| CATEGORII DOCUMENTE | ||
|
||
| Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
| Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
| Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
EMIL CIORAN s‑a
nascut in 8 aprilie 1911 la Rasinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian
Cioran - preot in Rasinari - si al Elvirei (Comaniciu) Cioran.
Frecventeaza incepind din 1921 Liceul Gheorghe Lazar din
SCRIERI: Pe culmile disperarii (Bucuresti, 1934; 1990); Cartea amagirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fata a Romaniei (Bucuresti, 1936; 1941; editie revazuta 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); Amurgul gindurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); Indreptar patimas (Bucuresti, 1991); Prcis de dcomposition (Paris, 1949) - Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de l'amertume (Paris, 1952) - Silogismele amaraciunii (Bucuresti, 1992); La tentation d'exister (Paris, 1956) - Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) - Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Dmiurge (Paris, 1969); De l'inconvnient d'être n (Paris, 1973); Ecartèlement (Paris, 1979); Exercices d'admiration (Paris, 1986); Aveux et anathèmes (Paris, 1987).
Editia a treia
De ce nu putem ramine inchisi in noi insine? De ce umblam dupa expresie si dupa forma, incercind sa ne golim de continuturi si sa sistematizam un proces haotic si rebel? N‑ar fi mai fecunda o abandonare in fluiditatea noastra interioara, fara gindul unei obiectivari, sorbind doar cu o voluptate intima toate fierberile si agitatiile launtrice? In acest caz am trai cu o intensitate infinit bogata intreaga acea crestere interioara pe care experientele spirituale o dilata pina la plenitudine. Trairi multiple si diferentiate se contopesc si se dezvolta intr‑o efervescenta din cele mai fecunde. O senzatie de actualitate, de prezenta complexa a continuturilor sufletesti se naste ca un rezultat al acestei cresteri, asemanatoare unei inaltari de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine insuti, nu in sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune extrema inseamna a trai cu atita intensitate, incit simti cum mori din cauza vietii. Este atit de rar acest sentiment si atit de ciudat, incit ar trebui sa‑l traim cu strigate. Simt cum ar trebui sa mor din cauza vietii si ma intreb daca are vreun sens cautarea unei explicatii. Cind tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpita in tine intr‑un moment de nemarginita incordare, cind o prezenta totala actualizeaza experiente inchise si cind un ritm isi pierde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins in moarte fara a avea acea groaza in fata ei care insoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sentiment analog cu acela pe care‑l au amantii cind, in culmea fericirii, le apare trecator, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesiguranta cind intr‑o iubire nascinda apare presentimentul unui sfirsit sau al unei parasiri.
Sint prea putini aceia care pot suporta astfel de experiente pina la sfirsit. Exista totdeauna o primejdie serioasa in mentinerea unor continuturi care se cer obiectivate, in inchiderea unei energii cu tendinta de explozie, deoarece poti atinge un moment cind nu mai poti stapini o energie debordanta. Si atunci prabusirea rezulta dintr‑un preaplin. Sint trairi si obsesii cu care nu se poate vietui. Nu este atunci o salvare in a le marturisi? Experienta teribila si obsesia ingrozitoare a mortii, atunci cind sint pastrate in constiinta, devin ruinatoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar in acelasi timp a murit ceva din propria fiinta, deoarece continuturile obiectivate isi pierd actualitatea din constiinta. Din acest motiv, lirismul reprezinta o pornire de risipire a subiectivitatii; caci el indica o efervescenta a vietii in individ care nu poate fi stapinita, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric inseamna a nu putea ramine inchis in tine insuti. Aceasta necesitate de exteriorizare este cu atit mai intensa cu cit lirismul este mai interior, mai profund si mai concentrat. Pentru ce e liric omul in suferinta si in iubire? Pentru ca aceste stari, desi diferite ca natura si orientare, rasar din fondul cel mai adinc si mai intim al fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivitatii, care este un fel de zona de proiectie si radiere. Devii liric atunci cind viata din tine palpita intr‑un ritm esential si cind trairea este atit de puternica, incit sintetizeaza in ea intreg sensul personalitatii noastre. Ceea ce este unic si specific in noi se realizeaza intr‑o forma atit de expresiva, incit individualul se ridica in planul universalului. Experientele subiective cele mai adinci sint si cele mai universale, fiindca in ele se ajunge pina la fondul originar al vietii. Adevarata interiorizare duce la o universalitate inaccesibila acelora care ramin intr‑o zona periferica. Interpretarea vulgara a universalitatii vede in aceasta mai mult o forma de complexitate in intindere decit o cuprindere calitativa, bogata. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spirituale, in loc sa observe ca resursele lirice ale subiectivitatii indica o prospetime si o adincime launtrica dintre cele mai remarcabile.
Sint oameni care devin lirici numai in momentele capitale ale vietii lor; unii numai in agonie, cind se actualizeaza intregul lor trecut si‑i napadeste ca un torent. Cei mai multi insa devin in urma unor experiente esentiale, cind agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni inclinati inspre obiectivitate si impersonalitate, straini de ei insisi si straini de realitati profunde, odata prizonieri ai iubirii, incearca un sentiment care actualizeaza toate resursele personale. Faptul ca aproape toti oamenii fac poezie atunci cind iubesc dovedeste ca mijloacele gindirii conceptuale sint prea sarace pentru a exprima o infinitate interna si ca lirismul interior isi gaseste un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un caz analog cu experienta suferintei? N‑ai banuit niciodata ce ascunzi in tine si ce ascunde lumea, traiai periferic si multumit, cind cea mai serioasa experienta dupa experienta mortii (ca presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stapinire pe tine si te transporta intr‑o regiune de existenta infinit complicata, in care subiectivitatea ta te framinta ca intr‑un virtej. A fi liric din suferinta insemneaza a realiza acea ardere si purificare interioara in care ranile inceteaza de a mai fi numai manifestari exterioare, fara complicatii adinci, ci participa la simburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cintec al singelui, al carnii si al nervilor. Suferinta adevarata izvoraste din boala. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteaza intr‑o insensibilitate scandaloasa ramin impersonali in cazul bolii, care intotdeauna realizeaza o adincire personala.
Nu devii liric decit in urma unei afectari organice si totale. Lirismul accidental isi are sursa in determinante exterioare care, disparind, implicit dispare si corespondentul interior. Nu exista lirism autentic fara un graunte de nebunie interioara. Este caracteristic faptul ca inceputul psihozelor se caracterizeaza printr‑o faza lirica, in care toate barierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explica productivitatea poetica din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirica este o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioara contopeste intr‑un singur elan, ca intr‑o convergenta ideala, toate elementele vietii launtrice si creeaza un ritm intens si plin. Fata de rafinamentul unei culturi anchilozate in forme si cadre, care mascheaza totul, lirismul este o expresie barbara. Aici sta de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adica de a fi numai singe, sinceritate si flacari.
Nu stiu absolut
deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa
avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N‑ar fi de‑o mie de
ori mai preferabila o retragere intr‑un colt indepartat de lume, unde
nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai
aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si
n‑am cistiga nimic. Dar ce sa cistigi in lumea aceasta? Sint unii pentru
care orice cistig n‑are nici o importanta, care sint iremediabil nefericiti
si singuri. Sintem toti atit de inchisi unul altuia! Si daca am fi atit de
deschisi incit sa primim totul de la celalalt sau sa‑i citim in suflet
pina in adincuri, cu cit i‑am lumina destinul? Sintem atit de singuri in
viata, incit te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei
umane. Este un semn de mare deficienta in vointa de a trai si a muri in
societate. Mai pot exista mingiieri in momentele din urma? De o mie de ori este
mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cind nevazindu‑te nimeni
poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi‑e scirba de oamenii care in
agonie se stapinesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu
sint arzatoare decit in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in
agonie de prieteni o fac dintr‑o frica si dintr‑o imposibilitate de
a suporta momentele finale. Ei vor sa‑si uite, in momentul capital, de
moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie
Sintem atit de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adinca si mai organica este moartea din singuratate, cind insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zimbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decit neantul lumii si al tau.
Sint experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie. Daca totusi traiesti, aceasta se datoreaza capacitatii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea incordare infinita. Creatia este o salvare temporara din ghearele mortii.
Simt cum trebuie sa plesnesc din cauza a tot ce‑mi ofera viata si perspectiva mortii. Simt ca mor de singuratate, de iubire, de disperare, de ura si de tot ce lumea asta imi poate oferi. Este ca si cum in orice traire m‑as umfla ca un balon mai departe decit rezistenta lui. In cea mai groaznica intensificare se realizeaza o convertire inspre nimic. Te dilati interior, cresti pina la nebunie, pina unde nu mai exista nici o granita, la margine de lumina, unde aceasta este furata de noapte, si din acel preaplin ca intr‑un virtej bestial esti aruncat de‑a dreptul in nimic. Viata dezvolta plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce sintem noi in fata virtejului interior care ne consuma pina la absurd? Simt cum trosneste viata in mine de prea multa intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru. Este ca o explozie pe care n‑o poti stapini, care te poate arunca si pe tine in aer, iremediabil. La marginile vietii ai senzatia ca nu mai esti stapin pe viata din tine, ca subiectivitatea este o iluzie si ca in tine se agita forte de care n‑ai nici o raspundere, a caror evolutie n‑are nici o legatura cu o centrare personala, cu un ritm definit si individualizat. La marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exista si a tot ce nu exista. Fiecare traire este, in acest caz, un salt in neant. Cind tot ce ti‑a oferit viata ai trait pina la paroxism, pina la suprema incordare, ai ajuns la acea stare in care nu mai poti trai nimic fiindca nu mai ai ce. Chiar daca n‑ai strabatut in toate directiile aceste trairi, este suficient sa le fi dus la limita pe principalele. Si cind simti ca mori de singuratate, de disperare sau de iubire, celelalte implinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul ca nu mai poti trai dupa astfel de virtejuri rezulta si din faptul unei consumari pe un plan pur interior. Flacarile vietii ard intr‑un cuptor inchis de unde caldura nu poate iesi. Oamenii care traiesc pe un plan exterior sint salvati de la inceput; dar au ei ce salva, cind nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interioritatii si al trairii te duce in regiunea unde primejdia este absoluta, deoarece existenta care isi actualizeaza in traire radacinile ei cu o constiinta incordata nu poate decit sa se nege pe ea insasi. Viata este prea limitata si prea fragmentara pentru a rezista la mari tensiuni. N‑au avut toti misticii, dupa marile extaze, sentimentul ca nu mai pot continua sa traiasca? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viata, singuratatea, disperarea sau moartea?
Nu exista argumente pentru a trai. Acela care a ajuns la limita mai poate umbla cu argumente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu‑i mai ramin decit motive nemotivate spre a trai. In culmea disperarii, pasiunea absurdului este singura care mai arunca o lumina demonica in haos. Cind toate idealurile curente, moral, estetic, religios, social etc. ., nu mai pot directiona viata si nu‑i pot determina o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? Numai printr‑o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adica a ceva care nu poate lua o consistenta, dar care, prin fictiunea lui, poate sa stimuleze o iluzie de viata.
Traiesc pentru ca muntii nu rid si viermii nu cinta. O pasiune a absurdului nu se poate naste decit intr‑un om in care s‑a lichidat totul, dar in care pot sa apara groaznice transfigurari viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu‑i mai ramine in viata decit pasiunea absurdului. Caci ce il mai poate impresiona pe el din existenta? Ce seductii? Unii zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru binele public, cultul frumosului etc. Nu‑mi plac decit oamenii care au lichidat - chiar pentru scurt timp - cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit in mod absolut. Si numai ei au dreptul sa vorbeasca despre viata. Poti reveni la iubire sau la seninatate. Dar revii prin eroism, nu prin inconstienta. O existenta care nu ascunde o mare nebunie n‑are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui lemn sau a unui putregai? Dar va spun: trebuie sa ascunzi o mare nebunie ca sa vrei sa devii piatra, lemn sau putregai. Cind ai gustat toate otravitoarele delicii ale absurdului, numai atunci esti deplin purificat, fiindca numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Si nu este absurda orice expresie ultima?
Sint oameni carora le este dat sa guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriza este o surpriza dureroasa si orice experienta un nou prilej de tortura. Daca se va spune ca aceasta suferinta isi are motive subiective, tinind de o constitutie particulara, voi intreba: exista un criteriu obiectiv pentru aprecierea suferintei? Cine ar putea preciza ca vecinul meu sufera mai mult decit mine sau ca Isus a suferit mai mult decit toti? Nu exista masura obiectiva, deoarece ea nu se masoara dupa excitatia exterioara sau indispozitia locala a organismului, ci dupa modul in care suferinta este simtita si reflectata in constiinta. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imposibila. Fiecare om ramine cu suferinta lui, pe care o crede absoluta si nelimitata. Si daca ne‑am gindi la cit a suferit lumea pina acum, la agoniile cele mai teribile si la chinurile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroasa parasire, la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu cit suferinta noastra ar fi mai redusa? Pe nimeni nu‑l poate mingiia in agonie gindul ca toti sint muritori, precum in suferinta nimeni nu va gasi o consolare in suferinta trecuta sau prezenta a altora. Caci in aceasta lume organic insuficienta si fragmentara, individul este pornit sa traiasca in mod integral, dorind sa faca din existenta lui un absolut. Orice existenta subiectiva este un absolut pentru sine insasi. Din acest motiv, fiecare om traieste ca si cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum sa nu fie suferinta un absolut? Nu pot intelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparatiile in asemenea cazuri n‑au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de singuratate interioara, in care nimic din afara nu poate ajuta. Este un mare avantaj ca poti suferi singur. Ce‑ar fi daca fata omului ar putea exprima adecvat toata suferinta interioara, daca in expresie s‑ar obiectiva intreg chinul interior? Am mai putea sta de vorba intre noi? N‑ar trebui sa vorbim atunci cu miinile pe fata? Viata ar fi realmente imposibila daca tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil in liniile fetii.
Nimeni n‑ar mai indrazni sa se priveasca in oglinda, caci o imagine grotesca si tragica in acelasi timp ar amesteca in contururile fizionomiei pete si dungi de singe, rani care nu pot fi inchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stapinite. As avea o voluptate plina de groaza sa vad cum izbucneste, in armonia comoda si superficiala de fiecare zi, un vulcan de singe, tisniri rosii ca focul si arzatoare ca deznadejdea, cum toate ranile fiintei noastre s‑ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie singeroasa. Numai atunci am pricepe si am aprecia avantajele singuratatii, care ne face suferinta atit de muta si de inaccesibila. Intr‑o eruptie singeroasa, intr‑un vulcan al fiintei noastre, intreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otravi intreaga aceasta lume? Este atit venin, atita otrava in suferinta!
Singuratatea adevarata este numai aceea in care te simti absolut izolat intre cer si pamint. Nimic nu trebuie sa devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolari, ci o intuitie de o luciditate groaznica trebuie sa reveleze toata drama finitatii omului in fata infinitului si neantului acestei lumi. Plimbarile singuratice - extrem de fecunde si periculoase, in acelasi timp, pentru viata interioara - trebuie astfel facute incit nimic din ceea ce poate tulbura viziunea izolarii omului in lume sa nu intre in preocuparile individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire inspre fiinta ta proprie, plimbarile singuratice sint fecunde numai seara, cind nimic din seductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cind revelatiile asupra lumii rasar din zona cea mai adinca a spiritului, de acolo de unde s‑a desprins de viata, din rana vietii. Cita singuratate trebuie pentru a avea spirit! Cita moarte in viata si cite focuri launtrice! Singuratatea neaga atita din viata, incit inflorirea spiritului rezultata din dislocarile vitale devine aproape insuportabila. Nu este caracteristic faptul ca aceia se ridica impotriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boala adinca a afectat viata pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sanatosi si grasi, care n‑au nici presentimentul a ceea ce inseamna spirit, care n‑au simtit niciodata torturile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevarat il simt, aceia sau il tolereaza cu orgoliu, sau il prezinta ca pe o calamitate. Nimeni nu este insa incintat, in fondul fiintei lui, de aceasta achizitie catastrofala pentru viata care este spiritul. Si cum sa fii incintat de aceasta viata fara farmec, fara naivitate si fara spontaneitate? Prezenta spiritului indica totdeauna un minus de viata, multa singuratate si suferinta indelungata. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevarat ca trairea in planul imanent al vietii ar fi fost o traire anxioasa, din care omul a iesit prin spirit. Dimpotriva, este cu mult mai adevarat ca prin spirit s‑a cistigat un dezechilibru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti sa cunoasca din primejdiile spiritului aceia care nu cunosc nici macar primejdiile vietii? Este un semn de mare inconstienta in a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru in a face apologia vietii. Caci pentru omul normal viata este o evidenta; numai bolnavul se incinta si o lauda, spre a nu se prabusi. Dar acela care nu mai poate lauda nici viata si nici spiritul?
Faptul ca exist eu dovedeste ca lumea n‑are nici un sens. Caci in ce fel pot gasi un sens in framintarile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce in ultima instanta la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Daca lumea a permis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decit ca petele pe asa‑zisul soare al vietii sint atit de mari, incit ii vor ascunde lumina, cu timpul. Bestialitatea vietii m‑a calcat si m‑a apasat, mi‑a taiat aripile in plin zbor si mi‑a furat toate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toata pasiunea nebuna si paradoxala pe care am pus‑o pentru a deveni un individ stralucitor, toata vraja demonica pe care am consumat‑o pentru a imbraca o aureola viitoare si intreg elanul pe care l‑am risipit pentru renasterea organica sau o aurora launtrica s‑au dovedit mai slabe decit bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a varsat in mine toate rezervele ei de negativitate si otrava. Viata nu rezista la mare temperatura. De aceea, am ajuns la concluzia ca oamenii cei mai framintati, cu un dinamism launtric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obisnuita, sint meniti prabusirii. Este un aspect al demonismului vietii, in aceasta ruina a celor care traiesc in regiuni neobisnuite, dar si un aspect al insuficientei ei, care explica de ce viata este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri traiesc la temperatura normala a vietii; ceilalti se consuma la temperaturi unde viata nu rezista, unde nu pot respira decit fiind cu un picior dincolo de viata. Nu pot aduce nimic in aceasta lume, caci n‑am decit o metoda: metoda agoniei. Va plingeti ca oamenii sint rai, razbunatori, nerecunoscatori sau ipocriti? Va propun eu metoda agoniei prin care veti scapa temporar de toate aceste defecte. Aplicati‑o fiecarei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate in felul acesta pot deveni si eu folositor umanitatii!
Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om in agonie, la experienta clipelor din urma, pentru ca intr‑un groaznic chin sa incerce marea purificare din viziunea mortii. Dati‑i apoi drumul si lasati‑l sa fuga de groaza pina cind, epuizat, va cadea jos. Si va garantez ca efectul este incomparabil mai valabil decit toate cele obtinute prin caile normale. Daca as putea, as aduce intreaga lume in agonie, pentru a realiza o purificare din radacini a vietii; as pune flacari arzatoare si insinuante la aceste radacini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da alta seva si alta caldura. Focul pe care l‑as pune eu acestei lumi n‑ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmica, esentiala. In acest fel, viata s‑ar obisnui cu o temperatura inalta si n‑ar mai fi un mediu de mediocritati. Si poate in acest vis nici moartea n‑ar mai fi imanenta in viata.
(Rinduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cind implinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudata cind ma gindesc ca am devenit la aceasta virsta specialist in problema mortii.)
Cunoasteti senzatia groaznica de topire cind simti cum te irosesti ca pentru a curge asemenea unui riu, cind iti simti anulata propria prezenta intr‑o lichidare organica? Este ca si cum din tine insuti tot ce are consistenta si substanta dispare intr‑o fluiditate epuizanta, dupa care nu mai ramii decit cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precisa si dureroasa, iar nu de una vaga si nedeterminata. Simti ca din tine n‑a mai ramas decit capul; un cap fara substrat si fara fundament, lipsit de corp si izolat ca intr‑o halucinatie. Nu este nimic din acea sfirseala voluptuoasa si vaga pe care o incerci in contemplatii pe marginea marii sau in unele reverii melancolice, ci o sfirseala care te consuma si distruge. Atunci nu‑ti mai convine nici un efort, nici o speranta si nici o iluzie. A ramine timpit de catastrofa ta proprie, incapabil sa actionezi sau sa gindesti, cuprins intr‑un intuneric rece si apasator, stingher ca in halucinatii nocturne sau singuratic ca in clipele de regret este a ajunge la limita negativa a vietii, la temperatura absoluta, unde ultima iluzie de viata va ingheta. Si in acest sentiment de sfirseala se va revela sensul adevarat al agoniei, care nu este lupta din fantezie sau pasiune gratuita, ci zbaterea vietii in ghearele mortii, cu putine probabilitati pentru viata. Nu poti separa gindul agoniei de cel al sfirselii si al mortii. Agonia ca lupta? Dar lupta cu cine si pentru ce? Este absolut falsa interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitate sau ca zbucium cu finalitatea in el insusi. In fond, agonia inseamna framintare intre viata si moarte. Intrucit moartea este imanenta vietii, aproape intreaga viata este o agonie. Decit, eu nu numesc agonice decit momentele dramatice ale acestei lupte intre viata si moarte, cind fenomenul prezentei mortii este trait constient si dureros. Agonia adevarata este aceea in care treci in neant prin moarte, cind sentimentul sfirselii te consuma iremediabil si cind moartea invinge. In orice agonie veritabila este un triumf al mortii, chiar daca dupa acele clipe de sfirseala continui sa traiesti.
Unde este lupta din fantezie in aceasta framintare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemanatoare unei boli de care nu ne mai putem scapa, dar care ne tortureaza cu intermitente? Momentele agonice indica o inaintare a mortii in viata, o drama in constiinta, rezultata din ruperea echilibrului dintre viata si moarte. Ele nu sint posibile decit in acele senzatii de sfirseala care scoboara viata inspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este un indiciu de descompunere si prabusire. Moartea este ceva scirbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasa. Chiar atunci cind vrei sa mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau sa mor, dar imi pare rau ca vreau sa mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneaza neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul mortii. Si cind te gindesti ca sint oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea sa nu mai stiu nimic despre mine si despre lumea asta!
Dintre formele multiple ale grotescului, aceea imi pare mai ciudata si mai complicata care isi are radacinile in disperare. Celelalte vizeaza un paroxism de natura periferica. Decit, aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fara un paroxism. Si ce paroxism este mai adinc si mai organic decit acela al disperarii? Grotescul nu apare decit in paroxismul starilor negative, cind se realizeaza mari framintari dintr‑un minus de viata; este o exaltare in negativitate.
Si nu este o pornire nebuna inspre negativitate in acea schimonosire bestiala, chinuitoare si paradoxala, cind liniile si contururile fetei deviaza in forme de o stranie expresivitate, cind orientarea privirii e furata de lumini si umbre indepartate, iar gindul urmeaza serpuirile unei astfel de crispari? Adevarata disperare intensa si iremediabila nu se poate obiectiva decit in expresii grotesti. Caci grotescul este negatia absoluta a seninatatii, aceasta stare de puritate, transparenta si luciditate atit de departe de disperare, din care nu pot rasari, in primul rind, decit haosul si neantul.
Ati avut vreodata satisfactia bestiala si uluitoare de a va privi in oglinda dupa nenumarate nopti de nesomn; ati simtit tortura insomniilor, cind numeri fiecare clipa nopti intregi, cind nu mai esti decit tu singur in aceasta lume, cind drama ta este cea mai esentiala din istorie, iar aceasta istorie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai exista, cind in tine cresc cele mai groaznice vapai si existenta ta apare unica si singura intr‑o lume nascuta numai pentru a‑ti consuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumarate, infinite ca si suferinta, pentru ca atunci cind va priviti sa aveti imaginea grotescului? Este o crispare generala, o schimonosire, o incordare de ultime clipe, carora li se asociaza o paloare de cea mai demonica seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prapastii de intuneric. Si nu este acest grotesc, rasarit ca o expresie a disperarii, asemanator unei prapastii? Nu are el ceva din virtejul abisal al marilor adincimi, din acea seductie a infinitului care ni se deschide in fata pentru a ne inghiti si caruia ne supunem ca fatalitatii? Ce bine ar fi sa poti sa mori aruncindu‑te intr‑un gol infinit! Complexitatea grotescului rasarit din disperare rezida in capacitatea lui de a indica un infinit launtric si un paroxism de cea mai extrema tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism sa se obiectiveze in ondulatii placute de linii sau in puritate de contururi? Grotescul neaga in mod esential clasicul, precum neaga orice idee de stil, de armonie sau de perfectie.
Ca el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprima direct, aceasta este evident pentru cine intelege formele multiple ale dramatismului interior. Cine si‑a vazut figura in ipostaza grotesca nu se va putea uita niciodata, fiindca se va teme totdeauna de el insusi. Disperarea este urmata de o neliniste extrem de chinuitoare. Si ce face acest grotesc altceva decit sa actualizeze si sa intensifice teama si nelinistea?
Oamenii niciodata nu vor intelege pentru ce unii dintre ei trebuie sa innebuneasca, pentru ce exista ca o fatalitate inexorabila intrarea in haos, unde luciditatea nu se poate sa dureze mai mult decit un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpira un lirism absolut, in care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exaltari organice, nu se pot scrie decit intr‑o astfel de tensiune nervoasa, incit o revenire inspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dupa asemenea incordari. Resortul intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireasca, iar barierele interioare isi pierd orice consistenta. Presentimentul nebuniei nu apare decit dupa experiente mari si capitale. Ca si cum te‑ai fi ridicat la inaltimi prea mari, unde te apuca vertigii, incepi sa te clatini, iti pierzi siguranta si senzatia normala de imediat si concret. O mare greutate pare ca apasa creierul si‑l stringe ca pentru a‑l reduce la o iluzie, desi numai aceste senzatii ne descopera ingrozitoarea realitate organica din care izvorasc experientele noastre. Si in aceasta apasare, care vrea sa te izbeasca de pamint sau sa te arunce in aer, apare groaza ale carei elemente sint greu de definit in asemenea caz. Nu este acea groaza de moarte, persistenta si obsedanta, care pune stapinire pe om si‑l domina pina la sufocare, ce se insinueaza in tot ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groaza cu strafulgerari, aparind rar, dar intens, ca o tulburare subita, dar care elimina pentru totdeauna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defini acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este intr‑adevar ingrozitor in el rezulta din faptul ca noi presimtim in nebunie o pierdere totala in viata, ca pierdem tot in mod iremediabil, deja traind. Continuu sa respir sau sa maninc, dar am pierdut tot ce eu am adaugat functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativa. In nebunie pierzi ce ai specific, ceea ce crezi tu ca te individualizeaza in univers, perspectiva ta particulara si o anumita orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceasta pierdere se face prin aruncare in neant. De aceea, frica de moarte este persistenta si esentiala, dar mai putin ciudata decit frica de nebunie, in care semiprezenta noastra este un element de neliniste mult mai complex decit teama organica de o absenta totala din neantul in care ne duce moartea. Si nu ar fi nebunia o scapare de mizeriile vietii? Aceasta intrebare este justificata numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care sufera de anumite anxietati, problema apare cu totul in alta lumina sau mai bine zis in alta umbra. Presentimentul nebuniei se complica de teama de luciditatea din nebunie, de teama momentelor de regasire, de revenire, cind intuitia dezastrului ar putea fi atit de chinuitoare, incit sa provoace o nebunie si mai mare. Nu exista salvare prin nebunie, fiindca nu exista om cu presentimentul nebuniei care sa nu se teama de luciditatile eventuale intr‑o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ti‑e frica de luminile din el.
Forma nebuniei este determinata de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recruteaza dintre depresivi, este fatal ca forma depresiva sa fie mai frecventa la nebuni decit starile de exaltare placuta, vesela si debordanta. Este atit de frecventa melancolia neagra la nebuni, incit aproape toti tind spre sinucidere, o solutie atit de grea pina nu esti nebun.
As vrea sa innebunesc intr‑un singur caz. Cind as sti ca as ajunge un nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nu‑si pune nici o problema si n‑are nici o obsesie, dar care ride fara sens de dimineata pina seara. Desi doresc infinit extaze luminoase, n‑as vrea nici de acestea, caci ele sint urmate de depresiuni. As vrea insa o baie de lumina calda care sa rasara din mine si sa transfigureze intreaga lume, o baie care sa nu semene incordarii din extaz, ci sa pastreze un calm de eternitate luminoasa. Departe de concentrarea extazului, ea sa se asemene cu usurinta gratiei si cu caldura zimbetului. Intreaga lume sa pluteasca in acest vis de lumina, in aceasta incintare de transparenta si imaterialitate. Sa nu mai existe obstacol si materie, forma si margini. Si intr‑un asemenea cadru sa mor de lumina.
Sint probleme care, odata tratate, te izoleaza in viata si chiar te desfiinteaza. Cind ai intrat in ele inseamna ca nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cistigat. Din perspectiva unei astfel de regiuni, aventura spirituala sau elanul indefinit inspre forme multiple de viata, avintul absurd si nemarginit inspre continuturi inaccesibile si insatisfactia de limitarea planurilor empirice - devin simple manifestari ale unei sensibilitati exuberante, careia‑i lipseste acea infinita seriozitate ce caracterizeaza pe acela care a intrat in problemele periculoase. A avea o infinita seriozitate este a fi pierdut. Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fara fond a oamenilor numiti seriosi, ci de o tensiune atit de nebuna, incit in fiecare moment al vietii esti ridicat in planul eternitatii. Vietuirea in istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoarece clipa este traita cu atita exagerata incordare, incit timpul apare sters si irelevant in fata eternitatii. Este evident ca in fata unor probleme pur formale, oricit de dificile ar fi ele, o seriozitate infinita nu poate fi pretinsa, deoarece ele sint produse exclusiv de incertitudinile inteligentei si nu rasar din structura organica si totala a fiintei noastre. Numai ginditorul organic si existential este capabil de acest gen de seriozitate, fiindca numai pentru el adevarurile sint vii, produse ale unui chin launtric si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintr‑o speculatiune inutila si gratuita. In fata omului abstract, care gindeste pentru placerea de a gindi, apare omul organic, care gindeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo de stiinta si dincolo de arta. Imi place gindul care pastreaza o aroma de singe si de carne si prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rasarita dintr‑o efervescenta sexuala sau dintr‑o depresiune nervoasa. Nu s‑au convins, inca, oamenii ca a trecut timpul preocuparilor superficiale si inteligente si ca este infinit mai importanta problema suferintei decit a silogismului, ca un strigat de deznadejde este infinit mai revelator decit cea mai subtila distinctie si ca totdeauna o lacrima are radacini mai adinci decit un zimbet? De ce nu vrem sa acceptam valoarea exclusiva a adevarurilor vii, a adevarurilor rasarite din noi si care reveleaza realitati si valori constitutive noua? De ce nu intelegem ca se poate gindi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care exista, si ca, daca punerea ei te desfiinteaza si te izoleaza in viata, prin participarea intima si dureroasa ni se reveleaza totusi un adevar viu?
Se poate vorbi despre moarte fara experienta agoniei? Moartea nu poate fi inteleasa decit daca viata este simtita ca o indelungata agonie, in care moartea se imbina cu viata. Moartea nu este ceva in afara, ontologic diferita de viata, deoarece moarte ca realitate autonoma de viata nu exista. A intra in moarte nu insemneaza, cum crede mentalitatea curenta si in genere crestinismul, a‑ti da ultima suflare si a pasi intr‑o regiune de alta structura si pozitivitate decit a vietii, ci a descoperi in progresiunea vietii un drum inspre moarte si a gasi in pulsatiile vitalului o adincire imanenta in ea. In crestinism si in metafizicile care recunosc nemurirea, intrarea in moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, metafizic diferite de viata. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereaza, iar agonia, in loc sa deschida perspective inspre viata, in care ea se realizeaza, descopera sfere complet transcendente ei. In deosebire de aceste viziuni, sensul adevarat al agoniei imi pare a fi revelatia imanentei mortii in viata. Pentru ce sentimentul imanentei mortii in viata il au asa de putini, iar experienta agoniei este atit de rara? Nu cumva e falsa intreaga noastra presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii devine verosimila numai prin conceptia unei transcendente a acesteia?
Oamenii sanatosi, normali si mediocri nu au o experienta a agoniei si nici o senzatie a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este in structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simti viata intr‑o autonomie absoluta de moarte si de a o obiectiva pe aceasta intr‑o realitate transcendenta vietii. De aceea, ei considera moartea ca venind din afara, nu dintr‑o fatalitate launtrica a firii. A trai fara sentimentul mortii inseamna a vietui dulcea inconstienta a omului comun, care se comporta ca si cum moartea n‑ar constitui o prezenta vesnica si tulburatoare. Este una din iluziile cele mai mari ale omului normal in a crede in definitivatul vietii si in a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii in moarte. Revelatiile de ordin metafizic incep de‑abia atunci cind echilibrul superficial al omului incepe sa se clatine si cind spontaneitatii naive i se substituie o dureroasa si incordata framintare a vitalului.
Transcendenta mortii apare in viziunea acelora care din incertitudinile vietii nu desprind un substrat organic sau o agonie launtrica, ci o cauza exterioara, dezvoltind la paroxism acel sentiment ca esti inghitit de moarte intr‑un mod rapid si brusc. Sentimentul mortii este atit de rar la acestia, incit putem spune ca nu exista. Chiar daca uneori atinge o intensitate puternica, manifestarea atit de distantata in timp anuleaza posibilitatea unei obsesii dureroase. Faptul ca senzatia mortii nu apare decit acolo unde vitalul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneitatii lui irationale, cind viata e zguduita in adincimi si cind ritmul vitalului activeaza dintr‑o tensiune totala, iar nu dintr‑o expansiune superficiala si efemera, dovedeste, pina la o certitudine interioara, imanenta mortii in viata. Viziunea in adincurile acesteia ne arata cit de iluzorie este credinta intr‑o puritate vitala si cit de fundata este convingerea despre un substrat metafizic al demoniei vietii.
Daca moartea este imanenta in viata, pentru ce constiinta mortii face imposibila vietuirea? La omul normal vietuirea nu e tulburata, deoarece procesul de intrare in moarte se intimpla cu totul naiv, prin scaderea intensitatii vitale. Pentru el nu exista decit agonia din urma, nu o agonie durabila, legata de premisele vitalului. Intr‑o perspectiva adinca, fiecare pas in viata este un pas in moarte, iar amintirea nu este decit un semn de neant. Omul normal, lipsit de intelegere metafizica, nu are constiinta intrarii progresive in moarte, desi nici el, ca nici o fiinta, nu scapa acestui destin inexorabil. Unde constiinta a capatat o autonomie de viata, revelarea mortii devine atit de puternica, incit prezenta ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate naturala. Este ceva pervers si infinit decazut in a avea constiinta mortii. Toata poezia naiva a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, precum vide apar toate proiectarile finaliste si iluziile teologice ale omului.
A avea constiinta unei indelungi agonii este a desprinde experienta individuala dintr‑un cadru naiv si din integrarea ei naturala, pentru a‑i demasca nulitatea si insignifianta, este a ataca insesi radacinile irationale ale vietii. A vedea cum se intinde moartea peste aceasta lume, cum distruge un arbore si cum se insinueaza in vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si din cultura, ca un suflu imanent si distrugator, este a fi dincolo de posibilitatea lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n‑a avut sentimentul acelei teribile agonii, cind moartea se inalta in tine si te cuprinde ca un aflux de singe, ca o forta interioara imposibil de stapinit si care te domina pina la sufocare, sau cind te stringe ca un sarpe provocindu‑ti halucinatii de groaza, acela nu cunoaste caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rasar marile transfigurari. Este necesara o astfel de betie neagra pentru a intelege de ce ai vrea cit mai apropiat sfirsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoasa din extaz, unde viziuni paradiziace te cuceresc intr‑o incintare de splendori si sclipiri si unde te inalti intr‑o sfera de puritate in care vitalul se sublimeaza in imaterial, ci o torturare nebuna, periculoasa si ruinatoare a vitalului, caracterizeaza aceasta betie neagra in care moartea apare in seductia groaznica a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzatii si imagini inseamna a fi atit de legat de esenta realitatii, incit viata si moartea si‑au demascat iluziile pentru a se realiza in tine in forma cea mai substantiala si mai dramatica. O exaltata agonie imbina ca intr‑un virtej ingrozitor viata cu moartea si un bestial satanism imprumuta lacrimi voluptatii. Viata ca o lunga agonie si ca drum inspre moarte nu este altceva decit o alta formulare a dialecticii demonice a vietii, dupa care aceasta naste forme pentru a le distruge intr‑o productivitate irationala si imanenta. Multiplicitatea formelor vitale nu se insumeaza intr‑o convergenta transvitala sau intr‑o intentionalitate transcendenta, ci se realizeaza intr‑un ritm nebun, in care nu poti recunoaste altceva decit demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se manifesta in aceasta expansiune debordanta de forme si continuturi, in aceasta pornire frenetica de a substitui aspecte noi celor uzate, fara ca aceasta substituire sa insemne un plus apreciabil sau o insumare calitativa. O relativa fericire ar simti omul care s‑ar abandona acestei deveniri si, dincolo de orice problematica chinuitoare, ar incerca sa soarba toate posibilitatile oferite de clipa, fara raportarea continua ce descopera in fiecare moment o relativitate insurmontabila. Experienta naivitatii este singura cale de salvare. Dar pentru acei care simt si concep viata ca o indelunga agonie, problema salvarii ramine o simpla problema. Pe aceasta cale, mintuire nu va fi.
Revelarea imanentei mortii in viata se realizeaza in genere prin boala si stari depresive. Exista, desigur, si alte cai, dar acelea sint cu totul accidentale si individuale, ele neavind o capacitate de revelare ca bolile si starile depresive.
Daca bolile au o misiune filozofica in lume, apoi aceea nu poate fi alta decit sa arate cit de iluzoriu e sentimentul eternitatii vietii si cit de fragila e iluzia unui definitivat si a unei impliniri a vietii. Caci in boala, moartea este totdeauna prezenta in viata. Starile cu adevarat maladive ne leaga de realitatile metafizice, pe care un om normal si sanatos nu le poate intelege niciodata. Este evident ca intre boli exista o ierarhie in capacitatea lor de revelare. Nu toate prezinta cu aceeasi durata si intensitate experienta imanentei mortii in viata si nu toate se manifesta in forme identice de agonie. Oricit s‑ar individualiza si specifica bolile in indivizi, exista totusi moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Intreg complexul starilor maladive descopera o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile ei firesti. Viata este astfel alcatuita, incit nu‑si poate realiza potentialitatile ei decit comportindu‑se ca si cum moartea nu ar constitui o prezenta inexorabila. Din acest motiv, in starile normale si nerevelatoare, moartea este considerata ca venind din afara si complet exterioara vietii. Acelasi sentiment il au si tinerii cind vorbesc de moarte. Dar cind maladia i‑a lovit in plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tineretii. Este sigur ca in lumea aceasta singurele experiente cu adevarat autentice sint cele izvorite din boala. Toate celelalte poarta in mod fatal o marca livresca, deoarece intr‑un echilibru organic nu pot aparea decit stari sugerate si a caror complexitate este mai mult un produs al unei imaginatii exaltate decit al unei efervescente reale. Numai oamenii care sufera realmente sint capabili de continuturi autentice si de o infinita seriozitate. Ceilalti sint nascuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. - In fondul lor, citi nu ar renunta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire naiva sau pentru voluptuoasa inconstienta din dans?
Si citi nu ar renunta la o glorie crescuta din suferinta, pentru o existenta anonima si fericita?
Orice boala este un eroism; dar un eroism de rezistenta, iar nu de cucerire. Eroismul in boala se exprima prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. Aceste posturi sint iremediabil pierdute nu numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la care starile depresive sint atit de frecvente, incit fata de structura lor subiectiva pastreaza un caracter constitutional. Starile depresive nu reveleaza numai existenta ca obiectivitate sensibila, ci si moartea. Astfel se explica de ce temerii de moarte, ce se manifesta la anumiti depresivi, interpretarile curente nu‑i gasesc nici o justificare mai adinca. Cum se poate ca intr‑o vitalitate mare, uneori chiar debordanta, sa apara frica de moarte sau cel putin problema mortii? Mirarii acesteia, caracteristica mentalitatii curente, nu i se pot opune decit marile posibilitati de intelegere esentiala inchise in structura starilor depresive. Caci in aceste stari, in care dualizarea cu lumea devine dureroasa si progresiva, omul se apropie tot mai mult de realitatile lui launtrice si descopera moartea in subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare inainteaza pina in centrul substantial al subiectivitatii, depasind toate formele sociale care o imbraca pe aceasta. Odata depasit si acel centru, interiorizarea progresiva si paroxistica descopera o regiune unde viata se imbina cu moartea, unde omul nu s‑a desprins prin individualizare de sursele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeaza in deplina lui irationalitate.
Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii in viata adauga un plus de intensitate depresiunii si creeaza o atmosfera de continua insatisfactie si neliniste, care nu‑si vor gasi echilibrul si pacea niciodata.
Prin senzatia prezentei mortii in structura vitalului, se introduce implicit un element de neant in fiintare. Nu se poate concepe moarte fara neant, deci nici viata fara un principiu de absoluta negativitate. Ca neantul este implicat in ideea de moarte o dovedeste frica de moarte, care nu este decit teama de neantul in care ne arunca moartea. Imanenta mortii in viata este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin aceasta ca prezenta mortii nu are alt sens decit sa actualizeze progresiv drumul inspre neant.
Sfirsitul si deznodamintul imensei tragedii a vietii si, indeosebi, a omului, vor dovedi cit de iluzorie este credinta in eternitatea vietii - si ca, totusi, unica impacare pentru omul istoric este sentimentul naiv al eternitatii acestei vieti.
Exista, in fond, numai frica de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de frica nu este altceva decit o manifestare cu aspecte variate in fata aceleiasi realitati fundamentale. Temerile individuale sint legate toate, prin corespondente ascunse, de teama esentiala in fata mortii. Aceia care vor sa inlature frica de moarte prin rationamente artificiale se insala profund, deoarece este absolut imposibil sa anulezi o temere organica prin constructii abstracte. Cine‑si pune serios problema mortii este absolut imposibil sa nu aiba si o teama. Chiar aceia care cred in nemurire sint orientati inspre aceasta credinta tot din frica de moarte. Este, in aceasta credinta, un efort dureros al omului de a‑si salva - chiar fara o certitudine absoluta - lumea valorilor in care a trait si la care a contribuit, de a infringe neantul din temporal si de a realiza in etern universalul. In fata mortii, acceptata fara nici o credinta religioasa, nu ramine insa nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toata lumea formelor si a categoriilor abstracte se dovedeste complet irelevanta in fata mortii, iar pretentia de universalitate a formalului si categorialului devine iluzorie in fata iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Caci niciodata o forma sau o categorie nu vor prinde existenta in structura ei esentiala, precum niciodata nu vor intelege rosturile intime ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul in fata acestora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun insa aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabila ar fi o tacere absoluta sau un strigat deznadajduit.
Acei care sustin ca frica de moarte nu‑si are o justificare mai adinca, deoarece atit cit este un eu moartea nu exista, iar cind esti mort eul a disparut, uita de fenomenul atit de ciudat al agoniei treptate.
Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mingiiere poate sa‑i ofere separatia artificiala intre eu si moarte? Ce sens poate avea pentru cineva patruns adinc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logica? Sint nule toate incercarile de a devia pe un plan logic probleme de existenta. Filozofii sint prea orgoliosi pentru a‑si marturisi frica de moarte si prea pretentiosi pentru a recunoaste o fecunditate spirituala maladiei. Este o prefacuta seninatate in consideratiile lor asupra mortii; in realitate, ei tremura mai mult decit toti. Dar sa nu se uite ca filozofia este o arta de a‑ti masca sentimentele si chinurile launtrice pentru a insela lumea asupra radacinilor adevarate ale filozofarii.
Sentimentul ireparabilului si al iremediabilului, care insoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate explica cel mult o acceptare dureroasa amestecata cu frica, in nici un caz o iubire sau o simpatie pentru fenomenul mortii. Arta de a muri nu se poate invata, fiindca nu prezinta nici o tehnica, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei se experimenteaza in propria fiinta a individului, cu suferinte si incordari infinite. Majoritatea oamenilor n‑au constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia exista numai o agonie, aceea care precede intrarea absoluta in neant. In constiinta lor, numai momentele acestei agonii prezinta revelatii importante asupra existentei. De aceea, ei asteapta totul de la sfirsit in loc sa prinda semnificatia unei agonii lente si revelatoare. Sfirsitul le va descoperi insa prea putin, si astfel se vor stinge inconstienti precum au si trait.
Ca agonia se desfasoara in timp, aceasta dovedeste ca temporalitatea nu este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pentru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifesta caracterul demonic al timpului, in care se desfasoara atit nasterea cit si moartea, creatia ca si distrugerea, fara ca in acest complex sa se evidentieze o convergenta inspre vreun plan transcendent.
Numai intr‑o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni se impune ca o necesitate ineluctabila impotriva tendintelor noastre cele mai intime. A fi absolut convins ca nu poti scapa de o soarta amara pe care ai dori‑o altcumva, ca esti supus unei fatalitati implacabile si ca timpul nu va face altceva decit sa actualizeze procesul dramatic al distrugerii, iata expresii ale iremediabilului si ale agoniei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate sa existe o salvare in nimic? Daca este aproape imposibila salvarea in existenta, cum o sa fie posibila in absenta completa de orice fel de existenta?
Cum nici in neant si nici in existenta nu e salvare, praful sa se aleaga de aceasta lume cu toate legile ei eterne!
Fiecare stare sufleteasca tinde sa se adapteze unui exterior corespondent felului ei specific sau sa transforme acest exterior intr‑o viziune potrivita naturii ei. Caci exista o corespondenta intima, in toate starile mari si adinci, intre planul subiectiv si planul obiectiv. Ar fi absurd sa concepi un entuziasm debordant intr‑un mediu plat si inchis; daca totusi s‑ar intimpla, aceasta s‑ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiectiviza intreg mediul. Ochii omului vad in exterior ceea ce il framinta in interior. Cadrul este de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fara de care starile sufletesti si experientele intense nu‑si pot gasi o realizare deplina. Extazul niciodata nu reprezinta o consumare pur interna, ci transpune intr‑un exterior o betie luminoasa launtrica. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeaza tensiunea lui spirituala. Intentionalitatea starilor interioare este un fenomen care explica armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc, deoarece intentionalitatea indica o imposibilitate a starilor de a ramine absolut pure.
Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindca este in structura ei o dilatare si un gol carora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot realiza fie in mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. sint stari debordante a caror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de echilibrul normal. Este un avint pozitiv al vietii, rezultat dintr‑un plus de viata, dintr‑un exces de vitalitate si dintr‑o expansiune organica. In starile pozitive, viata trece dincolo de determinarile ei normale nu pentru a se nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, risca o izbucnire violenta. Toate starile extreme sint derivate ale vietii, prin care ea se apara de ea insasi. Transcenderea limitelor din starile negative are cu totul alt sens, deoarece ea nu pleaca din plenitudine, ci dintr‑un gol ale carui margini nu sint demarcabile. Aceasta cu atit mai mult cu cit golul pare a rasari din radacinile fiintei, intinzindu‑se progresiv, ca o cangrena. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest motiv, el este o intoarcere inspre neant, iar nu o inflorire in existenta.
Senzatia de gol si de dilatare inspre nimic, care nu lipseste in melancolie, isi afla o radacina mai adinca intr‑o oboseala, prezenta in toate starile negative.
Oboseala separa pe om de lume si de lucruri. Ritmul intens al vietii slabeste, iar pulsatiile organice si activitatea interna isi pierd din acea incordare care diferentiaza viata in lume, care o stabileste ca un moment imanent al existentei. Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvolta conditiile indispensabile ale unei diferentieri a omului in lume; prin ea, ajungi la acea perspectiva care situeaza lumea in fata omului. Oboseala te face sa traiesti sub nivelul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nu‑ti ingaduie sa ai decit un presentiment. Sursa melancoliei pleaca deci dintr‑o regiune unde viata este nesigura si problematica. Astfel se explica fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru viata.
Daca in trairile comune si obisnuite conteaza intimitatea naiva cu aspectele individuale ale existentei, in melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si la o senzatie a vagului acestei lumi. O experienta intima si o viziune ciudata anuleaza formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate, pentru a o imbraca intr‑o haina de o transparenta imateriala si universala. Detasarea progresiva de ceea ce este individual si concret te ridica la o viziune totala care, cistigind in intindere, pierde in concret. Nu exista stare melancolica fara inaltarea de care vorbim, fara o expansiune spre culmi, fara o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea inaltare rasarita din orgoliu sau din dispret, din disperare sau dintr‑o pornire spre negativitate infinita, ci dintr‑o reflexie prelungita si o reverie difuza, nascute in oboseala. In melancolie ii cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are singuratatea in melancolie? Nu este ea legata de sentimentul infinitului intern si extern? Privirea melancolica este inexpresiva, conceputa fara o perspectiva a nemarginitului. Nemarginirea interioara si vagul launtric, ce nu trebuie asimilate acelei infinitati fecunde din iubire, cer cu necesitate o intindere ale carei margini sint insesizabile. Melancolia prezinta o stare vaga care nu intentioneaza ceva determinat si precizat. Trairile comune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, in acest caz, prin individual; este un contact strins si sigur.
Desprinderea de existenta ca dat concret si calitativ si abandonarea in nemarginire ridica pe om din incadrarea lui fireasca. Perspectiva infinitului il arata singur si parasit in lume. Sentimentul propriei finitati este cu atit mai intens cu cit constiinta infinitatii lumii este mai mare. Daca in unele stari aceasta constiinta este deprimanta si chinuitoare, in melancolie ea este mai putin dureroasa, din cauza unei sublimari care face singuratatea si parasirea mult mai putin apasatoare, imprumutindu‑le uneori un caracter voluptuos.
Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv serios de disperare; atunci insa cind o privesti intr‑o perspectiva de vis, asa cum e in starile melancolice, aceasta inceteaza de a mai fi torturanta, lumea aparind intr‑o frumusete stranie si maladiva. Sensul adinc al singuratatii vizeaza o suspendare dureroasa a omului in viata si o framintare in izolare cu gindul mortii. A trai singur inseamna a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viata. Singura surpriza a singuratatii este moartea. Marii singuratici nu s‑au retras niciodata spre a se pregati pentru viata, ci pentru a suporta, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote nu se pot aduce mesaje pentru viata. Nu condamna viata toate religiile plecate din pustiuri? Si nu este in iluminarile si transfigurarile marilor singuratici o viziune apocaliptica de sfirsit si prabusire, iar nu o aureola de sclipiri si triumfuri?
Singuratatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adinca; ea are uneori chiar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie voluptuoasa? Dar insasi atitudinea melancolica, prin pasivitatea si considerarea in perspectiva, nu este ea colorata estetic?
Atitudinea estetica in fata vietii se caracterizeaza printr‑o pasivitate contemplativa care savureaza din real tot ceea ce ii convine subiectivitatii, fara nici o norma si fara nici un criteriu. Lumea este considerata ca un spectacol, iar omul ca un spectator care asista pasiv la desfasurarea unor aspecte. Conceptia spectaculara a vietii elimina tragicul si antinomiile imanente existentei, care odata recunoscute si simtite te prind ca intr‑un virtej dureros in drama lumii. Experienta tragicului presupune o tensiune atit de mare, incit vietuirea estetica nici n‑o poate banui. In tragic, participarea intensa cu intreg continutul fiintei noastre este atit de hotaritoare, incit fiecare moment este o chestiune de destin, pe cind in atitudinea estetica este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsita in toate starile estetice. Ceea ce este estetic in melancolie se manifesta in tendinta spre pasivitate, reverie si incintare voluptuoasa. Ca ea nu poate fi asimilata integral unei stari estetice, aceasta deriva din aspectele ei multiforme. Nu este destul de frecventa melancolia neagra? Dar ce este, mai intii, o melancolie dulce? Cine nu cunoaste senzatia de placere ciudata in dupa‑amiezele de vara, cind te abandonezi simturilor fara nici o problematica speciala si cind sentimentul unei eternitati senine dezvolta in suflet o impacare dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incertitudinile spirituale ar amuti in fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, in seductiile caruia orice problema ar deveni inutila. Dincolo de orice agitatie, tulburare sau efervescenta, o traire linistita soarbe cu o voluptate retinuta toata splendoarea cadrului. Este o nota esentiala a starilor melancolice calmul, absenta unei intensitati deosebite. Regretul, care intra in structura melancoliei, explica si el absenta unei intensitati particulare a acesteia. Daca regretul poate fi persistent, el niciodata nu e atit de intens incit sa provoace o suferinta profunda. Actualizarea unor motive sau a unor intimplari din trecut, insumarea in afectivitatea noastra prezenta a unor elemente care astazi nu mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectiva a senzatiilor si mediul in care s‑au nascut, dar pe care l‑au parasit, sint determinante esentiale de melancolie. Regretul exprima afectiv un fenomen profund: acela al inaintarii in moarte prin vietuire. Regret ceva ce a murit in mine si din mine. Actualizez doar fantoma unor realitati si a unor experiente trecute. Dar aceasta este suficient pentru a ne arata cit a murit din noi. Regretul reveleaza semnificatia demonica a timpului care, prilejuind o crestere in noi, cauzeaza implicit o anihilare.
Regretele fac pe om melancolic fara sa‑l paralizeze sau sa‑i rateze aspiratiile, deoarece in regret exista o constiinta a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentrata, inchisa, dezvoltata pe o afectiune organica, deoareace in ea nu exista nimic din acea groaznica senzatie a ireparabilului pentru tot cursul existentei, care nu lipseste in unele cazuri de tristete adinca. Chiar acea melancolie neagra este mai mult un caz de dispozitie temporara, decit de una constitutionala. Si daca ar fi ca in cazul al doilea, caracterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate implicatiile ei. Formal, atit in cazul melancoliei dulci si voluptuoase, cit si in cazul melancoliei negre, exista aceleasi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzatii, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalitatii afective a viziunii diferentierea apare evidenta. S‑ar putea ca multipolaritatea melancoliei sa tina mai mult de structura subiectivitatii decit de natura ei. In acest caz, starea melancolica, in caracterul ei difuz reveric si vag, ar lua forme specifice in fiecare persoana. Nefiind o stare de o mare intensitate dramatica, ea oscileaza si fluctueaza mult mai mult decit celelalte. Avind mai mult virtuti poetice decit active, ea are ceva dintr‑o gratie retinuta (de aceea o intilnim mai mult la femei), gratie pe care n‑o intilnim niciodata in tristetea profunda si intensa.
Nu lipseste aceasta gratie nici peisajelor de coloratura melancolica. Perspectiva intinsa din peisajul olandez sau din peisajul Renasterii, cu eternitati de lumina si umbre, cu vai a caror serpuire simbolizeaza infinitul si cu raze ce imprumuta un caracter de imaterialitate lumii, cu aspiratiile si regretele oamenilor ce schiteaza un zimbet de intelegere si bunavointa - intreaga aceasta perspectiva reveleaza o gratie melancolica si usoara. Intr‑un astfel de cadru, omul pare a zice cu regret si cu resemnare: Ce vreti, daca nu e mai mult? La capatul oricarei melancolii exista posibilitatea unei mingiieri sau a unei resemnari. Elementele estetice din ea includ virtualitati de armonie viitoare, care niciodata nu exista intr‑o tristete profunda si organica. Din acest motiv, o fenomenologie a tristetii ajunge la ireparabil, pe cind una a melancoliei la vis si gratie.
Si ce importanta poate sa aiba faptul ca eu ma framint, ca sufar sau gindesc? Prezenta mea in lume va zgudui - spre marele meu regret - citeva existente linistite si va tulbura naivitatea inconstienta si placuta a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt ca tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decit prabusirile de imparati sau decit cine stie ce irosire in fundul unei mine -, totusi am implicit sentimentul totalei mele nulitati si insignifiante. Sint convins
ca nu sint absolut nimic in univers, dar simt ca singura existenta reala este a mea. Si daca as fi pus sa aleg intre existenta lumii si existenta mea, as inlatura pe cealalta, impreuna cu toate luminile si legile ei, incumetindu‑ma sa planez singur in neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin, nu pot sa renunt la ea, fiindca nu cred in absolutul valorilor transvitale pentru ca sa ma sacrific in numele lor. Daca as fi sincer, ar trebui sa spun ca nu stiu de ce traiesc si de ce nu incetez sa traiesc. Probabil cheia ramine in fenomenul irationalitatii vietii, care mentine viata fara motive. Si daca nu exista decit motive absurde pentru a trai? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merita sa te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinta. Cu cit sintem mai fericiti astazi, daca altii s‑au sacrificat pentru binele si luminarea noastra? Ce bine si ce luminare? Daca cineva s‑a sacrificat pentru ca eu sa fiu fericit acum, atunci eu sint mai nefericit decit el, fiindca nu inteleg sa‑mi cladesc o existenta pe un cimitir. Am momente cind ma simt responsabil de intreaga mizerie a istoriei, cind nu inteleg pentru ce unii si‑au varsat singele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi insa cind s‑ar putea stabili ca aceia au fost mai fericiti decit noi.Praful sa se aleaga de intreaga istorie. Ar trebui sa nu ma mai intereseze nimic in aceasta lume; sa‑mi apara ridicola insasi problema mortii; suferinta, limitata si nerevelatoare; entuziasmul, impur; viata, rationala; dialectica vietii, dialectica logica, iar nu una demonica; disperarea, minora si partiala; eternitatea, o vorba; experienta neantului, o iluzie; fatalitatea, o gluma. Caci ma gindesc serios, ce rost au toate acestea? De ce sa mai pui probleme, sa arunci lumini sau sa accepti umbre? N‑ar fi mai bine sa‑mi ingrop lacrimile intr‑un nisip la marginea marii, in cea mai deplina singuratate? Dar n‑am plins niciodata, fiindca lacrimile s‑au transformat in ginduri. Si nu sint gindurile acestea tot atita de amare ca lacrimile?
Nu stiu ce sens poate avea intr‑un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume in care nu se rezolva nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul radacinilor ultime ale existentei. Nu cistigi in acest extaz nici un fel de certitudine explicita sau o cunoastere definita, dar sentimentul unei participari esentiale este atit de intens, incit debordeaza toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si cum in lumea aceasta de obstacole, de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar in consistenta lor ireductibila, s‑ar deschide o poarta inspre simburele interior al existentei, pe care l‑am prinde in cea mai simpla si mai esentiala viziune, in cea mai splendida incintare metafizica. Stratul superficial de existenta si formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Si ma intreb daca adevaratul sentiment metafizic al existentei este posibil fara aceasta eliminare a straturilor superficiale si a formelor individuale. Caci numai printr‑o purificare a existentei de elementele ei contingente si intimplatoare se poate atinge o zona esentiala. Sentimentul metafizic al existentei este de natura extatica si orice metafizica isi are radacina intr‑o forma particulara de extaz. In mod gresit se admite numai forma extatica religioasa. Exista o multiplicitate de forme care depind de o formatie spirituala specifica sau de o structura temperamentala, si care nu trebuie neaparat sa duca la transcendenta. De ce n‑ar exista un extaz al existentei pure, al radacinilor imanente ale existentei? Si nu se realizeaza o astfel de forma extatica in acea adincire care destrama valurile superficiale pentru a inlesni accesul simburelui interior al lumii? A ajunge la radacinile acestei lumi, a realiza betia suprema, incintarea extatica, experienta originarului si a primordialului este a trai un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazul ca exaltare in imanenta, ca o iluminare in lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi - iata un substrat pentru o metafizica, - valabila chiar si pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Caci orice extaz adevarat este periculos. El este asemanator cu ultima faza a initierii din misterele egiptene, cind in locul cunoasterii explicite si definitive se spunea: Osiris este o divinitate neagra, adica absolutul ramine in sine incognoscibil. Nu vad in extazul radacinilor ultime ale existentei decit o forma de nebunie, nu de cunoastere. Nu poti avea aceasta traire extatica decit in singuratate, cind ai senzatia ca planezi peste aceasta lume. Si singuratatea nu este un mediu de nebunie? Si apoi, nu este caracteristic faptul ca acest extaz poate sa apara chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei mai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni intr‑un mediu de indoiala si disperare?
Decit - nimeni nu va realiza stari extatice fara experienta prealabila a disperarii, deoarece intr‑una, ca si in cealalta, se intimpla purificari tot atit de mari dar cu continut diferit.
Radacinile metafizicii sint tot atit de complicate ca si radacinile existentei.
Mai este ceva pe acest pamint care sa nu poata fi pus la indoiala, in afara de moarte, singurul lucru sigur in aceasta lume? A te indoi de toate si a trai totusi, iata un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece indoiala este mult mai putin intensa si incordata decit disperarea. Nu este caracteristic faptul ca tipul cel mai frecvent de indoiala este cel cerebral, unde prin urmare participa omul numai cu o parte din fiinta sa, in deosebire de participarea totala si organica din disperare? Chiar in formele organice si serioase ale indoielii, intensitatea nu este niciodata echivalenta celei din disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate caracterizeaza scepticismul fata de fenomenul atit de complex si de ciudat al disperarii. Ma pot indoi de orice, pot arunca un zimbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu ma impiedica sa maninc, sa dorm linistit sau sa ma casatoresc. In disperare, de a carei profunzime nu te poti convinge decit traind‑o, aceste actiuni nu mai sint posibile decit cu efort si suferinte. Nimeni, pe culmile disperarii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznadajduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pastrind in constiinta actualitatea dureroasa a mizeriei lui subiective pina dincolo de orice margini. Indoiala este o neliniste care se refera la probleme si la lucruri, ea rezulta din constiinta irezolvabilitatii tuturor chestiunilor mari. Daca s‑ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la starile normale. Cita diferenta fata de situatia omului in disperare, care, daca s‑ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit, deoarece nelinistea lui este rasarita din structura existentei lui subiective. Disperarea este starea in care anxietatea si nelinistea sint imanente existentei. Nimeni nu e torturat in disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile in propria lui existenta. Ca nu se rezolva nimic in aceasta lume, este regretabil. N‑a existat si nu va exista nimeni care sa se sinucida din acest motiv. Atit de putin influenteaza nelinistea intelectuala nelinistea totala a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existenta dramatica, torturata pentru destinul ei in lume si chinuita de cele mai consumatoare flacari interioare, decit un om abstract, framintat de probleme abstracte care nu angajeaza fondul subiectivitatii noastre. Dispretuiesc in aceasta gindire absenta riscului, a nebuniei si a pasiunii. Cit de fecunda este o gindire vie, pasionata, in care lirismul circula ca singele in vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul prin care oameni initial framintati de probleme pur abstracte si impersonale, obiectivi pina la uitare de sine, surprinsi de suferinta si boala au fost in mod fatal adusi sa reflecteze asupra propriei lor subiectivitati si asupra problemelor de traire si experienta. Oamenii obiectivi si activi nu gasesc destule elemente si resurse in ei pentru a‑si considera destinul atit de interesant incit sa‑l puna in problema. Pentru a face din destinul tau o problema subiectiva si universala in acelasi timp, trebuie sa scobori toate treptele unui iad launtric. Daca n‑ai ajuns inca cenusa, atunci poti face filozofie lirica, adica o filozofie in care ideea are radacini organice, tot atit de organice ca si poezia. Atunci realizezi o forma superioara de existenta personala, cind lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merita nici macar dispretul. Nu fiindca ai avea o excelenta in lume sau o valoare deosebita, dar fiindca nu te mai poate interesa nimic in afara de agonia ta personala.
Grija pentru unitate si sistem n‑au avut‑o si n‑o vor avea nicicind acei care scriu in momente de inspiratie, cind gindul este o expresie organica si personala ce urmeaza fluctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfecta, preocuparea de sistem si de consecventa indica o viata personala cu putine resurse, schematica si fada intocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintr‑un paradox facil. Numai contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viata spirituala fecunda, deoarece numai in ele fluxul si abundenta launtrica isi pot gasi moduri de realizare. Oamenii care au numai citeva stari sufletesti si care niciodata nu ajung la limita nu se pot contrazice, fiindca putinele tendinte din ei nu se pot determina in opozitii. Acei care traiesc insa cu o exasperanta clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consuma in fiecare stare si mor treptat cu fiecare si in fiecare, aceia care nu pot respira decit pe culmi, care sint singuri intotdeauna si mai cu seama atunci cind umbla cu altii, cum ar mai putea acestia sa creasca intr‑o evolutie liniara sau sa se cristalizeze intr‑un sistem? Tot ceea ce este forma, sistem, categorie, cadru, plan sau schema, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare, rezulta dintr‑un minus de continuturi si productivitate, dintr‑o deficienta de energie launtrica, dintr‑o sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul si nebunia exaltarii absolute. Nu exista viata spirituala fecunda care nu cunoaste starile haotice si efervescenta din paroxismul starilor maladive, cind inspiratia apare ca o conditie esentiala a creatiei si contradictiile ca manifestari ale temperaturii interioare. Cine nu iubeste starile haotice nu e creator, iar cine dispretuieste starile maladive n‑are drept sa vorbeasca de spirit. Numai ceea ce rasare din inspiratie are valoare, ceea ce izvoraste din fondul irational al fiintei noastre, din zona intima si centrala a subiectivitatii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silintei si al efortului n‑are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligentei sint sterile si neinteresante. Ma incinta ingrozitor elanul barbar si spontan al inspiratiei, curgerea bogata a starilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intima, lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singura realitate valabila in ordinea conditiilor de creatie.
Daca melancolia este o stare de reverie, difuza si vaga, ce nu atinge niciodata o adincime si o concentrare intensa, tristetea, dimpotriva, prezinta o seriozitate inchisa si o interiorizare dureroasa. Poti fi trist in orice loc; dar intr‑un plan inchis, tristetea cistiga in intensitate, precum intr‑unul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrare al tristetii rezulta din faptul ca ea se naste aproape totdeauna dintr‑un motiv determinat, pe cind in melancolie nimeni nu are precizat in constiinta un determinant exterior. Stiu de ce sint trist, dar nu stiu de ce sint melancolic. Starile melancolice dureaza mult, fara sa atinga o intensitate particulara. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiinta orice motiv initial, prezent in tristete, care nu dureaza mult, dar atinge o tensiune intima si inchisa, ce niciodata nu va exploda, ci se va stinge in propria fiinta. Nici melancolia si nici tristetea nu explodeaza, nu irita pe om pina acolo incit sa zguduie elementele fiintei. Nu este caracteristic ca se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete, dar niciodata de un strigat de tristete? Ea nu e o stare debordanta, ci una care se stinge si moare. Pentru nota diferentiala a tristetii, este extrem de semnificativa aparitia ei atit de frecventa dupa marile satisfaceri si impliniri vitale. De ce actului sexual ii urmeaza tristetea, de ce dupa o betie formidabila sau dupa un paroxism dionisiac esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindca o data cu elanul consumat in aceste excese mai ramine numai senzatia ireparabilului si sentimentul parasirii si al pierderii, care ating o intensitate, in ordinea negativa, dintre cele mai puternice. Esti trist dupa satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece in loc sa ai sentimentul unui cistig, il ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dupa toate fenomenele prin care viata pierde din ea insasi. Intensitatea ei este echivalenta pierderilor. Astfel, fenomenul mortii provoaca cea mai mare tristete. Si nu este revelator pentru diferenta dintre melancolie si tristete faptul ca niciodata o inmormintare nu poate fi numita melancolica? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste decit rar melancoliei. Este interesant de urmarit cum domeniul esteticului se ingusteaza din ce te apropii de experiente si de realitati serioase, care au un caracter de rascruce sau de definitivat. Moartea este negatia totala a esteticului, ca si suferinta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Doua notiuni care se resping in mod absolut. Caci nu cunosc nimic mai scirbos decit moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cum au putut fi poeti care sa gaseasca moartea mai frumoasa, aceasta suprema negativitate care nu poate imbraca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate in ordinea negativa. Ironia este ca te temi de ea cu atit mai mult cu cit o admiri. Si trebuie sa spun ca negativitatea mortii imi inspira admiratie. Dar este singurul lucru pe care‑l pot admira, fara sa‑l iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea mea e atit de mare, incit n‑am nici speranta mortii. Cum as putea‑o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decit in contradictii absolute. Cine va spune ca are o idee precisa despre moarte dovedeste ca nici nu o presimte, desi o poarta in el. Si fiecare om poarta nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este decit o indelunga agonie.
Tristetea imi pare a reflecta ceva din aceasta agonie. Si nu sint crisparile tristetii reflexe agonice? Orice om cu adevarat trist in momente de mare intensitate a tristetii pastreaza in fizionomia lui crispari ce se adincesc pina in esenta fiintei. Aceste crispari, negatii evidente ale frumusetii, dovedesc atita parasire si singuratate, incit te intrebi daca fizionomia tristetii nu este o forma de obiectivare a mortii in viata. Profunzimea impresionanta si gravitatea solemna ce se degajeaza din aceasta fizionomie a tristetii rezulta din faptul ca acele riduri se adincesc atit de tare, incit cresterea lor in adincime devine un simbol pentru tulburarea si infinita noastra drama launtrica. Fata omului in tristete dovedeste atita interioritate, incit exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec si in marile bucurii.) Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este atit de inepuizabil si de bogat, incit tristetea nu inceteaza niciodata de a fi enigmatica. Daca exista o scara a misterelor, atunci tristetea intra in categoria misterelor infinite, care nu inceteaza niciodata de a se arata, fiindca sint inepuizabile. Si orice mister adevarat este inepuizabil.
Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific in fiecare clipa: nu pot fi fericiti decit oamenii care nu gindesc nimic, adica aceia care gindesc numai cit trebuie vietii. Caci a gindi numai cit trebuie vietii nu inseamna a gindi. Adevarata gindire seamana unui demon care tulbura sursele vietii, sau unei maladii ce afecteaza radacinile acestei vieti. A gindi in fiecare clipa si a‑ti pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent in constiinta indoiala asupra propriului tau destin, a simti oboseala de a trai, a fi obosit de ginduri si de existenta ta pina dincolo de orice rezistenta, a lasa o dira de singe si de fum dupa tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, inseamna a fi nefericit in asa masura, incit ti‑e scirba de tot fenomenul acesta al gindirii si te intrebi daca reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sint de regretat in lumea in care n‑ar trebui sa regret nimic. Si ma intreb: merita lumea aceasta regretul meu?
Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicaieri? Nici cu soare, nici fara soare, nici cu oameni si nici fara oameni. A nu cunoaste ceea ce inseamna buna dispozitie, iata un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni sint aceia care n‑au dreptul la inconstienta. A avea un grad dezvoltat de constiinta, a fi in fiecare moment constient, a‑ti da seama in fiecare clipa de situatia ta in raport cu lumea, a trai intr‑o vesnica incordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viata. Cunoasterea este o plaga pentru viata, iar constiinta o rana deschisa in simburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii? Si nu este o tragedie in faptul de a fi om, adica un animal vesnic nesatisfacut, suspendat intre viata si moarte? Sint complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceasta calitate de a fi om. Daca as putea, as renunta pe loc, dar ce sa ma fac, animal? Drumul inapoi nu‑l pot parcurge. Si apoi, as risca sa devin un animal care cunoaste istoria filozofiei. A deveni supraom imi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie ridicola. N‑ar exista o solutie aproximativa intr‑un fel de supraconstiinta? Nu s‑ar putea vietui dincolo, nu dincoace (inspre animalitate), de toate formele complexe de constiinta, de nelinisti si chinuri, de tulburarile nervoase si de experientele spirituale, intr‑o sfera de existenta unde accesul vesniciei n‑ar mai fi un simplu mit? Personal imi dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot sa fiu om. Caci ce as mai putea face in aceasta calitate? Sa lucrez la un sistem social si politic sau sa nefericesc o fata? Sa mai urmaresc inconsecventele in sistemele de filozofie sau sa activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea imi par prea putin. Si chiar daca mi‑ar parea mult, cum se intimpla uneori, nu ma pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, chiar daca pe treptele pe care ma voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Si apoi nu sint atit de singur in lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de toate idealurile curente si de formele obisnuite, intr‑o supraconstiinta s‑ar mai putea probabil respira. Acolo, o betie a eternitatii ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi si nici o problema, si nici un chin launtric n‑ar mai tulbura extazul unei eternitati in care fiinta ar fi tot atit de pura si de imateriala ca nefiinta.
Exista atitea cai prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, incit stabilirea unei ierarhii este o incercare extrem de dificila, daca nu inutila. Caci fiecare realizeaza o astfel de senzatie dupa structura sa temperamentala sau dupa dominarea, in momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi ca baia de foc pentru ea insasi este incercarea cea mai fecunda pentru a atinge o astfel de senzatie. A simti in toata fiinta ta o ardere intensa si o caldura totala, a simti cum cresc flacarile in tine si te cuprind ca intr‑un infern, a fi tu insuti un fulger si o scinteiere, iata ceea ce inseamna o baie de foc. Ca in orice baie se realizeaza o purificare, o curatire de elemente care pot anula pina si existenta. Valurile de caldura si flacarile care se ridica nu ard ele simburele existentei, nu consuma din viata, nu reduc elanul la o pura aspiratie, rapindu‑i caracterul sau imperialist? A trai o baie de foc, a simti jocul unei calduri interioare, plina de flacari, nu este a atinge o puritate imateriala in viata, o imaterialitate asemanatoare cu dansul flacarilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se intimpla in aceasta baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Decit si aceasta e prea putin fata de senzatia finala, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cind din sentimentul acelei irealitati de vis ajungi la sentimentul prefacerii in cenusa. Nu exista baie interioara de foc al carei rezultat final sa nu fie involburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri in cenusa, cind intr‑adevar poti vorbi de imaterialitate. Atunci cind flacarile launtrice au ars tot din tine, cind nu mai ramine nimic din existenta ta individuala, cind numai cenusa a mai ramas, ce senzatie de viata mai poti avea? Am o voluptate nebuna si de o infinita ironie cind ma gindesc ca cineva ar sufla cenusa mea in cele patru colturi ale lumii, ca vintul ar imprastia‑o cu o iuteala frenetica, risipindu‑ma in spatiu ca pe o eterna mustrare pentru aceasta lume.
Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii sint nefericiti. Aceia care au trait si traiesc asimilati, naivi, in existenta, nu din prostie sau imbecilitate - caci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai pura -, ci dintr‑o iubire instinctiva si organica pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea il descopera intotdeauna, aceia ating o armonie si realizeaza o integrare in viata, care merita a fi invidiata sau cel putin apreciata de cei care ratacesc pe culmile disperarii. Dezintegrarea din viata corespunde unei pierderi totale a naivitatii, acest dar incintator pe care ni l‑a distrus cunoasterea, dusmana declarata a vietii. Vietuirea cosmica, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, incintarea pentru farmecul spontan al firii, trairea inconstienta a contradictiilor anulindu‑le implicit caracterul tragic, sint expresii ale naivitatii, teren fecund pentru iubire si entuziasm. A nu ti se proiecta dureros in constiinta contradictiile este a atinge bucuria virginala a naivitatii, este a fi incapabil de tragedie si de constiinta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagregare paradoxala. Naivitatea este opaca pentru tragic, dar e deschisa pentru iubire, caci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se darui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viata, tragicul cistiga o intensitate extrem de dureroasa, deoarece contradictiile nu se petrec numai in el insusi, ci si intre lume si el. Nu exista decit doua atitudini fundamentale: cea naiva si cea eroica. Restul se incadreaza in nuantele dintre ele. Ca sa nu mori de imbecilitate, n‑are sens sa alegi decit intre aceste doua. Si cum naivitatea, pentru omul care a ajuns in fata acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic daca‑l mai poti recistiga, mai ramine doar eroismul. Atitudinea eroica este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din viata, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. A fi erou - in sensul cel mai universal al acestui cuvint - este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obtinut decit prin moarte. Orice eroism inseamna o transcendere a vietii, care implica in mod fatal un salt in neant. Si orice eroism este un eroism al neantului, chiar daca in constiinta eroului nu intra acest element, chiar daca el nu‑si da seama ca avintul lui pleaca dintr‑o viata care si‑a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvoraste din naivitate si nu duce la naivitate apartine neantului. Exista vreo atractie pentru neant in om? Desigur ca ea este mult prea misterioasa pentru ca sa o putem sesiza. Dar din moment ce eu parasesc seductiile vietii naive sau sint silit sa le parasesc, pentru a ma arunca in lume fara nici un sens - caci eroismul meu este grotesc, n‑are nici viziunea triumfului -, trebuie sa existe aceasta atractie misterioasa.
Nu voi intelege niciodata cum au putut exista atitia oameni care sa declare corpul o iluzie, precum nu voi intelege niciodata cum a putut fi conceput spiritul in afara de drama vietii, in afara de contradictiile si deficientele acesteia. Se vede ca acei oameni n‑au avut constiinta carnii, a nervilor si a fiecarui organ in parte. Dar nu voi intelege niciodata cum de n‑au avut‑o, desi banuiesc in aceasta inconstienta organica o conditie esentiala a fericirii. Cei care nu s‑au desprins din irationalitatea vietii, care sint incadrati in ritmul ei organic, anterior aparitiei constiintei, nu ating niciodata starea in care realitatea ta corporala iti este in fiecare moment prezenta in constiinta. Caci aceasta prezenta in constiinta a realitatii corporale indica o boala esentiala a vietii. Si nu este o boala in a‑ti da seama incontinuu de nervii tai, de picioare, de stomac, de inima etc., in a ajunge la constiinta fiecarei parti din tine? Nu indica acest proces o dezintegrare a acestor parti din functiile lor firesti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realitati. As vrea sa vad ce ar mai insemna spiritul fara framintarile carnii, sau constiinta fara o mare sensibilitate nervoasa. Cum au putut concepe oamenii viata fara corp, cum au putut ei concepe o existenta autonoma si originara a spiritului? Aceasta n‑au putut‑o face decit aceia care n‑au spirit, oamenii sanatosi si inconstienti. Caci spiritul este fructul unei maladii a vietii, precum omul nu este decit un animal imbolnavit. Existenta spiritului este o anomalie in viata. Am renuntat la atitea, de ce n‑as renunta si la spirit? Dar nu este oare renuntarea o boala a spiritului, inainte de a fi una a vietii?
Nu stiu ce e bine si ce e rau; ce e permis si ce nu e permis; nu pot condamna si nu pot lauda. Nu este nici un criteriu valabil in aceasta lume si nici un principiu consistent. Ma mira faptul ca unii se mai preocupa de teoria cunoasterii. Daca as fi sincer, ar trebui sa marturisesc ca putin imi pasa de relativitatea cunoasterii noastre, caci lumea aceasta nu merita s‑o cunosti. Am adesea senzatia unei cunoasteri integrale care epuizeaza intreg continutul lumii, pentru ca alta data sa nu pricep nimic din tot ce se invirte in jurul meu. Simt un gust amar in mine, o amaraciune draceasca, bestiala, cind insasi problema mortii imi pare fada. Pentru intiia oara imi dau seama cit de greu de definit este aceasta amaraciune. Poate si din motivul ca umblu dupa motive de ordin teoretic, atunci cind ea izvoraste dintr‑o regiune eminamente preteoretica.
In acest moment, nu cred in absolut nimic si n‑am nici o speranta. Imi par lipsite de sens toate expresiile si realitatile care dau farmec vietii. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul imi pare o otrava. Nu stiu daca sint disperat, caci lipsa oricarei sperante poate sa fie si altceva decit disperare. Nu m‑ar putea supara nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Si cind ma gindesc ca acum se deschid flori si cinta paseri! Cit de departe sint toate!
Singurˆtatea individualˆ
Exista doua feluri de a simti singuratatea: a te simti singur in lume si a simti singuratatea lumii. Cind te simti singur, traiesti o drama pur individuala; sentimentul parasirii este posibil chiar in cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaza numai nelinistile subiectivitatii tale. A te simti aruncat si suspendat in lume, incapabil de a te adapta ei, consumat in tine insuti, distrus de propriile tale deficiente sau exaltari, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi stralucitoare sau sumbre, tu raminind in aceeasi drama launtrica, iata ce inseamna singuratate individuala. Sentimentul singuratatii cosmice, desi se petrece tot intr‑un individ, deriva nu atit din framintarea lui pur subiectiva cit din senzatia parasirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disparea deodata pentru ca monotonia esentiala a unui cimitir s‑o simbolizeze. Sint multi care se simt torturati de viziunea unei lumi parasite, iremediabil abandonate unei singuratati glaciale, pe care n‑o ating, macar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sint mai nefericiti, acei care simt singuratatea in ei, sau aceia care o simt in afara, in exterior? Imposibil de raspuns. Si apoi, de ce sa ma chinuiasca ierarhia singuratatii? A fi singur, in orice fel, nu e destul?
Dau in scris, pentru toata lumea care va veni dupa mine, ca n‑am in ce sa cred pe acest pamint si ca unica scapare este uitarea absoluta. As vrea sa uit de tot, sa ma uit complet, sa nu mai stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevaratele confesiuni nu se pot scrie decit cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar ineca aceasta lume, precum focul meu interior ar incendia‑o. N‑am nevoie de nici un sprijin, de nici un indemn si de nici o compatimire, caci desi sint cel mai decazut om, ma simt totusi atit de puternic, atit de tare si de fioros! Caci sint singurul om care traiesc fara speranta. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toata pasiunea haotica si dezorientata din mine ar trebui s‑o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scapa de spirit si de constiinta. Am si eu o speranta: speranta uitarii absolute. Dar aceasta mai e speranta, nu e ea disperare? Nu‑i aceasta speranta negarea tuturor sperantelor viitoare? Vreau sa nu mai stiu nimic, nici macar sa stiu ca nu stiu nimic. De ce atitea probleme, discutii si suparari? De ce atita constiinta a mortii? Pina cind atita filozofie si atita gindire?
Cum as vrea ca, intr‑o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, casatoriti sau nu, tineri si batrini, femei si barbati, seriosi sau superficiali, tristi sau veseli, sa paraseasca locuinta si birourile lor si, renuntind la orice fel de datorii si obligatii, sa iasa in strada si sa nu mai voiasca sa faca nimic. Toata aceasta lume indobitocita, care munceste fara nici un sens sau se iluzioneaza cu aportul personal la binele umanitatii, care lucreaza pentru generatii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amageli, ar trai in astfel de momente capitale o razbunare pentru toata mediocritatea unei vieti nule si sterile, pentru toata irosirea care n‑a avut nimic din excelenta marilor transfigurari. Mi‑ar placea acele clipe cind nimanui nu i‑ar mai trebui amagirea idealului, cind orice satisfactie in datele imediate ale vietii ar fi imposibila si orice resemnare iluzorie si cind toate cadrele unei vieti normale ar plesni definitiv. Toti oamenii care sufera in tacere si care nu indraznesc sa‑si verse amaraciunea nici cel putin in suspine ar urla atunci intr‑un cor de o sinistra dizarmonie, cu strigate stranii care sa cutremure acest pamint. Apele sa curga mai repede si muntii sa se clatine amenintator, arborii sa‑si arate radacinile ca o vesnica si hidoasa mustrare, pasarile sa croncane imitind corbii, iar animalele sa fuga speriate pina la epuizare. Toate idealurile sa fie declarate nule; credintele fleacuri; arta o minciuna si filozofia o gluma. Totul sa fie o inaltare si o prabusire. Bucati de pamint sa se avinte in aer si apoi sa se risipeasca, duse de vint; planetele sa descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii intortocheate si grotesti, figuri schimonosite si ingrozitoare. Virtejuri de focuri sa creasca intr‑un ritm salbatic si un zgomot barbar sa napadeasca intreaga lume, pentru a sti pina si cea mai mica vietate ca sfirsitul e apropiat. Tot ceea ce e forma sa devina inform si un haos sa inghita, intr‑un virtej universal, tot ceea ce aceasta lume a avut ca structura, consistenta si forma. Sa fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare si o explozie, dupa care sa nu mai ramina decit o tacere eterna si o uitare definitiva. In aceste clipe finale, oamenii sa traiasca la o asa temperatura, incit tot ceea ce umanitatea a simtit pina acum ca regrete, aspiratii, iubire, deznadejde sau ura sa izbucneasca in ei intr‑o astfel de explozie, incit dupa ea sa nu mai ramina nimic. Intr‑o astfel de clipa, cind toti oamenii si‑ar parasi ocupatiile, cind nimeni n‑ar mai gasi un sens in mediocritatea datoriei, cind existenta ar plesni de contradictiile ei interioare, ce ar mai ramine in afara de triumful nimicului si de apoteoza finala a nefiintei?
Ma intreb: pentru ce numai unii sufera? Exista vreo ratiune in aceasta selectiune, care scoate din rindul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a‑i arunca in cele mai groaznice torturi? Unele religii sustin ca prin suferinta te incearca Divinitatea sau ca prin ea ispasesti un rau sau o necredinta. Decit, aceasta conceptie poate sa fie valabila pentru iluzia omului religios, nu insa pentru acela care vede cum suferinta se gaseste la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventa la cei nevinovati si puri. Nu exista nici o justificare de valoare in fenomenul suferintei. Nu este posibila absolut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi, ramine de vazut daca e posibila o ierarhie a valorilor.
Aspectul cel mai ciudat al celor care sufera este in credinta absolutei lor suferinte, care ii face sa creada intr‑un fel de monopol al suferintei. Am impresia ca numai eu sufar, ca toata suferinta acestei lumi s‑a concentrat in mine, ca numai eu mai am drept la suferinta, desi imi dau seama ca exista suferinte si mai groaznice, ca poti sa mori cazind bucati de carne din tine, farimitindu‑te sub propria ta privire, devenind iluzie in cea mai perfecta constienta. Exista suferinte monstruoase, criminale si inadmisibile. Te intrebi: cum de se pot intimpla si, daca se intimpla, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povesti? Ma simt atit de impresionat in fata suferintei, incit imi pierd aproape tot curajul. Si‑l pierd, fiindca nu pricep de ce exista suferinta in lume. Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explica prezenta suferintei in lume, dar nu gaseste justificarea. Sau este probabil ca suferinta n‑are nici o justificare, ca si existenta in genere. Existenta a trebuit sa fie? Exista vreo ratiune in faptul de a fi? Sau existenta nu‑si are o alta ratiune decit una imanenta? Existenta exista numai ca existenta? Fiinta este numai fiinta? De ce sa nu admitem un triumf final al nefiintei, de ce sa nu admitem ca existenta merge inspre neant si fiinta inspre nefiinta? Nu cumva singura realitate absoluta este nefiinta? Un paradox tot atit de mare cit paradoxul acestei lumi.
Desi fenomenul suferintei ma impresioneaza si uneori ma incinta, n‑as putea totusi scrie o apologie a suferintei, fiindca suferinta durabila - si nu exista suferinta adevarata, decit cea durabila -, daca purifica in primele faze, in ultimele timpeste, detracheaza, distruge si anarhizeaza pina la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinta manifestat in exclamatii este o caracteristica a estetilor si a diletantilor suferintei, care o asimileaza unui divertisment, neintelegind ce forta teribila de descompunere exista in suferinta, cita dezagregare si cita otrava, dar si cita fecunditate, pe care o platesti insa scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prapastii. Si orice suferinta adevarata este o prapastie.
Cita lasitate in conceptia celor care sustin ca sinuciderea este o afirmatie a vietii! Pentru a‑si scuza lipsa de indrazneala, inventeaza diverse motive sau elemente care sa le scuze neputinta. In realitate, nu exista vointa sau hotarire rationala de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestineaza la sinucidere.
Sinucigasii simt o pornire patologica inspre moarte, pe care, desi ii rezista constient, ei n‑o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, incit nici un motiv de ordin rational n‑o mai poate consolida. Nu exista sinucideri din hotariri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilitatii lumii sau asupra neantului acestei vieti. Iar cind ni se opune cazul acelor intelepti antici ce se sinucideau in singuratate, eu voi raspunde ca sinuciderea lor era posibila numai prin faptul ca au lichidat viata din ei, ca au distrus orice pilpiire de viata, orice bucurie a existentei si orice fel de tentatie. A gindi mult asupra mortii sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitura mai mult sau mai putin mortala vietii, dar nu este mai putin adevarat ca acea viata, acel corp in care se framinta astfel de probleme trebuie sa fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de ginduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor intimplari exterioare, ci din cauza dezechilibrului sau interior si organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii ii lasa indiferenti, pe altii ii afecteaza, pentru ca pe altii sa‑i aduca la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedanta a sinuciderii trebuie atita framintare launtrica, atit chin si o spargere atit de puternica a barierelor interioare, incit din viata sa nu mai ramina decit o ameteala catastrofala, un virtej dramatic si o agitatie stranie. Cum o sa fie sinuciderea o afirmatie a vietii? Se spune: te sinucizi, fiindca viata ti‑a provocat deceptii. Ca atare ai dorit‑o, ai asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti‑a putut da. Ce dialectica falsa! Ca si cum acel ce se sinucide n‑ar fi trait inainte de a muri, n‑ar fi avut ambitii, sperante, dureri sau deznadejdi. In sinucidere, faptul important este ca nu mai poti trai, care nu rezulta dintr‑un capriciu, ci din cea mai groaznica tragedie interioara. Si a nu mai putea trai este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionanta. Ma mir cum oamenii mai cauta motive si cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a‑i cauta diverse feluri de justificari, cind n‑o depreciaza. Nu pot concepe o problema mai imbecila decit aceea care s‑ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s‑ar referi la sinuciderile din cauza inalta sau la cele din cauza vulgara etc.. Oare faptul de a‑ti lua viata nu este el atit de impresionant incit orice cautare de motive pare meschina? Am cel mai mare dispret pentru acei care rid de sinuciderile din iubire, deoarece acestia nu inteleg ca o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeste o anulare a fiintei lui, o pierdere totala de sens, o imposibilitate de fiintare. Cind iubesti cu intreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decit prabusirea intregii tale fiinte. Marile pasiuni, cind nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decit marile deficiente. Caci in marile deficiente te consumi intr‑o agonie treptata, pe cind in marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N‑am admiratie decit pentru doua categorii de oameni: pentru acei care pot oricind innebuni si pentru acei care in fiecare clipa se pot sinucide. Numai acestia ma impresioneaza, fiindca numai in ei clocotesc mari pasiuni si se dezvolta mari transfigurari. Acei care traiesc viata pozitiv, cu siguranta fiecarei clipe, incintati de trecut, prezent si viitor, n‑au decit stima mea. Singuri aceia care in fiecare moment iau contact dramatic cu realitatile ultime ma zguduie pina dincolo de orice rezistenta.
De ce nu ma sinucid? Fiindca mie mi‑e scirba atit de moarte, cit si de viata. Sint un om care ar trebui aruncat undeva, intr‑un cazan cu flacari. Nu pricep absolut deloc ce‑o fi cu mine in acest univers. Simt in acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care sa ingrozeasca intreaga lume, sa faca pe toti sa tremure, sa plesneasca intr‑o nebunie de groaza. Un trasnet teribil il simt virtual in mine si ma mir cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as inghiti‑o pentru totdeauna in neantul meu. Ma simt fiinta cea mai teribila care a existat vreodata in istorie, ma simt o bestie apocaliptica plina de flacari si intunecimi, de elanuri si de disperari. Sint o fiara cu un zimbet grotesc, ce se aduna in ea insasi pina la iluzie si se dilata pina la infinit, ce moare si ce creste in acelasi timp, incintata intre nimic si tot, exaltata intre speranta nimicului si disperarea totului, crescuta in parfumuri si otravuri, arsa de iubire si de ura, nimicita de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacara mortii. In mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste in fulger si in trasnet. Si intunericul insusi nu arde el in mine?
As vrea sa izbucnesc intr‑o explozie radicala cu tot ce am in mine, cu toata energia si cu toate continuturile, sa curg, sa ma descompun si, intr‑o expresie nemijlocita, distrugerea mea sa fie opera mea, creatia, inspiratia mea. Sa ma realizez in distrugere, sa cresc in cea mai nebuna avintare pina dincolo de margini, si moartea mea sa fie triumful meu. As vrea sa ma topesc in lume si lumea in mine, sa nastem in nebunia noastra un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfirsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din tesatura visului nostru sa creasca splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciudate si adincimi halucinante. Un joc de lumina si de intuneric sa imbrace sfirsitul intr‑un decor fantastic si o transfigurare cosmica sa ridice totul pina dincolo de orice rezistenta, cind avintul duce la nimic, iar formele plesnesc intr‑o exaltare de agonie si incintare. Un foc total sa inghita lumea aceasta, si flacarile lui, mai insinuante decit zimbetul de femeie si mai imateriale decit melancolia, sa provoace voluptati crepusculare, complicate ca moartea si fascinante ca neantul in clipele de tristete. Sint necesare trairi nebune pentru ca lirismul sa atinga ultima lui expresie, pentru ca incordarile lui sa treaca marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urma. Caci in lirismul absolut expresia se confunda cu realitatea, expresia e totul, este fiinta intr‑o anumita ipostaza. Ea inceteaza a mai fi o obiectivare partiala, minora si nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importanta numai sensibilitatea sau inteligenta, ci intreaga fiinta, intreg corpul, intreaga viata din tine, cu ritmul si pulsatiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este insusi destinul adus la gradul de autocunoastere absoluta. Niciodata acest lirism nu va lua forma in expresii detasate, ci fiecare expresie este bucata din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decit in momente capitale, cind starile pe care le exprima se consuma deodata cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cind se manifesta se si consuma. Este o suprapunere intre act si realitate; caci actul nu mai este o manifestare a realitatii, ci realitatea insasi. Lirismul absolut - pornirea totala de a te obiectiva - este dincolo de poezie, sentimentalism etc.. El este mai aproape de un fel de metafizica a destinului, caci in el o actualitate totala a vietii si continutul cel mai adinc al fiintei se manifesta pentru a se rezolva intr‑un fel sau altul. De regula, lirismul absolut rezolva totul in sensul mortii. Caci tot ceea ce este capital e in legatura cu moartea.
Simt ca ar trebui sa se deschida sub mine un gol mare si intunecos, care sa ma inghita pentru totdeauna intr‑o noapte de veci. Si ma mir cum de acest proces se‑ntimpla numai in simtire, si nu si in realitate. Nimic nu mi‑ar parea in aceste momente mai natural decit sa ma scufund inspre adincimi de intuneric, unde nimic din claritatea fada a acestei lumi n‑ar mai avea nici o urma de reflex. Nu vreau sa caut o explicatie organica a acestei porniri din mine inspre intuneric, fiindca nu pot gasi una pentru betia de lumina. Dar ma gindesc totusi cu nedumerire ce sens poate sa aiba aceasta alternanta dintre o experienta a luminii si o experienta a intunericului. Intreaga conceptie a polaritatii imi pare insuficienta, caci in inclinarea spre regiunile noptii exista o neliniste mult mai profunda, care nu poate rasari dintr‑o schema a firii, dintr‑o geometrie a existentei. Sentimentul ca esti inghitit in noapte, intr‑o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decit atunci cind simti ceva greu pe creier si in toata fiinta, ca presiunea pe intreg organismul a unei imensitati de noapte. Cum o sa ma inghita, pe veci, noaptea fara de margini a acestei lumi!
Senzatia confuziei absolute! Adica a nu putea face nici o distinctie, nici o diferentiere si nici o incadrare, a nu putea lamuri nimic, a nu intelege si a nu aprecia nimic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toti filozofii o pot atinge si o pot trai cu o intensitate durabila. Caci daca ar atinge‑o, n‑ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. - Din lumea definitiva a formelor si a problemelor abstracte, care intr‑un virtej al simtirii, in confuzia tuturor elementelor sufletesti, se impletesc in alcatuiri ciudate si haotice. Cum sa mai poti face filozofie abstracta, cind in tine se desfasoara o drama complicata, in care se intilnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizica chinuitoare, frica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea totala cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, strigatul cu tacerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec in acelasi timp, simultan. Toate tendintele acestea cresc in cel mai mare clocot posibil, in cea mai mare nebunie interioara, intr‑o confuzie absoluta. Cum sa mai faci atunci filozofie sistematica si in ce fel sa mai poti fi capabil de o arhitectonica bine definita? Sint oameni care au inceput cu lumea formelor si sfirsesc in confuzia absoluta. De aceea, ei nu mai pot filozofa decit poetic. Dar in confuzia absoluta, nu mai importa nimic in afara de chinurile si voluptatile nebuniei.
Sint multe cai prin care se poate realiza o detasare de pamint, o avintare si o inaltare deasupra unei mentineri oarbe in viata. Exista insa numai gratia, a carei detasare de pamint nu inseamna o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un avint dezinteresat in care farmecul naiv si ritmul irational al vietii isi pastreaza toata prospetimea. Orice gratie este un avint, o bucurie a inaltarii.
Miscarile gratioase, cu ondulatiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea unui zimbet si din puritatea unui vis de primavara. Nu si‑a gasit gratia in dans forma cea mai vie de realizare? In sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtita ca o tensiune imateriala, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depaseste niciodata armonia imanenta oricarui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii in orice gratie, un joc dezinteresat, o expansiune care‑si gaseste limita in ea insasi, nu in afara. De aceea, gratia da iluzia placuta a libertatii, a abandonarii spontane si directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezinta un paroxism al individuatiei, o interiorizare dureroasa si singulara pe culmi, o izolare a omului in lume. Toate starile rezultate dintr‑o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc inspre culmile singuratatii individuale intensifica fenomenul individuatiei, determina pina la paroxism individualizarea omului in lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la un sentiment armonic de implinire naiva, in care fiinta niciodata nu ajunge la un sentiment al singuratatii si al izolarii. Si formal gratia refuza singuratatea, caci miscarile de ondulatie prin care se obiectiveaza exprima o receptivitate pentru viata, un elan deschis si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezinta o stare de iluzie in care viata isi neaga si isi transcende antinomiile si dialectica ei demonica, in care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar temporar, intr‑un fel de vietuire sublimata. Exista multa sublimare in gratie, multa puritate aeriana, care insa niciodata nu poate atinge marile purificari de pe culmi, unde se realizeaza sublimul. Experientele zilnice si formele comune de traire nu duc niciodata viata pina acolo unde ea ar cunoaste nebunia absoluta a tensiunii paroxistice sau a virtejului interior, precum nu realizeaza nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnica peste forta gravitationala, care uneori poate fi un simbol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viata, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativitatii este o nota esentiala a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, intr‑un astfel de sentiment, viata apare mai luminoasa, mai invaluita in raze si in sclipiri. Caci, depasind negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte pline de ondulatii, atinge o stare de armonie placuta mai repede decit pe caile complicate ale credintei, unde armonia rezulta dupa contradictii si framintari complexe. Ce diversa e lumea cind te gindesti ca alaturi de gratie poate sa existe o teama continua, care tortureaza pe unii oameni pina la epuizare. Cine n‑a incercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universala, nelinistea absoluta, chinul oricarui moment de vietuire, acela nu va intelege niciodata ce inseamna zbaterea materiala, nebunia carnii si nebunia mortii. Cine are sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate intelege acest chin al supremei nelinisti, care nu poate aparea decit intr‑un teren maladiv. Tot ceea ce e profund in lumea aceasta nu poate rasari decit din boala. Ceea ce nu rasare din boala n‑are decit o valoare estetica, formala. A fi bolnav inseamna a trai, vrind‑nevrind, pe culmi. Dar culmile nu indica neaparat inaltimi, ci si prapastii, adincimi. A trai in culmile disperarii este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu exista decit culmi abisale, deoarece de pe adevaratele culmi te poti prabusi oricind. Si numai in asemenea prabusiri atingi culmile. Gratia reprezinta o stare de multumire si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce sint femeile mai fericite decit barbatii? Din cauza ca la ele gratia si naivitatea sint incomparabil mai frecvente decit la barbati. Desigur, nici ele nu sint scutite de boli si de insatisfactii; dar aici vorbim de sentimentul care predomina. Gratia naiva a femeilor le transpune intr‑o stare de echilibru superficial, care niciodata nu poate duce la tragedii consumatoare sau la incordari periculoase. Femeia nu risca nimic pe planul spiritual, fiindca la ea dualismul dintre spirit si viata are o intensitate antinomica mult mai redusa decit la barbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafizice, la viziunea realitatilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca in fiecare moment al vietii sa traiesti ca si cum n‑ai mai trai. Femeile sint niste nulitati simpatice. Cu cit te gindesti mai mult la ele, cu atit le intelegi mai putin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tacere din ce gindesti mai mult asupra esentei ultime a lumii. Dar, pe cind aici ramii inmarmurit in fata unui infinit indescifrabil, in cazul femeii nulitatea iti pare mister, cind ea nu este in fond decit nulitate. Pe linga satisfacerea necesitatilor sexuale, singurul sens in lume al femeii imi pare a fi acela de a da prilej barbatului sa scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Caci femeia poate fi o salvare vremelnica pentru acei care traiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegrata din viata, contactul cu ea inseamna o intoarcere spre voluptatile naive si inconstiente ale vietii, inspre imaterialitatea usoara a gratiei, care, daca n‑a salvat lumea, le‑a salvat pe femei.
Cum sa mai ai idealuri cind exista pe acest pamint orbi, surzi sau nebuni? Cum sa ma bucur de lumina pe care altul n‑o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu‑l poate auzi? Ma simt responsabil de intunericul tuturora si ma cred un hot al luminii. Oare n‑am furat noi toti lumina celor care nu vad sau sunetul celor care n‑aud? Nu e responsabila luciditatea noastra de intunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cind ma gindesc la asemenea lucruri imi pierd curajul si vointa; imi pare inutila gindirea si nula orice compatimire. Caci nu ma simt atit de normal si de mediocru pentru a putea compatimi pe cineva. Trebuie sa fii un om care traieste in afara de orice risc pentru a putea compatimi pe altul. Orice compatimire este un semn de superficialitate. Caci ori plesnesti in fata nenorocirilor iremediabile, in fata destinelor frinte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila si consolarea sint nu numai ineficace, dar sint si insulte. Si apoi, cum sa compatimesti pe altul cind tu insuti suferi infinit? Compatimirea este un sentiment care nu angajeaza. De aceea il gasim la atitia! In lumea aceasta inca n‑a murit nimeni de suferinta altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n‑a murit, ci a fost omorit.
Pina astazi, inca nimeni n‑a putut spune ce e bine si ce e rau. Si e sigur ca in viitor va fi tot asa. Faptul impresionant nu consista in aceasta relativitate, ci in imposibilitatea de a te dispensa de intrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e rau, dar calific actiunile in bune si rele. Daca m‑ar intreba cineva de ce numesc o actiune buna si alta rea, nu i‑as putea raspunde. Este un proces instinctiv, care ma face sa apreciez sub prisma criteriilor morale; cind ma gindesc ulterior la acea apreciere, nu‑i mai gasesc nici o justificare. Morala a devenit atit de complexa si de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie in ordinea vietii, ci s‑au cristalizat intr‑o regiune transcendenta ei, pastrind slabe legaturi cu tendintele irationale si vitale. Cum sa intemeiezi o morala? Mi‑e atit de scirba de acest cuvint, bine, este atit de fad si de inexpresiv! Morala spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin implinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea imi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seama un vag in determinarile concrete de continuturi. Caci in fata faptului imediat toate principiile morale sint atit de nule, incit te intrebi de ce n‑ar fi mai acceptabila o viata fara criterii. As iubi o lume in care n‑ar exista nici un criteriu, nici o forma si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminari. Caci in lumea noastra toate criteriile, formele si principiile sint atit de fade, incit semiprezenta lor este mai exasperanta decit cel mai groaznic absolutism normativ. Imi inchipui o lume de fantezie si vis, crescuta in lumini portocalii, si unde nu s‑ar mai vorbi de bine si de rau, unde intreaga aceasta discutie in jurul valabilitatii normelor n‑ar mai avea nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irationala in esenta sa, ce rost mai are sa cauti norme ca sa delimitezi binele de rau, ce rost are sa mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvata, iar acei care sustin ca in fata eternitatii ea totusi poate fi salvata se insala enorm. Ce spun acestia? In lume triumfa temporar placerea, satisfactiile minore, pacatul etc., dar in fata eternitatii ramine numai fapta buna, numai realizarea morala. Ce s‑a ales din placerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfa este virtutea. Dupa toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitiva a virtutii. Decit, acestia n‑au remarcat ca daca eternitatea inghite, anulindu‑le, toate placerile si satisfactiile superficiale, ea nu inghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, fapta buna, actiune morala. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful raului, ci anuleaza totul. Condamnarea epicureismului in numele eternitatii este un nonsens. Cu cit voi ramine eu mai mult prin faptul ca sufar, decit altul prin faptul ca petrece? Obiectiv, ce semnificatie poate avea faptul ca unul se crispeaza in agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atit suferinta cit si placerea se consuma subiectiv in indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi inghitit etern si iremediabil in neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternitatii, ci numai de o traire subiectiva a acestei eternitati, care nu se poate realiza decit prin discontinuitati in vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeaza omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitiva. De ce sa ne incintam cu iluziile morale, cind am putea gasi iluzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea morala in fata eternitatii se gindesc la ecoul indefinit in timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitata si la perpetuarea ei durabila. Aceasta nu e deloc adevarat, deoarece oamenii asa‑zisi virtuosi, care nu sint in fond decit niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumii decit aceia care s‑au epuizat in placeri. Dar chiar daca ar fi contrariul, ce inseamna supravietuirea cu citeva zeci de ani? Nimic. Orice placere nesatisfacuta este o ocazie pierduta pentru viata. Nu voi veni, in numele suferintei, sa opresc lumea de la placeri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele placerilor. Dar consecintele durerii nu sint si mai mari? Numai un om mediocru poate dori sa moara la batrinete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa placerii pina la urma, plingeti sau rideti, scoateti strigate de disperare sau de bucurie, cintati de iubire sau de moarte, caci si asa nimic nu se alege de tot! Intreaga morala n‑ar vrea sa faca din aceasta viata decit o suma de ocazii pierdute.
Eternitatea nu e inteligibila decit daca e privita ca experienta, in functie de o traire subiectiva. Conceptul obiectiv al eternitatii n‑are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporala elimina posibilitatea de a trai o infinitate temporala, o vesnicie, ca durata infinita, ca proces nelimitat in timp. Experienta eternitatii depinde de intensitatea trairii subiective, iar nu de obiectivitatea substantiala sau de o durata continua. Intrarea in eternitate nu se poate realiza decit intr‑o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continua a clipelor una la alta. Este necesara o lupta dramatica si intensa cu timpul, pentru ca, odata depasit mirajul succesiunii momentelor, sa mai ramina numai trairea exasperata a clipei, care sa te avinte de‑a dreptul in vesnicie. In ce fel vietuirea absoluta in moment permite un acces al eternitatii? Simtul pentru devenire, pentru timp rezulta dintr‑un sentiment al insuficientei clipelor, al relativitatii si conditionarilor lor. Acei care au o constiinta intensa a temporalitatii traiesc fiecare moment cu gindul la cel urmator, la succesiune si la transformare. Decit, eternitatea nu e accesibila decit in eliminarea raportarilor, prin vietuirea clipei in mod absolut. In orice experienta a eternitatii este un salt si o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de incordare prealabila pentru a ajunge la impacarea senina din contemplatia eternitatii, incit putini sint capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este importanta prin cit dureaza, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trairile obisnuite nu diminueaza nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce importa este frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge la betia eternitatii, la starea de incintare pura, in care transfigurarile se imbraca in aureole sublime si imateriale, in care voluptatile au ceva suprapamintesc, de o transcendenta luminoasa si fermecatoare. Izolarea momentului din succesiune ii atribuie acestuia un caracter absolut; nu in mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastra, dar caruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Caci, din perspectiva eternitatii, timpul cu toata multiplicitatea lui de clipe individuale este, daca nu ireal, destul de irelevant pentru realitatile esentiale.
In eternitate traiesti fara sa regreti si fara sa astepti ceva. Nu este, in structura momentului trait ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depasire a imanentei in care ne cuprinde temporalitatea vietii? Trairea imanenta in viata este imposibila fara trairea simultana in timp, deoarece viata ca activitate dinamica si progresiva are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inconceptibil fara elementul temporal. Cu cit viata este mai intensa, cu atit timpul este mai esential si mai revelator. Si apoi, viata prezinta o multiplicitate de directiuni, de avinturi intentionale, care nu se pot desfasura decit in timp. Cind vorbesti de viata spui clipe, iar cind vorbesti de eternitate, clipa. Nu este un minus de viata in experienta eternitatii, in aceasta infringere a timpului, in aceasta transcendere a momentelor? Este, in aceasta transfigurare, mai repede o deviere a vietii in alt plan, unde antinomismul si dialectica tendintelor vitale se purifica la mari inaltimi. Acei care au nativ in ei tendintele de contemplatie a eternitatii, cum sint acei care se dezvolta in culturile orientale, nu cunosc lupta dramatica de transcendere a timpului si nici eforturile de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sintem infectati pina in radacini de temporalitate. Dar si contemplatia eternitatii este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare si de incintari stranii. Pentru cine are constiinta eternitatii totul e permis, fiindca pentru el dispar toate diferentierile intr‑o viziune de o monumentala seninatate, izvorita ca dupa o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubita cu pasiunea cu care iubesti o femeie, sau cu care‑ti iubesti destinul tau sau disperarea ta proprie. Este insa in tendinta spre regiunile eternitatii o atractie ce seamana cu un zbor inspre un cer senin de vara, sau cu avintarea inspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumina de stele sint simboluri pentru aceasta eternitate, in care nu mai doresti si nu mai regreti nimic.
Nu inteleg ce rost mai are sa traiesc in istorie, sa am idealurile epocii, sa ma preocupe gindul culturii sau problemele sociale. Sint plictisit de cultura si de istorie; mi‑e aproape imposibil sa mai particip la framintarile lumii istorice, la idealuri si aspiratii temporale. Istoria este ceva ce trebuie depasit. Si nu poti depasi istoria decit atunci cind trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o importanta, cind ti‑e indiferent cind si unde traiesti. Cu cit sint mai avantajat daca traiesc astazi, decit daca as fi trait in Egiptul de acum patru mii de ani? Sintem niste imbecili atunci cind deplingem soarta unora care au trait in epoci care nu ne convin noua, care n‑au cunoscut crestinismul sau descoperirile si inventiile stiintei moderne. Daca timpul n‑ar fi ireversibil, n‑as regreta deloc sa traiesc in orice epoca a istoriei, fiindca nici una nu e mai buna decit cealalta. Neexistind o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viata, toti au dreptate si nici unul. Epocile istorice reprezinta forme inchise de viata, care traiesc cu convingerea in valabilitatea lor definitiva, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice sa ajunga la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce traieste sub soare. Intreaga istorie imi pare atit de nula, incit ma mir cum de exista oameni care toata viata se ocupa numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credintele oamenilor sau zvircolirile citorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creatiile oamenilor, dar pe mine nu ma intereseaza. Nu gasesc eu o impacare mai mare in contemplatia eternitatii? Nu om si istorie, ci om si eternitate, iata un raport valabil in lumea in care nu merita nici sa respiri. Nimeni nu neaga istoria dintr‑un capriciu trecator, ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care putini le banuiesc. Oamenii cred ca ai gindit abstract asupra istoriei si apoi ai negat‑o in urma calculului si a reflectiei, cind in realitate negatia izvoraste din cea mai mare intristare. In acest moment, cind neg intreg trecutul umanitatii, cind nu mai vreau sa iau parte la viata istorica, sint apucat de o intristare mortala, dureroasa pina dincolo de inchipuire. S‑ar putea foarte bine ca tristetea sa fi fost latenta, iar aceste ginduri s‑o fi actualizat si intensificat. Simt un gust amar de moarte si de neant in mine, care ma arde ca o otrava puternica. Sint atit de trist, incit toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum sa mai pot vorbi de frumusete, cum sa mai pot face consideratii estetice, cind sint trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existenta: frumosul. Asa ajungi sa pierzi totul..
Nu vreau sa mai stiu de nimic. Depasind istoria, realizezi supraconstiinta, care intra ca un element important in experienta eternitatii. Supraconstiinta te duce intr‑o regiune unde toate antinomiile, toate contradictiile si incertitudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai stii ca existi si ca mori. Toti aceia care umbla dupa eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost mai adinc al experientei eternitatii este sa te faca sa uiti ca mori. Dar cind revii din contemplatia eternitatii?
Tot mai mult ma conving ca omul este un animal nefericit, abandonat in lume, silit sa‑si gaseasca o modalitate proprie de viata, asa cum natura n‑a mai cunoscut inaintea lui. De pe urma asa‑zisei lui libertati, sufera mai mult decit dupa cel mai mare prizonierat posibil in existenta naturala. Si atunci nu ma mir de ce omul ajunge uneori sa invidieze o floare sau o alta planta. A voi sa traiesti ca o planta, sa cresti inradacinat, inflorind si uscindu‑te sub soare, in cea mai deplina inconstienta, a dori sa fii o parte intima din fecunditatea pamintului, o expresie anonima a cursului vietii este a fi disperat de rosturile si sensul omenirii. Si de ce sa nu schimb cu o floare? Cunosc ce inseamna a fi om, a avea idealuri si a trai in istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitati? Este desigur mare lucru a fi om; incerci una dintre cele mai serioase tragedii, o drama aproape monumentala, caci a fi om inseamna a vietui intr‑o ordine de existenta cu totul noua, mai complicata si mai dramatica decit cea naturala. Din ce scobori de la om inspre natura neanimata, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pina la a deveni nula. Omul tinde tot mai mult sa ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mintuirea este pentru el o problema atit de arzatoare si de insolubila. Nu pot avea mindria ca sint om, fiindca am trait acest fenomen pina in radacini. Numai aceia care n‑au vietuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mindri ca sint oameni, deoarece ei tind sa devina. Astfel, incintarea lor este fireasca. Intre oameni exista unii care n‑au depasit cu mult forma de existenta animala sau de planta. Este natural ca ei sa doreasca si sa admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce inseamna a fi om cauta sa devina orice, numai om nu. Daca ar fi posibil, m‑as transforma in fiecare zi intr‑o forma particulara de viata animala si de planta. Sa fiu succesiv toate formele de flori, sa fiu buruiana, ghimpe, trandafir, sa fiu arbore de ecuator, cu crengi intortocheate, planta de mare, batuta de valuri, sau de munte, in prada vinturilor; sa fiu pasare cu glas melodios sau pasare croncanitoare si de prada, calatoare sau sedentara, sa fiu bestie de padure sau animal domestic. Toate speciile sa le traiesc cu o frenezie salbatica si inconstienta, sa parcurg seria intreaga a naturii, sa‑mi schimb forma cu usurinta unei gratii naive, fara teatru, intocmai ca intr‑un proces natural. Cum as umbla prin cuiburi, prin grote, prin singuratati de munte si de mare, prin dealuri sau prin cimpii! Numai aceasta aventura cosmica, traita in interiorul substantial al vietii, in intimitatea ei organica, urmind arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantelor, mi‑ar mai putea destepta gustul sa redevin om. Caci daca diferenta dintre om si animal rezida in faptul ca animalul nu poate fi decit animal, pe cind omul poate fi ne‑om, adica altceva decit el insusi, - atunci eu sint un ne‑om.
Imi vine greu sa‑mi inchipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magica, a acestor oameni care simt ca pot totul, carora nici o rezistenta nu le pare prea mare si nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, incit orice manifestare subiectiva
este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este in ea toata plenitudinea integrarii in fluxul vietii, toata exuberanta activarii in sensul si directia imanenta a acestei vieti. Sensibilitatea magica nu poate duce decit la bucurie, deoarece pentru ea nu exista iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din structura interioara a existentei. A simti ca poti totul, ca absolutul e in mina ta, ca exuberanta ta este exuberanta acestei lumi, ca ritmul universal palpita in tine frenetic si intens, ca tu esti lumea, ca existenta nu e conceptibila decit in masura in care trece prin tine, a gasi sensul lumii, actualizat in fiecare moment in expresia cea mai deplina, este desigur a realiza o forma de bucurie greu de banuit si care este un monopol al celor dotati cu sensibilitate magica. Pentru magie nu exista boli, sau, daca exista, viziunea magica le concepe in asa masura remediabile, incit caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalenta, de aceea, pentru el, orice incercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contesta si neaga tot ceea ce e negativitate in viata, tot ceea ce e esenta demonica in dialectica vietii. A avea sensibilitate magica inseamna a nu pricepe nimic din marile realitati dureroase, nimic din ceea ce viata prezinta ca iremediabil si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neaga ireparabilul din lume, neaga moartea ca realitate fatala si universala. Subiectiv, acest fenomen este plin de importanta, deoarece el creeaza o stare de beatitudine si de exaltare euforica omului. Caci el traieste ca si cum n‑ar muri niciodata. Or, toata problema mortii, in fata omului, se reduce la constiinta subiectiva a mortii. Pentru cine n‑are aceasta constiinta, faptul ca va intra prin moarte in neant n‑are nici o importanta. A‑ti da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. In magie, constiinta n‑a cistigat acea autonomie de viata care ii da caracterul unei forte centrifugale, ci pastreaza inca un caracter vital.
Sint infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalitatii, pentru care exista in lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei care simt ca uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care inteleg ca fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Caci toate realitatile esentiale se desfasoara sub semnul fatalitatii, care se bazeaza pe incapacitatea vietii de a‑si depasi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeaza ceva efectiv in lucrurile de nimic, in aspectele usoare carora le lipseste esentialul si monumentalul, dar este nula in fata realitatilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tacere, de care este incapabila sensibilitatea magica. A trai cu constiinta puternica a fatalitatii, a imposibilitatii si incapacitatii in fata marilor probleme, pe care nu le poti pune fara sa fi angajat dramatic in existenta, este a vietui subiectiv semnul de intrebare care domina peste aceasta lume si a carui ondulatie interogativa este ca un simbol al infinitului necunostibil si inaccesibil.
Spuneti ca disperarea si agonia sint valabile numai ca preliminarii, ca idealul este depasirea lor, ca vietuirea indelungata in ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea in momente agonice o stare de egoism si gasiti generozitate numai in bucurie? Ne propuneti bucuria: dar cum s‑o primim din afara? Caci daca ea nu creste din noi, nu izvoraste din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioara este sterila. Este atit de usor sa recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum sa te poti bucura, cind esti chinuit in fiecare moment de obsesia nebuniei! Isi dau seama aceia care recomanda bucuria cu o facilitate excesiva ce inseamna a te teme de innebunirea apropiata, ce inseamna a fi torturat in fiecare clipa de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum sa te bucuri atunci cind simti ca vei innebuni? Si apoi, se adauga constiinta mortii, mai persistenta si mai sigura decit cea a nebuniei. Ce rost are sa‑i vorbesti de bucurie unui om care se afla intr‑o imposibilitate organica de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziaca, dar ea nu poate fi cistigata decit printr‑o evolutie fireasca, printr‑un proces natural. S‑ar putea foarte bine ca la un moment dat sa sfirsim cu dramatismul momentelor agonice si sa intram intr‑o regiune de seninatate paradiziaca si de bucurie calma. Oare pentru mine portile paradisului sa fie inchise pentru totdeauna? Pina acum n‑am putut gasi cheia fericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai ramine doar drumul tuturor suferintelor, al unei exaltari nebune si nelimitate. Sa ducem vietuirea momentelor agonice pina la ultima expresie, sa traim drama noastra launtrica la paroxism, in mod absolut. Nu ne mai ramine decit suprema tensiune, dupa care se va mai vedea doar o dira de fum. Caci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificata, deoarece ea este o stare atit de pura si de generoasa, incit orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutila chiar si in fata deznadajduitilor, intrucit acestia sau sint organic deznadajduiti si atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sint organic si atunci bucuria le ofera destule seductii pentru a face inutila orice justificare. Este de o mie de ori mai multa complexitate intr‑o disperare absoluta, decit intr‑o bucurie absoluta. Poate din acest motiv portile paradisului sint prea inguste pentru acei care si‑au pierdut speranta.
Nu este absolut nimeni care in fondul sufletului sa nu aiba un regret - oricit de palid si de indecis - dupa durerea si boala de care a scapat. Acei care sufera intens si indelungat, desi doresc sa se refaca, nu se poate sa nu se gindeasca la o pierdere fatala prin insanatosirea lor probabila. Atunci cind durerea face parte din fiinta ta, eventuala depasire a ei este imposibil sa nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil sa nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun in mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pierdut din viata nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi nici blestemata, dar nici iubita. Pastrez fata de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea in suferinta este o simpla iluzie, caci placerea artificiala din suferinta rezulta din necesitatea de a gasi o impacare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viata mocnesc in aceasta beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferintei este acela pe care‑l exprima regretul eventualei vindecari. Dar regretul acesta este atit de impalpabil si de difuz, incit nu se poate cristaliza in constiinta nimanui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca si cum intrarea intr‑un ritm echilibrat ti‑ar inchide calea pentru regiuni torturante si incintatoare in acelasi timp, si de care nu te poti desparti fara sa intorci ochii inapoi. Desi suferinta nu ti‑a revelat frumusetea, ce lumini iti mai pot fura privirea? Nu oare pentru ca luminile acestea tremura ca si cum s‑ar stinge? Te mai atrage presimtirea noptii din suferinta?
Poti nega un sens vietii din atitea puncte de vedere, incit o enumerare a lor devine inutila. Disperarea, infinitul, moartea sint numai cele mai evidente. Exista insa atitea determinante intime care te pot duce la o negatie totala a sensului vietii! Caci in ce priveste atitudinea in fata vietii nu mai exista adevar sau neadevar, ci numai reactiunea spontana a intimitatii fiintei noastre.
Subiectivism? Dar putin imi pasa ca altii cred altcumva. Si apoi, o experienta subiectiva adinca te ridica in planul universalitatii, intocmai cum momentul te ridica in acela al eternitatii. A ti se reprosa ca disperarea e un fenomen cu totul personal si irelevant pentru altii este tot atit de absurd ca si atunci cind ti s‑ar spune ca, murind, se petrece in tine un fenomen pur individual si care, ca atare, nu angajeaza pe nimeni. Oamenii pretuiesc atit de putin singuratatea!
Cum se petrece ceva in singuratate, se grabesc sa‑i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusiva produselor sociale, fiindca au iluzia ca au colaborat cu totii. Toti vor sa faca, sa realizeze ceva efectiv, sa supravietuiasca prin realizarile lor. Ca si cum de acestea nu s‑ar alege praful! Si ce s‑ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decit nimicul? Sint nemultumit de orice. Chiar daca as fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi‑as da imediat demisia, iar daca lumea intreaga s‑ar rezuma la mine, daca lumea intreaga as fi eu, m‑as risipi in bucati pina la disparitie. Cum de pot avea momente cind am impresia ca inteleg totul?!
Sint oameni in care viata se realizeaza in forme de o puritate si de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce traieste prins in contradictii dureroase si in avinturi haotice. A fi prins in lupte interioare, a te consuma intr‑un dramatism intim si a trai destinul tau sub semnul iremediabilului este a vietui in regiuni in care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia in care viata se desfasoara intr‑o crestere fara obstacol, care traiesc intr‑un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si incintare, unde aspectele lumii sint pline de farmec si de lumina. Si nu este entuziasmul o astfel de stare ce imbraca aspectele lumii intr‑o stralucire plina de seductii si de bucurii? A descrie entuziasmul inseamna a remarca o forma cu totul particulara de iubire, inseamna a individualiza un mod de abandonare a omului in lume. Iubirea are atitea fete, atitea devieri si atitea forme, incit este destul de greu sa gasesti un simbure central sau o forma tipica a iubirii. Este o problema esentiala a oricarei erotici de a arata care este manifestarea originara a iubirii, cum se realizeaza ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natura sau arta, vorbim de entuziasm ca o forma de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestari, cea mai organica, primordiala si structurala? Trebuie sa existe una, fata de care celelalte sa se mentina intr‑o dependenta, daca nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fara iradierea, fara fosforescenta si caldura centrala a uneia singure, care, intocmai ca un soare, imprastie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii sustin ca forma primordiala de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestari n‑ar fi decit reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin ca natura, iar unii esteti puri, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea pura, fara afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identitatii universale. Decit, nici unii dintre acestia nu vor putea dovedi ca aceasta forma este absolut constitutiva omului, deoarece in decursul vietii istorice a oscilat si variat in asa masura, incit nimeni astazi nu poate determina caracterul ei precis. Cred ca forma cea mai esentiala a iubirii este iubirea dintre barbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implica un complex intreg de stari afective, a caror fecunditate este destul de sesizabila. Ma intreb: s‑a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natura, pentru arta? Toate acestea sint realitati prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atit mai intensa cu cit este legata cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea ce o diferentiaza in lume, pentru unicitatea ei. Nimic in lume nu o poate inlocui in momentele cind iubirea este puternica. Toate celelalte forme de iubire participa la aceasta iubire centrala, desi tendinta lor este sa devina autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cind in realitate radacinile lui se adincesc in substanta cea mai intima a iubirii, dind nastere insa la o forma cu tendinte de emancipare din sfera eroticului. Este, in natura interna a oricarui om entuziast, o receptivitate cosmica, universala, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, in orice directie, dintr‑un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la orice actiune cu o vitalitate debordanta, ce se risipeste pentru voluptatea realizarii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al framintarii si pentru cultul dinamic al eficientei. Pentru omul entuziast nu exista criterii, perspective si calcul, ci numai abandonare, framintare si daruire. Bucuria indeplinirii si extazul efectivului sint notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteaza numai fluiditatea vitalului, numai avintul imaterial, care ridica viata la o inaltime de unde fortele distructive isi pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem stari de entuziasm, dar acestea sint prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predomina, a carui frecventa este atit de mare, incit alcatuieste nota specifica a unei individualitati. Entuziastul nu cunoaste infringeri, fiindca pe el nu‑l intereseaza obiectele, ci initiativa si voluptatea activarii ca atare. El nu incepe o actiune fiindca a reflectat asupra utilitatii si sensului ei, ci fiindca nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, daca nu ii sint indiferente, in nici un caz nu‑l stimuleaza sau il rateaza. Ultimul dintre oameni care rateaza in aceasta lume este entuziastul. Viata este mult mai mediocra si mai fragmentara, in esenta sa, decit banuiesc oamenii. Nu este aici explicatia faptului pentru ce decadem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsatiilor interioare si ne inchistam luind forme, cristalizindu‑ne in dauna productivitatii si dinamismului interior? Pierderea fluiditatii vitale si debordante iti distruge receptivitatea si posibilitatea de a imbratisa viata cu generozitate si elan. Entuziastul este singurul care se mentine viu pina la batrinete. Toti ceilalti, cind nu sint nascuti morti, ca majoritatea oamenilor, mor inainte de vreme. Sint atit de rari oamenii cu adevarat entuziasti! Ar fi greu sa ne inchipuim o lume in care toti ar iubi totul. O lume de oameni entuziasti ofera o imagine mai cuceritoare decit imaginea paradisului, fiindca tensiunea sublima si generozitatea radicala intrec orice viziune paradiziaca. Posibilitatile de renastere continua, de transfigurare si intensificare a vietii fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoaste tragicul, fiindca entuziasmul este singura expresie de viata complet opaca pentru fenomenul mortii. Chiar si in gratie, o forma atit de apropiata de entuziasm, aceasta necunoastere, aceasta neglijare organica si ignorare irationala a mortii este mai putin vadita. Caci ondulatiile gratiei sint uneori o aluzie indepartata la caracterul de iluzie al vietii. Exista in gratie mult farmec melancolic; in entuziasm, nu exista deloc. Admiratia mea teribila pentru oamenii entuziasti deriva din faptul ca eu nu pot pricepe cum de exista astfel de oameni intr‑o lume in care moartea, neantul, tristetea si disperarea alcatuiesc un cor atit de sinistru, incit fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime si transcendente. Ca sint oameni care nu dispereaza niciodata, iata un fapt impresionant si care da de gindit. Cum se poate ca in entuziasm specificarea obiectelor sa fie inexistenta? Cum se poate sa realizezi numai dintr‑o plenitudine si un exces in mod permanent? La ce realizare ciudata si paradoxala a ajuns iubirea in entuziasm? Iubirea, cu cit e mai intensa, e mai individuala si mai legata de o specificare a obiectului. Barbatii care iubesc cu adevarat, cu o pasiune puternica, nu pot iubi in acelasi timp mai multe femei, ci numai una. Cu cit pasiunea este mai intensa, cu atit obiectul pasiunii capata o proeminenta mai mare. Sa ne inchipuim o astfel de pasiune erotica, la un moment dat, lipsita de obiect, sa ne inchipuim iubirea unui barbat fara femeia inspre care s‑ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decit o plenitudine de iubire? Nu sint oameni cu mari virtualitati de iubire, dar care n‑au iubit niciodata in sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire in care obiectul nu s‑a specificat. Toate dispozitiile de iubire, in loc sa se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre barbat, se revarsa in manifestari, in actiuni generoase si in receptivitatea universala pe care nu o intilnim in iubirea realizata in mod natural. Caci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu‑si epuiza iubirea in cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revarsa in acea abandonare dezinteresata, care face din orice entuziast o fiinta pura si inaccesibila. Poate fiindca iubirea lui are un acces atit de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decit iubirea mistica, absolut incapabila sa se elibereze de simbolica sexuala sau de cultul naturist, in care intra, de asemenea, atitea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste in entuziasm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element in tragicul uman. Entuziastul este o fiinta eminamente neproblematica. El poate totusi sa inteleaga mult si multe, fara sa cunoasca insa incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotica a spiritului problematic. A‑ti pune probleme inseamna a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindca nu le place nimic. Si apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox incintator al iubirii ca stare pura, unde este acea actualitate permanenta si totala, care te face ca in fiecare moment sa te deschizi pentru tot, si, in fine, unde este irationalitatea naiva din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca pacat este cel mai profund mit din cite au inchipuit oamenii. Or, fericirea debordanta a entuziastilor este de a nu cunoaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune‑o? Cunoasterea adevarata este cel mai mare intuneric. As renunta oricind la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstienta. Spiritul sfisie, nu inalta. In entuziasm, ca si in gratie sau in magie, spiritul nu s‑a separat de viata, nu reprezinta un element de antinomie in lume. Aici exista secretul fericirii, in indiviziunea initiala, care mentine o unitate inseparabila, o convergenta organica. A fi entuziast inseamna a fi incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otrava. De obicei, viata nu se mentine fecunda si productiva decit prin tensiuni si antinomii, care reprezinta un principiu de lupta si de incordare agonica. Entuziasmul depaseste acest principiu, realizind viata fara dramatism, exprimind un elan fara tragism si iubind fara sexualitate.
Cit de nule sint toate interpretarile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n‑o poate ilustra mai bine decit absoluta neintelegere a semnificatiei dualismului luminii si a intunericului in religiile orientale si in orice mistica. Aceste interpretari sustin ca ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si intunericului ar deriva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentind un principiu de viata, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai fireasca. Dar pentru cine cauta determinante mai adinci, ea este complet insuficienta, ca toate explicarile exterioare. Problema luminii si a intunericului este legata de problema starilor extatice. Nimeni nu ajunge sa atribuie acestui dualism o valoare explicativa atit de mare, daca n‑a cunoscut obsesia complicata si ciudata a prizonieratului simultan sau succesiv in fortele luminii sau ale intunericului. Starile extatice amesteca umbrele cu scinteile, care joaca intr‑un dans bizar in intuneric, combina intr‑o viziune dramatica sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcatuieste o adevarata scara de nuante intre lumina si intuneric. Dar nu aceasta desfasurare este impresionanta, ci faptul ca esti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi in senzatia finala, in care parca mori din cauza luminii si a intunericului. Este infinit ciudat ca in viziunea extatica dispar toate obiectele inconjuratoare, toate formele curente prin care lumea se individueaza. Nu mai exista decit o proiectie monumentala de umbre si de lumini. Cum se face aceasta selectie si purificare e greu de explicat, precum tot atit de greu de explicat este compatibilitatea intre puterea lor de fascinare, de dominare, si imaterialitatea lor. Este o demonie atit de curioasa in orice exaltare extatica! Si cind, din tot ce are lumea aceasta in extaz, nu mai ramine decit intunericul si lumina, cum sa nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simpla, a alternantei exterioare a acestor doua aspecte, nu poate duce niciodata la o absolutizare in asa masura. Frecventa starilor extatice, in Orient si mistica tuturor veacurilor, este de natura a verifica presupunerea noastra. Nimeni nu gaseste un absolut in afara, ci numai inauntru. Or, extazul, acest paroxism al interioritatii, nu reveleaza decit sclipiri si umbre interioare. Fata de culoarea acestora, ziua si noaptea isi pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Starile extatice ating o astfel de esentialitate, incit accesul lor in zone profunde de existenta produce o impresie de orbire si halucinatie metafizica. Extazul nu prinde decit esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scapa decit convertindu‑le in principii metafizice.
Ai vazut batrinetea, durerea si moartea, si ti‑ai zis ca placerea este o iluzie, ca toti oamenii ce petrec nu inteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si a tuturor splendorilor. Spus‑ai: Nu ma voi reintoarce pina ce nu voi scapa de nastere, de batrinete si de moarte.
Mult orgoliu si suferinta sint in orice renuntare. In loc sa te retragi cu cea mai mare discretie, fara revolta si fara ura, declari, cu patos si ingimfare, ignoranta si iluzionarea celorlalti, condamni placerea si toate voluptatile in care traiesc oamenii. Toti cei care au renuntat si s‑au dedat unei practici ascetice, traind in pustiu, au facut‑o din convingerea ca ei au depasit in mod esential relativitatile omenesti. Accesul la sentimentul unei vesnicii subiective le‑a dat iluzia unei eliberari totale. Decit, incapacitatea lor de eliberare efectiva o dovedesc condamnarea placerii si dispretul pentru oamenii care traiesc numai pentru a trai. Daca m‑as retrage in cel mai groaznic desert, daca as renunta la tot si n‑as mai cunoaste decit singuratatea absoluta, niciodata n‑as avea indrazneala de a dispretui placerea si pe oamenii care o impartasesc. Din moment ce eu prin renuntare si singuratate nu pot cistiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti ceilalti, de ce sa dispretuiesc si de ce sa numesc calea mea cea adevarata? Oare nu sint toti marii profeti lipsiti de discretie si de intelegere omeneasca? Vad durerea, batrinetea si moartea si imi dau seama ca nu pot fi depasite. Dar de ce sa tulbur placerile altuia cu aceste constatari? Este foarte drept ca pe acela care a vazut in fata asemenea realitati si care le traieste convins de neinduplecata lor vesnicie, ce altceva il mai poate tenta, decit renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar daca lepra m‑ar cuprinde, n‑as condamna bucuria altuia. Caci in orice condamnare exista multa invidie. Budismul si crestinismul sint o razbunare si o invidie a suferinzilor. Simt ca in agonie n‑as putea face decit apologia orgiei. Nu recomand nimanui renuntarea, fiindca gindul instabilitatii nu se poate depasi decit de putini, in pustie. In desert, ca si in societate, instabilitatea lucrurilor ti se ofera cu aceeasi aroma dureroasa. Cind te gindesti ca nimic nu s‑a ales de marii singurateci si ca iluziile lor au fost mai mari decit ale celor naivi sau ignoranti!
Gindul renuntarii este atit de amar, incit este de mirare cum omul a ajuns sa‑l conceapa. Cine n‑a simtit in momentele de amaraciune si de tristete un fior rece prin tot corpul, o senzatie de parasire si de ineluctabil, de moarte cosmica si de neant individual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabila, acela nu cunoaste preliminariile groaznice ale renuntarii, rezultate ale unei indelungi dureri.
Dar cum sa renunti? Unde sa te duci, pentru a nu renunta deodata, desi numai aceasta renuntare are valoare? In mediul si clima noastra, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputind sta liberi sub soare, fara alt gind decit al eternitatii, cum o sa devenim sfinti sub acoperisuri? Este o drama specific moderna aceea de a nu putea renunta decit prin sinucidere. Dar daca desertul nostru launtric s‑ar materializa, nu ne‑ar coplesi imensitatea lui?
Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu ma risipesc in bucati, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este in mine atita energie pentru a cutremura lumea asta, nu este in mine atita nebunie incit sa dispara orice urma de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului si nu este placerea mea avintul ce ma prabuseste? Nu sint inaltarile mele caderi si nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decit distrugindu‑ma? Cum de exista in iubirea mea atita neliniste, teama si nesiguranta? Sa fiu inchis complet pentru starile pure? Sa fie in iubirea mea atita otrava? Trebuie sa ma abandonez complet tuturor starilor, sa nu ma mai gindesc la ele si sa le traiesc cu cel mai deplin exces. Nu m‑am luptat si nu ma lupt destul cu moartea, sa‑mi mai fie si Eros un dusman? De ce cind renaste iubirea in mine mi‑e atit de frica, de ce imi vine sa inghit intreaga aceasta lume, pentru a opri cresterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi sa fiu inselat in dragoste, pentru a avea motive in plus sa sufar. Numai in iubire poti vedea ce decazut esti. Caci acela care a privit moartea in fata mai poate iubi? Si‑ar putea muri el din cauza iubirii?
Precum in extaz se realizeaza purificarea de toate elementele individuale si contingente, raminind numai lumina si intunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot asemenea, in noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu mai ramine decit un motiv obsedant sau un element intim, cind nu este prezenta evidenta a unei persoane. Cita vraja ciudata este in acele melodii care izvorasc din tine in noptile fara somn, care se dezvolta asemenea unui flux, pentru a se stinge intr‑un reflux care nu este un simbol de parasire, ci seamana usurintei unui pas inapoi din nu stiu care dans! Ritmul si evolutia sinuoasa a unei melodii interioare pun atunci stapinire pe tine si te cuprind intr‑o incintare ce nu poate fi extatica, fiindca este prea mult regret in aceasta talazuire melodica. Regret, dupa ce? Greu de spus, caci insomniile sint atit de complicate, incit e imposibil sa‑ti dai seama ce‑ai pierdut. Poate fiindca pierderea e infinita. Obsesiile se individualizeaza numai in insomnii, deoarece numai in ele se poate realiza prizonieratul intr‑o forma de gindire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gind sau a unui sentiment este organica, este constitutiva, si se impune cu exclusivitate si imperialism. Tot ce apare in ele se realizeaza melodic, intr‑o forma de ondulatie misterioasa. Fiinta iubita se purifica intr‑o imaterialitate, intocmai cum s‑ar risipi intr‑o melodie. Si atunci nu poti sti absolut deloc daca iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce‑l imprumuta realitatii aceasta convertire in melodic a tot ceea ce se petrece in insomnii provoaca in sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu sint atit de intense pentru a duce la o anxietate universala, ci pastreaza toate elementele unei nelinisti si tulburari de esenta muzicala. Moartea insasi, fara sa inceteze a fi hidoasa, se manifesta intr‑o universalitate de noapte, a carei impalpabila transparenta, desi e fructul iluziei, nu este mai putin muzicala. Dar tristetea acestei nopti universale este intocmai ca tristetea muzicii orientale, in care predomina mai mult misterul mortii decit al iubirii.
Precum, in explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalitatii (iubirea e oarba) este revelator, tot asa, in senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin revelator si semnificativ. Iubirea este o forma de comuniune si de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine aceasta forma decit fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuatiei? A te topi in iubire inseamna a incerca un fior organic, ce reduce toata viata din tine la o pulsatie si la o pilpiire, greu de definit. Cu ce te pune in contact iubirea? Nu este ea universalul si specificul absolut in acelasi timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, desi ea se orienteaza inspre o singura fiinta? Comuniunea mai adinca nu se realizeaza decit prin individual. Iubesc o fiinta; dar intrucit ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esenta, in mod inconstient si naiv. Participarea universala a iubirii presupune specificarea obiectului; caci nu poti avea un acces total fara accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea si vagul in iubire rasar dintr‑o presimtire si dintr‑o prezenta nereflectata in suflet, irationala, a vietii in genere, care creste in tine la paroxism. Orice iubire adevarata reprezinta o culme careia sexualitatea nu‑i rapeste nimic din inaltimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge in ea un paroxism unic, extatic pina dincolo de orice margini? Decit, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei sexualitatea, desi iubirea fara sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubita creste atunci in tine purificata si obsedanta, cu un nimb de transcendenta si intimitate simultan, in sclipirile si reflexele caruia sexualitatea devine periferica, daca nu in mod real si efectiv, in tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spirituala intre sexe nu exista, ci numai o transfigurare organica, prin care persoana iubita se fixeaza in tine, evoluind in carnea ta pina la a‑ti da iluzia spiritualitatii. Numai in astfel de conditii este posibila o senzatie de topire, cind carnea tremura de un fior total, cind ea nu mai este un obstacol si o rezistenta materiala, ci arde de focuri launtrice si curge de fluiditati insesizabile. Sarutul nu e posibil decit intr‑o astfel de senzatie de topire, de comuniune imanenta si fecunda. Existential si ontologic, sarutul te apropie mai mult de esenta intima a vietii decit o reflexiune indelungata si complicata. Caci nu prin forme si categorii se ajunge la realitatile esentiale. Si daca ajungi la acestea in mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cind esti constient simti cit ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii sa fi ramas un bun pierdut pentru aceia care nu s‑au aventurat pe caile spiritului.
Numai intiia iubire are valoare. Cine a dus‑o pina la capat, cine a trait toate formele si farmecele ei, acela poate sa afirme ca nu e certat cu Eros. Dar cind dintr‑o sovaiala si nesiguranta launtrica, dintr‑o lipsa de curaj si avint in prima tinerete, nu ti‑ai manifestat iubirea, ci ai omorit in tine expansiunile erotice, te‑ai refuzat unei abandonari integrale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n‑au schimbat nici un cuvint cu prima lor iubita! Cum vor mai gasi cuvinte pentru a doua? Si oare mai renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Caci indelungile intristari paralizeaza in asa masura elanul iubirii, incit te intrebi daca tristetea nu este un reflex al mortii, precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioara, cind simti cum te aduni in tine, cum creierul e parca strins si corpul apasat de greutati interne, cind orice avintare moare sub glasul obscur si nelamurit al unor chemari din adincuri negre si coplesitoare, face din tristete o otrava care, picurind in iubire, o intuneca si o stavileste. Iubirea este prin esenta deschisa, ca o floare de primavara. Si nu inchide racoarea tristetii petalele acestei flori? Uneori invinge iubirea, alteori tristetea; citeodata se amesteca intr‑un aliaj complex, provocind o stare de neliniste, cind atit viata cit si moartea isi cer drepturile lor. Cum ataca tristetile radacinile lui Eros! Si oare de ce intristarile sint numai de moarte? Sint prea trist spre a fi nascut pentru iubire!
Acel care a spus ca somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabila a ingrozitoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnului. Insomnia este o realitate atit de mare, incit imi vine sa ma intreb daca omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce sa‑i spui omului animal rational, cind gasesti la unele animale ratiune cita vrei? Nu exista insa in scara intregii vieti animale, in afara de om, un singur animal care sa vrea sa doarma si sa nu poata. In somn uiti drama vietii tale, uiti complicatiile si obsesiile, asa incit fiecare desteptare este un inceput nou de viata, este o speranta noua. Viata pastreaza astfel o discontinuitate placuta care da impresia unei continue regenerari, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotriva, la un sentiment al agoniei, la o tristete eterna si iremediabila, la o disperare absoluta. Pentru un om sanatos, adica pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complacea in neseriozitati, fiindca el nu stie ca sint unii care ar plati un somn cu o avere, carora le e frica de pat si care ar sacrifica o tara pentru inconstienta din somn, ce o rapesc in mod brutal amarnicele luciditati si haosul insomniei. Exista o mare, o infinita legatura intre insomnie si disperare. Ma intreb daca poate exista disperarea fara insomnii, daca este posibila o pierdere totala a nadejdii fara concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu poate fi decit aceasta: in rai poti dormi cind vrei, in iad niciodata. N‑a pedepsit Dumnezeu pe om luindu‑i somnul si dindu‑i cunoasterea? Si nu este in unele inchisori pedeapsa cea mai groaznica atunci cind nu te lasa sa te culci? Nebunii sufera mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile in care traiesc, dezgustul de viata si inclinarea spre sinucidere. Este imposibil sa iubesti viata atunci cind nu poti dormi. Si apoi, senzatia aceea de scufundare, de prabusire in adincimi, de scafandru al neantului, care se naste in unele clipe de veghe absoluta, nu indica ea o forma de nebunie? Acei care se sinucid, aruncindu‑se in ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o atractie nebuna inspre adincimi. Cine nu s‑a cutremurat la viziunea interioara a scufundarii lui in ape adinci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evoluind inspre profunzimi marine, ca si cum ai vrea sa fugi de lumina spre a locui pe fundul oceanelor sau al marilor, cine n‑a simtit launtric o impleticeala in aer, trasind arabescuri de o absurda complexitate sau descriind virtejuri ca o pulbere cosmica, acela nu va pricepe niciodata substratul atractiei teribile inspre neant, ce indeamna pe unii oameni la suprema renuntare.
Ma simt un om fara sens si nu‑mi pare rau ca n‑am nici un sens. Si de ce mi‑ar parea rau, cind de haosul meu nu se poate alege decit haosul? In mine nu exista nici o vointa inspre forma, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu‑mi cresc aripi? Nu este in dorinta mea de zbor o fuga de existenta? Si n‑as fugi in acest zbor cu toata existenta, cu tot ce e fiinta? Simt in mine atita fluiditate, incit ma mir cum de nu ma topesc si nu curg. As vrea ca fiinta mea sa se transforme intr‑un fluviu cu ape tulburi si navalnice, care sa poarte numele meu si care sa curga ca o amenintare apocaliptica. Oare va stinge aceasta apa focul din mine, si focul din mine va evapora aceasta apa? In mine sint numai aburi si scintei, inundatii de foc si incendii de apa.
Este in mine atita confuzie, zapaceala si haos, incit nu stiu cum un suflet omenesc poate sa le suporte. Tot ce vreti gasiti in mine, absolut tot. Sint o fiinta ramasa de la inceputul lumii, in care elementele nu s‑au cristalizat si in care haosul initial isi joaca inca nebunia si involburarea lui. Eu sint contradictia absoluta, paroxismul antinomiilor si limita incordarilor; in mine totul e posibil, caci eu sint omul care voi ride in clipa suprema, in fata neantului absolut, voi ride in agonia finala, in clipa ultimei tristeti.
Nu se poate anula timpul decit prin vietuirea absoluta in moment, in abandonarea totala la seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decit un sentiment de prezenta eterna a lucrurilor. Sa nu‑ti pese de timp, de devenire si de nimic. Eternul prezent este existenta, fiindca numai in trairea integrala a lui existenta capata o pozitivitate si o evidenta. Prezentul, scos in mod subiectiv din succesiunea clipelor, este fiintare, este depasire a nimicului, care nu poate aparea decit acolo unde temporalitatea devine constitutiva pentru existenta. Caci temporalitatea existentei introduce un element de neant in fiintare, deoarece tot ceea ce se consuma in timp isi dovedeste implicit inconsistenta. Fericiti sint aceia care pot trai in moment, care pot trai prezentul absolut, pe care nu‑i intereseaza decit beatitudinea clipei si incintarea pentru vesnica prezenta si eterna actualitate a lucrurilor. Si nu se atinge in iubire absolutul momentului? Nu este inconstienta din iubire adevarata traire a clipei? Nu depaseste adevarata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi intr‑o abandonare spontana o fac nu numai din tristete si angoasa, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depasi esential temporalitatea. N‑a sosit timpul cind trebuie sa declaram razboi pe moarte si pe viata timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora?
Cea mai mare prostie pe care a conceput‑o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorirea dorintei. De ce sa pui frine vietii, de ce sa o distrugi pentru un cistig atit de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberari care nu inseamna nimic? Cu ce indrazneala mai poti vorbi de viata, dupa ce ai nimicit‑o complet in tine? Am mai multa stima pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit in dragoste si disperat, decit pentru un intelept rece, de o impasibilitate orgolioasa si respingatoare. Nu pot concepe o lume mai antipatica decit una de intelepti. Ar trebui distrusi iremediabil toti inteleptii acestui pamint, pentru ca viata sa continue a exista mai departe asa cum e: oarba, irationala.
Fiecare stat ar face bine sa aresteze pe toti inteleptii si sa‑i inchida intr‑un castel parasit, ca sa nu mai tulbure pe nimeni. Caci urasc intelepciunea acestor oameni pe care adevarurile nu‑i dor, care nu sufera cu nervii, carnea si singele lor. Trebuie declarate nule toate adevarurile oamenilor uscati, care gindesc fara sperma la creier, fara angoasa si fara disperare. Apreciez numai adevarurile vitale, organice si spermatice, fiindca stiu ca nu exista adevar, ci numai adevaruri vii, fructe ale nelinistii noastre. Toti oamenii care gindesc viu au dreptate, deoarece nu exista argumente hotaritoare impotriva lor. Si chiar daca ar fi, ele nu pot fi doborite decit prin uzare. Ca mai sint oameni care cauta adevarul, nu pot avea decit regrete. Sau inteleptii n‑au inteles nici acum ca adevarul nu poate sa existe?
Intregul farmec al flacarilor este de a cuceri printr‑un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proportie si de masura. Nu simbolizeaza avintul impalpabil al flacarilor gratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este in transparenta lor consumatoare, in imaterialitatea lor arzatoare, usurinta si zborul care rezulta dupa marile purificari, dupa marile arderi launtrice? As vrea sa fiu ridicat de elanul si transcendenta flacarilor, sa fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, sa plutesc intr‑o mare de flacari, sa ma consum intr‑o moarte eterica, intr‑o moarte de vis. Frumusetea stranie a flacarilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic ca vorbim de moartea in flacari numai la fiinte intraripate, usoare si gratioase? Moartea in flacari o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imateriala. Oare numai fluturii mor in flacari? Dar aceia care mor de flacarile din ei?
Adevaratele femei sint acelea a caror prezenta te face sa uiti de probleme, idei, nelinisti universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adinc de o neliniste metafizica, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconstienta dulce, placuta si incintatoare. Nascute aproape numai pentru iubire, ele isi epuizeaza intreg continutul fiintei lor in avintul erotic. Femeile iubesc mai mult decit barbatii si sufera mai mult decit ei. Dar pe cind barbatul, din experienta iubirii sau dintr‑o mare suferinta, dezvolta un gind sau un sens de universalitate, pentru femeie ele ramin strict individuale, fara o proiectie sau o adincire in esential si etern. Femeia traieste voluptatile sau indura durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu exista femei care in suferinta lor personala sa descopere esenta suferintei, fiindca femeile sint opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu transforma si nu transfigureaza experientele subiective, nu le traiesc cu acea intensitate ce purifica si exalta, ci se lasa dominate de ele. Starile sufletesti la femei nu sint creatoare, fiindca se mentin intr‑o sfera pur individuala si accidentala si ca atare sint lipsite de semnificatie si de o valoare simbolica, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultura si de spirit, iar atunci cind se explica sterilitatea ei prin conditii istorice se realizeaza un act de cea mai crasa ignoranta. Femeile n‑au creat nimic in nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este ca in acele domenii in care ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Faptul ca in aceasta arta, in care femeile s‑au exercitat mai mult decit barbatii, ele n‑au produs nimic original ma face sa declar categoric si iremediabil ca femeia nu e o fiinta istorica. Sa mai amintim ca nu exista un gind original de la o femeie, o singura creatie durabila in arta, ca aceste fiinte vizuale n‑au creat nimic in pictura, ca, dimpotriva, s‑au remarcat putin in unele stiinte cu care inclinarile feminine nu pot avea nici o afinitate? In esenta sa, femeia este o fiinta accesibila numai la valorile vitale ale Erosului si complet inaccesibila la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Imi place femeia fiindca alaturi de ea incetez sa gindesc si pot cu deplinatate sa realizez, pentru scurt timp, experienta irationalului. Alaturi de femeie, uiti ca suferi din cauza spiritului, treci peste dualitatile chinuitoare si revii inspre un fond originar de viata, inspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esenta irationala a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decit un drum care, daca nu duce la salvare, nu este mai putin adevarat ca duce la impacare temporara, la o uitare reconfortanta. Gratia femeii tempereaza tragedia barbatului.
Urasc inteleptii pentru ca sint comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominati de mari pasiuni care ii devora pina la moarte, decit egalitatea de dispozitie a inteleptilor, ce ii face insensibili atit la placere, cit si la durere. Inteleptul nu cunoaste tragicul pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste avintul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreaza, este rece si inghetat. De aceea vorbeste in maxime si da sfaturi. Alura lui de transcendenta si superioritate il face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroica. Inteleptul nu traieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteapta nimic. Stabilind toate continuturile vietii intr‑o echivalenta, el trage toate consecintele acestei anulari. Cit de complexa imi pare insa o existenta care, stabilind aceasta echivalenta, nu inceteaza totusi sa se framinte, pina la limita, in anumite continuturi. Existenta de intelept este sterila si goala, fiindca este complet lipsita de elemente contradictorii, de antinomii si deznadejdi, fiindca nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Sint infinit mai fecunde acele existente care, tragind toate consecintele, nu inceteaza de a se contrazice, nu inceteaza de a fi devorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea inteleptului rasare dintr‑un gol interior, iar nu dintr‑un foc launtric. Prefer sa mor de un foc interior decit de vidul si resemnarea inteleptului.
Inapoi inspre haosul initial, inspre haosul absolut! Sa desfasuram subiectiv un proces care sa reprezinte intrarea in confuzia primordiala, in virtejul de inceput al lumii. In noi sa creasca un avint inspre involburarea cosmica, inainte de aparitia formelor, inainte de individuatie. Simtirea noastra sa pilpiie de acest efort si de aceasta nebunie, de aceste vapai si de aceste prapastii. In interiorul nostru sa dispara legile lumii, precum si toate consistentele ei, toate cristalizarile si toate structurile, pentru ca, in aceasta topire si dezechilibrare, accesul virtejului absolut sa fie deplin. Nemaiexistind legi si fiinte individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos inspre haos, de la natura inspre indiviziunea originara, de la forma inspre virtej. Destramarea lumii realizeaza un proces contrar evolutiei cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips rasturnat, dar izvorit din aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Caci nimeni nu poate dori intoarcerea in haos, fara sa fi suferit toate ametelile apocalipsului.
Cita groaza si cita bucurie nu incerc la gindul ca as fi prins deodata in virtejul haosului initial, in confuzia si in paradoxala lui simetrie. Simetria acestui virtej este singura simetrie haotica, lipsita de o excelenta formala si de un sens geometric.
Dar exista in orice virtej o posibilitate viitoare de forma, precum in haos este o posibilitate de cosmos. As vrea sa traiesc la inceputul lumii, in virtejurile demonice ale haosului originar. Sa existe in mine posibilitati de forme, dar nici una sa nu fie realizata si efectiva. Totul sa vibreze de o neliniste universala de inceput, ca o trezire din neant.
Nu pot trai decit la inceputul sau la sfirsitul acestei lumi.
Cind ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de existenta, cind nimic n‑a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai poti lega, decit de tine insuti, de cine sa mai rizi sau sa plingi, afara de tine? Dupa ce intreaga lume a cazut in ochii tai, cazi in mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anuleaza toate continuturile din viata. Nu vorbim de ironia eleganta, inteligenta si fina, nascuta dintr‑un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni isi marturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragica, de ironia infinit amara, de ironia din disperare. Singura ironie adevarata este aceea care suplineste o lacrima sau o crispatie, daca nu un rinjet grotesc si criminal. Exista o mare deosebire intre ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si comozi. Caci la intiii ea indica o imposibilitate de participare naiva la viata, legata de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cind la ceilalti aceasta imposibilitate de participare nu se reflecteaza dureros in constiinta, fiindca sentimentul unei pierderi ireparabile nu exista. Ironia indica o crispare interna, o adincire de riduri, o lipsa de spontaneitate si iubire, de comuniune si intelegere umana! Ea este un dispret voalat, o transfigurare a unei realitati si a unor deficiente. Ironia dispretuieste gestul naiv si spontan, fiindca starea ironica este dincolo de irational si naiv. Este insa, in ironie, multa invidie fata de oamenii naivi. Ironicul, neputindu‑si manifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului sau orgoliu, invidiaza si invenineaza, dispretuieste si se crispeaza. Din acest motiv, imi pare mult mai autentica ironia amara, ironia tragica si agonica, decit cea surizatoare, ce izvoraste dintr‑un scepticism usor, cu seninatati vagi si echivoce, cu pretentii de lumina si bunavointa. Cit de caracteristic este faptul ca in autoironie se intilneste numai forma tragica de ironie, ca ironicul este in asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zimbete, ci numai prin suspine, care sint suspine chiar daca sint complet inabusite. Caci autoironia este o expresie a disperarii. Ai pierdut lumea asta, te‑ai pierdut si pe tine. Si atunci un ris negru, inveninat si sinistru, insoteste toate gesturile tale, ca o masca hidoasa, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor surisurilor naive, dulci si mingiietoare, apare surisul agonic, mai crispat decit in mastile primitive si mai definitiv decit in cele egiptene.
Cind ma gindesc la faptul ca mizeria este strins legata de existenta omeneasca, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrina de reforma sociala. Toate imi par egal de stupide si de inutile. Chiar si tacerea imi pare un urlet. Animalele, care traiesc fiecare din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindca nu cunosc ierarhia si dependenta unora de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindca numai el a putut sa‑si creeze din semen un supus. Nici un animal nu‑si bate joc de altul, asemanator pina la identitate cu el. Numai omul este capabil de atit autodispret.
Toata caritatea din lume nu face decit sa evidentieze si mai mult mizeria, aratind‑o mai ingrozitoare si mai ininteligibila decit in parasirea absoluta. Ca si in fata ruinelor, in mizerie te doare vidul de umanitate, regretul ca oamenii nu schimba esential ceea ce este in putinta lor de a schimba. De alta parte, acest sentiment se combina cu unul al imanentei si eternitatii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde exista viata omeneasca. Desi stii ca oamenii ar putea inlatura mizeria, iti dai totusi seama de vesnicia ei, dind astfel nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amara, la o stare sufleteasca paradoxala si tulbure, in care omul apare in toata inconsistenta si mizeria lui. Caci mizeria obiectiva din viata sociala nu este decit un reflex palid al infinitei lui mizerii launtrice. Cind ma gindesc la mizerie, imi trece orice pofta de a mai trai. Ar trebui sa arunc tocul din mina si sa ma duc intr‑un bordei, unde sprijinul adus saraciei ar insemna mai multa umanitate efectiva decit o carte, ce nu face altceva decit sa otraveasca si mai mult aceasta lume nenorocita si singura. Ma apuca o deznadejde mortala cind ma gindesc la mizeria ingrozitoare a omului, la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational - n‑ar mai fi! - se apuca de constructii, de teorii, se pasioneaza de ideologii in fata mizeriei, in loc sa arunce tot ceea ce are pe el, intr‑un gest de intelegere inalta si de comuniune adinca. Desi nu se poate interveni in existenta nimanui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singuratatea durerii, totusi pasivitatea e criminala, precum criminala e si mila aproximativa, asa cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei in lume compromite pe om mai mult decit orice si explica de ce grandomania acestui animal va trebui sa aiba un sfirsit catastrofal. Cind vad mizeria, mi‑e rusine pina si de faptul ca exista muzica, devenita in asemenea cadru inexpresiva si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum sa mai aderi la o doctrina sociala si politica?
Mizeria distruge din viata totul; o face scirboasa, hidoasa, spectrala. Exista paloarea aristocratica si paloarea mizeriei. Intiia rezulta din rafinament, a doua din mumificare. Caci mizeria fantomatizeaza, creeaza umbre de viata, aparitii stranii, asemanatoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este in convulsiunile ei nici urma de purificare, ci o ura, o amareala, o inraire carnala. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si ingeresc, la o umilinta curata si pura, ci la o umilinta veninoasa, rea si razbunatoare, la un compromis ce ascunde rani si patimi chinuitoare. Aceia care nu s‑au nascut in mizerie, ci au cazut in ea, nu se pot impaca absolut niciodata, fiindca acestia inteleg mai bine decit ceilalti ca in viata aceasta lucrurile ar putea sta si altcum.
Nu admit o revolta relativa in fata nedreptatilor, ci numai o revolta eterna, fiindca eterna este mizeria in umanitate.
Nu‑mi plac profetii, precum nu‑mi plac marii fanatici care nu s‑au indoit niciodata de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o masor dupa capacitatea lor de indoiala, dupa frecventa momentelor cu adevarat chinuitoare, de‑o luciditate dureroasa. Caci la marii profeti indoiala este mai tulburatoare decit la ceilalti oameni, desi numai in indoiala sint profetii si fanaticii cu adevarat umani. Restul este absolutism, predica, morala si pedagogie. Vor sa invete pe altii, sa mintuiasca, sa arate calea adevarului, sa devieze destinele altora, ca si cum adevarurile lor ar fi mai bune decit ale celor pe care ii invata. Criteriul indoielii este singurul valabil spre a‑i deosebi de maniaci. Nu se indoiesc ei insa prea tirziu? Acela care s‑a crezut fiul lui Dumnezeu nu s‑a indoit decit in momentele finale. Si adevarata indoiala a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sint convins ca Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni si, daca ar fi putut, s‑ar fi retras in coltul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n‑ar mai fi cerut speranta sau mintuire. Si cind a ramas numai cu soldatii romani, sint sigur ca le‑a cerut sa‑l ia jos, sa‑i scoata cuiele, pentru a fugi atit de departe, incit ecoul suferintelor oamenilor sa nu mai ajunga pina la el. Nu ca Isus ar fi incetat deodata sa mai creada in misiunea si ideile lui - era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic -, dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat decit moartea ta, consumarea destinului tau personal. Isus a suportat rastignirea, deoarece stia ca numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.
Asa pretind oamenii: pentru ca sa creada in tine, tu trebuie sa renunti la tot ce e al tau si apoi la tine. Oamenii sint rai si criminali; ei vor sa mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admira ei scrierile rasarite dintr‑o insingerare durabila? Fiindca aceasta ii scuteste de suferinte sau le da iluzia suferintei. Ei vor sa vada singe sau lacrimi dincolo de rinduri pentru ca, din mediocritatea si satisfactia lor, sa le apari ca un destin particular si demn de admiratie. Toata admiratia vulgului este plina de sadism.
Daca Isus n‑ar fi murit pe cruce, crestinismul n‑ar fi triumfat. Oamenii se indoiesc cu drept cuvint in fata a orice, numai in fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema incredere in valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos putea foarte bine sa dispara in fata primejdiei rastignirii - sau ar fi putut primi admirabilele tentatii ale diavolului, care exprima simbolic tentatiile vietii. Cine n‑a facut pact cu diavolul n‑are rost sa traiasca, deoarece el exprima simbolic esenta vietii mai bine decit Dumnezeu. Regretul meu este ca diavolul m‑a ispitit atit de rar. Dar nici Dumnezeu nu m‑a iubit. Crestinii n‑au inteles nici acum ca Dumnezeu este mai departe de oameni decit oamenii de el. Imi inchipui un Dumnezeu plictisit pina dincolo de margini de acesti oameni care nu stiu decit sa ceara, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creatiei sale, dezgustat de pamint si de cer. Si‑mi inchipui un Dumnezeu avintindu‑se in neant, ca Isus de pe cruce.
Oare ce s‑ar fi intimplat daca soldatii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, daca l‑ar fi luat de pe cruce si l‑ar fi lasat sa plece? In nici un caz el nu s‑ar fi dus in alta parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fara compatimirea oamenilor si fara lacrimile lor. Chiar daca Isus n‑ar fi cerut soldatilor eliberarea - din cauza orgoliului -, totusi imi este imposibil sa cred ca aceasta idee nu l‑ar fi obsedat. Neaparat Isus a crezut ca e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l‑a putut impiedica, in fata jertfei pentru altii, sa se indoiasca sau sa‑i fie frica de moarte. In intreg procesul rastignirii, Isus a avut momente cind, daca nu s‑ar fi indoit ca e fiul lui Dumnezeu, a regretat ca e fiul lui. In fata mortii, Isus Cristos a regretat ca e fiul lui Dumnezeu. Si daca a primit moartea, a facut‑o numai pentru a triumfa ideile sale.
S‑ar putea foarte bine ca Isus sa fi fost mult mai simplu decit il concepem noi, sa fi avut mai putine indoieli si mai putine regrete. Caci el s‑a indoit si a regretat ascendenta lui divina numai in momentele finale. Noi ne indoim si regretam atita, incit nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinti si nu mai putem crede in predicatori. Detest in Isus tot ce e predica, morala, idee si credinta. Sa ne fi dat pace, si sa nu ne mai fi tulburat cu atitea idealuri si credinte. Caci idealuri si credinte au atitia. Iubesc la Isus momentele de indoiala si de regret, clipele cu adevarat tragice din existenta lui, care nu imi par nici cele mai interesante si nici cele mai dureroase. Caci daca s‑ar masura dupa suferinta, citi n‑ar avea dreptul, inaintea lui, sa se considere fii ai lui Dumnezeu! S‑ar putea ca nu toti fiii lui Dumnezeu sa moara pe cruce, intr‑o moarte geometrica si verticala!
Nu pot vorbi de infinit fara sa simt un virtej interior si unul exterior. Este ca si cum, dintr‑o existenta ordonata, cu legi si forme, as sari intr‑un virtej cu ondulatii inegale si capricioase ce evolueaza, cu o iuteala de gind, prin imensitate. Evolutia acestei linii sinuoase se desfasoara spre un punct etern inaccesibil. Cu cit punctul de ajungere se deplaseaza inspre o departare inconceptibila si indefinita, cu atit intensitatea virtejului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n‑au nimic din usurinta gratiei, ci descriu linii complicate, asemenea unor flacari cosmice. O trepidatie universala zguduie totul ca intr‑un infern. Si toata lumea pare a se misca intr‑un ritm accelerat si nebun, ca si cum s‑ar apropia apocalipsul. Nu exista un sentiment adinc al infinitului fara acea senzatie ciudata a apropierii vertiginoase de sfirsitul cosmic, de sfirsitul universal. Paradoxul infinitului este de a‑ti da aceasta senzatie de apropiere de sfirsitul absolut si de a face, in acelasi timp, imposibila aceasta apropiere. Caci infinitul nu duce la nimic. Atit infinitul spatial, cit si infinitul temporal. Infinitatea este tot atit de deconcertanta in trecut ca si in viitor. Ce sa se realizeze in viitor, cind avem o eternitate inapoia noastra in care s‑a putut realiza orice? Cum o sa poata prezenta viitorul ceea ce n‑a putut prezenta o infinitate trecuta? Daca lumea ar fi avut un sens, s‑ar fi revelat pina acum si noi l‑am fi aflat. Cum sa pot concepe ca acest sens se va realiza in viitor, cind pina acum ar fi trebuit sa se arate? Lumea n‑are nici un sens nu numai fiindca este irationala in esenta sa, dar si fiindca este infinita. Sensul este conceptibil numai intr‑o lume finita, in care poti ajunge la ceva, unde sint limite care se opun regresiunii noastre, in care exista puncte sigure si delimitate, astfel ca lumea sa poata fi asimilata unei istorii cu convergenta universala si precisa, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindca in el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fata de nemarginire. Nimeni nu poate avea experienta infinitului fara ameteli, fara o tulburare adinca si care nu se poate uita. Si cum sa nu te tulburi, cind in infinit nici o directie nu e mai valabila decit cealalta?
In spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toate nu pot duce nicaieri, nici una nefiind preferabila alteia. Infinitul neaga orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonica atunci cind ma gindesc la aceasta negativitate si imi pare chiar bine ca lumea n‑are nici un sens din cauza infinitului. Si, in definitiv, ce ne mai trebuie atita sens? Oare nu putem trai si fara ca lumea aceasta sa aiba unul? O betie a irationalitatii, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Sa traim, fiindca lumea n‑are nici un sens. Daca n‑avem scopuri precise si idealuri accesibile, sa ne aruncam fara nici o rezerva in virtejul teribil al infinitului, sa urmam ondulatiile lui in spatiu, sa ne consumam in focurile acestui virtej, in caldura lui ingrozitoare, sa‑l iubim pentru nebunia lui cosmica si pentru anarhia lui totala. Nu exista experienta a infinitului care sa nu provoace anarhia, o anarhie totala, organica si iremediabila. Nu poti intelege infinitul, care iti da imaginea unei anarhii cosmice, daca nu ai embrionar tendinte anarhice in tine. O experienta intensa a acestuia nu face decit sa creeze o corespondenta intre virtejul exterior si virtejul interior. Trairea infinitatii, ca si reflexia indelungata asupra acestei infinitati, este cea mai groaznica lectie de anarhie, de revolta si de neimpacare totala. Infinitul te dezorganizeaza, te zbuciuma, te afecteaza in radacinile fiintei, dar te si face sa neglijezi tot ce e gest marunt, tot ce e insignifiant si intimplator. In fata infinitului, chiar si durerile par mai mici.
Ce bine ca, dupa ce ne‑am pierdut toate sperantele, ne mai putem arunca in infinit, ca avem dreptul la un salt absolut in nemarginire, ca putem participa la anarhia universala, la tensiunile acestui virtej. Sa strabatem, prinsi in evolutia lui, pina la epuizare, toate nebuniile acestei miscari neincetate, sa ne consumam intr‑o avintare de cel mai inalt dramatism, gindindu‑ne mai putin la moarte cit la infinita noastra nebunie, sa realizam la paroxism un vis de barbarie cosmica si de exaltare nemarginita, sa plutim prin spatiu fara alt scop decit al acestui dinamism absolut.
Si caderea noastra din mrejele acestui virtej sa nu semene cu o stingere treptata, ci sa continuam in aceasta agonizare cu haosul virtejul initial. Intreg patosul si dramatismul infinitului sa ne mai cuprinda o data in singuratatea mortii, pentru ca trecerea in neant sa semene unei iluminari, ce amplifica si mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Exista in complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negatia categorica a formei, a planului inchis si determinat. Infinitul fiind progresivitate absoluta, este fatal ca sa anuleze tot ceea ce are o consistenta finita si o cristalizare formala. Este revelator ca arta care exprima mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeste formele intr‑o fluiditate de un farmec ciudat si inefabil. Forma tinde totdeauna sa dea un caracter absolut fragmentarului, sa‑l izoleze intr‑o autonomie si, individualizind continuturile, sa elimine perspectiva universalului si a infinitului. Nu exista forme in lume decit pentru a sustrage continuturile existentei din haosul si anarhia virtejului infinit. Ca formele au o consistenta iluzorie fata de acest virtej, o dovedeste orice viziune mai adinca, deoarece, dincolo de cristalizarile efemere, realitatea adevarata se descopera ca o pilpiire si o pulsatie dintre cele mai incordate. Simtul pentru forme rezulta dintr‑o complacere in finit, in seductiile inconsistente ale marginirii, care niciodata nu vor duce la revelatii metafizice. Metafizica, intocmai ca si muzica, nu rasare decit dintr‑o experienta a infinitului. Amindoua cresc pe inaltimi si produc ameteli. Mirarea mea cea mare este cum de nu innebunesc toti aceia care creeaza opere hotaritoare in aceste domenii. Muzica, mai mult decit toate celelalte arte, pretinde o astfel de tensiune si o inspiratie atit de adinca, incit e inexplicabil cum cineva, dupa asemenea momente, mai poate distinge ceva. Daca in lume ar exista o consecventa imanenta si fatala, ar trebui ca toti marii compozitori sa se sinucida la un moment suprem al vietii lor sau, daca nu, sa innebuneasca. Si nu sint pe drumul nebuniei toti aceia care s‑au avintat in infinit? Ce ne mai importa normalitatea sau nenormalitatea! Sa vietuim in extazul infinitului, sa iubim tot ce n‑are margini, sa distrugem formele si sa cladim singurul cult fara forme: cultul infinitului.
Este o prostie, din moment ce nu ma sting imediat si din moment ce nu pot cistiga naivitatea, sa mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depasita in toate modurile banalitatea si realizata transfigurarea, care nu este altceva decit o infaptuire a unei expresivitati absolute. Ma gindesc plin de tristete cum trec oamenii pe linga ei, cum isi neglijeaza destinul si cum se consuma in platitudine. De ce nu ne‑am incorda in fiecare moment, de ce nu am mari incontinuu luminile din noi sau ne‑am ameti de adincimile intunericului? Nu trebuie sa dam o expresie infinita tuturor contingentelor noastre? De ce nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n‑am cultiva un zimbet pina am ajunge la zona vitala din care el izvoraste? Cu totii avem miini, dar nimeni nu se gindeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitati absolute prin delicatetea si nuantele sau pozitia lor. Ne place sa le admiram in pictura, sa vorbim de semnificatia lor, dar sintem incapabili sa le dam expresie in propria noastra persoana, sa le facem revelatoare pentru toata agitatia noastra launtrica. Sa ai o mina fantomatica, o mina transparenta, ca un reflex imaterial, o mina nervoasa, incordata pina la ultima crispatie. Sau, daca nu, o mina grea, amenintatoare, dura si infioratoare. Prezenta miinilor, aratarea lor sa fie mai mult decit un discurs, mai mult decit un plinset, un zimbet sau o rugaciune. Caci miinile pot avea ochi, acolo unde ochii vad in interior. Expresivitatea absoluta, fruct al unei continue transfigurari, al unei neincetate primeniri launtrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastra un centru de iradiere mai puternic decit soarele. Si nu numai miinile, dar si fata, si tot ce ne individualizeaza sa atinga aceasta forma de expresivitate, in care tot ce are fiinta noastra specific se adinceste pina dincolo de margini. Sint oameni a caror simpla prezenta este pentru altii un surmenaj, o oboseala adinca sau o iluminare. In orice caz, prezenta lor este fecunda, hotaritoare, caci raspindeste o fluiditate insesizabila care te asimileaza si te cuprinde ca in niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu exista goluri, vacuitati sau discontinuitati, ci o comuniune, o participare, rezultate din acea neincetata transfigurare in care culmile sint nu numai ameteli, ci si voluptati. Trebuie insa atita framintare, atita energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza intr‑o prezenta hotaritoare, incit luminile transfigurarii te‑ar putea arde si distruge iremediabil. Si n‑ar fi suprema transfigurare, in aceasta moarte de lumina si de foc?
Simt in mine o neliniste ciudata, care se insinueaza in tot corpul, creste si se dilata ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei mele problematice sau este o teama de propria mea neliniste? Caci ma cuprinde o neliniste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dupa astfel de probleme, voi mai putea continua sa traiesc dupa astfel de vietuiri? Oare ceea ce traiesc eu e viata, sau un vis absurd, o exaltare reverica imbracata in imperceptibile melodii transcendente? Nu se tese in mine fantezia grotesca si bestiala a unui demon si nu este nelinistea mea o floare din gradina unei fiinte apocaliptice? Toata demonia acestei lumi pare a se fi concentrat in nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, tristeti si irealitati. Si din aceasta demonie n‑o sa arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum si pulbere, ca dupa o mare prabusire. Caci toata existenta mea este o prabusire care, fiind nemarginita, niciodata nu poate fi definitiva.
Oare exista alte intristari decit intristarile de moarte? Nu, fiindca adevaratele tristeti sint negre, lipsite de farmec si de vis, carora li se substituieste o reflexivitate bizara. Oboseala din tristete este incomparabil mai mare decit cea din melancolie, este o oboseala care duce la dezgust de viata, la o deprimare teribila si iremediabila. Ceea ce diferentiaza tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la intiia, pe cind la a doua predomina senzatia, materialitatea grea si fatala, care da un caracter atit de organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce decit la moarte, iar nu la iubire, la exaltare erotica. A trai valorile Erosului inseamna a trai nemijlocit, in imediatul vietii, in necesitatea secreta a vietii, care e simtita ca libertate, din cauza naivitatii esentiale a oricarei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi inseamna a nu putea trai nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act asociat fluxului vietii intr‑o participare din cele mai organice. Tristetea, ca si suferinta, ne revela existenta, deoarece in ele avem in constiinta separatia noastra de lumea obiectiva si nelinistea care da un caracter tragic vietuirii in existenta. Daca ar exista un zeu al tristetii, lui nu i‑ar putea creste decit aripi negre si grele, pentru a zbura nu inspre ceruri, ci in infern.
Desi in genere omul este un animal bolnav, se gasesc totusi destui oameni sanatosi pentru a putea vorbi de sensul sanatatii in omenire. Cea mai comoda, mai confortabila si mai putin angajata stare este starea de sanatate. Ea indica nu numai o prostie organica si definitiva, dar si o platitudine de simtire, o absenta totala a oricarui risc, o incapacitate de orice actiune eroica. A fi sanatos inseamna a umbla in lumea aceasta legat la ochi, a nu sesiza nimic din culmile sau adincimile existentei. Se poate lupta impotriva tuturor oamenilor, numai impotriva celor sanatosi nu, fiindca acestia sint atit de putin sensibili, incit nu pot sa realizeze in ei nici o forma de transfigurare. Cel mai mare dispret pe care il pot avea pentru un om este sa‑l consider sanatos. Sanatatea bruta, organica - adica o sanatate iremediabila - este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cind mi se va obiecta sanatatea din gratie sau entuziasm, voi raspunde ca acestea preced oarecum sanatatea, ca ele reprezinta doua modalitati de vietuire care determina felul sanatatii. Ele sublimeaza in asa masura faptul organic, incit atunci cind admiram gratia sau entuziasmul noi nu sintem sensibili si nu avem in constiinta sanatatea, aceasta expresie a organicului ce nu si‑a depasit legea lui, depasire ce o intilnim totdeauna in boala.
Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr‑un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr‑o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata timpeste, trivializeaza si impersonalizeaza. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr‑o zona obiectiva a lucrurilor, intr‑un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr‑o forma de viata care aproape niciodata nu‑i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca. Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atit de organica, incit el n‑o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care‑l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n‑a uitat ajungind la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea.
Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara. Unde mai exista intr‑o astfel de viata extazurile, viziunile si nebuniile? Unde mai exista suprema nebunie, unde mai exista voluptatea autentica a raului? Caci voluptatea negativa din incintarea pentru munca are ceva din mizeria si platitudinea omeneasca de fiecare zi, dintr‑o meschinarie detestabila si periferica. De ce nu se hotarasc odata oamenii sa lichideze cu munca de pina acum si sa inceapa o alta munca, in care sa nu mai gasim nici o asemanare cu genul de munca in care s‑au risipit? Oare a fost nevoie sa cladeasca piramide, palate, temple si castele? Nu este suficienta constiinta subiectiva a eternitatii, constiinta acelei impliniri in supraconstiinta? Daca a distrus ceva activitatea frenetica, munca neincetata si trepidatia exterioara, apoi desigur aceasta nu poate fi decit simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternitatii. Cu cit creste cucerirea de bunuri in temporal, cu cit se intensifica munca exterioara, cu atit eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai indepartat si mai irealizabil. De aici perspectiva redusa a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediabila de gindire si de simtire. Munca inseamna periferie. Si, desi nu opun muncii nici contemplatia pasiva si nici reveria vaga, ci transfigurarea intensa pentru realizarea unei prezente, prefer totusi o lene, ce intelege si justifica totul, unei activitati frenetice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea moderna la viata trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de impacare si de un zimbet ce accepta totul. Este infinit mai mult simt metafizic intr‑un om lenes decit intr‑unul activ. Se intimpla insa uneori ca lenea sa fie, intocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevaratul elogiu nu poate fi decit acela al transfigurarii.
Ma atrag departarile, ma atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce se ridica din stomac pina la creier, trecind prin toate organele si membrele ca un fluid usor si impalpabil, ca o insesizabila pilpiire interna. Si nu stiu de ce, in intinderea progresiva a acestui gol, in marirea neincetata a acestui vid crescind in infinit, simt prezenta misterioasa si inexplicabila a celor mai contrare sentimente care agita sufletul omenesc. Sint fericit si nefericit in acelasi timp, incerc simultan exaltarea si depresiunea, ma domina disperarea si voluptatea in cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile. Sa fie vagul departarilor, nostalgia dupa virginitati cosmice, dupa singuratati fantomale si misterioase? Ma domina un sentiment muzical al departarilor, vibratii de melancolie infinita si cu ritm de extaz in singuratate, cu priviri difuze pe inaltimi de cer si cu tristetea inaltimilor proprii. Cum sa gasesc un triumf in marele gol, in atractia nelamurita pentru departarile cosmice? Ma vad singur, in mijlocul unui peisaj nemarginit, sorbind prin toti porii aromele singuratatii, incintat de reveria extatica a melancoliei, indepartind contururile ca pentru a face si mai ciudate departarile, traind euforia si nelinistea apocalipsului. Sint atit de vesel si de trist, incit lacrimile din mine au in acelasi timp reflexe de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea sa nu mai existe moarte pe acest pamint, a carei fatalitate este atit de groaznica in tristetea pura si adevarata.
O sa ma inghita golul meu launtric, o sa fiu inghitit de propriul meu vid. Sa simti cum te prabusesti in tine, in neantul tau propriu, cum risti gindindu‑te la tine, cum cazi in haosul intern! Senzatia prabusirii in golul exterior, in vidul din afara, este mult mai putin complicata decit aceasta senzatie nebuna a prabusirii in tine insuti. Sa‑ti dai seama de infinitele tale adincimi si sa le simti chemarile, rasunind de o vraja demonica, este a atinge forma neobisnuita de expansiune centripeta in care centrul fiintei se deplaseaza, intr‑un joc indefinit, in neantul subiectiv. Nelinistea prabusirii exterioare n‑are farmecul maladiv al nelinistii, al prabusirii interne. Caci la aceasta se adauga satisfactia de a muri in tine, de a‑ti gasi moartea in nimicul tau propriu.
Receptivitatea pentru durere isi are originea nu numai intr‑o structura temperamentala specifica, ci si in obisnuinta, in frecventa si dominarea durabila a durerii. Fiecare prilej de durere este trait atunci cu mult mai multa intensitate, este exagerat si proiectat in constiinta pina la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltare intima in care limitele continuturilor sufletesti rasarite din durere se dilata la infinit, in care nu exista margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durerea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeaza o receptivitate mult mai mare si mai ascutita. Atunci, cea mai mica depresiune se amplifica, ia proportii in constiinta, se intensifica si apasa ca o greutate insuportabila. Si pe cind bucuriile si succesele nu pot depasi un efect de moment, durerile se fixeaza in suflet ca eternitati de gheata. Intregul continut al personalitatii se dezvolta atunci sub semnul durerii, devenita realitate si emblema a acestei personalitati. Daca multa iubire apropie pe om de viata, multa durere il separa. Nu este de mirare pentru ce, la aceia care nu cunosc decit indelungile suferinte care tind sa epuizeze seria nesfirsitelor dureri, dezgustul de viata si oboseala de a trai sint uneori atit de mari, incit gestul cel mai mic ia proportia unui act eroic, straduinta cea mai redusa se proiecteaza ca un efort colosal, actiunea cea mai timida - ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de viata fac din orice lacrima o mare de plinset, din orice intristare o suma de tristeti iremediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua parte la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continua o stare in care te distantezi progresiv de tot ceea ce exista. Sint extrem de chinuitoare aceste stari in care, in furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, ii duce la amestecul oboselii cu o expansiune vulcanica, a furtunilor interne cu marile depresiuni. Un vulcan a carui lava ar suferi cristalizari chiar in elanul, in izbucnirea ei, s‑ar consolida si s‑ar topi succesiv in ascensiunea sa. De aceea, dupa acest vulcan nu ramine numai fum, ci si gheata.
Pentru mine nimic n‑are valoare decit prezentat in ultima expresie, realizat in forme ultime. Nu pot vorbi decit despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele tragedii. Caci iubesc ceva numai intru cit apare fara nici o rezerva, fara nici un compromis si fara nici o reticenta. Si unde se poate gasi aceasta, altundeva decit in ultimele expresii? Incordarile ultime si convulsiunile tristetilor sfisietoare, nebunia ultima, betia si excitarea in ultimele forme ma incinta pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru surisul acela apocaliptic, de o vraja ciudata si irezistibila. Nu este totul ultim? Existenta in genere nu este ea deja prinsa in neant? Si ce este nelinistea in fata neantului decit bucuria perversa a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si provizoratul existentei? Sa fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie?
Trebuie sa lupt impotriva mea, sa explodez impotriva destinului meu, impotriva soartei mele. Cu cel mai barbar elan, sa arunc in anonimatul fiintei mele toate cadavrele care imi impiedica ascensiunea, toate obstacolele care amina transfigurarea, sa nu mai ramina decit expansiunea mea subiectiva, groaznica, si infinita mea dorinta de intuneric si de lumina. Fiecare pas al meu sa fie un triumf sau o prabusire, un avint sau o ratare. In cea mai fulgeratoare alternanta sa creasca si sa moara viata din mine, in ritmul cel mai trepidant sa se deschida florile si sa straluceasca putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin si din aprecierea rationala a existentelor curente sa nu mai ingreuneze tensiunea nemarginita a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu salbaticia impetuoasa a resurselor neexploatate din mine si cu increderea bestiala a patimilor comprimate, sa inghit lumina si intuneric pentru orgia mea launtrica, pentru voluptatile si chinurile haosului meu, pentru tragicele incintari ale deznadejdii si ale bucuriilor mele ultime.
Ma arde un astfel de foc interior si ma agita furtuni atit de mari, incit mirarea ma apuca cum de nu explodez deodata cu aceasta lume, intr‑un avint apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu mine intreaga lume, cum ma napadesc fioruri din adincuri si cum ma cuprinde o exaltare de sfirsit de lume. As vrea ca toata lumea aceasta sa fie aruncata in aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanenta, continua si adinca, de o demonie intrinseca si parasita, sa se cutremure totul ca in fata ultimelor clipe, sa ne invirtim, halucinati, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic sa nu‑si mai gaseasca o ratiune in sine insusi, totul sa fie intr‑o clipa nimic. Si sa soarbem nimicul, prinsi in virtejul demonic al clipelor din urma.
Nu este un semn de rezistenta, ci de imbecilitate, in faptul ca oamenii supravietuiesc unor incordari organice excesive si unor stari sufletesti de limita. Ce rost mai are sa traiesti dupa asemenea tensiuni, ce rost mai are reintoarcerea in platitudinea existentei? Nu numai dupa experienta neantului si a disperarii imi pare un nonsens supravietuirea, dar si dupa intensitatea voluptuoasa a actului sexual. Nu voi intelege niciodata cum de nu s‑au gasit oameni care sa se sinucida in culmea voluptatii sexuale, cum de nu s‑au gasit fiinte care sa simta vulgara si plata orice supravietuire. Fiorul acela, nemarginit in intensitate, dar aproape iluzoriu in timp, ar trebui sa consume intr‑o clipita toata fiinta noastra. Si daca n‑o consuma, pentru ce n‑o consumam noi? Sint atitea moduri de a muri, dar nimeni n‑are curajul si originalitatea unei morti sexuale, care n‑ar fi mai putin absoluta decit celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te arunca in nimic in mijlocul suspinelor de voluptate. De ce sa pierdem astfel de cai, de ce sa neglijam astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnica luciditate in culmea uitarii sexuale, pentru ca moartea sexuala sa nu mai apara o iluzie sau o fantezie deviata.
Daca oamenii vor ajunge vreodata la o stare in care sa nu mai poata suporta monotonia, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de traire absoluta va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltarii aceleia infinite va consuma, ca in complicatiile apocalipsului, orice urma de existenta. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema daca mai are rost sa mai traiesti dupa ce asculti unele simfonii sau dupa ce privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de definitivat sau, in cazul cel mai bun, de rascruce. Dupa ele, oricita diversitate ai mai cauta in viata, ea nu te poate indeparta de la senzatia de gol ce urmeaza fantasticelor plenitudini ce se nasc si cresc in experientele capitale.
Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viata, consista in faptul ca el nu mai poate gasi o satisfactie in datele si valorile vietii. Orice fiinta ca parte din existenta poate vietui, intrucit pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de absolut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un om, intrucit nu e numai animal, nu gaseste o multumire in faptul insusi al vietii, in faptul de a trai. Pentru animal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de intrebare. Si acest semn de intrebare este un final, caci omul n‑a primit pina acum nici un raspuns intrebarilor lui si nu va primi niciodata, deoarece viata nu numai ca n‑are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.
Daca sint oameni fericiti pe acest pamint, pentru ce nu urla, pentru ce nu apar in strada sa‑si strige bucuria in tipete nebune si neincetate? De unde atita discretie si atita rezerva? Daca as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne inspre placere, si daca as simti o irezistibila inclinare inspre seninatate, n‑as putea trai numai in mine acele momente, ci le‑as impartasi intr‑un elan fara margini tuturora, m‑as risipi de bucurie in vazul celorlalti, mi‑as consuma toata energia pentru a face comunicabila starea mea de fericire, preaplinul meu incintator si debordant. N‑as regreta daca dupa o astfel de risipire vocea ar ragusi, ochii ar orbi si mersul s‑ar impletici, n‑as regreta daca functiile si posibilitatile organelor s‑ar epuiza si focul din mine si‑ar incetini pilpiirile.
Daca exista fericire in lume, ea trebuie comunicata. Sau oamenii cu adevarat fericiti n‑au constiinta fericirii lor? Le‑am putea imprumuta noi o parte din constiinta, pentru ca ei sa ne rasplateasca din infinita lor inconstienta. De ce numai durerea are lacrimi si tipete, iar placerea numai fioruri? Cind in placere omul ar avea atita constiinta cita are in durere, atunci n‑ar putea rascumpara placerile, durerile - si distributia in lume n‑ar fi incomparabil mai echitabila?
Durerile nu se uita, chiar fiindca sint legate, intr‑un mod nemasurat de mare, de constiinta. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sint aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.
Intr‑un anumit fel, nici placerile nu se uita, caci si ele se insumeaza in personalitatea noastra, determinind‑o intr‑o puternica receptivitate pentru placere si inseninind progresiv fiinta noastra, intocmai ca si suferinta, care determina receptivitatea in sensul ei. Dar pe cind durerile au o pregnanta si o individualitate dincolo de insumarea si totalizarea ce se realizeaza in noi, placerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o placere si de cadrul in care ea s‑a dezvoltat, pe cind amintirea durerii amplifica senzatia penibila cu memoria deconcertanta a cadrului. Ca placerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul ca un om ce a trait toata viata in placeri nu va avea la batrinete decit o usoara dezabuzare, pe cind unul ce a suferit mult numai in cazul cel mai bun va realiza o profunda resemnare. Si resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.
Este o prejudecata rusinoasa in afirmatia ca placerile sint egoiste, ca ele separa pe om de viata, precum tot atit de rusinoasa este aceea dupa care durerile creeaza afinitati cu lumea. Superficialitatea ce exista la sursa unor atari prejudecati este revoltatoare, si originea ei livresca este de natura a nulifica in constiinta mea toate bibliotecile, in fata unei singure experiente traite pina la margini.
Conceptia crestina si conceptia curenta a suferintei sint fundamental false. Dupa ele, suferinta este un drum spre iubire, cind nu este calea esentiala a iubirii. Dar oare crestinismul numai in aceasta problema ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferintei ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanica a suferintei. Pe treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeaza scari inspre cer, ci inspre infern. Si intunericul in care ajungi pe scarile durerii nu este mai putin infinit si etern decit lumina ce te orbeste pe scarile bucuriei.
Suferinta este o cale de separare, de disociere, este o forta centrifugala ce te detaseaza de simburele vietii, de centrul de atractie al lumii, de unde totul tinde sa se unifice in iubire si intimitate. Daca principiul divin se caracterizeaza printr‑un efort de sinteza cosmica si de participare metafizica la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare, strabate intr‑o imanenta organica si esentiala intreg simburele durerii.
In toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai in bucuria spirituala, ci si in diversitatea formelor de placere organica, in multiplele voluptati ale simturilor.
Separarea de lume in suferinta duce la interiorizare excesiva, la o dezvoltare paradoxala a gradului de constiinta, incit toata lumea, cu splendorile si intunecimile ei, se fixeaza fata de om intr‑o pozitie de exterioritate si transcendenta. Si cind esti intr‑o asemenea masura separat de lume, cind ai lumea vesnic in fata ta si cind te simti iremediabil singur in fata acestei lumi, atunci cum sa mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitarii decit a lucrurilor si experientelor din cauza carora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n‑ar vrea sa uite si de a fixa amintirile in memoria celor ce ar dori sa uite totul.
In genere, oamenii se impart in doua categorii: in aceia pentru care lumea ofera prilejuri de interiorizare si aceia pentru care lumea ramine exterioara, obiectiva si nesemnificativa. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii sint lipsite pentru om de orice semnificatie daca sint privite ca atare, in ele insele. Semnificatia lor se dezvaluie numai unei intense trairi subiective, care tinde sa le asimileze si sa le insumeze in subiectivitate. Atunci cresc in noi si nu numai ca le determinam, dar ne determina si ele. Oamenii care interiorizeaza nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizeaza, le integreaza, topindu‑le intr‑un torent launtric. Intr‑o adevarata interiorizare, toata existenta obiectiva e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificatie, deoarece o teleologie obiectiva nu se poate construi si justifica decit pe o suma de iluzii, care au pacatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi patrunzator. Toti oamenii vad focuri, furtuni, prabusiri, peisaje; dar citi simt in ei flacari, trasnete, virtejuri sau armonii? Sau citi, la vederea unor flacari, se gindesc simultan la gratie si la moarte, si citi poarta in ei frumuseti indepartate care sa le coloreze melancoliile? Oamenii care traiesc indiferent, carora natura nu le ofera decit o obiectivitate fada si rece, desi pot fi perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o suma de ocazii pierdute. Caci ei nu pot depasi o forma de vizualitate ordinara. La omul comun, vazul, in loc sa inghita obiectul, il izoleaza, il indeparteaza de la orice posibilitate de integrare si asimilare.
Oricit m‑as fi zbatut eu in aceasta lume si oricit m‑as fi separat de ea, distanta dintre mine si ea n‑a facut decit sa mi‑o faca mai accesibila. Desi nu pot gasi un sens in lume, un sens obiectiv si o finalitate transcendenta, care sa arate inspre ce evolueaza lumea si la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi in mine un prilej de vesnice incintari si tristeti. Am avut momente cind frumusetea unei flori a justificat in fata intelegerii mele existenta unei finalitati universale, precum o pata in puritatea unui azur a fost de natura a‑mi atita verva pesimista. Cei ce interiorizeaza peste masura descopera in cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolica.
Oare tot ceea ce am vazut eu in viata mea sa port in mine? Ma sperie gindul ca toate peisajele, cartile, femeile, vulgaritatile si viziunile sublime s‑au condensat intr‑un creier si ca o parte din trecutul umanitatii s‑a actualizat intr‑o biata constiinta. Aceste ginduri, viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat in tesaturile unei substante nervoase, a se fi subtiat pina la transparenta intr‑un mediu de o finete inexplicabila, ci am impresia ca s‑au transpus in mine ca realitati, ca o parte din existenta apasa in infinitul meu launtric. Poate de aceea ma simt uneori atit de greu, de apasat si de coplesit, ca as vrea sa uit in toate prilejurile pe care mi le ofera viata. Interiorizarea duce la prabusire, fiindca prin ea a intrat oarecum lumea in tine si te apasa dincolo de orice rezistenta. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de arta si de sexualitate numai pentru a uita?
- Pentru ce nu scriu femeile? Fiindca ele pot plinge oricind.
- Cite mii de celule nervoase ma costa fiecare gind? Iata intiia intrebare ce trebuie sa si‑o puna un ginditor existential si organic, un ginditor viu.
- Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s‑a prabusit din cauza ideilor.
- Defectul tuturor oamenilor este ca asteapta sa traiasca, deoarece n‑au curajul fiecarei clipe. De ce n‑am pune in fiecare moment atita pasiune si atita ardoare incit fiecare clipa sa devina un absolut, o eternitate? Toti invatam sa traim dupa ce nu mai avem nimic de asteptat, iar cind asteptam nu putem invata nimic, fiindca nu traim in prezentul concret si viu, ci intr‑un viitor fad si indepartat. Ar trebui sa nu asteptam nimic decit de la sugestiile imediate ale clipei, sa asteptam fara a avea constiinta timpului. Salvarea nu poate fi decit in recistigarea imediatului. Caci omul este o fiinta care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.
- De cind trebuie sa inceapa fericirea noastra? De cind ne‑am convins ca adevarul nu poate exista. Caci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar daca ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede in imposibilitatea adevarului sau acela ce nu se bucura de aceasta imposibilitate n‑are decit o cale de salvare, pe care n‑o va gasi insa niciodata.
- Excesul de subiectivism, la oamenii care n‑au ajuns la credinta, nu poate duce decit la megalomanie sau la autodenigrare. Cind te preocupi mult de tine insuti, nu poti ajunge decit sa te iubesti sau sa te urasti dincolo de orice masura. In amindoua felurile, te lichidezi inainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.
Ar trebui ca omul sa inceteze sa fie, sau sa devina un animal rational. Mai bine sa devina o fiinta absurda care in fiecare moment risca totul, cu fantezii periculoase si exaltari infinite, cind ar putea muri din cauza a tot ce ofera lumea si a tot ce nu ofera. Idealul oricarui om ar trebui sa fie incetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate decit prin realizarea arbitrarului absolut.
Iubirea de oameni ce rasare din suferinta seamana cu intelepciunea ce izvoraste din nefericire. In amindoua cazurile, radacinile sint putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturala si spontana, rezultata dintr‑o daruire fireasca si dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate calda si senina. Aceea ce rezulta din suferinta ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a nu imprastia raze de o claritate amara, in care punctele negre pateaza puritatea iubirii. Este prea multa renuntare, prea mult chin si prea multa neliniste, pentru ca aceasta iubire sa fie altceva decit o infinita concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Si cum sa mai iubesti, cind nu esti atasat de nimic? Iubirea de oameni din suferinta este vidul acelui suflet omenesc intre tot si nimic, intocmai cum, intr‑un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinism nu exista iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mintuitorul lumii, daca l‑ar fi luat de pe cruce inainte de a intra definitiv in nimic, el n‑ar mai fi avut nici macar aceasta concesivitate, aceasta indulgenta, care este mai mult o aluzie la iubire decit iubire.
Iubire din suferinta? Ea poate fi nemarginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se inradacineaza mai putin in otrava.
Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice directie ai apuca, nu este mai bine decit in nu importa care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este daca taci sau daca strigi. Poti gasi totului o justificare, precum nu poti gasi nici una. Totul este in acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru nu poate fi pus inaintea altuia, precum nici o idee nu e mai buna decit alta. De ce sa te intristezi de tristetea ta si sa te bucuri de bucuria ta? Ce‑ti pasa daca lacrimile tale sint de placere sau de durere? Iubeste‑ti nefericirea si uraste‑ti fericirea, amesteca totul si confunda totul. Renunta la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vinturi sau ca o floare purtata de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar trebui. Cine stie daca in felul acesta nu vei fi mai cistigat? Si daca nu cistigi, ce e daca pierzi ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cistigat in aceasta lume? Orice cistig este o pierdere, precum orice pierdere este un cistig. Pentru ce oamenii mai asteapta o atitudine determinata, idei precise si vorbe corecte? Simt ca ar trebui sa vars foc pe gura, ca raspuns la toate intrebarile ce mi s‑au pus si ce nu mi s‑au pus.
Cum s‑ar putea lupta impotriva nefericirii? Numai luptind impotriva noastra, dindu‑ne seama ca ea nu provine din afara, ci din noi insine. Daca ne‑am da seama in fiecare moment ca totul depinde de rasfringerea in constiinta noastra, de amplificarile interne si de ascutimea sensibilitatii, atunci am ajunge in fiecare clipa la acea luciditate in care realitatile se situeaza in justele lor contururi. Nu este vorba sa ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decit de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditati, ce corecteaza exagerarile sau anticiparile sensibilitatii, deoarece el nu s‑a analizat pina acolo, incit spiritul sa se cristalizeze autonom de viata. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv posterior este intotdeauna necesar pentru a nu sombra - nu in deznadejde, ci in imbecilitate.
Este un semn de mare rezistenta in a ramine in deznadejde, precum este un semn de mare deficienta in a ajunge la imbecilitate in urma unei indelungi nefericiri. Trebuie o adevarata educatie, un efort launtric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea sint de la inceput sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit daca ai apucat pe drumul nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce inseamna ca fericirea poate avea surprize mai dureroase decit nefericirea. In fericire, simti ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e; in nefericire, oricum afara de cum e. Si desi iti dai seama de originea subiectiva a nefericirii, defectul personal il convertesti fatal intr‑un defect de constitutie metafizica.
Niciodata nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea in care sa‑si recunoasca in mod absolut intunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vazind mizeria subiectiva in mizeria obiectiva a lumii, credem ca ne usuram povara si ne dispensam de mustrarile ce ar trebui sa ni le facem. In realitate, aceasta universalizare ne adinceste nefericirea si, prezentind‑o ca pe o fatalitate cosmica, ne inchide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabila.
Disciplina nefericirii provoaca mai putine nelinisti, mai putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferinta mai stapinita. Este o mascare aristocratica a consumarii intime, o discretie a agoniei in aceasta disciplina a nefericirii, care insemneaza aparent constiinta in momentele supreme, pentru ca tragedia sa fie si mai mare in adincuri.
Sensibilitatea pentru frumosul ca implinire formala si armonica se dezvolta cu atit mai puternic cu cit omul este mai aproape de fericire. Totul in frumusete isi gaseste o ratiune in sine insusi, un echilibru intern si o justificare integrala. Un lucru frumos nu‑l putem concepe decit asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne incinta in asa masura, incit noi nu ni‑l putem reprezenta in momentul contemplatiei decit in forma ce ni se prezinta. A privi lumea sub semnul frumusetii este a afirma ca lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e. Intr‑o astfel de viziune, totul se topeste in armonii si straluceste in splendori, iar aspectele negative ale existentei nu fac decit sa intensifice farmecul armoniilor si stralucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umbla pe aceasta cale. Se poate ca frumosul, in aceasta lume de antinomii si de paradoxuri, sa fie in afara de aceste anomalii? Intreg farmecul si intreaga structura particulara a frumosului deriva din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce traieste frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprima paradoxul de a reprezenta absolutul in forma, de a obiectiva in forme limitate un infinit. Caci ce inseamna asietatea, implinirea totala, fara posibilitatea de a concepe alta modalitate de realizare decit a prezenta un absolut simtirii noastre? Despre imposibilitatea reala a acestui absolut, despre contradictia esentiala si organica, noi nu ne dam seama in momentul de contemplare a frumosului, ci traim in cea mai naiva participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul in forma, absolut intruchipat in expresii limitate, este posibil, in sufletul celui dominat de emotia estetica, in clipa viziunii frumosului, el este insa o contradictio in adiecto unei alte perspective decit cea a frumosului. Din acest motiv, este atita iluzie in orice ideal de frumusete, incit intinderea ei este nedeterminabila. Si ceea ce este mai grav e ca premisa fundamentala a oricarui ideal de frumusete, dupa care lumea aceasta trebuia sa fie asa cum e, nu rezista nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia sa fie oricum, numai asa cum e nu.
Pentru ce oamenii doresc sa realizeze neaparat ceva? N‑ar fi incomparabil mai bine sa stea suspendati sub soare, intr‑o liniste senina si intr‑o tacere admirabila? Ce este de realizat, si de ce atita sfortare si atit imperialism? Omul a pierdut simtul marilor taceri, al marilor linisti ce imbata fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta este fructul unei deficiente vitale, ea nu s‑a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputind trai in prezent, aduna mai mult decit trebuie vietii, aglomereaza material care il apasa si il subjuga. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care constiinta a separat pe oameni in doua categorii mari, este dintre cele mai ciudate si el e de natura a explica pentru ce omul este o fiinta atit de putin consistenta, care nu‑si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Atit cei pe care constiinta i‑a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, cit si cei pe care i‑a avintat intr‑un imperialism nelimitat, intr‑o groaznica dorinta de achizitie si de posesiune, sint, in moduri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a facut din animal om si din om demon, dar ea n‑a facut inca din nimeni un Dumnezeu, in ciuda lumii care se mindreste de a fi omorit unul pe cruce.
Feriti‑va de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenta lor nu poate fi decit plictisitoare, incolora si fada. Caci despre ce va poate vorbi un om incapabil de viciu, decit despre morala? Si cine n‑a depasit morala inseamna ca n‑a adincit nimic din experientele pe care le ofera viata, ca n‑a ratat nici un elan si n‑a transfigurat nici o prabusire. O existenta mare incepe de acolo de unde pentru ea sfirseste morala, fiindca numai de aici ea poate risca orice, poate incerca absolut totul, chiar daca obstacole o impiedica de la realizari efective. Se cer infinite transfigurari pentru a ajunge in regiunea in care totul e permis, in care sufletul se poate arunca fara remuscari in vulgaritate, in sublim sau in grotesc, realizind o complexitate atit de bogata, incit nici o directie si nici o forma de viata sa nu‑i fie inchise. Tirania exteriorului si a generalului, ce domina existentele comune, dispare pentru a‑i lua locul absoluta spontaneitate a existentei unice, cu norma topita in fluiditatile ei interioare, cu legea in ea insasi, dincolo de orice forma si de orice schema. Cum sa nu dispara morala pentru o astfel de fiinta, care poate fi cea mai generoasa fiindca este atit de absurda incit poate sa renunte la lume si ca atare sa dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibila cu morala, cu aceasta rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceasta mecanizare a vietii. Orice fapta generoasa este absurda, este o renuntare ce nu se poate gasi la omul comun, care se imbraca in hainele moralei spre a‑si ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevarat moral incepe de acolo de unde s‑a lichidat cu morala. Meschinaria moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaza mai bine ca in condamnarea viciului, aceasta expresie de tragic carnal si de tulburare pasionala, ce creste din prezenta spiritului in carne. In orice viciu este prezenta o tragedie a carnii, un salt al carnii din fatalitatea ei, o incercare de sfarimare a limitelor imanente ce incarcereaza elanurile pasionale. O plictiseala organica se ridica pina la o deznadejde a nervilor si a carnii, din care nu se pot salva decit incercind celelalte forme posibile de voluptati. Atractia tuturor celorlalte forme decit cele normale picura in senzatiile viciului o neliniste tulburatoare, diversa in consecinte si complexa in agitatii. In viciu, spiritul pare ca a devenit singe si se agita ca o forta imanenta in carne. Explorarea in ordinea posibilului nu se poate face fara concursul spiritului, fara interventia constiintei. Viciul reprezinta o forma de triumf a individualului. Si cum ar putea reprezenta carnea individualul, fara o interventie din afara? Acest amestec de spirit si carne, de constiinta si singe, creeaza o efervescenta extrem de fecunda pentru acela care e prins in seductiile viciului. Nimic nu este mai respingator decit viciul invatat, imprumutat si afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care il stiu transfigura, care pot devia aceasta deviere. A‑l trai brut, criminal, vulgar este a‑i exploata numai materialitatea lui scandaloasa si a‑i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenta. Viata intima, pentru a atinge anumite inaltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului. Si nici un vicios nu poate fi condamnat decit in momentul cind, in loc sa considere viciul un pretext, il transforma intr‑o finalitate.
Iubirea, cu cit e mai intensa si mai concentrata, cu atit se limiteaza mai mult in intindere, cu atit cere mai mult individualul si unicul. Astfel se intimpla ca marile pasiuni descopera absolutul intr‑o femeie, care la cea mai redusa analiza de abia isi poate salva existenta biologica. Unei consideratii din afara, iubirea este atit de absurda, incit ea nu poate fi apreciata decit pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi in consideratii, ci numai in mirari.
Din milioane de femei sa aleg una singura, sa ma limitez numai la una? Ar trebui ca aceea sa fie in fiecare moment alta, sa fie capabila de atita transfigurare, incit sa‑mi apara vesnic noua si nebanuita. Citi au pasiunea atit de mare, incit in fiecare moment sa vada lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiinta cu putine posibilitati, ea nu poate rezista exigentelor unui barbat torturat, pentru care iubirea este numai o forma de a te realiza in viata. Iti trebuie o pasiune mare pina la imbecilitate pentru a putea iubi o singura femeie. Cind simti insa insuficienta tuturor formelor de viata, cind te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvoltat exagerat, ce mai poti gasi intr‑o singura femeie? Schimbind multe, daca ti se refuza surprize psihologice este imposibil sa nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie si sa nu te pasioneze cautarea unui mister psihologic pe care nu‑l gasesti totusi niciodata, fiindca nu exista. Sensibilitatea feminina e prea periferica si prea receptiva pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevarate, al iubirii intense, este de a gasi mister intr‑o singura fiinta, de a descoperi - sau mai precis a inventa - un infinit intr‑o existenta individuala de o deconcertanta finitate.
Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de viata pentru a nu ajunge la o impotenta psihica sau erotica. Necesitatea de a varia aspectele lumii, nascuta dintr‑o plictiseala organica, duce in domeniul iubirii la donjuanism. Toti oamenii care au dus viata interioara pina la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, sint in mod fatal donjuani, intocmai ca si antipodul lor, oameni ingusti, lipsiti de viata interioara, cu posibilitati extrem de reduse de intelegere si simtire. Viata prezinta aceasta ciudata dualitate de a intruni in realizarea exterioara pe cele doua tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei preaplini. Tot simtul psihologic este in a percepe daca cineva a ajuns la o forma respectiva de viata din preaplin sau din deficienta. Unul poate fi vicios si imoral din deficienta, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsa de rezistenta si de gindire, altul din exces de problematica si de interioritate.
Lumea cade in greseala de a pune pe acelasi plan de viata sufleteasca pe toti acei oameni care seamana, exterior si aparent, in realizarile lor. Donjuanismul este interesant si simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperarii, al unei prea bogate reflexivitati si preocupari launtrice. Cine pe culmile disperarii nu este un donjuan, acela nu si‑a asimilat disperarea organic, nu a trait intens starile de limita, arderile si consumarile supreme, ci le‑a incercat artificial, ca intr‑un vag presentiment. A fi un om de mari singuratati inseamna a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate femeile inseamna a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi decit niste diletanti ai Erosului, caci ei au pus prea multa pasiune in problemele vietii, pentru ca sa mai aiba pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperarii, superficialitate in iubire este o superficialitate din adincime.
Am incercat intr‑o mare tacere si intr‑o mare singuratate, in mijlocul naturii, departe de oameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfirsit, in care lumea, ca un torent irezistibil, m‑a napadit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si insesizabil. Inchizind ochii, intreaga lume pare ca s‑a topit in creierul meu, prin care ea trece intr‑un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avint impetuos, curgind apoi din mine in forme si inaltari de valuri, ca in visurile de inec de o groaza voluptuoasa. Am simtit atunci nu numai cum un om poate trai, in anumite clipe, toata esenta misterioasa a destinului uman, dar si cum in el se poate concentra universalitatea lumii, absorbita in extazurile singuratatii. Daca ai inchis ochii pentru a atinge o tacere si o singuratate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti‑l oferea perspectiva exterioara, pentru a cistiga un infinit mai complex si mai atragator. Si in acest moment de extaz cosmic, de revelatie metafizica, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existentei. Si m‑am simtit, in acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi.
Cine isi inalta aripi in mine, de simt cum zborul meu ma avinta intr‑o nebuna si baroca expansiune? Sa fie aripile eternitatii care ma ridica in infinit, ma tulbura si ma insingureaza? Simt toata confuzia eternitatii in mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otrava. Beat de eternitate si atras de infinit, ma pravalesc prin spatii ca o figura solara si ma avint prin imensitati, usor ca o iluzie si transparent ca un zimbet, ma risipesc intr‑un nimic imbietor pe care mi‑l acopera seninatati de azur si transcendente de nori. Cui sa ma inchin prin aceste deserturi si cui sa intind mina prin aceste singuratati, la cine sa ma opresc in aceste evolutii cosmice si unde sa privesc ca la o mingiiere? Cum se destrama azurul in fantastica mea viziune si cum nu mai ramine decit un alb cu misterioase chemari! Si in acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parca‑l caut pe Dumnezeu. Dar in infinit nu exista popas. Si astfel, nu‑l voi gasi niciodata.
Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecventa mare de depresiuni intr‑un om care are atit elan, incit in fiecare moment sa fie viu. O fatalitate organica provoaca depresiuni incontinue, fara determinante si excitante exterioare, numai dintr‑o adinca tulburare interna; aceste depresiuni inabusa pilpiirile elanului, ataca permanent radacinile vietii si distrug bucuria naiva si instinctiva de a trai. Se afirma cu totul gresit ca devine cineva pesimist in urma unei deficiente organice, in urma unor slabe posibilitati vitale. In realitate, nimeni nu devine pesimist daca n‑a avut anterior atit elan incit sa fi dorit viata cu o ardoare pasionata, chiar daca aceasta ardoare n‑ar fi intrat in constiinta respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se intimpla ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienta in pesimism este consecutiva depresiunilor. Caci numai la un om cu elan, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consuma din viata, precum valurile marii din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o incordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o stare de indiferenta si apatie, de stingere lenta si de monotonie linistita, din care nu pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist inseamna a prezenta un paradox organic, ce da nastere la contradictii insurmontabile si fatale, care explica efervescenta atit de profunda a tuturor pesimistilor. Si cum sa nu fie un paradox organic in aceasta imbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai putin frecvent elan? Ca in cele din urma depresiunile consuma elanul si compromit vitalitatea, este mai mult decit evident pentru cine intelege ca depresiunile sint adevarate atentate la viata. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupatie intensa sau prin distractii; dar dupa aceea apar intr‑o si mai mare intensitate. Numai intr‑o vitalitate nelinistita poate aparea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad progresiv, in constiinta omului se reflecteaza dureros acest proces de intrare in moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial si organic - decit dupa ce viata, in lupta disperata impotriva depresiunilor, nu s‑a ales decit cu infringeri. Atunci apare in constiinta omului destinul ca forma a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenta lumii ca pentru a ne arata, mai dureroase si mai apasatoare, zadarniciile acestei vieti.
Trebuie, intr‑adevar, sa te fi luptat mult cu fortele demonice si negative ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vietii decit o cale spre moarte, o evolutie care nu e, in fond, decit o disolutie. Sa poti spune dupa fiecare experienta de viata: niciodata! - dupa fiecare intimplare si dupa fiecare incercare acelasi cuvint, simbol al definitivatului si al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atit de departe de viata pe cit esti aproape de nimicul in care te arunca moartea. Este ingrozitor cind te gindesti ca dupa moarte iti sint definitiv pierdute o zi cu soare, un zimbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai ingrozitor sa fi pierdut, deja traind, toate aceste, sa poti spune despre tot ce ai auzit si vazut: niciodata, niciodata! Este ca intr‑o absurda calatorie interna, care te‑a separat radical de lucruri, desi prezenta ta fizica se afla in imediata lor apropiere.
Cum o sa pot admite ca eu nu sint facut pentru viata, cind in realitate viata nu este facuta pentru mine? Caci s‑ar putea foarte bine ca in alte forme de viata, in forme cu totul diferite de acele in care sint condamnat sa traiesc, eu sa pot fi fericit si incintat, dominat de voluptati pe care ceilalti nici nu le‑ar banui? De ce sa ma sacrific in gind, de ce in ordinea conceptibilului sa nu admit ca eu m‑as putea potrivi intr‑o alta forma de viata, intr‑o alta alcatuire de existenta? Si atunci, de ce sa nu gasesc toata vina in aceasta viata, iar nu in mine? Ar trebui mai putin ireparabil si mai multa absurditate acestei lumi, pentru ca sa se poata schimba. Absurditatea ei de pina acum depaseste cu prea putin platitudinea, pentru a‑mi ingadui cea mai redusa iluzie. As putea crede in aceasta lume cind ea s‑ar schimba pentru mine. Sint prea orgolios pentru a vedea raul din lume in raul din mine. Eu insa nu ma voi schimba niciodata dupa aceasta lume.
Irationalul din viata apare, in consideratiile noastre, intr‑un dublu aspect: irationalul ca dinamism orb ce refuza orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate in a carei asimilare traiesti naiv, multumit si echilibrat. Aceasta acceptie dubla a irationalului explica de ce putem spune ca viata n‑are nici un sens, ea fiind irationala in esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experienta naiva a irationalului. Apropierea inconstienta de esenta irationala a vietii te mentine intr‑o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si manifestare sint formele vietii. Tot ceea ce faci rasare din simburele vietii, dintr‑o obscura productivitate vitala. Experienta naiva a irationalului te situeaza in imanenta substantiala a vietii. De aceea, naivitatea este o expresie directa a irationalului. In naivitate individuatia nu reprezinta un principiu de tragism, fiindca in naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestui flux pot fi cit de complicate; atunci cind traiesti in ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe intreaga sfera a vietii si nu se reflecteaza in constiinta, nu suferi o drama unica, individuala si chinuitoare in afara de lume; nu incerci dualismul care izoleaza pe om in lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiinta, reflexivitate si interiorizare, depasesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela intr‑o deconcertanta proeminenta. Caci aceasta depasire nu se poate realiza decit in gindire; prin biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea in genere. Iar cind acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se intimpla decit pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indiferent oricarei teleologii si oricarei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, incit el cere in fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scara de valori si o suma de criterii. In fata fenomenului irationalitatii vietii, a evolutiei ei fara nici un scop, care face din viata un avint haotic de forme debordante si necristalizabile, exigenta unei ierarhii de valori este o simpla exigenta. Si atunci se naste revolta constiintei impotriva vietii, revolta omului detasat de viata impotriva irationalului, la care revolta, viata raspunde omului: mladiaza‑te dupa mine si renunta la constiinta, la principiul separativitatii si, tirit in fluxul irationalului, vei inceta sa cauti un sens acolo unde nu e.
A ajunge sa crezi numai in tacere, sa nu mai pretuiesti decit tacerea, este a realiza una din cele mai esentiale expresii ale trairii la marginile vietii. Elogiul tacerii, la marii singuratici si la intemeietorii de religii, isi are o radacina mult mai profunda decit isi inchipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor sa te fi exasperat in asa masura si complicatia problemelor sa te fi dezgustat atit de tare, incit sa nu te mai intereseze decit tacerea si strigatele ei, strigatele tacerii care nu sint decit cascade intime al caror zgomot il obiectivezi in lumea din afara.
Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitata a tacerii, deoarece in oboseli toate cuvintele isi pierd semnificatia si bat in urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destrama in sonoritati vide, in vibratii iritante si in sunete exasperante. Toate conceptele se dilueaza, toate expresiile tari se atenueaza, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste intr‑o nuditate stearpa si respingatoare. In tine, nimic nu mai ia o forma sau o consistenta expresiva, ci tot ce pleaca in afara si tot ce vine din afara ramine ca un murmur indepartat, monoton si egal, neputind in nici un fel sa excite nuantele vietii sufletesti, sa trezeasca un interes sau o curiozitate. Atunci iti pare inutil sa‑ti mai dai o parere, sa mai iei o atitudine sau sa mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tacere cresc in agitatia sufleteasca, existenta in toate marile taceri. Dupa ce te‑ai framintat ca un nebun sa rezolvi toate problemele, dupa ce te‑ai chinuit pe culmi, cind ar trebui sa dai raspunsurile supreme sfirsesti prin a gasi in tacere singura realitate si singura forma de expresie, si cine nu sfirseste in tacere inseamna ca n‑a vazut totul.
Arta de a fi psiholog nu se invata, ci se traieste si se experimenteaza, deoarece nu exista un complex de canoane care sa‑ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun daca tu insuti nu esti un subiect de studiat, daca materialul tau psihic nu ofera zilnic o complexitate si un inedit care sa excite curiozitatea ta continua. Nu te poti initia in misterul altuia, daca tu insuti n‑ai un mister in care sa te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie sa fii atit de nefericit, incit sa pricepi fericirea si atit de rafinat, incit sa poti deveni oricind barbar; iar disperarea in care traiesti sa aiba totdeauna atita ardoare, incit sa nu stii daca traiesti in pustiu sau in flacari. Proteic, polimorf, pe cit de centripet, pe atit de centrifugal, formele vietii sa se combine in tine atit de multiplu si atit de complex, incit extazul pe care‑l vei atinge sa fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog inseamna a te invirti in fiecare moment in jurul axei tale. Aceasta este intiia conditie; a doua este a avea atita mobilitate, incit axele celorlalte fiinte sa‑ti fie atitea centre de gravitate cite poate avea o fiinta proteica.
Simtul psihologic este expresia unei vieti care se contempla pe sine in fiecare moment si care in celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toti ceilalti oameni parti din tine, frinturi ale fiintei tale. Si in dispretul pe care orice psiholog il are pentru oameni este o secreta si o infinita autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire sadica de a nulifica pe altul prin cunoasterea fondului sau intim, de a dezbraca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbeaza pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeaza repede pe oameni, ei avind continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseste mai repede de oameni, pentru ca el este prea putin naiv pentru a avea prieteni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu incepe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfirseste insa prin a fi sceptic. Este, in acest sfirsit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea putina iluzie in cunoastere pentru ca sa nu fi ajuns prin cunoastere la deziluzie.
Putina cunoastere incinta; multa cunoastere dezgusta. Cu cit cunosti mai mult, cu atit vrei sa cunosti mai putin. Cine nu sufera din cauza cunoasterii, acela n‑a cunoscut nimic.
Stind intr‑o contemplatie linistita, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul in timp, este imposibil sa nu simti toata absurditatea mersului in timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evolutiei si al oricarui fel de desfasurare. De ce sa mergi mai departe, de ce sa mai traiesti in timp? Revelatia subita a timpului in astfel de contemplatii, care da acestuia o proeminenta vie si strivitoare, pe care n‑o are niciodata in existenta zilnica, este fructul unui dezgust de viata, al unei incapacitati de a mai continua cu aceeasi poveste. Si cind aceasta revelatie se intimpla in noapte, absurditatea inaintarii in timp se mareste de senzatia unei indescriptibile singuratati, deoarece atunci, departe de oameni si de lume, ramii singur cu timpul in fata, intr‑o ireductibila dualitate. Timpul, in aceasta senzatie de parasire nocturna, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un obiect, ci seamana unui vid ce creste progresiv in existenta, unui vid in continua dilatare si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi in linistea si tacerea contemplatiei decit ritmarea timpului in tine, sunetul si pocnetul repetat asemenea unui dangat de clopot intr‑o lume moarta. Drama omului si a timpului n‑o traieste decit acela care a separat timpul de existenta si care in aceasta disociere, fugind de existenta, e apasat de timp. Si acela simte cum creste in el timpul asemenea mortii.
Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Si desi atita lume a sustinut aceasta afirmatie, este a nu fi incercat niciodata iubirea, pentru a o declara banalitate. Sa‑ti vina sa plingi atunci cind te gindesti la oameni, sa iubesti totul, intr‑un sentiment de suprema responsabilitate, sa te apuce o invaluitoare melancolie cind te gindesti si la lacrimile ce inca nu le‑ai varsat pentru oameni, iata ce inseamna a te salva prin iubire, singurul izvor al sperantelor.
Oricit m‑as lupta pe culmile disperarii, nu vreau si nu pot sa renunt si sa parasesc iubirea, chiar daca disperarile si tristetile ar intuneca izvorul luminos al fiintei mele, deplasat in cine stie ce colturi indepartate ale existentei mele.
Prin orice pot cadea in lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cind iubirii tale i s‑ar raspunde cu dispret sau indiferenta, cind toti oamenii te‑ar abandona si cind singuratatea ta ar fi suprema parasire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut patrunde in altii ca sa‑i lumineze sau sa le faca intunericul mai misterios se vor rasfringe si se vor reintoarce in tine, pentru ca in clipa ultimei parasiri stralucirile lor sa te faca numai lumina si vapaile lor numai caldura. Si atunci intunericul nu va mai fi o atractie irezistibila si nu te vei mai ameti la viziunea prapastiilor si adincimilor.
Dar ca sa ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de seninatati, trebuie sa fi scapat definitiv de dialectica luminii si a intunericului, sa fi ajuns la autonomia absoluta a intiiului termen. Dar cine poate avea o iubire atit de mare?
A fi liric // 5
Cit de departe sint toate! // 10
A nu mai putea trai // 12
Pasiunea absurdului // 14
Eu si lumea // 20
Sentimentul sfirselii si al agoniei // 22
Grotesc si disperare // 24
Presentimentul nebuniei // 27
Asupra mortii // 30
Melancolia // 44
Totul n‑are nici o importanta // 52
Extaz // 54
Lumea in care nu se rezolva nimic // 57
Contradictii si inconsecvente // 60
Asupra tristetii // 62
Insatisfactia totala // 66
Baia de foc // 68
Dezintegrarea din viata // 69
Despre realitatea corpului // 72
Nu stiu // 73
Singuratatea individuala si singuratatea cosmica // 74
Apocalips // 76
Monopolul suferintei // 78
Lirismul absolut // 84
Esenta gratiei // 88
Eternitate si morala // 94
Moment si eternitate // 97
Istorie si eternitate // 101
A nu mai fi om // 103
Magie si fatalitate // 105
Entuziasmul ca forma a iubirii // 112
Lumina si intuneric // 120
Renuntarea // 122
Frumusetea flacarilor // 136
Intoarcerea in haos // 140
Ironie si autoironie // 142
Despre mizerie // 144
Fuga de pe cruce // 146
Cultul infinitului // 150
Banalitate si transfigurare // 155
Principiul satanic in suferinta // 171
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1531
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
