreaza un ciudat aer ingenuu, de virginitate,
am ajuns aproape mirati într-un sat care se numea Vinci. Mirarea
noastra nu continea nimic nereverentios: pur si simplu
uitasem ca ceea ce pentru noi era numele celui mai complet geniu al
oamenilor nu fusese - si nu continua sa fie, în fond - decât numele
unui sat din muntii ciudati ai Toscanei. Castelul medieval care îl
domina si-n care cine stie daca artistul a calcat
vreodata, îi este acum dedicat în întregime, gazduind o
expozitie de machete copiate în lemn, metal, sau sticla dupa
manuscrisele leonardiene si însumând o întreaga galerie a tot ce
aveau sa reinventeze oamenii în urmatoarea jumatate de mileniu:
angrenaje diverse, poduri mobile, mori, elicoptere, tancuri, afete de tun,
vapoare cu zbaturi, gatere, laminoare, reflectoare, cuptoare, totul fusese
prevazut, desenat, explicat, mult prea devreme pentru a putea fi
înteles sau realizat. Pe un alt etaj: expozitie de reproduceri
dupa tablourile maestrului, de fotografii de manuscrise, de schite de
harti. Senzatia este de saracie aproape
înduiosatoare si de frustrare aproape impresionanta.
Simti ca organizatorii s-au crezut obligati sa faca
ceva pentru a dovedi, dincolo de nume, legatura locului cu marele artist,
dar cum dovezile nu existau, stradania se întoarce împotriva lor si
aproape ca trezeste banuiala unei confuzii. Cu trei kilometri
mai sus, un catun subaltern: Anchiano. Acolo, într-o livada de
maslini batrâna, exista înca - din piatra
necioplita - casa în care s-a nascut si si-a petrecut
primii saisprezece ani ai vieti Leonardo. Trei încaperi goale
si o femeie vânzând ilustrate cu reproduceri. Totul strain. Singurii
care îl amintesc - si-o fac într-un fel deosebit de elocvent cu ramurile
lor subtiri aproape hasurate, semanând tulburator cu
parul personajelor desenate de mâna maestrului - sunt maslinii.
Drumul spre Hobita l-am facut la acea ora de chindie în care
lumina se îmblânzeste si îndulceste totul, iar piciorul de munte
pe care îl strabateam se umplea de un prevestitor si nostalgic
farmec. Vazusem cu o zi înainte 'Muzeul arhitecturii gorjene' de
la Curtisoara si imaginatia noastra avea toate elementele
fabulosului pentru a închipui mai grabit decât realitatea, asemenea unei
fata morgana, un fabulos sat pentru Brâncusi. Nimic mai putin
adevarat. Un sat nou în care nu tresare nici o umbra amintitoare a
frumusetilor de la Curtisoara. Muzeul propriu-zis, generic - datând
din epoca nasterii lui Brâncusi -, este o constructie mica
de lemn, fara etajul atât de fermecator al vechilor case
gorjene, cu prispa joasa, lipsita de arta, cu doua încaperi,
dintre care una cu vatra, cu sararita si loc
pentru ardeiul iute si un pistornic prins în cui: un fel de
stampila având sculptata într-o bucata de lemn numele
tuturor mortilor familiei, care se punea pe prescuri si parastase
si careia i se mai adauga un nume cu fiecare moarte. În curte,
un
Ceea ce unea cele doua sate era incapacitatea de a se adapta
situatiei lor de izvor al unor izvorâtori de capodopere si încercarea
de a semana ele celor care, cândva, trebuie sa le fi semanat.
Alte colege ale lor au stiut sa-si înteleaga sansa:
Salzburgul si-a facut din Mozart o cariera, Strattford-ul
si-a facut din Shakespeare un destin. Vinci si Hobita,
dimpotriva, par mirate înca, de ceea ce au fost în stare si -
sarace si modeste - nu îndraznesc sa pretinda singura
dovada indubitabila a maternitatii lor neînvatate
cu mândria. Dar cum ar putea rivaliza casa de lemn din fundul Olteniei sau cele
trei odai dintre maslinii muntelui
Veneam spre casa, si începea sa se-ntunece, si
începea sa se faca primavara, si îmi era în
acelasi timp foarte bine si foarte rau (acel amestec de
beatitudine si de lesin în care numai primavara stie
sa te cufunde), când în dreptul Ateneului am zarit în fuga o
batrânica sprijinita în cârjele ei, cu spatele chircit dureros
de un zid, si pe care doua adolescente pareau ca încearca
sa o ajute. M-am întors într-o doara sa vad despre ce este
vorba si daca nu pot sa le fiu de folos, si din acea
clipa, fara sa se petreaca nimic extraordinar
totusi, a început pentru mine un fel de aspra aventura a
atentiei. Vreau sa spun ca am avut senzatia ca ma
trezesc brusc din propria mea existenta pentru a o observa în cele
mai mici amanunte pe a celorlalti, sau, mai degraba, ca
întorc brusc un buton ce-mi da deodata posibilitatea sa aud
distinct zeci si zeci de sunete care pâna atunci nu fusesera
decât un aiuritor vacarm, sau, si mai exact, ca pot privi deodata
la microscop nenumarate componente vii si miscatoare ale
unei picaturi care pâna atunci nu fusese decât o substanta
de o culoare incerta.
De fapt ce s-a întâmplat?
Mai întâi am dat telefon la Salvare, explicând ca unei femei batrâne
i s-a facut rau si va astepta masina, întinsa pe
prima banca de lânga statuia lui Eminescu din fata Ateneului.
Dar centralista de Salvare nu stia ca în fata Ateneului
exista o statuie a lui Eminescu (sau poate nu stia ca statuia
este a lui Eminescu), asa ca explicatiile topografice au durat
destul de mult.
Apoi am început sa asteptam. În asteptare, batrânica -
începând sa-si mai revina putin - ne-a rugat sa-i
cautam în sacosa o punga de plastic, unde purta
fotografiile copiilor si nepotilor, pe care voia sa ni-i arate.
Am gasit punga ferfenitita, am laudat pe cei din
fotografii, am întrebat-o ce facea la ora întunericului pe strada.
Ne-a raspuns ca nu facea nimic, dar încerca în felul acesta
sa nu-si deranjeze copiii si nepotii. Apoi ne-a venit ideea
ca slabiciunea batrânei ar putea fi inanitie si,
lasând-o în grija fetelor, am fugit - magazinele alimentare fiind la ora
aceea închise - sa cumpar câteva pateuri de la o cofetarie.
Cofetaria era noua, abia data în folosinta si
extrem de eleganta, dar cele trei vânzatoare erau ocupate, toate,
sa serveasca si sa priveasca un cuplu de straini
dintr-o tara petrolifera, încât, cu toata nelinistea
ca masina Salvarii putuse sosi între timp, am asteptat
aproape un sfert de ora în fata tejghelei al carei singur
cumparator autohton eram.
Masina Salvarii nu sosise însa, si nu sosise nici peste
înca o ora. Între timp fetele mi-au povestit ca erau
functionare la o întreprindere si studente seraliste la A.S.E. pentru
ca nu reusisera sa intre la Medicina. Tot între timp
babuta îsi revenise aproape de tot si împachetase pentru
nepoti pateurile ramase. Se facuse târziu. Masina
Salvarii nu mai venea. Vinovata fusesem poate si eu, cu reperele
mele culturale. Din fericire, nici nu parea sa mai fie nevoie. Ne-am
condus protejata pâna la autobuzul 236, care avea s-o transporte în
îndepartatul ei cartier, si am dat-o - cu sacosele si
cârjele ei - în grija unor calatori. Apoi, împreuna cu fetele,
am ramas pe loc, urmarind cu tristete autobuzul care se îndeparta
burdusit si leganându-se ca o femeie însarcinata,
triste toate trei si aproape vinovate de lumea pe care o contemplam.
Întâmplarea atât de neînsemnata ne înrudise si ne jenam sa ne
despartim. Am mai strabatut o vreme orasul
îndepartat si aproape pustiu, ele povestindu-mi despre o vizita
pe care o facusera, pe când mai erau eleve, la o casa de
batrâni, eu amintindu-mi vechea sala de asteptare a Telefoanelor
din Cluj, supraaglomerata, în serile geroase, de femei si
barbati în vârsta si singuri asezati
cuminti, de-a lungul peretilor, pe banci, încalzindu-se si
ascultând conversatiile, care se întrerupeau mereu si trebuiau
strigate, ale studentilor cu parintii de departe. Ne dadeam
seama ca dispozitia noastra devenea melodramatica,
stiam ca primavara îsi are si ea partea de vina,
dar în acelasi timp nu puteam sa ne luam gândul de la
înspaimântatoarea aripa a batrânetii care fluturase o
clipa lânga noi si pe care o descoperisem îngrozite de propria -
lucida, neasteptata - noastra atentie.
Ca toate marile placeri, muzeul
secreteaza - pentru mine cel putin - si negarea beatitudinii pe
care o izvoraste. Este vorba de vinovata contradictie dintre
placerea de a privi fara obligatia de a nota ideile
sugerate de contemplatie si faptul ca privitul însusi
devine fara sens daca ideile pe care le naste se pierd. Iar,
nescrise, ele nu numai ca se risipesc, dar nici macar nu se
formuleaza în întregime. Caci scrierea unei idei nu este - am
descoperit-o de mult - numai o forma de conservare, ci si una de
maieutica, totul petrecându-se ca si cum pentru a exista, gândul ar
avea nevoie nu numai de cuvânt, ci si de icoana lui de hârtie. Vizitarea
unui muzeu ramâne, deci, o fericire ricanând clipa de clipa sub
insistenta creionului, o voluptate interzisa clipa de clipa
de nevoia fixarii. Totusi, în urma trecerii printr-un muzeu nu se mai
pastreaza în mine nimic din aceasta chinuitoare dihotomie;
retin numai amintirea plutitoarei bucurii mereu contrazise atunci si,
ca si cum nu eu le-as fi scris, filele acoperite de rânduri ale
carnetului. Transcriu din el uimita putin, nemaiamintindu-mi
traiectul prin spiritul meu al acelor idei si mai ales nemaifiind
sigura ca nu le-am platit mult prea scump cu pretul
farâmitarii clipelor de diamant ale contemplarii:
Ciudata, foarte ciudata revelatia statuilor egiptene de
productie romana si dovedind o puternica moda a artei
egiptene declansata la Roma, evident dupa cucerirea Egiptului
si vizita Cleopatrei. Asa cum secole la rând elenizasera,
romanii se pornisera deodata - cu aceeasi fervoare - sa
egiptenizeze. Statui mai exacte decât cele de la Mamphis începura sa
umple vilele romane: zei, zeite, femei, barbati -
costumati, coafati si împodobiti dupa traditia
faraonilor - uimesc prin perfectia imitatiei si, în acelasi
timp, prin inefabila, dar hotarâta deosebire fata de
prototipurile lor. Sub bretoanele egiptene trasaturile sunt romane,
trupurile feminine sunt mai aproape de maternitate si mai departe de
idealul atât de vegetal al lui Osiris; trupurile masculine nu au linie, ci
muschi. Privindu-le, descoperi nu numai doua canoane artistice deosebite,
ci poate chiar doua rase în acei egipteni si acei romani, care nu se
puteau transforma, chiar daca ar fi vrut, unii într-altii. Sub
podoabele si perucile egiptene, romanii pareau niste adulti
travestiti în adolescenti si tradându-si astfel nu
numai dorinta de a parea mai tineri, ci si
M-am întrebat adesea daca nu cumva între puterea de abstractizare a
popoarelor vechi si religiozitatea lor exista o
interdependenta. Ca si egiptenii, grecii antici erau profund
religiosi, în timp ce la romani religia devenise cu timpul
conjuncturala si maniabila, la discretia puterii si la
dispozitia ultimelor mode în materie de cult. (Egipteanul Serapis sau
frigiana Cibele erau numai doi dintre zeii straini care au fost
împrumutati de romani într-un fel de nostalgica si
zadarnica încercare de a împrumuta si devotiunea pe care
popoarele lor de bastina erau în stare sa le-o acorde.)
Aceasta incapacitate de a crede cu adevarat, aceasta lipsa
de copilarie sa fi fost cauza excesivei maturitati a artei
romane, a realismului ei atât de neuniformizator? În orice caz, copiile romane
de sculptura greceasca sunt lipsite de acea spiritualizare
generalizatoare, de acea putere a simbolului în stare pura pe care grecii
o detineau si pe care romanii nici nu mai sunt în stare s-o
banuiasca. Dar ceea ce pare a fi un adânc defect este în acelasi
timp un merit, si, într-o privinta, un pas înainte (chiar
daca ceea ce este un pas înainte privind dinspre realism este un pas
înapoi privind dinspre poezie): ideii de om romanii i-au substituit
individualitatea omului, prototipului unic, unicitatea fiecarui exemplar.
Poate de aceea, ei nici nu au simtit nevoia inventarii unui alt fel
de arta, din moment ce continutul pe care îl turnau în aparent
aceleasi forme era cu totul diferit. Oricum, copierea artei grecesti
nu a fost pentru romani numai o moda, asa cum a fost copierea celei
egiptene, ci însasi maniera lor de a întelege cultura.
Stau în fata operei lui Praxiteles - 'Venus din Cnidos' - considerata
cea mai frumoasa dintre toate statuile grecesti. (Phryné, faimoasa
curtezana, cunoscuta în toata antichitatea pentru uluitoarea ei
frumusete, servise fericitului sculptor de model.) Perfectiunea ei a
fost socotita atât de coplesitoare, încât cei vechi au simtit
nevoia s-o acopere cu un val de bronz de la coapse în jos, val pe
care restauratorii au reusit cu greu sa-l desprinda în
dorinta de a reda capodoperei forma originara si legendara
fascinatie. Ca si în alte cazuri de statui feminine grecesti, o
privesc si pe aceasta obositor de celebra Venera cu un fel de
perplexitate. O femeie semanându-i astazi ar fi considerata mai
degraba urâta. Gâtul este prea gros, talia prea lipsita de
mobilitate, glezna este grea si paranteza coapselor plata. Profilul fetei
aproape barbatesc este, din cauza severitatii sau
seriozitatii numai, lipsit de acea copilarie care intra
pentru moderni în compozitia farmecului feminin. Prejudecata a
anticilor sau prejudecata a celor moderni, este deprimant pentru mine de
câte ori descopar ca frumusetea poate fi o chestiune de
prejudecata. Totusi, nu cumva anticii erau cei care greseau? Nu
cumva lipsa lor de siguranta în gustul pentru frumusetea
feminina provenea tocmai din lipsa lor de dragoste pentru femeie, din
atitudinea lor mereu fluctuanta fata de cea pe care nu o
socoteau demna de dragostea si egalitatea lor, dar din care erau
totusi obligati sa se nasca?
Ca si persoanele celebre, marile
orase sunt înconjurate de legende si aproximatii, de imagini
inexacte, dar coerente, caracterizând pe cei ce le-au inventat mai mult decât
realitatea în numele careia izvorasc si în locul careia se
insinueaza încetul cu încetul. Astfel, în aceste aureole pręt-a-porter,
Parisul este familiar si fermecator, un oras în care te simti
din prima clipa acasa; Viena este amabila, acoperita de
valuri de frisca, valsuri si cumsecadenie belle-epoque;
Londra este intimidanta si rigida; Roma este zgomotoasa;
Madridul, pitoresc. Faptul ca între aceste imagini prefabricate si
adevarul realitatii nu exista adesea nici un punct comun nu
numai ca nu le destrama si nu le stânjeneste, ci,
dimpotriva, pare sa le dea o stranie siguranta
de-sine-statatoare. Ei bine, Istanbulul are si el o asemenea
imagine. Si în toti anii în care nu numai ca nu îl vazusem,
dar nici nu prea speram sa îl vad vreodata, aceasta imagine
traise în mine cu naivitate si cu fervoare. Era o imagine
intensa, aproape orbitoare, în care aurul mozaicurilor bizantine si
aurul sultanilor se topisera peste culorile vesnicului Orient într-o
stralucire grea, oglindita de ape adânc visatoare. Înainte de
a-l descrie asa cum l-am descoperit în realitate, înainte de a povesti cum
am învatat sa-l desprind din magma contemporana,
prafoasa si misunatoare, trebuie sa încerc
sa transmit senzatia de uluire si de revolta care m-a
cuprins pe când înaintam spre centrul orasului pe zeci si zeci de
kilometri de mahala rasariteana si moale, nedescoperind
nimic din ceea ce s-ar fi putut numi stralucire a trecutului, ci numai
aceleasi si aceleasi dughene înjghebate, înghesuite unele
într-altele, prafuite, derizorii si provinciale, nemarturisind
nimic mai mult decât propriile lor decenii friabile si întâmplatoare.
Ma bucuram când aflam ca n-am ajuns înca în centru, pentru
ca mai speram totusi sa existe un centru mirific, un nod de
cupole aurite, de minarete albastre. La urma urmei, vazusem arhitectura
maura în Spania si cea mongola la
De câte ori vad un tei înflorit
îmi aduc aminte de mânastirea Cotmeana pentru ca acolo a fost locul
în care am vazut - cred ca singura data în viata - un
arbore concurând un monument de arta si reusind nu numai
sa-l înfrânga, ci sa-l si protejeze prin marea
bunatate a frumusetii sale. De fapt, mânastirea Cotmeana este o
împrejmuire înalta de lemn cuprinzând: câteva chilii modeste, o
clopotnita izvorând sunetul aproape miraculos al unei stravechi
clopot turnat din argint si arama, biserica de la începuturile
Tarii Românesti si teiul, mai ales teiul. Ctitorie a lui
Radu I Basarab si a lui Mircea cel Batrân, careia Constantin
Brâncoveanu i-a adaugat pronaosul, iar Alexandru Ipsilanti, pridvorul,
biserica - emotionant de mica si firava, cu pictura
afumata batrâneste în interior si cu discuri solare, de
ceramica, împodobindu-i caramizile în afara - este
dominata de teiul deodata cu ea de batrân, dar mult mai înalt,
întinzându-si, ca niste aripi protectoare, crengile peste
acoperisul ei fara putere, strâns cu încredere la subtioara
lui. Pentru ca impresionant este mai ales felul opus în care biserica
si arborele îsi marturisesc vârsta; în timp ce
batrânetea face monumentul copilaresc si friabil,
înduiosator, secolele trecute par sa mareasca
forta copacului si sa-i sporeasca maretia.
Tinându-si imensa coroana numai în puterea scoartei
rasucite în mai multi pilastri asezati circular, teiul
batrân îsi transforma scorbura, mare aproape cât o
încapere, într-o ctitorie prelunga de aer din care mirosul florilor
se înalta ca un fum de jertfa pe altarul invizibil al timpului
încremenit si salvator.
Între chiliile modeste, ctitoria basaraba si teiul nepereche, iarba
creste enorma, semn nu numai al rodniciei pamântului, ci si
al singuratatii lui. Iar pe deasupra ei mireasma si
linistea, valurite de dangatul de argint si arama ca
de o vâsla melodioasa miscata rar prin vazduh,
învelesc totul într-un magic strat protector. Nici prin auz, nici prin miros,
nici prin privire, lumea din afara nu reuseste sa
patrunda pâna la miezul stravechi în care se
zareste, sub fumul luminarilor si mireasma
eminesciana, mai frumos înca decât la Cozia, portretul atât de
tânarului Mircea cel Batrân.
Salzburgul vechi a crescut lipit de
peretele stâncii, din vârful careia castelul-cetate îl mai domina
si azi, dupa noua sute de ani. 'Lipit' nu este o
figura de stil, ci o realitate literala, casele fiind adaugate
peretelui stâncii din cauza locului strâmt care le face sa se întinda
în sus, înguste si înalte, sprijinite de munte, încât par într-adevar
puse la zid, cu mâinile ridicate, fara aparare în fata unui
dusman nevazut. Restaurate de curând (pe frontonul lor scrie adesea
'1409-1979' sau '1528-1978' sau 'brutarie din
anul 1618') aceasta aducere spre noi a timpului le face intimidante
si parca melodioase. Pentru ca, de fapt, numai vârsta este cea
care le arata frumoase. Pentru ca barocul a reusit sa
acopere totul, toate secolele de pâna la el si chiar si pe cele
de dupa el, cu stucul si vesmintele sale fluturatoare, cu
îngerii sai învolburati si norii sai în volute. Si
biserica Sf. Peter, prima în lista monumentelor orasului, înconjurata
de un cimitir catarat printre case - sau poate casele au fost
împinse printre morminte? - si Domul, cu piata sa dominata de un
grup statuar elansat cu exagerare, se zbat sub legile grele ale aceleasi
frumuseti excesive care a cuprins Europa în perioada contrareformei. În
spatele Domului, piata Rezidentz: cu o mare fântâna împodobita
de cai si cu realii cai înhamati la birji
asteptându-si turistii, cu palatul în care Franz Joszef l-a
gazduit pe Napoleon al III-lea, cu turnul carillon batându-si
gingas, de doua ori pe zi, melodia uda de primavara
si de ploaie.
Dar toate astea, ca si minunata biserica a franciscanilor, vechea
parohie a orasului, capodopera de stil roman-gotic, ca si
Judenstrasse si Getreidestrasse - o, farmecul si forta numelor
neschimbate din cea mai adânca istorie! - încarcate de aur si
ceramica, cofetarii si magazine de lux, dispareau nu numai
sub melodia uniformizatoare a ploii, ci, mai ales, sub puterea muzicii care
izvora de peste tot, ca într-un vis minunat, purificator, din care ne era
frica sa nu ne trezim, în Dom se desfasura un concert
Haydn, ale carei unde umpleau piata si se risipeau pâna
departe; pe usile bisericilor erau anuntate messe de Mozart si
Händel, de Haydn si Gounod; pe ferestrele caselor navaleau
valuri de muzica de camera care luau în stapânire cu entuziasm
tânar strazile ude si cladirile vechi.
De altfel, numele si chipul lui Mozart era omniprezent (pe firmele
restaurantelor, hotelurilor, cutiilor cu bomboane), încât totul, absolut totul
ne conducea spre casa cu numarul 9 de pe celebra strada a cerealelor,
continând pe trei etaje memoria familiei Mozart si a orasului pe
care prezenta ei acolo l-a binecuvântat în eternitate. Partituri; portrete
de familie (Mozart la diferite vârste, tata, mama, sora, cumnatul, sotia,
sotul sotiei, copiii, dintre care unul nascut dupa moartea
compozitorului); obiecte (tabachera lui Mozart, suvite din parul
lui de copil, inelul primit în dar de la Maria Terezia); instrumentele la care
a cântat (viorile sale miniaturale, clavecinul sau, pianul), afise
si fotografii de montari ale diverselor sale opere cu scenografia,
subiectul, istoricul scrierii lor; si multe scrisori, unele cu apelativul
scris în italiana (mia carra sorella, mio carro padre), altele (ca
dedicatia splendida catre Haydn) scrise în întregime în italiana
si chiar una (catre tatal sau, Leopold) continând în
text, la un moment dat, o exemplificare cu partitura, un portativ si
câteva note aruncate în graba!
Poate ca daca n-ar fi existat muzica aceea izvorând din lucruri,
poate ca daca n-ar fi fost ploaia, ea însasi muzicala,
am fi putut descoperi si alte unghiuri, mai mondene sau mai frivole, mai
contemporane sau mai perisabile, cetatii de pe Salsbach, dar asa
cum a fost, ea a ramas în memoria noastra saturata de
frumusete, numai cetatea de scaun a celei mai perfecte dintre arte si
a celui mai perfect reprezentant al ei pe pamânt.
Scriam cândva ca pentru mine
muzica este dovada infinit convingatoare ca paradisul exista:
din moment ce se aude! Iar paradisul nu este, pentru fiecare dintre noi, decât
dezlegarea, împlinirea, în sfârsit, a unor îndelungi obsesii, niciunde
legatura dintre fericire si obsesie neaparând mai evidenta,
mai stralucitoare, decât în muzica. Muzica - înteleasa nu
ca un fundal sonor al existentei, ci ca însasi miezul ei
lichefiat la mari temperaturi - este magma de sentimente si idei ridicate
la înaltul rang de obsesii si stapânind astfel sufletul omenesc,
pâna în punctul în care îl învata sa se umple singur de o
nepamânteasca, ireala si chiar inexplicabila fericire.
Si, ciudat, cu cât acele obsesii sunt mai dureroase si mai de
nesustinut, cu atât fericirea pe care o predau de la înalta lor
catedra de neant este mai completa si mai inefabila.
Paradisul, care îsi tradeaza existenta ascunsa - si
atât de des pusa la îndoiala - în marea-muzica, nu este decât
aceasta concluzie plutitoare, pe care nici o alta arta nu e în
stare sa o traga la fel de convingator, asupra fericirii care
izvoraste din suferinta sublimata în obsesie si
revarsata apoi, cu o putere mai mult decât umana, în bucurie.
Sunt constienta ca poezia nu este egala muzicii în
stapânirea acestei magice transformari a sentimentelor în contrariul
lor, cum, sunt sigura, nenumarati alti poeti înaintea
mea au fost constienti. Cei mai optimisti dintre ei au, crezut
ca, dând versului muzicalitate, puterea lui va creste apropiindu-se
de muzica printre sârmele portativului si pavilionul urechii, uitând
ca nu vocalele, ci sensurile trebuie sa se mladieze în poezie,
pentru ca puterea ei sa se asemene cu cea a valurilor izbite în auz.
Altii, mai copilarosi, îsi închipuie ca,
facându-si dintr-o chitara scut, pot sa-si
împinga versul mai fara primejdie în edenul muzical, cu
speranta ca simpla patrundere în aerul fermecat lasa o
pulbere stralucitoare pe aripi si un nimb evanescent pe cuvânt. Ca
si cum, cuprinzând în sine ispite dilematice si arbori
maniheisti, paradisul n-ar fi totusi decât o jungla de care
trebuie sa te aperi si pe care trebuie sa o cuceresti
si nu un regn superior, o alta stare de agregare a sentimentelor.
Nu apropiindu-se de muzica si nu încercând sa-i semene poate
atinge poezia alchimia muzicala, puterea ei de a transmuta în aur
metalele. Exista o alta cale, interioara, o explorare a propriei
sale substante pâna în straturile în care radacinile cuvintelor
nu mai ajung si sensurile din dictionare încep sa se reflecte
unele pe altele, într-un magic si deodata revelator joc de moi
si lunecatoare oglinzi. Pentru ca artele sunt asemenea
planetelor, infinit deosebite între ele, clar având fiecare - mai mare sau mai
mic - un miez incandescent care se învârteste în jurul aceluiasi
soare, obsedant ca un paradis. Iar paradisul cine s-ar putea îndoi ca
exista, din moment ce se aude?
M-am întrebat adesea de ce
notiunea de ninsoare se leaga atât de strâns de cea de
copilarie. M-am întrebat adesea de ce nici una dintre marile placeri
descoperite atunci si nemaiechivalate niciodata în intensitate mai
târziu nu a ramas la fel de nostalgic emblematica, la fel de în stare
sa recreeze prin simpla ei prezenta lamura aceea de bucurie,
absolut neamestecata, absolut limpede. Nu mai stiu daca bucuria
ca ninge si pregatirea frenetica a saniei era mai mare în
copilarie decât bucuria descoperirii ca s-au copt ciresele, de
exemplu, sau decât bucuria ca s-a facut cald si ne putem duce la
râu. Poate ca nu. În orice caz, chiar daca atunci ele erau cu
desavârsire egale, capacitatea de proiectie în maturitate a
primei este infinit superioara, celorlalte, puterea ei de nealterare în
durata este unica. Pentru ca ea, bucuria ca ninge este în
stare nu numai sa se conserve vie, intacta peste decenii, dar si
sa renasca, de fiecare data, neschimbata, la fel de
copilaroasa, cu aceeasi violenta de atunci. Dintre
toate sentimentele pe care le cunosc, bucuria ca ninge este singura
imuna la timp. Poate ca în asta sta si secretul legarii
ei de copilarie atât de strâns; si una si alta sunt în stare
sa faca abstractie de el, si una si alta îsi
permit sa nu le pese ca trece.
N-am încercat niciodata sa fac metafore în jurul ninsorii, sa
imaginez flori sau pene de înger zburând, nu numai pentru ca amestecul
vorbelor, aceste realitati de ordinul al doilea, într-o atât de
primara jubilatie mi s-ar fi parut fara rost, ci
si pentru ca ninsoarea mi s-a parut întotdeauna ea
însasi o metafora nemarginit de sugestiva a uimirii de
a fi. Si iata, descoperita, înca o explicatie a
legarii de copilarie: resursele de mirare fertila, crescând
fericita din ea însasi, pe care si una si alta le au,
uimirea, ca mijloc de cucerire a lumii, de care si una si alta
dispun. O uimire atât de intensa si de bogata în propria-i
substanta, încât se revarsa coplesitoare asupra universului
contemplat, acoperindu-l, transformându-l, transfigurându-l, facându-l în
realitate asa cum îl imaginase ea în vis. La urma urmei nu vedem
niciodata decât ceea ce ne asteptam sa vedem, nu observam
decât ceea ce suntem siguri ca vom observa. Nici ninsoarea, nici
copilaria nu fac exceptie de la aceasta regula a
eludarii, dar distragerea lor este superba, dar substitutia lor
este miraculoasa. Ele pun, în locul lumii reale, propria lor realitate
infinit mai bogata în frumusete si apoi se bucura
gingas mirate de ceea ce vad.
Astept sa treaca anotimpurile ca sa vina iarna,
astept sa treaca zilele iernii ca sa vina ninsoarea
si faptul ca ea întârzie, faptul ca nu se mai
hotaraste sa fie, îl resimt nu numai ca pe o îngrozitoare
banuiala ca n-o sa mai pot sa ma întorc în
bucurie, ci si ca o spaima de nesuportat ca poate nici nu a
existat.
Am trait cândva o mare
spaima. Când m-am trezit din ea am descoperit lumea altfel decât o
stiam, mai neta, mai hotarât despartita în culori
complementare si categorii morale opuse. Totul se vedea ca într-o
pictura naiva: limpede si elocvent. Numai ca, în
aceasta lume diferita, eu uitasem sa scriu. Asezam
cuvintele ca pe niste cuburi în fragmente de ilustratii din care nu
mai reuseam sa înjgheb povesti: literele se loveau unele de
altele, dar nu se nasteau sensuri si nu se distingeau rime. Am
înteles ca, pentru a putea reînvata sa scriu în lumea
aceea colorata naiv, va trebui sa descompun literele în
bastonase si cârlige si întelesurile în jocuri si
mirari: ca pentru a reînvata sa traiesc va trebui
sa mai fiu o data copil. Atunci am început sa fac jucarii
din silabe; literatura pentru copii nu a fost pentru mine un gen literar, ci un
covor zburator în stare sa ma transporte în timp.
Poate ca atâta timp cât nu ma departasem prea mult de
copilarie nu simtisem nevoia sa ma întorc la ea. Am
descoperit literatura pentru copii numai atunci când am descoperit spaima
ca as putea sa uit cum este sa fii copil. Am scris, deci,
nu pentru a ma adresa ca un om mare copiilor, ci pentru a ma
copilari, pentru a deveni un copil, pentru a ma vindeca astfel de
maturitatea pe care o simteam coborând asupra mea ca o febra, ca o
boala ce s-ar fi putut dovedi incurabila. De aceea ma simt
intimidata si nelalocul meu printre autorii de literatura pentru
copii, ca si cum mi-ar fi teama mereu sa nu descopere ca am
intrat ilicit acolo, si mai ales ca am intrat din alte motive.
Nu am încercat, scriind pentru copii, sa scriu pe întelesul lor, nu
am încercat decât sa ma joc fiind convinsa ca, în
masura în care as reusi, în masura în care jocul s-ar
închega într-adevar, ei ar fi pe întelesul copiilor. Nu sunt ei
singurii profesionisti ai jocului? Tocmai de aceea, când aflu ca unui
copil i-au placut versurile mele, vestea reprezinta pentru mine o
victorie vitala, o dovada ca am reusit sa ma joc,
un certificat de copilarie. Dimpotriva, faptul ca versurile mele
au placut unui om mare, aproape ca nu ma priveste, asta
fiind nu pentru mine, ci pentru el, cititorul adult, un calificativ, o
adeverinta de ingenuitate.
Asa cum fatul repeta în pântecele mamei întreaga evolutie a
speciei de pâna la el, în pântecele spaimei am luat de la capat
întreaga mea evolutie pentru a reajunge la clipa în care voi fi în stare
sa ma nasc. Am reînvatat sa scriu, deci,
copilareste. Derutati, unii au putut crede ca vreau sa
devin un autor pentru copii, atunci când imensa, existentiala mea
dorinta era sa fiu un autor-copil.
Exista pentru mine în fiecare primavara un moment critic. Uneori el se confunda cu misterioasa astenie de primavara, alteori nu. (Spun 'misterioasa', pentru ca nici una dintre explicatiile ei medicale nu ma convinge; pot sa înteleg de ce iesim din iarna slabiti si saraci în vitamine, dar nu pot sa înteleg de ce nu simtim aceasta slabiciune decât la aparitia primului soare cu adevarat primavaratec, si asta indiferent daca el se lasa vazut la începutul lui martie sau la sfârsitul lui mai.) Deci, momentul critic al primaverii nu este pentru mine tot una cu astenia de primavara, desi seamana în multe privinte si uneori se confunda cu ea. Ceea ce le deosebeste nu sunt formele lor de manifestare, ci esenta lor ascunsa, universul caruia, de fapt, apartin. În timp ce astenia de primavara este o boala a trupului, momentul critic al primaverii este o rascruce si un efort, uneori insurmontabil, al spiritului. De fapt, dificultatea îndurarii vine din dubla lui natura, din amestecul de stari sufletesti nefuzionabile care îl compun, din caracterul lui hibrid, instabil. Pentru ca momentul critic al primaverii se compune pentru mine dintr-un fantastic elan al bucuriei de a putea relua de la capat totul si din istovitoarea îndoiala, obosita de propria ei nehotarâre, ca totul merita sa fie reluat. Sau, cel putin, aceasta cred eu ca este compozitia acelui moment de perfecta cumpana, în care incredibila nemiscare si linistea nepamânteasca provin nu dintr-o desprindere de universul tensionat ci, dimpotriva, dintr-o completa angajare, dintr-un desavârsit echilibru al contrariilor aflate în tensiune. Este o stare pe loc ce se stie fragment hotarâtor al miscarii, chiar daca nu se hotaraste asupra sensului acesteia. Faptul ca, pâna acum, de fiecare data, a învins continuarea, mersul, în pofida tuturor contraargumentelor, înainte nu simplifica datele problemei, care trebuie rezolvata mereu de la capat. Momentul seamana întrucâtva cu secunda anului nou, cu respiratia aceea suspendata între ani, dar atunci totul nu este decât un emotionant simbol, o subtila teorie. Acum, când frunzele nu mai pot întârzia sa se nasca si mugurii nu mai pot întârzia sa se deschida, optiunea înseamna chiar gest împlinit, pas facut, asumarea înca unui ciclu întreg. E adevarat ca, daca raspunsul întârzie prea mult, daca îndrazneala mea nu este destul de mare pentru a spune nu si nici puterea mea suficienta pentru a spune da, primavara îsi asuma singura dreptul sa raspunda si sa ma duca mai departe, asemenea acelor covoare rulante care prezinta nu numai avantajul de a nu mai trebui sa pasesti înainte, ci si imposibilitatea de a mai da înapoi.
Ion Agârbiceanu traia atât de
retras, încât faptul ca - desi locuiam pe aceeasi strada -
l-am zarit o singura data, în autobuz, îl consider un privilegiu
al adolescentei mele. Strada se numea Andrei Muresanu (se numea,
oare, într-adevar asa sau numai lumea continua sa-i spuna
astfel dupa vechiul ei nume?) si pentru a ajunge la
camaruta unde stateam în gazda urcam dealul din spatele
Teatrului National, trecând în fiecare zi prin fata casei lui. Nu se
vedea niciodata nimeni, dar nici nu avea un aer parasit. Era
severa si solida, apartinând nu numai prin piatra, ci
si prin spirit unui timp uitat sau poate chiar nici unui timp. Câtiva
arbori înalti (erau brazi, sau numai memoria mea usor simbolizanta
este înclinata sa îi reconstituie astfel?) înveleau totul într-o
umbra dinafara anotimpurilor, înglobând gravitatea cladirii în
ordinea, mai riguroasa înca, a naturii.
La început priveam cu speranta si curiozitate ferestrele,
convinsa ca voi reusi sa descopar o miscare
si sa recunosc un semn. Dar am renuntat curând. Existenta,
dincolo de ele, a celui pe care îl stiam din vechi istorii literare era
destul de fantastica pentru a nu mai avea nevoie de dovezi si destul
de miraculoasa pentru a nu mai pretinde argumente. Faptul ca puteam
fi contemporana cu Ion Agârbiceanu, faptul ca puteam sa-i
vad casa din alte vremi în care el înca mai traia era minunea
care, odata acceptata, atragea dupa sine sirul tuturor
posibilitatilor. Pentru ca, desigur, cel mai greu de acceptat
era chiar faptul în sine, ideea prezentei, în plin deceniu al
saptelea, a scriitorului pe care cronologia mea afectiva îl situa nu
numai, firesc, la începutul secolului, în ascendenta lui Rebreanu (el
însusi lunecat de mult în istorie), ci mult înainte înca, în neguri
craiesti si transparente crestine. Nu ma miram,
deci, ca nu descopar nici o miscare în casa pe care o cercetam
pe furis la fiecare trecere, ma miram ca nu era exclusa cu
desavârsire posibilitatea de a descoperi vreodata o
miscare. Iar mirarea mea avea sa se transforme în uluire atunci când
întâmplarea a facut sa-l întâlnesc.
Ce-i drept, cu greu s-ar fi putut imagina un cadru mai nepotrivit si mai
incredibil siluetei sale severe si friabile de apostol, ochelarilor
sai de la începutul veacului si barbii sale stiute din
cartile de citire de dinainte de razboi, decât supraaglomeratul
autobuz nr. 7, cel care - scârtâind si gata sa se desfaca
din încheieturi sub povara calatorilor - lega strazile povârnite
ale dealului Feleacului cu centrul orasului! Ma suisem cu câteva
statii mai înainte, la capatul liniei, si eram fericita
posesoare a unui loc, atunci când am descifrat, în înghesuiala dintre scaune,
spatele aplecat al unui batrân caruia am vrut sa-i cedez locul.
Dar batrânul nu era singur, ci cu o batrânica, înca si
mai fragila, si mai pâlpâitoare decât el, pe care a chemat-o,
multumindu-mi în numele ei, sa se aseze. El a ramas în
picioare, cu mâna neînchipuit de osoasa, învelita parca în
pergament, înclestata pe spatarul scaunului, cu barba alba
si rara tremurând usor deasupra parului, înca mai alb,
al sotiei. Atunci l-am recunoscut.
Nu-mi venea sa cred: îmi venea sa lovesc si sa resping pe
cei ce îl împingeau fara sa vrea, facându-l sa se
clatine pe picioare; îmi venea sa-i smulg pe toti de pe scaune
si sa le strig: 'Nu-l recunoasteti? Este Ion
Agârbiceanu! Pare de necrezut, dar este Ion Agârbiceanu'. Îmi amintesc
ca am început sa plâng de umilinta si de descurajare,
de neputinta de a putea oferi cel putin un loc într-un autobuz
scriitorului pe care-l citisem din copilarie si pe care-l admirasem
întotdeauna peste cota stabilita de critica si peste ierarhiile
istoricilor literari. Iar prin sticla tulbure a lacrimilor vedeam perechea
aceea de batrâni modesti si severi, slabi, dar înca nedoborâti,
locuitori si ctitori ai unor vremi de mult revolute, lasându-se
dusi de autobuzul acela unde nu-i mai cunostea nimeni
Si iata sosind centenarul. Un important istoric literar mi-a cerut,
pentru o carte ce urma sa omagieze secolul încheiat, o amintire despre
scriitorul sarbatorit. Pot oferi oare aceasta unica
întâmplare ca reper pentru viata unuia din putinii clasici pe care
i-am cunoscut? Daca istoria literara seamana uneori cu un
autobuz aglomerat, da, este si aceasta un posibil detaliu biografic. Dar
seamana oare într-adevar?
Arta de a chinui un arbore pentru a-i
lungi prin chiar aceasta suferinta durata de existenta
este una dintre acele stranii descoperiri ale vechilor japonezi pe care spirite
curioase de legile secrete ale universului si de functionare a
mecanismelor din culisele lumii le-au raspândit si pe alte meridiane
si le practica cu intensa si aproape ilicita pasiune
si acum. Am vizitat zilele trecute o ciudata închisoare de arbori,
hobby-ul mândru si rusinat în egala masura de sine al
unui gradinar, în timpul liber sadic si filosof. Nu era, de fapt,
decât o încapere luminoasa si umeda, o sera, unde în
glastre mai mari sau mai mici se însirau pe polite arbustii
supusi torturii. Tratati savant prin scurtarea sau încolacirea
radacinilor, taierea sau împletirea ramurilor,
saracirea pamântului sau împutinarea apei, copacii, care în
natura ar fi putut sa aiba coroane rotate pe metri întregi de
vazduh, se chirceau pe rafturi de-o schioapa. Dar ceea ce
pierdeau în spatiu, câstigau, se pare, cu darnicie în timp.
Crengile contorsionate îsi dublau viata, frunzele pipernicite nu mai
cadeau, radacinile amputate îsi triplau existenta,
scoarta însetata traia mai mult, seva diminuata îsi
oprea infinit mai târziu cursa. Copacilor care în natura ar fi trait
fericiti si falnici câtiva ani sau câteva decenii, li se
dadea sansa de a suferi secole lungi, un mileniu întreg.
Am întors capul spre tortionar, sa vad daca nu
glumeste. Nu. Parea mai degraba bolnav, suferind el însusi
de suferinta pe care o producea, fascinat de simulacrul de nemurire pe
care îl declansa fara sa-l înteleaga. Ce
legatura exista între suferinta si nemoarte?
ma întreba, chemându-ma în ajutor; de ce aceste biete plante chinuite
refuza sa mai moara, când, dimpotriva, ar trebui sa se
grabeasca s-o faca?; cum se explica faptul ca durerea
conserva si chinul întareste si, mai ales, cum se
explica rasplata pe care timpul se grabeste sa o ofere,
ca pe un premiu mai greu de purtat decât înfrângerea?
Nu aveam cum sa-l ajut. El era cel ce ma ajutase pe mine, oferindu-mi
un atât de didactic simbol si îngânându-mi, în botanica,
suferintele. El, cel ce experimenta relatia dintre durere si
nemurire pe plante era, oricum, mai putin opus legilor firesti decât
mine, cea care nu aveam, masochista, la dispozitie decât optimismul
meu bazat pe eternitatea oarba a lui Homer? Cu atât mai mult cu cât cea
mai mica dintre bombe ar fi putut interzice oricând durata chinuitelor
glastre, ca si suferinta mea deliberata; cu atât mai mult cu
cât, dincolo de vesnicia promisa, ramâne mereu întrebarea
daca nu e vorba cumva de o aceeasi cantitate de viata pe
care avem posibilitatea s-o traim vijelios si sinucigas sau
sa o rarefiem, nemuritoare, la nesfârsit
Treceam într-una din zilele trecute pe
o strada în demolare. Unele dintre case erau darâmate de tot,
pierdute de pe acum cu desavârsire în uitare, nemailasând pe
locul cu sfarâmaturi impersonale de caramida nici un
semn al deceniilor lor de iluzie a eternitatii; altele erau neatinse
înca, dar deja pustii, cu obloanele închise si usile
zavorâte, parasite de oameni dar nu de carii si
soareci, având înca puterea sa scoata suieraturi
la trecerea vântului, sa scârtâie sub navala rozatoarelor
si sa lase sa scape oftaturi suspecte la pasul neauzit si
demodat al fantomelor; iar altele, cele mai multe, erau darâmate numai pe
jumatate. Acestea erau si cele mai evocatoare.
Cu greu se poate imagina ceva mai impudic decât o casa în curs de
demolare. Este înca în picioare, zidurile si acoperisul îi sunt
neatinse, dar cercevelele ferestrelor si ramele usilor au fost
scoase, încât privirea patrunde neoprita de nimic în încaperi pe
zugraveala extravaganta a carora mobilele disparute au
lasat urme ciudat de intime, aproape indecente. Locul patului pe podea este
mai curat, locul dulapului pe perete, mai deschis la culoare, din tavan
atârna firele smulse ale fostelor lustre, din colt priveste
ochiul negru al fostului horn. Ar parea ca viata a disparut
odata cu oamenii, si, totusi, totul este ciudat de viu si
de evocator, fiecare zdreanta sfâsiata de tapet, fiecare
ciob de faianta fixat în mortar îsi spun cu o precizie aproape
jenanta povestea, oferindu-se fara reticente
contemplarii straine. Cu cât fusesera mai ascunse si mai
secrete - bideuri devenite maronii, chiuvete ciobite, oglinzi tulburate de
aburii bailor trecute - cu atât se etaleaza mai bucuroase de
dezvaluire, de indecenta, primindu-si moartea ca pe un
târziu nonconformism.
Vile gratioase, trecute de purgatoriul locuintelor în comun si
al sediilor de Icral-uri respirau eliberate în sfârsit de cosmarul
adaptarilor succesive, si în aceasta ultima decadere
ceva din farmecul tineretii lor fara griji parea ca se
trezeste pentru o clipa: stucaturi delicate se banuiau
deodata sub straturile de huma, ghirlande de flori apareau de
sub stresinile cârpite cu tabla si carton asfaltat,
îngerasi durdulii se iteau de dupa firmele stereotipe de
deasupra intrarii. Strada întreaga, moarta pe jumatate,
îsi scotea la iveala - ca pe niste vise, îngaduite pentru
ultima oara înaintea disparitiei definitive - vietile
amortite de supravietuire, camuflate în cotidian, vietile
adevarate pe care le dosise de ani si de decenii sub varul
necesitatii si pe care acum le flutura ca pe o razbunare,
ca pe o ultima libertate, fara sperante si
fara griji.
Treceam într-una din zilele trecute pe o strada în demolare si
ma frapase cât de viu si de povestitor era acel peisaj învins.
M-au fascinat întotdeauna
inovatiile transformate în traditii si în dogme. Un exemplu de
acest fel - în care o prima si gratioasa ingeniozitate a
fost schimbata cu timpul în obligatie rigida si, în cele
din urma, absurda - este ceea ce în arta gotica se numeste,
cred, 'motivul podului'. Pentru a asigura o baza orizontala
unei scene figurative înscrise decorativ într-un cerc sau într-un romb,
artistul - gravor, sau sculptor, sau pictor de vitralii, - a inventat linia
unui pod (reducând astfel o calota cercului sau un unghi rombului)
deasupra caruia îsi putea plasa în pozitie normala personajele.
Cu timpul însa, motivatia s-a pierdut, întarindu-se, în schimb,
canonul: ceea ce fusese un necesar artificiu de compozitie, deveni o
obligativitate decorativa, un motiv în sine, aparând si în
lucrarile neînscrise în cerc sau romb si nemaitinând seama de
tema scenei pe care o sustine. Pe pod sunt plasate astfel cu
inocenta, de-a lungul unor întregi secole, lanuri, paduri,
valuri de mare, munti. Cine sa se mire? Dupa cum se vede, e mult
de când numai lipsa absurditatii mai poate smulge uimiri.
'
'
În aceasta toamna atât de lunga încât devine aproape de
nesustinut, fiecare zi frumoasa care mai vine este primita ca un
nesperat si nemeritat dar, ca o dovada coplesitoare a unei
înalte, marinimoase bunavointe. În aceasta toamna atât
de frumoasa încât devine suspecta, fiecare zi care mai picura,
luminoasa si calda, este asteptata cu o
recunostinta aproape iresponsabila, gata sa ofere, în
schimbul necontramandarii ei, orice. De fapt este un joc subtil cu mize
totale în care am fost atrasi înainte de a-i fi putut întelege
mecanismele si din care încercam sa dam înapoi numai atunci
când stim dinainte ca nu vom mai reusi. De fapt este o
savanta coruptie aceasta tentativa - atât de
încununata de succes - a timpului de a ne mitui cu înca o clipa
de miere, cu înca o frunza de aur, scotându-ne astfel,
dezarmati si contemplativi, nostalgici si fara
aparare, slabi si aproape lingusitori, în întâmpinarea frigului.
Pentru ca nici în cele mai smintite iluzii nu ne imaginam ca
frigul n-o sa vina nicicând, tot ceea ce speram mereu este
ca el mai poate fi amânat putin. Pâna atunci ne mai
rasfatam sub soarele surprinzator de cald în amieze,
chiar daca înecat de ceturi ambigue si brume rau
prevestitoare în seri si în dimineti; pâna atunci ne mai
minunam de culorile uluitoare ale frunzelor, chiar daca desprinse din
cer si fosnitoare pe alei; pâna atunci toata atât de marea
si teoretica bogatie a toamnei ne farmeca înca în
pietele pline de gutui luminoase si de vinete stralucitoare,
desi patate de bruma. Pâna atunci ne mai bucuram
putin de fermecatoarele farâmituri pe care ni le arunca
bunavointa condescendenta, aproape dispretuitoare, a
anotimpului, iar bucuria noastra - tocmai pentru ca e mereu
suspendata, mereu amenintata sa nu mai existe si
îngaduita mereu, în ultima clipa, pentru ultima oara - are
în sine ceva ilicit si ispititor, fermecat de interdictie si
aureolat de nesiguranta. Înainte de a intra în închisorile frigului
mai profitam - cu voie de la frig - de blândetea anemica, atât de
dulce a amiezii; înainte de a intra sub teroarea noptilor lungi mai
jubilam - cu voie de la întuneric - sub razele cuminti, atât de
mângâioase la prânz. Si uitam mereu ca nu numai certitudinea
venirii frigului ar trebui sa ne înspaimânte, ci si blânda, mângâioasa,
dulcea, perfida lui amânare. Pentru ca dincolo de metaforele învelite în
Tin minte senzatia pe care am avut-o cu ani în urma
când - în gradina unui vechi prieten, doctor într-un sat de lânga
Dar înfatisarea Milcovului nu ma facea sa râd, ci
îmi trezea aproape dureroase mirari si revolte: Acestui firicel
murdar si îndoielnic de apa au putut poetii sa-i închine
cândva diatribe? Despre pârâul acesta svântat de secete si refacut de
ploi au putut cândva diplomatii sa discute si sa avanseze
ipoteze? Aceasta albie abia desenata a putut fi trecuta, cu
mânie sau cu mândrie, de vreo armata cândva? Fusese veacuri la rând o
frontiera si un obstacol si, chiar daca nu mi-l imaginasem
ca pe un fluviu, îi pretindeam demnitatea unui simbol. În mod evident,
însa, nu o avea, iar nimicnicia lui împingea gândul cu o
banuiala mai departe: poate ca nici nu simbolizase vreodata
ceva. În orice caz, realitatea lui, atât de precara încât putea sa
trezeasca senzatia irealitatii, demonstra, cât toata
istoria luptelor pentru unire la un loc, aberatia despartirii
si se transforma fara metafora nimanui într-un simbol
rasturnat. De unde rezulta cât de derizorie si cât de slaba
de înger este viata simbolurilor.
- Nu te-am vazut niciodata
fara zâmbet - îmi spuse într-o zi un prieten pe un ton în care
admiratia avea toate însusirile reprosului.
- Mi se pare firesc, i-am raspuns, nici dezbracata nu m-ai
vazut niciodata.
- Vrei sa spui ca zâmbetul este pentru tine o haina - se
mira el aproape acuzator.
- Vreau sa spun ca zâmbetul poate fi de foarte multe feluri si
poate îndeplini foarte multe functii - complexitatea unei
personalitati putând fi de altfel stabilita si dupa
largimea diapazonului de zâmbete de care dispune - iar una din aceste
functii, cea mai neînsemnata, desigur, dar si cea mai
curenta, este aceea de a oferi celorlalti o înfatisare
decenta, indiferent câta suferinta s-ar camufla dincolo de
ea.
- Dar asta înseamna a statuta nesinceritatea, a ridica ipocrizia la rang
de virtute! - striga, revoltat cu adevarat, amicul meu.
- Numai în masura în care si a fi civilizat înseamna a fi
ipocrit. Bineînteles ca în epoca de piatra totul trebuie sa
fi fost mai direct, cel ce suferea îsi racnea probabil instinctele la
gura pesterii, fara a-si pune probleme de discretie
si fara a se gândi la linistea celorlalti. Primitivul
era desigur mai 'sincer'. Numai ca mie racnetul nu mi se
pare o chestiune de sinceritate, ci una de vointa si de
cultura.
- Bine, dar în felul acesta zâmbesti oricui, dusmanilor ca si
prietenilor.
- Bineînteles. Am considerat întotdeauna ca a acorda salutul si
zâmbetul tau celor cu care nu esti de acord, celor de care te despart
idei si credinte este o dovada - pe care ti-o dai tie
însuti în primul rând - ca nu vrei sa le bagi în cap, odata
cu argumentele, si un glont. De altfel, ti-am spus ca
zâmbetele sunt de foarte multe feluri: a zâmbi unui dusman poate fi
si o sfidare, poate fi dovada pe care i-o arunci - cu cât mai elegant, cu
atât mai usturator - ca raul pe care ti l-a facut nu
te-a atins. Mi s-a parut întotdeauna mai demn sa nu acuz o
lovitura, decât sa ripostez la ea. Am preferat sa nu lovesc,
decât sa marturisesc ca am fost lovita.
- Cu cât te ascult, cu atât trebuie sa recunosc, ma convingi si
- ca sa fiu sincer pâna la capat - ma si sperii
putin.
- De ce? Singurul fel de zâmbet pe care l-am dispretuit si nu l-am
folosit niciodata a fost zâmbetul ofensiv, provocator.
- Oricum, de acum încolo va trebui sa fiu mult mai atent la descifrarea
zâmbetelor tale
- Nu trebuie sa exagerezi: cele mai multe dintre ele îmi sunt adresate mie
- cu cât mi-e mai greu, cu atât am nevoie de mai multe argumente pentru a
ma convinge ca înca rezist.
Efesul face parte dintre acele
cetati al caror destin a fost atât de strâns legat de mare,
încât, în clipa în care marea a început sa se îndeparteze de ele, au
încercat mai întâi s-o urmeze si, numai dupa ce n-au reusit, au
ramas parasite si fara aparare într-un
univers strain si au murit încet, încet uitate d e valurile
sfarâmate de alte cheiuri si de corabiile aparând altora la
orizont. Pergamul si Miletul, Priene si Didima au avut aceeasi
glorioasa si stranie soarta de porturi vestite, râvnite si
cucerite de toti învingatorii, dar ramânând numai ele însele,
triumfatoare prin arta si prin comert, lasându-se
umilite numai de mare si mutate mereu dupa ea, cea
îndepartata mereu de înnamolirile fluviului Meandru (cel ce avea
sa dea în atâtea limbi europene, îndepartat ecou, purificat prin
uitare, cuvântul meandre) si ramase în cele din urma,
esuate fara sperante, pe uscat. Acum între ele si mare
se întinde o câmpie zadarnica de cincisprezece-douazeci de kilometri,
dincolo de care Mediterana nu mai e decât o dunga albastra,
libera, topita în cer. Pentru ca marea a jucat întotdeauna în
viata acestor miraculoase porturi rolul libertatii: odata
pierduta, nici bogatia, nici frumusetea nu mai foloseau la
nimic, locuitorii li se risipeau în patru vânturi, lasând numai cheiurile
pustii, îngropate în praf, sa viseze valurile care le legau
altadata de univers.
Si totusi, mort si parasit uscatului, asa cum
este acum, Efesul este singurul care m-a putut face sa înteleg ce
însemna frumusetea si grandoarea unui oras antic. Trecut pe sub
numeroase stapâniri (de la carienii întemeietori, la ionieni, lidieni,
persi, macedoneni, romani, bizantini), Efesul si-a pastrat
constanta libertatea de a face comert, forta de a face arta
si mândria, aproape religioasa, de a fi, fara încetare,
frumos, în primul rând, teatrul imens, de câteva zeci de mii de locuri, în care
încapea practic întreaga populatie a orasului (s-ar putea medita
asupra bazei de masa, cum se spune, a culturii antice), un teatru în care
cuvântul rostit în scena se aude perfect în ultimul rând, un teatru
sapat magnific sub muntele care i se ridica deasupra asemenea
causului unor palme rotunjite sa-i protejeze flacara (ce
sentiment de mândrie pentru forta mintii si a sufletului omenesc
te cuprinde înaintând pe Calea Arcadiana, dalata cu marmora
si marginita de socluri sprijinind cândva statui, fara
a dezlipi ochii de pe hemiciclul, înaltat în fata, al
amfiteatrului!); apoi extraordinara biblioteca-mausoleu,
înaltata de un cetatean roman în memoria tatalui
sau (se poate imagina ceva mai frumos decât construirea unei biblioteci în
memoria cuiva caruia îi placea sa citeasca?); apoi templul
lui Hadrian si fântânile lui Traian si Pollio, si aleile de
coloane monolite ale agorei, si Senatul (mic amfiteatru, pastrând
înca în aer ciocnirea libera a ideilor si sunetul legilor
aprobate de toti) si piata împodobita în care tronase, la
începutul sfârsitului, statuia lingusitoare a tiranului
Diocletian; si câte si mai câte, monumente sau numai
locuinte, toate sapate în marmora, ceea ce le-a asigurat nu
numai acest stralucitor destin postum (pentru ca orasele, ca
si oamenii, au si un destin al memoriei lor), ci si efectiva
stralucire si curatenie, frumusetea aceasta
iesita din comun care nu este numai a artei adaugate, ci si
a materialului folosit.
Desigur, templul Dianei din Eres, una dintre cele sapte minuni ale lumii
grecesti (templul pe care a încercat sa-l distruga Herostrat,
cel ce a ramas, prin numai aceasta aberanta încercare, celebru
în eternitate), nu mai exista. Bazilicile bizantine si moscheile
turcesti de pe o întinsa raza i-au mostenit samavolnic
coloanele si frumusetea, iar pe locul ei, vestit în toata
antichitatea, nu a ramas decât o coloana diforma ca un
madular bolnav de artroza, deformat de batrânete, o
coloana marturisind vârsta matusalemica a unui miracol
caruia cetatea romana mai apropiata de marea -
departata între timp din nou - îi continua nemurirea. (O
nemurire în care, nedrept si revoltator, autorii capodoperelor
si cei ce le-au distrus stau alaturi, izbaviti egal de
uitare prin simpla atingere a minunii!)
Târziu, când am cunoscut Pskovul
si Novgorodul, Vladimirul si Susdalul, am descoperit cu o uimire
grabita si vinovata ca între vechea Rusie si
marea literatura rusa exista nu numai deosebiri, ci si
concurente, ca ele nu se subsumeaza una alteia si ca,
fiindu-mi atât de familiara cea de a doua, nu o banuisem totusi
pe cea dintâi. Cunoasterea Leningradului, cu toate amintirile lui
petersburgheze, ma facuse sa alunec direct în literatura,
îndrumându-ma doar pe panta recunoasterii unor universuri cunoscute
de mine, apropiate mie, lasându-ma indiferenta restului
misterului pe care abia daca îl presupuneam. Abia vazând vechile
târguri medievale, vechile centre de credinta si de istorie,
întelegeam ca marea literatura reflecta în mod paradoxal
sufletul specific, în decoruri si pe laturi nespecifice, europene, si
ma gândeam la Puskin, la Gogol, la Dostoievski si la
capodoperele lor petersburgheze care lasa - atât de straniu - întregii
omeniri cititoare impresia ca Petersburgul e Rusia sau tot ce a produs ea
mai demn de admiratie si mai revelator.
Dar dincolo de admiratie, acele orasele de provincie ticsite de
biserici albe aproape vegetale si strajuite de cetati adânc
medievale mi-au adus revelatia Rusiei secolului doisprezece, o
Capodoperele nu lipseau nici în mijlocul de continent acoperit de pajisti
în care iarba facea, asemenea marii, valuri si-n care mestecenii
ardeau alb ca niste luminari pomenind sufletul batrân si
copilaros al tarinii, dar ele nu mai aveau acel aer al
cooperarii universale pe care arta îl izvoraste în general, ci
pareau celule autarhice de frumusete apartinând, ca si
plantele, de la prima pâna la ultima fibra petecului de pamânt
care le-a nascut. Ceea ce te uimeste de la prima privire este
puritatea acestei arhitecturi în care totul a fost reinventat. În monumentele
Pskovului, de exemplu, curajul constructorului de a se încrede numai în
frumusetea formei, totala renuntare la culoare si la ornamente
atinge asceza si eroismul. Pe dinauntru si pe dinafara
cladirea este spoita în alb, un alb perfect, dureros pentru ochi
(si trebuie vazut efectul pe care îl produce acest alb reprezentat în
frescele puternic colorate din Uspenski Sobor al Kremlinului moscovit pentru
a-l pretui cu adevarat), fara cea mai neînsemnata
stucatura, statuie, basorelief, fara cea mai mica
podoaba. Frumusetea absolut iesita din comun este
rezultata numai din suprapunerea - care se observa din anumite puncte
- a planurilor formând un fel de trepte care urca toate înspre bulbul
cupolei sobre, neaurite. Este greu de descris în cuvinte efectul
linistitor, nu atât de înaltare, cât de intimizare cu principiul
suprem, de contopire cu el. Impresia, intentia si rezultatul sunt cu
totul deosebite de cele ale marilor catedrale gotice, de exemplu, unde
simti cum urci, infima particula, spre un cer în care vei
disparea, un cer bogat si distant, capabil sa absoarba
si sa pedepseasca. Aici contopirea se produce prin
disparitia în primordial, prin mistuirea culorilor în alb si a
oamenilor în natura cu lacuri si paduri din jur. Iar aceasta
seninatate campestra, aceasta intimitate divina au
îndepartat spaimele meta si infrafizice, facându-le sa se
verse în uluitorul fluviu, ce avea sa fertilizeze lumea, al marii
literaturi. La
Daca ma gândesc bine, cel mai
intens sentiment al verii din viata mea nu l-am trait - asa cum
ar fi de presupus - la mare, si nu vegetatia în cea mai
imperiala dintre vârstele ei mi l-a sugerat. Cea mai intensa
vara pe care mi-o amintesc s-a desfasurat pentru mine ca pe o
scena medievala, în curtea înierbata a mânastirii Horezu,
iar interpretii ei, foarte deosebiti unii de altii,
apartineau totusi cu totii regnului animal.
Primele au fost rândunelele. Era o seara calda, aproape fierbinte de
august, eram fericiti ca fusesem primiti sa dormim într-o
chilie si ne asezasem pe treptele ei contemplând. Principala ctitorie
brâncoveneasca, mormântul proiectat al marelui domn, prototip a
nenumarate alte mânastiri care au imitat-o si au încercat
sa-i semene, era atât de frumoasa si atât de arhetipala
încât îmi venea greu s-o descriu si s-o învat pe de rost,
asa cum îmi e greu sa-l citez într-un prilej sau altul pe Eminescu.
As fi vrut sa închid ochii si sa las sa ma
patrunda, altfel decât prin privire, armonia si pacea operei de
arta, formata ca într-un desen cu semnificatii ascunse din
cercuri închise unul într-altul. În centru biserica, înconjurata de inelul
înrourat al ierbii, apoi de inelul orbitor de alb al chiliilor atârnând de
muscate rosii si sacâz violet. Atunci le-am observat: cercul
chiliilor era dublat de înca un cerc, cenusiu, al cuiburilor ordonate
savant sub acoperis din care, elegante si incomprehensibile, sute,
poate mii de rândunele sagetau aerul cald si putin vioriu al
serii într-un fel brusc si nelinistitor, umplând curtea
mânastirii de rotogoalele, devenite prin frecventa isterizante,
ale zborurilor lor, ca si cum ar fi taiat felii rotunde, ciudat de
contemporane prin impacienta, din linistea compacta si
medievala a mânastirii. Cea de a doua categorie de zburatoare,
nevazute dar auzite pâna la obsesie si pâna dincolo de
cufundarea în somn, au fost ciuvicile (cucuvaie sau bufnite?) care scoteau
în seara înstelata bogat tipete rasfatate si
jalnice de copil plângaret apartinând altei epoci, mai vechi,
dar - straniu si neplacut - neîmbatrânit odata cu ea. Apoi
au fost greierii. Tot nevazuti, dar infinit mai difuz si mai
puternic sonori, fara nimic obsesiv sau iritant în imensa
trepidatie a aerului pe care reuseau s-o provoace si care
parea mult mai putin un sunet animal decât un uruit mecanic al
universului întreg, exact zgomotul pe care suprapusele sfere ptolomeice trebuie
sa-l scoata rotindu-se si facând astfel stelele desenate pe
ele sa se miste cu scrâsnet melodios.
Licuricii nu se auzeau, se vedeau. Câti au putut sa fie? Sute? Mii?
Zeci de mii? Chiriasul unei chilii alaturate, iesind în cursul
noptii afara, a scos un tipat de surpriza: sub cerul
înstelat într-un mod aproape obositor, prin aerul devenit argintiu de
caldura, candele firave si albastrii zburau clipind prin
vazduh între peretii abia albind ai mânastirii, iarba
devenita neagra si umeda si cerul pe care încercau
sa-l concureze. Cu greu s-ar putea imagina ceva mai idilic si mai
violent în acelasi timp, în orice caz mai suficient siesi, decât
seara aceea cutreierata, pe rând, de rândunele si licurici,
sonorizata de cucuvele si greieri, ca si cum universul întreg
n-ar fi fost decât unul dintre acele naive, fermecatoare mecanisme care la
ore fixe pun în miscare figuri si lumini si fac sa se
auda muzici venite din alta lume.
În textul transcris de Didyme ludas Thomas si gasit în 1945 printre manuscrisele copte reprezentând biblioteca unei comunitati gnostice din Egiptul de sus, din secolele 3-4 ale erei noastre, figureaza si acest fragment: 'Ucenicul le spuse: Mariam sa iasa dintre voi, pentru ca femeile nu sunt demne de viata. Dar Învatatorul a zis: Iata ca eu o voi chema pentru a o face barbat, ca sa devina si ea un spirit viu, asemanator voua, barbatilor. Caci orice femeie care se va face barbat va intra în împaratie.' Pe cu totul alte coordonate geografice si religioase (copt vine de la arabul qibt, contragere a grecului Aigiptios=Egipt, deci coptii erau egipteni pur si simplu, adevaratii egipteni, termen trecut apoi asupra religiei lor si dovedind ca, în constiinta islamica chiar, crestinii de pe Nil sunt urmasii vechilor egipteni, cei gasiti de arabi la venirea lor acolo), pe cu totul altfel de coordonate geografice si religioase, deci, în fragmentul citat trebuie sa fie vorba, dincolo de aparentul lui ermetism, de principiile masculin si feminin, Yin si Yang, ale chinezilor, si de faptul ca numai unirea celor doua principii poate realiza plenitudinea, perfectiunea, androginul primordial. În mod evident, învatatorul vorbeste în termeni filosofici, în timp ce ucenicul numai în termeni istorici. Pe de alta parte, împaratia are un sens apropiat de Nirvana, chiar daca sferele celor doua notiuni nu se suprapun în întregime. De altfel, continutul notiunii de împaratie este foarte greu de precizat. Singurul lucru limpede este ca se refera la o anumita stare de spirit care se poate câstiga pe anumite cai, prin întelegerea anumitor lucruri, ca ea, aceasta stare de spirit, se poate cuceri, exista si aici pe pamânt, dar si dincolo de moarte. Aceasta dubla localizare ma face de altfel sa mi-o imaginez ca pe o mare împacare, ca pe o mare liniste. Si în cele din urma, pentru a recurge la termeni care îmi sunt mai familiari, atingerea ei este echivalenta pentru mine cu atingerea Poeziei.
A reveni într-un oras vazut,
iubit mai mult decât vazut, întrevazut printre pleoapele apropiate de
emotie si de graba, a reveni dupa ani într-un oras pe
care îl strabatusesi cu pasul si cu harta, într-un
oras pe care-l stiai pe de rost din istoria literaturii si din
istoria artei, a reveni într-un oras dupa ce te închinasesi în
marile lui muzee si visasesi în marile lui catedrale, a reveni
dupa ani într-un oras care te intimidase, cu care te
intimizasesi, care îti apartinea prin toate iluziile si
admiratiile investite în el, a reveni dupa ani într-un asemenea
oras este mai periculos si mai penibil decât a reveni dupa ani
într-o veche iubire. Oamenii care se iubesc trebuie sa stea cât mai mult
împreuna pentru a putea proteja momentul magic în care s-au descoperit
asemenea, pentru a putea evolua perfect paralel si a se descoperi astfel
mereu neschimbati unul fata de altul. Despartindu-se,
s-ar transforma diferit si, reîntâlniti, n-ar mai avea în comun decât
amintirea si prejudecata dureroasa a unei iubiri devenite imposibile.
Cu orasele se întâmpla la fel. Si ele, si sufletul nostru
se schimba atât de repede, într-o asemenea rostogolire de sentimente, de
sensuri, de evenimente si de senzatii, încât nu exista mai
grava eroare decât a-ti imagina ca poti sa te întorci
dupa ani într-un oras fara a ti-l descoperi
dusmanos si strain.
Era un sfârsit de mai rece, ploua ca-n noiembrie si eu ma
plimbam cu o, probabil, comica si copilareasca disperare pe
strazile Parisului. Nu le mai vazusem de zece ani. Ce se întâmplase?
Ma schimbasem eu în acel deceniu? Se schimbasera ele? Nici în
oglinda si nici în priveliste nu descopeream transformari
esentiale si, totusi, nimic nu mai era la fel. Pe-aici am fost,
îmi spuneam, pe-aici am mai fost, palatul acesta l-am vizitat, biserica aceasta
o stiu, pe sub arcul acesta am trecut, la cinematograful acesta am
vazut un film de Bergman, în acela un film de Buńuel. Pe-aici am mai
fost, repetam, casele acestea le stiu, apa acestor rigole îmi e
cunoscuta. Dar nu era adevarat. Constiinta revenirii mele
nu era suficienta pentru a ma face sa recunosc ceva. Nu eu
fusesem acolo si nu asa le vazusem eu. Toate aceste linii
si siluete le stiam dublate de o aura pe care n-o mai aveau, le
contemplasem cu o emotie de care nu mai eram în stare. Nu numai
newyorkezul turn Montparnasse, sau suprarealista uzina culturala
Beaubourg, sau impresionantul santier de la '
Eu cred ca oamenii - cel putin în societatile civilizate în care gustul sângelui uman a disparut de multe generatii din meniul obisnuit - se împart numai în doua categorii esentiale (si din aceasta împartire decurg apoi toate subîmpartirile si paraîmpartirile fara sfârsit): cei carora li-e mai usor sa omoare si cei carora li-e mai usor sa se lase omorâti. Mi s-ar putea raspunde ca nimeni nu stie daca n-ar fi în stare sa omoare pâna nu e pus în situatia de a fi omorât. Dar eu cred ca asta se simte cu precizie si, chiar daca cei din afara nu o stiu întotdeauna, el, omul, stie cu precizie despre sine carei categorii îi apartine. Mi s-ar putea raspunde ca, azi, crima nu apare între indivizi decât într-o ultima, putin probabila instanta. E adevarat, si totusi, în cele mai obisnuite si nesemnificative situatii - pe nisipul unei plaje, la masa unui restaurant, la o coada, pe o strada, la un spectacol - vad cele doua categorii esentiale ale umanitatii desfasurându-si destinele programate de la facerea lumii si pot sa spun fara sa clipesc si cu o infinit de mica posibilitate de greseala: acesta este ucigas, acesta prefera sa fie victima.
Am fost întotdeauna foarte mândra de felul cum ma iubesc copiii: de la cei mai mici pâna la cei mai mari, de la cei al caror mod de a gândi nici nu-l mai banuiesc, pâna la cei al caror mod de a gândi nu l-am depasit înca de tot. Nu faptul ca ma iubesc ma impresioneaza - la urma urmei, pe parintii lor îi iubesc mult mai mult - ci felul în care o fac, de la egal la egal, într-o democratie de dincolo de vârste, care ma onoreaza. Pentru ca de când ma stiu am urât segregatia vârstelor, categoriile imuabile - chiar si numai pentru o secunda - transformate în tarcuri al caror principal efect este încapatânarea de a fi, sau cel putin de a parea, în afara lor. Întotdeauna mi-am dorit sa apartin altei vârste decât celei pe care o aveam. Copil fiind îmi doream tovarasia adolescentilor, îi invidiam si ma durea indiferenta si plictiseala lor; adolescenta, ma consideram matura si în multe privinte chiar si eram; adulta, ma simteam adolescenta si cine stie daca nu abia atunci învatasem într-adevar sa fiu. (Aceasta 'învatare a vârstelor' mi se pare una dintre cele mai fascinante idei rezultate din observarea propriei mele evolutii, dar verificabila mereu si asupra altora. Potrivit ei, fiecare dintre vârste nu este atât un stadiu biologic, cât o formula spirituala, presupunând o constiinta adecvata si o întelegere filosofica; dar cum stadiul biologic este atins de la sine, prin simpla trecere prea repede sau prea încet a timpului, iar realizarea lui spirituala presupune un anumit efort intelectual, o anumita familiarizare cu notiunile si sensurile situatiei, între cele doua situatii se produc în mod fatal amuzante decalaje, putând sa te simti adolescent dupa ce nu mai esti de mult sau, dimpotriva, sa te simti batrân înainte de a fi înca.) În orice caz, din faptul ca reuseam sa evadez din ele si din faptul ca reuseam sa ma întorc si sa ma închid în cele care-mi placeau, am tras întotdeauna concluzia ca, departe de a fi despartite prin graniti de netrecut, vârstele sunt numai nuclee misterioase plutind în plasma, supusa unor aproape magice legi, care este însasi viata. A le opri miscarea, a le delimita spatiul de evolutie, a le îngheta în anumite constelatii fixe mi se pare nu numai stupid, ci si apropiat de moarte. De aceea felul în care ma trateaza copiii, cu o simpatie lipsita de respect, egalitara si pusa pe sotii, îl descopar de fiecare data flatant, asemenea unui elogiu, ca o dovada nu numai ca n-am început înca sa mor, ci si ca n-am terminat înca sa ma nasc.
Toata acea perioada am
trait-o ca pe un vis din care timpul fusese în mod misterios eliminat:
ma sculam, ieseam în gradina, ma uitam cum se coc
strugurii; descopeream ca e ora douasprezece, mult prea târziu pentru
micul dejun, si îmi propuneam sa manânc ceva mai târziu, direct
de prânz; priveam cuibul de rândunele din pridvor, îmi deschideam caietele ca
sa ma apuc de lucru, dar rasfoiam mai întâi o carte; vedeam
ca e ora cinci, uitasem de prânz, asa ca ma hotarâm
sa manânc ceva mai devreme de cina; de altfel nu îmi era foame,
mi se parea ca abia m-am trezit, îmi era mai degraba somn;
ma întindeam în hamac, rasfoiam o alta carte, dar, asa cum
nu puteam sa scriu, nu puteam nici sa citesc; oricum, se facea
întuneric, trebuia sa manânc cel putin o data în ziua care
se termina desi aveam senzatia ca abia începuse; si -
dupa o cina înghitita cu gândul aiurea si pleoapele
grele, peste imaginile stereotipe de televizor - adormeam adânc,
trezindu-ma târziu cu sentimentul ca abia m-am culcat. Simteam
anomalia aproape biologica a situatiei mele, fara sa
realizez în ce consta nefirescul prin care ma miscam cu
greu ca printr-o magma aproape racita. Abia acum, privind în
urma, descopar: din straniul peisaj pe care îl strabateam
lipsea timpul, iar în absenta lui restul elementelor îsi pierdusera
relieful, suprapunându-se într-un plan aberant.
Nu voi sustine ca era dureros, era doar ciudat, si neplacut
numai în masura în care uimea. Uimitor mai ales era faptul ca
aceasta eclipsa a timpului nu crea o beatitudine, ci o tensiune.
Timpul nu fusese dat cu blândete la o parte, ci fusese pur si simplu
obligat sa dispara, încât senzatia pe care o lasa nu era a
unui câstig, ci a unei pierderi. Abulica, aveam sentimentul ca
daca m-as concentra putin as reusi sa-l
zaresc, mai precis, ca el n-a disparut prin oprire, ci prin
accelerare, ca nu sta pe loc, ci trece prea repede pentru ca eu
sa fiu în stare sa-l înregistrez. Era ca si cum, visatoare,
m-as fi jucat cu mâna printr-o apa nespus de limpede, în care nu se
vedea nimic, dar prin care stiam ca trec - nevazut de repede, -
pesti pe care o mâna agila i-ar fi putut prinde. Nu aveam
însa nici energia, nici priceperea sa o fac, dupa cum nu aveam
nici întelepciunea de a ma bucura pur si simplu de limpezimea apei.
Nu era o vacanta, ci o frustrare; nu era un joc ci o pedeapsa,
chiar daca placerea ambigua a vinei incerte, dar fara
sfârsit, nu era cu totul absenta. Traiam ca într-un vis din care
timpul fusese eliminat pentru a fi adaugat direct, nemarturisit si
necunoscut vârstei mele. Încercasem în atâtea rânduri si în atâtea feluri
sa ma împotrivesc timpului - tuturor acceptiilor acestui proteic
cuvânt - încât nu era de mirare ca, la rândul lui, gasise, în
sfârsit, o solutie în stare sa ma eludeze.
Din întregul spectacol de corrida la
care am asistat rascolita de mila si de oroare, de
revolta si de dezgust, cea mai dezgustatoare scena mi s-a
parut pauza. A fost o pauza de un sfert de ora între al treilea
si al patrulea taur omorât, când, dupa scoaterea din arena a
lesului naclait de sânge, toata lumea care pâna atunci
tipase, fluierase, aclamase, a început, ca la un senin magic, sa
scoata cutii de mâncare si sticle de bautura, sa
manânce si sa bea cu o brusca si teribila
lacomie, cu o graba disperata ca nu va termina incredibila
cantitate de provizii aduse. Era un fel de grotesca descatusare
în alta gama de senzatii, o refacere de forte, o
animalitate deliberata, un fel de fericire barbara care lega,
inconstient desigur, spectacolul mortii savurat cu delicii de
recompensele generoase oferite propriei vieti cu atâta elan. Era ceva
rascolitor, profund feroce în furia de a se hrani a acelei
multimi de femei elegante si de barbati cu floare la
butoniera, ceva dezgustator si fascinant.
Dupa pauza, curajul si moartea s-au rotit înca de trei ori,
în trei cicluri complete si spectaculoase, pe arena aburind de sânge, sub
aplauzele si huiduielile publicului congestionat de alcool si de
hrana, etalându-si senzatiile violente într-o tulbure si
grea isterie.
Am plecat de la corrida obositi si tristi, cu un sentiment de
culpabilitate si rusine asemanator celui pe care-l
încercasem dupa festivalul de filme erotice de la
Nu am nici o îndoiala ca substanta visurilor si fanteziei mele este memoria. Totul se cladeste în mine din materia prima sedimentata cu fiecare clipa înca din prima zi a venirii pe lume si depusa în straturi care cu timpul îsi schimba natura si-si pierd apartenenta. Exista amintiri care nu mai stiu de mult ca sunt amintiri, dar care constituie elementul de baza, însasi celula, cel mai simplu modul al trairilor mele. Si cu cât aceste amintiri sunt mai vechi si mai mineralizate, mai topite în substanta mea sufleteasca, transformate în masa nediferentiata, în senzatie pura, fara nume si data, cu atât capacitatea lor de creatie este mai mare, cu atât disponibilitatea lor de a deveni material de constructie al unor alte stari sufletesti generatoare la rândul lor de arta este mai mare. În privinta asta nu am nici o îndoiala. Ceea ce ramâne de stabilit este daca masura acestei disponibilitati este data numai de intensitatea si vechimea amintirii sau si de provenienta ei. Ma întreb deci, încercând sa-mi clasez si sa-mi ordonez elementele atât de difuze ale memoriei, daca sunt mai puternice în mine amintirile de gradul întâi, adica amintirile fizice, tinând de contactul fizic cu lumea materiala, cu natura, cu universul extrauman; sau amintirile de gradul doi, cele tinând de trairile spirituale, de ciocnirile omenesti, de descoperirile si suferintele sufletului; sau poate chiar amintirile de gradul trei, amintirile izvorâte din literatura, amintiri ale altcuiva - ale scriitorului - dar care, gratie fortei artistice care le transmite, sunt receptate cu fervoare, preluate de metabolismul meu spiritual si devenite propriile mele amintiri, întrebarea e, deci, daca e mai puternica în amintire spaima fizica traita în preajma unei fiare, sa zicem, sau spaima difuza, aproape fara obiect, traita în epocile de teroare sau sentimentul de spaima citit în Kafka. Raspunsul e foarte greu, aproape imposibil de dat. Oricât ar parea de ciudat, nu e deloc sigur ca gradele stabilite din necesitati didactice ar reprezenta si un real clasament: Amintirile livresti sunt în stare sa concureze cu succes adevaratele amintiri. Traitul si cititul nu se afla - pentru mine, cel putin - pe trepte diferite ale intensitatii, ci numai în stari de agregare diferite. Amintiri sau numai amintiri ale unor amintiri, importanta lor izvoraste din intensitatea prelucrarii mele, asa cum importanta unui obiect miscat într-un joc de oglinzi consta în capacitatea de deformare a acestora.
Cautam, în nordul Olteniei,
mânastirea Bistrita despre care stiam ca e
asezata pe râul cu acelasi nume grabit si ca e o
ctitorie din secolul 16 a lui Vlad Dracu si a puternicei familii
boieresti a Craiovestilor. Si am gasit-o în cele din
urma ascunsa într-un mare si misterios parc. Înaintând pe aleea
lunga, înspre un zid de incinta care nu spune deocamdata nimic,
am descoperit mai întâi cu uimire santierul mai multor cladiri mari
care puteau fi hale de uzine, sau scoli, sau hoteluri, în orice caz, mult
beton turnat în faguri mari pe mai multe nivele, si ne-a mirat ca un semn
rau aceasta intrare a contemporaneitatii în istoria artei.
Dar abia dupa ce am trecut de zidul înalt am înteles ca epocii
moderne nu-i mai ramasese de profanat nimic, în locul bisericii
brâncovenesti la care ne asteptam ne-a izbit o imensa catedrala,
sfidându-ne cu acea lipsa de stil a secolului 19 care amesteca (sub domnia
lui Barbu Stirbei si bagheta unui arhitect lipsit de talent) arcade
gotice cu portaluri baroce si picturi academizante. Singurul ei merit
parea a fi marimea, daca masa aceea de caramida
tencuita gri, înconjurata de cladirile habsburgice ale
chiliilor, putea fi considerata un merit, când muntii înalti din
jur, împaduriti majestuos, nu se lasau oricum minimalizati
de caramida si varul europenizarii. Acolo în munti, cu
câteva sute de metri mai sus si solidara cu pantele verzi si cu
poala padurii, se afla biserica Bolnitei, ramasa
neatinsa de pe vremea lui Brâncoveanu, care i-a adaugat pridvorul
specific, transformând-o într-o bijuterie a proportiilor arhitectonice
miniaturale, alba pe întunericul cetinilor, trezind nu numai simpatia,
admiratia datorata operelor de arta, ci si nevoia de a
mângâia pe care o nasc numai fiintele gingase,
înduiosatoare.
Comparatia aproape didactica, la care obliga prezenta celor
doua atât de deosebite constructii, ducea gândul mai departe, pe
inflexibile si dureroase linii de fuga. Ma gândeam la ciudatele
noastre raporturi cu Europa catolica si cu spiritul ei. Amestecul de
latinitate si ortodoxie, religia bizantina si originea
romana altoite pe un fond evident sudic, mai sudic chiar decât ne-ar da
dreptul paralela echilibrata pe care stam, ne-au creat un statut
emotionant si neconfundabil, cald si tolerant, lipsit de
intransigenta rece si de seriozitatea constructiva a Apusului,
în deosebirea dintre coplesitoarele catedrale gotice si minusculele,
înlacrimatele bisericute de lemn din Apuseni (cu sageata
turnului atât de asemanatoare, la alta scara, fleselor
medievale) sta esenta diferentei dintre cele doua feluri de
credinte si viziuni: neclintita, mareata, rece,
înaltatoare, umilitoare - prima; calda, trecatoare,
intima, familiara, vie - a doua. De altfel, în credinta
crestina a românilor a intrat întotdeauna o doza foarte mare de
rituri stravechi, precrestine, de cult al naturii, de cult al
mortilor, de traditie neschimbata, de dragoste de vechi, de
stramosi, de ritual magic cu sensul pierdut devenit forma
frumoasa, oarba, populara. Toate acestea la un loc dadeau
un aliaj atât de puternic, încât n-a putut fi înfrânt de ardoarea mistica
reala, nuda a Reformei. Românii nu au putut fi cuceriti de
tipariturile calvine si propaganda luterana nu pentru ca
ortodoxismul lor ar fi fost mai puternic, ci, aproape dimpotriva, pentru
ca ea, credinta lor, nu exista în stare pura, pentru ca o
religie desfacuta din alveola traditiei nu le mai spunea nimic.
De altfel, catolicii au înteles perfect asta, atunci când obligând la
unire au pastrat totusi intact, întregul ritual ortodox
traditional.
Revenind la mânastirea Bistrita, stau si ma întreb
daca în opozitia dintre frumoasa biserica a Bolnitei
si urâta hardughie a catedralei as fi optat la fel de pasionat
daca estetica ar fi fost de partea acesteia din urma, daca în
locul acelor ziduri diforme si fara stil ar fi stat La Sainte
Chapelle, sa zicem. Ma întreb, deci, daca nu cumva optiunea
mea este numai estetica. Si, încercând sa fiu cinstita cu
mine, îmi raspund ca prezenta unei capodopere apusene între
acesti munti m-ar fi facut fericita, dar nu sunt
sigura ca sufletul nu mi s-ar fi înghesuit în continuare în pridvorul
brâncovenesc al Bolnitei.
Îmi amintesc, ciudat de clar, cu o suspecta precizie, sentimentul pe care l-am încercat la frontiera, mai mult teoretica, dintre doua state americane unde - spre deosebire de alte asemenea puncte pe care le depasisem fara macar sa oprim - ne-au fost luate pasapoartele care urmau sa fie trecute prin fata unor ordinatoare. Politisti manierati si indiferenti tacaneau cifrele legitimatiilor noastre românesti pe clapele impecabile ale computerului si asteptau apoi cu detasare verdictul. Si, desi era vorba, probabil, de un mecanism simplu, care trebuia doar sa recunoasca sau nu anumite persoane puse în urmarire, o anumita neliniste, o emotie ilogica, desigur, dar plina de amenintari, crestea în noi în asteptarea raspunsului mecanic anuntat printr-un bâzâit rau prevestitor. Pentru ca nu puteam sa nu ne înfioram la gândul ca depindeam de o masina, ca stateam la judecata în fata unui creier electronic -- neomenesc si, deci, inuman chiar în perfectia sa - capabil sa ne decida soarta, iar aceasta dependenta, oricât de echitabila si de operativa, ne umilea într-un fel nou, necunoscut si plin de presentimente.
Departe de a ma gândi cu speranta si de a visa
la o eventuala posteritate, interesul pentru persoana mea, care ar putea
sa nu înceteze în clipa în care cenzura mea asupra lui va înceta în mod
fatal, ma înspaimânta într-o asemenea masura încât,
daca ar trebui sa decid, as fi în stare sa optez împotriva
perenitatii cartilor mele de teama ca
supravietuirea lor ar putea fi corelata cu acea oribila si
indecenta disectie a vietii din care au izvorât si a
caror - de fapt - singura interpretare verosimila sunt.
Exista situatii în care gândul de mai sus îmi revine în minte cu o
pregnanta aproape bolnava, verificând acelasi impas al
refacerii unei existente altfel decât prin opera în stare s-o rezume
si sa-i dea coerenta si sens. Acestea sunt lecturile
biografiilor de scriitori, savanti, artisti, oameni pentru care
viata nu a fost decât timpul necesar realizarii unei opere. Citesc de
fiecare data despre notele obtinute la scoala sau despre
fugile de acasa, scrisorile trimise iubitei sau memorii catre
autoritati, marturisiri ale rudelor sau evocari ale
colegilor, si, de fiecare data, ma cuprinde aceeasi
violenta mila pentru omul fara aparare, expus cu atâta
cruzime pe altarul cunoasterii si impudorii generale. Nu sustin
ca toate acele amanunte si nuante nu întregesc un portret,
desenat astfel din linii întrerupte si trudnice, mai mult presupuse, dar e
sigur ca portretul obtinut este al autorului admirat si
cautat cu lacomie? Nu cumva între personajul acela, în sfârsit
cunoscut, elev mediocru, fiu indiferent, îndragostit întâmplator, cap
de familie stângaci, slujbas insignifiant, pe de o parte, si acei
scriitor sau savant sau artist, pe de alta parte, aproape ca nu
exista punct comun, pentru ca toate acele ipostaze s-au
desfasurat numai în timpul oboselii sau absentei adevaratei
lui meniri, pe care au hranit-o si i s-au opus în egala
masura? Nu cumva toate acele aspecte, singurele palpabile, s-au
desfasurat într-o continua graba si neatentie,
întâmplator si aproape abulic, într-un destin obsedat de opera pe
care trebuia sa o nasca si care urma sa-l rezume la modul
ideal? Si cât de importante pot fi pentru cercetatorul de mai târziu
niste întâmplari care n-au fost destul de importante, atunci în clipa
producerii lor, pentru a intra în opera celui ce le-a trait chiar?
De altfel, cunosc putine lucruri mai deprimante decât rasfoirea
propriilor mele documente trecute: scrisori vechi, jurnale întrerupte, idei
bizare, însemnari dramatice ale unor evenimente devenite fara
importanta. Evidenta ma obliga sa recunosc
ca eu sunt cea care le-a scris si totusi nimic mai strain
decât acel personaj suferind de dureri uitate si drame de neînteles.
Dar daca e adevarat ca în continua reînnoire a vietii, din
sapte în sapte ani trupul nostru, complet nou, nu mai
pastreaza nici una din vechile celule cu care intrase în acel ciclu
vital, atunci nici macar nu sunt eu autoarea acelor scrisori exaltate
si a acelor însemnari banale, ci o cu totul alta
fiinta, purtând acelasi nume si obsedata de
aceleasi pagini. Si acelasi lucru se va petrece bineînteles
si de acum înainte. La batrânete voi fi cu totul alt om, care va
avea comun cu mine numai cartile în stare sa se continue si
sa se lege între ele. De aceea sunt exasperata de raspunsul la
scrisori, ma inhiba marturisirile, mi-e frica de cei care
tin un jurnal, si ma intimideaza ochii deschisi ai
copiilor în care fara sa stiu as putea sa imprim
o imagine nesemnificativa, dar de nesters.
1. Oare de ce, de unde nesfârsita
nostalgie cu care îmi aduc aminte întâmplarile si amanuntele
copilariei, când ea s-a desfasurat în plina mizerie si
teroare postbelica, în saracie si frica, în
umilinte si dureri?Aura care înconjoara tot ce a fost atunci
este, deci, nu un reflex al frumoaselor timpuri de altadata, ci o
secretie a timpului care devine frumos prin simplul fapt ca trece,
dupa cum apa marii devine verde prin simplul fapt ca e
adânca
2. Daca mortii ar simti - chiar daca în alt fel decât noi -
calitatea unei lumini, intensitatea unei
3. A fi bun nu este o calitate, ci un talent care trebuie exersat si piere
în lipsa de antrenament.
4. Pestii lasati seara în ligheanul cu apa,
înghesuiti, aruncati unul peste altul, i-am gasit dimineata
aranjati inteligent în asa fel încât sa încapa cât mai
bine, sa aiba fiecare cât mai mult spatiu, atât cât se poate
si cât îi este suficient. Iata o rigoare pe care un grup de oameni
îngramaditi într-o odaie nu ar fi atins-o: s-ar fi gasit cu
siguranta unul mai puternic care sa ceara mai mult decât i
se cuvine.
5. N-am reusit niciodata sa ma gândesc la mine ca la un numar
dintr-o multime.
6. Adevaratul merit este sa descoperi partile urâte ale
unei lumi care se lasa cucerita de tine; dezgustul dezinteresat,
existând în sine nu ca urmare a faptului ca ai fost respins sau ca nu
ai avut succes; sa observi în plin triumf grimasele de admiratie ale
celor ce te aclama
7. Un melc înainta trudnic prin iarba, tatonând precaut cu cele doua
rânduri de antene mari si nelinistite centimetrii de aer din
fata. Totusi, când i-am întins un betisor mai solid
s-a catarat pe el fara sa se întrebe daca
nu-i o cursa. Se grabea deodata, cu cochilia atârnându-i într-o
parte sau într-alta ca o scufie de betiv, iar când am lasat vreascul
din mâna, parasindu-l, nemaijucându-ma cu viata lui,
s-a aratat deodata dezamagit si parca mirat ca
lumea nu e asa de solida pe cum credea.
8. Imaginea fantastica a unei imense sali în care toti dorm, dar
au somnul dresat, spectacolul e mereu acelasi, si ei stiu când
sa aplaude în somn
9. Nici chiar geniul nu poate tine loc de bun-simt.
10. Raul care în clasic este exprimat cu mijloacele frumosului devine în
modern oribil nu numai în sens moral, ci si prin modalitatile
estetice de exprimare. Astfel raul este identificat cu urâtul, iar
artistul care pare sa faca o optiune strict estetica este
în ultima instanta tot un moralist, dar unul mai adânc,
deconspirat numai de complicatul joc al oglinzilor aproape paralele.
11. Duritatea si forta sunt mai aproape de moarte decât de
viata. Puterea vietii sta în fragilitatea si
plasticitatea sa. Luati o tulpina si veti vedea cât de
usor se îndoaie si se rupe când e verde si ce rigida
si dura devine odata uscata, în vederea creatiei,
viata e numai adaptare si întelegere; în afara sperantei,
moartea e doar împotrivire si refuz.
12. Ceea ce nu seamana cu obisnuitul nu e înteles, chiar
daca e mai simplu decât obisnuitul.
13. Feminitatea unor femei seamana acelor bijuterii atât de scumpe
încât sunt tinute în seifurile bancilor, în timp ce copii impecabile
sunt purtate în numele lor în lume, înlocuindu-le perfect si nascând
chiar ideea inutilitatii originalelor.
14. Pentru a fi bun cititor de poezie trebuie sa te tii cu
precautie la o oarecare departare de ea, trebuie sa te
opresti în punctul din care lumina cade asupra ei potrivit, sa te
asezi în locul din care sa nu ti se para nici orbitoare,
nici lipsita de importanta. Nu e un loc comod si nu e
usor sa nu aluneci din punctul ideal. Putina oboseala,
putina deznadejde si totul se deformeaza si
devine monstruos. O, zilele negre când Shakespeare însusi mi se pare
zadarnic!
15. Dintr-un fel de pudoare am facut întotdeauna tot ce-am putut pentru a
nu se vedea din înfatisarea si din felul de a ma purta
ca sunt poet. Din pudoare si din oroarea fata de cei ce,
nefiind, faceau tot ce puteau ca sa para ca sunt.
16. Singuratatea, ca arma
17. Nu am avut niciodata curajul sa creez alti oameni, desi
cred ca sunt destul de scriitor ca s-o fi putut face. Nici sa nasc,
desi sunt femeie. Mi s-a parut întotdeauna ca îmi sunt mult prea
mult mie eu singura si ca oricum n-o sa-mi ajunga întreaga
viata pentru a ma cerceta. Si atunci, ce rost ar fi avut
sa pierd timpul pentru a aduce pe lume pe altii pe care n-as mai
fi avut timp sa înteleg. Lirismul si singuratatea mea nu
vor putea fi acuzate ca au contribuit la incomprehensibilitatea universului.
18. Ciudat, în timpul cât am stat la mare, lacomia cu care o priveam nu
era nici pe departe asemenea aceleia cu care o privesc astazi în amintire,
în vis. Privitul din realitate ajunge la saturatie relativ repede
(desi se poate relua mereu de la capat, la fel de proaspat); în
timp ce în imaginatie, unde nu exista reziduuri (si nu
exista nici intoxicatia prin exces pe care numai ele o dau),
contemplatia în sine poate fi prelungita la infinit, numai suportul
ei material (ochiul care clipeste, corpul caruia îi este cald sau
frig) oboseste de propria sa spiritualitate.
19. A fi si a sti ca esti sunt doua lucruri atât de
deosebite, de opuse chiar, încât foarte rar reusesc sa fie
stapânite de acelasi individ. De obicei, artistul nu este interesat
decât de primul verb.
20. Gravura medievala - în care savantul îsi trecea ca printr-o
pânza sparta capul prin cerul cu stele pentru a vedea dincolo de
aparenta lumilor mecanismul înghetat al universului - si
sentimentul ca, dincolo de metafora copilareasca, trebuie
sa existe un gest, un gând, un fapt în stare sa declanseze
aceeasi revelatie, în stare sa descopere la fel de eficace
totul.
21 Sentimentul din copilarie - ca sunt prea înalta, ca
ma vad prea tare - nu a disparut niciodata din mine. Mi s-a
parut întotdeauna ca sunt privita prea mult,
îngradindu-mi-se în felul acesta nu modestia, ci libertatea.
22. Numesc poet pe cel pe care, citindu-l, simt cum urc înspre mine, pâna
la mine.
23. Arta de a stapâni seamana artei de a conduce - prin baraje,
albii false si lacuri de acumulare - un râu, ramânând mereu în afara
determinarilor numai dumnezeiasca, incoruptibila ploaie si
înfricosatoarea, brusca topire a zapezilor.
24. Dintre toate pozele cartilor de povesti pe care trebuie
sa le fi vazut mi-a ramas în minte din copilarie o
ilustratie la 'Scufita Rosie', în care patul bunicii,
cu lupul ascuns sub scufie dantelata, este asezat lânga un
geamlîc larg, cu multe ochiuri, prin care patrunde o lumina enorma,
materiala, facând dâre prin praful din odaie. Daca ma gândesc
bine, cu toata primejdia lupului de sub dantele, ilustratia aceea
este - incitant si nemaiîntâlnit - idealul meu de odaie.
25. O pasare, un fel de vrabie mai colorata, încearca sa
ciuguleasca din mâncarea mea asezata între geamuri, si
ciuguleste minute în sir, fara sa descopere sticla
izolatoare. De altfel, când pleaca, are aerul multumit, ca si
cum s-ar fi saturat.
26. Constiinta ca pot sa-mi pretind mie însami orice
ma duce la cea mai severa modestie.
27. Ca si în atâtea rânduri, descopar în Caragiale, transcrise în
registru comic, ecouri ale unor adevaruri existentiale,
strafunde. 'Ai putintica rabdare' nu este decât -
vazuta în oglinda bascaliei - înclinarea noastra
de a astepta, de a lasa lucrurile sa se coaca, sa
treaca de la sine. Am fost întotdeauna un popor cu foarte multa
rabdare, cu prea multa rabdare.
28. Importanta nu e cauza suferintei, ci intensitatea ei. Poti
sa suferi pentru o jignire cât ar suferi altul pentru un cataclism. De
altfel, suferi de multe ori dupa ce ti-a devenit indiferent obiectul
si chiar cauza suferintei.
29. Veverita, care alerga pe ramurile nesfârsit de lungi si de
numeroase ale arborelui, parcurgea creanga pâna la capat, apoi se
întorcea si o lua pe alta, în capatul careia se întorcea din
nou. Nu avea aerul ca vrea sa ajunga undeva, ci ca are
misiunea de a epuiza toate ramurile, misiune pe care si-o
îndeplineste constiincioasa si grabita,
fara sa excluda totusi, din toata agitatia,
placerea jocului.
30. Nu-mi mai amintesc din acea perioada decât propriile mele povestiri
despre perioada aceea - povestirile nu realitatea pe care o povesteau.
31. Drumul era foarte alunecos si totusi reuseam sa
înaintez aproape normal, punând piciorul hotarât, fara sa
sovai. Asta pâna în clipa în care, pierzându-mi pentru o
fractiune de secunda echilibrul, m-a cuprins frica. Din acel moment
am fost incapabila sa mai înaintez un metru, eram paralizata,
cadeam la cea mai mica miscare. Incapacitatea mea imaginata
se transformase într-una reala. Mi se întâmpla ceea ce li se întâmpla
toreadorilor care sunt omorâti numai dupa ce îi cuprinde teama
ca vor fi omorâti. Subiectivul trece în obiectiv si nu mai poate
fi tinut în frâu.
32. Ciudata impresie pe care o lasa - privita din exterior - marea
catedrala din
33. Atât de multi ani am avut oroare de ideea ca as putea deveni
cândva adult (eram atât de convinsa ca se va întâmpla ceva pe drum, o
minune sau numai un accident care sa ma împiedice), încât faptul
ca am devenit totusi mi se pare prea nefiresc, prea putin
probabil, pentru a nu-l socoti o greseala de interpretare, o iluzie
optica a celorlalti.
34. Descoperirea instrumentelor de tortura si a temnitelor
medievale de la Loche, pe atât de blânda vale a Loarei, si perplexitatea
nu atât în fata perfectiei cruzimii, ci în fata faptului -
evident, de netagaduit, si totusi incredibil - ca
regii francezi îsi închideau dusmanii chiar sub ei, simtindu-se
bine, traind, iubind, chefuind, în timp ce acestia mureau, treptat,
din vointa lor, chiar sub camera lor, la douazeci de metri mai jos.
Contributii la o istorie a civilizatiei.
35. Notiunea de generatie, ca si aceea de solidaritate pe care o
subîntelege, este atât de exclusiv specifica tineretii, încât
nimanui nu-i da prin minte sa vorbeasca despre
'generatia celor de saptezeci si cinci de ani'. La
început ni se pare esential numai ceea ce ne apropie pe unii de
altii, mai târziu se dovedeste important numai ceea ce ne desparte,
în adolescenta vorbim mereu în numele vârstei, mai târziu ne
convingem tot mai mult ca despre ceea ce nu se vorbeste nici nu
exista.
36. La San Sebastian am vizitat Muzeul poporului basc, facând
elementara cunostinta cu acest popor straniu caruia îi
apartin picturile de la Altamira si care a ramas
nestramutat de pe acele locuri din cea mai adânca preistorie, vorbind
o limba impenetrabila la orice influenta (latina sau
de alta natura) si nesemanând cu nici o limba de pe
pamânt. O sala întreaga cu cranii având o deformatie
bazica specifica bascilor, cunoscuta ca atare în anatomie,
asemanatoare celei a omului de Cro-Magnon. Interioarele
taranesti, de lâna si lemn, semanând atât de
emotionant cu ale noastre.
37. Unul din paradoxurile lumii moderne este ca ne simtim, cu totii,
însingurati fara a reusi sa fim singuri.
38. Doua portrete ale împaratului Tiberius, la galeriile Uffizi din
Florenta: unul din tinerete, cu linii ascutite prin care
ambitia, concentrata, încordata, taie fara mila
aerul din jur, si altul de maturitate, cu liniile muiate de oboseala
si întelepciune, de dispret si descurajare. Doua
busturi mai elocvente decât zece tomuri de istorie - premisa si concluzia
unui triumf.
39. ..A vedea ca într-o oglinda maritoare' - înseamna a
vedea monstruos, a cauta urâtul si deformatia - de unde s-ar
putea trage concluzia ca nimic din noi nu este destul de frumos ca,
marit, sa ramâna frumos sau ca ceea ce pare frumos,
chiar, pare astfel numai gratie dimensiunilor sale reduse. Frumosul ca
functie a neînsemnatului
40. Înteleg din ce în ce mai limpede ca maturitatea înseamna
obligativitatea de a opta între regrete si remuscari, o
obligativitate umilitoare si profund necinstita pentru ca
îti cere sa alegi între la fel de necunoscute posibilitati,
în mod ciudat, însa, a refuza aceasta maturitate nu este un semn al
tineretii, ci al incapacitatii de a trai. Daca nu
cumva - ceea ce ar fi cu adevarat paradoxal - aceasta este chiar
uluitoarea definitie a tineretii.
41. Nu pot sa spun 'noi, femeile', fara sa
rosesc, asa cum nu pot sa spun fara sa
rosesc 'noi, poetii'; de fiecare data mi se pare
ca fac aluzie la lucruri care nu pot fi rostite cu voce tare, la
realitati intime si misterioase.
42. Ruine, templele sunt mai frumoase, pentru ca, redate naturii, ele
îsi cânta nu numai slabiciunea de a fi nemuritoare, ci si
puterea lor omeneasca de a muri câte putin.
43. Popoarele primitive nu erau niciodata sigure ca primavara va
urma iernii; experienta anilor anteriori nu folosea la nimic pentru
ca arbitrariul zeilor putea oricând dicta altceva. Câte un revelion
facut în pardesiu, câte o vara cu ceaiuri fierbinti si
guturai ma fac sa ma întreb daca nu suntem prea siguri de
noi si de mecanismul perfect, fara gres, al naturii.
44. O bucurie cu atât mai completa, cu cât e mai fara motiv.
45. Într-un secol lipsit de religiozitate, casele memoriale au ramas
templele în care sufletul nostru mai ia cunostinta de sine
si se descopera ideal, privindu-se în oglinzi maritoare.
46. Periferia nu exista decât în functie de un centru acceptat
si fixat întotdeauna mai mult sau mai putin arbitrar.
47. Nemurirea e o notiune contradictorie care îsi dezvaluie
fete nebanuite si adesea atât de surprinzatoare, încât te
întrebi ce zeu special si capricios, responsabil cu eternitatea, împarte
victoriile împotriva mortii în felul acesta trasnit si
întâmplator.
48. Ce este o calatorie daca nu o încercare de a vedea cum, în
alte conditii, sufletul nostru ramâne acelasi?
49. Lumea pe care am vazut-o eu este, sunt sigura, mai frumoasa
decât adevarata lume. Fara sa-i fi adaugat ceva,
fara sa-i fi schimbat vreo nuanta sau vreun accent, am
privit fiecare priveliste, fiecare strada, fiecare cadru prin care
treceam cu o credinta atât de sigura ca nu le voi mai
revedea, ca le vedeam pentru prima si ultima oara, cu o atât de
intensa dorinta de neuitare, încât nu se poate sa nu le fi
vazut mai frumoase decât erau, nu se poate sa nu le fi împrumutat,
înca de atunci, ceva din nostalgia mea viitoare.
50. Exista în noi o continua tendinta de amânare a
împlinirii, ne place sa împingem transformarea viitorului în prezent cât
mai departe, pâna la limita în care, nemairamânând destul timp,
viitorul se transforma direct în trecut.
51. Mediterana reprezinta nu numai un ideal estetic, ci si un ideal
de fericire. Oamenii tarmurilor ei au talentul de a trai, care
se simte chiar în saracia lor adesea extrema si chiar în
inima tragediei pe care, de altfel, ei au inventat-o.
52. Am gasit - pusa ca semn la volumul de povestiri pe care îl citeam
saptamâna trecuta - o hârtie pe care facusem planul unei
case utopice, plan detaliat, cu indicatia camerelor si chiar a
mobilelor. Mi-am amintit momentul exact când am desenat-o, când mi-a revenit în
minte - asa cum vine în somn un vis, fara ca nimic sa-l fi
pregatit - casa ideala în care mi-ar placea sa locuiesc, o
casa destul de modesta de altfel, cu doua camere dând într-un
hol terminat printr-o sera. Am desenat-o pentru ca am vazut-o cu
precizie, stiu cum arata si unde se afla pe harta
orasului, ca si cum ar exista si m-ar astepta. Ciudat e însa
faptul ca în acel moment problema casei nu ma obseda, ca ea a
aparut fara s-o chem, fara sa mi-o doresc. Apoi,
la fel de brusc si inexplicabil, am uitat-o, iar acum tin în
mâna si privesc cu uimire, ca pe un mesaj pe care nu reusesc
sa-l descifrez, schema unui vis.
53. În muzeul catedralei din
54. În defileul cu umbre stinse de asfintitul apropiat, o turma de oi
traversa râul si începea sa se catere pe versantul
dimpotriva. Pastorul statea lânga apa si
supraveghea trecerea oilor care, fiecare, îsi dovedea cu acest prilej
personalitatea proprie: unele stateau cuminti si sareau
reglementar când li se spunea, altele cautau singure vaduri mai
complicate, dar mai originale. În cele din urma a ramas una
singura care lasase mai multe zeci sa-i treaca înainte
si acum se inhibase cu totul, încât a trebuit sa o ia ciobanul în
brate, ca în icoanele catolice.
55. În copilarie nu-mi era frica de lupi, lei si alte fiare,
pentru ca îmi imaginam ca, întâlnindu-i, i-as mângâia pe
blana si i-as îmblânzi; dar mi-era groaza de râme,
sopârle si serpi, pentru ca simteam ca n-as
fi fost în stare sa-i mângâi. Iata un criteriu al spaimei - pe cât de
subiectiv, pe atât de logic - care, în ceea ce ma priveste, se mai
afla înca în vigoare.
56. 'Acela care îndura nedreptatea este mai fericit decât acela care
o comite', ne consoleaza de milenii un faimos paradox socratic, ca
si cum raul ar fi mai usor de suportat prin faptul ca nu
foloseste nimanui, în realitate, lipsa de sens, lipsa de logica
si chiar lipsa de consecventa a nedreptatii mi se par
mai greu de îndurat decât simpla ei existenta.
57. Sunt inversul unei pasari: pasarile dorm în zbor, eu
zbor în somn.
58. Nu-mi plac cartile prea frumoase, nu am gusturi bibliofile. Mai
mult, o carte prea împodobita îmi trezeste suspiciuni.
Ilustratiile ma indispun, eleganta excesiva ma
jeneaza. Editiile rare ma emotioneaza numai prin raritatea
textului, nu si prin pretiozitatea formei. Scrisul e spirit, haina
materiala pe care o îmbraca mi-e indiferenta. Mi-s dragi
editiile populare, nepretentioase, îmi place sa le citesc
fara grija pentru coperta si legatura,
sa am voie sa le îndoi, sa plâng pe ele, sa le trântesc
enervata, sa le asez apoi în biblioteca mândra de
fata lor îmbatrânita, muncita de pasiune.
59. În timp ce la oras ploaia este aproape indiferenta, un element al
peisajului spiritual mai mult chiar decât al celui fizic, la
60. Respiratie suieratoare a cerului extenuat de stele, greierii
exista ca sa exprime efortul haosului de a fi frumos.
61. O ciocanitoare: ca o femeie nu prea frumoasa, dar
îmbracata cu mare atentie, într-un asortaj perfect, prea
îngrijit pentru a nu atrage atentia si a nu parea artificial. La
început i-am auzit numai loviturile surde ale ciocului în scoarta
salcâmului. Se succedau, cunoscut si inevitabil, ca loviturile simfoniei a
cincea de Beethoven. Apoi am vazut-o. Constiincioasa,
gratioasa, atenta. Pasionata, impresionanta la
început, apoi plictisitoare si enervanta chiar prin
sârguinta si previzibilitate. Controleaza grabita
si habotnica - ca si cum ar fi lipsit prea mult timp si
acum are prea multa treaba - toata gradina, trecând
pedanta si comica în metodologia ei din pom în pom, apoi din par
în par, la aracii viei, zapacindu-se si ciocanind automat
si în stâlpii de beton ai spalierului. Oricum, poarta un costum prea
excentric pentru harnicia ei: pantalonasi si tichie rosii,
bluza alba imaculata si veston negru cu mâneci dungate în
alb.
62. Lingusirea tinerilor de catre batrâni, o dovada
sfâsietoare a inconsistentei lumii.
63. Vecina Mita mi-a daruit doua bucati de cas. La
protestele mele mi-a raspuns, serioasa deodata,
dusmanoasa aproape: 'Dar mortii mei sa nu
manânce nimic? Ca o sta biata maica-mea cascata în
groapa si-o tot astepta ceva!' Nu glumea si nu o
spunea ca pe-o datina sau ca pe-o superstitie, ci ca pe-o realitate
tangibila, ca si cum direct, imediat, brânza pe care mi-a dat-o mie
ar fi hranit-o pe mama ei careia de mult îi e foame în groapa.
Credinta ei nu se dilua în metafizic, ci ramânea compacta,
materiala, cu o asemenea intensitate, încât nici moartea nu trecea în
transcendent.
64. Orgoliul meu este atât de mare, încât nu mai lasa loc
vanitatii.
65. Marea respirând ca un om în somn si din când în când - la câte o
pauza mai mare între valuri - dându-mi emotia ca nu mai vine
respiratia urmatoare, ca a murit.
66. Am observat ca cea mai acuta senzatie de libertate
interioara am avut-o, paradoxal, atunci când nu aveam dreptul sa decid
nimic si tot ce-mi ramânea de facut era sa contemplu,
sa meditez asupra întâmplarilor si faptelor al caror martor
pasiv, dar oglinditor, eram.
67. Oamenii ce fac munci adevarate sunt în mod evident mai frumosi
decât ceilalti, carora li se citeste pe fata
inutilitatea si dispretul fata de ei însisi pe
care nu si-l marturisesc niciodata, dar care se amesteca
indigest cu dispretul fata de ceilalti.
68. Daca n-am fi convinsi ca ne mai asteapta o
existenta (si aceea infinit încapatoare de
experiente si de încercari) nu ne-am putea permite (instinctul
nostru de conservare nu ne-ar îngadui) sa o risipim atât de
prosteste pe aceasta.
69. Am fost de atâtea ori fericita în somn, încât daca între moarte
si somn exista o cât de mica asemanare (si nu se poate
sa nu existe vreuna) nu vad de ce m-as teme.
70. Sa privesti totul - prezentul si chiar viitorul - ca pe un
trecut, în care nimic nu se poate schimba si care are farmecul plin de
nostalgie al lucrurilor imuabile; sa privesti totul prezentul si
chiar trecutul - ca pe un viitor, cu sentimentul imprevizibilului si
nesigurantei ce însotesc întotdeauna faptele care nu numai ca nu
s-au întâmplat, dar nici nu se stie daca se vor întâmpla
vreodata; sa privesti totul - trecutul, ca si viitorul - ca
pe un prezent, cu sentimentul futilitatii absolute, cu lacomia
îngustarii clipei absolut ireversibile, neînstare sa se transforme în
nimic: iata trei feluri de a exista în lume, mai mult chiar, iata
trei lumi existând paralel si opunându-se una alteia, desi elementele
care le formeaza sunt aceleasi si întâmplarile prin care
trec neschimbate.
71. Ceilalti nu sunt decât tot atâtea proiectii în afara ale
propriului eu, tot atâtea încercari de a crea alte variante posibile ale
propriei personalitati. Nu vezi si nu întelegi decât ceea
ce ai fi în stare sa fii tu însuti. Te înconjoara atâtia
oameni câti ai fost în stare sa creezi. Descopar astfel,
fara macar sa o fi banuit cu o clipa mai înainte,
reversul celebrei afirmatii rimbaldiene. Nu numai eu este un altul, ci
si ceilalti sunt eu, în aceeasi masura si în
aceeasi singuratate.
72. Sunt fericita: citesc, scriu, privesc (de altfel, cunosc oare alte
coordonate ale fericirii?) si, deodata, fara ca nimic
sa se fi întâmplat între timp, totul înceteaza. Brusc, ca si
cum, undeva în centrala, s-ar fi întrerupt firul unui telefon care, prin
asta, nu si-a schimbat nici locul în camera, nici
înfatisarea, doar ca nu mai are ton, e mort.
73. Ciudat, asa cum nu m-am simtit încurcata decât în fata
celor mai slabi decât mine, nu m-am simtit intimidata decât în
fata celor mai tineri decât mine si nu m-am simtit vinovata
decât în fata celor mai putin norocosi decât mine.
74. Întâlnirea la întoarcerea din padure cu cei doi câini, care ma
latrasera, furibunzi, pe care i-am dezarmat vorbindu-le si care
acum stateau pe aratura descumpaniti, încurcati,
rusinati chiar - nu exagerez deloc - cu a expresie nespus de
comica, de parca ar fi spus: 'Cine dracu ne-a pus sa ne
bagam în treaba asta care nici macar nu ne priveste?'
75. Îmi amintesc 'Prizonierii' lui Michel Angelo de la Academia din
Florenta (felul în care unul încearca sa-si smulga
capul din bolovan si se ajuta cu ambele mâini; felul în care un altul
calca - într-un imens efort - afara din stânca; felul în care un
altul vrea sa-si desprinda spinarea din blocul imens) si
îmi dau seama ca ceea ce ma coplesise de fiecare data acolo
era certitudinea ca smulgerea aceea din piatra era de fapt o
nastere, o facere a lumii, înainte de care universul întreg, nimicul ar fi
fost de piatra.
76. Ce tânara as fi daca as putea sa-mi
sterg din viata zilele în care sunt incapabila sa fac
ceva (sa scriu, sa citesc sau chiar sa ma ocup cu
adevarat de alte treburi mai putin grele sau importante), zilele în
care pare ca sufletul îmi e plecat undeva (nu stiu unde si nu
stiu pentru cât timp), iar în asteptarea lui trupul vegeteaza
într-o stare care se deosebeste de moarte numai prin provizorat!
77. Sunt lucruri atât de serioase, încât nu pot fi spuse decât în gluma.
78. Nevoia de a crede în Atlantida, nevoia de a crede ca a existat cândva
o lume perfecta, o societate înteleapta, un univers bun, care
n-a pierit macinat de propriile boli, ci înghitit de furia
geloasa a valurilor, mi s-a parut întotdeauna emotionanta.
Pentru ca nu faptul de a fi disparut a fost socotit esential, ci
faptul de a fi putut sa existe, ca o garantie ca speranta
nebuna a atâtor milenii are un minim punct de sprijin, ca o asemenea
lume este totusi posibila pe pamânt.
79. Poate ca pietrele nu fac decât sa doarma si ele, dar
noi nu avem destul timp ca sa prindem si clipa când se trezesc.
Pentru secundele efemeridei, eu însami, dormind, sunt mai minerala
decât o piatra.
80. De când exista lumea, cea mai mare problema a
desteptilor este cum sa se faca întelesi de
prosti.
81. În pomul din fata geamului meu stau aproape tot timpul,
asezati unul lânga altul, pe aceeasi craca, doi
porumbei batrâni, cu penele ponosite, aproape fara culoare, dar
neobositi în tandretea lor. Astazi, certati probabil, stateau
la zece metri distanta, pe ramuri diferite, închisi fiecare în
sine, mohorâti, dusmanosi. Uimitoare sugestie a
dezolarii. Dar cine ar putea spune care sunt resentimentele unui simbol?
82. Nu respect straniul decât daca are curajul sa se lase cuprins -
umilit si amplificat prin umilinta - între limitele normalitatii,
asa cum nu admir arta decât daca are curajul - si umilinta
- sa-si asume un sens.
83. Ce înalta parere avem despre noi, din moment ce a fi uman
înseamna a fi bun, când ar putea însemna atâtea alte lucruri!
84. Nu pot sa vad viata pe care o traiesc acum, cum nu pot
sa vad un lucru asezat prea aproape de ochi. Iar atunci când
ramâne în urma suficient pentru a-i putea des cifra
întâmplarile, nu mai sunt în stare sa-mi amintesc gesturile
infinitezimale si tresaririle care declansasera totul;
atunci când se îndeparteaza suficient pentru a-i vedea contururile,
nu mai sunt în stare sa-i disting textura si nuantele. Totul se
petrece ca si cum as fi lasata sa vad numai
atunci când exista certitudinea ca voi vedea conventional.
85. Îmi amintesc pozitia ideala în care, citind întinsa, pe
deasupra cartii se vedea marea si privirea le parasea
pe una pentru alta, ca o alternativa scufundare în abisuri de culori
diferite.
86. Nu ma îndoiesc nici o clipa ca sunt vinovata de tot ce
se întâmpla. Ma îndoiesc doar ca exista o cale
practica pentru a face sa înceteze aceasta teoretica
vinovatie.
87. Exista momente în care simti ca îmbatrânesti
brusc, nu pentru ca în tine s-a schimbat ceva, ci pentru ca, mediul
pe care esti proiectat schimbându-se, ti se confera brusc alte
dimensiuni decât pareai sa ai pâna atunci, asa cum,
asezata într-un rând de uriasi sau, dimpotriva, de pitici,
aceeasi silueta normala primeste cu totul alte dimensiuni.
88. În moartea fiecarui om - oricât de accidentala, sau chiar de
aceea - exista ceva revelator, o lumina care demasca sau
aureoleaza drumul parcurs. As da orice ca sa stiu cum voi
muri, nu pentru a preîntâmpina ceva, ci pentru a ma putea întelege de
pe acum.
89. Basmul 'Frumoasei din padurea adormita' dovedeste
ca o
90. Nu exista spectacol mai înaltator decât acela al unei
solidaritati în numele adevarului si al
demnitatii; nu exista mândrie mai mare decât aceea de a fi
mândru de ceilalti.
91. Lumea vazuta la microscop este mai fantastica si, în
acelasi timp, mai adevarata decât lumea vazuta cu
ochiul liber; ceea ce pare a fi o descompunere a realitatii, nu este
decât descoperire mai exacta a ei. Iata un adevar care a trecut
fara nici o modificare din stiinta în literatura.
92. În Coran, îngerii exterminatori au ca semn distinctiv plete aurii si
ochi albastri. Stigmatul raului este deci reprezentat exact prin
elementele care pentru noi simbolizeaza blândetea serafica
si binele pur. Ce dovada a relativitatii care
stapâneste ironica în însusi domeniul absolutului!
93. Gâstele, care toata vara au pascut pasnice si
terestre, odata cu sfârsitul anotimpului pornesc exaltate,
tipând senzual în zboruri oloage care nu tin mai mult de câtiva
metri dar în care se recunoaste ereditatea si nostalgia migrarii
si nedomesticirii. Le privesc cu deprimata admiratie: ridicole
si neputincioase, au totusi taria de a-si trece în
fapta, oricât de derizorii, revolta împotriva propriei conditii
si elanul eliberator.
94. A fost inventata o suprarealitate mai rea decât realitatea, pentru ca,
distrugând-o pe aceasta, revolta sa se consume lasând realitatea
neatinsa.
95. Cine nu stie ca succesul face parte dintre acele notiuni
importante numai în masura în care nu pot fi atinse?
96. La un studiu atent, istoria inspira spaima asa cum fiarele
raspândesc un miros, mirosul propriei lor salbaticii.
97. Daca as apartine unui popor mare, cu valorile impuse tuturor
si trasaturile cunoscute de toti, m-ar mai preocupa oare,
la fel de mult, soarta poporului meu, as fi oare la fel de aplecata
asupra destinului lui?
98. Mult mai importanta decât faptele este dispozitia
sufleteasca în care intervin. Sunt zile în care cauti cu disperare un
motiv ca sa poti plânge, si zile în care nu poti sa
plângi pentru nici un motiv. Acelasi gest te jigneste profund sau te
lasa indiferent. O bursa a umorilor.
99. Duiosia, ca si nervii, ca si suferinta poate obosi.
Fericirea neconvertita în lucru, netransformata în ceva, fericirea în
stare pura, neîntrupata în nimic este obositoare, este chiar
otravitoare. Luna de miere se dovedeste o notiune lipsita
de plural nu pentru ca rautatea si greutatile lumii
si vietii fac imposibila continuarea ei, ci pentru ca
resursele interne ale fericirii sunt limitate si toxice prin exces.
Spleenul claselor înalte repetat pe toate treptele istoriei ca si
melancoliile societatii de consum generalizeaza acest
adevar dinspre psihologie spre istorie. Avem nu numai o redusa
capacitate de suferinta, ci si o redusa - mult mai
redusa, de fapt - capacitate de fericire. Sufletul se simte bine numai în
trecere, în hoinareala între stari.
100. Raspunsul functionarei careia îi solicitasem miercurea o
dovada si întrebasem când pot veni dupa raspuns: 'Joi
nu, ca e mâine, vineri e zi scurta; sâmbata nu lucram;
luni e prima zi a saptamânii. Veniti marti.'
101. Motanul - care contempla cu un aer filosofic si transcendental un
porumbel aflat pe o creanga prea înalta pentru a-l putea
înhata - si revelatia ca superioritatea
metafizica poate izvorî si din incapacitatea de a învinge în celelalte
planuri, mai joase. Suferinta spiritualizeaza deci fara
discernamânt, într-o democratica devalmasie, pe
toti cei pe care îi atinge.
102. A fi prieten înseamna infinit mai mult decât a avea
prieteni; a fi drept este, evident, superior lui a avea dreptate; a fi
liber este mai important decât a avea libertate. Câteva farâme
aruncate într-un talger al balantei care de la facerea lumii încearca
sa echilibreze cele doua verbe despre care s-au scris si se vor
mai scrie atâtea carti.
103. Omul nesigur de el si lipsit de repere exterioare care se
misca mereu sovaitor între a pretinde mai mult decât
merita si a cersi mai putin decât are dreptul.
105. Totul e sa gasesti locul propice privitului. Nici prea
aproape, nici prea departe de ochi nu se vede corect.
106. Incapacitatea mea de a urî este de fapt o slabiciune izvorâta
din surplusul de imaginatie. Nu pot sa urasc pe nimeni pentru
ca întotdeauna, înainte de a ajunge la ura, ajung sa
înteleg motivele celuilalt, ma imaginez în locul lui si, chiar
nedându-i dreptate, ajung sa înteleg de ce o face. Iar aceasta
întelegere îmi slabeste reactia, ma împiedica
sa-l pot urî cu putere si sa pot lovi cu forta,
înainte de a raspunde unei lovituri, înteleg motivele pentru care am
fost lovita, si nu mai pot avea, în riposta, forta
irationalului. Este, de altfel, motivul pentru care intelectualii nu au
fost niciodata reputati luptatori. Tot de aici decurge
imposibilitatea noocratiei. Ei, intelectualii, pot fi folositi ca
specialisti, dar ura apartine întotdeauna altora.
107. Nu faptul ca mint, ci faptul ca încearca sa para
sinceri ma scoate din minti.
Mult timp, ani de-a rândul, faptul ca îmi placeau desenele animate apartinea pentru mine aceleiasi categorii nostime si putin rusinoase ca si faptul ca îmi placeau dulciurile. Intram în cofetarii sau ma asezam în fata televizorului cu aceeasi bucurie putin ilicita, ilicita nu pentru ca mi-ar fi fost interzisa de cineva, ci pentru ca reprezenta o diferenta fata de ceilalti si deconspira apartenenta la o alta vârsta, nemarturisita. O vârsta de care - si asta facea delectarea mea contradictorie, picanta - eram de fapt nu numai jenata, ci si mândra. Desi, la drept vorbind, în sinea mea stiam prea bine ca îmi plac desenele animate nu pentru ca sunt prea copilaroasa, ci pentru ca am început sa obosesc, întoarcerea spre maniheismul basmelor si-al luptelor dintre motani si soricei nu era din pacate o dovada ca nu iesisem din copilarie, ci una ca încercam sa ma salvez întorcându-ma la ea. Dar, ani de zile, indiferent de motivatii, locul întâi pe care îl ocupau desenele animate în ordinea preferintelor mele tv a fost un element care ma deosebea de adultii din jurul meu. Ei bine, observ cu uimire cum, încetul cu încetul, aceasta deosebire se subtiaza si dispare, si asta nu pentru ca pasiunea mea pentru filmele cu animale de carton ar fi în scadere. Observ cum tot mai multi din prietenii mei se asaza cuminti în fata micilor ecrane la orele de întâlnire cu ciocanitoarea buclucasa, cu ratoiul prostanac sau cu dulaul cumsecade. Nu e nimic nou în filmuletele de animatie pe care le urmarim înseninati o clipa, ele însele sunt vechi de decenii si le stim cu totii pe de rost, dar era ceva nou în basmele pe care le ascultam când eram copii, seara de seara? Tocmai previzibilitatea lor este linistitoare, tocmai faptul ca fiecare personaj îsi urmeaza drumul desenat o data pentru totdeauna, tocmai faptul ca cei slabi si simpatici sfârsesc invariabil prin a învinge este încurajator. Nevoia de basme, care în copilarie era nevoia aventurii de pâna la victoria binelui, este acum nevoia de a revedea la nesfârsit aceasta iluzorie dar clara victorie, necomplicata de nuante, neîncetosata de îndoieli. Maniheismul a fost întotdeauna o forma a oboselii.
Într-una din ultimele seri ale drumului
de întoarcere peste ocean, batrânul nostru coleg de masa ne-a
invitat, dupa cina, la o bere si am stat de vorba despre
Italia, despre Sicilia, despre
Culegeam zmeura într-una din zilele trecute, alegeam cu
grija bob cu bob si-l puneam în cosulet, iar aroma, si
gustul, si culoarea fructelor urca prin simturile mele argumentând perfectiunea
lumii. Atunci, bucurându-ma de toate, fericita în mod complet -
adica purtând ca o abia stravezie, argintie umbra a
intensitatii si vinovatia propriei mele fericiri -
atunci mi-a venit în gând ca toata frumusetea, si mireasma,
si dulceata care ma atrageau pe mine se opuneau, de fapt,
prin însasi aceasta atractie, legilor inflexibile ale
supravietuirii lor si stirbeau, deci, din punctul lor de vedere,
perfectiunea universului.
Dar care era punctul lor de vedere? Presupunând ca, asa cum ne
învata naturalistii, singurul lor scop era supravietuirea,
farmecul extrem devenea o piedica în calea realizarii ei;
fascinându-ma cu rosul lor acut, cu aroma lor amânatoare de
patimi, ele ma convingeau sa le culeg si ma determinau
sa le manânc, reducându-si astfel, în mod evident, sansele
însamântarii. Din acest punct de vedere, deci, calitatea nu se
dovedea a fi decât un defect, perfectiunea nu era decât o vina. Dar
daca nu supravietuirea era singurul lor scop? Daca dincolo de
necesitatea prelungirii în timp, asigurata oricum de toate legile acerbe
ale conservarii, natura mai voia sa demonstreze ceva? La urma urmei,
cine ar îndrazni sa sustina ca frumusetea Elenei
a fost creata pentru perpetuarea spitei lui Menelaos, sau chiar a lui
Paris, când cu totii stim ca, dimpotriva, excesiva,
aceasta frumusete a dus la distrugerea si la moartea celor din
jur. În mod evident, obscurele forte care facusera posibila
uimitoarea ei perfectiune voiau sa demonstreze prin Elena cu totul
altceva decât capacitatea de reproducere a speciei, ceva mai inutil si
poate mai primejdios, dar demn totusi de a fi riscat: frumusetea în
sine.
Iar ceea ce admitem pentru Elena nu vad de ce nu am admite pentru bobul de
zmeura. De ce nu mi-as imagina ca tulpinile fericite de-a fi
fost în stare sa-l produca sunt mândre de admiratia cu care eu
îl culeg si îl pun în cosulet, de lacomia cu care îl
adulmec si îl gust? Si chiar daca nu s-ar putea opri sa nu
învinuiasca rosul acut si mireasma amânatoare de patimi de
deturnarea sensului primordial înspre inutile si poate primejdioase
victorii, regretul lor nu ar atinge în intensitate orgoliul de a fi fost în
stare sa creeze asemenea capodopere. La urma urmei, pierind din cauza ei,
batrânii Troiei nu se puteau împiedica sa se bucure la vederea Elenei
si s-o binecuvânteze, ne spune Homer.
Înainte de a fi fost o data în istorie si o sarbatoare în calendar unirea, unitatea, indivizibilitatea poporului român a fost o taina si un miracol. Nu faptul ca ne-am unit la jumatatea secolului nouasprezece si la începutul secolului douazeci îl celebram, gâtuiti de amintiri si de emotii, ci faptul ca de-a lungul celor doua milenii care au fost încununate astfel nu ne-am îndoit niciodata ca suntem una, ca suntem de nedespartit, într-o Europa alcatuita ca într-un joc de puzzle din fragmente orgolioase, gata sa se risipeasca si sa-si revendice dreptul la diferenta, noi n-am vrut sa fim diferiti, ci neschimbati, noi ani ramas vorbitori ai aceleiasi limbi si purtatori ai aceleiasi credinte. Este destul sa te gândesti la amintirea ducatului de Bretagne care se împotriveste înca limbii franceze; la Scotia si Tara Galilor care abia daca sunt - si nu întotdeauna - Anglia; la dialectul din Veneto care nu poate fi înteles la Napoli si la dialectul sicilian care nu poate fi descifrat de un toscan; la Bavaria, atât de deosebita de Saxonia; la îndârjirile de autonomie ale Cataloniei - pentru a întelege ca unitatea provinciilor românesti, pastrata de-a lungul atâtor secole de stapâniri straine si violent divergente, este un fenomen care scapa legilor devenirii istorice si se constituie în simbol. Motivele, explicatiile si supozitiile sunt numeroase: psihologia de insula si sentimentul ca numai noi suntem dintotdeauna aici se numara, desigur, printre cauzele, atât de evidente încât nici nu se mai vad, ale acestei uluitoare încapatânari, ale acestei solidaritati chimice, trecute în celule si atomi. Nu stiu daca este un merit, dar sunt sigura ca este un miracol, în 1918 s-a gasit în sfârsit, forma, acceptata de toate popoarele, care a îmbracat continutul unitatii noastre dintotdeauna. Toate provinciile locuite de români s-au unit atunci, într-un elan de impecabila democratie, cu România care facuse tot ce-i statuse în puteri, în tragic eroism si suprema inteligenta, pentru a le merita. Dar aceasta apoteoza - a carei simpla evocare ne urca lacrimi exaltate în gâtlej - nu era pentru noi decât legalizarea prin semnatura marilor puteri, victorioase sau înfrânte, recunoasterea de catre celelalte popoare, bucuroase sau nu, a unei realitati stravechi si neschimbate, de care nici un român - ce mândrie! -, în nici o marturie ramasa - de-a lungul secolelor, nu s-a îndoit.
La urma urmei, ma întreb daca
am fi mai fericiti daca am fi fericiti. O atât de mare parte a
spiritului nostru este ocupata si se hraneste cu
nemultumirea, încât sunt sigura ca disparitia brusca -
si, desigur, prin absurd - a acestei constante ar lasa un gol care cu
greu ar putea fi umplut cu altceva.
Îmi amintesc o întâmplare banala dintr-un tren:
Calatoream împreuna cu alti cinci insi într-un
compartiment. Dupa primele minute, în care fiecare a reusit
sa-si epuizeze ziarele si revistele cumparate si
sa le arunce în plasa, am început sa vorbim. Nu stiam,
evident, nimic unul despre altul, nu ne cunosteam profesiunea, adresa,
originea sociala, situatia familiala, gradul de cultura.
Eram sase oameni necunoscuti care trebuiau sa ramâna
închisi mai multe ore într-un compartiment, iar acest perfect,
încântator, invulnerabil anonimat dadea, desigur, o mare libertate de
miscare ideilor si sentimentelor noastre. Nici unul dintre noi nu era
fericit. Dar, Doamne, cât de fertila se dovedea insatisfactia
noastra, cât de vitala ne era descurajarea! Timp de patru ore, nici o
secunda nu s-a simtit o slabire a ritmului, o oboseala a
tonului, o scadere a tensiunii; timp de patru ore, ideile n-au încetat
sa-si rostogoleasca valurile amenintatoare,
tristetea nu si-a oprit emisia înalta a sunetului purificator,
humorul nu si-a epuizat focurile de artificii. Rând pe rând, fiecare
îsi interpreta cu maiestrie aria necazurilor, satisfacut de
protest si mândru de îndrazneala: rând pe rând, fiecare îsi
folosea întreaga forta sufleteasca pentru aceasta elocventa
si puternica autoexprimare care parea sa-si fie
suficienta siesi.
Atât de stralucitor si de fericit era rezultatul acelei
întrupari a nemultumirii în cuvânt, încât, pentru o clipa, m-am
întrebat - ca la începutul acestor rânduri - daca nu cumva nefericirea
este izvorul si conditia fericirii si am încercat sa-mi
închipui cele patru ore de calatorie ale unor oameni
satisfacuti de viata si destinul lor. Tot ce-am reusit
sa-mi imaginez a fost o enorma plictiseala prin care
tristetea nu mai putea sa picure, revolta nu mai avea ce visa si
humorul nu-si mai gasea locul. Dar atunci - mi-am spus, privindu-mi
scânteietorii, fermecatorii, palavragiii tovarasi de drum -
enervarile topite în anecdote si tristetile esafodate în
teorii nu sunt, oare, asemenea artei? Arta ce izvoraste din
durere pentru a putea izvorî, la rândul ei, bucurie, si a carei simpla
expresie poate înlocui viata si îsi este de ajuns.
M-am întrebat adesea în ce
masura amintirile mele de dincolo de ocean, irizate,
alunecatoare, topite în sentimente subiective si în senzatii
irepetabile, coincid cu atât de limpedele serial de sâmbata seara, cu
norocosii si ghinionistii care evolueaza sub privirile
noastre împacate de masa festiva, cu politistii duiosi
si mafiotii perversi, cu bunii învingatori si
raii învinsi, cu povestile complicate si încâlcite care
reusesc sa se încheie cu toate explicatiile de rigoare la
sfârsitul episodului si al cinei. Mi-e greu sau imposibil sa
raspund. Am cunoscut o America mai banala si mai secret
senzationala decât poate prezenta schema fixa a unui serial, o
America în care nu se vedeau nici bogatii, nici saracii, nici
hotii, nici vardistii, în care casele nu aveau garduri si
usile nu aveau chei, iar ultimul fapt divers petrecut în
oraselul nostru de studenti si profesori era sinuciderea,
veche de trei ani, a unei fete. Si totusi, exista în serialul de
sâmbata seara ceva, o imagine care apare mereu si pe care o
cunosc bine, care m-a frapat si m-a obsedat si acolo, o imagine, un
cadru care apare mereu dincolo de eroii implicati în complicate subiecte,
si care pentru mine e adevaratul subiect. Este imaginea spatelui
caselor, sunt acei pereti înalti si golasi, stingheri, de o
urâtenie prea evidenta ca sa mai sara cuiva în ochi, sunt
cadrele acelea sterpe si pustii prin care delicventul urmarit fuge
dupa ce s-a salvat prin iesirea de serviciu, sunt peretii lipsiti
de ferestre din jurul statiei de benzina unde eroul îsi umple
rezervorul sau politistul ia informatii, sunt baracile înalte în
dosul carora în masinile parcate neglijent adolescentii
îndragostiti schimba promisiuni argotice si
sarutari stângace.
Asa cum toate popoarele lumii spala rufe, dar numai în Italia rufele
flutura albe si victorioase în cerul tuturor ferestrelor, toate
casele de pe pamânt au un spate mai decrepit si mai putin
îngrijit decât fatada, dar numai în America spatele acesta se vede despotic,
mai imperativ decât intrarile principale, revenind cu o
insistenta masochista si dintr-un gust al neglijentei
cultivat cu încapatânate. Am cunoscut campusuri fermecate
si metropole extraordinare; New York-ul este uluitor, San Francisco -
fantastic, Chicago - impresionant, New Orleans-ul - plin de nostalgie,
Boston-ul - plin de noblete, Philadelphia - încarcata de
istorie, Los Angeles - de iluzii; dar daca ar trebui sa-mi apara
în vis un oras american, n-as vedea nici zgârie-nori
îndrazneti, nici coloane impunatoare si elegante, ci
aglomerarile acelea ilogice de pereti sparti parca pe
furis de usi dosnice, suprapunerile acelea întâmplatoare de
baraci si antrepozite ranite de lumina zilei, acceptate cu
indiferenta, datatoare de singuratate.
Stateam într-un hamac legat între
doi pruni, într-o noapte de august cu cerul suspendându-si rotund deasupra
mea stelele coapte, extraordinar de umede si de apropiate, de mari, în
întunericul compact, nemurdarit de becuri. Stateam într-un hamac leganat
de august si de baragan, în noaptea mirosind a prune
cazute-n alcool, în noaptea vuind de greieri. Cum as putea sa
povestesc aceasta beatitudine, cum as putea sa numesc
aceasta fericire? Ma leganam usor si la fiecare
miscare prunii subtiri se arcuiau si lasau sa
cada peste mine o ploaie dulce, cu pocnet surd, de prune, în timp ce
stelele faceau noaptea mai moale, mai afinata, si greierii
îsi tipau fara odihna si fara îndoiala
triumful de a exista. Vuia vazduhul, vuia iarba, vuiau crengile de cântul
lor neîntrerupt si nesovaitor, si eu ma leganam
în victoria lor, ma leganam.
Rareori îmi fusese dat sa simt în mai mare masura linistea,
întrerupta numai de cântec, a Universului, rareori întelesesem mai
adânc si îmi asumasem mai intim frumusetea lumii decât în noaptea
aceea din august, din Baragan, dintre stele, prune si greieri.
Si ma gândeam: daca hamacul acesta ar atârna într-o padure
tropicala, daca prunii ar fi necunoscuti la noi si greierii
ar fi ciudate fiinte exotice, n-as uita toata viata
aceasta extraordinara noapte ca pe o nemaiîntâlnita
aventura, ca pe un irepetabil mister. As tine minte si
as descrie apoi pe larg aroma aceea senzuala, de fruct si de
alcool, plutind aproape materiala în aer, lumina aceea jilava înfoind
sarbatoreste vazduhul si greierii, greierii
sonorizând, dând ecou întregului univers, suficient siesi si viu. Dar
totul era cum nu se poate mai obisnuit: un cer de vara în Câmpia
româna, câtiva pruni si greierii. Totul era acasa. Totul
era tangibil, repetabil, posibil oricând. Dar a fi la tine (într-un loc, într-o
situatie, într-un timp, în propriul tau trup sau în propriul tau
suflet) nu este chiar o conditie a fericirii? Nu trebuia sa descriu
nimanui nimic. Cine nu cunoaste cântecul greierilor sau pocnetul
prunelor cazând? Nu aveam nevoie de cuvinte. Si iata acest
element cu adevarat inedit ma împaca definitiv cu propria mea
fericire, îmi permitea s-o accept fara remuscari. Greierii
îsi faceau cu prisosinta, în locul meu, datoria.
Scriam cândva despre impresia de modestie si sobrietate pe care o lasa Florenta dupa stralucirea aristocratica a Venetiei. Revin asupra acestei pareri. Nu e vorba despre modestie, ci despre un lux mai ascuns, mai subtil, mai calculat. Fatadelor somptuoase ale Venetiei le corespund aici exterioare de o stranie si perfect proportionata austeritate, contrastând plin de efect cu podoabele si luxul interior. O subtilitate suplimentara se ghiceste si în felul în care, spre deosebire de dogi, Medici nu se lasa adulati de artistii cu care se înconjoara, sau cel putin nu au aerul ca o fac. Portretele lor sunt sobre, modeste, aproape severe si daca revin sub penelul maestrilor o fac pentru a da capete de expresie, nu imagini idealizate. Si astfel, printr-un ultim, genial oportunism, reusesc sa cucereasca, democratic, si eternitatea.
Existau în Clujul anilor '60 mici
localuri mizere, cu câte câteva mese acoperite, de musamale imunde,
asezate în fata unei tejghele înalte, învelita într-o tabla
zincata vesnic uda, pe care paharele cu alcool erau asezate
direct, ude si ele, dupa ce fusesera trecute sumar pe sub
robinet. Pe peretii zugraviti cu ruloul, deasupra unui brâu de
ulei, alaturi de lista de preturi prinsa în pioneze, întâlneai
fara gres un acelasi carton scorojit, cu doua
gauri prin care trecea o sfoara prinsa într-un cui, un
acelasi dreptunghi lunguiet pe care scria cu aceleasi majuscule
tiparite o data pentru totdeauna: 'Cântatul interzis', îmi
amintesc si acum fascinatia pe care o exercitau asupra mea cele
doua cuvinte, hotarârea plina de aplomb a interdictiei unei
atât de putin probabile culpe. Si totusi, daca stau sa
ma gândesc bine, tocmai faptul ca se lua în considerare aceasta
probabilitate ma fermeca, faptul ca, în mod serios, reglementat,
cântatul era pus în discutie. Nu se interzice ceva ce nu exista, în
mod paradoxal, interdictia era o dovada irefutabila a
existentei cântecului, a faptului ca el poate sa tulbure, sau
poate sa fie periculos. 'Cântatul interzis' era pentru mine un
triumfator argument al dorintei vii, neînvinse, de a cânta.
Nici la Cluj, nici în alta parte nu mai exista acele simpatice
si promiscue cârciumi cu preturi infime si anunturi
revelatoare. Mizeria si intimitatea lor a fost înlocuita treptat de
snack-baruri elegante, cu scaune înalte si ospatari impenetrabili,
localuri aseptice, pe peretii, ascunsi sub tapete lavabile, ai
carora nu mai atârna inscriptii filosofice. Si daca
aceasta transformare este, fara îndoiala, un semn - fie el
chiar deprimant - de civilizatie, lipsa cunoscutului cartonas, cu
majusculele sale grijulii si interdictive, ramâne pentru mine
puternic nostalgica si neîncetat ambigua. Pentru ca, pe
scaunele gratioase de la bar, în fata tonomatelor cu melodii
prefabricate si recomandabile, n-o sa stiu niciodata
daca lipsa ancestralei interdictii este un argument al
îngaduirii cântecului sau un semn ca nici nu se mai pune problema
lui.
Capacitatea de a sesiza timpul, de a-l împarti, facându-l astfel inteligibil, de a-l organiza pentru a-l putea stapâni apartine omului numai începând de pe o anumita treapta a dezvoltarii sale istorice si a cuprinderii sale filosofice, este semnul distinctiv si revelator al existentei unei civilizatii. Faptul ca totul curge - fara întoarcere pentru individ, dar ciclic pentru univers - faptul ca acelasi soare naste mereu alte dimineti si acelasi cer nemiscat este cutreierat de stele mereu miscatoare, în clipa în care a fost descoperit de om a constituit nu numai o dovada a fortei de nezdruncinat a mortii, ci si un argument ca, la rândul ei, moartea nu este decât un fragment strict necesar, dar poate neglijabil, al vietii. Indiferent daca facerea lumii s-a întâmplat în anul 3761, cum credeau vechii evrei, sau, înca si mai înainte, în anul 5509, cum socotisera bizantinii, indiferent daca începutul numaratoarei pornea de la aceasta prezumtiva geneza sau numai de la întemeierea Romei (753 î.e.n.), sau de la data primei Olimpiade (776 î.e.n.), oamenii au simtit nevoia - dincolo de fictiunea punctelor initiale - de a organiza într-un mod, oricât de arbitrar, nesfârsirea, de a pune o ordine, oricât de discutabila, în haos. Împartit de astronomi si calculat de matematicieni, timpul devenea mai supus si trecerea lui mai suportabila. Detaliile structurarii aveau sa fie puse de acord mai târziu, amanuntele retinute si sensurile cuprinse aveau sa fie pâna la urma universal admise, astfel încât, încetul cu încetul, a putut fi orânduita o poveste logic articulata si neînspaimântatoare. Anul nou care se sarbatorea în Europa medievala la 25 decembrie sau la 1 ianuarie (într-o dulce, festiva, finala confuzie, întinsa pe o întreaga saptamâna), în Bizant la 1 septembrie, în Rusia la 1 martie, a fost unificat abia în secolul al XVI-lea în data revelionului de astazi (razgândita, temporar, în Franta revolutiei, întoarsa în calendarul republican la 22 septembrie). Anul nou nu este astfel, desigur, decât o conventie, dar este conventia de a ne aminti cu totii, în aceeasi clipa, faptul ca trecem. Iar aceasta colosala unanimitate, aceasta universala revelatie, da clipei, oricât de conventionale, o indiscutabila maretie si un nobil frison. Infinitezimala, dar constienta oprire pe muchia dintre ani da trecerii noastre mai departe sensul unei, chiar daca discutabile, optiuni si transforma ceea ce ar parea numai silnica trecere prin masina fara oprire a timpului în curajul, chiar daca riscant, de a o lua mereu de la capat.
La o departare de cinci kilometri
si doua milenii de
Am stat mult si am lasat seara sa coboare, peste noi, cu ochii
pierduti la cerul curat de vara care patrundea prin orbitele
zidurilor cruciate, am stat mult, alunecati în reveria acelei frumoase
morti de piatra si pamânt ars, care marturisea despre
o viata disparuta demult si ciudat de secreta
lumii noastre, în timp ce mileniile homerice ne sunt familiare si le
stim pe de rost intrigile si legendele, în timp ce stim perfect
cu cine l-a înselat Elena pe Menelaos si Clitemnestra pe Agamemnon,
banuim abia, întrevedem abia, într-un joc tainic si greu descifrabil
de umbre umede topindu-se una într-alta, ciudata lume a cruciatilor, mai
apropiati cu milenii, stralucitoarea lume bizantina pe care o
mostenim totusi în atât de mare masura. O pecete a tainei
medievale, inexplicabila nici prin vechime, nici prin lipsa documentelor,
acopera aproape magic o umanitate din care coborâm mai direct decât din
cea antica, o umanitate careia nu i-au lipsit decât scriitorii pentru
a exista cu adevarat, Palatele de la Mistra, zidurile muntelui mort,
dovedesc zguduitor ca piatra nu egaleaza cuvântul în perenitate,
ca - ciudat! - pergamentul este mai rezistent decât mortarul si
stânca. La Mistra, moartea a profitat ingenioasa de absenta lui
Homer.
Între bratul Borcea si
Dunarea mare, în dreptul dealurilor înviite de la Ostrov, în sudul fabulos
si intrat ciudat în timp al Dobrogei, o insula în forma de
secera taie fluviul piezis: Pacuiul lui Soare. Lunga
si îngusta, stapânita de ulmi si salcâmi, de
salcii, si plopi, de plante lungi agatatoare, cu
frunzele cerate meridional, de arbusti înalti împodobiti cu
ciorchini rotunzi de un rosu transparent, imperial; locuita de
mistreti si caprioare, iepuri si lupi, testoase
si serpi, asaltata de armatele înca neistovite ale
pestilor, insula pare sa lunece prin timp paralel cu istoria,
neatinsa de ea, mostra ingenua a frumusetilor lumii în care
omul se descopera uimit pe sine; numai ochi deschis mare, contemplator.
Si, totusi, rar o mai înselatoare impresie. De sub tufele
de scaieti si de sub pletele muzicale ale salciilor, se
ridica la lumina soarelui, neschimbat de milenii, urmele unor mereu
repetate schimbari, pietrele albe, patrate, cu muchiile îndulcite de
vremi, ale unor glorii, bogatii si cruzimi trecute, zidurile
încapatânate ale unei istorii razbatatoare mereu
prin anistorica frumusete a lumii. O cetate bizantina
înaltata în secolul zece ca sa se opuna valurilor
pecenege si cumane, identificabila, se pare, cu celebra Vicina, nod
stralucitor al drumurilor comerciale si-al efervescentei acelui
misterios si exotic ev mijlociu; o cetate bizantina înfloritoare, clocotind
de monede si de intrigi, de mariri si de ambitii,
rasunând de larma poruncilor si vaierelor, luptelor si
veseliilor unei omeniri abia banuite - îsi întindea palatele si
cazarmile, bisericile si tarabele, cheiurile îngramadite de
corabii si strazile misunând de neamuri, amestecate si
întreprinzatoare, pe acest pamânt unde mai lupta numai specii
necunoscute de plante si se mai aud numai sariturile eroice în aer
ale pestilor, strigatele sfâsietoare, de un lirism greu,
evocator, ale greierilor si spaclul arheologilor, atent, razuind
straturile tarânii.
Pentru ca insula care a fost stapânita de bizantini si de
Mircea cel Batrân apartine acum într-un mod impresionant, absolut,
arheologilor. Pamânt amestecat cu monezi si cu cioburi de amfore, cu
vârfuri de sageti si cuie ruginite de mileniul prin care au
strabatut, cu podoabe si sensuri, insula se preda
încet-încet arheologului, într-o duioasa si înteleapta
abandonare, insula de istorie aparata de istoria curgând în jur
asemenea bratelor puternice, vii, amenintatoare, ale
Dunarii.
Strabateam Câmpia
Transilvaniei într-un vis colorat de frunze trecute senzational într-o
stralucitoare senectute, strabateam Câmpia Transilvaniei într-o
amintire plutind pe valurile împadurite ale colinelor subliniate de turme,
strabateam Câmpia Transilvaniei într-o toamna sedimentata
din toate dorintele neîmplinite ale unui an întreg si izbucnite acum
cu intensitate în galben. Pentru ca galbenul era culoarea în jurul
careia se rotea, împacat în sfârsit cu sine si cu propria
sa disparitie, acel univers exasperat de dor, acel univers care visase
exuberante, eflorescente, seve si roade, si nu-l multumise
nimic, verdele fusese prafos, florile se mânasera, roadele
fusesera mâncate de viermi si din întreaga paleta a
stralucirii nu mai ramasese decât galbenul, modulat nostalgic la
nesfârsit, numai galbenul împlinindu-se cu desavârsire în
moarte. Holde întinse de porumb asteptându-si galben culesul,
munti galbeni de sfecla de zahar pe câmp, si iar
paduri rapsodiind auriu, si galben-roscat, si maroniu,
si galben-verzui, si galben transparent, si galben bolnav,
si iar holde de porumb cu piramide neterminate de stiuleti
intens luminosi, de un galben solid, indisolubil. Din când în când, în atâta
splendoare, fâsii lungi, negre, de pamânt arat proaspat, de
pamânt gros, pastos, mustind de dorinte si dorit mereu,
fâsii negre subliniind muzical suprematia culorii si trezind
deodata în mine, prin simpla urmare a brazdelor suple, istorii adânci si
amintiri de dinainte de nastere.
Strabateam Câmpia Transilvaniei înaltata în galben.
Stiam ca nu fusese niciodata, mai frumoasa. Niciodata
înfloririle nerabdatoare ale primaverii, nici verdele puternic
senzual al verii, nu atinsesera perfectiunea acestui galben rau
si frumos prevestitor. Moartea frunzelor era, în evidenta, mai
frumoasa decât viata lor, iar în acea atât de lina,
melodioasa, împacata disparitie, nu-mi ramânea decât
sa îndraznesc sa sper ca le seaman putin.
Nu cunosc moment mai
descumpanitor, mai lipsit de echilibru si chiar mai greu de suportat
decât acela imediat urmator terminarii unei carti. Ceea ce
parea sa fie o apoteoza, nu e decât un gol, o
neasteptata retezare a peisajului. Munca fara mila,
obsesia neîntrerupta, efortul aproape masochist, asceza aproape
dureroasa aveau legile lor neiertatoare, dar limpezi, care
interziceau singuratatea prin simplul fapt ca nu-i mai lasau
spatiu, care eludau îndoiala prin simplul fapt ca nu-i mai lasau
timp. În clipa în care actiunea legilor înceteaza, în vidul produs se
revarsa tot ceea ce forta centrifuga a muncii reusise
sa tina la distanta: spaima si nesiguranta,
oboseala si urâtul. Natura are oroare de vid, suporta mai
degraba monstri, încordarea întinsa pe zeci de luni, pe ani
întregi ia sfârsit întotdeauna atât de brusc încât ma face sa
ma clatin. Cred ca ceva asemanator trebuie sa
simta cei eliberati din închisoare în ziua iesirii, pe care o
visasera fara încetare, pe care nu obosisera sa o
spere, dar care, tocmai pentru ca fusese amânata mereu, venea pe
neasteptate de fapt, azvârlindu-i brusc într-o lume ale carei repere
nu le mai cunosteau si într-o libertate cu care nu stiau ce
sa faca.
Eu sunt cea care de luni de zile nu mai gândesc decât ce bine va fi când voi
termina, imaginându-mi cu idilice delicii clipa acestui punct final; eu sunt
cea care ieri înca ma gândeam cât de placuta va fi si
cât de sarbatoreasca ziua de azi; eu sunt cea care azi
dimineata înca visam cât de fericita va fi, daca voi
termina la prânz, aceasta prima dupa-amiaza libera;
si tot eu cea care acum ma învârt fara rost prin
camera nestiind ce sa fac cu libertatea, cum nu stiu
actorii netalentati ce sa faca pe scena cu mâinile. Tot
ceea ce se vedea minunat si interzis de acolo din tensiunea de dinaintea
sfârsitului, apare acum, vazut de aproape, îngaduit si
oferit recompensa, searbad, fara rost. Odata cu
interdictia s-a risipit si aura timpului pierdut. Fericirea
asteptata continua sa alunece pe poleiul atât de
stralucitor al acestei împliniri si e destul sa întorc capul
pentru a o descoperi cu stupoare în trecutul de unde se vedea aici. Poti,
deci, s-o visezi cum va fi si poti sa ti-o amintesti
cum a fost, dar cine are destula imaginatie pentru a o simti în
prezent, acum? De fapt, pentru a câta oara descopar ca fericirea
este o notiune eminamente vectoriala?
Istoria are implacabilul obicei de a nu acorda circumstante
atenuante. Istoria literara nu e nici ea mai sentimentala. Cei abia
douazeci de ani ai lui Cârlova si cei mai mult de saizeci ai lui
Alecsandri stau alaturi, cu obligatii egale, cu acelasi drept de
a se aseza în balanta neimpresionata nici de fulgerarea celui
dintâi, nici de festivitatile senectutii celui de al doilea.
Operele stau alaturi cu sanse egale, egal însetate de nemurire si
de neant. Nimeni nu remarca diferenta si nedreptatea.
Suferintele au importanta în masura în care se
transforma în poezie, nimeni nu observa poezia care se
transforma în suferinta. Si totusi, aceasta
cruda lege a conservarii poeziei nu i-a împiedicat pe poeti
sa mizeze pe mereu necâstigatoare destine, sa aleaga
mereu, dintre atâtea posibile posturi ale luptei, numai calitatea de
victima. Am fost tara poetilor morti tineri,
În aceasta traditie a aparut, deodata, debutând la 47 de
ani, Arghezi. Si a crescut împotriva ei, puternic si neînduplecat,
biruitor nu numai al cuvintelor, ci si al destinului, într-o
înclestare neiertatoare, lipsita de scrupule si de
prejudecati. Nu-l prevestea nimic. Zecile de generatii de
poeti învinsi au dat nastere, surprinzator, acestui
exemplar, pentru prima oara robust, care nu a putut fi înfrânt. Zecile de
generatii de victime aproape voluntare, mortii din camerele de spital
sau de ospiciu, lipsitii de iubire si de noroc, lipsitii de
avere si de pacate, au facut sa izbucneasca, într-o
halucinanta vendetta, acest zâmbet ascutit ca un brici incapabil
sa ierte. Pâna la el, poezia si destinul poetului se teseau
din petala amara si lacrima, fara banuiala
macar ca ar putea fi dospite savant si 'din putregaiuri,
bube si noroi'. Inovator printre litere, el a inovat printre fapte cu
îndrazneala egala si cu biruinta mai
fara cusur. Era, desigur, mai talentat decât altii, dar ce
importanta poate sa aiba asta într-o
M-a fascinat întotdeauna felul în care notiunile supreme - acele notiuni pe care, tocmai pentru ca nu sunt în stare sa le defineasca, oamenii s-au obisnuit sa le scrie cu litera mare - au tendinta sa se verse una într-alta, si sa se contopeasca. Adevarul, Binele, Credinta, Poezia nu înseamna acelasi lucru, dar se supun într-o asemenea masura acelorasi legi, încât, privite de departe, sferele lor se confunda într-o singura aura luminoasa si salvatoare. Iar tot ce se poate spune despre unul dintre ele este valabil pentru toate celelalte, într-o halucinanta democratie a metafizicii, 'în timp ce-ti pierzi timpul demonstrând nemurirea, credinta vie în nemurire se stinge, împingând lucrurile la absurd, în ziua în care nemurirea ar fi demonstrata nimeni nu ar mai crede în ea.' Iata un citat din Kierkegaard în care, substituind termenii, totul poate fi aplicat poeziei, un citat din care se înalta - precum stafia purtatoare de adevar a tatalui lui Hamlet - stravechea fraza taoista: 'A gândi poezia înseamna a nega poezia'.
Am traversat în viata mea peisaje
de pamânt (câmpii întinse modelând din tarâna neagra,
untoasa, însasi inima Transilvaniei scrijelata religios de
araturi) si peisaje de piatra (grohotisuri uriase,
întinzându-se cât vezi cu ochii, de la nisipul zgrunturos de pe
tarmul apei negre a lacului Caltun pâna la bolovanii
si stâncile înaltând scrâsnit spre cer marginile crenelate
ale caldarii glaciare); am traversat în viata mea peisaje de
metal (hale nesfârsite, mineralizate de vacarmul uneltelor si de
dogoarea cuptoarelor topind mirific substanta încremenita a lumii)
si peisaje animale (dealuri întregi acoperite de oi sceptice si
împacate cu universul caruia îi sunt numai o moale, rabdatoare,
înteleapta parte); am traversat în viata mea peisaje de apa
(cine ar putea inventa ceva mai paradoxal decât frumusetea acelei
dimineti însorite de mai - maiul inundatiilor - în care lunecam
într-o barca pe ulitele marcate numai de coroanele încarcate ale
ciresilor si de acoperisele iesind vesele, spalate din
apa, ale unui sat de pe lânga Galati?) si peisaje de beton
(zgârâie-nori minerali ai atâtor si atâtor metropole construind cu stranie
harnicie faguri de ciment pentru mierea fragila si înstrainata
a fiintelor noastre); am traversat în viata mea peisaje de frunze
(verzi, si galbene, si rosii, de aur, de bronz, de arama,
de argint, steaguri pe nori si odajdii pe pamânt, suflete
colorate si tremuratoare, mereu schimbatoare ale anului mereu trecator)
si peisaje de moloz (muntii aceia ai cutremurului pe care nu
stiu daca voi reusi vreodata sa-i uit,
înaltati strigator la cer din trupuri omenesti si
manuscrise, din cioburi, din aschii, din plânset, din cenusa,
din praf si pulbere); am traversat în viata mea peisaje de grâu
si peisaje de noroi, peisaje de zapada, peisaje de asfalt
si peisaje de sentimente.
Am trecut adesea în viata mea prin peisaje de sentimente. Am traversat
dureri care schimbau culoarea cerului si a arborilor si
indiferente care uscau si ultimul fir de iarba clin jur; am
traversat renuntari care nu mai pretindeau nici picurul de
viata al ploii si oboseli care opreau fluviile sa mai
curga spre mari; am traversat livezi înflorite cu
inconstienta, si lanuri coapte cu fatalism, si alei
entuziaste, si gazoane exultante; am traversat munti sterpi de
scepticism si puste încinse de neputinta. Dar nimic nu e mai
greu, mai insuportabil, decât sa treci - nedreptatit - printr-un
peisaj în care nu îndraznesti sa faci un gest, de teama sa
nu atingi prin ceata pe cel ce te-a ranit si nu cutezi sa
rostesti un cuvânt, de groaza sa nu jignesti pe cel ce te-a
insultat; un peisaj în care prietenii îsi pleaca ochii în pamânt
si te saluta cu vocea îngrosata de rusine, iar
frunzele se scutura stânjenite de târg; un peisaj vinovat si capabil
în orice clipa sa-si transforme vinovatia în ura,
pe care n-ai fi în stare sa-l suporti daca n-ai sti ca
în frigul tot mai sincer care-i urmeaza, în iarna care începe dupa el
din nou, pe tine te asteapta întinse, imaculate peisaje de
zapada.
Cineva, nu remarc niciodata cine, spune deodata neutru, asa, într-o doara, stând la o coada undeva, sau înghesuit într-un autobuz, spune asa, fara nici o intentie precisa, numai ca sa zica ceva sau numai ca sa nu spuna altceva: 'ei, a venit si iarna'. An de an aceasta exclamatie, aceasta acceptare, se repeta, venind pentru mine la fel de brusc si fiind de fiecare data semnul mirat al unei treziri, al renuntarii la iluzie. E vorba, desigur, de iluzia toamnei, de iluzia frunzelor prea stralucitoare pentru a-si recunoaste moartea, de iluzia fructelor prea coapte pentru a-si marturisi putrezirea. Saptamâni, luni întregi ma lasasem, de fiecare data, purtata de valurile colorate ale unui entuziasm mascând luminos disparitii si deznadejdi. De fiecare data uitasem sa pun singura un termen acelei suspecte blândeti curgând ca o miere prin arbori si naivitatii viorelelor, crezând ca pot sari o etapa, anuntând o primavara neplatita cu geruri, obtinuta pe credit. De fiecare data, exclamatia impersonala, fatala a cuiva, ma gaseste nepregatita, ma uimeste si ma întoarce brusc cu fata spre lume. 'Ei, a venit si iarna.' Si deodata nu se mai poate ascunde nimic, nu se mai potoleste nimic, totul e urât, tensionat, frunzele sunt carbonizate de brume, iarba încâlcita de frig, pâna si crizantemele - care preferasera în mod absurd verii exultante raceala banuitoare a acestui aer bântuit intermitent de ceturi si stafii - pâna si crizantemele evadeaza, înfrânte si pline de remuscari, spre caldura artificiala a odailor. Si daca în aceasta generala, descurajare mai exista un gând viu, nascator de sens, este speranta ca, acoperiti de promoroaca si încremeniti de ger, mareti si inflexibili în suferinta lor în sfârsit demna, arborii nu se vor mai pleca dupa cum bate vântul.
Atunci când m-am nascut, primele
ursitoare mi-au harazit, binevoitoare, tot felul de noroace, dar,
pentru ca era nevoie de o pondere si pentru ca exista desigur,
ca în povesti, si o ursitoare suparata, aceasta mi-a sortit
o caracteristica de natura sa faca ineficiente, sa
anuleze aproape, toate darurile celorlalte. Aceasta ultima,
blestemata ursitoare mi-a dat nevoia maladiva, absolut
imperioasa, de a nu-i supara pe cei din jurul meu, incapacitatea
totala, dusa pâna la boala, de a nu suporta sa
vad în jurul meu oameni suparati pe mine. E o slabiciune în
stare sa anuleze orice forta si o nevoie de armonie
absoluta care interzice orice constructie. Dependenta de zâmbet
este cea mai greu de înfrânt dintre piedicile neatârnarii mele.
'
'
Exista artisti care apartin atât de firesc eternitatii
încât pare ciudat ca s-au nascut totusi cândva. Exista
artisti care apartin atât de definitiv întregului univers încât pare
ciudat ca poate sa-i revendice o singura cetate. Si
totusi, pe una dintre strazile care înconjura piazza Signoriei -
pe una dintre acele strazi atât de înguste încât devin foarte înalte
si atât de vechi încât devin foarte frumoase, pe una dintre acele
strazi cu numele însotit de citate din Divina Commedia - se
afla la Florenta Casa Dante. Înaltata pe trei etaje
si atât de supla încât, cu evidenta, numai cladirile
din jur o obliga sa-si mentina de sapte secole
verticalitatea, casa-muzeu strânge în camarutele cu geamuri
carelate medieval, însirate ca niste margele pe scara
abrupta si austera de lemn, acte florentine în care apare numele
poetului, ca simplu cetatean sau ca un om politic marcant, acte prin
care minunata sa cetate îi atribuie recompense sau îl condamna la moarte,
acte revelatoare atât pentru viata si profilul moral al marelui om
cât si pentru viata si profilul moral al marelui oras. Acte
si documente emise în aceeasi magnifica signorie pe care o mai
putem admira si noi, despre lupte si intrigi, ambitii si
elanuri, triumfuri si înfrângeri, despre descurajanta si
înaltatoarea zbatere care era viata unui popor pe vremea
când poporul nu era înca o imensa notiune abstracta, ci o
suma de oameni cunoscându-se între ei, în stare sa se uneasca,
sa se dezbine, sa distruga si mai ales sa
construiasca; acte si documente despre palpitul vital al unei colectivitati
în care cel ce avea sa devina simbolul în eternitate al pribegiei,
cel mai mare exilat din istoria poeziei, era amestecat pâna la confundarea
de sine. Impresionanta tesatura de relatii între un artist
si orasul de care a fost atât de strâns legat prin dragoste si
prin ura, si impresionanta istorie în care se pot prezenta
atâtea documente despre un locuitor - oricât de important dovedit apoi - peste
sapte sute de ani! De altfel, îngemanarea dintre destinul poetului si
cel al cetatii sale, legatura între acel scriitor si acea
cetate, dotat si dotata în egala masura cu geniu, este
atât de mare încât reconstituirea vietii lui implica si o
reconstituire a înfatisarii ei din acea perioada,
muzeul continând harti ale Florentei secolului 13, machete
ale orasului cu ceea ce exista înca de pe atunci din ceea ce
exista înca acum si mai ales fotografii si desene de
strazi si de peisaje, de piete si de paduri, de
fântâni si de izvoare însotite de citate din divina opera,
într-un straniu elan de recontopire a ceea ce cu sapte secole în urma
fusese o singura realitate, dar pe care arta si posteritatea le
separasera în existenta si cuvânt. În felul acesta, Casa
Dante se transforma într-o lectura a operei din unghiul
cetatii care a nascut-o, tot asa cum portretul, poetului
din Dom, statuia lui din piata Santa Croce sau mormântul simbolic din
basilica-pantheon cu acelasi nume sunt încercari însirate de-a
lungul celor sapte centenare de a reuni într-o singura entitate
destinul autorului miraculos si destinul minunii de pe Arno,
încercari de a diminua vina, niciodata diminuata, niciodata
uitata vinovatie a Florentei fata de Dante. Pentru
ca la Florenta nu se sterge nimic, nici numele strazilor,
aceleasi ca pe vremea lui Dante, nici frumusetea întiparita
pe fiecare piatra de pavaj sau de zid, nici pasiunile încremenite în
carti, si statui, si tablouri, si ruguri.
Strazile care se numesc si acum Via dei Pecori, de exemplu, sau Corso
dei Tintori, sau via Ghibelina, via Guelfa, marturisesc o forta
a trecutului niciodata negat, din care capodopera dantesca este numai
o parte, sublima dar tipica, unica dar definitorie. La urma
urmei nu numai cetatile îsi nasc poetii care li se
potrivesc, ci si poetii îsi primesc cetatile pe care
le merita.
Alba Iulia este pentru mine
orasul-idee. Si asta nu pentru ca imaginea pe care o aveam
despre el era mult anterioara clipei în care l-am vazut prima
oara, ci pentru ca aceasta imagine a ramas în continuare
mai puternica decât ceea ce am vazut, mai adevarata.
Aceasta imagine se nascuse pentru mine în copilarie din cântece
cântate pe jumatate si din carti de istorie vechi care nu
puteau fi duse la scoala: din vechi povestiri de familie despre
bunici care fusesera acolo în 1918, din spitele rotii zdrobind
într-o veche litografie un trup de martir si o replica udata cu
lacrimile unei perpetue adolescente; 'mor pentru popor'; din intrarea
unui calaret, mereu confundat cu Sfântul Gheorghe, pe poarta
magnifica a Cetatii, peste mantiile si orgoliile grofilor
contemplând înfrânti imensa cusma valaha. Din toate la un
loc si din multe altele - legende si ilustratii, refulari
si aluzii, visuri si amintiri - dar mai ales din simpla cadere
deschisa de vocale, din epitetul misterios si imaculat luminând o
fiinta simbolica se nascuse pentru mine imaginea,
arhetipala, abstracta, a Albei Iulia, cetatea de scaun a
unitatii noastre miraculoase, capitala nostalgiei noastre
fara sfârsit.
Când am vazut orasul, cu strazile lui drepte si joase
formate din case lungi si porti înalte, cu bisericile lui spectaculoase,
bibliotecile lui celebre, locurile lui noi si uzinele lui ultramoderne;
când am vazut orasul cu mocanita lui pufaitoare, cu
Muresul lui lent, amenintator, cu celula lui Horia si
statuia lui Mihai Viteazul; când am vazut orasul, el nu putea - oricât
de impresionant si revelator - sa-si concureze imaginea, mult
mai puternica decât realitatea, pe care duhul sau o nascuse în
mine. Vizitat mereu, devenit familiar, plin de amintiri si de prieteni, el
nu este decât surprinzatoarea realitate estompata mereu de un vis.
Pentru ca, loc geometric al unei istorii si capitala a unei
idei, cadere libera de misterioase vocale deschise, Alba Iulia
ramâne în mine o iluzie, chiar daca se travesteste într-un
fermecator, înfloritor oras de provincie.
M-am întrebat adesea câte pisici pot
sa fie pe strada noastra: treizeci? cincizeci? o suta?
Exista, desigur, câteva protagoniste pe care le întâlnesc în fiecare zi,
care au înfatisari inconfundabile, caractere bine stabilite
si nume pe care le stiu numai eu, dar exista si alte multe,
nenumarate, cu treceri meteorice, întâmplatoare, altele care apar,
dispar si revin imprevizibil si al caror numar nu ma
simt în stare sa-l aproximez. Ceea ce este fermecator, însa,
ceea ce da haz si personalitate strazii noastre destul de
banale, de altfel, este faptul ca pisicile, mereu prezente, împrumutând
spatiului un haz si un timp al lor, nu apartin nimanui, nu
sunt un bun, rasfatat si adorat, al cuiva, sunt, ca sa
zic asa, pisici publice, sau, cum le numeste un poet, prieten al lor,
maidaneze. Ele nu apartin nici unei domnisoare batrâne
specializate sentimental în protejarea neamului felin; ele sunt numai ale
maidanului scapat surprinzator între doua blocuri si pe
care joaca fotbal muncitorii de la constructiile din vecini; ele sunt
numai ale bancilor si boschetelor din scuarul vegetând în jurul unui
bust de binefacator ale carui fapte si nume nu si le
mai aminteste nimeni, dar caruia niste îngerasi de metal se
încapatâneaza sa-i mai întinda cununi; ele sunt
ale pivnitelor în care se tineau cândva lemne, ale podurilor în care
se faceau cândva afumaturi, ale acoperisurilor spiritualizate de
olane sau urâtite de tabla, ale arborilor care mai
supravietuiesc uimitori si înalti în câte o curte sufocata
de anexe îndoielnice si garaje improvizate; ele sunt, mai ales, ale
masinilor parcate de-a lungul trotuarelor si sub care nu ploua,
când ploua, nu ninge, când ninge, si nu pot fi urmarite când au
furat ceva. Pentru ca, daca exista ceva cu adevarat
extraordinar în înflorirea neamului pisicesc pe strada noastra,
lungita între o artera supraaglomerata si o alta uruind de
tramvaie, este felul în care circulatia sustinuta si
zgomotoasa, periculoasa si dezlantuita nu
înspaimânta si nu pare sa deranjeze domnisoarele în
blanuri idilice si domnii cu mustati demodate. Daca
exista ceva cu adevarat, extraordinar în dominarea strazii
noastre de catre pisici este nonsalanta cu care stiu ele
sa treaca din câteva salturi printre limuzinele zburând cu viteze
suprareglementare, este calmul cu care pot ele sa dormiteze patriarhal la
o jumatate de metru de goana, care ar trebui sa le cutremure, a
camioanelor.
Aceasta forta a adaptarii, acest masochism
încapatânat în mimarea beatitudinii si-n cultivarea
suverana a indiferentei da masura sfidatoarelor
vietati, capabile nu numai sa îndure orice, ci si sa
nu aiba aerul de a o face. Tarie demna de admiratie sau
slabiciune meritând numai mila si dispret, curajul si
ipocrizia pisicilor ne travestesc ironic strada buimaca într-un
spatiu apartinând, înca, unui idilic si de mult inexistent
trecut: minciuna eroica pe care motanii o argumenteaza cu
obstinatie, torcând vitejeste în sforaitul furios al camioanelor
si bufniturile isterice ale tevilor de esapament.
Asemenea timpului, nu putem semnifica
decât trecând. Iata un adevar în jurul caruia vietile
noastre se învârt pe cercuri mai apropiate sau mai departate, mai
inconstiente sau mai împacate, dar mereu si fara
speranta concentrice; iata o descoperire, retraita de
milenii, prin milioane de artisti mereu proaspeti în spaima si
neacceptarea acestei revelatii: iata un loc comun peste care
înfloreste, neobosita si nemultumita de a nu-l fi
înfrânt, toata istoria omenirii. Si pentru ca nu cumva sa
uitam ceea ce stim atât de bine cu totii, am procedat constiinciosi,
cu minutie, la împartirea timpului si a vietii în
parcele cât mai comprehensibile, în unitati si
subunitati cu masura, în cât mai multe si mai ritmice
fragmente la capatul carora sa se poata trage concluzii
si sa se poata descoperi sensuri. Am inventat secundele,
îsi minutele, si orele, si zilele, si anii, si
deceniile, si secolele, în speranta ca reusind, poate,
sa întelegem o secunda, vom fi în stare sa patrundem
si întelesul unei vieti. Si pentru ca totul sa fie
didactic si limpede, gospodareste rânduit, la marginea
savanta a acestor fragmente de timp, la balamalele scârtâitoare ale
anilor încopciati cu pricepere unul de altul, am asezat nopti
neutre, contemplatoare.
Cu vremea, cu secundele, cu secolele, - ceea ce ar fi trebuit sa fie
judecata s-a transformat în urare, ceea ce ar fi trebuit sa fie
meditatie s-a transformat în folclor, singuratatea premeditata -
atât de greu de suportat - a fiecaruia cu sine s-a transformat în cea mai
colectiva dintre noptile anului. Cu vremea s-au inventat sorcovele
si carnavalurile, plugusoarele, felicitarile, cântecele,
ravasele, exuberanta, inconstienta, veselia. Iar
aceasta agasanta, universala frivolitate nu este - cum atât de
des se întâmpla - decât forma, surprinzator de agreabila, a unei
ascunse întelepciuni. La urma urmei, de ce am renunta la fericire
doar pentru ca nu putem fi fericiti decât trecând?
Desi stiu - toate manualele
mi-o spun - ca februarie este înca o luna de iarna,
desi prima zi, teoretica, a primaverii vine, hat, abia pe
la sfârsitul lui martie, ultimele nopti ale lui ianuarie ma duc
cu gândul într-un fel ocult si inexplicabil la germinatie. Desi
nimic nu-mi da dreptul s-o fac, odata cu încheierea lui ianuarie simt
ca iarna a trecut, ca poate fi considerata sfârsita
si, fara sa vreau aproape, sufletul mi se precipita
nerabdator spre grijile primaverii, îmi vine sa scormonesc
sub zapada sa vad daca a dat coltul ierbii
si al grauntelor, îmi vine sa pipai mugurii pomilor,
sa vad cu cât au crescut, încep sa pregatesc semintele
si sa ma gândesc la rasaduri. Desi stiu ca
mai pot sa vina geruri si viscole, îngheturi si
ninsori, în mod absurd si inexplicabil, odata sarbatorile
iernii trecute, mi se pare ca iarna însasi a trecut. Stiu
ca e o copilarie, ca soarele nu se roteste mai repede spre
vara daca ma uit mai des în calendar, ca primavara nu
vine mai repede în urma invocatiilor mele, si totusi ce
dovada de maturitate în aceasta acceptare, în aceasta
grabire a anotimpurilor! Nici nu sunt atât de multi ani de când iarna
era tinuta cu dintii si cu toate resursele
patimase ale dorintelor, de când primele semne ale topirii
zapezii, oricât de târzii, erau primite cu deznadejde si
ciuda, si, oricât de lunga, iarna nu mi se parea suficienta,
si, oricât de mare zapada, nu mi se parea destula. Abia se
topeau, murdare de caldura si batrâne de
primavara, ultimele troiene, ca eu începeam sa visez
ninsorile anului viitor si fericirile amânate pentru la anul. Urcarea
saniei în pod era de fiecare data un ritual dureros, o înmormântare
provizorie; n-as fi putut admite ca vreuna dintre împlinirile
anotimpurilor verzi ar îndrazni sa se compare cu bucuria
alunecarii în alb.
Asteptarea, de acum, a primaverii este desigur un semn de maturitate,
un semn de acceptare a rotirii lumilor, chiar daca, necumintita
înca de ajuns, neîndeajuns de calma înca pentru scurgerea
vietii, încerc acum sa accelerez nerabdatoare rotirea
noastra din nefiinta spre rod.
Asa cum exista poeme, sau
romane sau filme, sau simfonii care, desi compuse din parti de
mare frumusete, din momente de adevarata arta, nu
reusesc sa fie totusi opere, nu se leaga într-un singur
suflu, topitor, generator de emotie - tot asa exista orase
care, desi formate din monumente unice, din strazi încântatoare,
din unghiuri memorabile, nu sunt în stare sa închege din atâtea
frumuseti, frumusetea si din atâtea fermecatoare fragmente,
farmecul. Tin minte ca am facut aceasta surprinzatoare
descoperire, strabatând într-un fel de nerabdator suspens
Totusi, ce se întâmpla? Toate acestea la un loc ar fi trebuit sa
compuna un oras minunat, sugestiv, plin de farmec, iar noi treceam de
la o capodopera la alta tot mai deprimati de banalitatea
cetatii, tot mai binevoitori în a recunoaste frumusetea
si tot mai dezamagiti ca nu o putem retine sau
inventa. Fiecare monument în parte era extraordinar, dar împreuna nu
reuseau sa se lege într-o cetate, sufletele lor de muzeu nu
reuseau sa compuna sufletul viu al unui oras asa cum,
adesea, un sir de stralucitoare metafore nu reusesc sa compuna
sufletul simplu al unei poezii.
Dupa o saptamâna
petrecuta la Cairo printre moschei, bazaruri, turbane, printre piramidele
asediate de bulevarde si asaltate de stâlpii de telegraf, printre
soselele suspendate, troienite de gunoaie fabuloase si reclamele de
neon înaltate deasupra caselor fara acoperis,
dupa o saptamâna de contemporaneitate islamica,
misunatoare si sufocanta, în care capodoperele de la Muzeul
Egiptului si misterele piramidelor apareau miraculoase nu prin
nasterea de acum cinci mii de ani, ci prin supravietuirea de acum,
drumul spre Luxor a fost o întoarcere în adevarata istorie.
Parasisem metropola seara si dupa o noapte agitata de
ramadan urma sa ajungem dimineata la cealalta capitala, a
anticului imperiu, cu aproape sapte sute de kilometri mai spre sud, mai
spre inima caniculei si a timpului. Calea ferata urma neclintita
linia Nilului pe care în cursul noptii îl presimtisem doar din câte-o
lucire metalica însotindu-ne ascutit sub luna, si
deasupra caruia pândisem rasaritul soarelui, presimtindu-l,
sperându-i revelator. Urmaream acum peisajul satelor egiptene cu ogoarele
lor minuscule, îngrijite farmaceutic, asezate chiar pe buza fluviului.
Scripeti învârtiti de vaci costelive si punând în miscare
milenare masini de irigat, pluguri trase de perechi de boi desprinsi
de pe peretii mastabelor, magarusi albi coborâti din
icoane, întregul peisaj parea o ilustratie veche de câteva mii de ani
care îsi mai pastra miraculos culorile si prospetimea. Cu
sape mici, copii sub vârsta scolarizarii lucrau pamântul scos de
pe fundul râului si întins cu grija pe nisip. Ogoarele erau carelate
de praguri ridicate care sa mentina apa trasa din Nil
si împrastiata în balti pe care soarele le zvânta
cu o neînchipuita iuteala. Oricum, totul parea mai
gospodaresc si mai putin mizer decât pe lânga
Palatele de la Luxor si templele de la Karnak se afla acum la câteva
sute de metri de fluviul, mai putin lat decât la Cairo, dar
rostogolindu-si la fel, nelinistitor de lent, ca o amenintare
articulata cu greu în vis, mâlurile milenare si undele tulburi oglindind
sori mai aprinsi si mai tineri cu cinci mii de ani. Atunci, demult,
ele - palatele si templele - fusesera cladite pe buza
magica si otravitoare a apei, erau dotate cu cheiuri pentru
barci si corabii, iar templul de la Karnak avea chiar o
terasa sacra unde acostau numai ambarcatiile zeilor veniti
pe fluviu. Nemiloasa lege geofizica potrivit careia orice râu
sapa dintr-un mal pentru a depune pe celalalt a îndepartat Nilul
de locurile vii ale anticei Tebe (care se numesc astazi
Priveam curgerea aceea de namoluri fertile, apa aceea ca o piele unsa
si aproape animala, pe suprafata careia nu mai puteau fi
întâlniti de mult nici crocodili si nici zei, dar care nu înceta
sa ma fascineze cu maretia ei împodobita de miasme, dar vie
si puternica, anistorica si de neînfrânt. Priveam curgerea
aceea neobosita de milenii si nu-mi era greu sa-mi închipui
clipa în care - peste cine stie câte alte civilizatii si ere -
translata nevazut cu invizibili milimetri dinspre un tarm
spre altul, va atinge capodoperele pictate în mormintele din Valea Regilor,
redând în sfârsit mortii ceea ce de atâtea mii de ani traia în
nefiinta ca într-un ingenios pretext al frumusetii. Dar,
pâna atunci, însesi notiunile de viata si de
moarte, de arta si de nemurire s-ar putea sa se schimbe
într-atât încât implacabila lege a Nilului însusi s-ar putea sa
însemne pentru minunile din mormintele cu mumii de faraoni cu totul si cu
totul altceva, o reintrare în adevarata istorie.
Ani de zile, ani lungi de tinerete
necrutatoare si intransigenta, n-am cunoscut
frumusetea lumii decât din literatura idilica, pe care o
dispretuiam suveran, plina de o sfânta revolta. Descrierea
unei turme albe de oi, cu miei spumosi si fragili suind un deal
înflorit îngeresc în aprilie, nu mi se parea decât o lasa
încercare de a eluda suferintele lumii, o podoaba exagerata
si de prost-gust pe trupul acoperit de rani al pamântului. Copil
crescut la oras, natura nu era pentru mine decât o complicata materie
de studiu - stiintele naturii - cu nimic mai putin
abstracta decât matematica. Anotimpurile se concretizau în stereotipii
nelegate prin vreo evidenta de pamânt: primavara însemna
cosurile pline de flori ale tigancilor; vara, tarabele
încarcate de fructe si muntii de lubenite din piete;
toamna, asfaltul înstelat de frunze; iarna, acoperisurile
împaratite de nea. Citeam cartile ca într-o febra
cautatoare de idei, sarind grabita peste descrierile
de natura, în urmarirea posedanta a problemelor, excedata
de carnea mustitoare a universului de sub care descopeream numai scheletul,
uscat si inflexibil, al simbolurilor. Naiv cavaler fara
teama si fara prihana, pornit sa demaste
minciunile, nu stiam ca frumusetea este si ea o parte din
adevar, cea mai împacata si vie parte a lui.
Si iata-ma întoarsa pe drumul parintilor, sau
si mai demult, pe drumul bunicilor, sau a cine stie caror
si mai îndepartati strabuni, asistând coplesita,
rusinata de absurda, cruda mea intransigenta, la reintrarea
vorbelor în lucruri.
Un deal cu pruni varuiti alb spre pamânt, dantelati alb
spre cer, un deal verde, de un verde sfâsietor de copilaresc, spre un
cer aproape înlacrimat de albastru, un deal de primavara, ca o
pictura naiva, un deal invadat ca de o spuma urcatoare de
valurile unei turme aiuritoare de oi si capre, de miei si iezi, de
câini si magari - cadru idilic si atât de adevarat încât
pare nefiresc, pe care îl vad pentru prima data real, cu o bucurie
întrecuta de uimire, cu un sentiment asemanator, probabil, celui
încercat de un credincios în fata unei icoane care începe, incredibil,
sa respire.
Un deal în aprilie, o turma de miei, dispretuite clisee idilice,
esente îmbatatoare, vindecatoare, ale universului, chei
miraculoase ale întelegerii lumii si ale împacarii,
întelepte si fericite, cu ea.
Îmi amintesc cu o acuratete
stranie, aproape bolnava, chiostrul unei mânastiri dominicane, la
Salamanca, extraordinar prin sculpturile de pe capitelurile stâlpilor,
sculpturi din secolul paisprezece, de un baroc dezlantuit,
dezechilibrat, romantic, reprezentând trupuri barbatesti
torturate de elanuri supraomenesti, sfârsind în alte regnuri, cu
picioarele devenite crengi decorative, cu bratele devenite aripi florale,
cu elegante capete de femei ale caror corpuri s-au pierdut în motive
geometrice sau cu pasari mari lunecând prin aripile încârceiate în
vegetal.
Ciudata si exacta amintire dintr-un oras
strabatut si uitat, ca într-un cosmar, în timpul dilatat
festiv al unei mari sarbatori cu procesiuni religioase si
chermeze, rugaciuni si betii, strazi înglodate de oameni,
multimi misunatoare, tipatoare, umplându-ti
pâna la refuz auzul si vazul cu râsetele, strigatele, miscarile,
culorile lor, fara a mai lasa nici un centimetru gol, alb,
linistit, nici un colt în care sa poti fi singur si
privitor.
Intram în muzee pe care nu puteam sa le vedem de sirul neîntrerupt,
vorbaret si opac, al vizitatorilor; intram în biserici în care
nu puteam sa ne reculegem de vacarmul rugaciunilor, si
cântecelor, si predicilor; intram în parcuri cu iarba profanata de
pasi si în piete cu arcade profanate de jerbe si lampioane.
Pentru a fi tinut minte, totul ar fi trebuit curatit mai întâi
de aglomeratia aceea maculatoare, animala, totul ar fi trebuit
pastrat mai întâi într-o carantina purificatoare, de
singuratate.
Capitelurile chiostrului dominican au fost singurele care au reusit
sa se ascunda, sa nu fie cucerite, de entuziasmul vital din jur,
au fost singurele pe care am putut sa le vedem, singuri cu noi
însine si cu ele, acolo, în timpul lor stingher si destul de
precaut sa-si dezlantuiasca sarbatorile în
piatra.
Mi-a fost întotdeauna mila de lipsa de aparare a
umbrelor. M-am gândit întotdeauna cu infinita compasiune la marii oameni
care, obsedati numai de realizarea unei opere, au lasat în urma,
în mod fatal, si povestea vietii lor din afara creatiei,
viata de cele mai multe ori întâmplatoare, iesita la
nimereala si traita neatent, careia ei nu i-au dat
importanta (decât în masura în care trebuia sa fie astfel
încât sa nu împiedice producerea operei), dar pe care urmasii -
admiratori sau detractori, la fel de avizi a sti, a interpreta, a judeca -
au descoperit-o cu nerabdare si au cercetat-o cu violenta.
Întotdeauna totul s-a petrecut ca si cum, o data opul produs si
intrat în patrimoniul colectiv, lumea ar astepta impacientata
disparitia fizica a autorului, pentru a putea intra si în
posesia vietii lui, îmbogatita înca antum cu anecdote
apocrife si legende jenate de posibilitatea verificarii. Apoi,
imediat ce moartea se prezinta pentru a da, punctuala, startul
nemuririi, apar armatele de cercetatori si multimile de martori,
plictisiti de amânarea acestei clipe, dar odihniti în asteptarea
ei, cei ce îsi traisera viata, în timp ce el îsi
înaltase opera, si acum erau gata - cu forte proaspete
si cu sentinte definitive - sa-l judece de la
înaltimea admiratiei lor si sa intre chiar prin
asprimea judecatii, fotogenici si atent regizati, în conul
de lumina al posteritatii sale. Colegi care îl invidiasera,
amici care îl deranjasera, rude pe care fusese obligat sa le suporte
apar si dau marturii pe masura întelegerii si
intereselor lor. Se depune astfel în jurul operei o spuza
marunta de interpretari eronate, de amintiri trucate, de probe
îndoielnice, de depozitii false, de dovezi greu de autentificat, o
spuza marunta din care se încropeste imaginea unei alte
vieti decât cea reala, pentru simplul motiv ca din viata
aceasta nu ar fi putut izvorî niciodata opera care, neîndoielnic,
exista. Nu sustin ca toti cei care povestesc amintiri
si noteaza impresii despre marii oameni pe care i-au cunoscut sunt
rau intentionati si de rea-credinta. Dar când o
oglinda, numai putin înclinata, transforma imaginea si
reflecta schimbat, cum ar putea un ochi, oricât de putin diferit,
sa nu reflecte altfel? Printr-o lentila straina oboseala se
poate citi indiferenta; abstragerea - orgoliu; spaima de pierderea
timpului - egoism; efortul de a suporta - falsitate; fuga de circumstante
- lasitate; cautarea singuratatii - dispret. Nu sustin
ca nu trebuie sa vedem omul de dincolo de opera, sustin
doar ca singurii ochelari prin care avem dreptul sa-l privim este
opera sa. Pentru ca, altfel, totul seamana cu acele coridoare de
oglinzi ondulate din bâlciuri nascând monstruoasele lor reprezentari,
amplificate si deformate la infinit, printre care faptura reala
se pierde si nu mai gaseste iesirea.
Mi-am propus de mult sa notez, pentru a nu pierde definitiv din memorie (cu atât mai mult cu cât, tot mai adesea, ma întreb daca ceea ce nu e în stare sa reziste în memorie este în stare sa existe în fapt) amintirea unei neobisnuite veverite pe care am descoperit-o cândva într-unul din marii brazi de lânga biserica bolnitei de la Horezu. La început admirasem numai brazii, cu adevarat extraordinari, apoi ma frapase marea gramada de conuri jumulite, ca niste stiuleti desfacati de porumb, de sub unul dintre ei si numai dupa aceea, incitata de ninsoarea vegetala care cadea dintre ramuri, am descoperit personajul principal al acestei ciudate recuzite: o veverita, nu mai mare decât un pumn, mânca grabita, tinând cu ambele labe din fata conul de brad si miscându-l cu viteza de-a lungul dintilor ei minusculi, ca si cum ar fi cântat cu virtuozitate la muzicuta, în timp ce în jur sareau hoaspe, iar jos se strângea acel incredibil munte de resturi. Dar nu numai aberantul raport dintre dimensiunile ei si cele ale deseurilor festinelor sale, ci, mai ales, hotarârea, personalitatea pe care o punea în actul hranirii, extraordinarul entuziasm pe care îl închina supravietuirii, mi-a fixat-o în memorie ca pe un mic simbol în egala masura înfricosator si demn de admiratie.
Nu este prima oara când ma
gândesc la Italia ca la doua realitati deosebite si
fara nici o legatura între ele, ca la doua
realitati de a caror existenta separata nu pot
sa ma îndoiesc, dupa cum nu pot sa le pretind sa
fuzioneze în întelegerea mea. Pe de-o parte, Italia colinelor metafizice
ale Umbriei, a peisajelor aburoase din spatele, Monei Lisa, a ciresilor
incendiatori ai cerului acut, a pietelor medievale si a catedralelor
baroce, a arenelor romane si-a templelor grecesti, a oamenilor celor
mai prietenosi si-a muzeelor celor mai celebre; pe de alta
parte, Italia Mafiei si-a emigrantilor, a demonstratiilor
si-a grevelor, a atentatelor si-a vendetelor, a extremelor si-a
terorii. Am cunoscut prima Italie într-o perioada de liniste si
de miracol, când viata nu reusea sa concureze arta,
resemnându-se cu modestie sa-i fie numai un idilic si îngânator
cadru. Pe harta lumii mele perfectiunea se numeste Italia, iar faptul
ca frumusetea fara hotar ar fi putut izvorî cândva din
suferinta nu era decât o aberanta presupunere. Razboaiele
evului mediu, crimele Renasterii, concurentele care
nascusera catedrale, tragediile care nascusera capodopere
nu mi se pareau mai reale decât suferintele si luptele
mitologiei. Frumusetea era prea puternica pentru a nu exorciza totul,
istoria însasi nu îndraznea sa se erijeze decât într-un
comentar timid, cel mult pitoresc, al ei.
Si iata, deodata, din glasurile alarmate ale crainicilor si
din fotografiile naclaite de sânge ale revistelor,
tâsneste spre mine o alta Italie, necunoscuta,
incredibila, ireconciliabila cu Italia mea, o Italie asupra careia
istoria îsi asuma cu revoltatoare aroganta dreptul de
viata si de moarte. De moarte? Italia pe care popoarele
migratoare si timpul devastator, razboaiele absurde si orgoliile
nemasurate n-au facut decât s-o îmbogateasca în
frumusete si s-o cufunde în nemurire, nu va putea fi distrusa
nici de fanatismul si prostia de acum. Si, daca din crimele care
ne înfricoseaza azi va ramâne un semn în viitor, va fi numai
umbra trecuta peste chipul perfect al frumusetii, asa cum
Savonarola a ramas doar prin tulburarea din sufletul lui Michelangelo.
Scena se petrece într-o librarie
de pe Calea Victoriei. La standul cu ultimele aparitii, opt, poate zece
persoane rasfoiesc volumele nu prea noi de pe masa. Mai mult de
jumatate sunt tineri si par studenti, lasa impresia ca
sunt veniti împreuna. Cu gesturi sigure deschid cartile,
cerceteaza sumarele, casetele tipografice, aparatele bibliografice,
schimba între ei priviri admirative sau dezaprobatoare si, din când
în când, câte-un cuvânt. Îmi face placere sa-i privesc si în
general ma simt bine în atmosfera încalzita de linistea
cartilor. Afara ploua cu dusmanie, vântul împinge
din spate trecatori zgribuliti încarcati de sacose,
militienii s-au adapostit sub stresini, masinile
grabite împroasca baltile pâna în vitrine.
Libraria pare singura insula uscata si calma printre
rafalele ude, iar locuitorii ei singurii neînvinsi de urâtenia
anotimpului.
Dar sa nu ma pripesc. O fata blonda, care de mai multe
minute rasfoia, citind pe sarite, o carte, o asaza la loc
si spune tânarului cu ochelari de alaturi:
- Cred ca e foarte misto romanul asta.
Pronunta cuvintele cu o anume distinctie, aproape suav, ca
si cum ar vrea sa scuze superlativul continut în ele, iar el se
apleaca cu un aer blazat si intelectual asupra mesei,
frunzareste la rândul lui volumul si raspunde printr-o
propozitie mai lunga, dupa toate aparentele docta, din
care ajung pâna la mine cuvintele sucar, mucles si nasol.
Simt deodata ca noiembrie a patruns si în librarie
si mi-e frig. Îmi strâng fularul în jurul gâtului si ma gândesc
ca tinerii gratiosi de lânga mine folosesc probabil
barbarul jargon numai dintr-o nevoie de disimulare în fata lor
însile. Dar asta nu schimba întru nimic lucrurile. Folosirea
oricarui jargon îsi are explicatiile si scuzele sale. Îmi
vine în minte rasunatoarea campanie dusa de Iorga, la începutul
secolului, pentru drepturile si puritatea limbii române, atunci când,
urmat de multimea studentilor si a profesorilor, marele istoric
a iesit vijelios în strada împotriva folosirii francezei. Ar trebui
poate sa zâmbesc. Franceza, ea, nu ne mai ameninta. Ar trebui
poate sa imaginez un alt istoric sau scriitor conducând o alta
manifestatie pentru puritatea si drepturile limbii române
Daca n-as fi avut convingerea ca orice clipa pe care o traiesc, pe care o risipesc, care trece, se depune totusi undeva - într-un safe la care numai eu am acces si în care nimic nu se degradeaza si nu se pierde - nu as fi fost, sunt sigura, în stare sa ajung la aceasta vârsta, as fi înnebunit demult calculând astronomicele cifre ale secundelor irosite. Sunt atât de încredintata, însa, ca nimic din ce-am trait n-am trait degeaba, ca nimic din ce-am vazut n-am vazut în zadar, ca nimic din ce-am suferit n-am suferit fara rost, încât încerc uneori sentimentul - aproape iresponsabil - pe care trebuie sa-l aiba actionarii marilor întreprinderi, care stiu ca simpla trecere a vremii îi îmbogateste necontenit. Si chiar daca amân fara încetare sa scot de la Banca Timpului mormanele de minute, si de zile, si de ani, strânse aproape fara voia mea acolo, existenta acelei banci nu este mai putin importanta pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care manânca cel mai mult, sau se îmbraca cel mai bine, ci acela care ar putea oricând sa o faca.
Ce altceva
decât o mare multime grabita si tacuta, formata
din mii, din milioane de insi necunoscuti unii altora,
indiferenti unii altora, urmându-si fiecare calea sa misterioasa
si înspaimântata, poate da nastere acelui sentiment de
parasire acuta, de pustiu ascutit, de singuratate ce
trebuie tipata, revarsata cumva, undeva, ca sa
nu-si sparga învelisul de carne dureroasa care abia o mai
poate contine? Care dintre singuratatile pamântului,
care dintre singuratatile istoriei se poate compara cu
singuratatea dintr-un mare oras modern? Ce munti pustii, ce
deserturi, ce mari nestrabatute de om sunt în stare sa
izvorasca o mai mare singuratate decât cea dintr-un metro
supraaglomerat, vuind de zgomotul rotilor, sinelor, macazelor de
otel si tiuind de tacerea grozava a
necomunicarii?
Îmi amintesc mai ales ora aceea de dupa-amiaza înaintata, când
oboseala unei întregi zile de lucru, sau de cautari, sau de studiu,
sau de plictiseala, sau de disperare deseneaza pe fete linii
întretaiate expresiv si savant sub lumina laptoasa,
cenusie a neonului, iar aglomeratia transforma coridoarele
subpamântene ale Parisului în spatiul de deplasare, hipnotica
parca, a unor nesfârsite coloane de oameni înaintând cu viteza,
unul lânga altul, uniti prin directia de mers ca printr-o cauza
comuna, nesfârsite coloane ale unei manifestatii abulice si
subterane, al carei singur sens este viteza, a carei singura
scuza este graba. Ma lasam dusa de coloana aceea de
demonstranti posedati isteric de graba cum erau posedate
istericele evului mediu de diavol, ma lasam rostogolita pe
directia Porte de Clignancourt, si apoi înapoi pe directia Porte
d'Orleans, si apoi de-a curmezisul pe directia Porte de
Vincennes, si ori încotro lunecam, în jurul meu alerga ca în somn o
întreaga multime tacuta, grabita, privind înainte
sau în pamânt, niciodata în jur, indiferenta, alienata de
orice nu era misterioasa sa viteza, atenta numai la misterioasa sa
directie.
Exista în viata momente în care sentimentele primesc
consistenta asemenea lucrurilor. În metroul parizian,
singuratatea mea si a celorlalti ma sufoca brusc, într-un
fel violent si intolerabil, încât simteam nevoia sa o smulg din
mine, sa fac un gest prin care s-o interzic, sa ating pe cineva,
sa vorbesc cuiva. Dar în jurul meu nu erau decât mii, zeci de mii, sute de
mii de fiinte care ma depaseau grabite si
cenusii, nelasând între mine si ele loc si timp nici
macar unei priviri, apartinând altui regn, sau altui somn la marginea
caruia îmi era cu disperare urât.
- Lasa-ma acum, n-am timp -
i-am spus Mariei care are doi ani, câteva luni si o inepuizabila
dorinta de conversatie.
- 'N-am timp' - raspunse ea ca un ecou nedumerit si începu
sa se joace, suspect de tacuta.
- Dar mama are? - reveni nu peste mult, preocupata cu evidenta
de ceva.
- Ce sa aiba? - am întrebat uituca, întrerupta din lucru.
- Timp! - se mira ea revoltata de atâta superficialitate.
- Nu, nici mama nu are.
Noua pauza de repliere.
- Dar buna? - încerca sa învaluie din alta directie
notiunea straina.
- Nici buna.
- Dar tata?
- Nici tata - raspunsei exasperata. Maria, te rog sa fii
cuminte si sa te duci sa te joci singura. Nimeni nu are
timp.
- Nimeni?
Fetita statea în fata mea serioasa si fara
speranta, ca în fata unei lespezi rasturnate peste cuvântul
neînteles. Apoi, ultima încercare, îi veni o idee:
- Dar eu?
- Ce, tu?
- Eu am timp?
De data asta învinsese. Si se vedea ca stie ca a învins
chiar înainte de a capata raspunsul.
- Da, tu ai timp, foarte mult timp, trebui sa recunosc eu
înduiosata si poate chiar si invidioasa putin.
- Eu am timp! Eu am timp! începu ea sa scandeze în gura mare,
parasindu-ma si luând-o la fuga în cercuri
triumfatoare prin casa.
Uitase ca nu întelegea ce înseamna timp, era fericita
ca - asa neînteles cum este - ea îl are. Si m-am gândit
ca sunt într-o situatie absolut complementara; spre deosebire de
ea, eu îl înteleg, dar nu îl am. Si m-am întrebat, chiar, daca
aceasta situatie perfect simetrica nu ar putea fi si ea
motivul unei bucurii. Dar nu puteam sa nu-mi raspund ca
Maria, ea, intuise ce era si ce nu era important, în tema dialogului
nostru.
Un peisaj
luxuriant, cu ruine puternice pe care natura a reusit sa le
înfrânga cu greu, dar de a caror neîndoielnica înfrângere
exulta cu un fel de întunecata, triumfatoare, orgolioasa
fericire; un peisaj plin de o forta careia nu i se poate opune
nimic, care exista în sine, nu ca un cadru, ci ca un subiect principal, ca
o tema de meditatie, ca o fata, care se lasa cu
marinimie vazuta, a universului de nepatruns. În sânul
acestei naturi care nu trebuie înteleasa, ci recunoscuta
stapâna, în mijlocul acestei firi omul apare intentionat nefiresc,
decupat din cadrul sau derizoriu si sadit ca o planta care
nu se poate prinde în acest mediu decât sub forma misterioasa,
stinghera, a unui simbol.
Pentru ca ce altceva decât niste sublime, ermetice simboluri pot sa
fie acele fiinte locuind absente natura, pierdute fiecare într-un somn sau
într-un gând adânc, de nepatruns? Care este întelesul celor trei
barbati, de trei vârste diferite, însingurati fiecare de
propria-i meditatie, la gura unei pesteri, pe treptele unei stânci,
în marginea unei paduri? Care este întelesul frumosului trup ajuns la
perfectiune prin somn, al trupului gol de femeie destinsa de
linistea unui vis într-o aripa de codru cu iarba moale si
asternuturi absurde? Care este întelesul soldatului gânditor si
al femeii alaptându-si copilul sub cerul cu fulgere frânte si cu
frânte coloane romane? Care este întelesul femeilor goale si-al
cântaretilor, îmbracati elegant, din laute? Care este
întelesul ciudatei obsesii care izvoraste de cinci sute de ani din
cele câteva pânze, întelesul privirilor acelora neprivind nimic, pierdute
în ele însele într-o tragica si plina de curiozitate cercetare,
întelesul farmecului care ne cuprinde si ne stapâneste
fara a ne permite sa întelegem, îngaduindu-ne doar
sa ne uimim?
Iata o taina ramasa de cinci sute de ani intacta,
iata un artist ramas neînvins de asalturile indiscrete si
grosiere ale posteritatii, iata un miracol. Pentru ca o
taina care a reusit sa împlineasca o jumatate de
mileniu are toate sansele de a fi eterna, si exista oare
ceva mai miraculos, si mai sublim în univers decât eternitatea unui
mister?
În copilarie, când mi se parea ca sunt pedepsita pe nedrept ma întrebam daca nu cumva sunt un copil gasit si descopeream nenumarate argumente subtile în stare sa ma întareasca în presupunerea mea si, ciudat, în stare sa ma consoleze. Prin inexistenta legaturilor de familie, ideea fugii de acasa devenea mai usoara, se curata de orice remuscare si stralucea în toata maretia ei, compensatoare, de panaceu universal. Mai târziu am încercat sa reiau mecanismul acelei bizare consolari, dar de fiecare data - desi reprodus cu fidelitate - el a ramas inoperant. Cred ca între timp descoperisem ca nedreptatea e mai usor de suportat decât înstrainarea.
Când ploua în septembrie este ca
si cum ti-ai descoperi pe obraz un rid dupa ce ai împlinit
treizeci de ani. Ai vazut riduri si înainte, dar ele veneau si
treceau, erau semnele râsului sau semnele plânsului si, chiar daca
ramâneau, nu erau în stare sa-si gaseasca vreun sens
si atunci se multumeau sa-si inventeze un farmec. Dupa
treizeci de ani (sau dupa treizeci si cinci? sau dupa
patruzeci?) un rid descoperit, oricât de mic, oricât de neînsemnat, oricât de
expresiv sau oricât de nostim, semnifica ceva, iar acel ceva este
însusi Timpul. Desigur, poti sa te sperii sau sa nu te
sperii de el, poti sa te întristezi sau nu, dar nimeni si nimic
nu poate anula faptul ca l-ai înteles, ca ai luat act de prezenta
si semnificatia sa.
Poate ploua si în iunie, si în iulie, poate ploua si la
începutul lunii august chiar, si ploile nu sunt decât exuberante
caderi roditoare de apa, galagioase, meridionale, latine
certuri de familie ale norilor, care îsi spala rufele valatucite
în ochii si apa întregului univers, care se bat si se împaca
rând pe rând cu o egala promptitudine si neseriozitate. De ce
deodata aceeasi apa, la fel de necesara, la fel de
roditoare, cazând din acelasi cer cald pe acelasi pamânt
înflorit pare sa însemne ceva serios, pare sa însemne ceva? De ce e
destul sa fi trecut chiar numai cu o zi 1 septembrie pentru ca ploaia
sa devina un semn, un semn, chiar daca trecator, al
Trecerii? Cine ar putea-o spune? Exista, probabil, si în legile
naturii, carora spiritul nostru li se supune cu atâta revolta, un fatal
dogmatism. Or sa mai vina saptamâni lungi de soare senzual
si duios; o sa mai vina schimbarea la fata a
frunzelor, orele acelea transparente când parcurile par catedrale cu pardoseala
acoperita de odajdii; o sa mai vina culesul voluptuos al
viilor, piramidele de gogosari, muntii de verze, padurile de
crizanteme; dar cine ma mai poate face sa uit prima ploaie lunga
de septembrie, minutul acela în care am înteles ca singurul lor merit
este ca dureaza, ca singurul lor sens este ca trec.
Nu pot sa ma gândesc la
Atlanta fara sa-mi amintesc - dincolo de arborii mari umbrind
statui demodate de generali sudisti venerati prin flori proaspete
si inscriptii anti-yankee - cladirea alba cu trepte
grandilocvente si coloane greco-romane a Capitoliului, sediul impozant
si provincial al primariei. Dar nu primaria Atlantei este cea
care mi s-a întiparit atât de definitiv în memorie, ci straniul,
incredibilul muzeu pe care îl gazduiesc, pline de mândrie, coridoarele
si salile ei, galeriile si scarile ei interioare. Am
vazut muzee de arta celebre si muzee satesti, muzee de
ceara si muzee de curiozitati, muzee cutremuratoare
si muzee amuzante, muzee politice si muzee religioase, muzee fermecatoare
si muzee antipatice, muzee uriase si muzee miniaturale: nici
unul dintre ele nu seamana cu muzeul din Capitoliul Atlantei.
Nu stiu cine-l organizase si care putea fi scopul sau, stiu
un singur lucru - ca intentia sa era de a fi exhaustiv, într-o ordine
secreta si de nepatruns, se însirau, una lânga alta,
vitrine prezentând într-un amestec înnebunitor colectii de arme si de
pietre semipretioase, colectii de pasari împaiate
si de animale facute din gips, exemplificari electrice ale
felului cum se produc exploziile vulcanice si explicatii mecanice ale
felului cum se munceste într-o ferma (formata dintr-o
livada de piersici, în care oameni minusculi îmbracati în haine
de papusi încremenesc cu mâna întinsa spre pom, în timp ce un
tren miniatural trece dintr-o parte într-alta transportând recolta de carton).
Mai erau machete minutioase ale caselor, pe care diversii
presedinti le-au avut la Atlanta si un tablou vivant
reprezentând viata animalelor în padurile din jurul Atlantei, unde -
dupa cum se vedea - trei veverite stateau în jurul unui ciot de
copac si jucau carti, bând în acelasi timp din niste
cani ceva ce putea fi bere. Am uitat sa spun ca erau si
pesti mici din plastic însotiti de numele lor
stiintific, dar, ce-i drept, ei nu erau aratati atât de
realist, nu se ocupau cu nimic, nu jucau nici un joc, stateau doar cu un
aer destul de prostesc si se lasau iluminati de
inscriptiile latine. Alaturi, o piramida de gloante din
razboiul de secesiune, o schema a circulatiei apei în
natura si un imens schelet de brontozaur dintr-un plastic imitând cu
mare talent osul preistoric, formau o imagine demna de Lautreamont.
În orice caz, gluma suprarealista sau anexa de abecedar, viziune
kitsch sau mândrie local-patriotica, muzeul din Capitoliul Atlantei mi-a
ramas în minte, viu si natural, gata oricând sa ma
înveseleasca si sa ma convinga de resursele de
absurditate sau de umor ale universului.
Înotam într-o mare atât de limpede, încât nu era destul de materiala pentru ca soarele puternic sa se oglindeasca în ea; atât de limpede încât soarele o strabatea simplu, asa cum strabatea aerul, fara împotrivire, între aer si apa nu se vedea, de pe tarm, decât o linie subtire, abia gândita, de beteala, un fir abia sugerat despartind cu aur starile de agregare ale materiei care se îndoia înca de ea însasi. Mult mai mult decât obiect al contemplatiei, ea, marea, devenea astfel contemplatia însasi, idee în sine, abia învelita în atomii transparenti ai existentei materiale. 'Idee pierduta-ntr-o palida fee', cum spune Eminescu, a carui insula fermecata mi-o pot imagina perfect tresarind între aceste nemiscate ape. Pentru ca, dincolo de limpezime si de imaterial, ceea ce face nepamântesc acest peisaj de transparente supreme este imobilitatea lui. Nici o fibra a apei nu luneca, nici o unda nu se naste la atingerea malului, nici un fior nu strabate aerul nesfârsit ca sa urce spre muntii care se deseneaza, nemiscati si ei, si la fel de ireali. Faptul ca înot, faptul ca înaintez prin aceasta încremenire care nu apartine nefiintei, ci perfectiunii este, desigur, unul dintre lucrurile cele mai fantastice pe care le-am facut vreodata, înaintez contemplând împaratia transparenta prin care zbor abia miscând din aripi, vazând la sute si sute de metri sub mine cetati si peisaje locuite de pesti care se misca si ei ca în zbor, ca în somn prin vazduhul acesta de matase fara culoare. Odata cu mine, jos, foarte jos, pe fundul cel mai adânc al marii, peste stânci clare si ierburi nemaivazute nicicând, se misca ceva - cineva, poate - cu gesturi lente, de înot si de lunecare lasciva, o mare fiinta, mai mare, mult mai mare decât pestii care-o strabat uneori argintii, o fiinta întunecata care nu se opreste, cum nu ma opresc nici eu, care-si coordoneaza cu grija miscarile si le ritmeaza dupa ale mele. În atâta lumina aceasta fiinta de umbra, urmarindu-ma cu evidenta pe mine din întregul univers, ar fi sfârsit desigur prin a ma înspaimânta, daca înaintea spaimei n-ar fi fost descoperirea: trecând prin apa asa cum trecusera prin aer, razele soarelui ma decupau din lumina si trupul meu pamântesc îsi târa singur, în atâta lucire, umbra marita si oarba pe adâncul limpede al marii. În transparenta si neclintirea ideala a universului, eu eram materia, eu eram umbra, eu eram miscarea, profanatoare si nebuneste de fericita, ca pot vedea, ca înteleg, ca exist.
Tot mai mult
cred ca legea conservarii materiei se aplica, inflexibila
si neiertatoare, si cuvintelor; tot mai mult simt ca
si în acest atât de aburos domeniu nimic nu se pierde, nimic nu se
câstiga, totul se transforma; tot mai mult sunt convinsa
ca nimic nu se mai adauga zestrei de vorbe pe care-am primit-o la
nastere, contului de cuvinte care a fost deschis pe numele meu la venirea
în lume; tot mai mult înteleg ca ceea ce pot eu sa fac nu este
decât sa transform la nesfârsit, tot mai obsesiv, tot mai dureros, tot
mai secret, aceasta atât de fatal limitata avere. Si, cel
putin, daca as fi stiut de la început adevarul,
daca mi s-ar fi lasat posibilitatea de a-mi economisi cu
întelepciune destinul!
Dar mi s-au dat la nastere prea putine cuvinte si,
negândita, le-am cheltuit înca tânara, pe toate,
convinsa ca nimic nu va fi mai simplu decât sa inventez altele.
Mi s-au dat prea putine cuvinte si le-am cheltuit prea repede,
asa cum ucenicii alchimistilor primeau numai câteva fire din piatra
filozofala si se grabeau sa uimeasca lumea transmutând
cu ajutorul ei cele mai obisnuite metale în aur, laudându-se ca
sunt în stare ei însisi sa fabrice misterioasa pulbere grea,
stacojie, care schimba metalele si fereste de moarte. Cât de
târziu am înteles ca vorbele sunt singurele fiinte vii care nu
se înmultesc si singurele minciuni care nu se inventeaza. De
atunci, traiesc rascumparându-mi - la ce pret de
specula! - propriile-mi cuvinte, platind din greu, cu minute, si
ore, si ani, fiecare silaba, mult mai scumpa decât greutatea-i
în aur. De atunci viata mea s-a schimbat si, aproape muta,
strâng cu zgârcenie vorbele stralucitoare si le ascund, dezvelindu-le
rar în singuratate-mi ca sa le vad si sa le fac
sa sune, ca sa le numar si sa socotesc câte-mi lipesc
înca pentru a putea la plecare întoarce întreaga zestrea pe care am
primit-o când m-am nascut.
Nu vin de nicaieri. Nu duc prin
vârste nostalgia nici unui sat, nici unei strazi macar, a
copilariei. Mama mi-a aratat cândva, într-o calatorie prin
Timisoara, blocul modern - asezat pe un colt cu o uruitoare
rascruce de tramvaie si o straina statuie catolica -
în care m-am nascut. M-am mirat politicos. Locul îmi era nu numai
necunoscut, ci si indiferent. De crescut, am crescut cu vreo suta de
kilometri mai la nord, într-un alt oras, mai precis la marginea lui
ceferista, locuita de acari, fochisti, impiegati si
mecanici de locomotive cu aburi care se întorceau din schimb negri ca smoala,
în timp ce noi, copiii, ne jucam de-a ascunsa în excelentele ascunzatori
din darâmaturile razboiului abia terminat. Când m-am întors
odata din întâmplare, n-am mai descoperit nimic, îmi disparusera
reperele; nu mai existau nici ruine, nici locomotive cu aburi. Au mai trecut
prin viata mea si alte ruine. Au disparut si ele. Nu m-am
fixat cu adevarat nicaieri. Nu sunt legata de nici un oras,
de nici o strada, de nici o casa, de nici o odaie. Mai mult: nu
apartin nici unui lucru care-mi apartine. Si totusi mi-e
dor. Si totusi mi-e atât de dor.
Este destul sa trec cu doi kilometri teoretica linie însemnata cu
dunga rosie pe harta care ne desparte de ceilalti, ca
sa simt zbatându-se în mine fiecare frunza de-acasa, ca
sa descopar ca reprezint fiecare catun si fiecare
pârâu pe care l-am lasat, aproape fara sa-l observ, în
urma. Nu mi-e dor de un oras, de o strada, de o casa, de o
odaie, de o amintire, nu mi-e dor de nimic ce-mi apartine sau care se
leaga de persoana mea, nu mi-e dor de nimic, mi-e pur si simplu dor.
Dorul este cel mai abstract si cel mai altruist dintre sentimentele mele,
este legea care-mi face sufletul iobag pe un petec de pamânt. Dorul este
cel mai impersonal si cel mai implacabil dintre sentimentele mele, este
forta centripeta care ma împiedica sa ma spulber
în univers, înaintez sub încarcatura de imagini, de suferinte
si de iubiri înfasurate în nebuloasa de dinaintea nasterii
mele, pe care o port cu mine mereu într-o continua, exaltata,
epuizanta comparatie, si încerc sa-mi imaginez o
viata libera de dor. Nu reusesc, în labirintul de
forte nesigure si dusmane ale lumii, supravietuiesc paradoxal
prin aceasta tremuratoare slabiciune.
N-as fi vrut sa se încheie acel an care fusese proclamat, înca de la începutul lui, 'Anul maslinului', fara a ma opri o clipa din goana zilelor, si-a orelor, si-a minutelor, si-a secundelor noastre - mereu agitate de o graba care reuseste înca sa ne mire, dar nu si sa ne dea speranta ca va conteni cândva - pentru a ma gândi la secolele si la mileniile rabdarii lui. Tarile meridionale au organizat festivitati si concursuri, echipe speciale au pornit în depistarea celor mai batrâni maslini. Undeva în nordul Greciei un candidat numara se pare peste 2 700 de ani. Rostesc cifra si ea nu este la început decât senzationala. Dar ceea ce parea numai botanica se dovedeste a fi istorie si ceea ce nu rodea decât fructe înmugureste sensuri si îndoieli. De fapt, desi este vorba despre un arbore, verbul 'a înmuguri' parca nu i se potriveste. Si, abia observând aceasta inadvertenta lexicala, îmi dau seama ca nu îmi pot imagina un maslin înmugurind, cum nu pot sa-mi închipui un patriarh dându-se cu trotineta. Ideea însasi de primavara pare a-i fi straina, pentru ca exultanta si entuziasmul nu se înscriu în repertoriul lui. Si, ciudat, desi nu cunoaste ierni grele si nici vitregia naturii, maslinul este, printre stralucitoare si derizorii eflorescente, în împaratia vegetala, unde inconstienta nu-i decât o alta fata a întelepciunii, însusi simbolul îndurarii. Contorsionat, zbârcit, împletit în sine si rasucit în pamânt, cu radacinile chircite în tarina si crengile încordându-se în cer, singur cenusiu printre atâtea multicolore si optimiste corole, maslinul este monumentul asteptarii la rau. Si nu stiu daca nu chiar acesta este resortul magic al rezistentei sale. Nesperând nimic si încrezator niciodata, suferitorul alambic al atâtor subtile uleiuri supravietuieste din propria sa îndoiala si învinge prin chiar lipsa sperantei lui. Doua mii sapte sute de ani numarati babeste pe degetele infinite ale vietii rasuna amplificati de mirare în încaperile minuscule ale istoriei, încerc sa mi-i închipui pe Atrizi, contemporani ca si noi acelui maslin, nevulnerabili la speranta si neuimiti de nenorociri, neînfrânti de iluzii si necrezând în victorii, si nu mi-e greu sa-i descopar astfel mai rezistenti în timp. Ca si cum numai uimirea la rau ar da raului puteri asupra noastra, ca si cum tocmai asteptarea niciodata sfârsita a mai binelui ar fi cea care ne lasa fara aparare. 'Anul maslinului', respectuoasa ofranda pe care o aducem rabdatorului martor al nerabdarilor noastre, nu e atât un an meditând asupra mileniilor, cât o sterila si nevindecata nadejde omagiind un scepticism îndelung roditor.
Iata, se împlinesc ani si ani
de la acea noapte de veghe în fata televizorului locuit de abia
perceptibile umbre a caror halucinanta si ciudat de
somnambula miscare desena pagina de garda unui nou volum al
istoriei omenirii. De câte ori am parasit ecranul pe care se vedea o
luna poroasa, bolnav de alba, pentru a iesi în noaptea de
vara si a privi luna de pe cer, plina, limpede, lucitoare, nevinovata,
gata sa primeasca madrigaluri si serenade? Si de câte ori
nu ne-am întors umiliti si înfrânti de curiozitate la calota
aceea de creta, la solul acela fainos pe care un imens bocanc
facea, solemn si nesigur, un pas mic pentru om, mare pentru omenire?
Navetam deconcertati, mândri si revoltati în egala
masura, între raza victorioasa a televizorului si raza
mirata a Selenei, încercând sa ne convingem ca e vorba de o
singura realitate îndepartata. Voisem luna de pe cer si o
aveam, glob imens cu pori albi, de creta, sol dur si strain, mai
incomprehensibil înca fara travestiul îmblânzitor, de
beteala. Eram fericiti? Ne-am dus la culcare în zori, obositi de
nesomn si de emotie, epuizati de propria noastra
îndoiala. Traisem într-adevar noaptea de hotar dintre doua
epoci, dintre care una, necunoscuta cu totul, începea, fara a ne
încredinta ca i ne potrivim? Traisem într-adevar momentul,
visat de toti filosofii, al înfratirii universale în cucerirea
unei planete si a unui simbol?
Iata, au trecut ani de la acea noapte cu inconstienta luna
plina si nici noi, nici luna nu ne-am schimbat. Cine ar fi crezut? Ea
continua sa patroneze cutremurele, mareele si somnambulii, noi
continuam sa murim fiecare în parte. Dar, la urma urmei, schimbarea
simbolurilor, bucuria nebunilor, îmi place sa-mi imaginez ca praful
alb de pe luna nu este decât nisipul rezultat din macinarea
miliardelor de cuvinte care i s-au închinat, asa cum nisipul marii
stralucitor, lunecator, este ceea ce a ramas din miliardele de
scoici care i-au dat si carora le-a dat viata.
Când suntem noi? Crestem treptat,
învatând, facând prostii, întelegând gresit, revenind
asupra întelegerii, crezând monstruozitati, convinsi de
aberatii, ne contrazicem, evoluam, ne schimbam si ajungem,
în cele din urma, la o conceptie, la o privire rotunda,
cuprinzatoare, dar imediat dupa aceea, sau poate chiar înainte de
aceea, încep dizolvarea în senilitate, contradictiile, prostirile,
monstruozitatile batrânetii. Suntem armoniosi -
daca suntem - într-un singur moment, pe o infima culme a
maturitatii, între ridicolul dezvoltarii si cel al
decrepitudinii. Când suntem noi? - ma gândeam contemplând cersetorii
batrâni, jalnici, subumani, somnolând pe treptele catedralei Santa Maria
Maggiore, în vacarmul produs de rotirile descreierate ale unor motociclete
adolescente cu tevile de esapament desfundate dement.
Era o dupa-amiaza de vara târzie, înca fierbinte, dar de pe
acum blânda, în uruitorul cartier din jurul garii Roma-Termini, era o
dupa-amiaza romana completa - cu biserici baroce împodobite
sfidator, cu zarzavagii strigându-si, cu disperare si umor,
marfa perisabila peste câteva ore, cu terme antice, calatori
grabiti; prostituate tinere uitând ca vor îmbatrâni,
prostituate batrâne, uitând ca au fost tinere; masini
încurcându-se unele pe altele si întepenite la intersectii de
înclestarea grabelor de sens contrar; hamali aferati si
transpirati; hoteluri suspecte si mizerabile; tramvaie
naucitoare, procesiuni religioase, manifestatii sindicaliste; reclame
de înghetata, fotografii de vedete, anunturi, atât de mari încât
par triumfatoare, de crime; zgomot, nervi, vitalitate, haos; mici
fericiri, mici drame, succese rasunatoare, mari nenorociri, râsete,
lacrimi, iubiri, exasperari, uri, hohote si întrebarea mea fascinata,
înspaimântata, gresita, pierduta, visând maturitatea:
când suntem noi?
Am vazut de curând într-un catalog
de arta naiva reproducerea unei lucrari a unui pictor
taran. Tabloul se numea Tarani la masa si
reprezenta, în diptic, o masa taraneasca din trecut
si o masa taraneasca de azi. Nu talentul evident
al autorului - adunând pe pânza, cu acel farmec specific proaspetilor
mânuitori de culoare, personaje si sentimente vii si parca
înrourate - ma face sa scriu, însa, despre acest tablou,
asemenea caruia am mai vazut multe, emotionante deopotriva
prin forta de a se exprima a unor suflete care nu banuiau ca o
pot face. Ceea ce ma întoarce la acel tablou este un sentiment al meu în
fata lui, sentimentul de mirare pe care mi l-a trezit si care,
legându-se de mai vechi si devenite obsedante întrebari, nu a încetat
nici acum.
În prima sa parte dipticul reprezinta o casa
taraneasca înconjurata de pridvor si umbrita
de doi pomi modesti, greu identificabili, sub care o masa joasa
cu trei picioare, câtiva pesti si câteva boturi de
mamaliga, aduna în jurul ei doi barbati, o femeie
si un catel, cu totii slabi si având un aer subtil de
melancolie, de neîmplinire si de speranta ponderata de
scepticism, în partea a doua masa se afla într-o încapere cu perdele
si covor, cu televizor si tablouri, este înalta, acoperita
cu plus, încarcata de farfurii cu fripturi, sticle de vin
si - suprem semn al opulentei - sifon, iar la ea stau,
îmbracati elegant, doi tineri bine hraniti, sot
si sotie probabil, sau frate si sora, în orice caz
doua fiinte solide, înrudite prin multumirea si
suficienta cu care umplu odaia. Nu este nici o îndoiala ca
autorul lucrarii a vrut sa înfatiseze în antiteza
mizeria de ieri si bunastarea de azi a taranimii,
dupa cum nu este nici o îndoiala ca simpatia lui
constienta merge spre personajele contemporane. Cum se explica
atunci marea frumusete a fetelor melancolice si a
camasilor albe, petecite dar cu alesaturi, a stâlpilor
pridvorului si-a blidelor de pe masa din prima scena,
fata de aerul de înavutire brusca si periferica
pe care îl are cel de al doilea? Desigur, pictorul n-a facut decât sa
înregistreze realist, si chiar naturalist, realitatea amintirii si
cea desfasurându-i-se sub ochi, dar întrebarea ramâne si se
adreseaza chiar acestei realitati în evident progres material,
dar careia i se stinge neoprit frumusetea. De ce în locul vechilor
case de chirpici cu pridvor înflorit de crestaturi, care dispar
vazând cu ochii si sunt înlocuite de spatioase cetati
de otel si beton, nu ramâne, pe lânga bogatia
trainica a noilor cladiri, si ceva din frumusetea
înduiosatoare a celor vechi? Asa cum exista legi care
sa stabileasca normele arhitectonice, de ce nu exista legi care
sa interzica usile si grilajele vopsite în negru si
argint ca la dricurile de pe vremuri? Satele noastre scaldate
altadata în acel albastru de mândramarie, în acel albastru
iobag care le facea sa para celeste puncte de suspensie pe
pamânt sunt dominate acum de gratiile benevole ale grilajelor forjate
si vopsite, bogat si macabru, cu argint. Desigur, satul vechi dispare
la noi ca si în alte parti, sufletul lui nostalgic si
milenar este înlocuit de o umanitate de trecere, de orase grabite
si doritoare de mai bine; dar mersul înainte al lumii nu ma poate
împiedica sa observ ceea ce se pierde din graba în drum, nu ma
poate împiedica sa visez la o metempsihoza a frumosului. Tabloul naiv
si optimist ai taranului din Dolj mi-a deschis ca pe o
rana, nevindecata, speranta.
Am trait astazi din nou (pentru a câta oara?) acea stranie incapacitate de a formula ceva, totala neputinta de a scrie indiferent ce, o propozitie, un rând. Nu ideile îmi lipseau, ci cuvintele, materialul din care sa le croiesc, în astfel de momente nu stiu sa leg nici subiectul de predicat, nu stiu sa scriu nici 'calul fuge' pentru ca si asta, simplul enunt alb al unei actiuni, îmi suna fals si neconvingator. De fapt nu e vorba nici macar despre acest sentiment al falsului care ar presupune putinta de a scrie dublata însa de o continua constiinta denigratoare a celor scrise. Este vorba pur si simplu de imposibilitatea de a scrie, de înghetarea izvorului de cuvinte. Ma si întreb daca a mai existat vreodata un scriitor care sa aiba un atât de redus debit de curgere a cuvintelor. Chiar si în clipele bune, fiecare rând se smulge dintr-o mare zgârcenie, nimic nu curge, totul trebuie stors. Doamne, as vrea sa ma vad si eu o data umplând paginile fara sa-mi dau seama si aruncându-le apoi la cos pentru ca le descopar proaste! Nu pot sa-mi închipui ceva mai minunat, mai usor de îndurat decât un spirit critic care apare dupa ce treaba e facuta, taind, refacând, alegând. Eu nu cunosc nici o clipa de dezmat verbal în urma caruia sa ma pocaiesc si sa renunt la file scrise prea în graba. Spiritul meu critic este prezent, mereu prezent, înainte de începerea scrisului chiar, de straja acolo lânga poarta de intrare în lume a vorbelor, nelasate sa treaca decât atunci când considera el - maria-sa, spiritul critic - ca sunt demne sa o faca. Si atunci, inhibate, nu ies, nu reusesc sa iasa decât câteva si acelea astenizate de lunga emotie a granitei strict supravegheate. O, pocainta atât de demna de invidie a fiului risipitor sau dimpotriva, singura razbunare a cuminteniei: somnul si valurile de vorbe curgând neoprite de nimic între tarmurile lui. Pentru ca somnul ratiunii nu naste numai monstri, ci si vise.
Îmi amintesc cum am asistat la
fascinanta capturare a unui fluture de catre un paianjen mult mai mic
decât el. Mai întâi i s-a învârtit în prejma, dar fluturele nici n-a observat;
apoi l-a ocolit mai de aproape, dar era prea neînsemnat pentru ca superbul
flutur sa-i dea vreo atentie; apoi l-a mai înconjurat odata,
aproape atingându-l, si în sfârsit fluturele a început sa se
impacienteze. Dar era târziu: fiecare înconjur lasase în urma un cerc
nevazut care îi umezea miscarile. Când a vrut sa-si
deschida aripile si sa zboare, aripile s-au împletit printre
firele evident lipicioase, iar asta l-a facut sa se precipite înspaimântat
si stângaci, dând posibilitate tesatorului sa îl
înfasoare mai rapid si mai strâns, ba chiar, în plin spasm,
disperat, sa i se lipeasca de trup o secunda, înfiorându-l de
scârba. Cred ca atunci l-a întepat, inoculându-i otrava, pentru
ca dupa aceea fluturele n-a mai reusit sa faca decât
miscari convulsive, lipsite de convingere, ajutându-l parca pe
paianjen sa-i împacheteze complet, sa-l transforme în mai
putin de cinci minute într-un fel de balot lunguiet pe care l-a
si transportat, cu uluitoare usurinta, pe o frânghie,
neobservata pâna atunci, în sus. Mi-au disparut din raza
vizuala îmbratisati: victima cooperând docila la
propriile funeralii, calaul aferat si obosit de succes,
grabindu-se, dupa o zi de munca, spre casa.
Se întâmplase sa fiu publicul acestei patetice drame într-o zi de
vara transparenta în care - simtindu-ma incapabila de
a fi altceva decât ochi plutitor peste lume - priveam de nesfârsite minute
încremenirea unui fluture într-o corola. Fericirea lui era evidenta,
iar frumusetea lui plina de fantezie si fara cusur.
Si totusi atragea numai admiratia, nu si simpatia.
Neîndoiala care facea un fel de glob de vid în juru-i si
siguranta ca frumusetea si fericirea i se cuvin,
tranformase aparitia calaului aproape într-o pedeapsa, într-un
semn de enervare a destinului, prea îndelung ignorat. Apoi totul se schimbase
si chiar inconstienta sa - aceeasi de mai înainte, de fapt,
dar încarcata în noile conditii de cu totul alte
semnificatii - care îl facea atât de ideal pentru rolul de
victima, ma solidariza cu frumusetea sa atât de lipsita de
aparare, atât de nebanuitoare a raului. Asta nu ma
împiedica sa recunosc - chiar daca putin jenata - meritele
calaului: inteligenta, operativitatea, înalta tehnica pe
care le punea în slujba voracitatii sale. Dar simbolica si
maniheista, lupta dintre cei doi nu era nedreapta, fiecare dintre
preopinenti fiind dotat în alt fel, dar egal.
De mult
banuiam ca moartea este molipsitoare, dar faptul ca peisajele
pot sa moara si ele, asa cum plantele mor, asa cum mor
oamenii, faptul ca moartea are puterea sa se propage
nestingherita si între regnuri l-am descoperit pe unul din
numeroasele drumuri strabatute aiurea. Era un drum de munte, clar
muntii pe care îi strabatea, anevoios si contorsionat, nu
erau de piatra sau de pamânt, ci de nisip galben, aproape
stralucitor - colturi înalte, abrupte, formate din aglomerarea de
firicele pe care numai apa (desenând pe ele complicate, umede harti)
le tinea legate unele de altele. Drumul de munte trecea prin sate de
munte, aventuroase sate aciuate la umbra acelor pereti,
zdrentuiti atât de estetic, din care vântul si anotimpurile
muscau spectaculos halci galbene pe care le risipeau în zbor peste
acoperisuri. Acoperisurile de sindrila mascau nesigur
ciudate case formate fiecare dintr-o încapere de locuit cocotata
pe o crama ancestrala, în acelasi timp parter si temelie a
cladirii. Cândva, înaintea industrializarii si a exodului la
oras, cramele prelucrau sângele viilor catarate pe acei
versanti friabili, vii din care se mai vedeau petece înfrunzite atârnând
pe câte-o poala de deal.
În masura în care mai erau locuite, satele prin care treceam erau locuite
de tarani batrâni plantând în gradini aurii de nisip legume
firave fara multi sorti de izbânda; de
magarusi sceptici parcati lânga garduri, cu spinarea
acoperita modern de câte o foaie de plastic si privirea pironita
contemplativ si milenar; de capre zanatece urcând eroic peretii
aproape verticali ca sa pasca un smoc de iarba
plapânda sau frunzele arbustilor aventurosi; de albinele
adapostite în stupi aliniati disciplinat si acoperiti cu
tigla ca niste copii miniaturale, mai bine întretinute
si mai prospere decât casele pe care le imitau cu aproape comica
minutie. De altfel, pe cât înaintam, muntii deveneau mai spectaculari
si satele mai pustii, încât nu mai aveam de ce sa ne miram când
drumul s-a sfârsit înfundându-se în acel sat al dezolarii. Un sat pe
moarte, cu casele murind de moarte buna, case, evident, cândva foarte
frumoase, cu cerdacuri spre care duceau gratioase scari duble, case
scufundându-se treptat în nisip, lasându-se într-o parte, stând sa se
darâme sau darâmate cinematografic, fara ca cineva sa
se opuna; case locuite ici-colo de câteva babute si de
câtiva mosnegi care stiau ca vor disparea odata
cu ei si ca nu aveau nici cum sa le consolideze, nici pentru cine
s-o faca. Dar ceea ce era extraordinar era ca nu numai oamenii
si casele stateau sa moara, ci ca arborii
însisi mureau într-o incredibila si simbolica
solidaritate a disparitiei. Deasupra satului, pe dealul sterp, un grup de
opt-noua arbori uriasi, morti în mod misterios - si
ramasi unii dintre ei în picioare, altii cazuti pe
jumatate si sprijiniti de ceilalti, altii
prabusiti cu totul si întinsi pe pamânt - se lasa
proiectat pe cerul lichefiat de asfintit cu o forta
expresiva neobisnuita ce simboliza cu putere moartea lenta
din jur. Moarte pe care nici pamântul nu o contrazicea, pentru ca
dunele de nisip - acele ciudate forme ascutite - se degradau si ele
treptat, rapid în ordinea minerala, totul disparând într-o vizibila
miscare de translatie spre nefiinta.
Faptul ca din toate acele alambicuri în care se distila atât de firesc
pieirea, se va amenaja în anii urmatori o asezare turistica la
granita dinspre Grecia a Bulgariei, - ca un inteligent omagiu adus
frumusetii mortii - nu va împiedica, desigur, moartea sa se
urmeze, ci va încremeni, doar, fotogenic, clipa expiatiei, pentru a o
putea derula apoi la nesfârsit.
Orice calatorie are pentru
mine doua parti distincte, complementare una alteia si
izvorând una dintr-alta în mod necesar, doua parti pe care le
voi numi cu cele doua verbe stapânitoare asupra lor: partea lui a
vedea si partea lui a scrie. Timpul calatoriei se
sfâsie între aceste doua la fel de salbatece dorinte
si la fel de imperioase necesitati, delimitându-si cu greu
împaratiile dusmane si reciproc dependente. Timpul
calatoriei se împarte în timpul în care vad si timpul în
care scriu ce-am vazut si nimic nu este mai greu decât a face cu
dreptate aceasta împartire, decât a acorda judicios halcile
aburinde ale minutelor si orelor contemplarii universului
curgator în uitare ori fixarii lui cu cruzime în cuvinte. Spun
'cu cruzime' pentru ca, scriind, trecând în verbe o forma,
o lumina, o culoare, retraiesc sentimentul pe care îl încercam în copilarie
când fixam, omorând, frumosii fluturi în insectar, îmi amintesc halucinant
repulsia si mila pe care le traiam în timp ce înfigeam cu groaza
acul între aripile zbatându-se ale insectei si, mai ales, îmi
amintesc implacabila necesitate a gestului meu. Fixarea în ace era singura
forma de perpetuare a frumusetii lor; neucisi, fluturii ar fi
pierit în neant. Fixarea în cuvinte este singura forma de perpetuare a
frumusetilor contemplate, singura forma de conservare a emotiei
traite. Pentru ca, m-am întrebat de atâtea ori, 'unde se duce,
unde dispare ceea ce am vazut când nu însemn ceea ce am vazut?'
A raspunde: '- În uitare' este prea eliptic si prea
complicat pentru mine. Dar ce e uitarea, ce e aceasta substanta
sau aceasta lipsa de substanta care înghite tot ce nu e
adapostit în cuvinte, ce este aceasta planta sau acest animal de
teama caruia timpul unei calatorii se smulge privirii si se
lasa zdrentuit de scris? Ce este aceasta prapastie deasupra
careia verbul a trai se lasa suspendat de verbul a scrie?
Unde se duce ce nu e scris, trait fiind, dar ceea ce nu e nici trait?
Un drum lateral începe sa urce
ascetic spre munti si o face într-un mod atât de
încapatânat, încât îti transmite ceva din patetismul
hotarârii sale si te pregateste inexplicit, misterios,
pentru capatul lui. De fapt, 'spre munti' nu e chiar exact
spus, pentru ca, înaintând nesovaitor, el urca si
coboara mereu printre coline din ce în ce mai aride si mai sigure de
taina lor, înconjurându-le câteodata, escaladându-le uneori, dupa un
plan ferm, al carui singur obiectiv pare a fi spatiul, într-un
labirint înfasurat pe verticala si nepromitând sus, în
vârful sau, decât singuratatea. Iar singuratatea se numeste
Dodoni. Pentru ca Dodoni este locul în care drumul se înfunda si
nu mai duce nicaieri, ci se opreste pur si simplu,
fara a marca o localitate, o casa, un om. O vale blânda
si ciudat de verde între pârjolul galben al dealurilor, primul loc de
pelerinaj si primul oracol al vechii Elade; o vale cu menta si
cu albastrele dintre care cresc neregulat coloane slefuite rotund, fara
caneluri si taiate dintr-o roca poroasa, aglomerata
din nisip, pietricele si scoici, coloane înca mai pastrând,
sfidatoare dupa atâtea civilizatii, fiinta minerala.
Între coloane, un amfiteatru si un stejar. Al câtelea era, oara, arborele
cu umbra rotunda si oraculara în dinastia începuta de
stejarul în care însusi Zeus venea sa raspunda
întrebarilor umane, de mult, pe când miracolul grec nu începuse înca
si Apollo nu-si oprise înca luntrea trasa de delfini sub
Parnas? Ce rost avea sa mai socotesc? Era o vreme când zeii se lasau
atât de usor flatati de un spectacol si coborau oferindu-se
fosnitori dintre ramuri
Iata, vântul adia si acum, sau poate eu nu eram în stare sa
numesc decât 'vânt' spiritul care facea frunzele sa
vorbeasca neînteles. Neînteles? Si menta, si florile
albastre, si scoicile asezate în capiteluri vorbeau despre armonia
si echilibrul universului pe care stranepotul oracolului mi-o
soptea dintre frunzele verzi. Iar faptul ca nu era nimeni în jur,
faptul ca nici o prezenta si nici un sentiment omenesc nu
contraziceau numele singuratatii, ma facea sa
înteleg si sa cred mai usor totul.
Am doua vieti: cea pe care o traiesc si cea pe care mi-o aduc aminte, între ele exista, desigur, asemanari, dar deosebirile sunt atât de mari, încât ma întreb uneori daca se mai înrudesc între ele si prin altceva decât prin faptul ca eu detin în amândoua - cine stie daca nu abuziv - rolul eroului principal, în viata traita îmi este foame sau îmi este sete, îmi este cald sau frig, îmi ard ochii, ma dor dintii, ma strâng pantofii; o mare parte din mine este ocupata mereu, derizoriu, dar inevitabil, numai de mine însami, încât atentia care scapa în afara este întotdeauna ciuntita, fragmentara, neîntreaga. În viata amintita, senzatiile tinând de fatalul mecanism se estompeaza si se topesc în uitare, în timp ce contururile celor vazute în afara se imprima tot mai apasat în memorie. Spun tot mai apasat pentru ca memoria mi se pare a fi - în ceea ce ma priveste, cel putin - nu o suma de date înregistrate o data pentru totdeauna si reprezentând zestrea mea de amintiri - o zestre degradabila, eventual, în timp - ci, dimpotriva, un proces continuu constructiv, mereu îmbogatitor. Despre copilarie îmi amintesc acum mult mai mult decât acum cinci ani si infinit mal mult decât acum zece ani. Odata cu timpul uitarea pare sa se restrânga si sa se retraga, asa cum odata cu batrânetea gingiile se retrag si scot la iveala radacinile dintilor. Dar copilaria pe care mi-o aduc aminte nu este formata din bolile prin care am trecut, din lacrimile pe care le varsam când eram certata sau când îmi juleam genunchii, ci din întregul univers care ma înconjura atunci, pe care atunci îl înregistram fara sa-mi dau seama si a carui înregistrare pastrata, amplificata de întelegeri târzii si nostalgii crescânde, este acum copilaria mea. Dar este, oare, aceeasi copilarie? Între viata pe care am trait-o si viata pe care mi-o amintesc, exista o singura diferenta - esentiala, definitorie - si aceasta diferenta este lumea. Pentru mine lumea nu exista decât la timpul trecut, într-un trecut mereu crescator, mereu nuantat, mereu mai bine înteles, mereu frematând. De acolo ea trece, tiptil si definitiv - binevoitoare câteodata, plina de toane alteori - în cuvinte, încât ar trebui, poate, sa spun: am doua vieti - una pe care o traiesc si alta pe care o scriu. Dar câti ar deduce din aceasta paradoxala formula nu o spaima de adevar, ci o nevoie de exactitate?
Am observat de mult, cred ca pe
vremea când eram eleva, ca fiecare se naste cu o anumita
vârsta. Tin minte ca-mi priveam colegele de clasa - toate
nascute în acelasi an, toate purtând uniforma si cozi
împletite pe spate - si ma frapa lipsa lor de egalitate în fata
adolescentei, în banca întâi statea - firava si scunda,
cu nasul ascutit si barbia putin adusa, cu gât
subtire si cositele anemice - o babuta. O
babuta deocamdata numai de treisprezece ani. Lânga
geam, ocupata mereu sa-si faca ordine în banca si în
penar, cu ochi grijulii si pieptul bogat, era o viitoare mama de
familie. Abia daca ma simt obligata sa adaug
circumstantialul de timp. În banca a doua, stateau doua gemene -
bucalaie si râzând mereu mut, asemenea sugarilor - pe care cu greu
ti le puteai imagina altfel decât într-un carucior dublu. Comune
ramâneau numai uniformele si bentitele din par:
regulamentul scolar, care încercase sa stearga
diferentele superficiale, nu facea decât sa le puna în
evidenta pe cele de esenta. Nedeosebindu-se prin nimic,
reduse la o înfatisare pedant identica, nimic nu mai
distragea atentia de la imensele deosebiri dintre sufletele lor
pornite orbeste în cautarea adevaratei, unicei vârste pentru
care venisera pe lume. Le-am întâlnit apoi printre ani, ramase
adolescente, unele, nepotrivite noilor conditii, jucându-se parca
de-a sotiile si de-a mamele, sau, dimpotriva, instalate comod în
vârsta maturitatii, ajunse în sfârsit acasa printre
deceniile coapte si formele împlinite.
De pe urma acestei vechi revelatii am ramas cu pasiunea ciudata
de a ma uita atent la copii si a încerca sa le citesc în
trasaturile neformate înca vârsta spre care se grabesc pentru
a se fixa. Si astfel descopar fara uimire în soimii
recitind cu patos naiv la televizor, cvadragenarii pe care îi voi privi la
batrânete, pe acelasi ecran, spunându-si plini de
importanta parerea. Nu exagerez nimic - exista copii de
patru ani în ale caror fragede trasaturi se pot descifra
lunecusurile vârstei de mijloc, exista fetite de patru ani
jumatate cu priviri si inflexiuni de femei fatale, dupa cum
exista batrânei cu priviri de liceeni si bunicute cu sfieli
de adolescente. Fiecare se naste pentru o anumita vârsta, iar
evolutia prin timp nu este decât bâjbâirea febrila si
dezorientata în cautarea punctului pe care fiecare îl simte al
sau.
Privind în urma, am sentimentul ca vad una dintre acele pelicule
înregistrând într-o saptamâna înflorirea unei corole care se
desfasoara apoi în câteva secunde, demonstrativ, pe ecran. Dar
si florile au premeditarile lor: unele sunt facute sa fie
admirate boboci, altele, mingi de petale, iar altele, numai frunze ruginii.
Nu mi-au placut niciodata
bijuteriile, nu pentru ca ideea de podoaba mi-ar fi fost
straina, ci pentru ca nu puteam sa înteleg
importanta metalului galben a carui greutate le stabilea valoarea.
Aurul nu mi se paruse niciodata mai frumos decât alte metale: luciul
batrân al argintului îmi aparea mai plin de noblete, carnea
întunecata a plumbului ma tulbura mai adânc, nelinistea
misterioasa si neînteles prevestitoare a mercurului o
banuiam mult mai plina de taine. Valoarea lui - învelita în legende
si povestiri înfricosatoare, nimbata de patimi si
crime - nu mi se parea mai mult decât conventionala,
masurabila numai prin puterea de cumparare si capacitatea
de schimb: un etalon de cântarire a averii, asa cum în epocile
primitive trebuie sa fi fost topoarele ascutite de silex, iar în
viitorul care începe sa se întrevada - inestimabilii barili de
petrol.
Astfel gândeam, ratacind aproape fara sa-mi vina
sa cred prin muzeul arheologic din Salonic, rememorându-mi credinte
si sentimente, adevarate cu numai câteva ore în urma, si
care acum mi se pareau nu numai uimitor de false, ci si straine
de mine, pierdute într-un lunecator trecut. O parte din salile
muzeului expuneau tezaurele regilor macedoneni gasite în mormintele regale
de la Verghina. Scuturi si platose, cununi stufoase de lauri,
diademe, coliere, jambiere, sabii, aparatoare de brate
si de genunchi, casete, sfesnice, coifuri, cercei, inele,
lanturi, sigilii, totul lucrat cu o fina arta a
amanuntului, totul din aur, din uriase cantitati de aur
Si, ciudat, ceea ce uimea nu era arta lucraturii, perfectiunea
acelor frunze care se împleteau si semnificau gloria, a acelor trupuri de
zei posesivi si patimasi peste frumusetea carora
secolele de inspiratie n-au mai putut adauga nimic, ceea ce uimea era
chiar materia perfecta care ma privea în ochi prin sticla vitrinei -
cu 'ochiul dracului', poate? - ca sa ma faca sa
înteleg.
Se însirau în fata mea curate si noi, stralucitoare si
proaspete, toate acele obiecte carora trebuia sa le recunosc nu numai
frumusetea evidenta, ci si imposibilitatea lor, dovedita, de
a muri. Se însirau în fata mea, iar eu, cea muritoare, le priveam cu
o emotie care ma dezvaluia mie însami, umilita si
recunoscatoare în egala si uluitoare masura.
De câte ori mi se întâmpla sa descopar ca tot ce consideram
a fi o prejudecata este un adevar cu radacini adânci pe
care numai vârsta coborâtoare le poate dezveli - ma cuprinde o
ciudata si sigura de sine multumire, o liniste
buna si plina de forta, ca si cum nu eu as
fi fost infirmata, ci specia ar fi triumfat în mine cu o bucurie
recuperatoare de care ma bucur uimita si eu.
N-am stiut la început cum sa-mi explic mie însami emotia
care ma cucerea treptat si care ma tinea
nemiscata în fata vitrinelor plombate si prevazute cu
sisteme de alarma în care stateau vii si treze comorile
tatalui lui Alexandru Macedon. Eram sigura ca nu
bogatia ma impresiona, si nici chiar maiestria
artizanilor batrâni de secole. Si totusi emotia mea era
reala si stiuta numai din rarele întâlniri cu marile opere.
Simteam, fara voia mea si fara sa
înteleg de ce, acea stralucitoare umilinta, pe care mi-o
descopar în fata capodoperelor în stare sa învinga timpul.
Oh, timpul. O sabie uriasa, al carei mâner greu de aur îsi
lucea nimfele încolacite de satyri cu prospetimea unui galantar de
lux contemporan, se prelungea printr-o pânza zdrentuita din
bronzul ucigator si ascutit al careia nu mai
ramasese decât o jalnica, friabila structura cu fibre
coclite, verzi. Mileniile care maruntisera bronzul nu reusisera
decât sa lustruiasca si sa lumineze si mai mult
flacara magica arzând stapânita în metalul adorat.
Descoperisem aurul! Întelegeam în sfârsit puterea lui tainica
si forta lui cautata de adepti, aceasta
capacitate de a nu se supune timpului, aceasta nemurire. Stateam
tintuita în fata geamurilor incasabile în dosul carora erau
închise neputincioase milenii, vase si casete stralucitoare, în care
vremea însasi se lasase pecetluita si nu mai crâcnea,
si ma gândeam la vietile alchimistilor topite în marea
speranta a transmutarii, la visul pietrei filosofale
transformând plumbul în aur si oamenii în nemuritori, la aurul potabil
vindecând orice boala, la aurul înteleptilor, la atâtea si
atâtea fantastice elanuri si ermetice povestiri pe care le învelisem în
zâmbetul meu adolescent si ironic, trecând pe lânga ele cu
superioritatea natânga a celui care crede ca întelege totul
pentru ca nu banuieste nimic, în muzeul arheologic din Salonic
am avut revelatia - care m-a facut sa tremur de o emotie
mai mult decât estetica si tinând de un tarâm mai adânc
decât cel al artei - ca aurul este nu numai pretios în sine, valoros
prin puterea sa indestructibila în timp, ci si detinator al
unei stiinte secrete, diabolice (poate), zeiesti (de ce nu?),
care nu dispare si nu e transmisa. Lantisorul pe
care-l purtam, indiferenta, la gât îl simt de atunci ca pe o
farâma nemuritoare, care îmi apartine si de la care cine
stie daca nu voi învata ceva
Am fost adusa pentru prima
oara la Bucuresti în jurul vârstei de zece ani si nu stiu
de ce si cum am ajuns pe Dudesti. Îmi amintesc perfect strada
lunga, suita de tramvaiul 19 si formata din incredibile
dughene care - sprijinite una de alta, igrasioase si gândacoase,
cenusii si scorojite - reuseau sa înjghebe totusi
aproape un bulevard. Doua bucurii m-au impresionat în mod deosebit atunci
si acolo: numele strazii pe care îl banuiam venit de la dude,
fructele mele favorite, a caror prezenta mai mult decât
filologica o cautam zadarnic în jur, si vitrinele fotografilor.
Erau extrem de numeroase, de la început m-a frapat numarul lor, dar erau
si altfel decât cele pe care le stiam eu din alte parti.
Acest altfel - tin minte - ma fascina prin dificultatea de a-l
defini, îmi placuse întotdeauna - si-mi place si acum - sa
privesc pozele din vitrinele fotografilor - fiintele acelea încremenite în
gândul ca vor fi vazute si-n dorinta de a arata bine,
orgoliul marunt clar etalat cu impudoare, veselia caznita sau
meditatia ostentativa -, dar tablourile de pe Dudesti se
deosebeau esential de celelalte, fara sa pot preciza prin
ce. Desigur, în primul rând era culoarea, o culoare nefireasca,
asezata dogmatic, cu granite nete între alb si rosu,
între rosu si negru (pentru ca buzele erau de cireasa,
obrajii ca laptele, parul ca noaptea si chiar bujorii din obraji
îsi delimitau rotund si brusc rozul agresiv pe pometii imaculati);
în al doilea rând era lipsa oricarei expresii: nici râsul formal, nici
prea evidentul aer gânditor, nici mândria prosteasca, nimic nu se mai
putea citi pe fetele, marite de pictori de gang dupa fotografii
la minut, pe care imaginatia mea infantila le repartizase
mortii. Pentru ca asta fusese diferenta specifica pe care,
în cele din urma, mi se pare ca o identificasem între fotografiile
obisnuite si cele de pe Dudesti; în timp ce primele reprezentau
oameni vii, celelalte reprezentau morti. Si cu toata spaima care
urca în mine si cu toate eforturile pe care le faceam sa nu-mi
mai las ochii sa lunece în vitrine, sa-i pironesc disciplinati
în caldarâm, tin minte ca eram multumita de descoperirea mea.
Mi-am amintit toata aceasta copilareasca dialectica într-una
din zilele trecute, pe noua Cale a Mosilor. Mergeam pe jos fara
sa ma grabesc si-mi placea deschiderea larga,
oarecum solemna, a arterei care reusea sa anihileze prin
amploare monotonia constructiilor, si-mi placeau vitrinele mari,
chiar daca titrate stereotip si aranjate banal, când m-am oprit,
fara sa-mi vina a crede, în fata uneia întinse pe
latimea unui întreg bloc, din care ma priveau tablourile de
Dudesti. Tablouri mari alaturi de care era asezata
comercial mica fotografie dupa care fusesera desenate, si
reclame agramate subliniind efortul artistic al operelor. La început mi-a venit
sa zâmbesc. Parea incredibil ca a fost darâmat si
construit un întreg cartier, înfatisarea orasului si
viata atâtor familii a fost schimbata pentru ca prostul gust si
kitsch-ul suburban sa se poata instala mai confortabil si
sa primeasca statut legal. Incredibil, dar adevarat: un mare
si elegant magazin de pe noua Cale a Mosilor era specializat oficial
în reproducerea si difuzarea tablourilor de bâlci, iar din vitrina lui cu
linii optimiste, aerate, ma priveau, dintre nenumarate fete de
morti, doi tineri foarte bruneti, înfatisati în
picioare - el cu pantaloni strimti si camasa
descheiata pâna la brâu, ea, cu fuste înfoiate si salbe: ma
priveau triumfatori.
Ma gândesc cum as fi fost
daca, la sfârsitul copilariei, în loc sa descopar
marea literatura, cu spaima si dragostea ei de moarte, cu
stiinta si placerea ei de a vorbi despre sine, as fi
descoperit fericirea de a privi un fir de iarba crescând dintr-o
samânta aproape invizibila si emotia de a încerca
sa-l descriu? Cum as fi fost daca, în loc sa plâng moartea
si mânia lui Achile, as fi fost învatata sa plâng
si sa povestesc suferintele unui cocor si în locul orelor
nesfârsite de pian as fi fost obligata sa ascult si
sa respect greierii? Desigur, altfel, esentialmente altfel, o
alta fiinta vazând o alta lume si întelegând
din ea altceva. Am iesit dintre paginile cartilor târziu, numai
dupa ce devenisem eu însami o carte, si am avut nevoie de noroc
si de curaj ca sa ma citesc de-a-ndoaselea, si sa
redevin, astfel, ca-n basme, copilul capabil sa o ia de la capat,
îmbracând - dupa ce ramasese curat si gol de sine
însusi - ca pe o haina miraculoasa un alt univers. Înaintez
timida si abia stiutoare prin aceasta lume noua pe
care o descifrez singura - buburuza de buburuza si mugur de
mugur, învat mirosul furtunii si gustul rouai, timpul
rodirii si caile grindinei, învat legile lunii, sfaturile
norilor, tainele apelor de sub pamânt si ale focurilor de dupa
ceturi, înaintez abia, promovând cu greu clasa de clasa,
scoala hermetica a naturii, la absolvirea careia moartea nu e
decât o blânda, provizorie transmutare - singura scoala la care
pot sa învat alfabetul în care mi-ar place sa scriu.
Când ma gândesc cât de departe as fi putut fi pe
cararile sevelor; când ma gândesc câte adevaruri se pierd
noapte de noapte în cântecul greierilor pe care nu reusesc înca
sa-l descifrez Cine - si apartinând carui regn - a avut
dreptul sa ma învete ca razboaiele sunt mai importante
decât anotimpurile si disparitia unui popor de frunze mai putin
tragica decât lacrima unui om?
'Tot raul e spre bine'
mi s-a parut întotdeauna un proverb oarecum absurd, pe care îl auzeam cu
uimire, fara sa ma hotarasc daca în atât de
nedubitativul sau enunt trebuie sa descopar un
încrezator si iresponsabil optimism sau un scepticism fara
speranta, dar împacat cu sine. Asa cum se întâmpla
însa cu atâtea lucruri care ni se par de neînteles pâna în
momentul în care ne trezim facându-le noi însine, m-am surprins
rostind si eu sentinta ambigua, devenita logica în
context.
Tocmai citisem un patetic apel pentru salvarea monumentelor Romei. Se
descoperise un cancer al pietrei, o boala care facea piatra
învingatoare a mileniilor sa se macine si sa se descompuna
sub asediul poluarii si sub rafalele gazelor de esapament.
Bucati de cornisa începusera sa se desprinda
de pe Colosseum si sa se sfarme sub rotile masinilor
rotindu-se în uriasul sens girator din jurul marelui bolnav. Am încercat
sa-mi imaginez Roma fara Colosseum, fara Columna,
fara Capitoliu, fara Palatin, fara terme,
fara Forul roman, fara Forul lui Traian, fara Via
Appia Antica; fara San Pietro, fara San Angelo,
fara Santa Maria Maggiore. Ramânea o capitala a vuietului,
cu pietele zidite de masini înnebunite, proptite unele într-altele,
blocându-se reciproc, gemând de graba, tipând de surescitare; o
metropola a vitezei nestapânite, cu strazile cutremurate de
miorlaiturile rotilor la cotituri, de scrâsnetele temperamentale
ale frânelor, de bombardamentul tevilor de esapament; o cetate nu
numai neeterna, ci si repede trecatoare, rostogolindu-se într-un
ritm care i se pare mereu prea lent spre neant, otravita de propriile
ei emanatii si macinata de propria sa tensiune.
Atunci am spus prima oara: 'Tot raul e spre bine' si
m-am gândit la destinul care va rari, va încetini si, în cele din
urma, va opri, poate, dementa acestei goane care nu s-ar fi oprit
niciodata singura, din întelepciune, care crestea din ea
însasi, fara încetare, într-o furie mereu întetita,
autodestructoare. Si am încercat sa-mi imaginez clipa fantastica
a opririi din lipsa de combustibil a miilor, a sutelor de mii de
masini care nu puteau suporta sa se opreasca la o
intersectie fara sa claxoneze trepidând de nerabdare,
clipa aceea a golirii strazilor vii si timpului etern. 'Tot
raul e spre bine', mi-am spus, luminata deodata de sensul
compensator al proverbului; atunci când oamenii pierd masura lucrurilor,
natura însasi îsi revela echilibrul ei vesnic,
salvându-i brutal, peste întelegerea lor.
Exista momente si locuri ale
unei calatorii pe care nu am cum sa le uit pentru ca au
reprezentat nu numai imagini si clipe, ci si emotii si
revelatii, îmi amintesc astfel, cu aproape inexplicabila tulburare,
amiaza caniculara în care am ajuns, în timpul enormei pauze de prânz, la
St. Florian, felul în care am strabatut fermecati lungi
coridoare pustii, curti interioare fara tipenie,
fatade baroce cu amintiri si gratii renascentiste, si mai
ales catedrala în care, sub orga, este înmormântat Bruckner si în
care un excelent organist exersa, nevazut si singur,
nebanuindu-se ascultat în acele ore de amiaza - fierbinte afara,
înghetata între peretii împodobiti enorm ai domului -, o
magnifica fuga, înaltatoare si
datatoare de forta, care ne-a însotit apoi în gând tot
restul zilei, în timp ce strabateam, pe marginea salbei de lacuri,
extraordinarul drum al sarii, suspendat spiritual între munti
înca înzapeziti, soare arzator si apa limpede,
oglindind aidoma si piscurile albe, si pantele verzi, si casele
de jucarie însirate de-a lungul malurilor.
De fapt începusem traversarea Austriei cu sufletul asprit de vechi amintiri
transilvane, dar neasteptatul concert de orga ne împrumutase un alt
suflet, plutitor si copilaros, încât atunci când la o rascruce
am vazut o indicatie spre Hallstadt, ne-am adus aminte de
cartile de scoala si ne-am parasit veseli,
si mândri de veselia noastra, drumul, pentru a vedea centrul
preistoricei civilizatii a fierului. Am descoperit astfel un
încântator orasel cocotat, printre scari si
flori, pe peretele, aproape vertical, al unei stânci iesind abrupta
din lacul cu ape sumbre, romantice. De la tunelul-parcaj, împaturit pe
doua etaje, pâna la cimitirul cu mormintele scaritate,
totul este îngramadit si cucerit cu centimetrul si, poate
tocmai de aceea, totul este îngrijit, înflorit, fermecator. Într-o
jumatate de ora poti sa strabati orasul pe
toate directiile si sa-l si înconjori pe sub poalele
padurii care-l pazeste dinspre munte, si nu stiu
daca nu chiar dimensiunile lui liliputane îti dau orgoliul de a vrea
sa-l întelegi si încapatânarea de a-l transforma
în simbol.
Confortul si contradictiile moderne camuflate cu grija în
formele medievale, ceea ce se vede ramâne o asezare din afara
timpului, o ilustratie atemporala la o poveste de foarte demult. Nu
cred ca o sa uit strazile înguste si în panta (uneori
chiar în scari), casele ascutite placate cu grafit sau vopsite în
acele culori frapante pe care evul mediu nu se sfia sa le etaleze; abundenta
florilor atârnând peste tot: de la ferestrele mici, patrate, de pe
gardurile patriarhale, din jardinierele suspendate de stresini; nu cred
ca o sa uit piata pavata cu pietre de râu, cu fântâna
straveche în centru si cu acel magazin pe fatada caruia se
sprijinea, dirijat si tuns ca un arbore genealogic, un pom, un mar cu
fructele înca necoapte, dar cu ramurile distribuite cuminti,
întinzându-se pâna la cornisa, încercuind ferestrele atât de
naiv si de nenatural, încât parea didactic si semana cu
pomul vietii din picturile prerafaelite. Nu cred ca o sa uit mai
ales sentimentul brusc si bucuros, ca o mare uimire, ca un joc ideal,
ca, iata, daca din epoca fierului (Hallstadt!), de atâta amar de
timp, oamenii sunt în stare sa locuiasca atât de frumos o asezare,
atunci poate ca totul este mai putin rau pe pamânt
De mult, de când, odata cu primele dimineti mai reci si cu primele frunze mai luminoase, începeam sa ma înghesui în papetarii si sa-mi fac provizii exagerate de caiete - dictando si cu patratele, maculatoare, de muzica si de desen -, sa-mi cumpar radiere si penite, sugative, cerneala albastra si tusuri colorate, hârtie de îmbracat cartile si etichete; de când, odata cu disparitia primilor cocori si lectiile de zbor ale primilor pui de rândunica, începeam sa ascut creioane si sa asez hârtie alba în despartiturile penarului pe care-l pastram cu sfintenie dintr-a-ntâia si care, cu cât era mai batrân si mai scârtâitor, mi se parea mai încarcat cu sensuri si mai drag; de când, odata cu primii ciorchini de struguri si cu primele gutui, începeam sa-mi spal si sa-mi calc uniforma, sa-mi pregatesc bentitele de strâns parul, sa-mi asez în servieta compasul schiop si echerele scrijelate; de atunci, de mult, pentru mine venirea toamnei marcheaza începutul unui an nou. Anul nou adevarat - cu noaptea lui de beteala si imperativele lui de veselie, cu sâcâitoarea lui exactitate si pretentiile lui nostalgice - m-a iritat întotdeauna si am asteptat întotdeauna cu indiferenta sa-si consume sarbatoarea prosteasca, pentru a putea relua cursul obisnuit si întelept al zilelor, în timp ce începutul toamnei, cu aerul lui schimbat, cu frunzele lui calatoare, cu emotiile lui noi, mi se parea o cenzura mult mai fireasca în versul mereu repetat al vremii, mi se parea o clipa mult mai bine aleasa pentru a respira o data adânc - cu acea respiratie care e si un oftat sfâsietor si o noua gura de aer - si pentru a porni mai departe. Si acum, mult dupa încheierea anilor de scoala, si acum, când examenele nu le mai dau decât în fata mea, iar vacantele le astept zadarnic numai de la mine însami; si acum pastrez, cu aceeasi ascutime, vechea impresie. O placuta neliniste începe sa ma cuprinda în pietele în care s-au construit piramide de varza si statui de conopida, triumfatoare monumente de gogosari si mausolee aromate de mere. Încep sa trepidez de emotie si nerabdare în fata rosului, violent deodata, al iederilor, în fata frunzelor devenite deodata transparente de atâta lucire, în fata acoperisurilor asternute dimineata cu nestemate reci, înca trecatoare, si simt, stiu, ca acum se termina si acum începe totul, ca aceasta e clipa în care totul poate fi încheiat fara regret pentru ca totul se poate lua de la capat, încep sa visez miros de creioane proaspat ascutite si de hârtie alba, încep sa visez cuvinte mai usor curgatoare în noul an si noroace închegate mai usor din cerneala în timpul care vine. Si, cu o încredere mereu întreaga si cu o speranta mereu neistovita, îmi asez masa de scris sub fereastra prin care astept sa treaca litere si zapezi.
Nu m-am numarat niciodata printre
acei tineri poeti, invidiati ironic de Arghezi, care ies
fericiti din librarie cu noua lor carte fluturata
triumfator si exultant, ca un steag, ca un subtil instrument, ca o
arma a neîndoielnicei lor biruinte asupra lumii. Dimpotriva.
Dincolo, mult dincolo de tot ce stiu despre tipografii si
redactii, despre hârtie si cerneala, despre ortografie si
alfabet, ma gândesc la carti ca la niste fiinte vii,
care nu m-as mira sa se miste cu de la sine putere, sa
faca ceva neasteptat si uimitor. De câte ori îmi apare o carte,
o iau în mâna cu un fel de spaima, stiu ca ma pot
astepta din partea ei la orice, faptul ca eu am scris-o, ca o
stiu pe dinafara, ca am citit-o în spalturi si în
corectura nu schimba cu nimic lucrurile. Strânsa între coperte
necunoscute, cu paginile numerotate obiectiv, lipsita de
stersaturi, ordonata si ireprosabila, ea este o
fiinta straina ce-mi cunoaste, neplacut si
indiscret, secretele pe care le va împartasi, fara ca
eu s-o mai pot opri, lumii întregi. N-am simtit niciodata fericire în
fata unei noi carti ale mele, am simtit întotdeauna numai
acel ambiguu si complicat sentiment - amestec de mândrie si
neputinta, de dragoste si jignire, de intimidare si, mai
ales, de uimire - pe care trebuie sa-l aiba parintii în
fata copiilor deveniti deodata mari si pe care nu îi mai
pot stapâni.
Dar daca în fata cartilor mele sufletul mi se strânge de
cele mai multe ori de presimtiri si sentimente prea complicate pentru
a semana bucuriei, celelalte carti, milioanele, miliardele de
celelalte carti ale lumii, ma umplu la simpla lor atingere de
cea mai neumbrita fericire, înainte de a le citi, înainte de a le
banui macar întelesul, îmi vine sa le mângâi si
sa le miros, îmi vine sa le vorbesc si nu ma pot împiedica
sa ma gândesc la ele ca la niste persoane a caror
cunostinta poate fi un noroc sau o calamitate, dar nu poate fi
niciodata indiferenta. Exista carti care ma
intimideaza si carti pe care le dispretuiesc,
carti pe care din prima clipa mi le simt apropiate si
carti pe care simt nevoia sa le tin la distanta,
carti blânde si carti violente, carti pe
care as vrea sa le protejez si carti lânga care
ma simt protejata si în siguranta. Mai mult, pentru ca
nu sunt în stare sa nu le consider fiinte, le judec asa cum
judec fiintele. Nu-mi plac cartile prea elegante, nu ma
farmeca simandicoasele editii de lux, nu-mi plac volumele care
tin la înfatisarea mai mult decât la sufletul lor. Ba
trebuie sa marturisesc ca, printr-o ciudatenie,
cartile foarte frumoase îmi trezesc o inexplicabila si,
stiu, nedreapta suspiciune, în timp ce cartile urâtele
ma înduioseaza si ma determina sa le acord
atuuri, uneori fara acoperire.
Tot acest animism poate sa para absurd, toate aceasta
subiectivitate poate sa para exagerata, dar cum as putea
sa încetez de a ma gândi la carti ca la niste
fiinte vii, când eu însami nu-mi doresc altceva, în timp, decât
sa devin nimic mai mult, dar nimic mai putin, decât o carte?
Iata, veche de mai bine de zece
ani, o amintire de pe vaporul italian care a avut timp de atunci sa dea faliment,
sa fie cumparat de sahul Iranului si sa fie
transformat în cazarma plutitoare a garzilor revolutionare.
În fiecare seara, între 9 si 10, pe vapor se joaca bingo, un fel
de loterie cu numere trase pe loc, la care participa foarte putini,
dar toata lumea sta îngramadita, tâmp, ca la un mare
spectacol. În vremea aceasta, sus, pe coverta, aerul oceanului e tare
si aromat, aproape material, iar deasupra transatlanticului aflat mereu în
centrul, miscator, al universului, bolta cereasca se
rotunjeste perfecta, totala, cu stelele si
constelatiile mustitoare, imense, sarate, desenate clar ca în zodiac.
Dar pe coverta nu e aproape niciodata nimeni. Dupa cum la
filmele, excelente, care ruleaza de câteva ori pe zi, sunt foarte
putini. M-am întrebat adesea ce îi face pe acesti oameni, evident
simpli - emigranti italieni deveniti cetateni americani
si întorsi acum în vizite menite sa demonstreze lumii pe care au
parasit-o învinsi noua lor situatie de învingatori -
ce îi face sa stea strânsi unii într-altii în salile acelea
mirosind a linoleum din pântecul vaporului, asteptând silnic si
resemnati sa treaca timpul. Si cred ca am gasit
raspunsul ciudat. Toti acei oameni, toata viata lor nu au
facut decât sa munceasca, apoi sa-si refaca
fortele prin somn pentru a putea munci mai departe. Faptul ca pe
vapor nu trebuie sa faca nimic greu, nimic neplacut îi sperie,
îi nelinisteste. Nu au cu ce sa-si umple inactivitatea asta
idilica. Nu obisnuiesc sa citeasca, sau poate nici nu
stiu, nu obisnuiesc sa mearga la cinema, poate chiar îi
oboseste, nu stiu sa se bucure, nu stiu sa mediteze,
nu stiu sa contemple. Stau strânsi unul într-altul în sala de
jocuri sau stau asezati pe scaune la usa cabinelor,
reconstituind în universul de neon si plastic al vaporului milenarul
stat-la-poarta din toate satele lumii, în viata lor de dinainte
si de dupa acest drum, bunastarea exagerata a acestei
calatorii, vacanta totala a acestei suspendari sunt
nefiresti si le accepta cu un fel de retinere si
nehotarâre, ca si cum nu ar fi chiar siguri ca lor le
apartin orele acelea libere, mesele acelea copioase, distractiile
acelea cu care nu stiu ce sa faca. Cu o seara înaintea
ajungerii, dupa jocul de bingo, se strânsesera stingheri si
emotionati, mai multe zeci de femei si barbati si
începusera sa cânte nostalgic si nesigur cântece siciliene,
sarind dureros de la unul la altul pentru ca nu-si mai aminteau
cuvintele si dându-si comenzile de sincronizare într-o,
aproximativa si ea, engleza.
Am strabatut
Fagarasii în lung, de la Turnu Rosu pâna la
orasul Victoria si de la Mânastirea Sâmbata pâna la
Porumbacul de Sus; am strabatut Fagarasii în lat, de
la Corbeni pâna la Piscul Negru si de acolo la Cârtisoara: ne-am
ratacit în norii prevestitori de zei ai vârfului Suru, ne-am
lasat haituiti de coltii Cleopatrei, ne-am lasat
rasfrânti de oglinda neagra a lacului Caltun, am fost
fericiti când am scapat din Strunga Dracului, am privit în
cealalta lume prin Fereastra Zmeilor, am pasit pe mijlocul de
cutit al Ciortei si pe malul dantelat al Vidrarului, si fiecare
pas pe care l-am facut în acele zone ambigui de amestec al cerului cu
pamântul a fost o victorie a noastra asupra noastra, si
fiecare din acele expeditii eu rucsace, hanorace, bidonase de apa,
corturi si saci de dormit a fost o etapa a tineretii noastre
si-o dovada a fortei ei. Nu mi-a dat niciodata prin gând
atunci - si de altfel gândul nici nu ar fi fost atunci pentru mine decât o
profanare - ca voi strabate cândva cararile acelea - pe
care abia îmi încapeau bocancii cu tinte, asezati cu
grija unul înaintea celuilalt - într-o masina al carei
efort îl simte numai schimbatorul de viteze, într-un fotoliu a carui
lunecare o înregistreaza numai cifrele de kilometraj. Tocmai de aceea, ani
de zile, realizarea Transfagarasanului mi s-a parut un
basm pe meandrele motorizate ale caruia nu mi-am permis sa ma
înalt, ca si cum lunecarea usoara în sus ar fi fost nu
numai o infirmare a efortului eroic de odinioara, ci si o încheiere
spectaculoasa dar lipsita de eroism a tineretii.
Si totusi, a venit o vara în care am trecut, din Transilvania în
Tara Româneasca, pe Transfagarasan.
Mi s-a întâmplat rar, dar atunci cu mare intensitate, sa regret ca în
poezie nu încap amanuntele si concretul. Nu stiu sa scriu
imnuri de lauda genistilor - soldati si ofiteri, sapatori
si ingineri, artificieri si betonisti, soferi de
balastiere, asfaltagii - cânturi înfiorate acestei armate care nu distruge, ci
construieste, care nu ameninta, ci apara si
înalta. Dar cum altfel as putea exprima emotia pe care am
trait-o înaintând pe panglica aceea de asfalt care cosea
prapastiile una de alta si lega norii cu funde extravagante, cum
altfel as putea sa povestesc admiratia pe care am simtit-o
pentru autorii acelei adevarate opere, alaturi de care epitetele,
oricât de grandilocvente, suna modest si neîndestulator? Din loc
în loc, o tablita zidita în peretele stâncii amintea
detasamentul care învinsese acolo muntele; din loc în loc, norii
maturau mirati asfaltul suit sfidator pâna la ei. Drumurile
montane ale adolescentei noastre si eroismul solidar cu crestele de
atunci se lasa înlocuit de o emotie fierbinte si fraterna
pentru eroii acelei fapte de vitejie si de frumusete,
întiparita în geografie si în istorie.
Ceea ce ma impresionase mai
puternic cu ani în urma la Paris, dincolo de bogatia muzeelor
si de regalitatea arhitecturii, fusese piata de pasari
cântatoare de la Cité. Cu greu as putea descoperi în memoria mea
sentimentala o întâmplare sau un lucru care sa egaleze în
gingasie suavitatea acelui târg de duminica etalând într-o
ordine - metafizica, desigur, - colivii cu fiinte înaripate de-o
neînchipuita frumusete (le-as fi spus îngeri minusculi,
daca îngerii s-ar fi putut lauda vreodata cu asemenea culori),
agitându-se muzical dincolo de zabrele artistic forjate si purtând
caligrafiat, uneori, alaturi de pret, calificativul bun
cântaret. Erau pasari purpurii cu ciocuri de metal auriu,
si pasari verzi ca iarba cu ciocuri stacojii, si
pasari galbene ca sofranul, si pasari albastre ca
peruzeaua, si pasari imaculate cu ciufuri violete, si
pasari negre cu ochelari si cozi de argint, si
pasari gri cu gulere ca niste nori verzui, si
pasari de sidef cu ochi rosii si aripi muiate-n albastru
închis. Cum as putea sa le descriu pastrându-le întreaga
stralucire si convingându-ma, totusi, ca ele
exista pe pamânt? Unele erau miniaturale pâna la a parea
numai maiastre reproduceri ale unei realitati mai putin
fragile si gratioase, altele erau robuste pretinzând colivii peste dimensiunile
obisnuite; unele se vindeau în perechi, altele solitare; unele erau
jucause, altele îmbufnate; unele erau guralive, altele mute; unele se
multumeau cu austere chilii, altele detineau adevarate
apartamente cu balansoare si piscine. Nimic mai divers decât acea
expozitie saptamânala de arta vie, cu dramele si
concurentele ei, cu rentabilitatile ei economice si
frumusetile ei gratuite. Si nimic mai înselator. Pentru
ca tot acel exces de lux, de culori, de pene, de moturi, de cozi
si de aripi, toata acea diversitate de temperamente, de ticuri, de
firi, de manii si de obisnuinte nu era decât un cadru, lipsit de
fapt de importanta, pentru vânzarea bunilor cântareti. Un
penaj insignifiant si o colivie monahala puteau sa coste de
câteva ori mai scump decât cea mai extravaganta toaleta
pasareasca, ceea ce nu însemna ca printre marile
frumuseti nu ar fi fost primadone al caror pret devenea,
bineînteles, exorbitant.
Tin minte ca revenisem mai multe duminici la rând fermecata
mereu si mereu nelinistita de acel amestec de frumusete
si de lipsa de libertate, în spatele caruia se afla obiectul
însusi al vânzarii: cântecul.
Ma gândesc uneori: daca ziua
ar avea patruzeci si opt de ore. Daca între ora iesirii din
apele provizorii ale nefiintei si ora recaderii fatale în ele,
ragazul ar fi mai larg si distanta mai mare, chiar segmentarea
lui între jaloanele tiranice ale prânzurilor tot ar mai putea decupa fragmente
libere de fiziologie. Daca as putea sa ma scufund într-o
carte, fara teama ca peste câteva ore mi se va face somn;
daca as putea sa ma scufund într-o fraza,
fara spaima ca peste câtva timp mi se va face foame; daca
as putea sa ma scufund în singuratate, fara grija
ca nu peste mult mi se va face frig; daca as putea sa
ma scufund în prietenie, fara presimtirea ca la un
moment dat mi se va face frica. Poate ca, daca ziua ar avea
patruzeci si opt de ore, toate aceste limite ar fi mai îndepartate
si golul, mai larg, dintre ele mai usor de umplut cu lucruri mari.
Poate ca, daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore, noi
însine am fi altfel - cu dorinte mai ferme si elanuri mai greu
de înfrânt, cu mânii mai justitiare si credinte mai
neschimbatoare, asa cum zeii Mediteranei erau altfel decât oamenii
numai pentru ca erau mai mari si mai puternici decât ei. Dar nici nu
se lumineaza bine de ziua, ca se întuneca iar, nici n-am înteles
bine ca suntem, ca trebuie sa pricepem ca am fost; si
în acele câteva ore dintre doua somnuri si dintre doua mese,
dintre doua oboseli si dintre doua spaime, noi trebuie sa
fim demiurgii, goniti mereu din urma de timpul care trece, de istoria
care vine, de piedestalele goale si neiertatoare care
asteapta.
Ma gândesc uneori ca la o frumoasa utopie la niste zile mari,
albe, rubensiene, în care ar încapea si scrisul si cititul,
si jocul si aritmetica, si discutiile si tacerea,
si contemplatia si implicarea, si privitul unei crengi
si alergatul dupa un autobuz, si dragostea ineluctabila
si singuratatea necesara, si pagina care ramâne
si bucuria care dispare. Visez la o zi în care sa încapa totul,
la o viata în care sa nu las la o parte nimic. Ma gândesc uneori
ca daca ziua ar avea patruzeci si opt de ore
Cred ca memoria mea este arbitrara si
nedreapta. Cum altfel s-ar putea caracteriza felul cum, întâmplator,
retine sau abandoneaza întâmplari si lucruri carora
nimic nu le-ar da dreptul la destine diferite? De altfel, tin mult mai
putin minte întâmplari si personaje decât sentimente. Am pierdut
chipuri care mi-au fost apropiate si evenimente care mi-au determinat
evolutia - sau, ceea ce e si mai rau, n-am pastrat din ele
decât un enunt teoretic, schematic si nesemnificativ - dar am
înclestat strâns în neuitare, cu cele mai mici amanunte conservate
intact, o clipa de jena, un moment de dispret, o disperare
neînteleasa sau o fericire aproape fara motiv. De ani de
zile, de aproape zeci de ani, tin minte ca cea mai fericita amintire
din viata mea imaginea unei dupa-amieze de iarna, o
dupa-amiaza rostogolita spre seara, la acea ora în
care lumina zilei se amesteca ambiguu cu întunericul si cu stralucirea
vitrinelor si-a felinarelor, începuse sa ninga si-mi
amintesc halucinant forma exagerat de mare si de complicata a
fulgilor care-si pastrau arhitectura distincta cazând rar
si luminând ei însisi vazduhul stralucit din prea
multe directii deodata. Era, deci, seara, era iarna, ningea
(era, cred, prima ninsoare din anul acela), eram eleva, iesisem de la
scoala cu mai multe colege si de la primul colt
cumparasem fiecare - dintr-unul din acele mari cosuri fermecate care
mi-au mobilat copilaria - câte o bucata de dovleac copt din care
muscam râzând. Si ce mai era? Nu stiu, dupa cum nu
stiu care dintre aceste elemente - seara, zapada, dovleacul copt,
adolescenta - a fixat pentru totdeauna în mine râsul acela rememorat
mereu, devenit prototip si etalon al fericirii. Peste ani, acestei
amintiri i s-a adaugat o alta, numai ea, aleasa - cine stie
daca nu la întâmplare - dintr-un sir întreg de posibile concurente. O
ora de prânz, sub un soare torid, printre coloanele grecesti ale
templului lui Poseidon de la Paestum, în sudul cel mai adânc al Italiei.
Soarele se reflecta atotputernic în oglinzile rotunde ale marii, în
miliardele de oglinzi ale nisipului, în marmora alba ca un os batrân
al pamântului si în ochiul meu care îl primea cu
recunostinta. Se pecetluia astfel nu numai în constiinta,
ci si în carnea mea fericita, momentul solar al descoperirii acelei
frumuseti spre care m-am întors apoi mereu, ca spre o icoana
facatoare de minuni, a beatitudinii si perfectiunii lumii.
Memoria este, desigur, arbitrara si nedreapta, ea
cladeste o istorie în care viata mea retraita s-ar
recunoaste cu greu, si totusi nu-mi doresc nimic mai mult decât
sa mai poata adauga asemenea nesemnificative dar nemuritoare
clipe iluminate muzeului imaginar al fericirii mele pe pamânt.
Dupa ce trecusem Nilul numai în
noptile cairote - la ora când de la înaltimea podurilor epuizant
de lungi se simte patrunzând ca o respiratie adânca de
usurare suflul racoros al Mediteranei pornit spre izvoare, iar apa se
vede numai ca o bezna lichida peste spaima lucioasa a
careia luneca luntrii subtiri cu îndragostiti - îl
traversam acum cu sapte sute de kilometri mai sus, dinspre Luxor si
Karnak înspre Valea Regilor, desertul ondulat si perforat de morminte
al celuilalt mal. În credintele vechilor egipteni marele fluviu
despartea imperiul celor vii de împaratia celor
morti, tarmurile lui erau repartizate cu rigoare între
fiinta si nefiinta, încât somptuoasele morminte ale
Vaii Regilor nu erau decât pandantul firesc al palatelor legendarei Tebe
despre grandoarea careia marturiseau înca atât de
maret ruinele de la Karnak si Luxor.
Mormântul lui Tutankamon nu este nici cel mai mare, nici cel mai important al
vaii, dupa cum nici el, frumosul faraon, nu a fost cel mai mare sau
cel mai puternic dintre regii vechiului Egipt. Destinul sau postum întrece
însa cu mult maretiile celorlalti si nu înceteaza
sa fascineze. Lipsit de noroc, mort extrem de tânar, asasinat, se
pare, chiar de sotie, acest adolescent a fost sortit sa poarte în
eternitate solia frumusetii, artei si bogatiei egiptene, în
timp ce ceilalti regi, mai puternici si mai norocosi decât el,
si-au platit norocul si puterea prin uitare, prin jefuirea
mormintelor lor si pierderea dovezilor maririi lor pentru
posteritate. Numai mormântul lui a ramas neatins, tot ce i s-a dat sa
duca în moarte a pastrat întreg si a predat nemuririi, nimeni nu
l-a pradat, nimic nu l-a degradat, mesajul a fost transmis peste milenii
intact si exact, chiar daca neînteles. Format dintr-o
singura încapere - pe lânga labirinturile mastabelor sau
adevaratele palate subterane, precum cel al reginei Hamsesut,
însasi modestia acestei dimensiuni este suspecta si duce
gândul la hrube misterioase si taine de nepatruns - numai într-un
târziu, dupa ce ti-ai revenit din socul descoperirii picturii,
ajungi sa te întrebi totusi cum au putut încapea în acel
spatiu de garsoniera funebra toate nesfârsitele
bogatii umplând jumatate de etaj la muzeul din Cairo. În
mijlocul cubului de aer închis între suprafete netede de stânca
descoperi un sarcofag luminat de locuitorul lui modelat în aur, iar pe peretele
din spatele acestui catafalc de granit, o magnifica pictura în culori
eclatante, proaspete, noi, aproape orbitoare; alb imaculat, albastru de cer,
galben de soare, rosu ca sângele, verde ca apa. În marime aproape
naturala, unul lânga altul, în sir indian sunt rânduite
personajele principale ale tragediei: zeul Osiris, cel ce avea sa-l
primeasca; Tutankamon, tânarul rege mort; sotia lui superba
care în curând avea sa se casatoreasca cu marele preot; si
acesta, cel de al patrulea erou al peretelui, cel care ar fi putut fi si
asasinul, în orice caz profitorul politic si amoros al disparitiei
faraonului. Si pentru ca totul sa fie perfect înfricosator
- iar incredibila arta nu facea decât sa dea concretete
spaimei - preotul tine în mâna un instrument destinat sa
deschida gurile celor ce au murit cu dintii înclestati,
pentru ca sa poata mânca de-a lungul vesniciei proviziile
pregatite: reale, mumificate alaturi, sau fragede si proaspete,
în picturi. Ucigasul fusese deci primul care se îngrijise de uluitoarea
nemurire a lui Tutankamon. I-am privit înca o data: zeul verde, el
însusi ajuns numai prin moarte la viata fara
sfârsit; superba, impasibila regina, rasplata si poate
inspiratoare a mortii; îndraznet si fara
scrupule, abilul regizor al dramei; si el, mortul, mai frumos decât zeul
si decât cei ce l-au învins, cu triumful eternitatii desenat de
pe atunci peste trasaturile pure, iluminate de suferinta.
Iata, peste el s-au depus straturi-straturi nisipul deserturilor,
gunoaiele orientale, pulberile culturilor disparute pe rând,
semintiile Islamului, civilizatiile viitorurilor succesive pâna
în acest prezent din care contemplam uluiti miraculoasa
frumusete a capodoperelor sosite din moarte.
În toamna trecuta nu s-a întâmplat ceva ce trebuia sa se întâmple. Nu stiu ce, dar ceva ce ar fi fost absolut necesar pentru ca frunzele sa cada si putrezirea sa-si continue drumul firesc. La mijlocul lui decembrie, frunzele uscate, rasucite, mumificate sau chiar intrate în putrefactie continuau sa stea agatate de crengi într-un încapatânat si nelinistitor exhibitionism, iar acest spectacol macabru împiedica frumusetea anotimpului sa-si urmeze cursul. Chiar si acum, când primavara nu mai poate fi retinuta, când zilele se lungesc si pasarile se întorc, crengile arborilor întârzie sa se înscrie în timp, sa intre în anotimp, frunzele nu îndraznesc sa apara. Este ca si cum sufletul vegetatiei trecute ar refuza sa paraseasca acest tarâm pâna când riturile trecerii dincolo nu i-au fost întru totul îndeplinite, fara sa stie ca nici noi, nici arborii nu le mai cunoastem pentru a le îndeplini.
De câte ori vreau sa îmi amintesc
ceva, lucrurile se petrec la fel. Am senzatia ca merg pe un drum
plat, uniform, usor si plictisitor de strabatut, pe care îl
relatez constiincioasa si fara antren, convinsa
ca voi merge asa pâna la sfârsitul drumului si al
amintirii lipsite de atractii si de pericole si, deodata,
piciorul îmi scapa într-o adâncitura, ceva ce parea a fi numai o
denivelare sau o urma de pas mai vechi, dar care se dovedeste o
capcana, o întreaga prapastie din care nu mai pot iesi
pâna nu o descriu pe larg pâna nu o povestesc. Si din
aceasta prapastie se trece în alta, si apoi în alta, o
însiruire de subterane din care nu pot scapa decât cercetându-le cu
amanuntul si descoperindu-le mereu mai mari si mai
nesfârsite, încât firul de pe suprafata pamântului, firul simplu
al amintirii epice nu mai ramâne decât o teoretica linie de unire
între abisurile detaliilor uitate, care traiesc prin ele însele o
viata secreta si acaparatoare.
Scriu: 'Locuiam într-o casa lunga, batrâna, cu
parterul înaltat mult deasupra unei pivnite spatioase
si impunatoare, ca si cum' Si, deodata, fraza
si sensul povestirii, care numai Dumnezeu stie cum ar fi continuat,
se întrerupe, împiedicata brusc de mentionarea pasagera a acelei
pivnite care îmi învie neasteptat în memorie, cu intrarea ei
monumentala ca de cetate medievala, cu gârliciul spre care cobora un
plan înclinat facut pentru butoaiele altor vremi, cu încaperi
întunecoase despartite între ele prin pereti de scândura
si usi fixate cu lacate ruginite, aninate în lanturi
trecute printre uluci; cu lemnele care se cumparau cu metrul -
si se taiau cu fierastraul pe o capra ancestrala
si scârtâitoare, si se crapau cu toporul pe un butuc imens
care disparea vara pe sub pânzele de rochita-rândunicii si de
troscotei, reaparând, de fiecare data neschimbat, odata cu
frigul; cu varza care se aducea - piramida frageda, echilibrata
savant pe un carucior cu doua roti - si se punea la murat
mereu în acelasi butoi, scos usor din pivnita si apoi
coborât greu, plin si acoperit cu un capac peste care se
pravalea un pietroi; cu pisicii si cateii care se
nasteau prin cotloane necunoscute, unde nu patrundea
niciodata lumina, si carora, odata iesiti în
lume, li se atribuiau nume complicate luate de prin carti
Ce începusem sa scriu? Firul unic si simplu al epicii s-a pulverizat
în zeci si sute de fragmente gata oricând sa se sparga si
sa se multiplice la rândul lor la cea mai slaba miscare a
amintirii, asa cum cea mai usoara tresarire a inimii
schimba si reaseaza figurile din caleidoscopul la
capatul caruia se formeaza mereu alte lumi din pietricele
colorate oglindite la infinit.
Cum poate un copac sa semene cu o catedrala; cum poate un arbore oricât de înalt si de maiestuos, sa trezeasca acea senzatie de timiditate si smerenie pe care numai operele iesite dintr-o minte si o mâna de om o pot trezi în sufletul, dornic sa fie înfrânt, al celorlalti; cum pot ramurile, oricât de drepte si lungi, sa fie asemeni coloanelor si lemnul blând, oricât de puternic, sa para maret si neîndurator ca piatra; cum poate un copac sa semene cu o catedrala, ma miram singura stând sub acel castan imens si rotund, asemenea unei bolti de biserica înaltata unui zeu cu adevarat viu, din moment ce pâna si lacasurile de închinaciune îl respira si pâna si altarele îi tremura în vânt? Cred ca metafora a început de la flori, de la acele eflorescente albe orgolioase, de forma unor piramide lipsite de vesnicie, dar nu si de întelegerea ei, semanând atât de mult unor candelabre cu lumânari fine si lungi, încât numai faptul ca nu se stingeau putea sa trezeasca, abia îndraznita, îndoiala. Dar o data aceasta axioma admisa, nimic mai firesc decât sa descoperi bolta sacra pe care aceste fragile lustre, cu atâta misterioasa gingasie, o lumineaza; si o data aceasta iluzie crezuta, nimic mai usor decât sa simti lumina cernuta de frunze ca trecuta prin vii, clipocitoare vitralii, iar ramurile selectând glasurile vântului, exigente ca tuburile unei orgi. Am stat o dimineata întreaga pe o banca sub un castan, cu sentimentul ca timpul pe care îl petrec acolo se adauga mântuirii sufletului meu, în timp ce soarele si vântul, scoarta lemnului si tarina îmi respectau jocul si intrasera copilaroase în el, dându-si toata silinta sa ma ajute, sa nu ma contrazica. Am stat o dimineata întreaga, purificata prin propria mea imaginatie, privind pierduta în sus cerul adânc de dincolo de crengi, fericita de propria mea minune, minunându-ma singura cum poate semana un castan cu o catedrala.
Îmi vine în minte o comparatie.
Pâna a nu se petrece cutremurul, exista metode de a te apara de
el, logice legi de supravietuire, specialisti demni de încredere care
explica, savant si convingator de ce trebuie sa te
asezi sub canatul usilor si de ce nu trebuie sa stai în
balcoane. E destul, însa ca sa vina, ca sa se întâmple cu
adevarat cele câteva secunde ale cataclismului, pentru ca tot ce
parea logic înainte sa se dovedeasca derizoriu si
fara nici o semnificatie, iar din deconcertanta statistica
a celor disparuti si a celor salvati sa se contureze
concluzii aiuritoare, imposibil de sistematizat în reguli si legi.
Nu mai putin greu de dedus sunt legile supravietuirii prin poezie.
Pâna a nu se declansa mecanismul istoriei literare, totul pare destul
de comprehensibil, judecata criticii atât de sigura de sine, si
interesul, elogios sau dezaprobator, dar real, al publicului separa cu
usurinta, din masa celor care scriu, un numar redus pe care
nimic nu pare sa-l împiedice a deveni, apoi, chiar numarul celor
alesi de timp. Puterea de a soca, puterea de a convinge, puterea de a
scrie mult si mereu, de a agita fara încetare
constiinta contemporanilor, calitati esentiale
succesului brut, apar însa ciudat de inoperante în timp, iar selectia
definitiva scoate la iveala mereu alte trasaturi necesare,
opuse nu rareori celor dintâi. Se produc pe nesimtite, aproape
fara ca cineva sa bage de seama (generatiile de cititori
schimbându-se si fiecare dintre ele retinând numai fragmentul de
firmament luminat la trecerea ei), mutatii si înlocuiri pe care numai
un ochi îndepartat si constant atent le-ar putea descoperi
spectaculoase. Dar un asemenea ochi nu exista: celor din epoca le
lipseste distanta unei asemenea viziuni, iar istoria literara nu
se oboseste sa mai distinga pe cei, din perspectiva ei,
insignifianti.
Îmi imaginez în - cum se spune - zilele noastre, un poet traind, de
exemplu, într-una dintre noile, atât de multele, localitati decretate
urbane, care au încetat de a mai fi sate, dar nu au devenit înca
orase, si publicând, asemenea lui Bacovia, decenii la rând, câteva
poezii pe an, în câte o culegere judeteana, pierduta,
înecata în mlastina tipariturilor efemere. Si-mi mai
imaginez critica literara de dupa anul doua mii alegând si
urcând acel nume aproape necunoscut printre cele câteva care vor reprezenta
pentru ea aceasta epoca si privind indiferenta, nici
macar cu uimire, clasificarile si presupunerile de azi. Destinul
lui Bacovia îmi da dreptul sa o fac. Mi s-ar putea raspunde
ca în 1925 si 1934, Bacovia a fost laureatul unor importante premii
de poezie, ca înca din 1932 era pensionar al Societatii
Scriitorilor Români. Dar cine nu stie ca si premiile literare
si pensiile scriitoricesti tin mult mai mult de biografia omului
decât de cea a scriitorului? Sunt convinsa ca cititorul de poezie -
oricât de avizat - al anului 1916, sa zicem, anul aparitiei volumului
Plumb, ar fi tot atât de uimit de destinul contemporan al acestui volum,
pe cât de uimit este cititorul poeziei de azi caruia îi spun ca,
poate, cine stie cel mai important poet de azi va fi socotit dupa o
jumatate de secol unul dintre acei tineri expeditori de plicuri cu versuri
pe care redactorii nu au timp sa le citeasca si revistele nu au
loc sa le publice. De altfel, în fata centenarului sau -
proba în sfârsit palpabila, a istoriei care a început,
indubitabila si aritmetica introducere în nemurire - pe Bacovia
însusi nu mi-l pot închipui decât spunând acea extraordinara
fraza, atât de putin repetata, rezumând si geniul, si
spaima adevaratului, marelui poet: 'Se parea ca exist
si chiar ma speriam ca exist'.
O poezie atât de noua, încât nici mastile - desenate apasat
si aproape caricatural cu vopsele naturale si pensule improvizate -
ale simbolismului nu reusesc sa o ascunda. Iar atunci când,
obosit de literatura, poetul începe sa îsi lepede
obrazarele, el leapada - cu un modernism crud, patrunzând
în carnea vie a deceniilor urmatoare - si obrazul poeziei, masca ultima,
a sintaxei, dincolo de care nu se mai vad decât nervii dezgoliti
si capilarele hidoase ale cuvintelor nemaiascunse de pielea
catifelata a versului.
Dilema dintre sinceritate si poza, dintre exprimare directa
si înscenare poetica a fost decenii de-a rândul locul comun al
criticii glosând pe marginea poeziei bacoviene. Ca si cum, privind
catedralele gotice, te-ai întreba daca arhitectii lor credeau sau nu
în Dumnezeu.
Jenat de propriul sau geniu, stânjenit nu de suferinta, ci de
nevoia ei de exprimare, Bacovia prefera sa împrumute gesturi si
intonatii straine, travestiuri adesea disparate si
contradictorii - simbolism, expresionism, eminescianism, naturalism - care,
ciudat, sfârsesc prin a se estompa si a-l lasa înca mai
neacoperit, asa cum o lumina puternica dizolva forma
abajururilor menite sa o acopere si sa o îndulceasca.
Între el si cuvintele sale, atât de putinele sale cuvinte, a existat
întotdeauna o puternica si fatala relatie de
încredere-suspiciune, asa cum exista perechi legate fara
scapare printr-o relatie de iubire-ura. Tocmai pentru ca,
funciar, nu avea încredere în cuvânt, nu încerca nici sa-l
împodobeasca, nici sa se îmbogateasca strângând,
scriind, cât mai multe cuvinte, nici sa caute printre mormanele de vorbe
pe cele mai bune, sau mai frumoase, sau mai adevarate. El foloseste
cuvintele pentru a spune, asa cum un ascet foloseste mâncarea pentru
a supravietui. Si daca unele dintre ele revin obsedant, este
numai pentru ca intensitatea rostirii este suficienta ca forma
sunetelor sa nu mai aiba importanta. Ce dictionar s-ar
putea întocmi din sensurile bacoviene ale bietului cuvânt violet!
Marea elipsa, ca si uluitoarea indiferenta la
'arta' care duce cu aceeasi simplitate la capodopera
si la dezarticulare, îl înrudeste în mintea mea pe Bacovia cu Emily
Dickinson. În amândoua cazurile, atât de îndepartate în spatiu,
timp si geografie a poeziei - pâna sa se convinga de prea
înaintata lor constiinta artistica, lumea a presupus
ca nu o au deloc.
A observat oare cineva ca faptul de a se adresa în atât de multe poeme
iubitei pare sa mareasca la Bacovia, nu sa diminueze,
senzatia de singuratate a poeziei, asa cum raza
miscatoare a unei lanterne mareste profunzimea
întunericului?
De fapt, Bacovia este asemenea savantului modern, luând în stapânire o
infima parcela de univers pe care o pune la microscop, îi
studiaza structura moleculara, apoi pe cea atomica si apoi,
mult dincolo de puterea maritoare a oricarei lentile, fibrele cele
mai misterioase ale particulelor realitatii, într-o cercetare tot mai
totala, tot mai dizolvanta, într-o tensiune supraomeneasca spre
acel ultim punct unde, nemaicazând sub puterea de verificare a
simturilor nimic, totul ramâne încredere si imaginatie
pura, iar stiinta începe sa semene cu religia.
Sunt momente în care orasul din poezia lui Bacovia îmi apare asemenea unei
picturi naive, cu panorama, abator, liceu, gradina publica,
orchestra, frunze cazând, rari trecatori, morti pe
catafalc, domnisoare în ferestre, corbi, cârciumi, dugheni, cazarma,
catedrala, caterinca, cimitir, îngramadite toate într-un
elan flagelator, coexistând colorate, stângace si infinit sugestive în
ironia grea si obosita de sine însasi a marelui artist
învins de urâtenie, dar destul de puternic înca pentru a-si
ricana disperarea în aceasta, scena de panopticum crud si
exhaustiv.
De câte ori îl recitesc pe Bacovia ('Deja au si pornit pe lumea
eronata / Ecouri de revolta si de jale. / Tot mai citesti
probleme sociale / Sau ce mai faci, iubita mea uitata?'; 'Prin
târgu-nvaluit de saracie / Am întâlnit un popa, un
soldat'; 'La geamul unei fabrici o pala lucratoare';
'O, când va fi un cântec de alte primaveri?'; 'Ning la
cinematografe grave drame sociale'; 'Dar, vai, acei învinsi pe
veci pierduti / Ori în taverne, ori în mansarde'; 'Eu trebuie sa
plec, sa uit ceea ce nu stie nimeni / Mâhnit de crimele burgheze
fara a spune un cuvânt'; 'De fosnetul de bani
înnabusit / În lumea asta de dugheni'; 'Cetate-azilul
ftiziei'; 'Dar noteaza-n cartea vremii / Filozoful proletar /
Greve sânge nebunie / Foame. Plânset mondial'; 'Dar foamea
grozava nu-i gluma, nu-i vis'), de câte ori îl recitesc pe
Bacovia, marele poet proletar, adâncit în cartiere democrate, autorul acestei
atât de incredibile estetic 'serenade din topor' si al atâtor
strigate de disperata asteptare a unei alte lumi, unele lucruri
de la începutul literaturii noastre contemporane mi se par si mai de
neînteles, iar proletcultismul, mai ermetic decât scrierile în cuneiforme.
De ce trebuia supralicitat bunul poet Neculuta, când poezia
româneasca avea, cu nimic mai putin proletar decât el si
înca mai neîmpacat cu lumea, un poet modern de talie europeana?
De ce trebuia sa-l studiem în licee un semestru întreg pe blândul si
firavul Paun-Pincio, într-o vreme în care mult mai revolutionarul
si mai marele poet ne era înca - aproape ilicit - contemporan? Erau
oare mai incendiare versurile despre care învatam ca A. Toma le
introdusese în sticle si le îngropase în pamânt de frica
Sigurantei, pentru a le scoate si a le valorifica din plin dupa
victoria revolutiei, decât 'O, dormi adânc, mereu asa / În vise
dulci, hidos burghez. / Oftând palate de-ti durez. / Eu stiu si
bine-a darâma', publicata înca din 1914, în revista Ilustratiunea
nationala si încorporata în volumul Scântei galbene
din 1926? Ce putea sa împiedice, timp de un întreg deceniu (1946-1956)
retiparirea poetului care îsi îndeplinise 'toate profetiile
politice'? Dar absurdul, ca si istoria, trebuie sa-si
aiba si el o logica a lui. Într-o perioada în care, în
frunte cu Eminescu, toti marii poeti erau expulzati din câmpul
literaturii, Bacovia nu avea cum sa fie acceptat. Nici destinul sau
proletar, nici convingerile sale socialiste, nu aveau cum sa-l absolve de
eroarea de a fi poet, de vina de a avea geniu. O uimitoare nevoie de calp, de
neautentic, o profunda aversiune împotriva a tot ce e adevarat
si natural (si exista ceva mai natural si mai adevarat
decât geniul?) face tot ce poate pentru a sterge contururile si a
muta culorile. Ca si cum nu s-ar sti ca opera marilor poeti
este scrisa în sufletul poporului lor asemenea mesajelor secrete care ies
la iveala numai la flacara.
Exista în acest poet, despre care decenii la rând s-a spus ca
izvoraste din simbolistii francezi, un sunet atât de românesc
('O, genii întristate care mor / În cerc barbar si fara
sentiment, / Prin asta esti celebra-n orient, / O, tara
trista, plina de umor!'), o durere atât de specifica, încât
devine intraductibila nu pentru ca, rasucite, cuvintele nu s-ar
putea traduce si în alte limbi, ci pentru ca realitatile
numite sunt prea adânc ascunse în cuvinte ca sa poata fi zarite
de un ochi din afara.
Ca si cum ar mai fi ceva de
ascuns, Olimpul se învelea în cortine mereu miscatoare de nori care
pareau sa promita si sa sustraga, prin
aceeasi secventa a miscarii, obiectul secret si
mereu subînteles al tainei. Zei înfrânti, dar înca în
viata, ferindu-si agonia de privirile dornice de senzatie
ale celor ce i-au parasit de mult; eroi ologi, dar nerenuntând
înca la prerogativele atât de derizorii ale nemuririi; spitale de nimfe
trecute si azile de satiri batrâni acoperindu-si decrepitudinea
cu hlamide zdrentuite de nori; cine si ce se ascundea dincolo de
curgerea continua a ceturilor legate evident printr-o complicitate
careia numai noi nu reuseam sa-i prindem sensul si
misterul?
Privit de pe sosea, spectacolul parea totusi mai mult
grandilocvent decât misterios, o anumita emfaza exagera si
strica efectele lunecarii, un anumit cabotinism al cerurilor, care
pareau facute mai mult pentru a fi vazute decât pentru a însemna
în sine ceva, ar fi obosit, probabil, în cele din urma ochiul. Si
poate ca ne-am fi îndepartat excedati si grabiti
pe asfalt, rulând înspre ceruri mai limpezi, în afara zonei de
influenta a pâclosului, de mult descalificatului paradis, daca
n-ar fi fost marea. Fata în fata cu muntele, de
cealalta parte a soselei, marea era ambigua ea însasi
în felul în care îsi apropia valurile abia schitate de
tarm, ca pe niste mesaje neformulate complet si
razgândite mereu în ultima clipa. Faptul ca se lasa
tulburata de vazduhul cutreierat de nori, oglindindu-i si
lasându-se întunecata la rându-i, parea rezultatul unui chin mai
vechi si mai adânc în care valurile erau încercari - întoarse din
drum de legi mereu mai puternice - de a dezvalui si de a se elibera.
Asa cum venea fara încetare spre mine, fara sa
reuseasca sa ajunga totusi vreodata, marea
parea ca încearca, neobosita si fara succes,
sa-mi spuna ceva esential despre taina înfasurata
acolo sus în valuri precaute, umede si reci. Iar faptul ca nu
reuseam sa descifrez ceea ce ea încerca atât de
încapatânat si de riscant sa-mi spuna, ma
înversuna si ma obliga sa descopar pe cont propriu
totul. Asa am pornit, parasind soseaua principala,
înspre Olimp, cu un fel de înversunare lipsita de logica si
cu un fel de vinovatie lipsita de sens.
Pentru ca din prima clipa am avut sentimentul ca fac ceva
interzis si urât, înaintând pe acel drum pustiu pentru a viola o
taina poate inexistenta, pentru a vedea o rana poate
neînchisa. Pe cât urcam, muntele îsi schimba
înfatisarea, se multiplica, as zice, nimic din acel aspect
emfatic si cabotin nu mai impieta asupra spectacolului care ni se
desfasura cu o dramatica încordare, tot mai aproape, în
fata ochilor. Norii erau acum orbitori si lunecau mai încet, si
numai când unul se sfârsea de tot - atunci când în urmatoarea secunda
ar fi trebuit sa ramâna piscul gol, expus fara
aparare privirii - un altul îi lua locul într-o stafeta
savanta, într-o aproape perversa amânare a raspunsului, înaintam
cu ochii suspendati de norii aceia atoatestiutori uitând
pierduti si ceea ce speram sa vedem si sensul
urcusului. Când am plecat privirea eram înconjurati de munti,
deasupra noastra piscurile erau în continuare drapate, dar muntii ne
cuprinsera stins amenintatori si fara
speranta. Atunci ne-am întors, cu capetele în pamânt,
cuprinsi de rusine, straini deodata de propria noastra
curiozitate si înversunare, nemaivoind sa descoperim nimic,
grabiti sa plecam, sa lasam în urma
nedezvaluite ranile pe care norii le bandajau de milenii cu fese
umede si complice. Pe scena suspendata, ascunsa cu atâta
grija, Zeus murise desigur demult, dar asta nu însemna ca noi aveam
dreptul sa pipaim decorurile si sa tropaim în culise.
Ce-am fi putut descoperi si simti odata ajunsi - jalnici
si încapatânati alpinisti ai simbolurilor - în
piscul cel mai de sus al sacralitatii, piatra disperata
slefuita cu duiosie de nori? Am început sa coborâm,
înfrânti de logica si mândri de dramul de întelepciune pe
care l-am descoperit în noi, în timp ce în urma noastra Olimpul se învelea
singur în nori, ca si cum ar mai fi avut ceva de ascuns.
Însusi numele locului era ciudat.
Se numea Cilic Dere. A trebuit sa-l vad scris pentru a-l
întelege, în asa masura mi se parea mereu reductibil
la un numar de initiale incomprehensibile si absurde pentru a
numi - cum ar fi numit o întreprindere - o mânastire si un sat. De
fapt, mânastirea si satul era unul si acelasi lucru, o
asezare de câteva zeci - sau poate mai multe? - case înconjurând cu
livezile, viile si gradinile lor de zarzavat un deal înalt si
brusc pe coama caruia trona o biserica inedit de mare si curios
de severa. Casele, înlocuitoarele chiliilor de altadata,
pareau idilice si prospere, fara nimic neobisnuit
si numai dupa un timp linistea care domnea peste ele si
absenta copiilor de pe uliti aseza un clopot ciudat si
sterilizator peste asezarea înconjurata strâns, si parca
protector, de paduri. La aceasta liniste se adauga faptul
ca ne aflam în Dobrogea. Stiam ca ne aflam în Dobrogea, în
nordul ei muntos dinspre Dunare, iar acest fapt, neverificat prin nimic de
peisaj, ne dadea un straniu sentiment de inadvertenta si ne
lasa parca sa asteptam mereu sa se întâmple ceva.
Vreau sa spun ca nimic din ceea ce ne înconjura - nici colinele
împadurite, nici plaiurile cu iarba vie, ca o blana verde,
parfumata a pamântului, nici asezarea aceea bucolica, nici
mânastirea aceea atât de putin monahala - nu se legau în mintea
noastra pe platoul portocaliu si prafos, cu albii uscate de
râuri, frunze setoase si vârtejuri de nisip al Dobrogei. Eram
nelinistiti ca si cum s-ar fi strecurat undeva o
greseala (în ceea ce stiam sau în ceea ce vedeam) si ca
si cum am fi asteptat sa se întâmple ceva care sa ne
rezolve nedumerirea.
Ne plimbam prin padurea care începea în spatele caselor urmând
pârâiasul cu ciudatul nume Dere, când am vazut prima
broasca-testoasa târându-se încet cu o anumita maiestate.
Ne-am apropiat de ea s-o privim si ea s-a oprit cu
bunavointa parca, fara teama, fara
sa se retraga sub carapace. Apoi a pornit mai departe, si am
pornit mai departe si noi, si am întâlnit alte si alte
testoase, perechi, sau familii întregi, zeci si zeci de testoase
mai mici sau mai mari, pui de câteva decenii sau adulti de câteva secole,
si pe cât descopeream mai multe, strania lor descoperire, care la început
ne emotionase, ne linistea si dadea un sens tuturor
nepotrivirilor de pâna atunci. Pe lânga vârsta adunata a acestor
vietati urmându-se prin milenii în generatii cât veacurile,
totul se lega si primea un sens - si numele turcesc al pârâului,
si iarba trecatoare în mai putin de o vara de pe colina
bisericii prea mari, si necropola paleocrestina de la
câtiva kilometri, lânga Niculitel, si ruinele înca mai
vechi si mai departate de la Histria, si, nesfârsit de
veche si mai departata înca, marea verzuie, miscându-si
apele vesnice, retrase nu atât de demult de pe pamântul acestei
Dobroge unde noi descoperim peisaje si ne miram de etimologii. Cilic
Dere, ciudatul nume al unei vacante de la temelia unei prietenii, a
însemnat prin padurea cu testoase unul dintre acele puncte
misterioase si de neconfundat în care axa timpului se întretaie cu linia
spatiului pe graficul unde schema este chiar esenta, pe care-l
purtam fiecare în noi.
Nu pot sa sustin ca nu
stiam ce va urma. As fi nesincera nerecunoscând ca
presimteam totul. Trebuie chiar sa marturisesc ca,
stiintific, cunosteam biografia anotimpului. Dar pentru ca
amiezele erau calde înca si greierii noaptea nu încetau
sa-si clameze incomprehensibilele, însa atât de
linistitoare drame; dar pentru ca strugurii continuau sa se
coaca atât de convinsi de nelimitarea perfectiunii lor; dar
pentru ca daliile galbene erau din ce în ce mai orbitoare, si daliile
rosii ardeau tot mai triumfator, si cele mov tot mai
ultraviolet; pentru ca frunzele nu se hotarâsera înca
sa cada, iar trandafirii nu încetasera înca sa
nasca fragezi boboci; pentru ca toate fiintele legate, asemenea
mie, de timp si de pamânt, se faceau ca nu observa
înaintarea - totusi inexorabila - a anului, nu puteam nici eu sa
cred ceea ce aflasem ca se va întâmpla: între cele, atât de asemanatoare
aparent, verbe statea, ca o perna protectoare de aer, însusi
sufletul meu ilogic si încapatânat. Pentru ca între a
afla o nenorocire si a crede cu adevarat în ea, a o realiza cu
adevarat, sta întotdeauna speranta care nu se lasa înfrânta
nici de logica, nici de experienta, nici chiar de cele mai dezastruoase
evidente.
Faptul ca stiam ca va cadea bruma nu se înrudeste prin
nimic cu aceasta priveliste lunara, cu acest strat alb,
stralucitor, otravitor prin raceala, cu aceasta
zapada subtire, careia dintre marile ordine ale frigului nu
i s-a conferit înca puritatea, ci numai posibilitatea de a îngheta,
în câteva ore, masca stralucirii a cazut si ea, lasând în
loc acest apocalips vegetal, aceasta gradina aglomerata de
cadavre. Exorbitantele mele dalii nu mai sunt decât gheme de zdrente
murdare si umede, încâlcite jalnic si suspendate milog; fragezii mei
trandafiri atârna batrâni dintre frunzele putrede;
cârciumaresele s-au uscat deodata, biete vreascuri pierzându-si
pâna si amintirea culorii; frunzele pomilor s-au mototolit pe crengi,
lipsite pâna si de demnitatea caderii. În doua, trei zile,
totul va intra în putrefactie. Soarele, înca aproape fierbinte, al
amiezii lumineaza cu o perfida cruzime totul. Totul, chiar si
inconstienta, aberanta speranta care, zarind un mugure,
salvat de o frunza, neatins de bruma, îsi strânge tremurând
pumnii copilaresti si-si spune: poate totusi va mai
înflori
Ma întreb cum ar putea sa i
se para Grecia unui vizitator care nu stie nimic din mitologie, care
n-a auzit niciodata de Homer si pentru care tragicii greci nu
exista, încerc sa-mi imaginez impresia pe care ar produce-o asupra
unui asemenea om - aproape teoretic - înspaimântatoarea vale de la
Micene, acele pante aride acoperite cu o abia eufemistica iarba,
arsa înainte de a ajunge sa se înalte din tarina care, la
rândul ei, abia reuseste sa mascheze cu un strat subtire
piatra scotându-si coltii care au sfâsiat neamul Atrizilor.
Cum i s-ar parea unuia pe care destinul lui Oedip nu l-a tulburat
niciodata, acea biata rascruce de drumuri sarace de munte,
prafoase si încinse de seceta mai multor milenii, unde noi ne-am
oprit zguduiti de amintirea paricidului? Dar ruinele nisipoase si
provinciale, de la Eleusis, unde noua ni se parea misterioasa
fiecare sopârla, si fiecare piatra o întrebare de
nedezlegat? Dar Peleionul, cu satele lui atât de turistic arhaice, unde noi
pândeam dupa fiecare curba a soselei herghelii de centauri
întelepti? Încerc sa-mi imaginez o Grecie desprinsa de tot
ce stiam despre ea înainte, de tot ce cautam si gaseam -
pentru ca stiam ca se afla acolo - pe fiecare metru de
pamânt, si ceea ce reusesc sa închipui este o imagine
asemanatoare unei dezbateri urmarite la un televizor caruia
i s-a taiat sonorul, iar personajele continua sa pledeze, cu cât
mai patetic cu atât mai ridicole, o cauza de neînteles.
Stateam la câtiva kilometri de Delfi, pe marginea abrupta a
drumului, ca într-o loja înalta si priveam sub picioarele
noastre emotionate si atârnate în gol, golful rotund si ireal de
albastru spre care muntele cobora, înverzit la poale de maslini. Pe apa
aceea, despre care nu aveam nici o îndoiala ca exista, sosise
Apollo purtat de delfini si se stabilise în Delfi, urcând înspre muntele
care se înalta în spatele nostru si se numea Parnas. Totul era
acolo tangibil, adevarat, si totusi, sau tocmai de aceea,
trebuia sa facem un efort pentru a întelege. Abia acum, când le
vedeam, îmi dadeam seama ca, fara sa ma fi îndoit
niciodata de existenta lor, nu ma gândisem niciodata
ca ele exista în aceasta realitate. Si atunci,
înspaimântata deodata, si încercând sa ma
eliberez de propria mea emotie, m-am întrebat cum mi s-ar fi parut
toate acestea golite de covârsitorul lor continut. Ce impresie mi-ar
fi facut acest golf ca o ilustratie de basm si acest munte prin
nimic înfricosator? Dar nu asteptam raspuns. Cum l-as
fi putut da, când întreaga-mi atentie si sufletul tot concentrat în
priviri coborâsera prudente pe apa si pândeanm,
parându-mi-se mereu ca zaresc sosirea lui Apollo pe mare?
Încerc sa mi-l imaginez pe Dinicu
Golescu prin acest cartier al meu, cutremurat de tramvaiele si de
camioanele pietii, stapânit de antenele radiodifuziunii,
buimacit de ecourile Garii de Nord, acest cartier care pe vremea lui
se numea, simplu, mahalaua Dusumea, pentru ca - nemaipomenit lucru! -
cârciuma care îi marca centrul era podita cu scânduri; încerc sa mi-l
imaginez pe boierul cu suflet de scolar silitor, cu ochii respectuosi
sub sprâncenele împreunate de greutatea islicului, cu largile-i haine
orientale umflate de vântul istoriei, înaintând prin timpul viitor lui asa
cum înaintase prin spatiul uimitoarei Evrope: greoi si naiv, serios
si de buna-credinta, uimit si dornic sa
învete, privind, comparând Încercare aproape eroica, dar
nelipsita de deliciile epatarii, exercitiu de imaginatie
excentrica si înduiosatoare prin contrast.
O comemorare este un fel de contract între lumi pe baza caruia suntem
obligati sa ne oprim o secunda din goana si sa ne
amintim. Sa ne amintim ca acestui boier 'înpuns de cuget'
care nu poate privi costumele plugarilor austrieci fara
sa-si aminteasca taranii lui valahi, îi mostenim
dureroasa privire neobosit comparativa si sufletul raspunzând
mereu de pe acelasi meridian; acestui calator curios si
acestui scriitor stângaci care nu oboseste sa se simta
raspunzator de, nici o clipa uitatele, dureri ale celor
lasati acasa, îi mostenim cu totii neînfrânta legare a
inimii de o bucata de pamânt; acestui ctitor de scoli si
constructor de abecedare, care invidia neumilinta cu care îsi
saluta nemtii împaratul si 'fireasca slobozenie'
a padovanilor, îi mostenim noi armele de hârtie si curajul de a ne
privi singuri. În avioane supersonice, în transoceanice sau în autobuze cu aer
conditionat, nemaitravestiti de giubele, libadele si
saluri, suntem totusi fiecare câte un Dinicu Golescu înaintând -
niciodata indiferent, mereu curios - printr-o lume asezata
emotionant în balanta.
Multe lucruri m-au uimit si m-au
fermecat în nordul, descoperit aproape fabulos, al Olteniei, dar nici unul
dintre ele nu m-a impresionat mai puternic decât fântânile. La început m-a
frapat numai frecventa lor, prea mare pentru a nu ascunde si altceva
decât grija, oricât de necesara, de a stâmpara setea. De altfel,
sapate pe marginea drumului, în afara satelor si chiar departe de
ele, nici nu putea fi vorba despre setea celor care le sapasera, ci
despre cea, mult mai adânca probabil, dar si mult mai teoretica,
a prezumtivilor calatori. Oricum, indiferent cât de multi
si cât de însetati calatori ar fi batut drumurile de
sub muntii Olteniei, fântânile care îi asteptau de-a lungul acestora
erau prea numeroase pentru a nu sugera, pe lânga altruismul ciudatei lor
ospitalitati, si un alt înteles. La rascruci sau numai
la cotituri, la umbra rotata de arbori sau numai sub aripa de
sindrila a streasinei, cu roata, cumpana sau
numai cu jgheab mereu curgator, fântânile tin atentia
trecatorului treaza la încapatânatul, complicatul lor
mesaj. Pentru ca numai dupa ce m-am mirat cât de dese sunt fântânile,
am început sa observ ca ele sunt înconjurate de inscriptii
si troite, acoperite la rându-le cu siruri stângace de vorbe
încrustate în lemn: încât fiecare fântâna pare, vazuta de
departe, un minuscul cimitir format din doua, trei, cinci, zece cruci al
caror loc geometric, emotionant si inexplicabil, este
însasi fântâna. Si daca, odata citite
inscriptiile, misterul lor racoros se dezleaga, sufletul
fântânarilor se descopera si mai adânc, si mai tainic: asemenea
unei fântâni din întunericul vuitor al careia ecourile se întorc îmbogatite
si apa se ghiceste pe cât de departata, pe atât de limpede.
Caci fântânile sunt sapate cu gândul la morti. Ca un omagiu adus
celor plecati, cei ramasi sapa în memoria lor fântâni
pentru ca trecatorii, bând, sa le evoce amintirea. Datele acestuia
sunt însemnate cu grija pe trunchiul fântânii sau pe crucile din jur -
pentru ca, daca nu a sapat o fântâna, cel viu pune cel
putin o troita lânga o fântâna mai veche,
asociindu-si durerea noua, înca fierbinte, la racoarea ei
linistitoare demult. Calatorii beau apa, citesc
inscriptiile, si-i pomenesc astfel pe necunoscutii
omagiati. La rândul lor, când le e sete, mortii însisi pot
veni sa bea si sa se convinga de trainicia memoriei
lor.
Obicei ancestral si tulburator, cult al stramosilor viu
împletit cu acel antic Bibe viator, ospitalitate adânca si
adânc filosofica sunt fântânile însirate, pe drumurile Olteniei. Am
baut pe rând din ele, le-am citit pisaniile încrezatoare în
posibilitatea noastra de a ne pomeni si întelege unii pe
altii si le-am privit emotionata ca pe un monument -
înaltat triumfator peste însusi izvorul Stixului - al
Calatorului Necunoscut.
Nu are importanta când
si nu îmi mai amintesc unde am vazut capela aceea decorata cu
oase de om. Era - asta stiu - pe teritoriul Cehoslovaciei, dar nu mai
tin minte numele locului, cu siguranta celebru din moment ce
masina în care eram a facut un ocol destul de larg pentru a o putea
vizita. Era o capela înaltata pe locul unei gropi comune a
victimelor unei pustiitoare ciume din urma cu câteva secole si totul
era cuviincios si natural, cu exceptia acelei fantasmagorice idei a
decorarii. Cum s-o descriu? Nu era vorba numai de o decorare de fapt, ci
de folosirea artistica a materialului de constructie care se
gasea la fata locului din belsug. Vreau sa spun ca
stranele si catapeteasma, candelabrele si sfesnicele, altarele,
aghiazmatarul erau facute din femururi, omoplati, clavicule, coaste,
sternuri, vertebre - asezate cu migala si gust, formând rozete
si coloane, hasuri si linii de fuga, fine desene si
reliefuri în monotonia albului varos. O mare cantitate de migala
intrase desigur în acea înjghebare artistica, mesterii avusesera
de unde alege si totul fusese potrivit cu grija, femururile care
închipuiau picioarele stranelor aveau exact aceeasi lungime,
omoplatii care formau candelabrul descriau exact acelasi arc de cerc.
toate claviculele care formau grilajul confesionalului erau exact la fel de
subtiri, totul, absolut totul era supravegheat si devenit decorativ,
atragator, încât macabrul aproape ca nu mai intervenea.
Privind totul pe îndelete, într-o linistita si
obisnuita contemplare, am înteles ca mai uluitor înca
decât ideea constructorului era faptul ca ea nu te uluia, ca începeai
chiar sa o uiti pe parcursul contemplarii, ca si cum nimic
extraordinar nu intervenise. Sa fi fost îndemânarea artistului -
remarcabila - si armoniile acelea de alb nuantat, de umbre
galbene sau cenusii? Sa fi fost îndepartarea în timp care
transmuta organicul în mineral si facea din cumplitul flagel o
medievala si stranie poveste? Fara îndoiala ca
si frumusetea si timpul contribuiau putin la pacea
contemplatiei noastre. Dar esentialul era altceva; esentialul
era sentimentul ca totul se petrecuse normal, ca, oricât de
violenta, moartea fusese naturala, ca numai firii îi
apartinuse cruzimea ce îngramadise acele hecatombe, prelucrate
artistic peste sute de ani. Enorma suferinta se supusese
acelorasi legi care faceau sa moara plantele si
sa se stinga celelalte vietuitoare. Omul nu fusese vinovat, nu
fusese decât victima. O molima era oricum mai putin decât o
crima. Înfrânte de natura, oasele mortii trecusera în
natura si nu mai pastrau din moarte decât visul reînvierii.
Si m-am gândit ca amintirea, oricât de teoretica, a rugurilor -
la fel de îndepartate în timp - ale Inchizitiei era mult mai greu de
îndurat decât vederea acelor biete oase înfrânte de ciuma si
transformate în mobile si obiecte de iluminat. Si am iesit din
ciudata capela si am plecat si am uitat numele locului ei în
curând, simtind poate ca faptele firii nu au nevoie de nume
pastrate-n memorie si nici de emotii absolvitoare de pacat.
Cred ca absurdul l-am descoperit
prin clasa a opta, spre vara, atunci când printre teze si scoateri la
raspuns asteptam suspendati de nerabdare vacanta,
numarând cu cerbicie zilele si orele care ne mai desparteau
de ea si facând în minusculele recreatii planuri nesfârsite
despre iesiri la râu, expeditii în Delta, plecari la
bunici, excursii în munti. Trebuie sa fac un efort si sa-mi
amintesc în toata vibranta ei intensitate - acea intensitate aproape
halucinogena de care numai copilaria e în stare - asteptarea
libertatii promise, pofta de hoinareala si lipsa de
frâu pentru a întelege, cu simturile tocite de renuntari de
acum, ceea ce am simtit atunci când am fost anuntati ca, de
a doua zi dupa încheierea cursurilor, suntem convocati la
scoala, zilnic între orele 8 si 13, pentru a participa la
tabara de curte care se va desfasura pe toata durata
vacantei.
Nu, absurdul nu l-am descoperit de la început. La început a fost numai o
stupoare, o uimire, o senzatie de incredibil si banuiala ca
nu e vorba decât de o gluma pe care fetele deodata straine
ale profesorilor nu pareau sa o guste deloc; apoi a fost acel teribil
sentiment de frustrare care în doze mici, homeopatice, încet crescatoare,
poate fi suportata de-a lungul unei vieti, dar care atunci în
copilarie aparea intolerabil, aproape ucigator, daca nu
s-ar fi convertit în revolta; si numai târziu, dupa zile si
zile zadarnice, a venit întelegerea si s-a definit absurdul.
Ne sculam în continuare dimineata ea si cum anul scolar nu s-ar
fi terminat, ne luam pachetelele de merinde si alergam la fel de
speriati de întârziere spre scoala în curtea careia intram în
ultimul minut, abia tragându-ne rasuflarea. Era o curte mare, patrata,
împartita în doua sectoare inegale de o alee asfaltata
care lega ghereta portarului de intrarea propriu-zisa a cladirii.
Partea din stânga, mai redusa ca suprafata, era ocupata de
un parculet dichisit pe cararile caruia erau sprijinite
tablite cu trecerea interzisa, pe iarba caruia scria nu
calcati pe iarba, florile caruia abia se vedeau de
dupa pancarte purtându-si pictata artistic (cu fiori!)
interdictia nu rupeti florile. Partea din dreapta era un mare
careu de pamânt batatorit, cu o groapa de sarituri
într-un colt si o plasa de volei, rupta si
înnodata pe alocuri. Aceasta era curtea care forma, împreuna cu
destul de ambiguul cuvânt tabara, misterioasa locutiune tabara
de curte. Cu cât treceau zilele, cu atât întelegeam mai clar ca
nimeni, nici chiar profesorii, mai contrariati chiar decât noi, nu-i
cunoaste definitia. Stateam cu totii în curte, de
dimineata pâna la prânz, cu singura - dar imperativa, poruncitoarea -
indicatie de a ne juca. În primele ore mai reuseam sa
improvizam echipe, sa desenam sotroane, sa
alergam la de-a ascunsa si sa tipam la bâza, dar
treptat obligatia de a fi veseli si de a ne distra începea sa ne
apese, jocurile nu mai reuseau sa se închege, se destramau de la
sine, îndemnurile agasate ale profesorului de serviciu care ne supraveghea
obosit nu mai foloseau la nimic, iar orele amiezii ne gaseau
fara gres asezati pe pamânt în umbra zidurilor,
îngusta si prafoasa, într-o letargie suspendata numai
de sunetul eliberator al clopotelului de la 13. Ar fi fost mai usor
sa mergem la lectii, dar clasele erau închise, ar fi fost mai
usor sa citim, dar biblioteca nu functiona în timpul verii; tot
ce aveam dreptul sa facem era sa fim fericiti.
Dupa-amiaza de pe parapetul înalt de la St. Paul de Vence unde, dupa ce ratacisem prin oraselul acela frumos si stilizat ca un decor de teatru - de opera, mai precis -, ne oprisem pe zidul lui medieval ca pe un dig, ca pe un tarm dincolo de care nu respira, însa, marea, ci, jos, mult mai jos decât noi, o regiune de o frumusete blânda, asemenea Umbriei, vai si cipresi, coline încununate artistic de cetati zimtate, ca niste ilustratii la basme, în zare, departe, real numai pentru ca fusesem acolo, îi verificasem, deci, existenta, se vedeau castelul si cetatea de la Cagne sur Mer. Ispita de a trece, ca prin apa mângâietoare a unei mari, prin peisajul acela care nu parea sa apartina realitatii. Drumul pe jos pâna la Cagne sur Mer, cinci sau sase kilometri printre vii si paduri, cu miros de fin, latrat de câini, visini dând în copt si câmpuri napadite de maci rosii, mari si multi cum nu mai vazusem. Seara care întârzia si ne îngaduia înca, altruista si dulce, drumul. Felul minutios, uluitor în care tin minte fiecare mireasma, fiecare visin, fiecare câine, în masura în care nu sunt legate de întâmplari - amintirile mele neepice.
De foarte de mult, din copilarie înca, de pe vremea când la sfârsitul lectiei din carte scria 'Povestiti pe scurt subiectul bucatii literare de mai sus', am observat ca, rezumate, paginile lui Sadoveanu creeaza o cu totul alta realitate decât cea izvorâta din carnea moale a vorbelor scriitorului, ca si cum, scapata de sub hlamida aburoasa a frazei, actiunea si personajele si-ar dezvalui ascutisuri si violente care înainte nu se banuiau. Povestite, Neamul Soimarestilor si Fratii Jderi, Nunta Domnitei Ruxanda si Nicoara Potcoava, Creanga de aur si Noptile de Sânziene divulga epici aventuroase, spectaculoase însiruiri de lupte, uneltiri, rapiri, omoruri, sinucideri, revolte, pedepsiri, cavalcade, iubiri, navaliri, batalii, dar tot ceea ce, în relatare sumara, pare crâncen si sângeros, violent si cumplit, dispare în carte sub nimbul placid al rostirii molcome, spusa parca în somn, auzita parca din departare. De altfel, între rostire si ascultare, între cel ce spune si cel ce aude spusele, se înscrie marea taina a geniului sadovenian. Caci nu în ceea ce povesteste, ci în timbrul glasului, în stiinta articularii, sta marea arta a povestitorului care, printre ochiurile rare ale întâmplarilor senzationale, descopera mereu, cu domoala încapatânare, aceleasi hanuri cu pui în tigla, crapi în protap si vin în cani noi de lut, aceleasi încete haladuiri peste pamântul Moldovei acoperite de codri frematând de bouri, balti fierbând de pesti si neamuri vechi de oameni negrabiti înca de vreme. Epica, faptele, actiunea treaza nici nu par adesea decât niste concesii facute dogmatismului literar, ca si cum ochii lui albastri prin care zboara pasari si înoata pesti, se misca magi si aluneca popoare, ne-ar descoperi cu uimire pe noi, cititorii contemporani de romane, si atunci s-ar îndura sa amestece, printre atâtea vesnice miracole greu de patruns, si câteva fapte pe întelesul nostru. De aceea faptele lucide par uneori adaugate miezului somnos al cartii - caci, ce înseamna dragostea si moartea lui Alecu Ruset din Zodia Cancerului, si chiar uneltirile si agitatiile politice din Fratii Jderi, pe lânga spectacolul acelei Moldove de început de ev, al acelei lumi nestricate înca de om, prin care eroii aluneca, parca în somn, ca prin însasi plasma, devenita sensibila, a universului?
De fiecare data, toamna am
sentimentul ca încep viata din nou. Nu stiu de unde îmi vine
aceasta paradoxala senzatie, dar de fiecare data
beatitudinea nostalgica a ultimelor zile de miere si regretul - care
le face mai frumoase înca - ca se vor sfârsi în curând este
contrabalansat de presimtirea noului ciclu declansat odata cu
frigul, bruma, ploile, ceata, noroiul, iar aceasta presimtire
departe de a ma deprima, îmi da o noua putere, ma învioreaza.
S-ar putea ca totul sa fie o nemarturisita amintire a mereu
fascinantelor începuturi de an scolar: a acelor ceturi care aveau
mirosul creioanelor proaspat ascutite, a acelor brume care aveau
stralucirea caietelor noi; a acelor seri cazute devreme si
umplute cu pregatirea febrila a uniformei calcate cu gulerul
scrobit pe scaunul de lânga pat, cu mobilarea pedanta a penarului
plin de penite si gume si tocuri, cu pedanta caligrafiere a
orarului fixat pe capacul ghiozdanului si-a etichetelor lipite pe
învelitoarea manualelor noi. În orice caz înlocuirea plutirii somnoroase prin
paradisul de fructe si jocuri al verii cu trezirea harnica si
disciplinata a toamnei nu continea nimic trist, dimpotriva, era
ca si cum, deodata, cineva ar fi întors cu grija
masinaria unui orologiu care statuse uitat de nemiscare
toata vara si acum timpul putea automat sa se umple cu gonguri
constiincioase si egal distribuite, de luni metalice si
misterioase, aratându-si în functie de neîntelese
circumstante fetele negre sau aurii, de sfinti sacadati
sugerând povesti cu atât mai fermecatoare cu cât mai nestiute pe
deplin.
Curajul meu de toamna ar putea fi, deci - de ce nu? - o amintire din
copilarie. Si totusi este mai mult decât atât.
Frigul si întunericul, ploaia si vântul sunt mai usor de
parasit decât langoarea senzuala arsitei, decât mireasma
de fructe ritmata de greieri, decât marile de seminte si
muntii de boabe. E mai usor sa stai nemiscat în fata
paginei albe atunci când ploua si e frig si pisicile se strâng
pe lânga sobe, decât atunci când fiecare atoni de vazduh si
fiecare celula de clorofila te cheama si te seduce. Ceea ce
pare deci un curaj nu e la urma urmei decât o lasitate, ceea ce putea fi
considerat ostil este un sprijin si un aliat. Dar între nostalgia
disciplinei studioase, nimbate de adolescenta si, nostalgia
disciplinei eternitatii împletite din amenintatoare
straluciri în diminetile reci si serile nesfârsite, toamna
clatina cu mai multe întelesuri capete aurii, gata sa cada,
de gutui.
Am mai vazut si în alte
locuri, în multe alte locuri, peretii pictati ai mânastirilor -
splendidele pridvoare brâncovenesti, mai ales - acoperindu-se pâna la
nivelul unui stat de om cu nume încrustate sadic în tencuiala
zugravita, dar niciunde mai mult decât în acea biserica din pestera
vandalismul acelor inscriptii nu mi se paruse mai complet, mai
exhaustiv. Pestera se afla la câteva sute de metri deasupra
mânastirii Bistrita în defileul paduros si romantic al
râului cu acelasi nume, grabit sa ajunga în Olt. Se patrundea
în ea, spectaculos si aproape riscant, de pe un podet suspendat
deasupra cheilor abrupte, cu stânci bruste si brazi imperatori,
pentru a se înainta apoi târâs printr-o galerie lunga de mai multe
zeci de metri, mântuita deodata într-o mare hala, ca o piata
din care porneau alte coridoare, mai scunde sau mai înalte, de jur împrejur. De
altfel, cred ca impresia aceasta de piateta medievala în
care se varsa ca niste pâraie stradelele contorsionate ar fi
persistat, fermecatoare si incitanta, în ciuda reflectoarelor
care luminau pielea reptila a peretilor si formele lor mereu
reticente, daca fâlfâiri scurte, prea scurte pentru a fi reperate de ochi,
si o ciudata vibratie, ca a firelor de înalta tensiune, nu
ne-ar fi îngrozit de prezenta liliecilor, purtând încarcata ereditate
a tuturor spaimelor din copilarie si a tuturor povestilor cu
vrajitoare si farmece malefice. Acesta era locul în care
calugarii mânastirii din vale au sapat doua
bisericute, cu pictura emotionanta asezata direct pe
peretele stâncii, în care retrageau din calea turcilor moastele
si odoarele lacasului. Am intrat fara mari iluzii
estetice, atrasa mai curând de asezarea senzationala a
monumentelor decât de speranta frumusetii lor. Poate de aceea
prospetimea culorilor si a sentimentelor descoperite acolo în
pântecul pamântului m-a emotionat neobisnuit. Linia ingenua
amintind naivitatea icoanelor pe sticla si vopseaua vie
neînvinsa de umezeala seculara a stâncii goale se îmbinau, sub lumina
înlacrimata a lanternei, în viziuni încarcate de amintiri si
înteles, îmi amintesc un obraz prelung, cu ochi negri, mari, de o
continuta noblete, ajuns la stilizarea bizantina nu prin
dogma, ci prin intensitate, îmi mai amintesc doua figuri de
mironosite de o mare gingasie, ca niste petale animate de
un puls adânc mai mult decât floral, cu ochi mistici si gene lungi,
bisericoase.
Dar pe deasupra tuturor liniilor si culorilor, sentimentelor si
credintelor, îmi amintesc inscriptiile. Nume de botez si de
familie, localitati de bastina, ani de gratie, totul
scrijelat fara mila peste obrazuri si ochi de sfinti,
peste guri si mâini de madone, peste triunghiuri divine si scene
biblice. Unii îsi scriu numele dezordonat, nonsalant, ca o
semnatura; altii si-l încrusteaza numai de jur
împrejurul capetelor, pe aureole. Sunt litere latine si ani contemporani,
dar sunt si cirilice datate pe la începutul secolului trecut. Nu poate fi
incriminata o epoca, ci o latura umana. Si ca orice
lucru pe care nu reusesc sa-l înteleg, acest straniu viciu
ma incita si ma obsedeaza. Pot sa înteleg
sensurile unei crime, pot sa înteleg cauzele unui razboi, pot
sa înteleg o razbunare sau o ticalosie, dar mi-e cu
neputinta sa înteleg rostul acestei profanari aproape
inconstiente. Pentru ca, în mod evident, nu distrugerea picturii este
scopul acestei activitati, ci nemurirea numelui sapat în ea. Pictura
distrusa este numai rezultatul acestei actiuni îndreptate împotriva
uitarii. Dar atunci de ce au fost scrise acolo, pe acea fresca
neobisnuit de emotionanta, si nu pe un perete
obisnuit, nepretios, a carui distrugere nu este o infamie, dar a
carui rezistenta nu e cu nimic mai prejos? Nu cumva nemurirea
este considerata dependenta tocmai de aceasta aneantizare a unei
frumuseti? Nu cumva perversii purtatori ai acelor nume au
calculat legarea numelui lor de oprobriul cu atât mai îndelungat cu cât victima
este mai pretioasa? Ca si cum nemurirea calaului ar fi
direct proportionala nu numai cu importanta celui chinuit, ci
si cu intensitatea supliciului.
Îmi amintesc sculpturile epocii de
bronz din muzeul de la Olimpia, metalul acela subtire, aproape sarac,
redus la câteva linii puternic sugestive: un cal fugind, boii la jug, capra cu
iezii. Si îmi amintesc, în timp ce le priveam, efortul de a nu crede
ca e vorba de operele unui sculptor contemporan. Primitivii ocolisera
amanuntul, pentru ca nu fusesera în stare sa îl redea
si pastrasera numai schema simplificata a naturii; modernii
renuntau la amanunt pentru a sugera numai esenta. Dar - ciudat!
- schema celor vechi si esenta modernilor erau extrem de
asemanatoare, confundabile, încât deosebirea dintre un primitiv
si un contemporan nu izvora decât din intentionalitatea acestuia din
urma. Si nu stiu daca atunci, în muzeul
radacinilor artei de la Olimpia, nu m-am îndoit de importanta
acestei deosebiri, si nu stiu daca îndoiala mea nu ar vibra
înca, daca o alta amintire - mai radicala, într-un fel - nu
ar da semnificatii noi numelui acelei deosebiri.
Vizitam o celebra pestera, lunga de mai multi
kilometri, urmând de mai bine de o ora ghidul care, sarind din
piatra în piatra, ne prezenta frumusetile carstice realizând
uimitoare forme antropomorfe, cu un fel de mândrie personala, ca si
cum ne-ar fi aratat operele celebre ale unui sculptor de geniu pe care-l
cunoaste numai el: acesta e pastorul cu oile, aceasta e fecioara,
aceasta statuia libertatii. Dupa fiecare
metafora-anunt, se oprea o clipa, asteptând
recunoscatoarele aplauze pe care avea aerul ca le-ar fi meritat. Dar,
uluitoare în primul sfert de ora, impresionanta si aproape
nefiresc de frumoasa, pestera a sfârsit prin a ne obosi si
plictisi în cel mai scurt timp. Aceleasi mirifice si fanteziste
stalactite si stalagmite, aceleasi falduri de piatra,
aceleasi franjuri de calcar, statui aproape perfecte de animale si
oameni, orgi scotând la lovire sunete profunde sau subtiri, cu
multiple rezonante si nemaipomenite culori izvorând din complicatele
procese chimice. Natura care se pricepuse sa creeze acele atât de
artistice forme nu se pricepea sa nasca si altceva decât mirarea
în fata lor. O mie de ani, picurii succedându-se din întâmplare pe
acelasi turtur de piatra îl transforma într-o statuie
care poate sa fie foarte frumoasa, dar nu poate sa însemne ceva.
Caci mileniile picurarii nu presupun si
încapatânarea, si vointa, si efortul de a picura.
Si, pentru ca e fara intentie, natura e si
fara masura. Emotia mirata a frumusetii de
la început se destramase în repetarea fara frâu, pe kilometri
întregi, de capodopere. Ca si în muzeul epocii bronzului de la Olimpia,
nesupusa probei de foc a constiintei artistice, notiunea
însasi de frumusete sovaia si-si cauta
derutata definitia. Capodoperele naturii pot sa trezeasca
uimirea si chiar descumpanita admiratie, ele nu vor fi
niciodata în stare sa zguduie un suflet asemenea operelor
omenesti, pentru ca lor le va lipsi totdeauna intentia si
sensul faptuirii. De unde rezulta ca nu numai drumul spre iad,
ci si cel spre arta, este pavat cu cele mai bune intentii.
Daca ma gândesc ce am cautat în toate acele calatorii - al caror gust l-am prins înca din adolescenta si la care nu voi renunta, în masura în care asta va depinde de mine, niciodata - în toate acele calatorii ascetice în care, dându-i cu zgârcenie strictul necesar de somn si de hrana, îmi obligam trupul sa ma urmeze în cele mai exaltate aventuri intelectuale si sufletesti; daca ma întreb care este numitorul comun al drumurilor în munti, al letargiilor marine si al bântuirii epuizante a muzeelor; daca încerc sa-mi amintesc ce admiram în toate acele santiere arheologice exasperate de soare, în toate acele pinacoteci cufundate în umbra si tacere, în toate acele temple, si acele cetati, si acele palate pe care le-am vizitat si pe care le-am iubit cu atât mai mult cu cât se apropiau mai duios si mai ambiguu de ruina; de fiecare data trebuie sa raspund, mirându-ma singura de sinceritatea raspunsului meu: timpul. Da, timpul este cel care ma tine ca într-o operatie magica ore întregi încremenita pe malul marii, fascinatoare nu atât prin nemarginita frumusete, prin mirosurile ei putrede si moi, prin culorile ei taioase si nelinistite, ci prin eternitatea profunda de dincolo de ele, prin adâncimea vremii careia nu îi pot nici macar banui malurile; da, linia timpului o urmam din sala în sala prin marile muzee, descoperind în satirii lui Picasso numai palide pastise ale celor vii pe amforele grecesti, demascând, sub stofele scumpe si diademele bogate ale madonelor baroce, pleoapele de petala si privirea, sasie putin de intensitate, a fecioarelor lui Giotto; da, numai timpul îl cautam printre coloanele rasturnate - groase cât stejarii multiseculari - de la Olimpia, printre statuile romane decapitate de noua credinta, printre mânastirile adânc rasaritene transformate în centre de vot, printre moscheele maure travestite în catedrale catolice, printre catedralele catolice devenite sali de dans pentru tineret; da, numai timpul ma cutremura atunci când, urcând ore întregi clinul unui munte, stiam ca nu fusese, în acea ininteligibila adâncime a erelor, decât pielea încretita de furie a pamântului, asa cum stânca ascutita, pe care talpa abia reusea sa se puna, cursese lava moale, fierbinte, din burta bolnava a pamântului. Timpul îl cautam în toate aceste profunde si senzationale întâmplari, stiinta lui de a urâti si arta lui de a înfrumuseta, puterea lui de a uita si priceperea lui de a aduce aminte, inimaginabila lui ingeniozitate de a face bine si fatalitatea lui blânda de a face rau; cautam miraculosul cuprins regeste între limitele lui nevazându-se între ele, miraculosul dispersat în vreme ca într-un vazduh de sfârsit de vara, din care puteam sa-l adun fulg cu fulg si sa-l recompun, pentru a-i afla forma si legile carora trebuie sa ma închin sau de care pot sa ma feresc.
Drumul nostru ducea spre Tg. Jiu
si îl strabateam destinsi, cu acea dispozitie
plutitoare a calatoriilor care exista în sine, nu prin
destinatia lor. Când - fara sa fi stiut nimic despre
existenta lui - o sageata pe stânga soselei ne-a
dezvaluit Muzeul arhitecturii gorjene de la Curtisoara. Nu cunosc un
joc mai tulburator si mai gingas - în duiosia ascunsa
si adesea umilita pe care-o contine - decât acela de a-ti
strabate propria tara sau chiar propriul oras cu ochiul
proaspat si curios al calatorului neprevenit de nimic
si cu întrebarea ingenua si nespus de serioasa: 'Cum
mi s-ar parea daca as fi strain?'; sau - înaintând
înca un pas în ambiguitatea emotiei - 'Cum mi s-ar parea
daca as fi în strainatate?' Acesta a fost jocul pe
care l-am jucat - cu infinite delicii si voluptati, cu
nesperata mândrie - la Curtisoara.
De afara se vedea numai o mare, nesfârsita livada
încarcata de poame si netradând mâna ordonatoare, si
profitoare a omului. Era luni, zi de închidere a muzeului, asa cum scria
pe placa de lemn atârnata în stânga portii întredeschise. Si nu
se vedea nimeni care sa ne împiedice sa intram. Am facut-o
firesc, înaintând pe aleea lata, trasata evident pentru uzul
calestilor, care ducea spre conac. Conacul era o simpla cula
alba. Însa armonia formelor transforma poarta masiva din
blani de stejar, ferecaturile de fier negru, pridvorul înalt sprijinit pe
stâlpi rotunzi si acoperit de bolti, acoperisul de
sindrila si ferestruicile pentru uzul flintelor, într-un mic
castel si într-o minuscula cetate.
Era, bineînteles, închis si am trecut mai departe pe sub peri
încarcati, printre pruni vineti de rod si duzi
înnegriti de dulceata, pe lânga meri cu fructele rosii
ticsite unele lânga altele pe ramuri, ca în reprezentarile
pacatului originar, am trecut înspre muzeul propriu-zis, unde casele
fusesera aduse, din alte locuri, grinda cu grinda si stâlp
cu stâlp. Din acest sat de capodopere, din aceasta rezervatie de
arta, parea ca viata disparuse de mult, neobosita
în marsul ei spre betoane, oteluri si masinarii
complicate, lasând în urma lemnul batrân de atâta
frumusete. Frumusete mai evidenta înca în singuratatea
tandra a fructelor si în linistea tulburata numai de câte o
frunza cazând, a amiezii. Am petrecut ore lungi, nemasurate de
orgolii, înnegrindu-ne dintii de dude; urcând scari cioplite înspre
pridvoare cu stâlpi rasuciti, mângâind unelte rudimentare de lemn,
râsnite stravechi, butoaie scobite în buturugi imense;
contemplând steampuri ingenioase, virgine de puterea metalului, furci mai
frumoase decât odoarele, cosuri, asemenea unor bijuterii de
rachita; am îmbatrânit muscând din mere acre cu gust de
taranie si vechime, mirosind vetre pe care fumul mai multor
secole s-a depus evocator si monahal.
Cu greu se poate echivala prin cuvânt frumusetea acelor constructii
de lemn si pamânt, gândite de stranii arhitecti-tarani
pentru care fiecare detaliu era o podoaba si fiecare podoaba un
siretlic pragmatic, ingenios. Nemarginit de diverse în fantezia lor,
casele erau asezate de regula pe doua nivele, la parter fiind
încaperea cu unelte, cosuri, butoaie, piulite, storcatori,
teascuri, în timp ce deasupra, înconjurata de trei parti de
pridvorul dantelat - largit în partea din fata într-un fel de
gratioasa loggia - se înfiripa locuinta propriu-zisa,
formata dintr-o odaie cu lavite si paturi, perne stivuite
si scoarte împasarate pe pereti. Alaturi, tot
sus, o alta odaie, cu vatra, ceaun, blide, linguri, scaune joase, cu
trei picioare, si mese pitice, aduse de batrânete la culoarea
osului mort, înnobila aceasta împaratie a frumosului
si utilului. Pridvorul, inventiv si amuzant, îsi avea sania lui
asezata vara invers, sub forma de pat, si acoperita cu
un tol vrâstat. Dar nu numai pozitia ei, ci si stâlpii
rasuciti si scândurile crestate ale bagdadiei, totul sugera
minunea somnului în aer liber pe un astfel de obiect, totul sugera luna care
trebuia sa-l scalde si greierii care trebuiau sa-l împresoare.
Spre acest pridvor urcau scari gratioase ca de castel medieval,
si tot acest pridvor se prelungea uneori cu un fel de galerie
acoperita care ducea la mai multi metri departare de casa,
spre un cabinet pe picioroange, ciudat de elegant în vechimea lemnului lui,
cocotat istet pe stâlpi subtiri, uniti de scânduri pudice,
încât totul parea de dinafara un fel de clopotnita
legata de casa printr-un coridor secret, o ciudata si
ancestrala campanila cu un uz misterios, greu de descifrat.
Cum mi s-ar fi parut, daca as fi descoperit în strainatate,
urmele acestea, devenite arta, ale unei atât de firesti si
ancestrale civilizatii? Întinsa în iarba salbateca din care
casele de lemn cresteau ca niste fantastici arbori vii,
înconjurata frateste de ramurile încarcate de poame
ale celorlalti arbori, ma simteam eu însami un fruct, rodul
unei nesfârsit de vechi dinastii de artisti, si eram
fericita ca la Curtisoara pot sa închei printr-un triumf
atât de riscantul meu pariu.
Am tremurat întotdeauna de emotie atunci când, în momentul solemn al unui concurs, în finalul unei competitii, în trupul slabut si inuman de tensionat al unei fetite, în racheta unui adolescent suspendat de ultima încordare a muschilor si a vointei, se concentreaza - absurd de concret si rezumat pâna la durere - sensul unei întregi natiuni, în clipa aceea, pentru miile de spectatori ai stadionului sau pentru telespectatorii întregului glob, efortul fizic al unui copil se identifica cu efortul spiritual al unui popor. Este o idee mostenita de la antici, careia modernii i-au adaugat propriile pasiuni. Ce pacat ca în elanul preluarii mostenirii s-a uitat ca olimpiadele grecesti se desfasurau într-un cadru subliniat cultural, printre concerte, spectacole, recitari, conferinte si expozitii de arta, si cuprinsesera chiar, în anumite perioade, si concursuri de teatru, de muzica si de poezie. Ce pacat, am spus? Ma imaginez cu greu suita pe un podium si spunând versuri carora un juriu - ce fel de juriu ar trebui sa fie acela? - sa le acorde note si sa le decerneze medalii. Cunosc, de altfel, prea putini autori carora le-ar surâde ideea de a-si pune suferinta pe cântar si de a-si prezenta abisurile pentru a fi comparate. Nu numai cultura fizica s-a departat de cultura, ci si - la rândul ei - arta a pierdut de mult din tot mai complicata sa definitie notiunea de performanta si sport. Exista acolo, sub stejarii Olimpiei care îsi întindeau crengile pentru cununile învingatorilor, sub soarele care lumina egal stadioane si amfiteatre, palestre si temple, mândria frumusetii plenare a fiintei umane, mândrie adânc filosofica pe care au pierdut-o de mult si intelectualii anchilozati de reumatisme si sportivii trecându-si cu greu examenele scolare. Exista acolo, pe pietrele fierbinti ale Olimpiei, printre coloanele acelea mai groase si mai înalte decât stejarii, la umbra uriasei, monstruoasei poate prin dimensiuni, statui a lui Zeus, o credinta adânca din care se revendicau si forta si gândul si care, dizolvându-se în timp, le-a pierdut pe amândoua din frâiele religioasei sale gravitati, lasându-le sa se îndeparteze într-o miscare din ce în ce mai centrifuga. Si totusi, ametesc gândindu-ma cum ar putea fi clipa în care milioane si milioane de telespectatori ar astepta cu sufletul la gura, suspendati de reusita unui epitet, de victoria unei metafore
Primavara nu mi-o pot închipui venind decât într-o duminica. Si chiar daca, neatenta, ea soseste într-o alta zi, festivitatea solemna a sosirii tot duminica se organizeaza. Tin minte din copilarie acele zile de sfârsit de aprilie, cu cer curat de sticla albastra pe care soarele se rostogolea ca o bila stralucitoare; cu tigancile asezate idilic la colturi în spatele unor fragede tarabe roze, albe, galbene si liliachii, cu toti pomii si arbustii curtilor si gradinilor înfloriti violent, ofensivi aproape în exultanta lor trecatoare si demonstrativa; si mai ales cu toti locuitorii orasului iesiti pe strazi, încolonati pe familii, îmbracati cu haine noi sau numai purtate festiv, ca si cum ar fi fost noi, înaintând ca într-o vitala manifestatie spre parcuri, raspunzând într-o uluitoare unanimitate chemarii cosmice pe care o auzeau si-o întelegeau cu totii la fel. Iar aceasta neînchipuita, nesperata identitate izvora acolo, sub crengile înflorite, pe strazile devenite deodata neîncapatoare pentru locuitorii, pe care nu mi-i închipuiam niciodata atât de multi, ai orasului, o solidaritate mai mult decât umana, venita de dincolo de pasiuni si de idei, si dusa pâna dincolo de ratiuni si sentimente. Datorez acelor electrizante duminici de sfârsit da aprilie intuitia uimita ca între carnea suava a narciselor, botul umed al mieilor si trupurile bucuroase de a fi împreuna ale oamenilor iesiti din ascunzatorile iernii si singuratatii exista ceva profund comun, o aceeasi substanta capabila sa se travesteasca în cele mai diferite si incognoscibile forme, dar nu si sa se lase înfrânta în vreuna dintre ele. Astfel, între primavara, duminica si acel sentiment al înfratirii adânci, universale, s-a facut în mintea mea, înca din copilarie, o obscura, aproape magica legatura. Niciodata însa primavara n-a însemnat pentru mine pragul dogmatic si teoretic al echinoxului si nici nehotarâta, simbolica, semnificativa luna de trecere care îi urma, ci întotdeauna sfârsitul înflorit duminical al lui aprilie si începutul reverberat al lui mai. Nu m-am îndoit, nici o clipa, de altfel, ca investirea primei zile din mai cu simbolul solidaritatii muncii nu e straina de intuirea acelei mai adânci înca solidaritati a fiintelor vii, care se întrevede, ca în lumina unui fulger, în clipa declansarii primaverii; triumful muncii nefiind în ultima instanta decât triumful vietii, careia îi este cea mai umana forma de manifestare. Ramura de arminden, asezata dupa rituri stravechi si secrete în portile noastre, leaga magic între ele notiuni pe care cuvintele, singure, reusesc sa le întrupeze mai greu.
Coboram coasta unui munte
împadurit în insula Egina, una dintre acele minuni eline formate dintr-un
templu, un munte si o mare, una dintre acele minuscule parcele de univers
în care, lasându-se în voia spiritului, materia a descoperit cu delicii,
de milenii întregi, cea de a patra stare de agregare: simbolul.
Coboram printr-o padure de pini pe un covor moale si placut
mirositor de ace uscate si ma simteam asa cum ma simt
întotdeauna într-o padure: protejata si cuprinsa în
solidaritatea adânca a milioanelor de fiinte, vegetale sau nu, care o
formeaza si de care nu ma deosebesc decât prin puterea de a
ma opri si a privi în jur. Si pentru ca aceasta
solidaritate sa nu fie contrazisa de nimic, din când în când
închideam ochii, înaintând încet din tulpina în tulpina, descoperind
astfel lumea numai prin pori, prin auz, prin miros, si descoperind-o, în
aceasta benevola orbire, mai adevarata înca si
mai stapânitoare. Templul fiicei lui Jupiter ramasese deasupra
padurii, pe creasta. Mediterana astepta, nevazuta
înca si uitata, la poale, numai padurea exista,
înclinata între cer si pamânt, vie cu adevarat, asemenea
mie. Înaintam deci într-un astfel de joc cu mine însami si cu puterea
de fermecare a padurii, înaintam cu ochii închisi si mâinile
întinse, asemenea unor fericite si cercetatoare antene, când degetele
precaute s-au oprit cuprinzând mirate în caus ceva ce semana cu
o farfurie. Am deschis intrigata ochii: era o farfurie într-adevar, si
înca una cu o menire cât se poate de senzationala.
Suspendata la un metru si ceva de pamânt, pe un fel de
policioara prinsa în scoarta pinului crestat adânc de o secure
la câtiva centimetri deasupra, farfuria era asezata savant, în
asa fel încât lacrimile de rasina ale arborelui ranit
sa se adune disciplinate în adâncul ei. Si nu era singur. O data
revelatia produsa, privirea rotita în jur descoperea zeci
si zeci de asemenea talgere profitoare ale durerii vegetale.
Crezusem ca lunec fericita printr-o padure si înaintam
oarba printr-o uzina specializata în extragerea
rasinilor aromate din arbori si-a profitului din lacrimile
plânse de pini. Eram singura printre mii de copaci, care purtau fiecare o
rana facuta cu buna stiinta de om si o
farfurie menita sa traga pentru el foloasele durerii pe care o
pricinuise. Eram singura printre atâtia arbori care ar fi avut
dreptul sa ma loveasca razbunator cu ramurile, printre
atâtia copaci de care ma simtisem atât de absurd protejata,
pe care mi-i simtisem, atât de nedrept, solidari. Nu m-am putut împiedica
sa-mi imaginez hârdaiele cu rasina în care se varsau,
probabil, toate acele farfurii colectoare, si apoi cisternele în care se
transportau înspre negustorii de lacrimi. Si nu m-am putut împiedica
sa ma întreb daca nu cumva, la rândul nostru, plângeam, pentru
ca într-un alt regn, mai larg vazator, alte fiinte,
semanându-ne nu mai mult decât semanam noi copacilor, se
îmbogateau de pe urma lacrimilor noastre.
A pleca mi s-a parut întotdeauna nu a muri putin, ci pentru putin timp, pentru timpul calatoriei. Nu e un paradox, ci un sentiment adânc, aproape o senzatie, în asa masura calatoria a însemnat pentru mine întotdeauna o înlocuire a conditiei dramatice de martor - implicat în desfasurarea evenimentelor si constient ca în functie de marturia sa se va judeca în cele din urma procesul - cu mult mai comoda conditie de spectator - ce priveste, se distreaza sau se întristeaza la un spectacol caruia nu-i apartine si pe care nu-l poate determina în nici un fel -, încât plecarea si întoarcerea au delimitat de fiecare data câte un interval de suspendare a vietii. Odata cu plecarea, din toate verbele cunoscute nu-l retineam decât pe acela de a privi, din toate patimile cunoscute nu-mi ramânea decât nevoia de a cunoaste, din toate sentimentele cunoscute pastram numai curiozitatea. Aceasta severa selectie care însemna de fapt o întrerupere a vietii mele obisnuite prin reducerea complexului ei mecanism la o singura functie, dar aceea de o mare intensitate. N-am fost în calatoriile mele decât un ochi avid, capabil sa înregistreze totul, lacom de fiecare nuanta si de orice semiton. De aceea nu mi-a placut niciodata sa caut cunoscuti sau sa întâlnesc colegi; asta m-ar fi obligat sa revin la viata si individualitatea mea complicata în care aveam un nume, o infinita determinare si un sens, stingând lumina ascutita, atotstrabatatoare, pe care numai din acel perfect, halucinant anonimat o puteam arunca peste lume. Un singur element reusea sa ma scoata, fericita, din aceasta umbra atât de propice privirii, iar elementul acesta era apartenenta la o tara. Numele mi-l lasasem acasa, ca pe o haina pe care aveam sa o reîmbrac la întoarcere - fara sa uit cât de liber, cât de bine ma simtisem fara el - dar patria nu putuse fi lasata acasa, o purtam, asa cum îmi purtam propriul trup, ca pe o greutate adesea, ca pe o beatitudine alteori, îmi amintesc câteva mici întâmplari unde prezenta ei tâsnea din travestiul în care calatorea, regenerator, aproape miraculos. Într-o amiaza fierbinte, clatinata de sete, la Mikene, cu emotia si curiozitatea amplificate de speranta racorii pe care aveam sa o descoperim în mormântul lui Agamemnon si topita de gestul paznicului aducând - când a aflat ca suntem din România - un cos de caise; într-o seara albastra-verzuie la Verona, cu ora vizitarii monumentelor depasita de mult, când, aflând ca suntem români, întors din drum, cerberul însusi al intrarii marelui amfiteatru roman ne-a condus sentimentalizat de întâmplare; în lungile sederi, pe înaltimea lunecatoare a puntei Passegiatta, sub cerul miscator al oceanului, când, simtindu-ne urmariti mereu de un batrânel, am descoperit în cele din urma ca, plecat cu multe decenii în urma în Israel, ne însotea din placerea de a asculta sunetul pierdut si prelung nostalgic al limbii române, întâmplari mici, neînsemnate, care mi-au ramas în memorie prin emotia si ciudata mândrie a apartenetei, care m-au electrizat în clipa scurta a desfasurarii lor; gustul caiselor mâncate în mormântul atrid, singuratatea magnifica a arenelor antice sub cerul înstelat al Veronei, orizontul atlantic sub care pluteau, ascultate, vocabulele limbii române, senzatii împletite strâns si greu explicabil cu simpatia pe care numele tarii mele îl putea, misterios, trezi. Si atunci, ochiul care eram, fascinat limpede de frumusetile lumii, se tulbura o clipa de aripa bucuriei care îl traversa lichida, facând contururile sa valureasca într-o dulce si cruda comparatie.
M-a mirat întotdeauna pretentia vechimii. O familie mândra de secolele îngramadite în urma, catarându-se pe timpul trecut: 'Apartin unei vechi familii, stramosii mei existau pe la 1800'. Dar toti avem familii stravechi, stramosii tuturor existau nu numai la 1800, ci si în epoca de piatra. Toti avem câte un tata si o mama care au fiecare câte un tata si o mama. Întreg universul uman se sprijina pe aceste identice piramide rasturnate, cu vârful înfipt în tarâna de la facerea lumii. Faptul ca stii sau nu ce faceau acei stramosi, aceasta e diferenta, faptul ca au lasat sau nu un semn al trecerii lor îi deosebeste pe unii de altii. Dar daca pastram siguranta ca ramân însemnate numai faptele învingatorilor si banuiala ca nu înving întotdeauna - dar cât de des? - cei mai buni, un sir de învingatori poate sa fie un prilej de mândrie mai rar decât unul de jena. Suntem cu totii la fel de batrâni, dar nu la fel de vinovati.
Nu mai tin minte când l-am
vazut prima oara pe Marin Preda si nici macar când am
facut cunostinta cu el. Tot ce îmi amintesc este ca
prin 1968, când ne mutasem la Bucuresti si locuiam la câteva
strazi departare unii de altii, ne cunosteam de mult
si, când ne întâlneam, stateam de vorba în felul acela ciudat de
deschis pe care si-l permit în discutii numai oamenii care nu-si
seamana si nu depind în nici un fel unii de altii. De
altfel, desi ne întâlneam destul de des, discutiile noastre erau
extrem de stereotipe, mai bine zis era vorba de o singura discutie,
reluata uimitor, aproape cu aceleasi cuvinte, ca într-un canon.
Locuiam pe vremea aceea într-o garsoniera promiscua din dosul unor
magazine de pe bulevardul Magheru - cu un zid orb si scorojit
înaltându-se brusc, la mai putin de trei metri, în fata
geamurilor noastre - în care stateam cât mai putin cu putinta
si din care evadam noaptea târziu, înainte de somn, în lungi plimbari
rotite pe strazile, în sfârsit linistite, din jur. La acele ore
si pe acele strazi ne întâlneam uneori cu Marin Preda. Se plimba
întotdeauna singur. Dar, desi i-a fost harazita din plin,
n-am avut niciodata impresia ca singuratatea este o notiune
care i se potriveste, îi lipsea o anumita aura dureroasa
care contureaza silueta abulica a singuraticilor si avea în plus
o atentie atât de permanent concentrata asupra a ceva din launtru
sau din afara sa, încât nu parea sa simta nevoia unei prezente.
Totusi, nu avea aerul ca se fereste de oameni si, de câte
ori ne întâlneam, el era cel care deschidea vorba. O facea de fiecare
data în acelasi fel, aproape fara sa schimbe
cuvintele, întrebându-ne de ce nu avem copii.
De fapt, nu era o întrebare, ci un repros. Nu-l interesau motivele
noastre, ci masura în care ne poate convinge. Si începea sa
povesteasca, aproape fara tranzitie, cât de rusine i-a
fost când, întorcându-se în sat, întrebat daca nu are copii, a trebuit
sa marturiseasca umilit ca nu are. Am ascultat aceasta
relatare de mai multe ori, întrebându-ma de fiecare data daca
repetarea ei aproape identica era un efect cautat pentru
impresionarea si convingerea noastra sau, dimpotriva, noi nu
eram decât martorii întâmplatori, pe care nici nu-i mai vedea din dosul
numeroaselor sale dioptrii, ai unei obsesii devenite insuportabile. N-am
înteles niciodata cum de împlinirea mai târziu a unei atât de
obsesive dorinte nu a reusit, chiar numai ea, sa-l faca
fericit.
De altfel, trebuie sa marturisesc cu aproape înspaimântata
uimire ca Marin Preda mi s-a parut cel mai greu de înteles
dintre toti oamenii pe care i-am întâlnit în viata. Poate de
aceea a fost, dintre toti scriitorii pe care i-am cunoscut, singurul
alaturi de care nu m-am simtit decât cititor, singurul alaturi
de care uitam ca scriu eu însami, dar nu uitam, nici una dintre
paginile pe oare i le citisem si pe care, privindu-l, cautam sa
le pun de acord cu omul ciudat pe care îl aveam în fata. Si - lucru
cu adevarat straniu - amintindu-mi sentimentul pe care mi-l trezea -
desi el era, fara îndoiala, unul de admiratie -
ma speriam la gândul ca, la rândul meu, as putea trezi eu
însami în altii acel sentiment. Pentru ca facea sa se
nasca în mine un fel de neliniste în fata
incomprehensibilitatii universale pe care nu mi-am dorit
niciodata s-o produc, asa cum nu mi-am dorit niciodata sa
devin, de exemplu, femeie fatala. Dar, dincolo de omul chinuit si
chinuitor care era, dincolo chiar de marile sale pagini, Marin Preda a fost -
pe vremea aceea, mai ales, când nu era înca nimic altceva - nu un
scriitor, ci Scriitorul si nu ma puteam împiedica, în fata atât
de semnificantului sau destin, sa simt o inexplicabila, poate
absurda compasiune, asa cum nu ma pot împiedica sa-mi fie
mila de statuile sortite sa ramâna, fara
scapare, în arsite si ger.
Era cel mai sudic dintre punctele
Peloponezului pe care speram sa îl atingem si am ajuns la el
dupa traversarea unui sir de munti înalti si
stâncosi, înlantuiti de serpentine uneori incredibile, care
urcau si apoi coborau înspre mare, desfasurând treptat,
parca ar fi despaturit, privelistea golfului de o frumusete
cu adevarat mediteraneana, între pamântul format din creste
si marea intensa, o peninsula îngusta, un munte
subtire, si lung, si înalt crenela cerul si
despartea pe larg un golf rotund si albastru, calm, îngeresc, în
mijlocul lui, chiar în mijlocul lui, o insulita ovala,
slefuita de ape ca o pietricica pierduta în mare, cu o
casa, un far si câtiva chiparosi, parea
asezata acolo în scopuri didactice, pentru sublinierea idilismului
fara precedent al locului. La capatul peninsulei, câteva stânci
ascutite si lungi, ca niste ace iesite din mare sa
întepe cerul, marcau capatul subtire al pamântului, ca
si cum Dumnezeu s-ar fi plictisit sa îl continue si ar fi pus
puncte puncte Îmi amintesc ca, privind acea atât de gratioasa
plictiseala a frumusetii, m-am întrebat daca nu cumva numai acel
loc a fost creat de Dumnezeu - prototip - pe pamânt, în timp ce restul
planetei fusese lasat pe seama unor ucenici, geniali, poate, dar neînstare
de aceeasi zeeasca masura a echilibrului
Am cunoscut o mult prea mica parte a globului nostru pentru a avea dreptul
sa vorbesc despre el, sa fac comparatii si sa folosesc
superlative. Si totusi, din prima clipa si mult înainte de
a ajunge la Delfi - în acei munti dezgoliti, sparti de cutremure
si rostogoliti în mare, unde anticii credeau ca se afla
mijlocul lumii, Omphalos - am simtit ca din Mediterana, din acea
apa calda si atât de limpede încât pare albastra, din acel
soare atât de intens încât pare viu, s-a nascut viata si s-a
întrupat centrul universului. 'Buricul pamântului' suna în
limba româna derizoriu si persiflant, dar acolo, în principala
sala a Muzeului din Delfi, în fata acelei pietre mari si
rotunde, împodobite cu panglici sculptate si cu modele în relief, care îl
reprezenta, orice ironie se stingea în emotia gasirii unei
întruchipari atât de concrete, anatomice aproape, a unei notiuni în
asemenea masura abstracta, a unei metafore în asemenea
masura himerica. Privisem piatra aceea poroasa,
îngalbenita de milenii, sub care scria pur si simplu Omphalos,
bucuroasa, fericita, ca, iata, o asemenea idee - ideea
ca acolo se afla centrul lumii, buricul pamântului - nu mi-a
trecut numai mie prin cap, ci ea existase de mult, fusese credinta
puternica a unor popoare si civilizatii întregi.
Pe strada copilariei mele, maret era un cuvânt de rusine, insultator. 'Ce te tii asa mareata?' îmi striga fetita din vecini, atunci când nu voiam sa ma joc cu ea si aceasta imprecatie ma facea sa cedez, sa fac orice mi-ar cere. Maret însemna încrezut, dispretuitor si, începând de atunci, aveam sa fiu toata viata terorizata de posibilitatea lansarii acestei acuzatii. De atunci a început spaima mea de a nu calca prin ceva obligatoria egalitate si grija de a nu fi acuzata de maretie, chiar daca, între timp, descoperisem o alta semnificatie cuvântului.
Mi-a placut întotdeauna sa contemplu limitele fanteziei umane si m-a fermecat de fiecare data descoperirea imposibilitatii noastre de a depasi orizonturile realitatii. Din cele mai vechi timpuri omul s-a aratat dispus sa adauge naturii creaturi pe care ea nu se gândise sau nu fusese în stare sa le faca, dar - ciudat - cea mai dezlantuita fantezie umana nu facea decât sa asambleze diferit fragmente pe care natura le inventase de mult. Pentru ca, ce este cel mai înfricosator balaur al basmelor, decât o sopârla uriasa din trupul careia se înalta trei, sau sapte, sau douasprezece gâturi cu capete de câini. Ce este un centaur decât un armasar din trunchiul caruia se rasuceste un barbat; ce este o sirena decât un peste din solzii caruia valureste o femeie; ce este Pegasul decât un cal cu aripi de albatros; si sfinxul, decât un leu cu gheare de vultur si obraz de fecioara; ce este Minotaurul decât un cap bovin fixat dureros pe un trup barbatesc; si Gorgona, decât o babornita cu par de reptile? Ce este un înger decât un copil cu aripi de porumbel; ce este un diavol decât un tap cu aripi de liliac? Dornic sa inventeze, omul a reusit sa inoveze doar, înnodând diferit bucati de realitate, investite cu alte rosturi si puse sa functioneze altfel. Ouale cu brate, capsunile cu picioare, nuferii cu gheare, fluturii cu sâni, pestii cu barba care misuna prin cosmarele flamande ale evului mediu izvorau dintr-un infern care nu reusise sa întreaca pamântul decât în dereglarea amestecurilor si-n dezordinea elementelor. Dincolo de spaimele si fantomele omului, dincolo de ambitiile si orgoliile sale, realitatea ramânea masura tuturor lucrurilor. Chagall putea sa picteze orologii cu aripi, si Dali nuduri cu sertarase, si Brauner cuiere masculine, dar si orologiile, si aripile, si nudurile si sertarasele, si cuierele erau reale, existau, mult înaintea fantasticei lor combinari în opera care le retrimitea, împreunate, în lume. Nici o minte omeneasca - oricât de geniala sau oricât de bolnava - nu a reusit sa adauge vreodata realitatii un element care sa nu fi apartinut dinainte realitatii. Oricât de fantasti, ramânem, fatal, realisti si în aceasta credincioasa neputinta sta maretia si forta noastra. Noi suntem doar retortele prin care, distilata, realitatea se transforma, se gândeste pe sine si se umple de semnificatii. Pentru ca, iata, fara a fi în stare sa cream ceea ce nu fusese dinainte creat, suntem totusi capabili sa oferim realitatii ceva ce ea nu stiuse niciodata sa-si ofere singura: sensul.
Atunci când caderea brusca de
zapada a întrerupt pentru câteva zile circulatia masinilor,
ceea ce parea o catastrofa s-a transformat, fara
intentia nimanui, într-o minune de care ne miram cu totii,
placut surprinsi nu numai de ciudata redescoperire a orasului,
ci si de capacitatea noastra neasteptata de a o accepta.
Umblam pe strazi si nu ne venea sa credem ca nu mai trebuie
sa fim atenti decât la formele stresinilor, la complicatia
stucaturilor, la albul curtilor. Odata cu spaima de a nu fi
loviti de o masina disparusera - în mod inexplicabil,
desigur - si tensiunea, si graba, si nervii ale caror cauze
ramasesera nezdruncinate de zapada, dar pe care
minunea revenirii la liniste reusise sa le estompeze, sa le
puna între paranteze de nea. Zapada daduse ceasul vremii înapoi
si ne descoperise un oras tacut, cu strazi visatoare,
cu fumuri inelându-se blânde din hornuri, nu tâsnind furibunde din
tevile de esapament. Umblam fermecati printr-un oras pe
care nu-l cunoscusem, despre care abia daca auzisem din tineretea
parintilor sau poate a bunicilor nostri.
De fapt - de multe ori m-am întrebat - sa fi fost oare acel
îndepartat timp al nostalgiilor mai putin nefericit, mai putin
sarac si mai putin urât decât cel pe care îl cunoastem noi?
Cu siguranta ca nu. De secole lungi si de scurte decenii
prosperitatea omenirii nu a facut decât sa creasca. Dar,
iata, e nevoie de aceasta idilica samavolnicie a ninsorii pentru
a fi azvârliti plini de o necunoscuta bucurie în vremea de
platina a batrânilor, pentru a descoperi ca, înaintând din
izbânda-n izbânda si din câstig în câstig, am pierdut
ceva ce nu mai poate fi înlocuit: linistea, pacea intima.
Umblam pe strazi parasite de zgomote, pacificate de
zapada, vorbele se cadentau de la sine în mintea mea, si
ma gândeam ca nu e posibil ca noi, cei care am inventat masini
de zburat si masini de vorbit, masini de ucis si
masini de muncit, sa nu fim în stare sa inventam si
masini de tacut. Sau, daca nu noi, atunci natura trebuie sa
fie capabila sa inventeze linistea, ca pe un remediu împotriva
genialei noastre nesabuinte. Poate ca exista de pe acum
plante care secreta tacere, poate ca exista animale care o
produc. Nu ar trebui decât sa aflam care sunt si sa începem
sa le cultivam. Sau poate ca omul chiar În anumite
conditii si atunci am cultiva copii, sau am cultiva
batrâni Umblam prin tacere fericita si mândra, ca
si cum eu as fi nins-o deasupra orasului.
Cred ca din cele mai vechi timpuri scriitorii s-au împartit, dupa curajul lor, în doua distincte categorii: cei care pretindeau ca prin scrisul lor oglindesc lumea si cei care marturiseau ca prin scrisul lor abia daca reusesc sa se oglindeasca pe ei. Spuneam ca aceasta esentiala împartire se face din punctul de vedere al curajului, dar nu precizam care dintre cele doua categorii este mai curajoasa. N-as fi avut cum s-o fac. Cine ar putea spune daca este mai curajos cel ce se încapatâneaza sa înteleaga lumea înconjuratoare si sa arate ce-a înteles, încercând sa creeze o alta lume identica, dupa chipul si asemanarea celei reale; sau cel ce are orgoliul de a recunoaste ca opera lui nu îl poate, în mod fatal, exprima decât pe el însusi, ca între lume si el va exista întotdeauna, si orice ar face, lentila deformatoare a ochiului sau care priveste si interpreteaza totul? Un lucru însa este sigur: împartirea - facuta din punctul de vedere al curajului - în doua categorii - nu se stie care dintre ele superioara celeilalte - nu priveste decât intentiile literare ale autorilor, ambitiile lor marturisite si iluziile lor crezute cu îndaratnicie; în ceea ce priveste rezultatul acestor ambitii si iluzii, opera scrisa, ea este mereu aceeasi imagine uluitoare prin fantastica ei subiectivitate si puterea ei de a arata altfel o lume prea uriasa si diversa pentru a cere altceva decât sa fie interpretata la infinit. Dar daca acceptam adevarul care ne convinge cu forta evidentei ca realitatea nu poate fi redata cu adevarat realist, ca orice literatura din lume este, prin însasi definitia ei, mai mult sau mai putin fantastica - adica apartinând în mai mare masura felului în care vede autorul ei, decât lucrurilor vazute de acesta - atunci mai mult decât curajul, greu de stabilit, ceea ce deosebeste cele doua categorii de scriitori este capacitatea lor de a fi sinceri, cu ei însisi si intuitia de a-si recunoaste natura si limitele fortei lor. Literatura marturisit fantastica devine astfel, printr-un oarecum extravagant paradox, singura literatura realista, adica în stare sa stabileasca un raport cinstit si rezonabil între subiectul care priveste si obiectul de privit, în acest sens, toata marea literatura a lumii - cu acele capodopere purtând, ca însemnat cu fierul rosu în carne, pecetea personalitatii autorului lor - este fantastica. Cum altfel decât fantastica poate fi socotita acea lume dostoievskiana ratacind cuprinsa de nebunia devoratoare a autocunoasterii, prin camere subînchiriate si comunicante între ele, într-o miscare accelerata mereu pâna în infernul atât de asemanator unei apoteoze, al universalei distrugeri si dezlegari? Cum altfel decât fantastic este acel univers dickensian, cu adulti sadici si copii masochisti în care scolile seamana cu ospiciile si societatea cu o menajerie gata sa-si sfarâme gratiile separatoare? Fantasticul caragialian este mai puternic în comedii decât în povestirile marturisit fantastice, pentru ca a fi fantastic nu înseamna a te îndeparta de adevarul vietii, ci a-l analiza, descompunându-l pâna la nerecunoastere, cu instrumente absolut personale. Scriitorul, ca orice artist, este o lentila în spatele careia imaginile se refac altfel decât în realitate, deformate, dar tocmai de aceasta mereu surprinzatoare deformare are nevoie realitatea pentru a fi înteleasa. Nimeni nu e nebun sa poarte ochelari cu sticla simpla de geam: cine vrea sa vada lumea neschimbata, o poate privi cu ochiul liber.
Cupolele în forma de bulb, presupunând un diametru al cilindrului sprijinitor îngust; turnul rotund este prea subtire pentru a mai putea avea ferestre si atunci, ferestrele sunt pictate pur si simplu pe el. Impresie deprimanta, nelinistitoare. Fereastra oarba, cu minciuna luminii evidenta te face suspicios, îti da impresia mucavalei si-a imitatiilor generalizate, îti vine sa te întrebi daca nu cumva totul e decor doar, o pânza sau un carton pictat cu respectarea legilor smecheresti ale perspectivei. Desigur, nu, dar atunci, îti spui, de ce este necesara aceasta minciuna care pune sub semnul întrebarii totul, de ce acest fals care nu adauga nimic frumusetii, dar scade mult adevarului si, mai ales, de ce dintr-un atât de neinspirat truc al batrânilor copiii au învatat atât de mult?
Înrudirile realitatii cu
fantasticul nu tin de literatura si nu s-au nascut în
mintea autorilor de basme. Asa cum fantasticul nu poate exista
fara realitate (mai precis, asa cum el nu este decât o montare
neobisnuita, nenaturala, a unor fragmente de realitate),
viata nu poate exista fara fantastic, nefiind nici ea, la rândul
ei, decât o asamblare fireasca, naturala, a unor elemente care, la o
analiza atenta, unui cercetator suspicios îi apar numai ca
travestiri nebatatoare la ochi a unor miezuri miraculoase,
fantastice. Dar chiar dincolo de aceste întrepatrunderi, pe care
le-as numi chimice, cele doua domenii - vazutul si
nevazutul, acceptatul si incredibilul, evidenta si
irealitatea - au cele mai strânse relatii de vecinatate.
Exista atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare ca unele
dintre ele pot sa treaca uneori drept realitate. Realitatea
însasi îsi largeste uneori cu aroganta
hotarele si atunci zonele încalcate ramân - pentru ani, decenii,
sau chiar secole întregi - ambigue, de o apartenenta incerta.
Apoi, prin cine stie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea
obisnuita a timpului, dubla lor natura îsi estompeaza
de la sine una dintre laturi si fâsia echivoca recade într-o
parte sau în alta a hotarului, însotita numai de uimirea ca a
putut altadata parea altfel. Desigur, nici scurgerea
realitatii în hotarele fantasticului, nici invazia fantasticului
asupra realitatii nu pot duce - un ochi versat si capabil
sa depaseasca aparentele - la confuzii prea grave,
simpla întâmplare a unui fapt nefiind suficienta pentru a-l scoate din
perimetrul imaginarului, dupa cum umbrele fantastice ale unei
întâmplari nu ajung pentru a o sustrage pe aceasta imperiului
efectivitatii. Între realitate si irealitate exista o linie
trasata de la facerea lumii, o linie a carei încalcare nu
înseamna nesocotirea, ci încercarea fortei ei, asa cum luarea
unui drog nu înseamna subaprecierea, ci experimentarea lui. Realitatea
si irealitatea coexista, paralel, independente una de alta si
chiar indiferente una alteia în cea mai mare parte a timpului. E adevarat
însa ca în rarele momente când se ating, amestecul lor este reciproc
revelator: un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar
întarit de autoritatea acestei verificari, iar un element obiectiv
ajuns în irealitate se încarca de semnificatii capabile sa-i
prefaca existenta din care, pentru o clipa doar, a evadat.
A accepta aceasta fatala vecinatate, a recunoaste
drepturile fantasticului fara a dispretui totusi
realitatea, a avea încredere în irealitate fara a privi cu suspiciune
starea de fapt, a afirma iluzia si himera fara a nega
evidenta mi s-au parut întotdeauna cea mai dificila si cea
mai imperioasa dintre datoriile artistului, asa cum datoria
pasarii este sa coboare din când în când sa se
odihneasca pe pamânt, chiar daca este în stare sa
doarma în aer.
Îmi amintesc o foarte curioasa descoperire pe care am facut-o cândva traversând de la nord la sud România, Bulgaria si Grecia, în fiecare dintre aceste tari nordul mi s-a parut locuit de gospodari, totul era chibzuit, organizat, înfloritor, creând o evidenta impresie de harnicie si bunastare, în timp ce sudul avea aerul melancolic si distrat, contemplativ si prafos, delasat si cântaret. Asta fara legatura cu formele de relief, determinat numai de caracteristicile nordului si sudului: dar, în mod straniu, ca si cum pentru fiecare tara nordul si sudul s-ar fi socotit de la capat, pe cont propriu, ca si cum nu ar exista o unitate a punctelor cardinale, ca si cum ele nu s-ar aduna între ele pentru a forma Nordul si Sudul. Aceeasi senzatie o avusesem în Italia, în Iugoslavia, în Spania, dar de fiecare data crezusem ca e vorba numai de o apropiere de soarele mult. Abia drumul prin România, Bulgaria. Grecia, cladite pe harta ca inelele unei coloane legând arhitrava Carpatilor cu treptele Mediteranei, mi-a dezvaluit caracterul misterios al repetatei polarizari, în care mai puternice înca decât polii magnetici ai planetei se dovedesc mereu punctele cardinale ale fiecarei tari în parte.
Marea trebuie sa fie acum înca rece, dar înca limpede, neatinsa nici de lingoarea caldurii, nici de putrezirea lasciva a algelor în namoluri si a scoicilor în cochilii. Marea trebuie sa fie acum eliberata de furtuni si necucerita înca de arsite, singura cu ea însasi, suficienta siesi, îmi imaginez cu o aproape senzuala voluptate plajele goale si promontoriile pustii, falezele maturate de vânt si de liniste, pescarusii rotindu-se în cercuri nesperiate peste brazdele de valuri si de nisip, îmi imaginez toata acea frageda arhitectura, compusa din scari si din terase, din balcoane si din havuzuri, toata acea geometrie inventata pentru îndragostiti si menestreli, asteptând solitara si muta anotimpul trupurilor încinse si al betonului sfârâitor. Dar, ciudat, singuratatea - nici a marii, nici a tarmului - nu ma deprima, lipsite de oameni, pietrele si apa, cladirile si plopii câstiga în noblete si în sens. Urc si cobor în gând treptele, rasunând ca niste rime, de la Olimp, umblu prin acele suspendate faleze, patrulatere albastre cu trei laturi de sticla si una de val, iar pustietatea perfecta a locului îmi aminteste senzatia aproape nefireasca, aproape sublima pe care o încercam în Italia, noaptea, în pietele medievale, desarte, capodopere ale unor fiinte care avusesera nu numai geniul de a le crea, ci si intuitia de a le parasi. De fapt, nu numai parasirea, nu numai lipsa elementului uman înnobila tarmul pe care mi-l imaginam în acest sfârsit stralucitor de iarna. Ceea ce suprimasem cu buna stiinta din tabloul meu ideal erau tarabele. Omisesem sa mai imaginez toata acea parazitara geometrie formata din mese lungi pe care se însira broderii de consignatie si statuete de bilei, gadget-uri din tinichea si podoabe din scoarta de copac, jucarii, margele, fluiere, dantele, flori de plastic, fructe de mucava. Nu întelesesem niciodata cum statul care învestise averi si talente în înaltarea acelor superbe palate ale vacantei le putea lasa fara aparare în fata invaziei prostului gust. Nu întelesesem cum puteau fi lasati strainii, fericiti de soarele si de marea noastra, sa creada ca acele opere de mahala si acele inventii ale kitsch-ului sunt arta populara româneasca. Si, ca întotdeauna când nu întelegeam o realitate si nu puteam sa o influentez în vreun fel, recurgeam la metoda radicala a visului. Suprimasem în memoria mea, fericita de transformare, tot ce se opunea frumusetii si obtinusem o realitate aproape adevarata, careia atât de usor i-ar fi fost sa fie fara cusur. Si stiam: marea trebuie sa fie acum înca rece, dar înca limpede.
La început, în asteptarea orei de
dupa-amiaza când urma sa facem un tur al orasului, m-am
plimbat singura pe strazi goale, în aerul acelei primaveri
neprimitoare. Frig, pustiu, acel pustiu tipic apusean care te
îngheata, cu strazi desarte în orele siestei, magazine
închise si vitrine etalându-si cu ostentatie marfurile atât
de diverse încât devin monotone. Nu cunosc o senzatie de urât mai
densa, mai totala decât cea încercata pe strazile
frumoaselor orase apusene în ceasurile retragerii disciplinate a
locuitorilor. Este un pustiu organizat si metodic, delimitat strict în
timp, si de aceea lipsit chiar si de farmecul bolnav al abandonului
pe care o singuratate mai fara speranta l-ar putea
avea.
Odata orasul trezit, turul automobilistic si colectiv avea
sa-i descopere cu totul alte valente. În limba veche a nordului, Haga
însemna, se pare, gradina. Ni se spune ca în Stockholm
exista chiar un parc care se numeste asa. De parcuri si
gradini nu duce lipsa nici aceasta, devenita idilica
deodata, capitala a Olandei. Gradini, case rosii-brune cu
lemnaria vopsita în alb orbitor si perdele dantelate, si
din nou gradini, case rosii-brune, ferestre albe ca zapada
si perdele, perdele, perdele. Nebunia perdelelor e generala, în ele
se cheltuieste întreaga fantezie, limitata stralucitor, la acest
domeniu, a locatarilor. De voal sau de sfoara, de matase, de
pânza, de organdi, de dantela, cu volane si broderii,
încretite, valurite, patrate, rotunde, drepte, oblice, nu
exista geam nemarcat de stilul cât mai epatant al perdelei, iar casele
sunt acoperite (dezvelite, ar trebui poate sa zic) de imense ferestre.
Trecând cu masina pe strazile cartierelor rezidentiale, printre
vilele ambasadelor pierdute în rânduri si cascade de flori, orasul
care îmi vine cu insistenta în minte este Washingtonul. De fapt,
statutul Hagai este identic cu ai lui: capitala, asezare
idilic-administrativa si nimic altceva. Ceea ce e însa cu
adevarat ciudat aici, si lasat, desigur intentionat, ca o
originalitate menita sa uimeasca si sa impresioneze, este
faptul ca aceasta localitate cu 500 000 de locuitori, strazi
fermecatoare, palate bogate si buildinguri uriase, nu a fost
înca decretata prin decret regal oras, este oficial numai un
sat. Ceea ce de altfel - culme a bizareriei si virtuozitatii -
aerul ei linistit, lenes, adormitor reuseste sa
dovedeasca!
Am traversat Haga îndreptându-ne spre malul marii, spre fostul sat de
pescari devenit port pescaresc si statiune la Marea Nordului. Un
sir de cladiri semiparasite în dosul carora se aude
marea. Marea. Asemanatoare celei de la Knokke, asemanatoare
Balticei. Respirând impasibila si amenintatoare,
straina. Era ora sapte seara si începuse refluxul. Plaja se
marise mult, dezvelind, impudica, fundul marii lin, umed.
lucios.
Când am sosit, furtuna se trasese în sine, valurile îsi înghitisera mânia si se lasasera resorbite de adânc, marea nu se vedea. Sau poate noi nu eram în stare s-o recunoastem. Pe plaja uda si naclaita de trupuri zdrobite de melci si de scoici, glasul ei se auzea pedepsitor bubuind din trupul ubicuu al cetii, îl ascultam, atenti la sensurile mâniei lui, fara a reusi sa-i descifram frazele lungi marcate de cadente rau prevestitoare în care, totusi, recunoastem cu un fior pasii banuiti ai destinului. Refuzând sa ni se mai arate, marea proceda asemenea zeilor ascunsi amenintatori într-un nor. Era o zeitate scoasa din fire de nu stiam care din multele noastre pacate si nu stiam ce trebuia sa-i jertfim pentru a o putea îmbuna, pentru a o face sa uite. Tarmul, eliberat de tot ce fusese în el trecator, curatit de constructiile estivale usoare si derizorii, spalat pâna si de nisipul moale si alunecator, nu mai pastra decât vestigiile înnobilate de distrugere ale temeliilor de beton, ascunse cândva sub pudra fina si fierbinte, sprijinind secret umbrelele tehnicolore si tejghelele stralucitoare. Si astfel, rupte si spalate de valuri, distruse numai de câteva zile si rezistând numai câteva saptamâni, derizoriile constructii ale plajii pareau bandajate de ceata si albite de sare, asemenea unor milenare ruine, tragice si impresionante. O banala tâsnitoare, devenita inutila si nonfigurativa în peisajul caruia reusise ciudat sa-i supravietuiasca; un cadran solar pe aratatorul caruia ceata se înfasura ca pe un fus voluptuos; un fragment de zid pe care apa reusise sa-l rotunjeasca apropiindu-l de frumusetea rocilor îmblânzite de vremi; si deasupra întregii razbunari, încheiate în sfârsit, deasupra cimitirului proaspat al scoicilor, mai palpitând înca în mâlul negru aproape, pescarusi satui se nasteau din ceata si se întorceau în ea, ca într-un mormânt vuitor si nascator al tuturor lucrurilor. Marea continua sa nu se vada, urlatoare si rea, sau poate numai noi continuam înfricosati sa n-o recunoastem în nebuloasa dusmanoasa si incomprehensibila prin care încerca sa se urce la cer.
- Te rog sa observi - îmi spunea
prietena mea fascinata de psihologia feminina - ca, în mod
curios, celibatarele de voie sau de nevoie, domnisoarele batrâne, nu
sunt recrutate în majoritatea cazurilor dintre fetele urâte si
fara pretentii, ci, dimpotriva, dintre cele pe care prea
marile pretentii le-au facut sa piarda totul.
- Nici ratatii - i-am spus - nu se aleg niciodata din marea masa
a celor care nu si-au propus decât sa supravietuiasca
si sa fie, în masura posibilitatilor, fericiti,
ci, dimpotriva, dintre marii ambitiosi, dintre cei ce, râvnind
la mai mult decât sunt în stare sa realizeze, ramân crucificati
jalnic pe ciotul fatalei diferente dintre masura lacoma a
visului si masura chircita de nenoroc a faptei. Ceea ce nu-l
împiedica pe cel ce nu a încercat niciodata nimic sa râda
de cel - infinit superior lui - care a încercat fara a reusi, ca
si cum încercarea depasirii propriei conditii ar fi o
rusine pe care numai succesul ei ar mai putea-o, întrucâtva, sterge.
- La fel, oricât ar parea de ciudat - si-a continuat ideea prietena
mea - urâtenia nu e o garantie a bunelor purtari si nici
frumusetea a necuminteniei ci, mai adesea, dimpotriva. Fetele
frumoase sunt mai intangibile, si din cauza propriului orgoliu, si
din cauza intimidarii baietilor în fata lor, în timp ce
urâtele, cele care nu se pot astepta la prea mult, sau chiar la nimic,
folosesc ocaziile, nu lasa sa le scape clipa, ataca,
revendica, asalteaza, utilizeaza totul si astfel cuceresc
pe cei nehotarâti, lenesi, timizi, complexati, adica
pe majoritatea.
- Nici talentul - i-am raspuns - nu este o garantie a succesului.
Muncit de el însusi si vesnic ocupat în sine, el nu
gaseste niciodata timpul necesar si dorinta
suficienta pentru a sustine în afara opera scoasa la lumina
atât de greu. De altfel, pretuitor al esentei, si neatent la
circumstante, talentul, chiar si aceasta scoatere la lumina
- punct ultim si triumfator al unui lung si chinuitor proces -
poate sa o realizeze în contratimp si sa o vada
primita cu agasare. Dimpotriva, netalentul, constient
întotdeauna - indiferent cât orgoliu si suficienta ar afisa
- de putinatatea valorii sale, se îngrijeste atent de toate
conditiile aparitiei si receptarii ei; alege ziua si
momentul dezvelirii creatiei, calculeaza zodia si fazele lunii,
cine o va vedea mai întâi si cine o va lauda prima data; nimic
nu este lasat la întâmplare, luminile care trebuie sa puna în
valoare si umbrele care trebuie sa contribuie la mister, toate
amanuntele prestabilite si concurând în realizarea adevaratei
opere: succesul absolut asigurat cu maiestrie artistica si
precizie stiintifica.
- Dar poate - a adaugat interlocutoarea mea - aceasta nedreapta
lege nu este decât o dreptate mai adânca pe care natura o face,
egalizându-si astfel supusii. Cuantumul de fericire pe care simpla,
continua existenta a frumusetii este în stare sa o confere
unei vieti abia daca este atinsa prin consumul de energie menit
sa asigure nesinguratatea.
- Dar poate - am adaugat - aceasta revoltatoare inechitate nu
este decât o forma a întelepciunii universale, care în felul acesta
fereste de sterilitatea deformatoare a succesului marile spirite,
pastrându-le neatinsa puterea si fericirea creatoare.
- Dar de ce - daca în felul acesta se asigura echilibrul lumii -
fetele urâte le urasc pe fetele frumoase?
- Dar de ce totusi - daca în felul acesta se asigura armonia
universului - cei netalentati nu înceteaza sa-i urasca pe
cei talentati?
Am vazut, la mijlocul lunii
aprilie, un buchet de gladiole. Erau somptuoase, ca întotdeauna, si, ca
întotdeauna, artificiale putin, prea cu exactitate frumoase pentru a
prefera solemnitatii gratia si nemiscarii,
tremurul. Dar acum, nefirescului lor obisnuit i se adauga, mirat,
nefirescul anotimpului, ciudatenia aparitiei elegantelor
senioare ale lunii august pe planeta locuita de ceapa verde si
urzici, de lacramioarele, zambilele si narcisele adolescentului
aprilie. Departe de a impresiona, efectul produs era mai cu seama
neplacut si mai curând ridicol - uimirea pe care o declansa în
mine aceasta aroganta devansare a calendarului semanând
sentimentului pe care mi l-ar fi provocat descoperirea, printre baticurile
si balonzaidele diminetii, a unei cucoane în mare tinuta de
seara. Dar dincolo de impresia, exagerata poate si în orice caz
subiectiva, pe care o nastea în mine bizara precocitate a
gladiolelor, nu puteam sa nu ma gândesc la volumul de munca
si de efort care o asigurase, la serele si inovatiile care îi
dadusera nastere si nu puteam sa nu ma întreb
care putea sa-i fie sensul ce nu reuseam sa-l prind. Cui îi
folosea aceasta rostogolire din ce în ce mai spectaculara, prilejuind
decalaje si suprapuneri de nebanuit?
Si, întrebându-ma, mi-am amintit paradoxalul sentiment de frustrare
pe care l-am trait cu ani în urma, atunci când - într-un supermagazin
din Chicago - am cumparat, în plina iarna, o jumatate de
lubenita mustitoare, debordând de culoare si gust. Mi-am amintit
cum am cumparat-o, fascinati, fara sa-i mai socotim
dulceata în centime, si cum ne-am oprit cu ea pe o banca de pe
malul marelui lac, aproape înghetat, înconjurat de zapada. Mi-am
amintit cum, în timp ce o savuram chiar, amestecata în încântarea si
ineditul momentului, a început sa se infiltreze o - abia
înteleasa mai întâi, apoi tot mai definitiva - parere de
rau. Simteam ca bucuria acelei felii de vara mâncata
pe omat o plateam, din acea clipa, cu pierderea misterului,
învatat înca din copilarie, al lunecarii
anotimpurilor, cu renuntarea la acel savuros si tainic suspens al
asteptarii pline de încântari si de farmec a vremii cireselor,
a vremii capsunilor, a vremii caiselor, a vremii piersicilor, si
lubenitelor, si strugurilor, si nucilor, si gutuilor,
si asa mai departe, si asa mai departe
Arta de sinteza, mereu în cautarea propriei definitii,
filmul este deocamdata numai suma artelor care îl compun, o suma în
care ponderea revine unuia sau altuia dintre termenii adunati. La început
a fost circul, dupa aceea literatura. Faptul ca aceasta
literatura a evoluat de la Eugene Sue la Proust nu este o dovada de
evolutie a mijloacelor cinematografice, ci a sufletului celor ce le mânuiesc.
Filmul se va naste numai atunci când va deveni locul geometric al artelor
care îl compun, renuntând sa mai fie suma lor. Un Eisenstein, un
Griffith, un Bergman, un Fellini au intuitia clara a acestui
adevar, si exista lungi secvente în capodoperele lor care
nu pot fi revendicate de nici o alta arta. Dar ei nu sunt decât
pionierii care fixeaza fragilele jaloane ale unei viitoare sfere
artistice, în jurul lor cresc amenintatoare, gata sa-i
înghita, apele literare. Godard face jurnalistica, Resnais - roman
analitic, Hitchcock - roman politist, Visconti - roman fresca,
Richardson - roman satiric.
Dar iata ca slugarnicind cuvintele, încercând sa le imite
expresiile si ticurile, filmul a învatat de la literatura
totul, si poate chiar putin în plus. Învataceii îsi
depasesc de cele mai multe ori maestrii nu numai prin adausul de
ingeniozitate, ci si prin lipsa de masura. Filmul a
învatat de la cuvinte tot ce se poate rosti, dar nu si faptul
ca se poate rosti si pe jumatate. Si astfel, filmele pier
de propria lor exactitate. Vazute dupa ani, filmele, chiar cele mai
bune, par demodate, par depasite. Explicatia sta, cred, în
concretetea excesiva a acestei arte, unde, vazându-se totul, nu
mai ramâne nimic de completat, unde, aratându-se totul, nu mai
ramâne nimic de sugerat. Arta, marea arta, este o
tesatura rara, o canava pe care se poate broda mereu
altceva, în timp ce filmul nu are spatii albe care sa poata fi
populate. Despre rochia de bal a Annei Karenina, Tolstoi spune doar ca
este de catifea neagra, foarte decoltata, cu o garnitura de
dantele venetiene. Nu sunt decât coordonatele între care cititorul
îsi imagineaza, în felul sau propriu, totul, în timp ce pe ecran
aceeasi rochie va avea o cusatura anume, conforma unei
anumite mode trecute, deci mai mult sau mai putin ridicole. O moarte poate
sa fie în literatura sublima, poate sa fie numai
enuntata si sa declanseze revarsari de
sentimente si idei; poate sa fie descrisa în ceea ce are ea transcendent,
prin ceea ce sugereaza ea. În film, între idee si sugestie sta întotdeauna
imaginea, clara, în mod fatal realista, si chiar
naturalista, care bareaza drumul ideii sau îl îngreuneaza.
Si totusi, epica inunda întinse suprafete de pelicula,
asa cum secole la rând inundase pânzele pictorilor si grupurilor
statuare. Lunga nastere a filmului, lunga suzeranitate literara
asupra lui nu trebuie sa ne mire. Pictura s-a emancipat la fel de greu,
muzica însasi s-a plecat în copilarie cuvintelor. Vin, sunt
convinsa, ani si poate secole în care cuvintele vor trebui sa
plateasca umilindu-se pentru atât de îndelungata lor tiranie, si
mai ales pentru ca nu au spus si altora ce-au stiut.
Artele au, desigur, largi incinte sufletesti în folosinta
comuna, dar si spatii specifice, inimitabile, necomparabile,
netraductibile. O arta devine de-sine-statatoare nu din momentul
în care reuseste sa exprime cu propriile ei mijloace ceea ce
exprima cu mijloacele lor celelalte arte, ci din momentul în care este în
stare sa exprime ceea ce alte arte nu pot exprima. Iata, dupa
aproape un secol de triumfuri sclipitoare, filmul se naste ca arta
abia acum. Ceea ce a creat încântarea bunicilor si parintilor
nostri nu era decât spectaculoasa, infantila îngânare în imagini a ceea ce
spusesera mileniile si artele anterioare. Privindu-l din acest unghi,
cei ce-l considera o întreprindere de imitatie, o dexteritate
tehnica mai mult decât o arta nu gresesc prea mult, asa cum
cei ce socotind-o slujnica pe Cenusareasa dintre cratiti nu
pacatuiau decât prin lipsa de imaginatie.
Nici o arta nu este individuala, chiar daca, asa cum se
întâmpla de cele mai multe ori, caracterul colectiv este dat numai de
prezenta celor doi factori: cel ce emite sugestia si cel ce o
recepteaza, în cazul muzicii si al filmului, acestei relatii
fatale oricarei arte (arta este putere de sugestie) i se adauga o
veriga intermediara, menita sa complice si sa
sublinieze specificul plural. Între creator si receptor, apare
interpretul. Din acest punct de vedere paralelismele între muzica si
film sunt perfecte; dirijorului si virtuozului îi corespund exact
regizorul si actorul. Filmul este arta colectiva într-o
masura nu mai mare decât muzica. Nu conditia
colectivitatii este nenorocirea lui, ci lipsa unui element
primordial, asa cum este în muzica autorul, compozitorul care
creeaza partitura, pentru a o oferi apoi oricâtor interpreti,
oricâtor dirijori. Astfel, se satisfac în mod nelimitat valentele
nelimitate ale operei, astfel fiecare dintre artistii acestei arte, care
nu poate exista decât în colectiv, este independent. Insuficienta
congenitala a artei cinematografice izvoraste din faptul ca
în cazul lui, opera, filmul, se naste pe parcurs, ca si cum partitura
s-ar scrie pe masura ce este interpretata si nu ar dura mai
mult decât interpretarea.
Suprarealismul a ajutat filmul sa treaca de la uimirea în fata
posibilitatilor sale tehnice, la folosirea degajata si
riscanta a posibilitatilor sale tehnice; suprarealismul a
asezat regizorul la masa de montaj, facându-l egalul pictorului din
fata sevaletului sau al sculptorului din fata blocului de
piatra.
Am privit întotdeauna universul
caragialian ca pe o lume neînfricosatoare, pe care superficialitatea
o fereste de fanatism, hazul o fereste de prostie si nevoia de
comunicare o fereste de ura; o lume care se descarca prea des în
lamentari, anecdote, bârfe, hohote de râs, pentru a putea acumula
tensiunea necesara durerii si pentru a putea suferi cu adevarat:
o lume pe care tocmai aceasta incapacitate a suferintei o face
umana si blânda, mediocra si acceptabila; o lume
iertatoare în care razbunarile se uita dupa prima
halba de bere si violenta se dilueaza si dispare în
cuvinte: o lume usurateca aparent, neserioasa la prima vedere,
dar în fond înteleapta, lasând sa treaca valul,
lasând sa treaca de la ea, pupându-se în piata
indepedentei, întelegatoare si concilianta,
ridicola poate, dar nu înfricosatoare, niciodata
înfricosatoare; o lume a carei imensa izbânda este
aceea ca reuseste sa supravietuiasca si care
nu cere altceva. O lume pe care poti sa o dispretuiesti,
dar care nu înceteaza, în acelasi timp, sa-ti fie - chiar
daca esti putin jenat de aceasta - simpatica; o lume de
câmpie spre care, de la poalele muntilor fanatismului si urii,
ma întorceam cu înduiosare si recunostinta.
Am stiut întotdeauna ca deosebirea dintre o capodopera artistica
si o ecuatie este aceea ca, în timp ce ecuatia
înseamna mereu acelasi lucru si da mereu acelasi
rezultat, capodopera poate sa însemne mereu altceva, sa duca
mereu la alte concluzii, pentru ca o capodopera este o
fiinta vie, dotata cu o uluitoare putere de evolutie
si de adaptare la timpurile pe care le strabate. Exista momente
în care, prea puternica în descendenta ei si prea sigura de
forta ei de contaminare, lumea lui Caragiale, deliranta, si universul
sau, aiuritor, devin - asa cum nu le-as fi crezut niciodata
în stare - înfricosatoare, pentru ca degradeaza, în
halucinanta lor iresponsabilitate, totul. Violenta si ura, crima
si suferinta renasc astfel mai îngrozitor din propria lor deriziune.
Si totusi, chiar în cele mai rele clipe ale ei, aceasta jalnica
si periculoasa umanitate - atât de benigna totusi pe
lânga altele - nu este fara de scapare. Dar, uluitor,
cutremurator chiar, mântuirea ei se produce tot prin râs. Ceea ce o
pierde, o si scapa de pierzanie. Este triumfatoarea
dialectica a supravietuirii, pe care a descoperit-o un genial
scriitor, pentru uzul contemporanilor sai în eternitate.
Marii scriitori au blestemata capacitate de a pune degetul pe cele mai
nerecunoscute rani si de a le fixa, în mirarea si negatia
generala, locul, îsi leaga astfel în asa masura
numele de ele, încât pare ca le împiedica apoi sa se mistuie
si sa dispara în neant. Din când în când, forma lor se
schimba, dar esenta, intuita în protestele tuturor, da miraculoase
semne de supravietuire, ca un demon care ar scoate neobosit vârful negru
al cozii de sub o rochie alba spalata în valuri de
aghiazma. Faptul ca mai apar înca, din pacate,
situatii si personaje caragialesti sa i-l imputam,
oare, tot lui Caragiale?
I s-a spus denigrator si nerealist, imoral si lipsit de patriotism,
si iata au trecut o suta de ani de când nu înceteaza
sa se auda câte o voce întrebând: 'Unde e Nenea lancu, sa
le scrie?' Iata, se împlinesc o suta de ani de când hohotele lui
de râs, reluate din generatie în generatie, desemneaza ca un
reactiv prostia, impostura, cinismul, minciuna, ipocrizia, fanatismul,
ridicolul, consolându-ne cu razbunarea lor inocenta. Râzând de
niste personaje care nu mai exista de mult, prinse în niste
întâmplari lipsite de importanta, râsul lui Caragiale, departe
de a se stinge, se aude odata cu trecerea timpului ca si cum fiecare
lustru consumat i-ar pune la dispozitie înca o încapere
goala, capabila sa-l reverbereze. Râzând de o suta de
ani
Exista în viata mea de adult momente care - fara a fi prin nimic deosebite, fara sa mi se fi întâmplat în ele nimic, fara sa fie legate de fapte sau evenimente iesite din comun si fara sa contina un sâmbure de mister care le-ar putea tainui importanta - mi-au ramas întiparite în minte cu o atât de extraordinara acuratete, cu o atât de uluitoare amanuntime, încât singura explicatie pe care am fost în stare sa o gasesc, a puternicei lor prezente, a fost aceea a unor bruste si prin nimic motivate aprinderi în ochiul meu matur a privirii din copilarie. Privirii de copil - inexplicabil si pentru nu mai mult decât o secunda înviata din când în când în mine - îi datorez tot ce am vazut cu adevarat si tot ce am putut, mai ales, povesti apoi ca am vazut. Sunt singurele lucruri care, adaugându-se la tezaurul intangibil al amintirilor din copilarie - nepalite cu vremea, ci îmbogatite cu amanuntele ramase pe neasteptata plaja de unde marea timpului s-a retras - formeaza zestrea mea de scriitor. De toate pot sa ma îndoiesc - si o si fac, prada continua unei somnolente neatente si amintitoare incert, haituita de o nesiguranta punând în discutie nu numai nuantele amintirii, ci si sensul si directia ei - dar nu si de memoria de a întipari pentru totdeauna, cu o migala aiuritoare si într-o suverana ignorare a rosturilor, cele mai arbitrare amanunte care se dovedesc apoi tocmai ele esentiale, capabile de definitive judecati. Ce complicate si misterioase procese se desfasoara pe fragedul ecran al retinei copilaresti, daca, oricât de violente ar fi valurile maturitatii, nu reusesc sa stearga, ci releva, mai limpezi înca, imaginile proiectate miraculos si aproape inexplicabil pe el? Pentru ca, uimitoare prin exactitate, fotogramele fixate atunci nu-si pierd adevarul, ci si-l nuanteaza, ca si cum adevarul acela profund ar fi cu atât mai precis intuit, cu cât motivele intuirii lui ar fi mai nebanuite. Si asta într-o asemenea masura, încât privirii aceleia, exhaustive si implacabile în forta si inconstienta ei, i se acorda fatal o mai înalta sorginte si, dincolo de naivitatea aproape vegetala si atât de rapid degradabila, un arbitru divin. Iar daca îmi ramâne sa doresc ceva este ca privirea aceea puternica si ignorându-si puterea sa se aprinda mai des în ochii mei maturi, în timp ce fiinta mea adulta si destinul meu tot mai neinfantil se fixeaza fara scapare pe retina copiilor.
M-a fascinat întotdeauna capacitatea oamenilor de a vorbi bine, curgator,
de a fi în stare sa pastreze un echilibru - cât de greu de atins! -
între vorba si gând. M-au fascinat întotdeauna lucrurile pe care nu
sunt în stare sa le fac si oamenii asemenea carora nu pot
sa fiu.
Am încercat sa patrund mecanismul logic al acestei
incapacitati si mi s-a parut ca totul este o chestiune
de sincronizare. Gândesc mult mai repede decât vorbesc, încât între vorba
si gând exista mereu un decalaj în favoarea primului. Din cauza asta,
depasita, parându-mi-se superflua, vorba devine
eliptica si absconsa. Atunci când gândul, încântând într-o
desfasurare dialectica, aduce argumente de un fel sau de altul,
vorba pierde pasul si scapa faze ale demonstratiei, încercând
sa urmareasca gândul, spune numai contraargumentul, apoi trebuie
sa se întoarca sa spuna argumentul pe care îl sarise,
dar între timp gândul trecuse de mult mai departe si nu-l mai putea ajunge
din urma. Vorbirea devine astfel, din lenta, ermetica, apoi
absurda. O conversatie în aceste conditii devine un cosmar
- cu cât am de spus lucruri mai interesante, cu atât este mai greu de
urmarit, mai obositoare, mai derutanta si, în cele din
urma, mai fara rost. Pentru ca sentimentul dominant este
acela al inutilitatii vorbei, al necesitatii de a
renunta la ea. Ceea ce în scris apare firesc, legat, creator, vorbit este
stupid, plictisitor, mai ales plictisitor. Pentru ca la toate se
adauga inhibarea, spaima de a nu plictisi, lipsa de rabdare a celor
care cred ca au înteles de la primele cuvinte ce vrei sa spui,
neîntelegând ca oamenii nu vorbesc între ei pentru a
împartasi idei, ci nuante.
Nimic nu e nou sub soare, cu exceptia nuantelor, iar grabitul
tocmai pe acestea nu mai are rabdare sa le asculte, tocmai pe acestea
le pierde, pierzând astfel nu numai sensul discutiei, ci si
sansa comunicarii. E nevoie de o imensa si mereu
treaza atentie, de o mare, continua generozitate pentru a percepe
nuanta, imperceptibila nuanta a celuilalt. Si cu cât
aceasta nuanta este mai apropiata de nuanta ta, ea
este mai greu observabila. Comunici simplu cu strainii, exista
clipe în care comunici cu dusmanii perfect, dar cât de greu comunici
uneori cu omul de lânga tine, cu cel asemenea, caruia esti. Un
ochi nu poate vedea celalalt ochi. Nu te poti recunoaste în
oglinda, din cauza expresiei de spectacol care ti se
întipareste pe fata.
Dar cu adevarat ciudat e faptul ca tot ceea ce se întoarce împotriva
mea în vorbire sta alaturi de mine în scris. Scriind mai încet decât
vorbesc, scrisul nu ramâne în urma gândului, mai precis, gândul nu i-o ia
nerabdator si nepoliticos înainte; scrisul, dimpotriva,
ordoneaza gândul, îl face sa mearga în ritm, sa nu-si
piarda respiratia. Si ramâne.
Am vazut pentru prima oara Leningradul iarna si nu mi-am dorit decât sa-l revad într-o noapte alba, convinsa ca fantastica lui forta si frumusete, care ma impresionase atâta sub polei si nameti, nu va mai cunoaste limite. Visam la frumusetea orasului, topita în frumusetea noptii albe, ca la o întruchipare, aproape imposibil ide atins, a miracolului. Si visul mi s-a împlinit. Se întuneca dupa miezul noptii si se facea ziua dupa ora trei. Aerul, si cerul, si lumina difuza, de opal, erau cu adevarat feerice, dar, ciudat, orasul nu ma impresiona nici pe departe ca prima oara. Era la fel de frumos, desigur, mai frumos chiar, dar noptile albe îl faceau idilic, în timp ce iarna îl lega direct de tragismul marii literaturi. Gogol, Puskin si Dostoievski nu izvorau din atmosfera transparenta si nostalgica a noptilor luminoase, ci din întunericul înghetat peste Neva în ceata. Curtile interioare care ma impresionasera atât de mult rândul trecut prin tunelurile lor verticale, sumbre, populate de personaje complicate, apareau în lumina perlata doar decrepite, cu molozul cazut. Canalele pâcloase si Neva, pe cheiurile careia zarisem siluetele lui Gherman, lui Mîskin, erau acum exuberante, repetat venetiene, pline de tineri care încercau sa danseze cântându-si singuri din gura. Peste Petersburgul capodoperelor, miraculos conservat în nameti, eu descopeream, deconcertata si sedusa, tencuiala Leningradului. Frumusetea continua sa existe si sa ma oblige sa o admir. Era frumusetea - iesita, desigur, din comun - a realitatii, dar în mintea mea persista cea, zarita într-o clipa de gheata, a irealitatii - si cine si ce ar fi putut sa-i stea alaturi?
În ce masura este un scriitor mai mult - sau si altceva - decât cartea pe care a scris-o, decât suma cartilor pe care poate sa le scrie chiar - în ce masura cel de dupa scris si cel de dinaintea scrisului seamana celui asezat în fata hârtiei? Si, mai ales, în ce masura cel din fata hârtiei seamana celui oglindit, atât de neverosimil, în ea? Mi-am pus de nenumarate ori aceasta întrebare, având grija sa ma asez pentru a o rosti în cele mai diverse unghiuri de vedere ale scenei pe care, de mii si mii de ani sta un om singur cu o unealta de scris în mâna, în timp ce în loji si în staluri, în culise si la galerii, multimile asteapta nerabdatoare cuvântul, privind, în asteptare, pe cel în stare sa-l rosteasca cu o admiratie atât de inexacta încât poate sa para insulta, cu o curiozitate atât de devoratoare încât poate sa para dispret. În ce masura trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui, m-am întrebat privindu-mi adesea colegii pe care-i citisem cu emotie sau îndurând, fara aparare, privirile celor ce ma citisera. Niciodata, dar niciodata, omul pe care îl vedeam nu era acelasi cu cel ce scrisese si, de cele mai multe ori, nici nu-l amintea prin nimic. Ciudat chiar, cei care pareau în viata de toate zilele în mai mare masura scriitori nu erau scriitorii adevarati, ci acei care nu reuseau sa devina. Asa cum în etimologie, prea marea asemanare dintre doua cuvinte este o dovada a neînrudirii lor, cele care deriva unele din altele urmând cunoscute legi ale îndepartarii de forma initiala, în literatura identificarea persoanei fizice a scriitorului cu imaginea sa spirituala, reverberata în carti, nu e o dovada a autenticitatii, ci, dimpotriva, a pozei. În ce masura trebuie privit scriitorul dincolo de pagina lui, m-am întrebat privindu-mi adesea cititorii în care îmi recunosteam înspaimântata propriile emotii în fata scriitorilor pe care îi citisem. Încât pagina mea scrisa si uitata, cuvântul meu neschimbat în ei, dar lasat în urma de mine în asteptarea altuia mai înalt, devine raspunsul - greu si pe care uneori nu mi-l mai amintesc de emotie - la examenul de mine însami pe care îl dau în fata fiecarei priviri translate din greseala de pe pagina pe fata mea.
Pe masa mea
de scris stau de mai multi ani doua pietre. Sunt doua pietre
frumoase, destul de mari, slefuite îndelung de valurile sarate ale
marii, cu suprafata devenita lucioasa si neteda,
ca o piele, respirând parca abia simtit în lumina pe care o
rasfrâng premeditat diferit. Sunt doua pietre de forme aproximativ
ovale, de dimensiuni sensibil apropiate, si totusi deosebindu-se
socant una de alta: una este foarte alba, cealalta foarte
neagra. Când le-am cules, cu mai multi ani în urma, de pe plaja
- mai precis din zona aceea echivoca si vesnic umeda,
schimbându-si apartenenta din jumatate în jumatate de minut
si oferindu-se din jumatate în jumatate de minut, cu egala
sinceritate, uscatului si marii - tocmai prin stralucirea
contrastului lor îmi atrasesera atentia, asa cum se
lasau dezvelite, ritmic si aproape senzual, de apa si de
nisip, neîncetând nici o clipa sa-si proclame, cu un fel de
mândrie stridenta, ambiguitatea si diferenta. Tin minte
si acum ziua aceea de vacanta perfecta, torida si
limpede, în care am strabatut lungi kilometri de plaja
jucându-ma cu fiecare pas asezat grijuliu exact pe linia dintre
pamânt si mare, cu gleznele mângâiate nervos si de valul care
voia sa mai înainteze si de nisipul care nu voia sa mai dea
înapoi, cu palmele îngreunate aproape egal de cele doua pietre - alba
si neagra - disputându-ma simbolic si nereusind
sa ma împarta, cum nu reuseam eu sa împart de-o parte
marea, de-o parte nemarea.
Când le-am adus acasa si mi le-am asezat pe masa de scris am
facut-o însa nu pentru maniheismul lor copilaresc, ci pentru
frumusetea lor pur si simplu. Înainte de a avea un înteles,
orice lucru are o înfatisare, si nu rareori imaginea este
mai importanta decât sensul de dincolo de ea. Si totusi, în
scurt timp - mai ales în secundele acelea elastice, lungite peste
masura, de dinaintea scrisului - pietrele au început sa ma
obsedeze, si nu aparenta lor extrem de decorativa era cea care
ma urmarea, ci neobositul, mereu schimbatorul, simbolicul raport
de forte dintre ele. În mod obiectiv, piatra alba este ceva mai mare
decât cea neagra, si chiar daca ar fi egale ea ar trebui sa
para mai mare. Îmi amintesc cu precizie pagina din cartea de fizica
unde erau desenate alaturi un patrat negru si unul alb, iar
dedesubt scria ca, desi sunt egale, patratul negru pare mai mic
decât patratul alb. De aici începe însa subiectivitatea si
obsesia: nici în cartea de fizica si nici pe masa mea de scris, mie
nu mi se pare albul mai mare. Desi stiu ca asa ar trebui
sa mi se para. Desi stiu ca - în cazul pietrelor - el
chiar este mai mare putin. Piatra alba, mai stralucitoare, este
înfrânta de piatra neagra, mai puternica. Iar aceasta
derogare de la legile fizicii ma tulbura si ma
nelinisteste. Piatra neagra, despre care stiu ca e mai
mica si totusi învinge, devine fara sa vreau un
simbol pueril, dar nu mai putin deprimant, un simbol de sub tristetea
caruia ma scoate numai spaima ca în locul masluitului
raport de forte dintre cele doua delimitate, pietrificate culori, pe
masa mea de scris ar putea exista o singura piatra gri.
Orice carte este o sticla
aruncata în mare. Scrii mesajul cu greu, luni si ani întregi
trudesti asupra frazelor demne de a fi trimise sa poarte în lume
încarcatura dorita, încarcatura care, la rândul ei, a
fost ani si ani selectata din mormanul de sentimente si idei,
din gramada informa de obsesii, îl scrii pentru ca esti
convins ca un gust nou s-a distilat din zaharurile si otravurile
strânse în tine, ca un sunet nou s-a desprins din vacarmul de hohote
si de bocete reprimate de smaltul unui zâmbet, de descarcarea
unui spasm. Îl scrii, pentru ca de foarte de mult, de la începutul
adolescentei, cineva - care locuieste în tine atât de adânc si
vorbeste atât de rar, încât nu stii niciodata daca mai este
acolo si întreaga ta viata nu e, de fapt, decât o zbatere pentru
a te convinge ca mai este acolo - ti-a marturisit ca tocmai
în acest scop ai fost adus în lume: sa-l scrii, îl scrii, fiindca,
pentru a-l scrie, ai renuntat la nenumarate bucurii, ai redus
fara mila tot ce s-ar fi putut opune, chiar si numai
virtual, acestei operatii aproape magice, acestui act aproape ocult; ai
renuntat, de fapt, sa traiesti pentru ca sa scrii,
încât, daca nici viata n-a reusit sa te împiedice, ce te-ar
mai putea opri sa o faci? Apoi, dupa ce s-ar parea ca ai
terminat, citesti si recitesti mesajul - care de la un minut la
altul, de la o stare de spirit la alta, ti se pare crucial sau derizoriu,
demn de atentia întregii omeniri sau, dimpotriva, stângaci si
ridicol, neînsemnat, inutil - si îl închizi, cu un ultim curaj, între
copertile unei carti, si îl arunci în marea de hârtie pe
care plutim cu totii.
Va fi sau nu gasit de cineva, aceasta e întrebarea, si cel care îl va
gasi va cunoaste limba în care e scris? Si, daca va
sti sa citeasca, va fi în stare sa înteleaga ce-a
citit? Si, daca va întelege, o va face într-un moment în care
sufletul lui va fi poros, dornic sa absoarba, asteptându-si
într-o blânda feminitate întregirea sau, dimpotriva, închis si
împlatosat de orgoliu, suficient siesi, refractând sigur de el
si deformator orice gând ce s-a apropiat din afara, orice durere care
înca nu l-a atins? Iar atunci când, în atât de dubitativa tacere a
acestei asteptari, se ridica un glas anuntând gasirea
unui mesaj în mare, totul se suspenda în tine pentru a auzi. Si auzi,
nevenindu-ti a crede, un mesaj cu totul necunoscut, si numele
tau repetat si strigat din om în om. Sunt ani si ani de când
poetii nu se mai plâng ca sunt neîntelesi, ci ca sunt
întelesi în graba si simplificati, în entuziasm.
As exagera, desigur, si
as spune chiar un flagrant neadevar, daca as sustine
ca boxul face parte dintre sporturile mele favorite. Si totusi
nu pot sa nu marturisesc ca boxul este singurul sport care
ma obsedeaza. Pentru ca ma obsedeaza tot ce nu
înteleg. Nu, nu hotarârea oamenilor de a se lovi unul pe altul
si de a se sângera fara motiv, din pur spirit sportiv, îmi este
de neînteles: stiu de mult ca sporturile sunt trecerea
stilizata, în joc, a diferitelor activitati umane capabile
sa duca la performante, si nu vad de ce chiar obiceiul
oamenilor de a se lovi unul pe altul ar face exceptie de la aceasta. Ceea
ce nu înteleg este regula jocului, felul în care se stabileste
învingatorul. Nu ma refer, desigur, la cazurile limpezi si
destul de rare în care cel învins este scos pe targa horcaind aproape
inconstient, în timp ce învingatorul topaie fericit cu
bratele ridicate în sus si publicul îi aclama victoria
fara dubii si cruzimea fara reticente. Îndoielile
si nelamuririle mele se leaga de acele meciuri - majoritatea -
în care doi boxeri se lovesc, se ranesc reciproc si lupta
nenumarate reprize, pentru ca, la sfârsit, dupa ce publicul îl
considera mai bun pe unul dintre beligeranti, arbitrul sa declare -
în urma consultarii cu un juriu - învingator la puncte pe
celalalt. Asta e ceea ce nu înteleg.
Stau si privesc, de fiecare data încordata si atenta,
desfasurarea luptei, valoarea si norocul luptatorilor,
intuitia si optiunile salii, iar la sfârsit, uneori
împotriva tuturor concluziilor logice, este declarat învingatorul la puncte.
Desigur, specialistii în box, cei ce conduc si hotarasc
destinele acestui sport, mi-ar putea explica felul în care se stabilesc aceste
misterioase puncte, aducând argumentul ca luptatorii cunosc si
accepta regula neevidenta a jocului. Desigur, numai eu nu
înteleg care poate fi sensul unei reguli incapabile sa
deosebeasca exact un învingator de un învins si un public
entuziast de o masa în deruta. Dar în fata frânghiilor înnodate
la marginile ringului, sau numai a ecranelor - lipsite de mirosul sudorii
si al sângelui - de televizor, continui sa privesc cu stupoare
si continui sa sper ca voi reusi în cele din urma
sa patrund regula jocului de box, potrivit careia numai în
ultima clipa - si fara ca eu sa fi putut sa-l
banuiesc - unul dintre luptatori este decretat învingator la
puncte.
Cine-ar putea sustine ca un an sau o luna, o ora sau o secunda sunt la fel de mari acum ca si în secolul trecut? Cine-ar putea sustine ca timpul curge neschimbat în esenta si numai forma albiilor pe care diferitele epoci i le pregatesc este alta? Asta ar însemna ca între noi si badea Cârtan, de exemplu, nu e mai mult decât între el si Gheorghe Sincai, celalalt mare purtator de adevaruri în desaga. Dar cele doua razboaie mondiale - cu atât de radicalele lor consecinte - care ne despart de badea Cârtan, fac egal acest interval cu cel dintre cei doi iluminati de idealul transilvan numai asa cum un kilogram de petale este - fatal si împotriva tuturor evidentelor - egal totusi, în greutate, cu un kilogram de fier. Din prezentul pentru care reîntregirea, pe care ei o visasera cu mistica, încapatânata speranta, nu este decât istorie împlinita, fireasca, indiscutabila, asemenea victoriilor lui Stefan cel Mare, umbrele lor, ale savantului si ale ciobanului mistuiti de aceeasi credinta, se vad proiectate alaturi de ecranul legendei. Secolul care le desparte se topeste în perspectiva secolului de pâna la noi. Noi, deosebiti de ei nu numai prin faptul ca traim neemotionati ceea ce pentru ei ar fi fost apoteoza emotiei, ci si prin neputinta noastra, îmbatrânita între cuvinte si istorie, de a mai imagina macar emotia tânara a daruirii lor. Din prezentul nostru, destinele lor apar nu numai legendare, ci si de neînchipuit: un carturar în stare sa-si aseze întreaga existenta pe altarul operei sale si întreaga opera pe altarul, mereu darâmat, al poporului sau, murind pe marginea drumurilor straine, sarac si pribeag, dar nedespartit de manuscrisul purtat în spate ca o cruce a nevoii de dreptate si adevar; si un cioban în stare sa-si croiasca o viata pe masura cartilor crezute, în stare sa-si paraseasca turmele pentru a trece în locul lor cuvintele peste munti, într-o înaltatoare transhumanta a ideilor si a credintei în ele? Împlinita, pasiunea lui badea Cârtan luneca uimitoare în legenda, ca un ideal de neatins. Pentru ca, dintre fraze prefabricate si formule intrate în rezonanta, nu exista spectacol mai uluitor decât acela al unei credinte puternice, neconditionate, în istorie si în cuvânt.
Îmi amintesc ca am stiut chiar
de atunci, din primele clipe si de la primii kilometri parcursi,
ca n-o sa uit niciodata dupa-amiaza târzie, încercând
sa îmbune o zi de canicula violenta, devastatoare, când am
pornit din Olimpia. Urcam printr-o regiune de dealuri blânde, dar din ce în ce
mai înalte, printre paduri, turme, tarani salutând si
spinari de coline gârbovindu-se, suprapunându-se în zarea rotunda,
urcam printre pasuni împodobite de capite si ogoare
mici, înclinate copilareste, încercându-si norocul în câte-o
cultura temerara. Totul era nu numai frumos, nu numai învaluit
într-o dulceata fara seaman, într-o duiosie atât
de perfecta încât începea sa semene cu tristetea, dar si
nesfârsit de cunoscut, stiut pe de rost de foarte demult. Urcam
printr-un tinut pe care mi se parea ciudat ca îl vedeam pentru
prima oara si care semana într-un mod halucinant aproape,
si totusi linistitor, încurajator, cu Muntii Apuseni, iar
tinutul se numea Arcadia.
Câte nu s-ar putea scrie despre impactul, întotdeauna traumatizant, dintre o
imagine devenita culturala si prototipul ei real, dintre
proiectia pe care litera scrisa este în stare s-o tremure în sufletul
nostru si realitatea careia ea, litera, nu-i este, la rândul ei,
decât o bâjbâitoare proiectie clatinându-se pe cataligele
subtiri ale razelor înfipte ca niste radacini în
pamânt? Nu-mi mai aduceam aminte cum îmi imaginasem Arcadia, dar ea fusese
prezenta în mine de la început, din vremea descoperirii primelor mituri
si-a întelegerii alfabetului însusi al lumii, ca un simbol al
tarii ideale si-al peisajului fericit, ca o sinteza,
niciodata realizabila, dar cu atât mai visata, a ceea ce
îsi poate dori omenirea pe pamânt. Îi faurisem un chip? Îi
acordasem o înfatisare? Nu-mi mai aduceam aminte, dar cu
siguranta nu-mi trecuse niciodata prin gând ca Arcadia
reala, tinutul fara cusur al iluzoriei vârste de aur a
umanitatii, putea fi atât de asemanatoare, putea fi
topita pâna la identitate în propriul meu pamânt, în cadrul
definitiv al predestinarii mele. Nu visam: urcam pe drumuri ancestrale, cu
asfaltul superficial si scorojit peste poteci batatorite de
milenii, printre coline reverberate muzical înspre zare, printre turme si
capite, printre araturi precare si tarani
salutând. Ajunsesem în Arcadia, eram în Arcadia, iar Arcadia nu era decât,
nesfârsit de blânda, cuprinsa de înserare, tara
copilariei mele. Si sunt convinsa - si am fost
convinsa chiar de atunci, din primele clipe si de la primii kilometri
parcursi - ca n-o sa uit niciodata dupa-amiaza târzie
si tamaduitoare de violenta fierbinte a zilei; pentru
ca n-o sa stiu niciodata daca descoperirea aceea -
ca tot ce putuse omenirea imagina ca ideal pamântesc îmi statuse
de la nastere în preajma - ar fi trebuit sa fie un prilej de
duioasa, încurajatoare, deliranta mândrie sau un motiv de
împacata, luminoasa tristete, un semn ca nu mai aveam
de dorit, de sperat.
M-am întrebat adesea daca
urâtenia este o notiune pasiva, care presupune doar lipsa
frumusetii, sau, dimpotriva, este un element activ, ofensiv, capabil
de lupte si victorii spectaculare. Si poate ca as fi
înclinat - cine stie - spre primul raspuns, mai benign, daca nu
mi-ar veni neobosit în minte exemplul violent, tipator, al costumelor
în care apar pe micul ecran cele mai multe dintre cântaretele de
muzica populara. E destul sa vezi toate acele ii grele de
fluturasi metalici si de tinte aiuritoare, închipuind trandafiri
si crizanteme cu sclipici, toate acele catrinte si fote brodate
cu aur si argint în motive descoperite în filmele indiene si-n
operetele mexicane, toate acele flori de plastic prinse în parul
arhitecturat eroic în bucle savante si pretentioase ca sa te
convingi ca urâtenia are vocatia de a lupta si forta
de a învinge. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca nobilul port de
Sibiu si princiarul port de Muscel, costumele de zâne ale oltencelor
si cele de ursitoare ale osencelor au putut fi înlocuite prin aceste
travestiuri de carnaval suburban pe care televiziunea le împrastie
si le multiplica în milioane de case, cultivând cu grija gustul
viitoarelor generatii în spiritul carpetelor de plus cu rapiri
din serai si al tablourilor cu tiganci decoltate si cu
floare în dinti? Unde au disparut alesaturile, cusaturile,
cruciulitele, râurile, dungile si motivele geometrice, punctul de sus
al unui curs secular de stilizare si transfigurare a naturii, destul de
puternic pentru a strabate timpul, dar nu si indiferenta
telegenica a contemporaneitatii?
Într-un proces oarecare ajuns în fata celui mai obisnuit tribunal,
falsificarea unei marturii se pedepseste prin lege, în timp ce aceasta
flagranta falsificare a geniului si sufletului unui popor nu
trezeste de ani de zile decât protestul fara speranta
al specialistilor, desi un filtru al autenticitatii, o
sita a adevarului si verosimilului artistic n-ar fi numai un act
de cultura, ci si un gest de patriotism. Desigur, vinovata este
lipsa de cultura etnografica si de simt estetic a vedetelor
cu celebritatea câstigata pe la nuntile cu dar, însa nu mai
putin televiziunea, nepreocupata de puritatea sunetului pe care îl
face sa se reverbereze si sa devina ecou. Pentru ca
urâtenia - sunt convinsa - nu e o notiune pasiva, ci o
forta cu vocatia luptei si a victoriei asupra bietei
frumuseti care - asemeni binelui - îsi imagineaza mereu cu
naivitate ca poate învinge prin simplul fapt ca exista, de la
sine.
Trei sau patru zile, sub puterea unui
vânt uscat si nehotarât, sub auspiciile unei veri precoce,
Bucurestiul s-a lasat - uimit el însusi de capacitatea sa de a
se bucura - troienit cu voluptate de plopi. Mi-e teama mereu ca ceea
ce cuvintele spun poate fi banuita numai o extravaganta
rasucire ia cuvintelor. Troienele plopilor nu este o figura de stil,
este o feerica si greu verosimila realitate. De zile întregi, la
cea mai mica rostogolire a aerului peste oras încep sa pluteasca,
si nu se mai opresc din nins, fulgii mari ai semintelor de plopi,
mesajele pufoase ale iubirii lor nostalgice si indecise. Câte mii de plopi
pot sa fie în Bucuresti si câte milioane de seminte poate
sa nasca un plop, ca sa aiba de unde ninge zile în
sir, ca sa aiba de unde aglomera pe atâtia kilometri de
rigole troienele inefabile si moi, omatul cald al viitoarelor
generatii de semne de exclamare? Pentru ca nu m-am îndoit
niciodata ca plopii exclama ceva, ca trupurile lor lungi
sunt simbolul patetic al mirarii vegetale, chiar daca n-am
reusit înca sa înteleg ce spune gândul la capatul
caruia a fost pus semnul unei atât de regale mirari.
Iata, hainele-mi sunt toate albe, si n-o sa le mai pot
curata saptamâni în sir, parul mi-e de dragostea
plopilor plin, pisicile de pe strada mea - slabe si mirate, abia
iesite din furia propriilor lor iubiri - îsi învata pisoii
sa sara prin aer si sa prinda fulgi, narcisele si
ciorchinii salcâmilor, acoperisurile si bujorii, vazduhul
si asfaltul, masinile si liliacul, toate se lasa încâlcite
în fuioarele senzuale, toate sunt fericite sa atinga semintele
spumoase, ratacitoare în cautarea, aproape fara
speranta, a rodirii.
Un mare poet al unei generatii mai mari deplângea disparitia
funigeilor, pe care eu nu mi-i amintesc si nu sunt sigura ca
i-am vazut vreodata, a caror imateriala si
îngereasca plutire abia daca pot s-o refac din dictionare
si poeme. Va veni, oare, cândva, o primavara în care aceste rânduri
sa para tinerilor de atunci de neînteles si ninsoarea
plopilor, un neverosimil fast de arheologie sentimentala? Nu mai sunt
sigura de nimic, o, dar sunt sigura ca atâta vreme cât
Bucurestiul - uimit el însusi de puterea sa de a se bucura - se mai
lasa troienit de plopi, înca e bine
O buna parte a copilariei
mi-am petrecut-o într-o curte lunga si spatioasa,
însotind cladirea cu un singur cat înalt, habsburgic de la un
capat la altul pe mai bine de o suta de metri si gazduind
în pamântul, batatorit ca un beton, cinci sau sase tei
uriasi cu ramurile ridicate mult deasupra acoperisului înclinat
si a gardului de tabla ruginita care ne despartea de
curtea vecina. Curtea vecina era a cinematografului. Acesta se numea,
asemenea atâtor alte cinematografe din tara, Maxim Gorki si
concluzia logica pe care o trasesem, si din care nu aveam
sa ies decât dupa multi ani, era ca Maxim Gorki nu putea fi
decât un mare cineast, mai precis, un actor, cum îl si arata
prenumele care, nu stiu de ce, mi se parea potrivit unei vedete. (Tot
astfel în aceiasi ani, am crezut ca Dobrogeanu-Gherea era un cizmar
celebru, pentru ca fabrica de pantofi, cea mai importanta
întreprindere din localitate, îi purta, în mod absolut aiuritor, numele.) De
fapt, nu atât cinematograful cu intrarea straina, într-o alta
strada, detine un rol în copilaria mea, cât gradina lui,
gradina de vara, ecranul alb, care se vedea ceva mai mult de
jumatate pe deasupra gardului, si bancile de lemn asezate
în fata lui, care nu se vedeau, dar de pe care, în noptile calde de
vara, se înaltau, în tacerea punctata de replicile neîntelese
ale actorilor, exclamatii emotionate, rumori colective sau hohote de
râs la unison.
E greu de spus daca vecinatatea atât de strânsa a
cinematografului a fost atunci un blestem sau un noroc; vreau sa spun
ca nu-mi dau seama daca apropierea acelui ecran pâlpâind aproape
fosforescent în noapte îmi aducea mai multe necazuri sau mai multe bucurii, dar
sunt sigura ca uriasul cadru de pânza alba, vazut
cu greu si pe trei sferturi printre ramurile groase si bogat înfrunzite
ale teilor, a fost o prezenta, infinit semnificanta a
copilariei mele.
De cum venea vara, caderea serii capata pentru mine
întelesuri si emotii pe care nu le avea în timpul anului, iar
trimiterea la culcare nu mai era un supliciu, ci o binefacere si un
suspense. De la fereastra mea, vazut dintr-o parte si lipsit de
ultimul sfert purtator al dialogului transcris, ecranul mi se oferea
stralucitor si populat captivant de personaje si
întâmplari, de privelisti si intrigi, spuse numai pe
jumatate, secrete, fascinatoare, dispuse sa se lase dezlegate,
întregite. Pentru ca, neîntelegând vorbirea actorilor - care tuna
totusi patetice si obsedante cuvinte asupra mea - si
nevazând traducerea, nu-mi ramânea decât sa inventez eu un sens
glasurilor si zbaterilor misterioase urmarite seara de
seara. De lunea pâna duminica aveam tot timpul sa cizelez,
reluând într-o versiune mereu îmbunatatita, sugestiile
primei vizionari sau, dimpotriva, sa-mi ofer,
nemultumita de întâia interpretare, mereu alte si alte
povesti tesute între punctele fixe ale personajelor agitându-se la
fel. A fost cel mai frumos joc pe care mi-l amintesc, cu atât mai frumos cu cât
avea rigorile si limitele lui - începea si se termina odata cu
vacanta, reînnoindu-se din sine însusi saptamâna de saptamâna
- un joc frumos mai ales pentru ca exista independent si totusi
se lasa inventat pe de-a-ntregul. O data sau de doua ori ma
dusesem la cinematograf - adica înconjurasem pentru a ajunge la intrarea
de pe strada paralela, platisem biletul si ma asezasem
pe locul numerotat - dar privitul din fata al ecranului si
citirea fara restrictii a dialogului nu reuseau sa
înlocuiasca nici pe departe misterul disparut. Unghiul excentric al
ferestrei dadea figurilor o alungire si un farmec de care vederea
normala le vaduvea, în timp ce presupunerea, completarea, inventarea
sensului dadeau bietei povesti o bogatie pe care,
singura, n-o avea. Am înteles ca, încercând sa-mi verific
jocul, realitatea fusese cea care nu rezistase verificarii. Ecranul
vazut pe trei sferturi printre ramuri de tei a ramas pânza pe care am
continuat sa-mi proiectez impresiile, ideile si lumea devenita
frumoasa numai dupa ce îi adaugam cel de-al patrulea sfert,
întregitor, al întelegerii mele.
Am observat demult - înca de pe vremea când mai puteam sa ma iluzionez ca numai vârsta mea e de vina - ca sunt tratata asemenea copiilor, în fata carora nu pot fi spuse sau facute lucruri urâte si care, tocmai prin aceasta protectoare interdictie, îi jeneaza pe cei mari cu prezenta lor. Descopar ca prieteni, pe care îi stiam pudici, spun când eu lipsesc glume fara perdea; descopar colegi care ar avea toate motivele sa-mi fie prieteni si care totusi prefera, pentru propriul lor confort, sa ma evite. Si nu pot sa nu presupun ca cenzura pe care - fara voia, dar din cauza mea - si-au inventat-o a sfârsit prin a-i obosi si a-i întoarce - chiar daca nu si-o marturisesc - împotriva-mi. O cenzura datorata nu intransigentei mele - pe care, de altfel, nici nu mi-au dat prilejul sa mi-o manifest - ci vietii mele în care nu-si gasesc reciprocele puncte de sprijin, pe care sa le înteleaga si sa le ierte. Sunt, deci, considerata si evitata asemenea copiilor carora nu trebuie sa le strici imaginea despre lume, si a caror naivitate înduiosându-te, nu te împiedica sa treci în camera de alaturi când ai de discutat lucruri serioase.
Daca as spune ca
octombrie este cea mai tandra dintre lunile anului, as exprima
înca foarte putin din încarcatura de lumina
blânda pe care miezul acesta de anotimp o rastoarna, moale ca pe
un car cu fân de raze, asupra lumii. Pentru ca octombrie nu este pur
si simplu toamna sau o parte a toamnei, este chiar miezul ei la care nu se
ajunge decât dezghiocând cu rabdare coaja tare si pielita
amara a zilelor de dinainte si de dupa ea, a ploilor
subtiri si ascutite ca niste pumnale, a noptilor
cazute mai devreme si ridicate mai târziu, a încheierii.
Dupa ce, mirosind a flori si a transpiratie, obosita de
sine însasi si grea de fructe si presimtiri, vara
adoarme dezgolita impudic pe cearsafurile umede ale lui septembrie -
care, ca si când ar vrea sa se desolidarizeze cât mai repede de ea,
îsi cheama în ajutor diminetile cetoase si serile
reci, frigul si umezeala, vântul si întunericul, strigând ca
totul s-a terminat, ca a venit toamna si se apropie sfârsitul -
lumea se goleste deodata si se face mai mare,
tinându-si respiratia si asteptând. Pentru ca,
desi cu totii am înteles ca vara se terminase, desi
acceptasem cu totii apropierea sfârsitului, nu puteam admite ca
el sa apara asa - brutal si lipsit de întelepciune,
pripit si fara nici un ritual. Octombrie este ritualul blând, de
care aveam nevoie, al acceptarii unui sfârsit, octombrie este
ceremonia dulce, care ne lipsea, a asumarii unei încheieri. Ceva trebuia
sa se mai întâmple, trebuia sa mai vina ceva. Si atunci
vine octombrie. Ceea ce parea a fi greu de suportat se dovedeste
placut, ceea ce producea oroare devine aproape senzual, ceea ce parea
crud si strain se descopera a fi adânc cunoscut si plin de
compasiune. Pentru prima oara în an goana desucheata a
minutelor, si orelor, si zilelor, si saptamânilor se
încetineste si capata înteles, clipele se încarca
de propria lor greutate si se rotesc usor picurând, constiente
fiecare de unicitatea ei, în neant. Pentru prima oara în an nu ma
grabesc si nu-mi pare rau de timpul care trece, simpla lui
trecere în frumusete si moarte fiindu-mi deplin suficienta.
Pentru ca fiecare clipa este nu numai frumoasa, ci si,
poate, ultima frumoasa. Lumina musteste gata sa picure
lipicioasa si patind ca o zeama de fruct, frunzele
tes draperii colorate pe cer si troiene calde, murmuratoare în
iarba. Totul este atât de perfect, atât de împacat cu sine, încât
atunci când încep ploile intra si ele în ordinea legica,
fara cusur a universului, nu sunt decât pretul pe care trebuie
sa-l platim cinstit pentru pacea si bucuria traita.
Am numarat 250 de ani de la
nasterea lui Horia, pentru ca stim ca în toamna marii
rascoale legendarul ei conducator avea 54 de ani. Anul nasterii
lui Vasile Nicola Ursu rezulta prin scaderea vârstei lui cunoscute,
din anul cunoscut al rascoalei, iar aceasta atât de simpla
aritmetica, aceasta atât de rotunda aniversare,
rastoarna peste noi valuri interogative de înteles. Caci,
dupa doua secole si jumatate, taranul aproape
batrân din Albac nu si-a lasat înca în întregime dezlegat
misterul fortei si istoriei sale. Cel despre care, dupa
înfrângere si capturare, un ziar provensal scria ca raspunde cu
geniu si fermitate interogatoriilor, cel care a putut învia în memoria
amortita si indiferenta a Europei, dupa o mie opt sute
de ani de uitare, lumina nelinistitoare si misterioasa a Daciei
libere, a avut o asemenea capacitate de a face sa se depene în jurul
fapturii sale - de sânge care a putut fi totusi varsat, de oase
care au putut fi totusi zdrobite - atâtea atribute abstracte ale
milenarului sau popor, atâtea legende fantastice ale emotiei
colective, încât el însusi, taranul îmbracat cu o
tundra întoarsa si însceptrat cu un bat subtire
de alun, abia daca se mai întrezareste de dupa profilul
acvilin sapat pe medalii împodobite cu titluri, tâsnit aproape
miraculos din memoria razbunatoare: Horia Ursz Rex Daciae. Faptul
ca aceasta legenda nu a drapat un tânar romantic si
frumos, ci un barbat de 54 de ani, obosit probabil de drumurile Vienei, de
mereu neacoperitele promisiuni, de lipsa unui adapost si a unei
sigurante, caracterizeaza zguduitor cea mai mare rascoala a
românilor - acest popor blând si rabdator, optimist si
sceptic, ajuns la maturitate încercând mereu sa o scoata la
capat cu binele si izbucnind numai atunci când nu se poate cu
adevarat altfel, când nici o speranta nu mai este
lasata sa tremure în vânt pe arborele mereu reînfrunzit al
istoriei. Revolta nu a fost la noi sunetul zeesc scos din cristalul lovit al
tineretii, ci geamatul profund, urletul care nu mai poate fi înabusit
al unei dureri care îmbatrânise ascunsa, îmbunata de cântece
si de povesti.
'Mor pentru popor', ultimele cuvinte ale celui mai mare martir
crescut din muntii nostri spre cerul încarcat de
vinovatii al trecutului, nu sunt strigatul exaltat al unui tânar
care îsi arunca plin de superbie viata în balanta
nehotarâta a posteritatii, ci testamentul unei
existente profund responsabile si suprem inteligente, care dupa
ce a cumpanit si a încercat totul foloseste si ultimul
argument în lupta inegala cu nedreptatea. Cei 250 de ani nu se împlinesc
numai de la nasterea unui taran din muntii Zarandului, ci
de la cristalizarea celui mai cuprinzator simbol al destinului nostru
îndelung rabdator.
Ceea ce m-a frapat întotdeauna în figura lui Horia - înca din adolescenta,
când rascoleam pasionata bibliotecile episcopiilor oradene,
cautând carti vechi, iesite din uz, în care as fi
putut gasi elemente noi, limpezitoare - a fost înaltul ei grad de
abstractiune. Mult mai mult decât un personaj, el, Horia, mi s-a
parut o idee; nu numai conducatorul razvratirii, ci numele
razvratirii chiar. Întinsa - asemenea unui incendiu purificator
care trecea din mosie în mosie si din durere în durere - pe
întreaga suprafata a Transilvaniei, rascoala a ars în numele lui
Horia si din ordinul împaratului, împaratul si Horia
reprezentând doua la fel de înalte si de protectoare notiuni,
taranul din Albac nefiind mai tangibil si mai concret decât
principele din Viena. Adunarea de la Mesteacan, ultimatumul de la Deva,
iuresul propagator al ridicarii la lupta, spaima nobililor
si nesupunerea taranilor, toate se desfasoara în
numele lui, toate se numesc Horia. Horia vine cu steagul rosu. Horia vine
cu crucea de aur, venirea lui Horia este anuntata mereu - cu
speranta, mândrie si dezlantuita bucurie de unii,
cu spaima isterica si oroare de altii, si de fiecare
data numele lui este suficient faptelor sa se împlineasca.
Taranul Nicula Urs a stat, ca într-o cetate greu expugnabila, în
Muntii Zlatnei, Horia - aceasta vocabula magica,
aceasta porecla împarateasca - a condus rascoala
la Arad si la Hateg, la Hunedoara si la Alba lulia. Durerea
si împotrivirea aveau nevoie de o definitie si definitia
lor a fost Horia. Daca nu ar fi existat, ar fi fost inventat,
fara ezitare, asa cum a fost.
Fizic, indubitabil concret, el, taranul cu frunte imensa, a fost
numai pe platforma de executie, dar, ca si cum ar fi vrut sa se
razbune pentru umilirea acelor câteva ore de istorie exacta, legenda
a izbucnit apoi cu puteri sporite inundând totul, spalând sângele si
transfigurând cruzimea mortii în haloul mereu crescator al nemuririi.
Difuzat pe medalii cu inscriptia Hora rex Daciae, chipul lui
ajungea în Luxemburg si în Toscana, numele lui era colportat de
cancelariile spaniole si otomane, teatrele din Cehia si Germania îi
reprezentau tragedia, ziarele din Italia si Belgia, Franta si
Austria îl înfasurau în povestiri incredibile si basme
copilaresti. El nu mai era de mult un taran sarac din
Muntii Zarandului, ci locul geometric polarizând straniu de adevarat,
chiar în cea mai fantastica forma, sensurile istoriei românilor - de
la originea romana la persistenta pe pamântul transilvan, de la
asuprirea grofilor la unirea cu tarile române, de la ortodoxia
credintei la latinitatea limbii. Doamnele care la Paris si la
Bruxelles purtau palarii 'â la Horia' si-i scriau
numele pe evantaiuri, deveneau gratiosii, inconstientii
soli de un sezon ai gravelor noastre adevaruri eterne.
La Oradea, deasupra tâmplei Bisericii cu Luna - acea misterioasa
luna, jumatate neagra, jumatate aurie, învârtindu-se
dupa legi misterioase si cosmice, care mi-a umplut de întrebari
si de înteles copilaria - deasupra crucii din mijlocul
iconostasului, în cel mai înalt punct al boltii catedralei din Oradea, am
descoperit de curând, cu uluire si lacrimi, portretul lui Horia. Este un
medalion sprijinit omagial pe doua ramuri de laur si împodobit de o
coroana grea, aproape imperiala, reliefându-si fondul închis
si obrazul cunoscut din acest cadru poleit sarbatoreste si
subliniat stralucitor. Trasaturile fara dubiu, fruntea
specifica si parul strâns taraneste în
parti erau cele stiute din cartile de scoala
si chiar daca renovarile succesive au limpezit portretul
apropiindu-l de prototip, nu exista nici o îndoiala ca el era
acolo, deasupra altarului, de la începuturi, de la prima pictare a bisericii în
1816. Iar acest fapt, revolutionar si zguduitor în egala
masura, ne lasa sa întrezarim nu numai prestigiul de
martir al marelui rasculat în epoca, ci si întelesul
credintei care i-a fost alaturi, începuta în 1784, în chiar anul
rascoalei, constructia catedralei neunite din Oradea s-a
desfasurat sub semnul nesupunerii si al tragediei românilor din
Principatul Transilvaniei, si, o data înaltata,
biserica a devenit un simbol al neînfrângerii totale si al victoriei ce
urma sa vina. Portretul lui Horia, asezat triumfal si
conspirativ deasupra catapetesmei, era un raspuns, abia cifrat, al celor
care nu renuntau. Sanctificându-l astfel, biserica se sfintea
înca o data prin jertfa sa, acceptând cu adevarat suferinta
si revolta, cauza celui ce-si fermecase fratii cu gândul
eliberarii, 'ille famosus seductor populi', cum îl numeau
exasperate cancelariile dusmane.
Am citat ciudatul titlu de noblete al taranului din Albac, ca
si dovezile faimei sale europene din monumentala monografie a
rascoalei lui Horia de David Prodan si am transcris emotia de
mai sus în semn de limpede omagiu marelui istoric si capodoperei sale
rascolitoare.
Când mergi toamna pe câmp, pe un câmp arat, semanat, prasit si presarat cu bulgari mici de chimicale cuprinsi de jena precarei lor conditii si încercând sa semene, modelati de umezeala, cu niste mici bureti otravitori, porosi si orbitor de albi, aproape decorativi; când mergi toamna pe câmp, pe un câmp marginit departe de dealuri cu vii culese si parasite acum culorilor care degradeaza verdele în galben si îl urca apoi spre rosu stralucitor, în timp ce, lipsite de aracii smulsi, corzile se revarsa obosite de roditoarea disciplina a verii într-o somnoroasa libertate, într-un odihnitor dezmat; când mergi toamna pe câmp, în pacea aceea pe care nici un alt anotimp nu o merita mai deplin, sub soarele cald înca, dar abulic putin, înstrainat parca si parca distrat, ca si cum ar încerca mereu sa-si aminteasca ceva, un gând uitat undeva în urma, sau, dimpotriva, grabit sa coboare pe celalalt tarâm, vine întotdeauna o clipa în care, fara sa-ti fi dat seama cum, reperele se fac nevazute - cu hotarâre, deodata sau hoteste , pe rând - dealul cu vii aluneca înaintea soarelui dupa zare, crângul din fata renunta mai întâi la frunze, apoi îsi dilueaza liniile negre, paralele, tot mai subtiri, tot mai geometrice, ale tulpinilor în cerul care le despartea una de alta, iar satul lasat în urma, devenit oricum îndoielnic, se hotaraste în cele din urma sa nu mai existe deloc; când mergi toamna pe câmp, vine întotdeauna o clipa în care nu mai existi decât tu si pamântul, pamântul întins ireprosabil de jur împrejur si ridicat - oricât ar fi de ses - la margini spre cer, vine întotdeauna o clipa în care ramâi - pe neasteptate întotdeauna - fata în fata, numai tu si pamântul. Nu folosesc nici o metafora, nu fac nici o aluzie, nu construiesc nici un simbol. Când vorbesc despre revelatia aceea din toamna, seara si câmp, pamânt înseamna chiar pamânt, în toate nemarginit de semnificantele sale acceptii - tarâna, glie, planeta - substanta primordiala si ultima, început si sfârsit. Pentru ca am uitat sa spun: când mergi toamna pe câmp si vine o clipa în care descoperi ca nu mai existi decât tu si pamântul, întotdeauna soarele ajunge sa apuna chiar atunci si descoperirea, care parea cu numai o secunda înainte întâmplatoare, se transforma într-o revelatie înspaimântatoare putin, dar si voluptuoasa deodata, profunda ca un gong sunând, odata cu seara, începutul unei alte vârste.
Poezia, sugestia, miticul, clar-obscurul nu mi s-au parut niciodata în stare sa egaleze în mister procesele chimice, de exemplu, sau axiomele matematice. De ce suma unghiurilor unui triunghi este egala cu 180°, ma întreb revoltata, de ce doua cantitati egale cu o a treia sunt egale între ele? Certitudinile mi se par suspecte. Adevarurile prea limpezi, care nu mai au pentru ceilalti nevoie de demonstratie, sunt pentru mine mai secrete înca si mai susceptibile de mister. Cea mai limpede evidenta ascunde dincolo de paravanul mutat mereu mai departe al ultimului de ce? inextricabile taine pe care stiinta nu le împrastie, ci le înmulteste prin descoperirile ei. Dezvaluirea unei taine nu este decât descoperirea unei colonii de taine ascunse pâna atunci, ca semintele unei rodii, în camasa unica a tainei sfâsiate si devenite, fiecare dintre ele, prin chiar aceasta sfâsiere, sediul unor alte colonii în stare sa se multiplice. Uluitoarea cascada a progresului tehnic din secolul nostru a demonstrat de ajuns ca orice taina este asemenea florii cuprinzând latenta în sine puterea înmultirii, declansata odata cu ofilirea. Explozia în lant a tainelor în aceasta orgolioasa si inconstienta contemporaneitate nu este decât involuntara sporire a enigmelor printr-o nesfârsita si parca ironica sciziparitate. Orice infinitezimala particula descoperita se dovedeste, la rândul ei, formata din alte particule si mai nevazute, orice raspuns, odata gasit, se releva compus din alte, si mai ermetice, întrebari. Pe lânga acest bombardament al misterelor, de nepatruns tocmai pentru ca se lasa patrunse - deci multiplicate - rând pe rând, taina luminescenta a artei, valul de raze al sugestiei, umbra stralucitoare a mitului, orbitorul clar-obscur al poeziei, nu sunt decât lungi haine de ceremonie, travestiuri rituale ale unor adevaruri, secrete nu pentru ca n-ar putea fi dezlegate, ci pentru ca prea violenta dezvelire le-ar putea distruge, asa cum se mistuie, deschise, mormintele vechi la contactul cu aerul. Taina artei e tandra si protectoare, taina stiintei, incitanta si primejdioasa adesea. Dincolo de fiecare dintre ele se afla, însa, neînfrânt si amenintator, încordat în asteptarea exploziei eliberatoare, adevarul - acelasi - al vietii si mortii.
Stiu ca exista
nenumarate feluri de lecturi, si eu însami am trait multe
dintre ele, si pe toate cele pe care le-am trait le-am însumat cu
recunostinta compartimentului rarelor beatitudini; dar una
singura dintre ele m-a fascinat si continua sa ma
fascineze cu atractia malefica si irezistibila a
placerilor interzise: lectura ca substitut al vietii. Pentru ca,
dincolo de lectura-studiu, lectura-informatie, lectura-joaca sau
lectura-initiere, aparea de fiecare data, condamnabila
si placuta ca un drog, lectura capabila sa
înlocuiasca viata. Si nu stiu daca numai acutul
sentiment de vinovatie care o însotea întotdeauna îi adauga
acea placere violenta, iresponsabila, pe care o stiu din
copilarie si care nu m-a parasit, din fericire, nici acum.
De fapt era un cerc vicios, pentru ca vinovatia venea tocmai din
cantitatea exagerata de placere pe care lectura era în stare sa
mi-o ofere, iar placerea îsi tragea sevele si din
pamântul interzis al acestei vinovatii. La început de tot citeam
în loc sa ma joc, apoi citeam în loc sa fiu atenta la
lectii si sa-mi fac temele, mai târziu citeam în loc sa
ma distrez cu tinerii de vârsta mea, la facultate citeam mereu altceva
decât ar fi trebuit sa citesc, si mult mai târziu, acum, citesc în
loc sa scriu. Dar suma vinilor rezultate din toate aceste mici sau mari înlocuiri
nu atinge nici pe departe nivelul realei mele vinovatii: aceea de a
sti ca prefer realitatea de hârtie, pe care o simt mai
adevarata decât cealalta realitate; aceea de a alege între
lumea creata de Dumnezeu si cea creata de scriitor, pe cea de a
doua. Si nu e vorba numai de o preferinta teoretica, de
spectator, ci de o optiune reala între a trai si a nu
trai, între a fi si a asista. Pentru ca întelegerea nu e
nici ea decât o asistare a faptei din care îsi trage puterea si
fara de care n-ar putea exista, chiar daca senzatia de
surogat nu lectura desprinsa de viata mi-o da, ci
viata netrecuta prin lectura. De aici înclinarea de a prefera
vietii lectura ca pe o solutie din toate punctele de vedere
avantajoasa, si de aici rotunjirea, închiderea ciclului vinei de a fi
optat dintre doua cai pentru cea mai putin spinoasa, pentru
cea mai usor de urmat. Dar nici preferinta, nici optiunea nu
sunt decât paliative menite sa ascunda, în ochii mei chiar,
adevarata mea culpa: incapacitatea de a alege cu adevarat. Când
privesc în urma îmi vad cele câteva mii de zile, asemenea unei
prazi haituite cu forte egale de doi infinit de fascinanti
vânatori - lectura si viata.
Cel ce-a facut lumea si cei ce-au facut cartile
îsi vor disputa sufletul meu în eternitate.
O sa-mi amintesc întotdeauna cu un
amestec putin intimidat, de uimire, curiozitate si admiratie,
perechea de biciclisti olandezi pe care am întâlnit-o la un izvor de pe
marginea unei sosele. Erau o femeie si un barbat, tineri,
desigur, dar nu într-atât încât sa li se poata spune o fata
si un baiat, cu lungi plete extrem de deschise la culoare, dar
fara lumina care le-ar fi dat dreptul sa fie numite blonde,
si atât de asemanatoare încât, în orice caz, nu dupa plete
ar fi putut fi deosebiti între ei. Îmbracati identic si
strict necesar - un sort, un maieu, sandale - stateau în canicula
naucitoare, abia îmblânzita de umbra si umezeala,
fara sa vorbeasca între ei, prabusiti aproape,
ascultându-si fiecare oboseala propriului trup. Nu erau frumosi - de
altfel efortul le descompusese trasaturile si nu reuseau
înca sa se refaca liniile initiale, care, nemiscate,
ar fi putut însemna frumusete - dar exista în atentia aceea
visatoare, concentrata asupra lor însile, atâta lumina,
atâta beatitudine, încât am stiut ca oboseala pe care si-o
ascultau în trupuri era ca o revelatoare melodie ce merita efortul de a o putea
auzi. Se odihneau si asteptau sa se usuce si sa li se
usuce hainele spalate si întinse în jur pe crengi si pe ghidoanele
bicicletelor, culcate într-un evident repaos si ele. Nu numai bluzele, ci
si parul lung - atârnat acum pe umeri în suvite ude si
rasucite, ca într-un tablou de Cranach cel Batrân - si-l
spalasera în apa rece a acelui izvor care le servea de hotel si
pe pietrele caruia ne-au facut loc ospitalieri.
Pornisera din Olanda cu mai bine de trei luni în urma si numai
peste alte trei luni aveau sa ajunga înapoi, dupa ce vor fi
însemnat cu urmele îngemanate si subtiri ale rotilor o
buna parte din drumurile Europei. De portbagajul mai mult teoretic al bicicletei
aveau legat: unul, sulul unui cort, celalalt, doua paturi, îi
ascultam povestind despre serpi (întâlnisera, ca si noi, familii
întregi, otravitoare si indolente, întinse pe asfaltul fierbinte)
si îi priveam cu uimire si nesat. Poate ca erau foarte
saraci sau poate ca duceau la îndeplinire cu suprema
încapatânare un pariu pe care spiritul lor îl pusese cu materia
pe care o locuia, în orice caz, exista în efortul acela benevol o atât de mare
forta a sufletului, o atât de mare capacitate a vointei de a se
desprinde de servitutile carnii si de a exista libera, în
afara oricaror determinari, încât excursia lor devenea o victorie
existentiala si o întreprindere filosofica.
Saracia lor liber consimtita si singuratatea lor
deliberata se înscriau în perimetrul aglomerat si consumator al
epocii ca un semn si ca o solutie. Cei doi biciclisti ma
faceau sa ma gândesc - si chiar figurile lor emaciate de
lumina si oboseala îmi sugerau comparatia - la asceticii
discipoli ai lui Diogene si la anahoretii crestini. Bicicletele
obosite, cu tricourile puse la uscat pe ghidon, se desenau ca niste
subtiri simboluri heraldice pe blazonul acestei nobile descendente.
Am fost cândva arbori? Am fost cumva
plante? Cu siguranta ca da, altfel de unde am fi mostenit
aceasta sublima obisnuinta si aceasta
inexplicabila putere de a relua mereu totul de la capat? Asa cum
pomii au mereu forta de a fi din nou tineri si acoperiti de
flori în fiecare primavara, ca si cum nu li s-ar fi luat
fructele si nu li s-ar fi smuls frunzele, si nu s-ar fi zbârcit de
vânturi si ger, noi o luam mereu de la capat, sperând mereu de
la anul care începe ceea ce ne promisese anul care a trecut. Pasii
nostri misca, probabil, fara sa ne dam
seama, esentiale si nevazute radacini pe sub
pamânt, iar sevele urca în noi si ne împrospateaza
ciclic puterile care par mereu a ajunge la sfârsit si care
gasesc mereu, în al doisprezecelea ceas festiv, elanul capabil sa ne
înscrie, cu sperantele miraculos intacte, pe înca o orbita.
Si o luam de la capat din nou, din nou asteptam
sa înfloreasca ciresii, sa rodeasca merii, sa se
coaca via, sa ni se împlineasca dorintele; de la
semanaturile de primavara, pâna în seceris, de la
seceris pâna la araturile de toamna, de la sesiunea din
iarna, pâna la sesiunea din vara, de la începutul vacantei,
pâna la începutul scolii Am fost cândva, desigur, arbori, altfel
cum ne-ar putea pamântul transmite cu atâta promptitudine ordinele lui
întineritoare, decretele lui de reînceput, legile lui de supravietuire? Am
fost, desigur, plante într-un fel, altfel cum am sti atât de bine sa
raspundem sevelor si vazduhului, cum am fi atât de
dependenti de fazele lunii, si de bataia vântului, de norii care
coboara, de soarele care urca, de lungimea zilei, de grosimea
zapezii, de stropul de ploaie si de firul de praf? Si, mai ales,
cum am reusi sa nu învatam nimic din atâtea toamne
si din atâtea ierni, oferindu-ne mereu fragezi vesnic viitoarei
primaveri?
De câte ori mi se întâmpla sa ma întorc într-un loc pe
care îl stiusem în copilarie, sa recitesc o carte, pe care
atunci o descoperisem, sa vad pe cineva pe care îl stiu de
atunci, ma astept la senzationale schimbari de
perspectiva, la revelatii legate nu de obiectul privirii infantile,
ci de calitatea ei, de uluitoarea ei capacitate de a transforma, colorând totul
atât de violent în nuantele pasionale ale cresterii, încât numai cu
greu realitatea de dedesubt mai transpare rar prin pelicula stralucitoare.
Tot ce am cunoscut atunci exista în mine intact si intangibil, dublu
aureolat de nimbul difuz al minunii si al nesigurantei. Revenind pe
urmele vechi, de fiecare data ma astept sa descopar
totala neadecvare la realitate a reprezentarilor, convinse de realismul
lor, ale copilariei mele. Înaintez, emotionata mereu de
posibilitatea de a nu mai gasi nimic din ceea ce ma împodobise
atunci; s-ar fi putut atât de simplu întâmpla ca totul sa nu fi fost decât
fructul frumos copt în antecamera somnului.
Pentru ca nu numai subiectivitatea mea, inconstienta de
propriile ei puteri, actiona asupra realitatii, ci eu
însami - neîndoindu-ma nici o clipa de dreptul meu de posesie
asupra ei - interveneam cu ingenuitate, schimbând ce era de schimbat atunci
când nu întelegea, dinainte, sa mi se supuna. Ma obisnuisem,
astfel, seara înainte de culcare, sau în asteptarea silnicului somn de
dupa-amiaza, sa trec în revista întâmplarile zilei,
corectându-le din mers laturile neplacute sau penibile, în asa fel
încât în relatarea lor coerenta, pregatita anume si gata
sa fie clasate în amintiri, personajul central care eram câstiga în
inteligenta, bunatate si îndrazneala,
fara a pierde în verosimilitate. Apoi adormeam si, odata cu
somnul, totul se fixa definitiv în mine, sub aceasta forma fin revazuta
a carei ciorna reala o uitam în scurt timp si eu.
Dar ceea ce în momentul faptuirii mi se parea firesc si
îndreptatit lasa în urma ciudate si melodioase
culpabilitati, abia întelese si tocmai de aceea,
hotarâtoare. Constienta de înclinarea - pe care mi-o ascundeam
si mi-o iubeam ca pe un viciu - de a lasa fantezia sa se
amestece ilicit printre adevarurile înconjuratoare, luându-le
culoarea si imitându-le forma, încât o privire straina, oricât
de nesuperficiala, nu le-ar fi putut deosebi între ele, am trecut prin
anii aceia uluitori cu un continuu sentiment de vinovatie, cu
perpetua spaima de a nu-mi fi demascata corectura, cu atât mai
complicata cu cât nu o mai deosebeam nici eu. Si chiar si atunci
când uitam totul, uitarea era împodobita de acea confuza aura
care mi-a luminat atât de emotionant copilaria si care nu
uita sa-si arunce asupra mea lungile, matasoasele ei
raze, din când în când si acum.
- Ai recunoscut în repetate rânduri
ca tot ce-ai cautat în încapatânatele tale drumuri nu
a fost decât timpul care se depusese în spatiu, ca - asa cum
minerul excaveaza vagoane întregi de steril pentru a putea alege din ele
câteva grame de minereu pretios - strabateai spatiul numai
pentru a descoperi în el urmele sfinte ale timpului trecut.
- Da, n-am facut nici un secret din faptul ca în Oltenia am
cautat culele si mânastirile; în Grecia sanctuarele si
palestrele, în Italia Evul Mediu si Renasterea, în Spania palatele
maure si catedralele gotice, iar în Statele Unite spaima, atât de
americana, de a nu avea cu adevarat un trecut. Si, daca
as vrea sa fiu sincera pâna la capat, ar trebui
sa recunosc ca toate acele temple, si biserici, si moschei,
si palate, si cetati, si mausolee, la care ajungeam cu
greu si pe care le plateam cu sacrificii, îmi erau cu atât mai dragi
si le simteam cu atât mai pretioase cu cât se apropiau mai duios
si mai ambiguu de ruina
- Ei bine, aceasta cautare atât de îndaratnica a unui
timp mereu revolut, aceasta privire atât de staruitor întoarsa,
aceasta preferinta atât de perseverenta pentru trecut îmi e
greu sa le înteleg si mai greu înca sa le accept.
Sa treci indiferent pe lânga reclame aiuritoare explodând savant în
neon pentru a admira un opait de lut ars reprezentând o figura pe
jumatate ciobita; sa folosesti metroul numai pentru a
ajunge sa admiri un car sculptat, de pe când abia se descoperise roata;
sa nu te impresioneze zgârâie-norii, dar sa plângi de emotie în
fata unei campanile fragile si gratioase, sculptate parca
în os de porumbel; toate acestea mi se par ciudate si de neînteles,
cu atât mai mult cu cât, în mod evident, trecutul nu a fost mai bun decât
prezentul. Templele au fost înaltate de sclavi si au
adapostit sacrificii; palatele au ascuns înlantuiri aproape
fantastice de patimi si crime; cetatile au nascut
ambitii, au zamislit dorinte si au generat nedreptati;
mausoleele glorifica vicii si autentifica minciuni, catedralele
amintesc ruguri iar palestrele, cupe de cucuta. Pentru ce tot acest,
religios aproape, cult al trecutului, când este evident ca, cu cât ne-am
lasa sa alunecam mai adânc în el, am descoperi sângele
varsându-se mai fara mila, dreptatea batjocorita mai
fara crutare si adevarul schimonosit mai
fara rusine?
- Pentru ca zeii s-au stins, împaratii au murit, crimele au fost
razbunate, si din trecut a ramas numai ceea ce era demn sa
ramâna: arta. Arta, aceasta uluitoare definitie a omului
neînstare sa se ridice la înaltimea faptei sale.
O tara întreaga
acoperita de zapada nu poate fi - oricât am fi de batrâni -
decât o tara a copilariei. Cum se explica indiscutabila
împletire dintre zapada si copilarie, cum se face ca
aceste doua notiuni - apartinând unor sfere atât de deosebite,
fiind una o încremenire de timp, iar alta o revarsare de materie - se
leaga atât de adânc între ele încât înrudirea cu una te înrudeste
automat cu cealalta? Cum pot fi adunate la un loc o cadere de alb
si o lunecare de ani pentru a se obtine aceasta fantastica,
invizibila suma a fericirii nostalgice si
frematatoare? Evident, nu încerc sa raspund, gresesc
destul încercând sa pun întrebari. Taina îngemanarii dintre
copilarie si nea nu e decât o parte (o parte mica si
impenetrabila în stralucire) a lungii taine a supravietuirii
noastre.
Am asteptat începutul de deceniu cu spaima înmultita simbolic a
tuturor începuturilor de ani, neîndraznind sa doresc evolutii,
abia sperând încremeniri si nedegradari, am asteptat începutul
de an cu sentimentul acut al trecerii, cu senzatia vie a
ireversibilitatii, si ca si cum s-ar fi lasat
înduiosat de spaima mea, si ca si cum ar fi stat în puterea lui
sa îndulceasca marele sunet al gongului, Anul nou a aparut
învelit împarateste în hlamide, travestit copilareste
cu barbi si sprâncene fluturatoare de vata, pierdut abil
si înveselitor printre ninsori. Dimineata am deschis ochii încet, cu
precautie, gata sa-i închid la loc la cea mai mica amenintare
a urâtului si, neasteptat, neanuntata de nimic,
frumusetea mi-a navalit printre pleoape fluturând aiuritoare
aripi destramate în vârf. Anul nou cadea din cer alb si se
depunea pe pamântul batrân în nameti si troiene,
rostogolite spre copilarie. Câti ani trebuie sa ai ca sa
alergi prin ninsoare cu gura deschisa, ca sa prinzi fulgii cu buzele
si sa-i simti stingându-se ca niste stele înghetate pe
dinti? Pâna la ce vârsta poti sa-ti doresti
din toate puterile inimii o sanie si poti sa visezi viteza,
la poalele celui mai firav derdelus? Care este etatea la care mai
poti scrie cu talpile vorbe mari pe zapada si mai
poti stampila cu trupul cruci magnifice pe omat? Ce
întrebari fara noima, când oricine stie ca atunci
când neaua cade, timpul se opreste din cazut.
Daca as putea sa ma
vad, sunt sigura ca nu numai imaginea mea despre mine ar fi
alta, dar si felul meu de a privi s-ar schimba. Daca as putea
sa ma vad, dar nu într-o oglinda în care peste imaginea
privita se suprapune imaginea privitoare, ascunzând adevarata
expresie si estompând adevaratul sens, si nici într-o fotografie
sau într-un film în care liniile si volumele, sentimentele si
întelesurile sunt modificate de subiectivitatea luminii si de siretenia
obiectivului; ci altfel, mai strain si mai adânc, fara
curiozitate si fara emotie, asa cum privesc un pom,
atenta numai la forma ramurilor si la culoarea frunzelor, asa
cum privesc un necunoscut încercând sa-l descopar si sa-l
înteleg
Sau, dimpotriva, daca as putea sa nu ma vad
deloc, sa nu ma fi zarit niciodata în iluzia oglinzilor sau
în sugestia vitrinelor, în balta ecranelor sau în tarcul albumelor;
sa ma fi nascut înainte ca metalul slefuit sau cristalul
argintat, camera obscura sau tubul catodic sa fi inventat diabolica
rasfrângere identica dar neadevarata, sa fi
raspuns otravitoarei nevoi de a ma vedea, dar a nu ma
cunoaste.
Sunt convinsa ca visul meu despre mine, necorectat si nedeformat
de aceste surogate ale realitatii, ar fi fost în acea preistorie a
rasfrângerilor mai exact si mai revelator decât suma imaginilor
contradictorii si plictisite de ele însele pe care le privesc
neîncrezatoare, dar fara sa le alung. Sunt convinsa
ca, atunci când cine stie ce uluitoare inventie va reusi
sa desparta ochiul privitor de ochiul privit, privirea
vazuta de cea care vede, facându-ne sa trecem dincolo nu
numai de propriile noastre iluzii asupra noastra, ci si de spaima
animalica de a nu ne descoperi cu adevarat, abia atunci ne vom
apropia poate de intuitia straveche în stare sa imagineze
si sa înteleaga ceea ce nu îi era dat sa contemple
si sa distruga privind.
Iata cum, deloc întâmplator, notiunea de speculatie se
naste din numele latin al oglinzii - speculum -, pentru ca
oglinda era cea cu ajutorul careia erau studiate atât de neîntelesele
stele, în lumina carora încercam sa ne descoperim tot pe noi.
Tot ce apartine trecutului se
încarca de o aura care depaseste în intensitate
si sens simpla nostalgie, vechimea devenind valoare în sine, o
notiune autonoma, puternica, asemenea frumosului. Un obiect
vechi este pretios nu prin frumusetea care a reusit sa
strabata timpul în el, ci chiar prin timpul pe care îl
întruchipeaza, care i s-a depus - materie stranie, aproape palpabila
- în crapaturi. Si totusi, ca în atâtea alte domenii, si
în aceasta împaratie revoluta, limitele
sensibilitatii noastre sunt prezente si de netrecut. Sa
observati cum un obiect de acum un secol este pentru noi o relicva
emotionanta, unul de acum o mie de ani, o tulburatoare
revelatie, în timp ce unul de acum patru, sase sau zece mii de ani nu
mai produce asupra noastra o impresie sporita sau cel putin
egala, nu ne mai uimeste cu aceeasi intensitate, ca si cum
s-ar gasi dincolo de sfera în interiorul careia suntem în stare
sa simtim, îmi amintesc cum am intrat în palatele de la Cnossos,
intimidata si indiferenta în egala masura,
revoltându-ma singura de lipsa mea de emotie. Apartineau
unei epoci prea îndepartate ca sa ma mai atinga, dominata
de o umanitate straina despre care, tot ce stiam, stiam din
povestile atenienilor, colorate, fantaste, caracterizându-i în mult mai
mare masura pe autorii povestirii decât pe eroii ei. Vreau sa
spun ca daca m-a uluit ceva cu adevarat la Cnossos nu a fost
înalta civilizatie, mândra de cuceririle ei tehnice si având
vocatia confortului în acea adâncime de neconceput a timpului, ci faptul
ca aceasta civilizatie a existat pur si simplu, indiferent
când, faptul ca nu era numai o poveste.
Minos cel înselat de sotie, Minotaurul, Teseu, labirintul, Ariadna,
Dedalus, stiusem dinainte totul, dar totul fusese prea frumos ca sa
fie adevarat. Ceea ce paruse un simbol nu era decât o realitate? Ceea
ce fusese metafora nu era decât istorie? Si înca o istorie atât
de veche, încât numai povestile care-i rasarisera pe urme
mai reuseau sa-i dea un înteles. Odaile regelui, ale
reginei, sala tronului, atelierele mesterilor, temple, necropole,
sali de baie, conducte de apa, terase, curti interioare,
scari, coloane, totul repetând acest cap obsesiv de taur si securile
înspaimântatoare cu dublu tais, totul scos de sub
incredibila cenusa a celor patru mii de ani, totul indiferent,
strain, neconvingator. Poate ca ecuatia labirintului, poate
ca povestea blestemata a Minotaurului contribuiau la acest sentiment
care se opunea si el realitatii si o împiedica sa
triumfe. Timpul minoic depasea cu mult capacitatea sufletului meu de
a percepe timpul si stateam în fata lui pierduta ca un
neînotator care, într-o apa adânca de trei sau de o suta de
metri, se îneaca la fel.
'
'
Exista lucruri care prin simpla lor intensitate îsi
depasesc conditia si se transforma în altceva,
superior în esenta. Exista artisti care prin capacitatea
lor de daruire si prin puterea ascetismului lor trec dincolo de linia
de pe care frumosul însusi nu se mai vede decât ca o treapta spre
ceva mai luminos înca si mai greu de definit. Si daca,
totusi, pentru operele lor se foloseste fara ezitare
si cu dezinvoltura cuvântul arta, aceasta nu e, desigur, fiindca
s-ar aduce astfel o precizare în plus, ci pentru ca, astfel, nu mai e
nevoie de nici o precizare. Oricum, retrospectiva Anghel semana foarte
putin cu o expozitie de arta. Suita la al doilea etaj al
muzeului, cu bronzurile mari strânse modest si sever într-o singura
încapere, ea nu avea nimic din cochetaria savant neglijenta a
expozitiilor plastice, unde fiecare exponat îsi cauta
pozitia si lumina prielnica si fiecare vizitator se poate
oglindi flatat în spiritul si suprafata lustruita a
lucrarilor. Retrospectiva Anghel, încaperea aceea singura,
populata cu fiinte de metal topit la cea mai înalta
temperatura a durerii si turnat în forme abia diferite între ele,
concentrate în sine, atente fiecare la sufletul ei, pulsând adânc, auzit cu
greu, semana mai mult cu un templu în care au fost adunate cu o
cutremuratoare putere de selectie toate rastignirile
spiritualitatii noastre: Eminescu, Balcescu, Luchian, Pallady,
Enescu si, sinteza tuturor, Carturarul îndurerat, cel care
întelege totul si nu poate face nimic; si, povestea tuturor,
acele Scene din viata unui geniu în care, înaripat si schingiuit,
geniul nu încearca totusi nici o secunda sa se
îndeparteze; si, deasupra tuturor, acele mame nascatoare de
suferinta si viata, maternitati cruciforme,
metafore ermetice si împacate cu sine ale puterii de creatie,
ale puterii de fiinta. Iata, capete de femei cu pielea
întinsa pe craniu si carnea trasa în gând, capete de
artisti cu privirea adusa înlauntru obsedata,
resemnata de ceea ce vede, trupuri în care ideea însasi arde
si se modeleaza suferitoare în bronz, ca si cum forma omeneasca
n-ar fi decât nobilul, hieraticul potir în care se ofera, dureroasa,
gândirea. N-am cunoscut un mai înalt imn închinat intelectualului, celui ce
întelege gândirea ca pe o jertfa de sine, artist si martir cu
egala intensitate, decât acea monahala retrospectiva a unei
vieti, decât aceasta opera. La al doilea etaj al Muzeului
Republicii, retrospectiva Anghel a fost cel mai limpede panteon românesc.
Am senzatia ca stau în
fata unui ghem de a carui depanare îmi depinde viata si
ca nu trebuie decât sa gasesc capatul firului pentru ca
totul sa se desfasoare apoi lin, aproape voluptuos, dar caut
si caut mereu, rupând, încâlcind, tragând de unde nu trebuie,
ravasind, zadarnicind totul, când totul ar putea fi
atât de simplu, când n-as avea nevoie decât de infima sansa a
gasirii firului de depanat. Daca prima fraza ar fi
scrisa, faptele si ideile, care nu asteapta decât sa
se rostogoleasca în cuvânt, s-ar desprinde din incredibilele lor alveole,
bucuroase de a se putea ordona într-o curgere din care sa se poata
încropi un înteles. Dar prima fraza este de negasit, ca si
capatul firului acestui ghem intentionat perfect, inabordabil,
facut anume sa semene cu o mereu lunecatoare minge.
Cunosc aceasta senzatie din copilarie, de când am
învatat sa scriu, de când am reusit sa unesc o-i, oi
si sa vad, uitându-ma la cerculetul acela plapând
si betigasul acela anemic, o câmpie întreaga de lâna
alba, valuritoare; de când am descoperit, odata cu primele
litere, ca a scrie nu înseamna a inventa ceva ce nu exista, ci
numai a trece în cuvânt lucrurile care asteapta de mult farmecul
capabil sa le transforme în betigase si cercuri. Si
atunci, nu ramasese decât sa gasesc începutul, capatul
firului care sa-mi depene viata în cuvânt. Dar nu gasesc decât
capatele, fragmente, idei care se rup, odata formulate, de
rest, bucati mai mari sau mai mici, înnodate sau nu între ele, ca
si cum viata mea ar mai fi fost depanata odata,
cândva, de cineva la fel de nepriceput. Cunosc aceasta senzatie din
copilarie si de atunci torc nu numai obsesia cautarii, ci
si suspiciunea negasirii. Pentru ca, daca acel capat
al lucrurilor întârzie sa mi se dezvaluie, n-as putea spune
ca disperarea si chinul urmaririi lui nu-mi fac placere, ca
si cum m-as bucura ca se gaseste cineva care sa
aiba puterea de a ma pedepsi pentru aceasta incapacitate prea
evidenta ca sa nu se banuiasca în dosul ei intentia
amânarii si spaima de început. Dar, odata pedepsita, am tot
dreptul sa cheltuiesc cum vreau un ragaz platit cinstit cu
propria mea suferinta, deci pot amâna în continuare clipa începutului
de care ma tem cu o teama pe care n-o înteleg, asa cum nu
înteleg cu adevarat viata a carei povestire trebuie s-o
încep.
Îi placea sa picteze margini sarace de sat, unind - prin câteva acoperisuri nesigure, si câteva ziduri scorojite, si câtiva plopi desfrunziti - cerul mare, topit din nesfârsite griuri, si pamântul glodos, neîmpodobit. Îi placea sa picteze case mizere cu stresini de papura sprijinite pe stâlpi firavi, fara crestaturi, cu prispe de lut galben abia înaltate din câmpia atotputernica spre vazduhul neprieten, îi placea sa picteze arbori parasiti de frunze, cu viata devenita secreta, nearatosi, nefericiti, supravietuind. Îi placea sa picteze flori inculte de câmp în ulcele modeste, fara smalt, si fete tacute, însingurate, lipsite de noroc. Îi placea sa aleaga din tot ce descoperea în jur numai ceea ce nu era descoperit de nimeni si din tot ceea ce nu era iubit de nimeni, ceea ce putea fi iubit. Din sate alegea marginile, din anotimpuri trecerea, din flori numai faptul ca sunt vii, dar forta sufleteasca pe care o presupunea aceasta stranie alegere, încrâncenata tarie necesara acestei rasturnate selectii izvora, eroica si orgolioasa, nu din dorinta de originalitate si nu din placerea de a sfida, ci, mult mai adânc, dintr-un loc în care slabiciunea însasi, ajunsa pâna acolo, devine putere, din nevoia de solidarizare cu o suferinta neexprimata. Exista în fiecare tusa de culoare si în fiecare linie lasate de Andreescu pe pânza o suferinta ce întelege suferinta, o suferinta ce priveste spre suferinta cu acea concentrare a privirii care nu se mai poate întoarce spre altceva, dar care este prea intensa pentru a mai putea durea, pentru a mai putea protesta, pentru a mai putea fi elocventa si patetica. Ramâne numai contemplarea, atenta si grava, a unei lumi fatal materiale, importanta mereu nu prin ceea ce lasa sa se vada, ci prin ceea ce nu poate arata. Marginile de sat si padurile devastate, florile de câmp si copiii îmbatrâniti sunt tintele alese cu grija - printr-o încapatânata selectie, în care frumusetea însasi este admisa numai în masura în care doare - ale acestei contemplari linistite. Pentru ca, daca ma gândesc bine, ceea ce uneste între ele toate ciudatele subiecte ale pânzelor lui Andreescu este cantitatea de liniste pe care reusesc sa o încorporeze în ele. Sunt tacute nu numai peisajele si florile, naturile moarte si personajele costumate, ci si tristele lui iarmaroace, si târgurile lui galbui de dragaica, multe multimi asteptând ceva nestiut, strânse sub cerul unei paradoxale taceri. Linistea este criteriul absolut al unei contemplari atât de grave, încât, sub ochiul ei mare, suferinta devine frumusete, iar frumusetea se estompeaza în fata întelegerii pâna-n adânc. Nesfârsitele lui griuri suind umilite înspre orgoliu, demnitatea verdelui acceptând întunericul, tonurile de ocru amestecându-se în lut rostesc în aceasta liniste testamentul unei priviri. Privirea unui artist nascut în acelasi an cu Eminescu, dar caruia nu i s-a dat nici macar vârsta minima a rastignirii.
Cred ca am ascultat când eram
mica prea multe povesti, cred ca am citit în copilarie prea
multe basme. Maniheismul lor, atât de încurajator, mi s-a parut, atunci,
mai adevarat decât, mai târziu, complexitatea contradictorie a lumii
si tot ce-am trait mai târziu nu a reusit sa
stearga din mine universul pe care mi l-am imaginat atunci. Anii
si deceniile n-au reusit sa-mi descurajeze încapatânarea
de a cauta eroi pe care sa-i pot admira fara îndoiala si
ticalosi pe care sa-i pot dispretul fara
remuscari. Si nu stiu daca trebuie sa ma
laud sau trebuie sa ma acuz ca nu mi-a trecut înca
niciodata prin minte ca asemenea eroi si asemenea
ticalosi nu exista. În pofida tuturor exemplelor care au nins
convingator peste mine, n-am reusit sa nu mai cred ca
feti-frumosii sunt buni si împaratii milosi,
ca balaurii sfârsesc prin a fi învinsi si cosânzenele prin
a fi salvate. Am citit în viata mea mai multe tratate de istorie decât
carti cu povesti, dar istoria n-a fost în stare sa
înfrânga în mine povestile, din moment ce tot mai cred ca cei
buni nu pot pieri cu totul, cei rai sunt în cele din urma
pedepsiti si suferinta se va sfârsi cândva printr-o
idilica, universala nunta.
Exista totusi un basm, unul singur, altfel decât celelalte, un basm
în care nu este deloc limpede nici cine e bun, nici cine e rau. Când l-am
citit, cunosteam bine regula basmelor, stiam nenumaratele
fragmente prefabricate din care se poate cladi o poveste, stiam cine
pe cine trebuie sa iubeasca, cine si de ce sufera, cine
si de ce e vinovat. Tin minte ca nesocotirea acelor sacrosancte
legi, pe care le respectam cu strictete si care-mi
calauzeau întelegerea lumii, mi se paruse o sfidare, o jignire
personala, amplificata de faptul ca nu puteam sa-i
înteleg rosturile. Basmul se numea Tinerete fara
batrânete si viata fara moarte. Acum, când a
trecut mai bine de un secol jumatate de la nasterea lui Petre
Ispirescu, îmi amintesc ciudat de viu ca acela a fost momentul în care
i-am retinut pentru prima oara numele. Si pentru ca pe
atunci credeam ca toti autorii cartilor sunt vii - vreau
sa spun ca nu reuseam sa înteleg cum poate cineva
sa ti se adreseze si sa-ti vorbeasca, chiar
si în scris, fara a fi în viata - tin minte
ca mi-ar fi placut sa-l întreb pe Ispirescu despre ce este vorba
în poveste si de ce se întoarce din tara vietii fara
de moarte cel atât de fericit acolo. Cu timpul am aflat ca scriitorii mor
si ei, cu timpul am înteles ca nimeni nu-mi poate raspunde,
iar întorcându-ma si eu fara încetare din tara aceea,
trebuie sa marturisesc ca mi-ar placea grozav sa
stiu de ce o fac si, prin urmare, despre ce e vorba în poveste.
O camera goala, varoasa, cu podele de scânduri curate, galbui, în mijlocul careia se afla un scaun negru cu speteaza înalta, un scaun singur pe care cineva a pus un mar. Nu stiu daca am vazut vreodata aceasta scena, nu stiu daca am avut vreodata aceasta viziune, dar am visat de nenumarate ori acest vis. Este un vis static, un vis în care nu se întâmpla nimic. Nu-i o poveste, ci o priveliste; nu-i o priveliste, ci un sentiment; un sentiment de bucurie adânca, inexplicabila, cu atât mai intensa, cu cât mai fara motiv. De fapt, cu timpul, motivele de bucurie au început sa se polarizeze în jurul visului, sau, dimpotriva, bucuria existenta atragea în mod necesar dupa sine imaginea de marca a fericirii. Vreau sa spun ca, dupa o zi buna, somnul îmi aducea în dar visul, previzibil - odaia binecunoscuta, scaunul stiut pe de rost si marul asezat putin excentric, rosu pe jumatate, lucios, aproape animal; tot asa cum, altadata, venit cu de la sine putere, nedictat de nimic, visul pulsa de câteva ori, bineprevestitor, si se retragea apoi ca o maree, lasându-ma pe plaja câte unei dimineti limpezi, usoare, în care eram sigura ca nu mi se poate întâmpla nimic rau. M-am întrebat uneori daca nu e vorba de un tablou pe care l-am vazut si m-a impresionat puternic, cândva, în copilarie, si am tresarit adesea prin muzeele lumii, când mi se parea ca descopar o linie, o raza, o nuanta care îmi apartinea. Emotia aproape nesanatoasa pe care am avut-o în fata primei pânze de Vermeer nu mi s-a mai parut decât fireasca atunci când mi-am dat seama ca lumina plutind deasupra Laptaresei sale era lumina din odaia mea visata. Dar, recunoscuta sau nu printre înfatisarile lumii reale, înrudita sau nu cu imaginile din oglinzile artei, mi-ar fi greu sa spun în ce consta marea forta de sugestie a acelui cadru fix care se aprinde din când în când în mine, ca pentru a verifica, linistitor, ca sunt înca vie, ca mai stiu sa ma bucur. Pot sa marturisesc, însa, ca tot ce-mi doresc este sa fiu în stare sa scriu o pagina având proprietatile si puterea imaginei din vis: simplitatea aceea aproape saraca, decupata dintr-o intensa, materiala lumina, re-varsând din asceza ei bucuria inexplicabila, carnala, a unei misterioase prezente. O camera alba, goala, singuratatea bucuroasa a unui scaun si marul rosu, lucios, ciudat de senzual, pus acolo de cineva
În curiozitatea
ireverentioasa a publicului si în lipsa de entuziasm abia
complezenta a criticii s-a desfasurat, cu mai mult timp în
urma, la Paris, o mare retrospectiva Dali. N-am vazut-o, dar îmi
imaginez usor, si chiar cu o anumita voluptate, scarile
rulante travestite ironic în burlane imense si coridoarele mascate în
conducte burlesti ale Centrului Pompidou gemând de acea multime mereu
în trecere a carei continua curgere semnifica însasi
indiferenta, a carei indiferenta suverana este chiar
viata, îmi imaginez usor ceasurile moi si nudurile cu sertarase
ale celui mai extravagant dintre artistii extravagantului nostru secol
privite de tot acel public în bluejeans cu un respect fermentat de
obisnuinta si cu o lipsa de uimire pe care numai
uluitoarele mustati ale pictorului mai reusesc s-o clatine putin.
Într-o lume în care a fi în voga înseamna chiar mai mult decât a fi
în viata, faptul ca retrospectiva Dali nu mai revolta
si nu mai entuziasmeaza pe nimeni, faptul ca se bucura de
un succes nezgomotos, decent si onorabil, nu poate fi citit decât ca semnul,
ermetic desigur, dar descifrabil totusi, al unei înfrângeri. Pentru
ca, nefiind vorba de înfrângerea unui artist este vorba despre înfrângerea
unui fel de a fi al artistului.
Si iata-ma, dupa un îndelung obsedant exemplu,
întoarsa la întrebarea, pusa de atâtea ori, si la care s-a
raspuns în atâtea feluri încât poate fi socotita în continuare
fara raspuns: în ce masura trebuie artistul sa se
deosebeasca de ceilalti oameni altfel decât prin opera lui si
chiar si ea, opera, în ce masura trebuie sa uimeasca
prin ineditul ei intimidant sau, dimpotriva, în ce masura
trebuie sa fie recunoscuta ca si cum n-ar fi fost inventata
de artist, ci doar descoperita din adâncurile secrete si comune ale
tuturor? Sub pelerina romanticilor a crescut, dospit din jigniri si
insulte, din dispretul si lipsa de întelegere a celorlalti,
orgoliul artistului nedispus sa se mai masoare cu nimeni, acceptând
doar cu timpul - pe masura ce curiozitatea feminina a
multimii respinse îl cerceta mai cu interes - sa se lase privit pe
piedestalul pe care îl merita cu prisosinta, dar care îi dadea
si posibilitatea de a lua cele mai avantajoase atitudini. De aici si
pâna la un ingenios al punerii în scena, cheltuind mai mult geniu
pentru a-si arata opera decât chiar pentru a o face, evolutia este
fara îndoiala spectaculoasa, dar guvernata nu atât de
legile artei, cât de cele ale psihologiei si rentabilitatii. Cât
de departe sunt pictorii anonimi ai frescelor medievale, arhitectii abia
banuiti ai catedralelor gotice, poetii lipsiti de nume, numai
suflet si voce, ai madrigalurilor, asemenea îngerilor lipsiti de
trup, numai cap si aripi, din tablouri! Decât sa-l vad
zidindu-si casnic propriul muzeu - ca un zeu gospodar ridicând singur
templul în care urmeaza sa i se descopere cultul - îmi e mai usor
sa-l imaginez pe Artist furisându-se cenusiu, terifiat de spaima
ca ar putea fi recunoscut, prin multime.
Tot ce apartine trecutului se
încarca de o aura care depaseste în intensitate
si sens simpla nostalgie si care nu se poate explica doar prin spaima
produsa de trecerea timpului si prin nevoia de a opune luminilor tot
mai încenusate de batrânete, zarea nemurdarita de
demult. Ceea ce apartine trecutului nu trece automat într-o sfera
ideala, ci într-una diferita, nuantata altfel, iar aura care
cuprinde faptele revolute nu este decât ciudata exactitate care le
deseneaza contururile, dându-le un relief pe care nu-l aveau si
facându-le sa para altfel. Asa cum, reprodus de doi
pictori, acelasi obiect poate sa arate absolut diferit, acelasi
fapt - vazut în trecut, departe, sau, dimpotriva, alaturi, în
prezent - poate sa însemne cu totul altceva, în timp ce, traite
aievea, întâmplarile apar naclaite în mâzga agitatiei
continue, a trepidatiei si nervilor, cu muchiile dizolvate de acidul
zilnic al iritarii, în amintire se decupeaza atent, ca într-un tablou
de Magritte, ceea ce este important de ceea ce-i derizoriu. Iar importantul
si derizoriul pot fi cu totul altele azi decât alaltaieri. Cât de
important a putut fi în copilaria mea bufetul cu usi sculptate
si cheite, mirosind dulceag a lemn vechi si a miere
zaharisita, de-l tin minte - ca pe un lar al casei tronând
impunator - în cele mai mici amanunte, plin de portelanuri pe
care nu îndrazneam sa le ating, dar al caror model îl stiu
si acum pe dinafara, si de tacâmuri masive, atât de grele încât
nu reuseam sa trag sertarele care le contineau? Cât de
importante au putut fi pentru mine cescutele de cafea asezate pe
raftul de sus, de-mi amintesc si acum doamnele cu peruci si crinoline
pictate pe peretii lor translucizi? Si-mi era chiar atât de
frica de bufetul acela aproape animal, de tin înca minte teama
cu care treceam seara pe linga el - marit si mai mult si
devenit spongios de întuneric - în drum spre comutatorul salvator care,
odata întors, îl exorciza cu lumina?
Si astfel, privesc în jurul meu, traiesc, sufar, sunt
fericita, ma misc printre obiecte si întâmplari,
fara sa stiu, fara sa pot banui
macar, care dintre ele s-a fixat pe misterioasa placa,
developata mai târziu de timp, a memoriei, a istoriei mele
Îmi amintesc uneori orele de
muzica. O fac nu pentru ca de ele s-ar lega vreo întâmplare
importanta sau impresionanta în vreun fel a vietii mele, ci
pentru ca logica lor, întoarsa aberant împotriva înaltelor scopuri marturisite,
îmi este amintita de mereu alte si alte asemanatoare
argumentatii. Profesorul de muzica era un omulet cu
barbuta si lavaliera, cu plete si basc de
catifea, parând batrân nu atât prin vârsta lui care nu cred sa
fi fost trecuta cu mult de cincizeci, cât prin aerul sau atemporal,
întretinut cu grija. Printre ceilalti profesori,
îmbracati în lodene si purtând sepci, el parea sa
apartina unei cu totul alte epoci si lumi.
Înfatisarea lui reusea sa sublinieze, la fel de exact,
doua idei opuse si înrudite prin chiar opozitia lor: privit
dintr-o directie, el era artistul, privit din directia opusa, el
era profesorul de dexteritate. Si într-un caz si într-altul, el era
altfel - superior sau inferior, niciodata egal -, el nu era asemenea
celorlalti. Pâna la noi, elevii, dubla lui raportare la ceilalti
profesori ajungea redusa la un singur aspect, esential, trezind în
noi în acelasi timp simpatia si dispretul: spre deosebire de
ceilalti, de el nu ne era frica.
Îmi amintesc uneori orele de muzica. Ele aveau loc o data pe saptamâna
si erau prefatate de un fel de destindere aparuta înca
din ziua precedenta: o ora pentru care nu aveam nimic de
învatat. Profesorul intra în clasa purtându-si
sfidator înfatisarea excentrica si aerul
atemporal, care trezeau în noi dispretul lipsei de frica, scotea din
buzunarul de la piept diapazonul lustruit de auzul succesivelor generatii
de elevi si dadea tonul, ducându-l cu un fel de religiozitate la
ureche. Brusc, sunetul limpede ma uimea de fiecare data. Scosi
la tabla pe rând, noi trebuia sa-l reproducem vocal. În functie
de fidelitatea reproducerii, eram gratificati cu laude, zece în catalog
si repartizati la cor, sau eram dati afara cu oroare
dupa ce eram notati cu un sapte (prin traditie,
dexteritatile nu-si puteau permite sa nu dea note de
trecere, un corijent la muzica ar fi fost un scandal, un repetent din
motive muzicale, de neconceput). Dar pentru ca cei talentati si
laudati trebuiau în continuare sa vina dupa-amiaza la
orele de cor si sa învete sa cânte tot felul de cântece
lipsite de farmec, în timp ce netalentatii erau liberi de obligatii
si datorii, pedagogia muzicala a profesorului dadea cele mai
neasteptate rezultate, toata lumea facând eforturi pentru a nu
sti cânta, singura stare invidiabila fiind aceea a lipsei de talent.
Nu m-am întrebat niciodata ce se petrecea în clasa dupa
iesirea noastra si numai rar, printre tipetele si
alergatura noastra fericita din curte, auzeam vocile de îngeri
chinuiti ale celor talentati, urcând silnic treptele gamelor si
arpegiilor. A trebuit sa treaca mult, foarte mult timp pentru ca
muzica sa devina pentru mine cu totul altceva decât prilejul
indiferent si asteptat al unor recreatii: a trebuit sa
descopar în singuratate balsamul universal în stare sa
închida ranile, sa stearga amintirile si sa
umple crengile sufletului de flori, oricât de mare ar fi gerul; a trebuit
sa învat singura sa aud si sa ascult,
sa aleg si sa iubesc zeii stapânitori ai unor miraculoase
întinderi muzicale: principatul Corelli, ducatul Telemann, comitatul Pergolese,
regatul Händel, republica Beethoven, împaratia Mozart, cosmosul
Bach. Si abia atunci, târziu, m-am întrebat de ce batrânelul cu
parul vâlvoi si lavaliera de artist, profesorul de muzica
al atâtor ani de scoala nu încercase sa ne învete nu cum se
cânta, ci cum se asculta muzica, nu orgoliul zadarnic de-a imita, ci
umilinta fermecata de-a întelege. Am încercat atunci sa-mi
imaginez un învatamânt în care la orele de muzica nu se
cânta în cor, ci se asculta în tacere, la orele de desen nu se
deseneaza pompieristic, ci se învata privitul, un
învatamânt în care arta nu ar mai fi o dexteritate, ci o istorie
a sensibilitatii omenesti, care trebuie cunoscuta cu
seriozitatea cu care se deprind legile fizicii, tabla înmultirii si
tabloul lui Mendeleev. Am încercat sa-mi imaginez o lume în care
cresterea nivelului de cultura al unui popor nu s-ar mai socoti prin
numarul celor care fac arta, ci prin numarul celor care o
înteleg.
Din ce e facuta o floare? Nu potirul crinului, sculptat cu eleganta dintr-o materie senzuala, mustoasa, dintr-o carne aproape animala, careia cu evidenta placerea nu îi poate fi straina si în care durerea si vârsta, chiar daca masurata numai în zile si ore lungi, poate înscrie riduri si întipari zbârcituri; nu fustele crete si înfoiate ale craitelor, mirosind femeieste si luminând picant straturile pasionale ale verii; nu palariile extravagante ale crizantemelor fluturând pene si dantele vechi printre ifose târzii si pudre reci, stralucitoare; nu emisferele grase ale hortensiilor, umflându-si din umezeala si umbra sânii mari în culori de bomboane si piele de crisalida care a renuntat sa se mai faca fluture. Oh, nu tot acest popor de flori lumesti, voluptuoase, carnale ma intereseaza; nu tot acest regn de fapturi intens materiale, orbitor de materiale, ma urmareste în vis. Din ce este facuta o floare, ma întreb, întorcându-ma mereu nu spre dalii si cârciumarese, nu spre bujori si gladiole, ci uitându-ma la crengile pâna acum câteva ore înca negre si locuite doar, din loc în loc, de nemiscate buburuze verzui, rotunde si gata sa plesneasca sub misteriosul sânge care le umfla fara sa le învete nimic, fara sa le spuna macar clipa, de nimic prevestita, a schimbarii la fata. Din ce este facuta o floare de cais, din ce este facuta aceasta actualitate pe care nu numai orice atingere, ci si orice miscare mai brusca a aerului o spulbera si o întoarce în vis? Din ce e facut aburul alb, aburul roz al petalelor travestind încapatânat si gratios fructul înca nemarturisit, dar prezent în fermitatea încopcierii pe ram, în seriozitatea copilareasca, plina de importanta, a corolei? Din ce e facuta o floare de cais a carei moarte chiar nu e decât plutire, zbor de fragmente colorate prin lumina dezvaluind deodata globul minuscul, cât o gamalie vie, cât un cap acrisor si verde de furnica, al caisei? Din ce e facuta o floare care în urma cu câteva zile nu era decât o încapatânare vibranta a crengii batrâne, mai îndraznind sa spere înca o data, iar peste câteva zile va fi fruct amar, si peste câteva saptamâni va fi fruct dulce, si peste câteva luni, alcool parfumat si volatil? Raspunde tu, frumusete mereu în miscare a lumii, miracol al nesigurantei si-al fagaduielilor fara hotar, explozie aiuritoare si astenizanta, capabila oricând sa se reîntoarca în sine, fericire inexplicabila, vrajitoare, incertitudine de arminden
De la fereastra mea se vad: doua acoperisuri de tabla vopsita cu miniu si având paradoxal, chiar culoarea ruginei împotriva careia lupta; un castan rotat si impunator; spatele unei case cu mai multe hornuri, imens si gol, cu tencuiala cazuta pe alocuri, închipuind harti pline de precizie ale unor tinuturi inexistente; un salcâm zdrentuit, având vocatia umilintei si parând înca de la primii muguri ai primaverii îmbatrânit sau sifonat; si un plop urias, depasind cu mult cladirile si copacii din jur si având o asemenea maretie încât e nevoie de un efort pentru a-l îngloba în peisaj si a-l face sa apartina cuiva - orasului sau naturii, în extrema dreapta a acestui cadru, depasindu-l, mai pot sa vad, daca ma aplec putin, o cladire ciudata, improvizata parca, purtând într-o parte, deasupra etajului al doilea, un turn ascutit terminat printr-un buzdugan caraghios dar nu lipsit de mister, un turn bizar sub acoperisul caruia se deschide, pe fiecare dintre cele patru laturi, câte un ochi rotund cu sprinceana circumflexa, un geamlâc decorativ probabil, dar semanând atât de tare cu un ochi încât nu-l pot privi un minut întreg fara sa clipesc, ca si cum nu i-as putea sustine privirea. De la acest turn, absolut inexplicabil în context, coboara în mai multe planuri întretaiate acoperisul spart si cârpit din loc în loc cu bucati de tabla fixate cu aproximatie sub tigle si peretii scorojiti aratându-si pe sub tencuiala murdara caramizile în curs de macinare, iar mai jos, sub ramurile unui otetar mereu în contratimp - etalând zdrentele ofilite ale frunzelor de anul trecut în plina primavara si frunze adolescentine, crude si verzi, în octombrie - un garaj încropit din placi aglomerate si foi de polietilena, un cotet de gaini esafodat din lazi de fructe, goale, legate între ele cu capete de sârma si o cusca de câine amenajata într-o fosta afumatoare, probabil, pentru ca lada e neagra si argasita de fumul mai multor decenii, iar câinele cu voce de bas si urechi clapauge care o locuieste are blana, alba cândva, mânjita în permanenta de dungi si pete de funingine. Este vorba, desigur, de curtea si peretele din spate ale unei cladiri cu intrarea si ferestrele dând într-o alta strada, paralela, din moment ce între toata aceasta suprapunere de linii si ochii obsedanti si ridicoli ai turnului, eu nu vad decât zidurile drepte, oarbe, putin scorojite. Cu o singura exceptie: chiar în calcanul casei, acolo unde ai fi presupus ca se afla podul, sau o mansarda, la o înaltime de câtiva zeci de metri de la pamânt, deasupra ramurilor salcâmului care parca încearca, fara sa reuseasca, sa o mascheze, deasupra golului, se deschide o usa. Se deschide este numai un fel de a vorbi, pentru ca ea sta închisa cu demnitate, cu un aer important care - ce-i drept - nu exclude deloc posibilitatea deschiderii. E o usa frumoasa, nu de camera, ci de apartament, o usa solida care contrasteaza oarecum cu aerul aproximativ si fantezist al cladirii, o usa pur si simplu normala al carei insolit strident izvoraste tocmai din naturaletea cu care îsi pastreaza, în locul absurd în care este plasata atât de inexplicabil, caracterul normal, obisnuit, lipsit de mirare, întregul univers, încropit si promiscuu care se vede de la fereastra mea, e salvat de misterul nonsalant al acestei usi pe care, daca ma aplec putin, o zaresc, gata oricând sa ma consoleze cu absurdul ei iremediabil si împacat cu sine.
A merge peste un câmp arat
proaspat, a merge mult peste un câmp de pamânt, nevazând nimic
altceva decât pamânt; a merge pâna când simti pamântul
urcând în tine pâna la glezne, pâna la genunchi, si orizontul
devenind perfect rotund, numai de pamânt; a merge peste un câmp
proaspat arat, umed putin, cu acea umezeala a umorilor profunde
si secrete, mirosind nelinistitor si adânc a forta
nedefinita si a timp nelimitat; a merge mult, cu placerea
mersului, cu voluptatea oboselii din mers, cu respiratia simtita
înnoitoare pâna în adâncul fiintei, a merge peste un câmp gol,
asteptator, gata sa se dezlantuie, iata un fapt
cu adevarat esential, iata o experienta.
Mergeam greu, poticnindu-ma, cu vârfurile pantofilor izbindu-se mereu de
culmile orgolioase ale brazdelor ajungându-mi aproape pâna la genunchi, cu
pieptul umflat de vazduhul prea mult pentru mine, solidar cu pamântul
în acea atât de victorioasa tentativa de a ma rascoli, de a
ma trezi, de a ma face sa ma descopar altfel. Pentru
ca sensul acelui efort al înaintarii prin tarâna era sentimentul,
la început tremurator, apoi tot mai violent, al înrudirii fiintei
mele nerabdatoare de vara cu substanta suspendata de
asteptare a peisajului, ca si cum, deodata, fara s-o
fi banuit macar înainte, descopeream cum trupul meu de carne si
sânge zvâcneste fericit recunoscându-se, ca într-o adânca
oglinda, în luciul mineral ai pamântului, simteam cum eu port în
mine atomii lui vesnic hranitori abia travestiti în celule
trecatoare de viata, iar el poarta în sine, abia
ascunsi, strabunii mei necunoscuti si atât de reali. Cu cât
crestea oboseala, înaintam mai greu printre fagasele gata
sa prinda rod ale câmpiei, pasii mi se smulgeau mai greu dintre
brazde ca si cum ar fi scos, cu fiecare elan de-a merge mai departe,
firicelele nevazute care se fixeaza si se simteau bine
acolo. Mergeam tot mai greu, seara cobora, rotunda si ea, peste
pamântul rotund, eram obosita, mi se facea somn, si ma
simteam bine, si ma simteam acasa, si ma
gândeam ametita, cu o acuta placere, ca-n vis, cum as
fi putut sa ma întind pe pamânt, sa ma las sa
adorm, în timp ce trupul meu tot, ca o enorma samânta, ar
fi început sa dea colt si sa prinda
radacini.
108. Spaima de literatura, de
potriveala vorbelor, de mestesug, ma îngheata si
ma duce uneori pâna la totala incapacitate de formulare. Dupa
primele doua versuri, venite de la sine, ramân suspendata
într-un fel de timida si încapatânata mândrie
care ma împiedica sa împlinesc deliberat ceea ce începuse de
deasupra vointei mele.
109. Am început prin a încerca sa ma exprim si am sfârsit
prin a ma lasa, de mine însami, exprimata.
110. Noaptea, în vis, scriu usor, fara chin, si, ceea ce e
si mai minunat, fara nevoia hârtiei - totul este atât de
complet, atât de suficient siesi, încât nu mai simte dorinta de a
ramâne.
111. Suntem atât de aproape, încât între noi cuvintele nu pot intra decât
asemenea unor icuri menite si capabile sa ne desparta.
112. Este prea absurd ca sa nu fie adevarat.
113. Scriu atât de greu, încât nu e cu putinta sa fie si
prost - îmi spun cu o ultima speranta, fara sa-mi
treaca macar prin minte ca între cele doua notiuni
s-ar putea sa nu fie nici o legatura.
114. Exista momente în care scrisul versurilor nu ma mai
multumeste, când lipsa de concret a poeziei si legile
sublimarii ei ma stânjenesc: exista momente în care simt nevoia
unei constructii mai mari, mai complete, când tânjesc dupa
arhitectura unei carti definitorii, care sa ma
cuprinda exhaustiv, cu spaime supranaturale, senzatii infrafizice
si idei care sa-si poata permite argumentarea. Dar este
destul sa încep sa scriu proza ca sa descopar
uimita cum, complet nu înseamna si absolut, si sa
sufar dupa poezia a carei parasire îmi apare
deodata ca o lasitate si o degradare.
115. Viata se întemeiaza pe îngaduinta reciproca
si toleranta, în timp ce arta, pe intransigenta
si absolut; de
aceea între viata si arta cuiva exista mereu discrepanta
rezultata din diferenta de definitie a celor doua
notiuni.
116. Stiu poeme care-mi amintesc acele medievale vesminte
pastrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în
picioare, existând orgolioase în sine, fara nevoia de a îmbraca
un trup viu.
117. Pâna nu de mult aveam constiinta clara ca scriu
fiindca cineva din adâncul meu îmi dicteaza cuvânt cu cuvânt ceea ce
eu trebuie doar sa ma grabesc sa însemn sau,
dimpotriva, sa ma chinui a crea conditii acestui glas
interior pentru a vorbi, pentru a nu înceta sa vorbeasca. Si,
desi ar fi fost exagerat sa sustin ca glasul acela eram
chiar eu, un sentiment profund de înrudire, o legatura
adevarata, de sânge, pulsa între mine si paginile mele. Acum mi
se pare ca acel cineva s-a mutat în afara mea si, ursuz si ne
comunicativ, nu se mai oboseste sa-mi spuna si mie despre
ce este vorba, ci, strain si dusmanos aproape, îmi ia pur
si simplu mâna si mi-o misca pe hârtie. Semnele, rândurile
ramase îmi sunt astfel aproape necunoscute si nu-mi ramâne decât
sa le recitesc, sa le aleg, sa le învat pe
dinafara, pentru a mi le face astfel familiare, pentru a mi le apropia.
Dar asta pot sa fac cu versurile oricui, nu trebuie sa fie
neaparat ale mele. Si, în fapt, nici nu am nici o clipa
senzatia ca sunt ale mele.
118. Uneori, îmi vine si mie sa spun despre ceea ce traiesc,
asa cum fac atâtia: 'Ce pacat ca nu stiu sa
scriu, ar fi un adevarat roman'. De fapt, daca as sti
sau nu sa scriu, ar ramâne de vazut. Ceea ce ma
împiedica s-o fac nu este incapacitatea propriu-zisa, ci un anume
dispret, devenit prejudecata, pentru epica, pentru ceea ce
Eminescu numea 'o istorie pe apa'. Nu ma vad descriind
fapte, comportamente, al caror sens sa fie numai realist. Nu ma
vad scriind: 'El se aseza la masa, îsi turna
apa în pahar si zise'. Si, dealtfel, faptele aproape
ca nici nu exista. Exista numai vesnica lor interpretare
si reconstituire. O reconstituire care, daca urmeaza legile
logicii, simt ca se departeaza de adevar.
119. Ma farmeca pictura în punctul în care figurativul luneca în
decorativ, fara a disparea cu totul, dar fara a exista
cu totul, ramânând numai o amintire frumoasa si
datatoare înca de sens. Ma cucereste poezia în punctul
în care logica ei mai pastreaza semnele trecerii logicei
celorlalti, ca pe niste urme misterioase, încarcate de
nedezlegate semnificatii, ca pe niste amintiri de neînteles
dintr-o alta viata care - iata, nu ne mai putem îndoi - a
existat.
120. Când povestesc anumite lucruri vazute, spuse, acestea ma impresioneaza
mai tare decât atunci când le-am vazut. Ma impresioneaza mai
tare redarea - de catre mine - a realitatii, decât realitatea
nemijlocita. E vorba, oare, de o emotie amânata care ma
atinge mai târziu sau de o emotie care ma atinge numai în momentul în
care a devenit artistica (prin povestire)?
121. Pentru mine poezia e o înaintare logica din cuvânt în cuvânt, din
piatra în piatra, pe pamânt solid, pâna într-un loc în care
sensul se deschide deodata neasteptat deasupra golului si se
opreste tinându-si respiratia. Acest moment este totul,
aceasta realizare a golului de dedesubt, aceasta emotie
brusca în fata hotarului asumat, aceasta oprire, mai revelatoare
decât continuarea inconstienta a drumului pe deasupra
prapastiei. Am preferat întotdeauna miraculosului întrebarile
fara raspuns din care se naste în cele din urma.
122. Scriitorul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Daca
ar fi fost creata de scriitori, lumea ar fi aratat cu totul altfel.
123. Nu am scris niciodata o poezie de dicteu automat sau de joc muzical
si întâmplator cu vorbele: gândul meu a fost de cele mai multe ori
limpede, iar mesajul meu se voia întotdeauna explicit. Cu cât trece timpul,
însa, observ cum, fara voia mea si dincolo de mine, logicei
mele omenesti îi sunt sterse contururile si multiplicate
sensurile, un farmec neintentionat si uneori neînteles se
insinueaza în vorbele care încep sa dea mai mult decât le
dadusem, eu. Textul nascut astfel, scris de mâna mea, apartine
în cel putin egala masura fazelor lunii, sau cine stie
caror alte misterioase forte ale universului, sau poeziei
neîmblânzite înca de cuvânt. Într-un mod oarecum abuziv, acest text final
poarta numele meu.
124. Ati vazut vreodata ochii unui copil bolnav? Gravitatea,
tristetea, nemarginita uimire în fata durerii care se
citeste acolo? Asta este ceea ce am vrut întotdeauna sa exprim în
poezie.
125. Nimic nu e mai ciudat decât felul brusc, maladiv, în care, scriind, pot
sa trec de la cea mai neagra deprimare, la cea mai transparenta
beatitudine, si totul legat de o fraza - uneori fara nici o
importanta - care îmi vine sau nu îmi vine în minte. Aceasta
neserioasa, dar atât de reala suferinta, aceasta
efemera, dar mereu repetata tragedie îmi face viata farâme
din care nu se leaga, în afara paginilor, nimic.
126. Critica inspirându-se din literatura, asa cum literatura se
inspira din viata, scriitorul are dreptul sa fie iritat de
viziunea criticului asupra sa nu mai mult decât are dreptul realitatea sa
fie iritata de oglinda - întotdeauna deformanta - pe care scriitorul
i-o pune, cu candoare, în fata.
127. Nu cred ca exista pe lume curaj mai mare decât acela de care are
nevoie un scriitor pentru a-si citi pagina scrisa în ajun.
128. În jurul artistilor adevarati publicul se strânge cum se
strâng palmele rotunjite în jurul flacarii, ca sa nu
fie stinsa de vânt.
129. Scrisul nu este atât un mod de a supravietui, cât unul de a muri, un
fel de a muri fara încetare, secunda de secunda, pâna
când nu mai poti înceta vreodata sa mori. Nemurirea nu este
decât o moarte care nu se mai termina.
130. Încerc în fata propriilor mele pagini atâtea îndoieli si atâtea
certitudini care nu numai ca nu reusesc sa se reduca între
ele, dar se si amplifica, negându-se una pe alta. E o întreaga,
abia suportabila, comedie a încrederii si descurajarii, pe care
o traiesc fara oprire, ca o lunecare continua pe unul
dintre acele diabolice tobogane de bâlci numite montagne russe si formate
din mereu repetate coline si vai, false si exagerate în
egala masura, dar pe care nici constiinta
artificialitatii lor, nici sentimentul ca m-am supus de
bunavoie extravagantelor si derizoriilor lor suplicii, nu le
împiedica sa provoace ameteala, spaime si rau. La
urma urmei, o moarte artificiala nu e mai putin definitiva decât
una fireasca. Si nu pot sa ma laud c-am îndraznit
macar sa sper vreodata ca îndoielile mele în fata
paginilor scrise vor avea cândva sfârsit.
131. Nu stiu inventa nimic. Nu stiu decât transcrie ceea ce
traiesc. Nu sunt scriitor, sunt numai poet.
132. În literatura n-am ajuns niciodata acolo unde voiam. De când
ma stiu îmi vuieste capul de idei despre cum as vrea
sa scriu, dar orice drum îmi propun, nimeresc în alt loc, mai departe sau
mai aproape, de cele mai multe ori mai bine decât as fi dorit sau as
fi putut eu cu buna stiinta; de aceea rândurile mele nu-mi
apartin si ma mir de ele, si le privesc cu o bucurie
straina si surprinsa, ca si cum calea lor spre litera
de plumb n-ar fi trecut prin capul meu.
133. Se vorbeste atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili
tacerea.
134. Poetul e o prapastie în care cad cu vuiet durerile lumii si în
cadere se dezintegreaza si ard, încât pâna jos nu mai
ajunge decât un ecou nins de cenusa si întors spre înalt -
aproape o muzica.
135. Senzatia ciudata si paradoxal flatanta ca nu eu
scriu, ci altcineva scrie prin mine lucruri la care eu nici nu m-am gândit
si pe care nici nu le banuiesc cu o clipa înainte de a le scrie.
Ar trebui poate sa fiu jignita de aceasta dependenta
totala de forte pe care nu le pot in fluenta, dar ma simt
fericita si mândra ca o doamna de la curte careia
regele i-a daruit un copil.
136. Un cuvânt, un vers, poate sa însemne totul sau nimic în functie
de starea sufleteasca, de linistea mentala a celui care
citeste. Acest adevar sta la baza perceperii poeziei si a
artei în general. Indiferent în ce stare l-ai privi, un mar este un
mar, un surub este un surub. Nu este sublim, nu este ridicol,
pur si simplu exista. Citit într-o stare 'nepoetica',
cel mai mare poet este ridicol, fara rost. Aici sta maretia
si extrema fragilitate a artei.
137. Deosebirea dintre a fi îndragostit si a iubi este deosebirea
dintre talent si geniu.
138. Creându-mi obligatia de a scrie saptamânal, nu-mi creez
numai obligatia de a ma exprima, ci si pe aceea de a exista
pentru a fi exprimata. Sunt ca un caier de lâna care exista
numai în masura în care este tors.
139. Am considerat întotdeauna - cu tot masochismul pe care o asemenea
credinta îl presupune - ca pozitia scriitorului
fata de critic seamana pâna la ridicol cu aceea a
femeii fata de barbat. Aceeasi capacitate a unora de a
naste si a celorlalti de a fi totusi mai importanti
140. Literatura e optiune si deconspirare. O optiune pe care
numai misterul ei visceral o mai apara putin de dezvaluirea
totala si, prin însasi esenta sa, indecenta.
141. Asa cum într-o limba pe care n-o stiu prea bine,
sustinând o conversatie ma trezesc spunând alte lucruri decât pe
cele pe care le-am intentionat, numai pentru ca nu-mi amintesc
cuvintele de care am nevoie, dar, în schimb, îmi vin în minte altele, cu un
sens putin diferit - tot asa, scriind, nu pot urma niciodata cu
exactitate un plan (nici nu mai încerc, de altfel, sa mi-l fac) pentru
ca intentiilor mele dornice sa se materializeze în fraza li
se substituie alte cuvinte decât cele pe care le vroiam eu, nascând alte
sensuri necredincioase mie, fidele numai frumusetii adesea straine.
142. Gândul, aproape insuportabil, ca toti acei oameni - câteva sute
strânsi acolo, la acel festival literar de pe tarmul straniei
mari din nord, toti acei oameni grasi sau slabi, înalti sau
scunzi, blonzi sau bruni, spâni sau barbosi, aroganti sau umili,
eleganti sau peticiti, afectati sau boemi, sunt numai
poeti, nu fac nimic mai concret, nimic palpabil, verificabil, nu fac decât
sa alature, în diverse limbi de pe pamânt, cuvinte
clinchetitoare de argint. Iata o arta cu adevarat modesta;
ea nu are nevoie nici de marmura, nici de vopsele, nici de tuburi scumpe
de orga, ea nu are nevoie decât de secolele în stare sa aleaga
argintul de staniol.
143. Piatra filosof ala a artei ar fi sa poti fixa, neschimbat în
intensitate, fulgerul revelatiei. Problema la fel de greu
rezolvabila ca si aceea a pastrarii energiei solare din
zilele calde în cele reci.
144. Scriu proza cu o anumita mirare, la umbra, mereu ciudata, a
întrebarii 'Ce caut eu aici?'. Desigur, m-a adus, printre
rândurile lungi si logice, numai nevoia de a spune adevaruri, de a
participa într-un fel la istoria pe care o strabat. Dar, ciudat,
exista în scrisul meu un anticorp care elimina cu de la sine putere
prea strânsa legatura cu istoria. Din toate suferintele din jur
transpare în pagina mea numai suferinta în sine, o suferinta
cotropitoare, dar lipsita de determinari. Disperata si
umilita, fac tot ce pot pentru a fixa, pentru a trece - oricât de ilicit
si chiar cu riscul de a sparge oglinda linistita a artei - cât
mai multe elemente concrete, dar ceva mai adânc si mai nepasionat din
mine, ceva mai indiferent la clipa si chiar la timp, îmi spune
ca totul se întâmpla astfel spre salvarea mea.
145. În acea edenica transa a scrisului, de câte ori mi se întâmpla
sa nu mai am nici o idee, adormeam. Si totul se refacea de la
sine în vis. Apoi ma trezeam si continuam sa transcriu materia
pe care o acumulasem si care se putea, atât de simplu, regenera. Eram un
miraculos aparat functionând cu energie onirica: descoperisem de fapt
un perpetuurn mobile. Daca n-ar fi aparut insomnia
146. Am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile
fiecare, autonome si diferite, asemenea acelor pereti de
mânastire medievala pictati cu peisaje în care, din anumite
unghiuri, se descopera figuri de sfinti.
147. Întotdeauna am crezut ca frumusetea este asemenea apei circulând
în natura si ca, în minunata ei rotire, artistul este doar norul
cautând pamântul din care s-a înaltat si asupra
caruia vrea, pentru a-l face roditor, sa cada.
148. Exista poeti care refuza sa comunice si
altii care ramân secreti chiar în cadrul comunicarii.
Si mai exista misterul în stare sa palpite dincolo de
senzatia celorlalti ca au înteles totul.
149. Clarviziunea artistului trebuie sa vada nu numai - asemenea lui
Leonardo - chipuri în petele de umezeala de pe zid, ci si, în
stralucitorul machiaj al aparentelor, igrasii adânci si de
nevindecat.
150. Poezia este cea care mi-a dat, ca pe un al saselea simt,
sentimentul prezentei altuia în lumea înconjuratoare. Altul ma
priveste din pietre, din plante, din animale, din nori. Un altul care
numai în clipele de mare oboseala se numeste Nimeni.
151. Asemenea unui cosmar, faptul de a scrie de la fraza la
fraza, de a nu cunoaste decât paragraful urmator si de a
vedea totusi - în cele din urma - ca s-a închegat ceva unitar,
interesant dar strain, diferit în mod esential de intentia cu
care începusem scrisul.
152. Între mine si scris se ridica un zid de fier cu ferestre
rotunde, o perdea de metal cu buline de gol prin care pot sa privesc din
când în când (când scriu) dincolo. Nu-mi doresc decât sa ma mut
cândva definitiv acolo, dar nu am nici forta de a ma rupe definitiv
de aici si nici siguranta ca farmecul nespus al paradisului
întrevazut pe furate s-ar mai pastra atunci când i-as fi
locatar.
153. Doamne, ce de cântece vor rasuna în veacurile de dupa noi,
daca Homer avea dreptate când credea ca zeii urzesc nefericiri pentru
ca generatiile viitoare sa aiba ce cânta!
M-am gândit adesea, vizitând muzee, sau
orase, sau monumente românesti, cum mi s-ar parea ele daca
le-as vedea, fara sa fi stiut nimica despre ele
înainte, în strainatate sau, dimpotriva, cum mi s-ar parea
daca as fi strain si, vazându-le pentru prima
oara, as citi numai ghidurile si pliantele care le explica.
De fiecare data rezultatul a fost eficient nu numai pentru situarea
realista a subiectului într-un cadru comparativ mai general, ci si
pentru propriul meu echilibru emotional, dispus mereu sa nu mai lase
loc judecatii si îndoielii, gata oricând sa
înlocuiasca întrebarea prin lacrima si raspunsul prin
oftat. Mi-am amintit de aceasta terapeutica a admiratiei
hoinarind într-una dintre rarele zile idilice ale acestei primaveri
pe strazile necunoscutei Târgovisti, aceasta atât de
teoretica, pentru mine, cetate de scaun, acest atât de stiut pe de
rost decor al unei revolute poezii.
Totul ma emotiona: fostele case boieresti înecate în meri înfloriti
si-n spuma liliachie a malinilor; institutiile
copilaresti impozante ale vechii provincii - tribunalul,
primaria, posta; bisericile minuscule pierdute în fundul unor
curti aproape gospodaresti, cu straturi de flori si
cismea pe locul fostei fântâni. Totul ma emotiona; centrul nou -
modern fara a fi stereotip, original, fara a fi rupt de
traditie - al orasului, trotuarele late, vitrinele largi,
peretii împodobiti cu abia schitate ornamente pe care betonul
zidurilor le-a împrumutat de la lemnul portilor si de la smaltul
de pe oale. Totul ma emotiona: sirurile de arcade stirbite
de veacuri, dar încapatânate înca într-o demnitate cu
sensul pierdut: pivnitele boltite peste portrete de voievozi umanisti
cu aceeasi privire - atotîntelegatoare si totusi
nevoind sa renunte - în ochii lui Neagoe Basarab, Petru Cercel,
Constantin Brâncoveanu; Turnul Chindiei, cu orele serii strigate din secole
lunecând înca rotund în jurul crenelurilor care nu mai apara
nimic; si mai ales Biserica Domneasca, cu acel obraz de înger umbrit,
pastrat viu din fresca aproape stearsa a secolului
saptesprezece, acel obraz de o mare puritate - în acelasi timp
naiva si subtila - a liniei, ascunzând în seriozitatea
credintei lui un zâmbet care se citeste, limpede înca si
dezlegator de taine, în unghiul totusi nemiscat al gurii, în
sclipirea totusi grava a ochilor nestinsi; acel obraz de înger
pictat de Constantin - sau loan, sau loachim, sau Stan - Zugravul, în fata
caruia am ramas minute lungi încercând sa-i înteleg
zâmbetul supravietuitor si încercând sa înteleg daca,
vazut pe alte meridiane si în alte contexte, m-ar fi emotionat
la fel. Iar atunci când am raspuns da a fost ca un examen trecut cu
stralucire, ca o mare bucurie si ca un mare succes nu numai al
zugravilor brâncovenesti, nu numai al sirurilor de voievozi
platitori si martiri, ci si a mea, cea care priveam,
recunoscatoare pentru fiecare strop de admiratie pe care reuseau
sa mi-l smulga, ci si a mea, cea care nu ceream decât sa nu
trebuiasca sa ma îndoiesc, decât sa pot respecta.
Ma scol dimineata, si
ma duc în gradina, sa vad cât au mai crescut. Pe
pamântul negru descopar mai întâi niste gamalii verzi
abia tinând de fiinta; si în ziua urmatoare
gamaliile se înaltasera pe crestetul unor fire de
ata vii, galbui; si peste înca o zi firele
reuseau sa tina dreapta în aer câte o frunza, o
frunza adevarata, rotunda la început, simbolica
aproape, teoretica, apoi tot mai zimtata, tot mai concreta,
din ce în ce mai specifica; si, peste o saptamâna sau
doua, samânta aproape invizibila pusa cu
îndoiala în cuibul umed de tarâna daduse nastere
unei plante complete, cu însusiri si pretentii, cu
aspiratii, defecte si calitati, si mai ales cu un
destin în desfasurarea caruia eu, cel ce o contemplu, nu mai pot
interveni decât samavolnic. Pentru ca, de mine depinde, desigur, sa o
calc sau nu în picioare, sa o smulg sau nu din pamânt, dar nu de mine
depinde ce fruct va face vlastarul acela de viata vegetala,
care va fi culoarea si marimea, gustul si forma, greutatea
si mirosul lui, toate acestea au fost prestabilite mult mai de mult de
legile imuabile, înscrise în aproape invizibila samânta pe care
eu am ascuns-o în tarâna si la viata misterioasa
a careia asist uluita ca la cel mai palpitant si fascinant
spectacol. Ma scol dimineata si ma duc în gradina
sa vad cât a mai crescut si orice - cât de imperceptibila -
transformare mi se pare un fragment de miracol. Pentru ca, faptul de a fi
fireasca poate împiedica, oare, desavârsirea plantei sa fie
miracol? Exista ceva mai miraculos decât naturalul? Mi se pare la fel de
ciudat ca ani de zile am putut sa traiesc fara a
ma mira de minunea nasterii unui mar, fara a fi
emotionata de taina iesirii din samânta, cum mi
s-ar parea ciudat sa descopar ca vad, fara
sa fi avut pâna atunci macar banuiala ca fusesem oarba.
Lumea s-a îmbogatit deodata nemasurat, s-a facut
deodata mai mare, ca si cum nenumarati pereti, opaci
pâna acum, ar fi devenit transparenti, lasând privirea sa
patrunda fermecata în mereu alte si alte încaperi.
Este ca o convertire la o religie noua, capabila sa dea extaze
si sa produca iluminari, si, ca orice neofit, simt
nevoia de a propovadui, de a face la rândul meu adepti. Oamenii încep
sa se împarta pentru mine în cei capabili si în cei incapabili
de a se patrunde de acest miracol. Si oricât de naiv si arbitrar
poate sa sune ceea ce spun, nu cred ca exista o mai revelatoare
clasificare, pentru ca nu cred ca un om care a patruns cu
adevarat sensul adânc al transformarii unei seminte în planta,
un om care s-a emotionat vreodata de coltul ierbii iesind,
firav si triumfator, din pamânt, poate fi în stare sa
faca rau unei fiinte, chiar si nevegetale.
Ma scol dimineata si ma duc în gradina sa
vad cât au mai crescut aripile verzi ale semintei zburând prin verbul
a fi si mi se pare ca vad cu ochii mei celulele
înmultindu-se si am sentimentul ca spectacolul la care asist se
petrece pentru prima oara pe pamânt, iar eu îi sunt unicul,
fermecatul, privilegiatul spectator.
Inteligenta noastra este
nelimitata, sentimentele mereu aceleasi si numai câteva. În timp
ce inventam arcul cu sageti si în timp ce inventam bomba cu
hidrogen iubeam si uram aproape la fel, ne razbunam si invidiam
în forme abia modificate. În timp ce inventam roata si în timp ce inventam
racheta interplanetara, sufeream de aceeasi singuratate
nevindecata mereu, ne era dor si visam fericiri la fel de greu de
atins. Avansul spectaculos al inteligentei nu ne-a apropiat cu nimic de
fericire pentru ca sufletul nostru nu s-a schimbat cu nimic. Setea de
putere si setea de dragoste, lipsa de dreptate si lipsa de
logica ranesc cu aceeasi cruzime, chiar daca de-a lungul
mileniilor au reusit sa se îmbrace în cauze nobile si mari idei.
Ce era cruzimea celui înarmat cu securea de silex fata de cruzimea
purtatoare de submarine si rachete teleghidate? Inteligenta
noastra nu a stiut sa evite dezastrele, dar a stiut sa
le mareasca dimensiunile si sa le faca de neîndurat.
Si atunci, cui foloseste ca aventura existentiala a
traversarii marilor a fost înlocuita de plictiseala câtorva ore
de avion si voluptatea purificatoare a muncii de angoasa supravegherii
unor amenintatoare masini?
Acum, ca si în epoca de piatra, valoram numai atâta cit iubim -
pretul salvarii noastre se socoteste în unitatile ele
masura ale dragostei. Si, asa cum cantitatea de energie
existenta pe pamânt este limitata, cantitatea de iubire
existenta în noi poate ca nu e infinita. Si asa cum
savantii se încapatâneaza sa caute surse noi de
energie, ce poet este oare destul de optimist ca sa spere ca va
descoperi în sufletul nostru surse noi de iubire care sa ne împiedice
sa disparem în întuneric si frig?
M-am întrebat adesea ce este mai
important într-o lupta - faptul ca ai purtat-o sau felul în care s-a
terminat. Si, oricât ar parea de ciudat, de fiecare data am ajuns
la concluzia ca, indiferent de sfârsitul luptei, important
ramâne curajul de a fi luptat, indiferent de solutia
înclestarii, esentiala ramâne încordarea de a fi
participat la ea.
N-am regretat nici o înfrângere. Mai mult: exista în mine un plan în care
înfrângerile nici nu ajung decât sub forma unor raze lungi, generatoare de
aureole si sensuri. Amintirea luptei, cu riscurile si pierderile ei,
mi se pare de fiecare data întaritoare în sine, tonica prin
simpla sa existenta. În cei patruzeci de ani de lupte ai lui
Stefan cel Mare împotriva turcilor intra cu straluciri egale
victoria de la Vaslui si înfrângerea de la Valea Alba. Ion Voda
cel Cumplit, înfrântul, si Mircea cel Batrân, biruitorul, îsi
înscriau în istorie cu egale litere lupta si suferinta. De altfel,
biruitoare sau nu, nu exista lupta zadarnica, asa cum nu
exista suferinta zadarnica. Oricât de neagra, oricât
de fara speranta, o suferinta te
îmbogateste sufleteste; oricât de pierduta, oricât de
dezastruoasa, o lupta reprezinta un câstig si o victorie
asupra propriilor spaime. N-am regretat nici o înfrângere. De fapt, nici n-am
fost vreodata în stare sa
deosebesc net o înfrângere de un triumf. De fiecare data, sentimentul
luptei era mai puternic si precumpanitor asupra folosului cu care ea,
lupta, s-ar putea solda si, de fiecare data, odata încheiat
totul, totul era înlocuit de acel amestec ciudat în care se topeau, egale,
mândria de a fi luptat si tristetea de a fi trebuit sa lupt.
'O lupta-i viata'? Cine n-o stie de la scoala
primara? Dar banalului adevar ca viata e lupta i se
adauga, platita scump cu lasitati si
umilinte, descoperirea ca lupta e viata si ca
trebuie sa dovedim fara odihna, clipa de clipa,
ca suntem vii.
Stiu ca nu ma pot salva decât prin scris, si,
totusi, ce manie sa scrii fara încetare tot ce vezi, tot ce
crezi, tot ce-ti trece prin cap! Stiu ca nu ma pot salva
decât prin scris, si, totusi, ce blasfemie sa transformi în
cuvinte un fulg de zapada, ce profanare sa modelezi în fraze
efortul îngeresc al unui zbor! Desigur, cuvintele, frazele ramân, în timp
ce fulgul se mistuie, zborul sfârseste, trece. Dar sa fie oare
mai pretioasa aceasta vesnicie uscata, aceasta
prelungire slab fosnitoare, decât timpul limitat si plin al unei
priviri, decât tensiunea vie, greu de sustinut, a unei participari?
Sa fie de preferat durata - nesfârsita - a cuvântului desenat
din litere moarte, pieritoarei secunde de acum? Si chiar puterea
schimbatoare de forte a frazei, capacitatea ei de a lupta si
de a transforma sufletele si orânduielile, poate fi preferata
linistii fara hotar a unui fulg care cade, împacarii
cu sine si cu lumea a unei seminte încoltind?
Am crezut si una si alta, am optat mai întâi pentru cuvânt si
apoi pentru bobul de roua, si am fost la fel de convinsa ca
nu am dreptate de ambele parti ale liniei de netrecut. Când am
trait tremurând de încordare, am pretins si puterea de a povesti
ce-am trait si m-am mirat când m-am surprins povestind
întâmplari pe care nu reusisem sa le trec înspre viata
din somn. Iar daca m-a cutremurat si m-a supus cu adevarat ceva,
a fost descoperirea acelei forte mereu nenumite, miraculoase si pline
de taina, care intervine în cursul transformarii vietii în
cuvânt si face - asa cum în pictura naste pe pânza
viziuni pe care nu le banuia nici realitatea modelului, nici
stiinta artistului - cuvântul scris sa asculte de legi pe care
eu nu le cunosc si nu le aud. Astfel apare o realitate pe care nu pot s-o
determin, mai frumoasa decât viata, si poate chiar necredincioasa
ei, o realitate care ma cuprinde, fara sa ma întrebe,
în ea. Mie nu-mi mai ramâne decât sa optez între a trai si
a scrie (poate ca toti au fost obligati sa opteze astfel),
renuntând la încapatânata iluzie ca as putea
sa împac cele doua minuni dusmane. Sau poate ca si
aceasta optiune nu este decât o ultima, chinuitoare iluzie.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 220
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
