F. m. dostoievski - crima si pedeapsa partea 2

F. M. Dostoievski - CRIMA SI PEDEAPSA partea 2

Capitolul V

Dar Raskolnikov si intrase īn odaie, cu aerul unui om care cauta din rasputeri sa-si tina rīsul si abia izbuteste s-o faca. īn urma lui venea Razumihin, lung, stīngaci, rusinat la culme, cu obrazul ravasit de mīnie si rosu ca un rac fiert. Mutra pe care o facea si īntreaga lui īnfatisare erau īntr-adevar destul de caraghioase īn clipa aceea ca sa īndreptateasca rīsul lui Raskolnikov. Acesta, īnainte de a fi prezentat, se īnclina īn fata gazdei, care sta īn mijlocul camerei si-l privea īntrebator; īsi strīnsera māna, si Raskolnikov parea sa-si stapīneasca cu greu buna dispozitie īn timp ce se prezenta. Dar abia īsi luase un aer mai serios si īngaimase primele vorbe de prezentare cānd, ca din īntīmplare, se uita din nou la Razumihin si nu se mai putu stapīni: rīsul izbucni īn cascade, cu atāt mai nestavilit, cu cāt īl tinuse pīna atunci īnabusit. Expresia de furie turbata cu care Razumihin ascultase acest rīs „din toata inima' dadea scenei o aparenta de sincera veselie si, mai ales, o facea sa para cāt se poate de fireasca. Si, ca dinadins, Razumihin īi spori efectul fara sa vrea.

— Of! Diavolul asta! zbiera el, dīnd mīnios din mīna. Nimeri īntr-o masuta rotunda, pe care se afla un pahar cu ceai neispravit. Masuta si paharul se rasturnara cu zgomot.

— De ce sa spargem lucrurile, domnilor? Facem paguba statului! striga Porfiri Petrovici, vesel.

Scena se prezenta astfel: Raskolnikov rīdea atāt, ca īsi uita cāteva clipe māna īn māna gazdei, dar stia ca n-ar fi parut firesc s-o lase mai mult si prinse momentul potrivit ca s-o retraga cāt mai iute si mai natural. Razumihin, rusinat la culme de caderea masutei si de paharul spart, privea, posomorit, cioburile: apoi ridica din umeri, se īntoarse brusc la fereastra si ramase cu spatele la ei, uitīndu-se īncruntat pe geam, fara sa vada nimic. Porfiri Petrovici rīdea si el cu pofta, dar era vadit ca astepta explicatii. īn colt, pe un scaun, sedea Zametov, care se sculase la intrarea musafirilor cu gura pīna la urechi, dar urmarea nedumerit si chiar banuitor īntrea­ga scena si se uita, oarecum descumpanit, la Raskolnikov. Prezenta neasteptata a lui Zametov īl impresiona neplacut pe tānarul nostru.

„Trebuie sa tin seama si de asta!' se gīndi el.

— Iertati-ma, va rog, īncepu el, prefacāndu-se a fi foarte rusinat. Razumihin

— Vai de mine, īmi face placere. Ati intrat atāt de placut Apoi aratīnd spre Razumihin: iar el, nici buna ziua nu mai vrea sa dea?

— Īn adevar, nu stiu de ce s-a īnfuriat pe mine. I-am spus pe drum ca seamana cu Romeo si si i-am dovedit-o altceva nimic.

— Porcule! striga Razumihin fara sa se īntoarca.

— Trebuie sa fi avut motive serioase ca sa se īnfurie īntr-atāt pentru o singura vorbulita, spuse, rīzīnd, Porfiri.

— Hei, tu, anchetatorule! Lua-v-ar dracii pe toti! īl īntrerupse Razumihin, apoi deodata izbucni īn rīs si, cu obrazul vesel, ca si cum nu s-ar fi īntīmplat nimic, se apropie de Porfiri Petrovici. Ei, gata cu prostiile! Sa trecem la treaba: asta-i prietenul meu Rodion Romanovici Raskolnikov; īn primul rānd, a auzit vorbindu-se mult despre tine si doreste sa te cunoasca; īn al doilea rānd, are o mica treaba cu tine. A, Zametov! Prin ce īntīmplare esti aici? Va cunoasteti? De cānd?

„Ce-o mai fi si asta?' se īntreba, alarmat, Raskolnikov. Zametov paru īncurcat, dar nu din cale-afara.

— Pai, ne-am cunoscut aseara, la tine, raspunse el cu nepasare.

— Ce potrivire! īnchipuieste-ti, Porfiri, ca saptamāna trecuta m-a rugat sa ti-l prezint, dar vad ca v-ati descurcat si fara mine Ai tutun?

Porfiri Petrovici era īmbracat ca acasa, īn halat, papuci scīlciati si rufarie foarte curata. Era un barbat de vreo treizeci si cinci de ani, scund, gras, putin bortos chiar; se purta ras, fara mustati, fara favoriti, cu parul tuns scurt pe capul rotund si mare, cu o protube­ranta spre ceafa. Fata plina, rotunda si cam cīrna avea o culoare nesanatoasa, un galben-īntunecat, dar era destul de vioaie si chiar vesela. La prima vedere, putea sa para chiar blajin, sa nu fi avut ochii aceia aposi, cu licariri neasteptate, adapostiti dupa genele albicioase, care clipeau mereu, ca si cum Porfiri Petrovici ar fi facut cuiva cu ochiul. Privirea aceasta era īn stranie discordanta cu restul fetei, care avea ceva femeiesc; de fapt, īnsa, expresia era mult mai serioasa decāt parea la prima vedere.

Cum auzi ca musafirul are „treaba' cu el, Porfiri Petrovici īl pofti de īndata sa ia loc pe divan, se aseza si el īn celalalt capat si-si atinti cu mult interes ochii asupra lui, asteptīnd sa vada ce are sa-i spuna; o asemenea atentie te face, īndeobste, sa te simti stingherit, mai ales cānd nu cunosti destul de bine omul care te asculta cu atīta curiozitate si mai ales cānd - dupa parerea ta - cele ce ai de spus nu sunt deloc la īnaltimea atentiei deosebite ce ti se da. Totusi, Raskolnikov lamuri pe scurt, īn cāteva cuvinte clare si bine legate, foarte deslusit, scopul vizitei sale si, multumit de el īnsusi, izbuti chiar sa-l observe destul de bine pe Porfiri Petrovici. Acesta, la rāndul lui, nu-l slabea din ochi. Razumihin, care luase loc īn fata lor, la aceeasi masa, urmarea cu īnsufletire si nerabdare expunerea, uitīndu-se mereu cānd la unul, cānd la celalalt, ceea ce oarecum īntrecea masura.

„Idiotul!' īl īnjura īn gīnd Raskolnikov.

— Trebuie sa faci o declaratie la politie, zise cu un aer preocupat Porfiri, sa scrii ca, aflīnd despre cutare si cutare īntīmplare, adica despre acest asasinat, ceri sa se aduca la cunostinta anchetatorului, caruia i s-a īncredintat cazul, ca obiectele cutare si cutare īti apartin si ca doresti sa le rascumperi sau sa le īn sfīrsit, au sa-ti spuna ei ce trebuie sa scrii

— Tocmai asta e: īn clipa de fata, nu prea stau bine cu banii, spuse Raskolnikov, prefacāndu-se ca se rusineaza, si nu pot nici macar atāta lucru Vedeti dumneavoastra, as dori numai sa anunt ca obiectele astea sunt ale mele si ca atunci cānd voi avea bani

— N-are importanta, raspunse Porfiri Petrovici, ascultīnd cu raceala explicatiile privitoare la starea financiara; de altfel, declaratia mi-o poti adresa chiar mie, daca vrei, īn acelasi sens, cum ca, aflīnd cutare si cutare fapt, declar ca obiectele cutare sunt ale mele si va rog

— Pe hīrtie simpla, nu? īl īntrerupse grabit Raskolnikov, parānd ca se intereseaza numai de latura baneasca a chestiunii.

— O, pe cea mai simpla!

Si Porfiri Petrovici īl privi deodata, vadit ironic, printre gene, facāndu-i parca semn din ochi. De altfel, poate ca lui Raskolnikov i s-a parut numai, fiindca acestea s-au petrecut īntr-o clipita. Totusi, parca a fost ceva. Raskolnikov ar fi putut sa jure ca Porfiri Petrovici i-a facut cu ochiul, dracu' stie pentru ce.

„Stie!' īi fulgera prin minte.

— Iertati-ma ca v-am deranjat pentru atāta lucru, urma el cam descumpanit. Obiectele mele nu valoreaza mai mult de cinci ruble, dar īmi sunt scumpe, fiind amintiri de la fiinte dragi si, marturisesc, cānd am aflat, m-am speriat grozav

— De aceea ai sarit ca ars ieri, cānd Zosimov a spus ca Porfiri cheama la interogator pe toti debitorii batrīnei! se amesteca Razumihin cu vadita intentie.

Asta era prea mult. Raskolnikov nu se mai putu stapīni si ochii lui negri īl fulgerara, scaparānd de mīnie. Dar īsi reveni numaidecāt.

— Mi se pare, fratioare, ca īti bati joc de mine? spuse el cu prefacuta enervare. Recunosc ca poate ma preocupa prea mult niste lucruri care-ti par tie fara nici o valoare; dar pentru atāta lucru nu ma poti socoti nici egoist, nici zgīrcit si apoi, īn ochii mei, aceste doua obiecte nu sunt niste nimicuri. Ti-am mai spus ca ceasul de argint, care nu valoreaza mare lucru, este singurul obiect care mi-a ramas de la tata. Puteti sa rīdeti, dar a venit mama (se īntoarse el deodata catre Porfiri Petrovici) si daca ar afla (se īntoarse iar iute catre Razumihin, facānd sa-i tremure glasul), ca ceasul s-a pierdut, īti jur ca ar fi disperata! De, asa-s femeile!

— Dar deloc! N-am spus-o īn acest sens! Dimpotriva! striga Razumihin, necajit.

,,E bine? Natural? N-am exagerat? se īntreba, nelinistit, Raskolnikov. Pentru ce am spus: Asa-s femeile!'

— A venit mama dumitale? se informa, cine stie pentru ce, Porfiri Petrovici.

— Da.

— Cānd?

— Aseara.

Porfiri Petrovici tacu, pe gīnduri.

— Obiectele dumitale nu puteau sa se piarda īn nici un caz, zise el linistit si rece. Te asteptam de mult.

Si ca si cum nu ar fi spus nimic, īmpinse cu grija scrumiera spre Razumihin, care arunca fara mila scrumul pe covor. Raskolnikov tresari. Porfiri Petrovici īnsa parea ca nici nu se uita la el, īngrijorat de tigara lui Razumihin.

— Cu-um? L-ai asteptat? Dar stiai ca el amaneta acolo? striga Razumihin.

— Cele doua obiecte care-ti apartin - inelul si ceasul - s-au gasit la ea, īnvelite īntr-o hīrtiuta pe care e scris cu creionul numele dumitale, precum si data cānd le-a primit

— Ce strasnica memorie aveti! zīmbi, cam stīnjenit, Raskol-nikov, cautīnd anume sa-l priveasca drept īn ochi; dar nu se putu stapīni sa nu adauge: Am spus-o fiindca, probabil, au fost foarte multi care au amanetat lucruri asa ca nu era usor sa-l tineti minte pe fiecare Si totusi, vi-i amintiti pe toti atāt de precis si si

„Slab! Ce prostie! Pentru ce am adaugat asta?'

— Pai īi cunoastem pe toti si dumneata esti singurul care īnca n-ai binevoit sa poftesti pe la noi, raspunse Porfiri cu o nuanta abia simtita de ironie.

— Nu prea am fost sanatos.

— Am auzit. Am auzit, de asemenea, ca ai fost tare necajit, nu stiu de ce. Si acum mi se pare ca esti cam palid.

— Nu sunt palid cātusi de putin dimpotriva, sunt sanatos tun! raspunse brutal si furios Raskolnikov, schimbīnd deodata tonul.

Furia clocotea īn el si nu mai putea s-o īnabuse. „Si tocmai īntr-un moment de furie am sa ma tradez! īi fulgera prin minte. De ce ma tortureaza?'

— Nu prea sanatos, se amesteca Razumihin. Auzi ce zice! Pīna mai ieri a zacut īn delir Ma crezi, Porfiri? Ieri, abia se tinea pe picioare si n-am apucat, Zosimov si cu mine, sa īntoarcem o clipa spatele ca s-a si īmbracat, a sters-o pe ascuns de acasa si a ratacit, dracu' stie pe unde, pīna la miezul noptii! Si asta absolut inconstient, īn delir, īti īnchipui? Este un caz extraordinar!

— Cum? Absolut inconstient? Auzi dumneata! Porfiri clatina din cap ca o baba.

— Ei, fleacuri! Nu-l credeti! De altfel, sunt sigur ca nu-l credeti! īi scapa lui Raskolnikov īntr-un acces de mīnie.

Dar Porfiri Petrovici paru ca nu auzise aceste cuvinte ciudate.

— Daca nu erai inconstient, ai fi plecat de-acasa? se īnfierbīnta deodata Razumihin. Pentru ce ai iesit din casa? Pentru ce? Si de ce īn ascuns? Recunoaste si tu ca nu erai īn toate mintile! Acum, cānd primejdia a trecut, ti-o pot spune deschis.

— Ieri m-au plictisit de moarte, se īntoarse Raskolnikov spre Porfiri, cu un zīmbet obraznic si sfidator, si am fugit sa-mi caut o locuinta unde sa nu ma mai gaseasca, ba am luat cu mine si o groaza de bani. Domnul Zametov i-a vazut. Asculta, domnule Zametov, eram aseara īn toate mintile sau deliram? Rezolva dile­ma!

Īn clipa aceea l-ar fi sugrumat bucuros pe Zametov, a carui tacere si privire nu-i placeau deloc.

— Dupa parerea mea, ai vorbit ca un om absolut constient de ce spune, si chiar istet, cu multa inteligenta, numai ca erai nervos din cale-afara, declara pe un ton sec Zametov.

— Nikodim Fomici mi-a spus azi, se amesteca Porfiri Petrovici, ca v-a īntīlnit ieri, foarte tīrziu, īn locuinta unui functionar care a fost calcat de o trasura

— Chiar si asta! prinse firul Razumihin. Spune, nu te-ai purtat ca un nebun la functionarul acela? Ultimii bani pe care īi avea i-a dat vaduvei pentru īnmormīntare! Daca ai vrut s-o ajuti, puteai sa-i dai cincisprezece, hai, douazeci de ruble, sa-ti fi lasat si tie macar trei ruble; dar nu, i-ai trīntit toate douazeci si cinci!

— De unde stii, poate am gasit o comoara si nu ti-am spus nimic? Si de aceea am fost atāt de generos ieri Domnul Zametov stie ca am gasit o comoara! Ma scuzati, va rog, spuse el lui Porfiri, cu buzele tremurānde, ca va plictisim de o jumatate de ceas cu vorbaria asta marunta. V-am obosit, nu?

— Vai de mine, dimpotriva, dimpotriva! Daca ai sti cāt de mult ma intereseaza persoana dumitale! Ma intereseaza sa te vad si sa te ascult si, marturisesc, sunt īncāntat ca ai binevoit, īn sfīrsit, sa vii la mine

— Da-ne macar un ceai! Mi s-a uscat gītlejul! striga Razumihin.

— Minunata idee! Poate ca si ceilalti ne tin companie? Dar n-ai vrea sa iei ceva mai substantial īnainte de ceai?

— Du-te odata!

Porfiri Petrovici iesi sa comande ceaiul.

Īn capul lui Raskolnikov gīndurile se īnvalmaseau vijelios. Era grozav de iritat.

„Cānd te gīndesti ca nici macar nu se osteneste sa se prefaca! Daca nu ma cunosti defel, ce te-a facut sa vorbesti despre mine cu Nikodim Fomici? Prin urmare, nici nu mai vor sa ascunda ca ma urmaresc ca o haita de cīini! Ma scuipa īn obraz! tremura el de furie. Hai, loviti-ma, dar nu va mai jucati cu mine ca pisica cu soarecele! Este nepoliticos din partea dumitale, Porfiri Petrovici; s-ar putea sa nu-ti permit sa te joci cu mine! S-ar putea sa ma scol si sa-ti trīntesc de la obraz tot adevarul; atunci o sa vedeti voi cāt va dispretuiesc!' Rasufla greu. „Dar daca mi se pare numai? Daca nu e decāt un miraj si gresesc, ma īnfurii si, din lipsa de experienta, nu-mi pot juca rolul mīrsav? Poate ca tot ce spun ei o spun fara nici o intentie? Cuvintele īn sine sunt foarte obisnuite, dar ele sunt pline de subīntelesuri Ar fi putut sa spuna toate acestea oricānd si totusi e ceva De ce a spus Porfiri Petrovici de-a dreptul ea, vorbind despre batrīna? De ce Zametov a adaugat istet, cu multa inteli­genta? De ce-mi vorbesc pe acest ton? Da tonul Cum se face ca lui Razumihin nu i se pare suspect? Acestui natarau candid nu i se pare niciodata nimic suspect. Iar ma apuca frigurile! Mi-a facut adineauri Porfiri cu ochiul sau mi s-a parut numai? Mi s-a nalucit, desigur; de ce sa-mi fi facut cu ochiul? Vor sa ma atīte, sa ma scoata din fire? Sau toate nu-s decāt o nalucire — sau ei stiu tot! Pīna si Zametov a fost obraznic Dar oare Zametov a fost īntr-ade­var obraznic? Si-a schimbat parerea īn cursul noptii. Stiam eu ca are sa-si schimbe parerea. Se poarta ca unul de-ai casei si totusi vine aici pentru īntīia oara. Porfiri nu-l considera un musafir, sta cu spatele la el. S-au īnteles! S-au īnteles pe socoteala mea! īnainte de sosirea mea, au vorbit despre mine, asta-i sigur! Or fi stiind despre vizita mea la locuinta batrīnei? As vrea sa stiu cāt mai repede! Cānd i-am spus adineauri ca am fugit ca sa-mi īnchiriez o locuinta, s-a facut niznai, n-a ridicat manusa Bine am mai īntors-o cu locuinta: poate sa-mi prinda bine mai tīrziu! Deliram, si pace buna! Ha-ha-ha! Stie tot ce s-a īntīmplat aseara! Numai de venirea mamei n-a stiut! Auzi, zgripturoaica scria cu creionul pīna si data! Nu, nu, n-ai sa ma prinzi! Toate astea īnca nu sunt fapte, sunt numai presupuneri! Mie sa-mi dati fapte! Si nici vizita la locuinta batrīnei nu este un fapt, se explica perfect prin delir; stiu eu ce sa le spun Dar ei stiu ca am fost acolo? Nu plec pāna nu aflu! De ce am venit aici? Faptul ca sunt furios ar putea deveni o dovada īmpotriva mea. Ah, cāt de irascibil am ajuns! Poate ca totusi e mai bine asa: īmi joc rolul de bolnav Ei dibuiesc īnca. Au sa īncerce sa ma īncurce. De ce am venit aici?'

Toate acestea īi trecura prin minte cu iuteala fulgerului.

Porfiri Petrovici se īntoarse numaidecāt. Parea brusc foarte bine dispus.

— De aseara, de la cheful tau, frate, capul meu Si īn īntregime parca ma simt desurubat, īncepu el sa-i spuna lui Razumihin, cu un ton vesel pe care nu-l avusese pāna atunci.

— Ce-a mai fost? Aseara v-am parasit cānd era discutia mai interesanta. Cine a īnvins?

— Nimeni, bineīnteles. Au ajuns la probleme eterne, au batut cīmpii.

— Īnchipuieste-ti, Rodea, unde au ajuns ieri: daca exista sau nu exista crima. Ti-am spus ca e mare īncurcatura!

— Nimic extraordinar. Cea mai obisnuita problema sociala, raspunse distrat Raskolnikov.

— Problema n-a fost formulata astfel, observa Porfiri.

— Nu tocmai asa, ai dreptate, se īnvoi numaidecāt Razumihin, īnfierbīntīndu-se dupa obiceiul lui. Asculta, Rodion, asculta si da-ti si tu parerea. Tin foarte mult. Aseara m-au scos din sarite si te-am tot asteptat; le spusesem ca ai sa vii īntīi au pornit de la punctul de vedere al socialistilor. E stiuta teoria lor: crima este protestul individului īmpotriva unei proaste orānduiri sociale, nimic mai mult, asta e tot; ei nu admit alte cauze!

— Nu-i adevarat! striga Porfiri Petrovici.

Parea tot mai īnsufletit si rīdea mereu, uitīndu-se la Razumihin, ceea ce īl īnfierbīnta si mai mult pe acesta.

— Ei nu admit alte cauze! īl īntrerupse Razumihin cu foc. Spun adevarul! Uita-te īn cartile lor: īntreaga vina o poarta „mediul' si nimic altceva! Asta este expresia lor preferata! De aici urmeaza concluzia ca daca societatea ar fi bine orānduita, crima ar disparea, fiindca, nemaiexistīnd motive de protest, toata lumea, īntr-o clipita, ar deveni sfīnta. De fire nu se tine seama, firea este desconsiderata, ea n-are ce cauta! Teoriile lor nu admit o umanitate care se dezvolta istoric, urmīnd o cale vie si transformīndu-se pīna la urma de la sine, īntr-o societate bine organizata, ci, dimpotriva, un sistem social izvorīt din cine stie ce cap de matematician, care organizeaza umanitatea si o face īntr-o clipa sa devina sfīnta si lipsita de cusu­ruri, fara sa mai treaca prin nici un proces de transformare, fara sa urmeze calea dezvoltarii firesti, vii, istorice! Si de aceea, ei, instinctiv, urasc atāt de mult istoria: „Istoria e numai monstruozitate si prostie', zic ei, si pun totul pe seama prostiei! De aceea urasc ei atāt de mult procesul viu al vietii: ei nu au nevoie de suflete vii! Sufletul viu cere viata, nu vrea sa se supuna ca un automat, sufletul viu este suspicios, sufletul viu este retrograd! Pe cānd la ei, omul poate sa miroasa a hoit, numai sa fie suplu, ca de cauciuc - n-are suflet viu, n-are vointa, e un suflet de rob si n-are sa se razvra­teasca! Pīna la urma ei reduc totul la asezarea caramizilor, la īmpartirea coridoarelor si a odailor īn falanster! Poftim: falansterul e gata; atāta doar ca firea noastra īnca nu-i coapta pentru falanster, ea vrea viata, ea nu si-a desavīrsit īnca procesul viu si e īnca prea devreme s-o īnmormīntam! īnarmat numai cu logica nu poti trece peste fire! Logica prevede trei cazuri, iar ele se numara cu mi­lioanele! Sa tai milioanele si sa reduci totul numai la o problema de confort! Ce solutie usoara! E ispititor de limpede. Nici macar nu-ti cere sa gīndesti! Toata taina vietii se reduce la doua pagini!

— Ia priviti cum s-a aprins, cum īi turuie gura! Trebuie sa-l tinem de mīini, rīse Porfiri. īnchipuieste-ti dumneata, se īntoarse el catre Raskolnikov, aseara a fost la fel, īntr-o singura odaie, pe sase voci, ba ne-a mai dat si punci īn prealabil, īti poti īnchipui ce a fost! Nu, frate, nu-i adevarat: „mediul' face mult īn crima; pot sa-ti afirm acest lucru.

— Stiu si eu ca īnseamna mult, dar spune-mi altceva: un barbat de patruzeci de ani violeaza o fetita de zece. Mediul l-a īmpins s-o faca?

— Daca vrei, īn sensul strict al termenului, poate ca si mediul, raspunse Porfiri cu mare seriozitate. Crima īmpotriva fetitei poate fi foarte, foarte bine explicata cu ajutorul „mediului'.

Razumihin aproape ca sari īn aer de furie.

— Vrei sa-ti argumentez imediat, zbiera el, ca ai genele albe numai din cauza ca biserica Ioan cel Mare are o īnaltime de treizeci si cinci de stīnjeni? Am sa-ti argumentez limpede, exact, progresist, ba chiar cu o nuanta liberala! Ma prind! Pui ramasag?

— Primesc! Sa auzim cum are sa argumenteze!

— Se preface, diavolul! urla Razumihin, sarind de la locul lui si dīnd din mīini. Nu meriti sa stea cineva de vorba cu tine! Dinadins vorbeste asa, tu nu-l cunosti īnca, Rodion! Si aseara le-a tinut parte numai ca sa ne zapaceasca pe toti. Ce n-a spus el ieri, Doamne! Si ei nu mai puteau de bucurie! O, el o poate tine asa doua saptamīni īn sir. Anul trecut ne-a convins, nu stiu pentru ce, ca vrea sa se calugareasca: doua luni a tinut-o una si buna! Acum, nu demult, i-a venit ideea sa ne īncredinteze ca se īnsoara, ca totul e gata pentru nunta. Ba si-a facut chiar haine noi. Am īnceput sa-l felicitam. Si cānd colo, nici tu mireasa, nici tu nimic: pura fantezie!

— Nu-i adevarat! Hainele mi le-am facut mai īnainte. Tocmai din pricina lor mi-a venit ideea sa va duc de nas.

— Chiar atāt de prefacut sunteti? īntreba Raskolnikov nepasator.

— Credeai ca nu? Asteapta numai, am sa te duc de nas si pe dumneata, ha-ha-ha! Nu, sa vezi, sa-ti spun tot adevarul: īn legatura cu aceste probleme, crime, medii, fetite, mi-am adus aminte chiar acum - de altfel, m-a interesat īntotdeauna - un articolas semnat de dumneata: Despre crima asa mi se pare, am uitat titlul, nu mi-l mai amintesc exact. Acum doua luni am avut placerea sa-l citesc īn Cuvīnt periodic.

Articolul meu? īn Cuvīnt periodic? īntreba, uluit, Raskolnikov. īntr-adevar, acum o jumatate de an, cānd am parasit facultatea, am scris un articol; era īn legatura cu o carte; dar l-am dus atunci la ziarul Cuvīnt saptamānal nu la Cuvīnt periodic.

— Si totusi acolo a nimerit.

— Pai da, Cuvīnt saptamānal a īncetat sa apara, tocmai de aceea n-au publicat articolul

— Asa este; dar, īncetīndu-si aparitia, Cuvīnt saptamānal s-a unit cu Cuvīnt periodic si de aceea articolasul dumitale a fost publicat acum doua luni īn Cuvīnt periodic. Dumneata n-ai stiut?

Raskolnikov īntr-adevar nu stia nimic.

— Pai atunci le poti cere banii pentru articol! Ce om ciudat! Traiesti atāt de retras, ca nu stii nici macar lucrurile care te privesc direct.

— Asa este.

— Bravo, Rodka! Si nici eu n-am stiut nimic! striga Razumihin. Chiar azi am sa dau o fuga la biblioteca sa cer numarul. Acum doua luni zici? Din ce data? Nu-i nimic, īl gasesc eu! Auzi, ce poveste! Si nici nu spune!

— Dar cum ati stiut ca este articolul meu? Era semnat cu o sin­gura litera.

— Am aflat īntīmplator, acum cāteva zile, de la un redactor pe care-l cunosc Ma interesase foarte mult articolul.

— Pe cāt īmi amintesc, analizam starea psihologica a criminalu­lui īn timp ce savīrseste crima.

— Da, si afirmai ca ucigasul se afla īntotdeauna īntr-o stare mor­bida cānd savīrseste actul criminal. Foarte, foarte original, dar pe mine, de fapt nu m-a interesat aceasta latura a articolului dumitale, ci o anumita idee strecurata la sfīrsitul lui, o idee pe care, din pacate, ai schitat-o numai foarte vag īntr-un cuvīnt, daca-ti amintesti, lasai sa se īnteleaga ca sunt unii oameni pe lume care ar putea sau, mai bine zis, care ar avea tot dreptul sa comita fel de fel de nelegiuiri si crime, fara sa tina seama de legi.

Aceasta denaturare silita si premeditata a ideii īl facu pe Raskolnikov sa zīmbeasca.

— Cum? Ce? Dreptul la crima? Si nu pentru ca ,,l-ar coplesi mediul'? īntreba, aproape speriat, Razumihin. ^

— Nu, nu din pricina asta, raspunse Porfiri. īn articolul dum­nealui oamenii se īmpart īn „obisnuiti' si „deosebiti'. Oamenii obisnuiti trebuie sa se supuna legilor si nu au dreptul sa le calce pentru ca, vedeti dumneavoastra, ei sunt oameni obisnuiti. Iar cei „deosebiti' au dreptul sa comita crime si sa calce orice lege, tocmai pentru ca ei sunt oameni „deosebiti'. Asa spune articolul dumitale, daca nu ma īnsel?

— Cum asta? Nu se poate! mormai, nedumerit, Razumihin. Raskolnikov zīmbi din nou. īntelese numaidecāt despre ce era vorba si unde voiau sa-l īmpinga; īsi aducea aminte perfect de arti­colul lui. Si hotarī sa accepte provocarea.

— De fapt, articolul meu nu spune asta, īncepu el cu simplitate si modestie. Recunosc ca ati redat aproape exact ideea mea, daca doriti, chiar foarte exact (rosti ultimele cuvinte cu oarecare placere). Singura diferenta este ca nu afirm deloc ca oamenii deosebiti trebuie neaparat sa comita tot soiul de nelegiuiri, dupa cum ati spus dumneavoastra. Cred ca un astfel de articol nici nu ar fi publicat īn presa. Am lasat numai sa se īnteleaga ca un om „deosebit' ar avea dreptul nu oficial, ci de la sine putere, ar avea dreptul sa permita constiintei sale sa treaca peste unele piedici, si asta numai cānd realizarea ideii lui (care uneori ar putea fi salva­toare pentru omenire) ar cere acest lucru. Ati binevoit sa spuneti ca articolul meu nu este clar; sunt gata sa vi-l lamuresc, pe cāt cu putinta. Poate ca nu gresesc, presupunīnd ca tocmai asta este dorinta dumneavoastra. Dupa parerea mea, daca descoperirile lui Kepler sau Newton, din pricina unor īmprejurari, nu ar fi putut sa ajunga la cunostinta oamenilor decīt jertfindu-se viata unui om, a zece, a o suta si chiar a mai multora, care ar īntīrzia aceste descoperiri sau ar fi piedici īn calea lor, atunci Newton ar fi avut tot dreptul sau chiar datoria sa-i īnlature pe acesti zece sau chiar o suta de oameni, ca sa aduca descoperirea lui la cunostinta lumii. De aici nu rezulta ca Newton ar fi avut dreptul sa ucida pe cine i s-ar fi nazarit, sau sa fure īn fiecare zi la piata. īn cursul articolului meu am dezvoltat, pe cāt īmi amintesc, ideea ca legiuitorii si marii conducatori ai omenirii, īncepīnd din timpurile stravechi si con-tinuīnd cu Licurgii, Solonii, Mahomezii, Napoleonii etc, toti, fara nici o exceptie, au fost niste criminali, daca n-ar fi decāt prin faptul ca, facānd legi noi, le-au calcat pe cele vechi, respectate cu sfintenie de societate, mostenite din mosi-stramosi; si, desigur, ei nu se dadeau īnapoi de la varsari de sīnge (uneori cu desavīrsire nevin­ovat si varsat cu vitejie pentru legile cele vechi), daca acest lucru le putea fi de folos. Trebuie sa tinem seama de faptul ca mai toti acesti mari conducatori si binefacatori ai omenirii au facut sa curga sīngele cu nemiluita. De unde trag concluzia ca nu numai oamenii mari, dar toti cei care se īnalta cātusi de putin deasupra nivelului obisnuit, cei care sunt īn stare sa spuna ceva nou, trebuie sa fie neaparat, prin īnsasi firea lor, niste criminali - mai mult sau mai putin, bineīnteles. Altminteri ei n-ar putea sa se ridice deasupra celorlalti; iar sa ramīna la nivelul celorlalti, asta desigur ei nu pot sa admita, fiindca nu le permite īnsusi felul īn care sunt alcatuiti si, dupa parerea mea, e chiar de datoria lor sa nu admita. īntr-un cuvīnt, dupa cum vedeti, pīna aici nimic nou īn articolul meu. Aceste lucruri au fost spuse si scrise de mii de ori. Cāt despre īmpartirea oamenilor īn obisnuiti si deosebiti, pe care o fac, recunosc ca este cam arbitrara, de aceea nici n-am insistat asupra cifrelor exacte. Eu cred īnsa īn ideea mea, si anume ca oamenii, prin īnsasi legea firii, se īmpart īn general īn doua categorii: īn infe­riori (oameni obisnuiti), material uman care serveste numai la pro­creare, si īn oameni īn adevaratul īnteles al cuvīntului, cei care au darul sau talentul de a spune īn mediul lor un cuvīnt nou. Fireste, se pot face subdiviziuni la infinit, dar trasaturile acestor doua cate­gorii sunt destul de caracteristice: oamenii care fac parte din prima, adica materialul uman, oamenii īn genere, sunt prin firea lor conser­vatori, cumpatati, traiesc īn ascultare si le place sa se supuna. Dupa parerea mea, ei sunt chiar datori sa fie supusi, pentru ca asta este menirea lor, si aici nu este absolut nimic īnjositor pentru ei. Oamenii care fac parte din cea de-a doua - calca legile %au sunt īnclinati, prin firea lor, sa le calce. Crimele acestor oameni sunt, fireste, relative si de diferite grade; cei mai multi cer, sub diverse forme, distrugerea lucrurilor de azi īn numele binelui de māine. Si daca un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui sa verse sīnge, sa treaca peste cadavre, constiinta lui, dupa parerea mea, ar trebui sa-i poata permite s-o faca, proportional, fireste, cu ideea, cu amploarea ei - va rog sa notati asta. īn articolul meu am vorbit despre dreptul lor la crima numai īn acest sens. (Daca va amintiti, am pornit de la o problema juridica.) De altminteri, nu trebuie sa ne alarmam: masa aproape niciodata nu le recunoaste acest drept, īi spīnzura, īi pedepseste (mai mult sau mai putin) si, prin asta, īsi īndeplineste cu perfecta dreptate menirea conservatoare, ceea ce nu īmpiedica apoi ca, īn generatiile urmatoare, aceeasi masa sa-i aseze pe cei spīnzurati pe un piedestal si sa-i preamareasca (mai mult sau mai putin). Oamenii din prima categorie sunt totdeauna stapīnii prezen­tului, cei din a doua - stapīnii viitorului. Cei dintīi conserva lumea si o īnmultesc numeric; cei din a doua categorie o īmping īnainte si o duc spre un tel. Si unii si altii au absolut acelasi drept la exis­tenta, īntr-un cuvīnt, toti au aceleasi drepturi si - vive la guerre etemelle pīna la Noul Ierusalim, fireste!

— Deci crezi totusi īn Noul Ierusalim?

— Cred, raspunse cu tarie Raskolnikov; spunīnd acest cuvīnt, si īn tot cursul lungii sale tirade, īsi tinea ochii atintiti īntr-un anume punct de pe covor.

— Si īn Dumnezeu crezi? Iarta-mi aceasta curiozitate.

— Cred, repeta Raskolnikov, ridicāndu-si ochii catre Porfiri Petrovici.

— Si īn īnvierea lui Lazar crezi?

— Cred cred. Dar de ce va intereseaza?

— Crezi literalmente?

— Literalmente.

— Asa eram curios sa stiu. Scuza-ma, te rog. Dar, da-mi voie, urma el, revenind la discutiile de mai īnainte, oamenii acestia nu sunt totdeauna trasi la raspundere, unii, dimpotriva

— Triumfa īn cursul vietii? O, da, unii īsi ating telul īn cursul vietii si atunci

— Atunci trag pe altii la raspundere?

— Daca este nevoie, si, la drept vorbind, asta se īntīmpla de cele mai multe ori. īn general, observatia dumneavoastra este foarte subtila.

— Multumesc. Dar spune-mi: cum sa-i deosebim pe oamenii acestia deosebiti de cei obisnuiti? Au un semn din nastere? Cred ca ar trebui mai multa precizie, cum s-ar zice, o mai vadita dife­rentiere exterioara; iarta aceasta grija fireasca a unui om practic si loial, dar nu s-ar putea sa le dam, de pilda, haine deosebite sau poate vreo insigna speciala? īntrucāt, trebuie sa recunosti ca daca s-ar īntīmpla vreo īncurcatura, daca unuia dintr-o categorie i s-ar nazari ca apartine celeilalte categorii si ar īncepe sa „īnlature toate piedicile', dupa cum te-ai exprimat foarte fericit, atunci

— O, asta se īntīmpla destul de des! Aceasta observatie este si mai subtila decāt cea precedenta.

— Multumesc

— N-aveti pentru ce; trebuie īnsa sa tineti seama ca aceasta greseala este cu putinta numai din partea oamenilor din prima cate­gorie, pe care am denumit-o, poate nu prea reusit, a oamenilor „obisnuiti'. īn pofida īnclinatiei īnnascute pentru ascultare, multi dintre ei, printr-un joc al naturii, chiar daca ar fi niste dobitoci, se complac īn a se crede oameni īnaintati, meniti sa „distruga' vechile rānduieli, se cred chemati sa spuna „cuvīntul nou', si asta absolut sincer. Cāt despre adevaratii inovatori, pe ei adeseori nici nu-i observa sau īi dispretuiesc ca fiind īnapoiati si purtatori ai unor idei īnjositoare pentru umanitate. Dupa parerea mea, īnsa, asta nu este o primejdie prea mare si, īn adevar, nu prea aveti motiv sa va alar­mati, fiindca ei nu merg niciodata prea departe. Fireste, ar putea fi batuti cu vergile, din cānd īn cānd, ca pedeapsa ca au gresit si ca sa fie pusi la locul lor, dar atāta tot; si nici macar n-au nevoie de unul care sa execute sentinta, fiindca se flageleaza ei singuri, caci sunt oameni foarte morali; uneori īsi fac acest serviciu unii altora, iar alteori se biciuiesc cu propria lor mīna Se pocaiesc īn public -ceea ce este frumos si o pilda īnaltatoare; īntr-un cuvīnt, nu aveti nici un motiv sa va nelinistiti din pricina lor Exista o anumita lege īn aceasta privinta.

— Ei, macar sub acest raport m-ai linistit putin; dar mai e un lucru care ma īngrijoreaza; spune-mi, te rog, acesti oameni care au dreptul sa-i taie pe altii, oamenii „deosebiti', se nasc īn numar mare? Fireste, eu sunt gata sa ma īnclin īn fata lor, totusi, daca sunt foarte multi, trebuie sa admiti ca e oarecum īnspaimīntator, nu-i asa?

— O, nu va alarmati nici īn aceasta privinta, urma pe acelasi ton Raskolnikov. īn general, oamenii īnzestrati cu idei noi, sau macar capabili sa spuna cāt de cāt ceva nou se nasc īntr-un numar nespus de restrīns, uimitor de restrīns chiar. Este limpede ca ordinea aparitiei acestor oameni, trebuie sa fie foarte strict determinata de o lege a naturii. Fireste, aceasta lege astazi nu ne este cunoscuta, dar sunt īncredintat ca exista si ca, odata si odata, va putea fi cunoscuta. Masa uriasa de oameni, materialul uman, exista numai ca, īn cele din urma, printr-un lung si misterios proces de īncrucisari īntre diferitele neamuri si rase, sa faca sfortarea sa dea nastere, īn sfīrsit, fie si īn proportie de unul la mie, unui om independent. Oameni cu o independenta mai larga se nasc poate unul la zece mii (vorbesc aproximativ, pentru ilustrare). Oameni si mai independenti - unul la o suta de mii. Genii se nasc unul la cāteva milioane, iar marile genii, care schimba fata lumii, nu se nasc, poate, decāt dupa tre­cerea a mii si mii de milioane de oameni pe pamīnt. Pe scurt, n-am avut ocazia sa ma uit īn retorta īn care se petrec toate acestea. Dar, desigur, exista, si trebuie sa existe, o lege anume, si nu poate fi vorba de īntīmplare.

— Dar ce faceti voi, va arde de gluma! striga, īn sfīrsit, Razumihin. Va duceti de nas reciproc? Priviti-i cum īsi bat joc unul de altul! Vorbesti serios, Rodea?

Raskolnikov īsi ridica obrazul palid si trist si nu-i raspunse nimic. Alaturi de acest obraz calm si īntristat, īi paru ciudat lui Razumihin tonul vadit sarcastic, insolent, sfidator si nepoliticos al lui Porfiri

— Ei, frate, daca vorbesti serios, atunci Fireste, ai dreptate, spunīnd ca teoria asta nu e noua si seamana cu acelea pe care le-am citit si auzit de o mie de ori; dar partea īntr-adevar originala si care, spre groaza mea, īti apartine īntr-adevar numai tie, este ca totusi admiti varsarea de sīnge. Admiti - iarta-ma, cu un fel de fanatism ca, īn unele cazuri, constiinta sa dea omului dezlegarea de a ucide. Asta este ideea principala a articolului tau. Dar dezlegarea aceasta de a ucide, data de constiinta, este - dupa parerea mea - mult mai īngrozitoare decāt o autorizatie oficiala, legala de a varsa sīnge

— Absolut just, mult mai īngrozitoare, interveni Porfiri.

— Nu, eu cred ca te-ai exprimat gresit! N-ai vrut sa spui asta. Am sa-ti citesc articolul Te-ai īnfierbīntat! Tu nu poti sa gīndesti astfel Am sa citesc neaparat.

— Articolul meu nu contine nimic din toate acestea, acolo abia am atins aceasta chestiune, spuse Raskolnikov.

Porfiri nu-si gasea astīmpar.

— Asa, asa, acum aproape īnteleg felul dumitale de a privi crima, dar iarta-mi insistenta (prea te plictisesc, zau, ma simt chiar prost), vezi dumneata: adineauri m-ai linistit īn privinta greselilor ce s-ar putea produce īn cazul cānd cele doua categorii s-ar īncurca, dar pe mine ma preocupa diverse cazuri concrete! Ce se īntīmpla, de pilda, daca un barbat, sau un tānar oarecare īsi īnchipuie ca este un Licurg sau un Mahomed (īn devenire, bineīnteles) si īncepe sa īnlature piedicile Am īn fata mea o cam­panie lunga, īsi va zice el; pentru aceasta Campanie am nevoie de bani si se apuca sa-si procure mijloace pentru ea īntelegi cum?

La aceste vorbe, Zametov, īn coltul lui, pufni dispretuitor īn semn de aprobare. Raskolnikov nici nu-si ridica ochii.

— Trebuie sa recunosc, raspunse el linistit, ca astfel de cazuri īntr-adevar s-ar putea īntīmpla. Oamenii prosti, si mai ales vani­tosii, trebuie sa se prinda īn aceasta undita; mai cu seama tineretul.

— Vezi? Si atunci?

— Atunci, ce? zīmbi Raskolnikov. Eu nu am nici o vina. Asa este si asa va fi. Uitati-va, el, de pilda (si-l arata cu capul pe Razumihin), īmi reprosa adineauri ca eu admit varsarea de sīnge. Ei, si? Nu-i societatea destul de bine aparata prin deportari, īnchi­sori, anchetatori, ocne? Si atunci, de ce sa ne alarmam? Prindeti hotul

— Si daca punem mīna pe el?

— Sa-i fie de bine.

— E logic. Bine, si constiinta lui?

— Ce va pasa de ea?

— Totusi din spirit de umanitate.

— Cine are constiinta sa sufere, daca devine constient de gre­seala lui. Asta-i va fi pedeapsa — īn afara de ocna, bineīnteles.

— Dar oamenii cu adevarat geniali, īntreba Razumihin, īncrun-tīndu-se, acei care au dreptul sa ucida, nu trebuie sa sufere defel, nici pentru sīngele pe care l-au varsat?

— Ce rost are cuvīntul: trebuie? Nu este vorba nici de permisi­une, nici de interdictie. N-au decāt sa sufere, daca le este mila de victima Suferinta si durerea sunt totdeauna legate de o constiinta larga si de o inima adīnc simtitoare. Oamenii cu adevarat mari cred ca trebuie sa se simta foarte tristi pe pamīnt, adauga el deodata visator, pe alt ton decāt cel de pīna atunci.

Ridica ochii, se uita gīnditor la cei de fata, zīmbi si-si lua sapca. Era mult prea linistit īn comparatie cu felul īn care intrase adineauri si simtea acest lucru. Toata lumea se ridica.

— Ei, ai sa ma īnjuri ori nu, ai sa te superi ori nu, dar tot nu ma pot tine, spuse Porfiri Petrovici, da-mi voie sa-ti mai pun o mica īntrebare (prea te obosesc), n-as vrea decāt sa-ti expun o mica idee, si numai asa, ca sa nu uit

— Bine, expuneti-va mica idee. Raskolnikov sta īn fata lui īn asteptare, serios si palid.

— Vezi dumneata nu stiu, cum sa ma exprim mai bine ideea mea e cam poznasa psihologica īn timpul cānd ai scris artico­lasul acela, nu se poate - cred eu, he-he! - sa nu te fi considerat -macar cāt de cāt - unul dintre acei oameni „deosebiti', un om care rosteste cuvīntul nou, īn sensul dumitale adica Nu-i asa?

— Se prea poate, raspunse cu dispret Raskolnikov. Razumihin facu o miscare.

— Dar daca-i asa, atunci te-ai putea hotarī oare - īn virtutea cine stie caror insuccese, greutati sau pentru a contribui la binele īntregii omeniri - sa treci peste acest obstacol de pilda sa omori sau sa jefuiesti pe cineva?

Si Porfiri parca īi facu din nou cu ochiul stīng, rīzīnd tacut, īntocmai cum facuse mai adineauri.

— Chiar daca as trece, fara īndoiala, nu v-as spune nimic, īl sfida Raskolnikov cu dispret si trufie.

— Pe mine ma intereseaza numai īn principiu, am īntrebat ca sa patrund mai bine īntelesul articolului dumitale

„Ah, ce cusuta cu ata alba este viclenia lui', gīndi Raskolnikov, dezgustat.

— Dati-mi voie sa va atrag atentia, raspunse el pe un ton sec, ca nu ma consider nici un Mahomed, nici un Napoleon sau un alt personaj de acest fel, si prin urmare, nu va pot da o lamurire sa­tisfacatoare asupra felului cum as proceda.

— Vai de mine, dar cine la noi īn Rusia nu se considera azi un Napoleon?! spuse deodata, cu o neplacuta familiaritate, Porfiri.

De data asta pīna si intonatia glasului trada un gīnd ascuns.

— Oare nu cumva un Napoleon īn devenire a dat-o gata saptamāna trecuta si pe Aleona Ivanovna a noastra? facu deodata, din ungherul lui, Zametov.

Raskolnikov tacea, uitīndu-se atent si dīrz la Porfiri. Razumihin se īncrunta, suparat. Si īnainte i se paruse ca aceasta discutie ascunde ceva. īsi roti furios privirile asupra lor. O clipa domni o tacere apasatoare. Raskolnikov se īntoarse sa plece.

— Pleci? īntreba amabil Porfiri, īntinzīndu-i cāt se poate de prie­tenos māna. Mi-a facut mare, mare placere sa te cunosc. Cāt despre rugamintea dumitale, sa n-ai nici o grija. Scrie asa cum ti-am spus. Ar fi bine sa mai treci pe la mine zilele astea fie si māine. Am sa fiu singur pe la unsprezece. O sa aranjam tot si mai stam de vorba Dumneata ai fost acolo printre ultimii, poate ca ne-ai putea spune ceva adauga el cu aerul cel mai blajin.

— Doriti sa-mi luati interogatoriul īn mod oficial, dupa toate regulile? īntreba taios Raskolnikov.

— Dar pentru ce? Nu-i vorba deocamdata de asa ceva. Nu m-ai īnteles. Vezi dumneata, nu vreau sa scap nici o ocazie si am stat de vorba cu toti acei care amanetau la ea unora le-am luat declaratii dumneata esti ultimul. Da, propos! striga el, bucuros deodata. Ce bine ca mi-am adus aminte! (Si se īntoarse catre Razumihin). Mi-ai spart urechile cu Mikolaska acela ei bine (se rasuci el din nou catre Raskolnikov), sunt convins ca baiatul e curat ca lacrima, dar ce sa-i faci, a trebuit sa-l necajim si pe el, si pe Mitka lata despre ce-i vorba, unde-i buba: suind scara īn ziua aceea da-mi voie: ai venit pe la opt?

— Da, raspunse Raskolnikov, simtind cu neplacere īn aceeasi clipa ca ar fi putut sa nu raspunda.

— Ei bine, suind scara pe la ora opt, n-ai vazut dumneata la eta­jul īntīi, īntr-o locuinta cu usile deschise — daca-ti amintesti — doi zugravi, sau macar pe unul dintre ei? Zugraveau acolo, nu i-ai vazut? Este de mare, mare importanta pentru ei!

— Zugravi? Nu, nu i-am vazut zise Raskolnikov īncet, cautīnd parca sa-si aminteasca, si, īn aceeasi clipa, īncordīndu-si īntreaga fiinta īntr-o tensiune chinuitoare, ca sa nu-i scape nimic si sa ghiceasca cāt mai repede unde era capcana Nu, n-am vazut si nici n-am observat ca vreun apartament sa fi fost deschis dar la etajul trei (īn sfīrsit, īntelese unde era capcana si triumfa), īmi amintesc ca se muta un functionar din apartamentul care e pe acelasi palier cu Aleona Ivanovna da, da, īmi amintesc limpede soldatii tocmai scoteau un divan si m-au īnghesuit īn perete cāt despre zugravi, nu, nu-mi amintesc sa-i fi vazut si pare-mi-se ca nici vreo locuinta deschisa nu era. Nu, nu era

— Ce tot īndrugi! striga deodata Razumihin, ca si cum s-ar fi dezmeticit si si-ar fi dat seama despre ce era vorba. Zugravii au lucrat īn ziua asasinatului, iar el a fost acolo cu trei zile īnainte! Ce tot īntrebi?

— Ptiu! Le-am īncurcat! se plesni cu palma peste frunte Porfiri. Dracu' sa ma ia, m-am zapacit rau cu chestia asta! spuse el drept scuza lui Raskolnikov. Este atīt de important sa aflam daca i-a vazut cineva pe la ora opt īn locuinta aceea, īncāt fara sa ma gīndesc, am crezut ca dumneata mi-ai putea spune ceva am īncurcat zilele!

— Trebuie sa fii mai atent! spuse Razumihin, suparat. Ultimele cuvinte fura rostite īn antreu. Porfiri Petrovici īi īnsoti cu multa amabilitate pīna la usa. Cei doi iesira īn strada, īntunecati si ursuzi; facura cītiva pasi fara sa scoata o vorba. Raskolnikov rasufla din adīncul plamīnilor

Capitolul VI

— Nu cred! Nu pot sa cred! repeta Razumihin, uluit, cautīnd din rasputeri sa rastoarne argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau de hotelul lui Bakaleev, unde Pulheria Aleksandrovna si Dunia īi asteptau de mult.

īn focul discutiei, Razumihin se oprea īntruna īn mijlocul dru­mului, tulburat si emotionat si de faptul ca pentru īntīia oara vor­beau deschis despre asta.

— Nu crede! raspundea Raskolnikov, zīmbind rece si nepa­sator. Tu, dupa cum ti-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cāntarit fiecare cuvīnt.

— Esti banuitor, de aceea ai cāntarit Hm īntr-adevar, recunosc ca tonul lui Porfiri a fost destul de ciudat si, mai ales, ticalosul acela de Zametov! Ai dreptate, avea ceva, dar de ce? De ce?

— S-a razgīndit peste noapte.

— Dar dimpotriva, dimpotriva! Daca ar fi avut ideea asta absur­da s-ar fi straduit pe cāt era cu putinta sa nu arate acest lucru, sa-si ascunda cartile ca sa te prinda pe urma Pe cānd asa, s-a purtat cu neobrazare si fara tact.

— Daca ar fi avut fapte, fapte reale, sau macar vreo banuiala īntemeiata, atunci īntr-adevar, ar fi īncercat sa-si ascunda jocul īn speranta ca va obtine si alte probe (cred ca de mult ar fi facut o perchezitie la mine!). Dar ei nu au fapte, nici un fapt concret, toate-s din imaginatie, numai presupuneri si ipoteze neīntemeiate pe nimic real, de aceea īncearca sa zapaceasca prin obraznicie. Poate ca este furios tocmai fiindca n-are fapte concrete si l-a luat gura pe dinainte de necaz. Poate īnsa are vreo intentie anumita Pare un om inteligent Poate voia sa ma sperie, prefacāndu-se ca stie Are si el metodele lui psihologice, frate Dar mi-e scīrba sa explic toate astea. Sa le lasam!

— Si e jignitor, jignitor! Eu te īnteleg! Dar fiindca tot am īnceput sa vorbim deschis (si e foarte bine ca am īnceput, īn sfīrsit, sa vorbim deschis — ma bucura!), trebuie sa-ti marturisesc ca am vazut de mult ca au aceasta idee; bineīnteles, abia schitata, dar si asa, umbra asta de banuiala, cum de le-a venit īn minte? Cum au īndraznit? Unde, unde se ascund radacinile? Daca ai sti ce furie m-a cuprins! Gīndeste-te nuniai: un student sarac, cu sufletul strivit de mizerie si ipohondrie, īn ajunul unei boli grave, pe care poate o si purta īn el (baga bine de seama!), banuitor, orgolios, constient de valoarea lui, si care timp de sase luni a stat īnchis īn casa, fara sa vada pe nimeni, īmbracat īn zdrente, cu cizme fara talpi, sta īn fata unor nenorociti de comisari de politie si le īndura batjocura; apoi datoria aceea neasteptata ce-i cade pe cap, polita cu termenul depasit, a carei achitare o cere consilierul de curte Cebarov, mirosul de vopsea rīnceda, treizeci de grade Raumur de caldura, aerul īnchis, o droaie de oameni, conversatia despre asasinarea persoanei pe care o vizitase īn ajun, si toate acestea pe stomacul gol! Cum sa nu lesine! Si pe asta īntemeiaza ei totul! De aici pornesc. Lua-i-ar dracu'! īmi dau seama ca e suparator, dar sa fi fost īn locul tau, Rodka, le-as fi rīs īn nas sau si mai bine: i-as fi scuipat pe toti īn obraz si as fi īmpartit la stīnga si la dreapta vreo douazeci de palme serioase, asa cum se cuvine, si as fi ispravit povestea. Da-i dracu­lui! Curaj! Mai mare rusinea!

„Ce bine a expus el toate acestea', se gīndi Raskolnikov.

— Sa-i dau dracului? Si māine - poftim iarasi la interogator! zise el cu amaraciune. Sa ma īnjosesc, sa le dau explicatii? Si asa īmi pare rau ca ieri, la tractir, m-am īnjosit primind sa stau de vorba cu Zametov

— La naiba! Ma duc eu singur la Porfiri! Si am sa-l descos, ca pe o ruda; trebuie sa-mi spuna tot, pīna la radacina. Cāt despre Zametov

„īn sfīrsit, a īnteles!' se gīndi Raskolnikov.

— Stai! striga Razumihin, apucāndu-l deodata de umar. Stai! Te īnseli! īmi dau seama: te īnseli! Ce capcana vezi tu īn asta? Spui ca īntrebarea cu privire la zugravi era o capcana? Ia gīndeste-te bine: sa fi fost tu acela, erai tu prost sa spui ca ai vazut pe cineva lucrānd īn locuinta aceea ca i-ai vazut pe lucratori? Dimpotriva: n-ai vazut nimic, chiar daca i-ai fi vazut! Cine ar marturisi īmpotriva lui īnsusi?

— Daca as fi facut eu acel lucru, as fi spus neaparat ca i-am vazut pe lucratori si locuinta aceea, urma fara chef si cu vadit dez­gust Raskolnikov.

— Dar de ce sa vorbesti īmpotriva ta īnsuti?

— Pentru ca numai mujicul sau un om cu totul lipsit de expe­rienta neaga, la interogator, tot. Un om cāt de cāt experimentat si inteligent cauta — īn masura posibilitatilor - sa recunoasca toate faptele materiale, īn afara faptului īnsusi, toate amanuntele pe care nu le poate īnlatura; numai ca le explica altfel, le da un sens nou si neasteptat, care le schimba semnificatia si le pune īn alta lumina. Porfiri īsi facuse desigur socoteala ca eu īi voi raspunde īn acest fel, ca-i voi spune neaparat ca i-am vazut pe zugravi — ca sa para mai veridice spusele mele - si ca, totodata, am sa dau si o expli­catie personala faptului ca i-am vazut

— Pai ti-ar fi spus imediat ca īn ziua aceea lucratorii nu erau acolo si nici nu puteau fi, si ca deci tu ai fost acolo īn ziua asasina­tului, la ora opt. Te-ar fi īncurcat cu o nimica toata!

— Cred ca tocmai asa īsi facuse socoteala, crezuse ca n-am sa am timp sa ma dumiresc, ca am sa ma grabesc sa-i dau un raspuns cāt mai verosimil si ca am sa uit ca, venind cu doua zile īnainte, lucratorii nu puteau sa fie acolo.

— Dar cum sa uiti?

— Nimic mai usor! Oamenii cei mai isteti se īncurca tocmai īn astfel de fleacuri. Cu cāt un om este mai siret, cu atāt banuieste mai putin ca ar putea fi prins cu un lucru atāt de neīnsemnat. Omul cel mai istet tocmai cu lucrurile cele mai simple este prins. Porfiri Petrovici stie asta, nu-i atāt de prost pe cāt īl crezi

— Daca-i asa, e un mare ticalos!

Raskolnikov nu-si putu stapīni rīsul. Si īn aceeasi clipa se mira de propria lui īnsufletire si de placerea cu care daduse ultima expli­catie, el care īn discutia precedenta vorbise īn sila, ursuz si dezgus­tat si numai pentru ca era nevoit s-o faca.

„Am īnceput sa prind si eu gust!' se gīndi el.

Dar aproape īn acelasi timp īl cuprinse, deodata, o neliniste, ca si cum l-ar fi sagetat un gīnd neasteptat si tulburator. Nelinistea crestea mereu īn el. īntre timp, ajunsera īn fata hotelului Bakaleev.

— Intra singur, zise el deodata, ma īntorc numaidecāt.

— Unde te duci? Nu vezi ca am si ajuns?!

— Trebuie, trebuie sa ma duc; am treaba vin peste o jumatate de ceas Asa sa le spui.

— Fa ce vrei, dar vin si eu cu tine!

— Nu cumva si tu ti-ai pus īn gīnd sa-mi scoti sufletul? striga el cu atāta amaraciune, cu atīta disperare īn privire, ca Razumihin nu mai īndrazni sa insiste. Cāteva clipe ramase īn cerdac, privind poso­morit īn urma lui Raskolnikov, care se departa cu pasi mari īn directia stradutei unde locuia. Apoi, strīngīnd pumnii, īnclestīndu-si dintii si jurāndu-se īn sinea lui ca chiar astazi are sa-l stoarca pe Porfiri ca pe o lamīie, sui repede scara ca s-o linisteasca pe Pulheria Aleksandrovna, īngrijorata de īntīrzierea lor prelungita.

Cānd Raskolnikov ajunse īn dreptul casei lui, tīmplele īi erau leoarca de sudoare si rasufla greu. Sui īn goana scara, intra īn odaia care ramasese deschisa si se īncuie numaidecāt, tragīnd zavorul. Apoi se repezi ca un nebun īn coltul odaii, la gaura de sub tapet īn care statusera lucrurile, īsi vīrī mīna īnauntru si cāteva minute sco­toci cu grija, cercetīnd toate ascunzatorile si cutele tapetului. Negasind nimic, se ridica si rasufla adīnc. Adineauri, pe cānd se apropia de casa lui Bakaleev, i se nazari deodata ca s-ar putea ca vreun obiect oarecare, un lantisor, un buton sau poate numai o hīrtiuta īn care fusesera īnvelite obiectele si care era scrisa de māna batrīnei s-ar putea sa fi lunecat īn vreo crapatura, sa fi ramas acolo si sa-i fie aruncata odata īn fata ca o proba materiala neasteptata si de neīnvins.

Ramase cufundat īntr-un fel de visare si un zīmbet ciudat, sme­rit si aproape natīng īi ratacea pe buze. īn sfīrsit, īsi lua sapca si parasi odaia īncet. Gīndurile i se īnvalmaseau. Coborī scara, īngīndurat, si ajunse īn gang.

— Uite, chiar dumnealui este! striga tare un glas. Raskolnikov ridica ochii.

Portarul sta īn fata odaitei lui si-l arata unui barbat de statura mijlocie, un tīrgovet dupa īnfatisare, īmbracat īntr-un fel de halat si jiletca, si care de departe aducea cu o baba. Capul lui, cu o sapca soioasa, īi cadea nu stiu cum pe piept, si avea trupul gīrbovit. Jude­cind dupa obrazul lui ofilit si stafidit, parea trecut de cincizeci de ani; ochisorii mici, umflati si cu pungi sub ei, aveau o privire posaca, aspra si nemultumita.

— Ce este? īntreba Raskolnikov, apropiindu-se de portar. Tīrgovetul īl privi chiorīs, īl cerceta pe sub sprīncene cu atentie, fara graba; apoi se īntoarse si, fara sa spuna un cuvīnt, iesi de sub bolta īn strada.

— Dar ce este? striga Raskolnikov.

— M-a tot descusut daca sade aici un student, v-a spus numele, a īntrebat la cine locuiti. Cānd ati coborīt, i-am spus ca dumneavoas­tra sunteti si cānd colo - uite c-a plecat Poftim!

Portarul parea si el oarecum nedumerit, dar nu din cale-afara si, dupa ce se mai gīndi putin, se īntoarse si se vīrī īnapoi īn camaruta lui. Raskolnikov alerga īn urma tīrgovetului si-l zari aproape numaidecāt, mergīnd pe partea cealalta a strazii, cu pas marunt, fara sa se grabeasca, cu ochii īn pamīnt si parca tot chibzuind ceva. īl ajunse destul de repede, dar cāteva clipe merse īn urma lui; apoi grabi pasul si-l privi dintr-o parte. Celalalt īl observa numaidecāt, īi arunca o privire iute, apoi din nou īsi lasa ochii īn jos. Un minut mersera unul līnga altul fara sa rosteasca un cuvīnt.

— L-ati īntrebat pe portar de mine? īntreba, īn sfīrsit, Raskolnikov, dar nu prea tare.

Tīrgovetul nici nu-i raspunse, nici nu-l privi. Amīndoi tacura cāteva clipe.

— Ce-i asta vii sa īntrebi si taci ce īnseamna asta? urma Raskolnikov cu glasul īntretaiat; parca-i ieseau cu greu cuvintele din gura.

De data aceasta, tīrgovetul īsi ridica ochii si se uita la el cu o privire amenintatoare, sinistra.

— Ucigasule! rosti el īncet, dar foarte lamurit Raskolnikov mergea līnga el. īsi simti deodata genunchii

grozav de slabi, un fior īi trecu prin spate, inima īi īncremeni parca o clipa; apoi īncepu sa bata cu putere, de parca ar fi vrut sa-i sara din piept. Asa facura alaturi, īn tacere, vreo suta de pasi. Tīrgovetul nu se mai uita la el.

— Ce-ai spus? Cum cine este ucigas? bīigui Raskolnikov abia auzit.

— Tu esti ucigasul, rosti celalalt, īnca mai deslusit si mai cu tarie, zīmbind parca, cu un fel de rautate triumfatoare, si uitīndu-se tinta la fata palida a lui Raskolnikov si īn ochii lui, care capatasera o privire sticloasa, de mort.

Ajunsera la o īncrucisare de strazi. Tīrgovetul coti la stīnga si porni īnainte fara sa īntoarca o clipa capul. Raskolnikov ramase pe loc, dar īl urmari mult timp din ochi. Vazu cum omul, dupa ce facu vreo cincizeci de pasi, se īntoarse de data aceasta si se uita la el cum statea pironit locului. Nu mai putea sa-l vada bine, dar i se paru ca zīmbise din nou, cu zīmbetul lui rece, rautacios si triumfator.

Īncet, īncet, abia tīrāndu-si picioarele neputincioase, cu genunchii tremuratori si parca razbit de frig, Raskolnikov se īntoarse acasa si se sui īn odaita lui. īsi scoase sapca, o puse pe masa si vreo zece minute statu īn picioare nemiscat. Apoi, vlaguit, se culca pe divan si se īntinse, gemīnd slab, ca un bolnav. Zacu asa, cu ochii īnchisi, o jumatate de ceas.

Nu se gīndea la nimic. De fapt, īi treceau prin minte unele gīnduri, mai bine zis frīnturi de gīnduri, niste plasmuiri dezordo­nate si fara nici o legatura īntre ele, figurile unor oameni pe care īi vazuse īn copilarie sau pe care īi īntīlnise o singura data īn viata, si de care altfel nu si-ar fi amintit nicicānd; turla bisericii din V; masa de biliard dintr-o circiuma si un ofiter īn fata ei; īntr-un subsol, o tutungerie cu miros de tigari de foi; un debit de bauturi spirtoase, o scara de serviciu, īntunecoasa, plina de laturi si de coji de oua, si, venind de departe, dangatul duminical al clopotelor de la biserici

Plasmuirile se perindau si roiau vijelios. Unele īi placeau, se agata de ele, dar ele se stingeau si simtea ca-l apasa ceva īnlauntrul lui, dar nu prea tare. Uneori se simtea chiar bine. Frisoanele usoare nu-l paraseau, si senzatia lor era, de asemenea, uneori aproape placuta.

Auzi pasii grabiti ai lui Razumihin si glasul lui; īnchise ochii si se prefacu ca doarme. Razumihin deschise usa, ramase cāteva clipe īn prag, parca nestiind ce hotarīre sa ia. Apoi intra īncetisor īn odaie si se apropie cu bagare de seama de divan. Se auzi soapta Nastasiei.

— Nu-l trezi; lasa-l sa doarma; are sa manīnce mai tīrziu.

— Ai dreptate, raspunse Razumihin.

Amīndoi iesira fara zgomot si īnchisera usa. Se mai scurse o jumatate de ceas. Raskolnikov deschise ochii si se trīnti din nou pe spate, cu bratele sub cap

„Cine este? Cine este acel om rasarit ca din pamīnt? Unde a. fost si ce a vazut? A vazut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat si de unde a vazut? De ce abia acum a iesit la suprafata? Si cum a putut sa vada? Este oare cu putinta? Hm (se gīndea Raskolnikov, cuprins de fiori de gheata si tresarind), dar cutiuta pe care a gasit-o Mikolai dupa usa? Asta cum a fost cu putinta? Probe? īti scapa un mic amanunt, unul la o suta de mii, si - poftim proba, cāt o piramida egipteana de mare! A trecut o musca īn zbor si a vazut! Dar este oare cu putinta?'

Simti cu dezgust cāt de prapadit, cāt de slab este fiziceste.

„Trebuia sa stiu, se gīndea el cu un zīmbet amar, si cum am īndraznit, cunoscāndu-mi firea, presimtind ce are sa se īntīmple, sa iau toporul si sa fac varsare de sīnge? Trebuia, eram dator sa stiu dinainte Ei! Dar am stiut, am stiut!' sopti el cu deznadejde.

Uneori se oprea la un anumit gīnd:

„Nu, oamenii aceia-s facuti din alt aluat; adevaratul cīrmuitor, caruia īi este permis orice, distruge Toulonul, face un macel la Paris, uita o armata īn Egipt, pierde o jumatate de milion de oameni īn campania din Rusia, scapa cu un calambur la Vilna; iar dupa moarte i se īnalta statui, prin urmare, totul īi este permis. Nu, astfel de oameni nu sunt din carne si oase, sunt de bronz!'

O idee neasteptata, de alta natura, care-i veni deodata īn minte, īl facu sa rīda:

„Napoleon, piramidele, Waterloo - si vaduva aceea prapadita, dezgustatoare, batrīna aceea, camatareasa cu sipetul rosu sub pat: cum se poate digera aceasta apropiere, chiar si de un Porfiri Petrovici?! Nu-i de digerat! Se opune simtului estetic: un Napoleon sub patul unei babe! Uf, ce nerozie!'

Īn unele clipe simtea ca aiureaza; dadea īntr-o stare de exaltare febrila.

„Baba nu īnseamna nimic! repeta el cu īnflacarare si avīnt. Sa zicem ca batrīna a fost chiar o greseala, nu despre asta e vorba. Batrīna n-a fost decāt boala am vrut sa trec mai repede limita eu n-am ucis un om, am ucis un principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de depasit limita n-am depasit-o, am ramas tot de partea astalalta! N-am stiut sa fac altceva decāt sa ucid! Si nici asta n-am izbutit prea bine, dupa cāt se vede Un principiu? Pentru ce prostanacul de Razumihin i-a ocarīt deunazi pe socialisti? Sunt oameni muncitori si practici; sunt preocupati de fericirea generala Nu, eu am o singura viata si ea n-are sa se mai repete niciodata; nu vreau sa astept fericirea generala. Vreau sa traiesc eu! Altminteri prefer sa nu mai traiesc deloc. īn fond nu voiam sa trec prin fata unei mame flamīnde, strīngīnd īn buzunar rubla mea, tot asteptīnd fericirea generala. Contribui — adica — si eu cu o caramida la cladirea fericirii generale si ma simt īmpacat. Ha-Ha! Dar atunci de ce m-ati omis tocmai pe mine?! Eu nu traiesc decāt o singura data si vreau si eu partea mea Eh, sunt un paduche estetic si nimic mai mult, adauga el, izbucnind deodata īntr-un rīs de dement. Da, asa e, sunt un paduche — urma el cu o bucurie rautacioasa, agatīndu-se de aceasta idee, sucind-o īn tot felul, jucāndu-se si distrāndu-se cu ea -si un paduche numai prin asta, īn primul rānd, fiindca īn clipa de fata ma gīndesc ca sunt un paduche; īn al doilea rānd, pentru ca o luna īntreaga am necajit marinimoasa providenta, luīnd-o ca martor ca ceea ce vreau sa īntreprind nu este pentru mine, pentru satisfa­cerea placerilor mele personale, ci īn vederea unui tel maret — ha-ha! īn al treilea rānd, sunt un paduche pentru ca, īn actiunea mea, am hotarīt sa procedez cu cāt mai multa dreptate, cāt mai calculat si mai cu masura: am ales dintre paduchi pe cel mai nefolositor si, dupa ce l-am ucis, socoteam sa-i iau exact atāt cāt mi-ar fi trebuit ca sa-mi asigur primul pas īn viata, nici mai mult, nici mai putin (restul, asadar, ar fi ramas pentru manastire, dupa prevederile testa­mentului - ha-ha!) Si sunt, sunt indiscutabil un paduche — adauga el, scrīsnind din dinti - pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decāt īnsusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu oroarea asta?! O, ticalosie! O, mīrsavie! O, cāt de bine īl īnteleg pe prorocul cu sabia īn māna, calare pe calul lui: E voia lui Allah, deci, supune-te, faptura tremuratoare ! Are dreptate, are dreptate prorocul cānd asaza de-a curmezisul strazii o baterie buna si trage si īn cel vinovat si īn cel nevinovat, fara sa catadic­seasca macar sa dea o explicatie! Supune-te, faptura tremuratoare, si nu īncerca sa ai vointa, pentru ca asta nu e treaba ta! O, n-am sa i-o iert, n-am sa i-o iert niciodata babei!'

Parul īi era ud de sudoare, buzele-i uscate tremurau, privirea-i nemiscata era pironita īn tavan.

„Mama, sora, cāt de mult le iubeam! De ce oare acum le urasc? Da, le urasc fiziceste, nu pot suferi prezenta lor Adineauri m-am apropiat si am sarutat-o pe mama, īmi amintesc S-o īmbratisez pe mama si sa ma gīndesc ce-ar fi daca ar afla sa-i spun poate? As fi īn stare s-o fac Hm! ea trebuie sa fie ca si mine, adauga el, facānd un efort ca sa gīndeasca, luptīnd cu delirul care-l cuprindea. O, cāt o urasc acum pe baba aceea! Cred ca daca ar īnvia cumva as omori-o īnca o data! Biata Lizaveta! Pentru ce s-a nimerit acolo? Ciudat: aproape nu ma gīndesc la ea, ca si cum n-as fi ucis-o Lizaveta! Sonia! Sarmane fapturi blajine, cu ochii blīnzi Cāt de dragi īmi sunteti! Oare de ce nu s-or fi plīngīnd? De ce nu gem? Ele dau tot cu privirea linistita, blīnda Sonia! Sonia! Blinda Sonia!'

Pierdu constiinta realitatii; si-i paru ciudat ca nu-si aminteste cum a ajuns īn strada. Era seara tīrziu. īntunericul se īntetea, luna plina stralucea tot mai tare; aerul īnsa era parca din ce īn ce mai īnabusitor. Strazile erau pline de lume, meseriasii si oamenii ocupati cu diverse treburi se īntorceau pe la casele lor, altii se plim­bau; mirosea a var, a praf, a apa statuta. Raskolnikov mergea trist si īngrijorat; īsi amintea foarte bine ca iesise din casa cu un anumit scop, ca avea ceva urgent de facut. dar ce anume trebuia sa faca — uitase. Deodata, se opri si vazu ca pe partea cealalta a strazii sta un om si-i face semn cu māna. Trecu strada ca sa ajunga la omul acela, dar el īntoarse spatele si porni īnainte, ca si cum nimic nu s-ar fi īntīmplat, cu capul īn piept, fara sa se uite īnapoi, fara sa arate prin nimic ca-l chemase īntr-adevar. „M-o fi chemat, oare?' se gīndi Raskolnikov, īncercānd sa-l ajunga din urma. Dar cānd distanta din­tre ei nu era decāt de zece pasi, īl recunoscu si -l apuca frica; era tīrgovetul de adineauri, cu acelasi halat si tot atāt de gīrbovit. Raskolnikov mergea īn urma lui; inima īi zvīcnea; cotira amīndoi īntr-o ulicioara, dar celalalt tot nu se īntorcea spre el. „O fi stiind ca-l urmaresc?' se gīndi Raskolnikov. Tīrgovetul intra sub bolta unei case mari. Raskolnikov se apropie grabit si se uita, gīndin-du-se ca poate are sa-l cheme. Si īntr-adevar, tīrgovetul, dupa ce trecu sub bolta si ajunse aproape īn curte, se īntoarse deodata si facu iarasi parca un semn cu mīna. Raskolnikov intra si el īn gang, dar tīrgovetul nu mai era īn curte; prin urmare, o luase pe prima scara. Raskolnikov se repezi dupa el. Se auzea acum, cu doua paliere mai sus, cineva care urca scara cu pasi masurati, fara sa se grabeasca. Ciudat, parca ar recunoaste scara asta! Iata fereastra de la parter: cāt de trista si de misterioasa razbate prin geam lumina lunii! Iata etajul īntīi! Da! E locuinta pe care o zugraveau lucratorii Cum de n-a recunoscut-o imediat? Zgomotul pasilor care urcau īn fata lui se stinse: prin urmare, s-a oprit sau s-a ascuns undeva. Iata etajul trei; sa mearga mai departe? Ce liniste, te apuca groaza Totusi merse īnainte. Zgomotul propriilor pasi īl speria si-l nelinistea. Doamne, ce īntuneric! Tīrgovetul acela s-o fi ascuns īntr-un ungher A! Usa apartamentului e larg deschisa; statu putin la gīnduri si intra. īn antreu era īntuneric bezna, pustiu, nimeni, si atāt de gol, de parca s-ar fi scos tot din casa; īncetisor, mergīnd pe vīrfuri, Raskolnikov īntra īn salon: odaia era scaldata īn razele lunii; nimic nu se schimbase: scaunele, oglinda, divanul galben, pozele din rame. O luna uriasa, rotunda, rosie-aramie privea prin geam. ,,Din pricina lunii e atāta liniste (se gīndi el); ce enigmatica este.' Statea si astepta; si cu cāt astepta mai mult, cu atāt mai mare era tacerea lunii, cu atāt īi batea mai tare inima, aproape ca-l durea. Liniste. Apoi se auzi deodata un zgomot sec, ca si cānd cineva ar fi frīnt īn doua o surcea, apoi iarasi totul īncremeni īn tacere.

O musca trezita din somn izbi din zbor geamul si zumzai trist. īn aceeasi clipa, zari īntre fereastra si dulapior, īn colt, o cataveica atīrnata pe perete. „Ce cauta aici cataveica? se īntreba el. Altadata nu era aici' Se apropie īncet si ghici ca dupa cataveica se ascunde cineva. Dadu la o parte, cu bagare de seama, cataveica si vazu un scaun, iar pe scaun, īn colt, sedea ghemuita batrīna, cu capul īn piept, asa ca nu-i putea vedea fata, totusi ea era. Ramase nemiscata. „Se teme', īsi zise el, scoase īncetisor din lat toporul si o lovi īn crestet o data, de doua ori. Ciudat: femeia nu se clintea sub lovi­turile lui, de parca era de lemn. Speriat, se apleca spre ea, s-o vada mai bine; dar batrīna īsi ascunse si mai mult fata. El se lasa īn genunchi si o privi de jos īn sus, īi privi fata si īnmarmuri de groaza: batrīna sedea si rīdea, se prapadea de rīs, dar īncet, fara zgomot, ca sa n-o auda el. Apoi i se paru ca usa dormitorului se crapa usor si parca si acolo rīde si susoteste cineva. īl cuprinse furia; īncepu s-o loveasca cu toata puterea pe batrīna īn cap, dar cu fiecare lovitura de topor, rīsul si soaptele īn dormitor rasunau mai tare, iar baba se cutremura toata de rīs. Fugi, dar antreul era acum plin de oameni, usile care dadeau pe scara erau deschise si pe palier, pe scara si jos, peste tot, o multime de oameni, cap līnga cap, si toti se uita la el, dar toti se feresc, stau la pīnda, asteapta si tac Inima i se strīnge, picioarele parca-s tintuite de podele Vru sa tipe si se trezi.

Rasufla adīnc, dar ciudat: visul parca tot mai continua; usa odaii era data de perete si īn prag se afla un necunoscut care-l privea cu atentie.

Raskolnikov nu avusese timp sa-si deschida bine ochii si-i īnchise numaidecāt la loc. Sta culcat pe spate si nu facea nici o miscare. „O fi fost vis sau nu?' se īntreba el si-si īntredeschise usor pleoapele, ca sa se uite pe neobservate la necunoscut. Acesta se afla īntr-acelasi loc si nu contenea sa-l priveasca. Apoi trecu cu bagare de seama pragul, īnchise cu grija usa, se apropie de masa, mai astepta o clipa — toate acestea fara sa-si ia nici un moment ochii de la el — si īncet, fara zgomot, se aseza pe scaun alaturi de divan, īsi puse palaria pe podea, īsi sprijini mīinile īn baston si barbia īn mīini. Se vede ca se pregatea sa astepte mult. Pe cāt putea sa-l vada printre gene, omul nu mai era tānar, era gras si avea o barba deasa, blonda, aproape alba

Se scursera vreo zece minute. Afara era lumina, dar se facuse tīrziu. īn odaie domnea o liniste deplina. Nici dinspre scara nu venea nici un zgomot. Doar o musca mare zumzaia si se izbea din zbor de geam. īn sfīrsit, situatia ajunse de neīndurat: Raskolnikov se ridica si se aseza pe divan.

— Hai, spune ce vrei?

— Stiam ca nu dormi, ca te faci numai, raspunse omul cu un ton ciudat, zīmbind linistit. Da-mi voie sa ma prezint: Arkadi Ivanovici Svidrigailov

PARTEA A PATRA

Capitolul I

„Oare visez īnca?' se īntreba din nou Raskolnikov, cercetīndu-l cu luare-aminte si neīncredere pe musafirul neasteptat.

— Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, īn sfīrsit, cu nedumerire.

Musafirul nu parea cātusi de putin mirat de aceasta exclamatie.

— Am venit la dumneata din doua motive: īn primul rānd, doream sa te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, si īnca īn termenii cei mai magulitori; īn al doilea rānd, sper ca nu vei refuza sa ma ajuti īntr-o anumita chestiune, care o priveste de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Daca m-as prezenta la ea singur, fara recomandatie, s-ar putea sa nu ma primeasca, data fiind parerea pe care si-a facut-o despre mine; cu ajutorul dumitale īnsa, am toata nadejdea ca

— Slaba nadejde dinspre partea asta, īl īntrerupse Raskolnikov.

— Dumnealor au sosit abia aseara, daca-mi dai voie sa īntreb? Raskolnikov nu raspunse. Stiu ca au sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de doua zile. Iata ce am sa-ti spun īn legatura cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos sa īncerc sa ma justific, dar per-mite-mi sa te īntreb pe dumneata — ce crima atāt de mare am savīrsit, daca am sta sa judecam lucrurile sanatos, fara prejudecati? Raskolnikov continua sa-l studieze īn tacere. Am nedreptatit īn Casa mea o fata fara aparare si „am insultat-o cu propunerile mele mīrsave', asta este? Vezi, stiu dinainte ce mi se poate reprosa! Dar trebuie sa te gīndesti ca sunt si eu om si ca nihil humanum īn īntregime, versul suna: homo sum, humani nihil a me alienum puto -sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain īntr-un cuvīnt, ca am putut sa simt o atractie puternica si sa ma īndragostesc (ceea ce, fireste, nu depinde de noi) si atunci se explica totul cāt se poate de firesc. īntrebarea este: sunt eu un calau sau, mai degraba, o vic­tima? Si daca eu sunt victima? Poate ca atunci cānd am propus obiectului pasiunii mele sa fuga cu mine īn America sau Elvetia, nutream fata de dīnsa sentimentele cele mai respectuoase si speram astfel sa orānduiesc fericirea noastra comuna! Ratiunea e uneori robita de pasiune: poate ca mai mult rau mi-am facut mie decāt ei, gīndeste-te!

— Nu-i vorba daca ai sau nu dreptate, īl īntrerupse Raskolnikov, dezgustat. Esti pur si simplu respingator si nu vreau sa stiu de dum­neata, te dau afara, pleaca de aici!

Svidrigailov se porni pe rīs.

— Ehe, pe dumneata e greu sa te faca cineva sa-ti schimbi parerea! zise el, rīzīnd deschis. Am vrut sa fac pe siretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!

— Si īn clipa de fata tot de siretlicuri te tii.

— Ei, si? Ei, si? repeta Svidrigailov, rīzīnd din toata inima. E, cum spun frantujii, de bonne guerre, e un siretlic permis! Totusi dumneata m-ai īntrerupt; asa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut nici un fel de neplaceri sa nu fi fost īntīmplarea aceea din gradina. Marfa Petrovna

— Se spune ca si pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata īl īntrerupse brutal Raskolnikov.  •

— Si despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare īn adevar, nu stiu ce-as putea sa raspund la aceasta afirmatie, cu toate ca, īn aceasta privinta, constiinta mea este absolut linistita. Adica sa nu-ti īnchipui ca m-as teme de ceva, totul e īn perfecta regula si foarte clar: medicul legist a stabilit ca decesul a survenit īn urma unui atac de apoplexie, provocat de baia facuta imediat dupa o masa copioasa, la care a baut aproape o sticla de vin, si nici n-ar fi putut gasi altceva Nu, dar m-am gīndit, mai ales īn timp ce calatoream cu trenul, daca nu cumva am contribuit moralmente la aceastanenorocire, enervīnd-o Sau altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia ca n-a fost absolut nimic. Raskolnikov rīse.

— Nu facea sa te ostenesti atāt!

— De ce rīzi? Gīndeste-te: nu i-am tras decāt doua lovituri de cravasa, care nici macar n-au lasat urme Nu ma socoti, te rog, un cinic; stiu bine ca e ticalos din partea mea si toate celelalte dar mai stiu ca accesele mele de brutalitate nu-i displaceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A pīna la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silita sa stea acasa, neavīnd ce sa mai povesteasca īn orasel, si apoi plictisise pe toata lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i asa?). Si deodata, aceste doua lovituri de cravasa īi pica din cer! Numaidecāt a si poruncit sa-i puna caii la trasura De alt­minteri, femeile sunt uneori cāt se poate de multumite sa fie jignite, cu toata indignarea lor aparenta. E ceva foarte curent si se īntīmpla multora; omul, īn general, simte o cumplita satisfactie sa fie insul­tat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune ca numai cu asta traiesc.

Cāteva clipe Raskolnikov se gīndi sa se scoale si sa plece, īncheind astfel īntrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul īl opri.

— Īti plac bataile? īntreba el distrat.

— Nu, nu prea, raspunse linistit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am paruit aproape niciodata. Am trait īn cea mai perfecta armonie, si dīnsa a fost totdeauna multumita de mine. īn cei sapte ani de casnicie, n-am folosit cravasa decāt de doua ori (lasīnd deo­parte un al treilea caz, de altfel, cam īn doi peri): prima oara, s-a īntīmplat la doua luni dupa casatoria noastra, īndata dupa ce ne-am mutat la tara, si ultima oara, īn cazul de acum. Dumneata erai gata sa ma crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he A propos: īti aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil — i-am uitat numele — care cu cītiva ani īn urma, pe vremea binecuvīntata cānd puteai sa-ti exprimi mai liber parerile, a fost facut de ocara īn fata lumii īntregi si īn literatura, fiindca a batut-o īn tren pe o nemtoaica? Ei, si tot īn acelasi an, daca īti amintesti, s-a publicat „arti­colul nerusinat' īn Vek despre lectura aceea publica a „Noptilor egiptene' Ochi negri! O, unde esti tu, tineretea mea de aur! Da, si parerea mea este: nu ca-l compatimesc pe domnul care a batut-o pe nemtoaica aceea, fiindca, īntr-adevar, a procedat cam si, apoi, de ce l-as compatimi? Dar nu pot sa nu declar ca uneori dai peste niste „nemtoaice' atāt de provocatoare, īncāt nici un progresist, cred, n-ar putea sa garanteze ca nu le-ar bate si el. Nimeni īnsa n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate ca e un punct de vedere cāt se poate de uman, crede-ma!

Si Svidrigailov se porni pe rīs. Raskolnikov īsi dadea perfect de bine seama ca omul acesta avea un plan bine hotarīt si era un vulpoi foarte iscusit.

— Dumneata, pesemne, n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? īntreba el.

— Cam asa este. Te mira ca sunt atāt de īngaduitor, nu?

— Ma mira ca esti din cale-afara de īngaduitor.

— Fiindca nu ma supara grosolania īntrebarilor dumitale? Asa e? Dar de ce m-as supara? Am raspuns cum m-ai īntrebat, adauga el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu ma intereseaza, ca sa zic asa, nimic, urma el, parca dus pe gīnduri, Mai cu seama acum Nu prea am ce face De altminteri, ai tot dreptul sa crezi ca ma dau bine pe līnga dumneata, pentru ca am un anumit scop, cu atāt mai mult, cu cāt ti-am spus singur ca am treaba cu surioara dumi­tale. Dar trebuie sa-ti spun deschis: tare mi-e urīt! Mai ales īn ultimele trei zile! īncāt acum ma bucura īntīlnirea cu dumneata Nu te supara, Rodion Romanovici, dar īti marturisesc ca si dum­neata īmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; si mai ales acum, adica nu propriu-zis īn clipa de fata, dar de la un timp īncoace Haide, haide, am tacut, nu te īncrunta! Nu sunt chiar atāt de urs cum ma crezi!

Raskolnikov īi arunca o privire posomorita.

— S-ar putea nici sa nu fii urs, raspunse el. Mi se pare chiar ca esti un om din lumea buna, sau ca cel putin stii, īn anumite ocazii, sa fii si cumsecade.

— Nu-mi prea pasa de parerea altora! replica Svidrigailov pe un ton sec si chiar cu o nuanta de trufie. De ce atunci nu m-as arata gros de obraz, daca aceasta haina i se potriveste atīt de bine climatului nostru si si mai ales daca am īnclinatia fireasca de a o purta, adauga el, rīzīnd din nou.

— Am auzit totusi ca ai destui prieteni pe aici. Esti doar un om, cum s-ar zice, cu „relatii'. Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmaresti?

— Ai dreptate, am prieteni, īncuviinta Svidrigailov, ocolind īntrebarea principala. I-am si zarit pe cītiva, de trei zile de cānd ratacesc prin oras; i-am recunoscut, cred ca m-au recunoscut si ei. E si firesc, sunt bine īmbracat, si nu ma numar printre oamenii saraci: am scapat si de reforma agrara; paduri si lunci inundabile, asa ca veniturile n-au scazut; dar n-am pofta sa reiau legaturile cu ei; m-am saturat de mult; umblu de trei zile si n-am fost īnca sa vad pe nimeni Si, pe deasupra, orasul acesta! Cum de a putut lua fiinta la noi, spune si dumneata! Oras de functionari si de tot soiul de seminaristi! E drept ca multe lucruri n-am vazut acum opt ani, pe cānd īmi faceam veacul pe aici Nu mai am speranta decāt īn anatomie, zau!

— Ce fel de anatomie?

— Pai cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar si progresul — toate astea pot sa existe si fara sprijinul meu, urma el, trecānd iarasi peste īntrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare placere sa fii trisor!

— Ai fost vreodata?

— S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup īntreg, un grup de oameni foarte bine, poeti, capitalisti, tot oameni cu purtari alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de carti. Si apoi, ai observat, īn general la noi, adica īn societatea noastra rusa, peze­venghii au purtarile cele mai alese? Numai la tara am ajuns asa de lasa-ma sa te las. Si totusi m-a bagat pe vremea aceea la racoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a aparut Marfa Petrovna, s-a tocmit si m-a rascumparat pentru treizeci de mii de arginti (toata datoria se ridica la saptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, dupa care s-a grabit sa ma īngroape la tara, ca pe o comoara. Era cu cinci ani mai īn vīrsta ca mine. M-a iubit mult. Sapte ani n-am iesit din sat. Si baga de seama, toata viata a pastrat, ca un document īmpotriva mea, polita de treizeci de mii de ruble, pe care o iscalisem grecului si pe care o rascumparase ea prin cineva, asa ca ar fi fost de ajuns sa ma revolt si - poftim īnapoi, la racoare! Si ar fi facut-o, cu toata dragostea ei pentru mine! īntr-un suflet de femeie asemenea contradictii se īmpaca foarte bine īntre ele.

— Si sa nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugitii?

— Nu stiu cum sa-ti spun. Documentul acela nu prea ma stingherea. N-aveam nici o pofta sa plec. Marfa Petrovna, vazīnd ca ma plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo doua ori sa plecam īn strainatate! Dar, la ce? Mai fusesem prin strainatate si alta data si mi se urīse si acolo. Nu ca m-as fi plictisit, sunt multe de vazut, dar uite, de pilda, un rasarit de soare, golful napolitan, marea, te uiti si te simti deodata atīt de trist. Si ceea ce este mai dezgustator e ca esti trist si nu stii de ce! Nu, acasa, e mult mai bine: cel putin aici arunci vina pe altii si tie īti gasesti o justificare. Eu poate ca as pleca acum īntr-o expeditie la Polul Nord fiindca f ai le vin mau-vais si mi-e scīrba sa mai beau, uesi, īn afara de vin, altceva nu-mi ramīne. Am īncercat. Se zice ca, duminica, īn parcul Iusupov, Berg* are de gīnd sa zboare cu un balon urias, si primeste sa-l īnsoteasca cineva īn schimbul unei anumite sume, este adevarat?

— Si dumneata ai zbura?

— Eu? Nu am īntrebat asa murmura Svidrigailov, cazīnd pe gīnduri.

„Ce fel de om este asta?' se īntreba Raskolnikov.

— Nu, documentul acela nu ma stingherea, urma Svidrigailov, tot gīnditor, nu doream sa plec de la tara. De altfel, e mai bine de un an de cānd, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document si mi-a dat pe deasupra si o suma respectabila. Avea multi bani. „Vezi cāta īncredere am īn dumneata, Arkadi Ivanovici', zau, chiar asa s-a exprimat dīnsa. Nu ma crezi? Si, stii, eu la tara am ajuns un gospodar destul de priceput; ma cunoaste lumea īn regiunea noastra. Comandam carti. La īnceput, Marfa: Referire la un personaj real din epoca, supranumit si „balerinul aeronaut'.

Petrovna ma aproba, apoi se tot temea ca am sa ma naucesc cu īnvatatura.

— Mi se pare ca-ti lipseste mult Marfa Petrovna?

— Mie? Poate. īn adevar, se prea poate. A propos, dumneata crezi īn strigoi?

— Ce fel de strigoi?

—Strigoi īn īntelesul obisnuit al cuvīntului; ce alti strigoi pot exista?

—Dar dumneata crezi?

—Poate ca nu, pour vous plaire. Adica nu ca n-as crede

— Īi vezi vreodata?

Svidrigailov īi arunca o privire stranie.

— Marfa Petrovna īmi face onoarea sa ma viziteze, zise el, strīmbīndu-si gura īntr-un zīmbet ciudat.

— Cum asta?

— De trei ori m-a vizitat. Prima data am vazut-o īn ziua īnmor-mīntarii, o ora dupa ce m-am īnapoiat de la cimitir. Adica īn ajunul plecarii mele. A doua oara, acum doua zile, pe drum, īn zori, īn gara Malaia Visera; si a treia oara, acum doua ore, īn locuinta unde stau acum, īn odaia mea; eram singur.

Erai treaz?

— Absolut treaz. De trei ori a fost, si de fiecare data eram treaz. Vine, īmi vorbeste cāteva clipe si pleaca pe usa; totdeauna pleaca pe usa. Parca se si aude cānd o īnchide.

— Tocmai ma gīndeam eu ca dumitale trebuie sa ti se īntīmple astfel de lucruri! rosti deodata Raskolnikov, mirāndu-se el īnsusi de cele spuse. Era grozav de tulburat.

- Adevarat? Te-ai gīndit? īntreba Svidrigailov, mirat. E cu putin­ta? Ei, nu ti-am spus eu ca noi doi avem un punct comun? Ei?

— N-ai spus asta niciodata! raspunse, enervat, Raskolnikov.

— N-am spus? -Nu.

— Atunci mi s-a parut numai ca am spus. Adineauri, cānd am intrat si am vazut ca stai cu ochii īnchisi si te prefaci ca dormi, mi-am zis: „Chiar el e!'

— Ce vrei sa spui cu asta? Despre ce vorbesti? striga Raskolnikov.

— Despre ce? īn adevar, nu stiu nici eu despre ce mormai Svidrigailov, sincer īncurcat.

O clipa tacura amīndoi. Si amīndoi se uitau cu ochii holbati unul la celalalt.

— Ce prostii! se rasti, īnciudat, Raskolnikov. Si ce-ti spune, cānd vine?

— Dānsa? īnchipuieste-ti, vorbeste despre fel de fel de nimicuri, si poate ca te mira, dar tocmai asta ma īnfurie totdeauna. Prima data a intrat (eram obosit - slujba de īnmormīntare, vesnica po­menire, apoi litaniile, praznicul si, īn sfīrsit, am ramas singur īn cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc si m-am lasat īn voia gīndurilor), cānd numai ce vad ca intra pe usa si zice: „Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ai uitat sa īntorci ceasul īn sufragerie'. Ceasul acela, de sapte ani, eu īl īntorceam īn fiecare saptamīna, iar daca uitam, ea īmi aducea aminte. A doua zi, eram īn drum spre Petersburg. īn zori, la o statie, am coborīt; nu dormisem toata noaptea, eram istovit, īmi erau ochii grei, si am cerut o cafea; cānd ma uit, Marfa Petrovna era asezata līnga mine, cu un pachet de carti īn mīna: „Nu vrei sa-ti ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?' (Strasnic stia sa dea īn carti). N-am sa-mi iert niciodata ca n-am lasat-o sa-mi dea si mie! M-am speriat si am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopotelul. Astazi, dupa un prīnz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, sedeam si fumam, cānd iar ma pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gatita cu o rochie noua de matase verde, cu o trena foarte lunga: „Buna ziua, Arkadi Ivano­vici! īti place rochia mea? Aniska nu mi-ar fi putut coase una ca asta.' (Aniska e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a īnvatat meseria la Moscova; o fetiscana frumusica.) Si se sucea si se īnvīrtea īn fata mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte īn fata si i-am zis: „Ce placere, Marfa Petrovna, sa te ostenesti sa vii ca sa-mi spui astfel de nimicuri!' „Ah, Doamne, draguta, nu are voie omul sa te necajeasca un pic!' Iar, eu, ca s-o zadarasc, am zis: „Marfa Petrovna, vreau sa ma īnsor din nou'. „Dumneata esti īn stare de una ca asta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ti face mare cinste: abia ti-ai īngropat nevasta si ai si pornit sa te īnsori. Macar de ai alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai sa iei una cine stie ce podoaba, si o sa rīda toti de dumneata.' Si a iesit, parca-i auzeam fosnetul trenei pe dusumea. Nu-i caraghios, spune?

— De altfel, poate ca toate astea nu sunt decāt minciuni? spuse Raskolnikov.

— Arareori mint, raspunse Svidrigailov, dus pe gīnduri, fara sa para a fi bagat īn seama grosolania īntrebarii.

— Mai īnainte nu ti se mai īntīmplase sa vezi strigoi?

— Bbb ba da, o singura data īn viata, acum vreo sase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai īl īnmormīntasera, iar eu am uitat si am strigat: „Filka, pipa!' si el a intrat; s-a dus drept la dula­pul unde stau pipele mele. Iar eu gīndeam īn sinea mea: „Face pe suparatul', fiindca, nu mult īnainte de a muri, ne-am luat la harta rau de tot. „Cum īndraznesti, i-am spus, sa intri la mine cu haina rupta īn coate? Iesi afara, ticalosule!' S-a īntors, a iesit si n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut sa fac un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-a fost rusine.

— Du-te sa te vada un medic.

— E de prisos sa-mi spui asta, īmi dau si eu seama ca sunt bol­nav, cu toate ca, la drept vorbind, nu stiu ce-as putea sa am; cred ca sunt cel putin de trei ori mai sanatos ca dumneata. Eu nu te-am īntrebat daca crezi ca pot sa apara strigoi. Eu te-am īntrebat daca crezi ca exista strigoi.

— Nu, si n-am sa cred pentru nimic īn lume! striga Raskolnikov aproape cu un fel de furie.

— Asa spune toata lumea de obicei, nu? murmura Svidrigailov, ca si cānd ar fi vorbit pentru el si privind īntr-o parte, cu capul putin aplecat pe umar. Ei īti spun: „Esti bolnav, prin urmare ceea ce ti se pare ca vezi nu este decāt delir, si nu exista nimic'. Dar asta nu este perfect logic. Admit ca strigoii nu se arata decāt oamenilor bolnavi; dar asta dovedeste numai ca trebuie sa fii bolnav ca sa-i poti vedea, si nu ca n-ar exista īn sine.

— Bineīnteles ca nu exista! starui cu īncapatīnare Raskolnikov.

— Nu? Asa crezi dumneata? urma Svidrigailov, īntorcāndu-si īncet privirile spre el. Dar daca ar fi sa judecam asa (hai, ajuta-ma si dumneata): strigoii sunt, sa spunem, niste frīnturi, niste fragmente din alte lumi, de care tin. Omul sanatos, fireste, n-are de ce sa-i vada, fiindca omul sanatos este mai material, mai pamīntean decāt altii si deci, ca totul sa fie normal, el trebuie sa traiasca numai viata pamīnteasca de aici. Ei, dar daca se īmbolnaveste, daca se strica ordinea pamīnteasca normala a organismului, cāt de cāt, imediat īncepe sa se manifeste posibilitatea altei lumi; si cu cāt e mai bol­nav, cu atāt are mai multe puncte de contact cu cealalta lume, asa ca atunci cānd moare trece de-a dreptul īn ea. M-am gīndit de mult la asta. Daca crezi īn viata viitoare, atunci poti sa admiti acest ratio­nament.

— Eu nu cred īn viata viitoare, zise Raskolnikov. Svidrigailov ramase īngīndurat.

— Dar daca dincolo n* sunt decāt paianjeni sau altceva de felul asta, zise el deodata.

,,E nebun' gīndi Raskolnikov.

— Ca idee, ne reprezentam īntotdeauna vesnicia drept ceva ce nu poate fi īnteles, ceva urias, imens! Dar de ce trebuie sa fie neaparat imensa? Si daca vesnicia nu este decāt o maghernita oarecare, īnchipuieste-ti, o singura odaie, un fel de baie taraneasca, afumata, cu pīnze de paianjen prin colturi? Eu, uneori, asa īmi īnchipui ca este.

— Si niciodata, niciodata nu-ti īnchipui ceva mai linistitor si mai drept?! exclama Raskolnikov, cu o senzatie neplacuta.

— Mai drept? De unde stim noi, poate ca tocmai asta este mai drept si stii, daca ar depinde de mine, eu dinadins tocmai asa as fi facut-o, raspunse Svidrigailov cu un zīmbet ciudat.

Un fior de gheata trecu prin trupul lui Raskolnikov la auzul acestui raspuns monstruos. Svidrigailov ridica ochii, īl privi tinta si deodata izbucni īn rīs.

— Nu zau, gīndeste-te numai, striga el, acum o jumatate de ceas nici nu ne cunosteam, ne socoteam dusmani! Avem o chestiune

serioasa de rezolvat, iar noi am lasat totul balta si ne-am apucat sa filozofam! Ei, n-am spus eu ca ne asemanam ca fratii?

— Daca esti atīt de bun, propuse Raskolnikov, enervat, per-mite-mi sa te rog sa-mi explici cāt mai repede pentru care motiv am cinstea sa te vad īn fata mea fiindca sunt grabit trebuie sa ies

— Bine. Numaidecāt. Sora dumitale, Avdotia Romanovna, se marita cu domnul Lujin Piotr Petrovici?

— Nu s-ar putea s-o lasi pe sora mea īn afara convorbirii noastre si sa nu-i pomenesti numele? Nu īnteleg cum īndraznesti sa-i rostesti numele īn fata mea, daca esti īn adevar Svidrigailov?

— Dar am venit tocmai ca sa vorbesc despre dīnsa, cum as putea atunci sa nu-i pomenesc numele?

— Bine, vorbeste, dar cāt mai repede.

— Sunt sigur ca ti-ai si facut o parere despre acest domn Lujin, ruda sotiei mele, daca ai avut prilejul sa stai de vorba cu el o jumatate de ceas, sau daca macar ti-a vorbit cineva despre el si ti l-a descris cu exactitate. Acest om nu se potriveste deloc cu Avdotia Romanovna. Dupa parerea mea, Avdotia Romanovna se jertfeste cu multa marinimie si īntr-un chip cu totul nechibzuit pentru pen­tru familia ei. Din cāte stiu despre dumneata, cred ca ai fi bucuros daca aceasta casatorie nu s-ar face, fara sa dauneze starii materiale a surorii dumitale. Iar acum, dupa ce te-am cunoscut, sunt chiar convins de acest lucru.

— Tot ce spui e foarte naiv; iarta-ma, ar trebui sa spun: neobra­zat, zise Raskolnikov.

— Adica vrei sa spui ca-mi apar interesele. Fii linistit, Rodion Romanovici, daca as fi vrut sa-mi apar interesele, n-as fi vorbit atāt de deschis, doar nu sunt un prost. īn aceasta privinta, as vrea sa-ti dezvalui o ciudatenie psihologica. Adineauri, īncercānd sa-mi jus­tific dragostea pentru Avdotia Romanovna, ti-am spus ca eu īnsumi am fost o victima. Ei, afla ca acum nu mai simt dragoste pentru ea, chiar deloc, ma si mira, fiindca eu, īntr-adevar, am fost foarte īndragostit de ea

— Din trāndavie si desfrīu, īl īntrerupse Raskolnikov.

— Ai dreptate, sunt un desfrīnat si un trīntor. De altfel, surioara dumitale are atātea calitati, ca nu se putea sa nu faca impresie asupra mea. Dupa cum vad si eu astazi, n-a fost decāt o nebunie trecatoare.

— E mult de cānd ti-ai dat seama?

— Am banuit acest lucru mai demult, dar m-am convins defini­tiv abia acum trei zile, aproape īn clipa sosirii mele la Petersburg. La Moscova īnca īmi īnchipuiam ca vin sa-i cer māna Avdotiei Romanovna si sa ma declar rivalul domnului Lujin.

— Iarta-ma ca te īntrerup, nu-s-ar putea sa scurtezi povestea si sa treci de-a dreptul la scopul vizitei dumitale? Sunt grabit, trebuie sa plec

— Foarte bucuros. Odata sosit aici si hotarīt sa īntreprind un anumit voiaj, am dat īn prealabil unele dispozitii. Copiii mei au ramas la o matusa de-a lor; sunt bogati si nu au nici o nevoie de mine. De altfel: tata sunt eu? Nu mi-am oprit decāt ceea ce mi-a daruit acum un an Marfa Petrovna. Mi-ajunge atīt. Iarta-mi digre­siunile, acum trec la problema īn sine. īnainte de a pleca īn voiajul care poate totusi va avea loc, as vrea sa ispravesc si cu domnul Lujin. Nu ca nu l-as putea suferi, dar din pricina lui a fost ultima cearta īntre mine si Marfa Petrovna, cānd am aflat ca dīnsa a pus la cale aceasta casatorie. Acum, cu ajutorul dumitale, si poate chiar īn prezenta dumitale, as dori s-o vad pe Avdotia Romanovna si sa-i explic, īn primul rānd, ca de la domnul Lujin nu numai ca nu va avea un avantaj, dar, dimpotriva, se va vedea de-a dreptul pagubita. Apoi, dupa ce-i voi cere iertare pentru neplacerile pe care le-a avut acum cātva timp, i-as cere īngaduinta sa-i ofer zece mii de ruble si sa-i usurez astfel ruptura cu domnul Lujin, ruptura care, sunt sigur, nu i-ar fi neplacuta, de ar avea posibilitatea s-o faca.

— Dar dumneata īntr-adevar esti nebun! striga Raskolnikov, mai curānd mirat decāt furios. Cum īndraznesti sa-mi vorbesti astfel?

— Eram sigur ca ai sa īncepi sa tipi: dar, īn primul rānd, tin sa-ti spun ca, desi nu sunt bogat, pot dispune de aceste zece mii, fiindca nu am absolut nici o nevoie de ele. Daca Avdotia Romanovna nu primeste, cine stie cum am sa le īntrebuintez. Asta-i una. In al doilea rānd, constiinta mea este cu desavīrsire linistita: īi ofer acesti bani fara nici un interes. Ma crezi sau nu, dar veti afla mai tīrziu, si dumneata si Avdotia Romanovna, ca-i adevarat. Vezi dumneata, eu īntr-adevar i-am pricinuit unele neplaceri si griji mult stimatei dumitale surioare Avdotia Romanovna, si ma caiesc sincer de acest lucru; de aceea, doresc din toata inima nu sa rascumpar aceste neplaceri printr-o compensatie baneasca, ci pur si simplu sa fac ceva folositor pentru ea, ca doar nu-i scris nicaieri ca trebuie sa fac numai rau. Daca propunerea mea ar ascunde vreun calcul personal cāt de mic, nu i-as oferi numai zece mii, cānd abia acum cinci saptamīni i-am oferit mult mai mult. īn afara de asta, e probabil sa ma īnsor foarte, foarte curānd, cu o tānara fata si deci banuiala ca as urmari-o pe Avdotia Romanovna cade de la sine. īn īncheiere, voi spune ca si daca se marita cu domnul Lujin, Avdotia Romanovna tot va primi acesti bani, numai ca pe alta cale Dar nu te supara, Rodion Romanovici, judeca linistit, cu sīnge rece. Svidrigailov vorbea cu un calm extraordinar.

— Te rog sa īncetezi, zise Raskolnikov. īn orice caz, propunerea dumitale este de-o īndrazneala de neiertat.

— Nicidecum. Daca ar fi asa cum spui, atunci omul pe lumea asta n-ar putea sa faca decāt rau si, dimpotriva, nu ar avea dreptul sa faca cel mai mic bine, si asta numai din pricina unui conventio­nalism absurd. E caraghios. De pilda: daca as muri si i-as lasa aceasta suma prin testament surioarei dumitale, ar refuza si atunci sa o primeasca?

Se prea poate.

— Ei, asta nu. De altfel, daca zici nu, nu sa fie. Dar sa stii ca zece mii prind bine la nevoie. īn orice caz, te rog sa-i transmiti cele spuse Avdotiei Romanovna.

— Nici nu ma gīndesc.

— Atunci, Rodion Romanovici, ma voi vedea silit sa caut s-o īntīlnesc personal, ceea ce desigur o va nelinisti.

— Si daca-i transmit, n-ai sa cauti s-o īntīlnesti?

— Nu stiu, zau, ce sa-ti raspund. Tare as dori s-o mai vad o data.

— Sa nu speri una ca asta.

— Pacat. De altfel, dumneata nu ma cunosti. Poate cānd ne vom īmprieteni mai mult.

— Crezi ca ne vom īmprieteni?

— De ce nu? zīmbi Svidrigailov, luīndu-.si palaria si sculīndu-se. Nu ca as vrea sa ma impun īn fata dumitale cu tot dinadinsul, si chiar venind īncoace nici nu prea credeam ca o sa stam de vorba, desi azi-dimineata m-a izbit fata dumitale

— Unde m-ai vazut de dimineata? se nelinisti Raskolnikov.

— Īntīmplator Tot īmi pare ca e ceva cu dumneata care face sa ne asemanam oarecum Dar nu te nelinisti, nu-s cīrciogar din fire; am stiut sa ma īmpac si cu masluitorii si nici pe cneazul Svirbei, ruda mea de departe si mare demnitar, nu l-am plictisit, am stiut sa-i scriu doamnei Prilukova īn album despre Madona lui Rafael, si cu Marfa Petrovna am trait sapte ani la tara, si īn casa lui Viazemski, pe Sennaia, mi-am petrecut noptile pe vremuri, si poate ca am sa zbor cu Berg īn balonul lui

— Bine. Si acum da-mi voie sa te īntreb daca ai de gīnd sa pleci curānd īn calatorie?

— Care calatorie?

— Ei, vorbesc despre „voiaju^' acela despre care ai pomenit chiar dumneata.

— Despre voiaj? Ah, da chiar asa, am vorbit despre voiaj Ei, asta-i o problema mai vasta Daca ai sti ce īntrebare ai pus! adauga el deodata tare si rīse scurt. Poate ca am sa ma īnsor īn loc sa plec īn voiaj; mi se propune o fata.

— Aici? -Da.

— Si cānd ai avut timp?

— Tare as dori s-o mai vad o data pe Avdotia Romanovna. Te rog foarte serios. La revedere! Ah, da! Cāt pe aci sa uit! Transmite-i surorii dumitale, Rodion Romanovici, ca Marfa Petrovna i-a lasat prin testament trei mii de ruble. E absolut sigur. Marfa Petrovna si-a facut testamentul cu o saptamīna īnaintea mortii, de fata cu mine. Peste doua-trei saptamīni, Avdotia Romanovna va putea sa capete banii.

— Adevarat?

— Da. Asa sa-i spui. Ei, si acum — sluga dumitale. Nu stau departe.

Iesind, Svidrigailov se ciocni piept īn piept cu Razumihin.

Capitolul II

Era aproape ora opt seara; amīndoi se grabeau sa ajunga la casa lui Bakaleev, ca sa soseasca īnaintea lui Lujin.

— Cine era asta? īntreba Razumihin, odata ajuns īn strada.

— Svidrigailov, acel mosier īn casa caruia a fost insultata sora mea, pe vremea cānd era guvernanta. Din pricina ca el s-a legat de ea. Marfa Petrovna, nevasta-sa, a dat-o afara. Mai tīrziu, Marfa Petrovna i-a cerut iertare Duniei si acum, nu demult, a murit subit. Despre ea vorbea mama deunazi. Nu stiu de ce, mi-e frica de omul acesta. E foarte ciudat si simt ca are un plan bine definit; dar nu-mi pot da seama ce vrea Parca ar sti ceva A sosit aici īndata dupa īnmormīntarea neveste-sii. Trebuie s-o pazim pe Dunia Asta am vrut sa-ti spun, auzi?

— S-o pazim? Dar ce ar putea sa-i faca Avdotiei Romanovna? Iti multumesc, Rodea, ca mi-ai vorbit asa O s-o pazim! Unde sade?

— Nu stiu.

— De ce nu l-ai īntrebat? Pacat! Dar nu-i nimic, am sa aflu eu.

— L-ai vazut? īntreba Raskolnikov dupa o scurta tacere.

— L-am vazut, l-am vazut bine.

— Esti sigur? L-ai vazut deslusit? starui Raskolnikov.

— Fireste, mi-l amintesc foarte bine; l-as recunoaste dintr-o mie, am o memorie buna.

Tacura din nou.

— Hm asta e mormai Raskolnikov. Stii gīndeam mi se tot nazar fel de fel de lucruri am crezut ca poate n-a fost decāt o iluzie.

— Despre ce vorbesti? Nu prea īnteleg ce spui.

— Spuneti cu totii, urma Raskolnikov, zīmbind strīmb, ca sunt nebun; si mi s-a parut, adineauri, ca poate aveti dreptate, ca am īnnebunit īn adevar si am vazut un strigoi!

— Ce tot vorbesti?

— Cine stie! Poate sunt nebun, poate ca tot ce s-a īntīmplat īn ultimele zile nu s-a īntīmplat decāt īn īnchipuirea mea

— Eh, Rodea! Iar te-au enervat! Dar ce ti-a spus? Pentru ce a venit?

Raskolnikov nu raspunse. Razumihin se gīndi o clipa.

— Asculta acum, sa-ti dau raportul, īncepu el. Am fost la tine, dar tu dormeai. Apoi am luat masa si m-am dus la Porfiri. Zametov era īnca acolo. Am vrut sa aduc vorba despre ce ma interesa si n-am izbutit. Nu puteam sa īncep cum trebuie. Ei parca nu īntelegeau nimic si nu se simteau īncurcati defel. L-am luat pe Porfiri deoparte, l-am dus la fereastra si am īnceput sa-i vorbesc, dar nici de data asta n-a iesit nimic; el se uita īntr-o parte si eu ma uitam īn cealalta. Pīna la urma, i-am vīrīt pumnul sub nas si i-am spus ca-l fac zob, asa, ca īntre rude: S-a uitat la mine si n-a zis nimic. Atunci m-am lasat pagubas si am plecat, asta-i tot. O tīmpe-nie. Cu Zametov n-am vorbit deloc. Eram sigur ca am dat gres, dar, pe cānd coboram scara, mi-a scaparat deodata un gīnd: de ce ne facem atātea griji? Daca te-ar ameninta vreo primejdie sau mai stiu eu ce, dar asa? Ce-ti pasa tie! N-ai nici un amestec īn toata treaba asta, asa ca nici sa nu-ti pese de ei; ce-o sa mai rīdem mai tīrziu; eu īn locul tau as īncerca chiar sa-i mistific. Ce rusine o sa le fie! Da-i la dracu'; mai tīrziu o sa putem sa-i si scarmanam putin, iar deo­camdata sa rīdem de ei!

— Ai dreptate! raspunse Raskolnikov. „Dar ce-ai sa spui māine?' se gīndi el. Ciudat, pīna atunci nu gīndise niciodata: „Ce are sa zica Razumihin cānd are sa afle?' Si gīndind aceasta, Raskolnikov īl privi cu luare-aminte. Raportul pe care i-l daduse Razumihin cu privire la vizita facuta lui Porfiri nu-l interesa cātusi de putin; altele īl preocupau acum!

Pe coridor, dadura peste Lujin, venise exact la ora opt si cauta numarul camerei, asa ca intrara toti trei odata, fara sa se uite unul la altul si fara sa se salute. Tinerii trecura īnainte, Piotr Petrovici, ca sa respecte buna-cuviinta, īntīrzie putin īn antreu, scotīndu-si pardesiul. Pulheria Aleksandrovna iesi numaidecāt sa-l īntīmpine īn prag. Dunia dadea māna cu fratele ei.

Piotr Petrovici intra si se īnclina destul de amabil īn fata celor doua doamne, dar parca mai serios ca de obicei. Avea aerul unui om nedumerit care īnca nu si-a revenit din mirare. Pulheria Aleksandrovna parea si ea stīnjenita, dar se grabi sa-i pofteasca pe musafiri sa ia loc īn jurul mesei rotunde, pe care fierbea samovarul. Dunia si Lujin se asezara fata īn fata, Razumihin si Raskolnikov -īn dreptul Pulheriei Aleksandrovna, Razumihin mai aproape de Lujin, Raskolnikov alaturi de sora lui.

O clipa se facu tacere. Piotr Petrovici scoase fara graba o batista fina, din care se raspīndi un miros puternic de parfum, si-si sufla nasul cu aerul unui om binevoitor, dar oarecum jignit īn demnitatea lui si foarte hotarīt sa ceara explicatii. īnca din antreu īi trecuse prin minte sa nu se dezbrace, ci sa plece, pedepsindu-le īn felul acesta cu severitate exemplara pe cele doua doamne, si facāndu-le sa-i simta pe loc autoritatea. Dar nu se putu hotarī. Si apoi, nu era omul caruia sa-i placa situatiile neclare. Avea lucruri de lamurit; daca ordinul lui fusese calcat atāt de fatis, īnseamna ca era ceva la mijloc si deci ar fi mai bine sa afle mai īntīi despre ce este vorba; cāt despre pedeapsa, mai avea timp, si la urma urmei totul era īn mīinile lui.

— Sper ca ati calatorit bine? o īntreba el cu un ton oficial pe Pulheria Aleksandrovna.

— Slava Domnului, Piotr Petrovici.

— Ma bucura. Si nici Avdotia Romanovna nu se simte prea obosita?

— Eu sunt tānara si rezistenta, nu obosesc, dar mamei i-a venit destul de greu, raspunse Dunecika.

— Ce sa-i faci'?! Drumurile noastre nationale sunt foarte lungi. Mare si īntinsa-i „maica Rusie' cum i se spune Cu toata dorinta mea n-am putut ieri sa vin sa va īntīmpin la gara. Sper īnsa ca totul a mers bine.

— Vai, nu, Piotr Petrovici, am fost foarte descurajate, se grabi sa declare Pulheria Aleksandrovna cu o intonatie deosebita, si cred ca daca Dumnezeu, īn bunatatea lui nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dimitri Prokofici, n-am fi stiut ce sa ne facem. Dumnealui este Dimitri Prokofici Razumihin, adauga dīnsa, prezentīndu-l pe Razumihin.

— Da, da, am si avut placerea ieri, mormai Lujin cu o cautatura piezisa si dusmanoasa spre Razumihin, apoi se īncrunta si amuti.

Piotr Petrovici facea parte dintre acei oameni care sunt extrem de amabili īn societate, sau cel putin se straduiesc sa fie, dar care, īn clipa cānd ceva nu le este pe plac, īsi pierd cumpatul īntr-atāt, ca par mai degraba niste saci cu faina decāt niste tineri plini de viata, care īnvioreaza societatea. Tacerea se īntinse din nou: Raskolnikov tacea cu īncapatīnare, Avdotia Romanovna socotea ca nu e momen­tul sa vorbeasca, Razumihin nu avea ce spune, asa ca Pulheria Aleksandrovna fu nevoita sa caute sa īnjghebeze o conversatie.

— Ati auzit de moartea Marfei Petrovna? īncepu ea, recurgīnd la tema ei salvatoare īn asemenea caz.

— Am auzit. Am fost īnstiintat imediat si am venit sa va spun ca Arkadi Ivanovici Svidrigailov, īndata dupa īnmormīntarea sotiei lui, a plecat īn graba la Petersburg. Cel putin, asa mi s-a comunicat din sursa sigura.

— La Petersburg? Aici? se alarma Dunia, schimbīnd o privire cu Pulheria Aleksandrovna.

— Exact. Si, desigur, nu fara anumite intentii precise; graba plecarii lui, dupa evenimentele precedente, da de gīndit.

— Doamne! Oare si aici vrea s-o urmareasca pe Dunecika? exclama Pulheria Aleksandrovna.

— Eu cred ca nu aveti de ce sa va nelinistiti prea mult nici dum­neavoastra, nici Avdotia Romanovna de prezenta lui aici, bine­īnteles, daca nu doriti chiar dumneavoastra sa intrati īn legatura cu dānsul, indiferent de motiv. Cāt despre mine, voi cerceta si am sa aflu curānd unde locuieste.

— Ah, Piotr Petrovici, nici nu va puteti īnchipui cāt de rau m-ati speriat! se vaita Pulheria Aleksandrovna. Nu l-am vazut decāt de doua ori, dar mi-a parut groaznic, groaznic! Sunt sigura ca el a fost pricina mortii raposatei Marfa Petrovna!

— Dupa informatiile precise pe care le am, nu se poate afirma cu toata taria un asemenea lucru. Nu zic, poate ca purtarile lui insultatoare ar fi grabit cursul lucrurilor, īn oarecare masura, poate ca au contribuit, cum s-ar zice, moral, la aceasta. īn privinta com­portarii lui si a caracterizarii persoanei, sunt cu totul de parerea dumneavoastra. Nu stiu daca este bogat si cāt anume i-a lasat Marfa Petrovna; asta o voi afla cāt de curānd, dar este clar ca, aflīndu-se aici la Petersburg si dispunīnd de oarecare mijloace materiale, se va apuca iarasi de cele vechi. Este omul cel mai desfrīnat, cel mai pacatos din cīti exista! Am anumite motive sa cred ca Marfa Petrovna, care a avut nenorocirea sa se īndragosteasca de el si care i-a platit acum opt ani datoriile, i-a fost de mare folos īn alta pri­vinta: datorita straduintelor si jertfelor ei a fost musamalizat, chiar de la īnceput, un proces penal īn legatura cu un asasinat fantastic, monstruos, pentru care s-ar fi putut prea bine ca domnul Svidrigailov sa faca o plimbare īn Siberia. Acesta este omul, daca vreti sa stiti.

— Vai, Doamne! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov asculta cu atentie.

— Aveti informatii absolut sigure? īntreba Dunia, sever si autoritar.

— Repet numai ce am auzit eu īnsumi, īn secret, de la raposata Marfa Petrovna. Trebuie sa mentionez ca, din punct de vedere juridic, este o afacere foarte obscura. Pe vremea aceea, locuia aici, ba mi se pare ca mai locuieste si acum, o oarecare Reslih, o straina care facea camatarie marunta si se ocupa si de alte afaceri dubioase. Cu aceasta Reslih, domnul Svidrigailov avea de mult legaturi destul de intime si misterioase. Reslih avea īn gazda o ruda īndepartata, o nepoata mi se pare, o fetita surdo-muta de vreo cinci­sprezece, sau chiar paisprezece ani, pe care aceasta doamna n-o putea suferi si careia īi imputa fiecare bucatica de pīine; ba chiar o batea salbatic. īntr-o zi, fetita a fost gasita īn pod, spīnzurata. S-a stabilit ca era vorba de o sinucidere. Dupa procedura de rigoare, dosarul a fost īnchis, dar mai tīrziu s-a primit un denunt cum ca fetita a fost bestial siluita de Svidrigailov. Ce-i drept, chestiunea era foarte obscura Denuntul pornea de la o alta nemtoaica, o femeie stricata, al carei cuvīnt nu putea avea greutate; īn cele din urma, pīna si denuntul a fost retras si datorita straduintelor si banilor Marfei Petrovna, toate s-au redus la un simplu zvon. Dar si acest zvon este foarte semnificativ. Dumneata, Avdotia Romanovna, ai auzit desigur vorbindu-se despre un oarecare Filip, servitorul lui, mort de pe urma batailor, acum sase ani, īnca pe vremea iobagiei?

— Am auzit, dimpotriva, ca acest Filip s-ar fi spīnzurat.

— Exact, dar a fost silit sau, mai bine zis, īmpins la sinucidere de neīncetatele brutalitati si persecutii ale domnului Svidrigailov.

— Asta nu stiu, raspunse Dunia sec, am auzit numai povestin-du-se ceva foarte ciudat: pare-se ca acest Filip era un ipohondru, un fel de filozof al casei, oamenii spuneau ca ,T*-au naucit lecturile', si ca s-ar fi spīnzurat mai curānd din pricina ironiilor domnului Svidrigailov, decāt din pricina batailor. De fata cu mine, Arkadi Ivanovici se purta frumos cu oamenii si acestia īl iubeau chiar, desi, īntr-adevar, īl īnvinuiau si ei de moartea lui Filip.

— Vad ca esti īnclinata sa-l aperi, observa Lujin, strīmbīnd gura īntr-un zīmbet plin de subīnteles. Este un om viclean si stie sa farmece femeile, dupa cum dovedeste tristul caz al Marfei Petrovna, care a murit īn īmprejurari atāt de ciudate. De fapt, am vrut numai sa va previn, pe dumneata si pe mama dumitale, gīndin-du-ma la tentativele pe care le va īncerca, fara īndoiala, din nou. In ce ma priveste, sunt convins ca omul acesta are sa sfīrseasca iarasi prin a fi īnchis din pricina datoriilor. Marfa Petrovna n-a intentionat niciodata sa treaca ceva din avere pe numele lui, pentru ca se gīndea la copii, si chiar daca i-a lasat ceva, trebuie sa fie numai atīt cāt sa-i asigure o bunastare cuviincioasa, cāt sa nu duca lipsuri; dar cu firea si naravurile lui n-are sa-i ajunga nici pe un an.

— Piotr Petrovici, va rog, sa nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov, zise Dunia. Mi-e neplacut.

— A fost adineauri la mine, spuse brusc Raskolnikov, care pāna atunci nu deschisese gura.

Toti se īntoarsera spre el cu exclamatii de mirare. īnsusi Piotr Petrovici paru alarmat.

— Acum un ceas si jumatate, pe cānd dormeam, a intrat īn odaie, m-a trezit din somn si s-a prezentat, urma Raskolnikov. Era destul de vesel, vorbea cu nepasare si parea absolut convins ca ne vom īmprieteni. īntre altele, Dunia, te roaga mult sa-i acorzi o īntīlnire; a insistat sa mijlocesc aceasta īntrevedere īntre el si tine, si sa asist la ea. Vrea sa-ti faca o propunere; mi-a spus despre ce este vorba, īn afara de aceasta, m-a informat oficial ca Marfa Petrovna, cu o saptamāna īnainte de a muri, ti-a lasat prin testament trei mii de ruble si ca vei putea primi īn scurt timp acesti bani!

— Slava tie, Doamne! exclama Pulheria Aleksandrovna, facāndu-si cruce. Roaga-te pentru sufletul ei, Dunia, roaga-te!

— Asta asa este, īi scapa lui Lujin.

— Si, si mai departe? īl grabea Dunia pe Raskolnikov.

— Apoi mi-a spus ca nu este prea bogat si toata averea revine copiilor, care se afla acum la o matusa. Apoi a zis ca sta aproape de mine, dar unde anume nu stiu, n-am īntrebat

— Si ce vrea sa-i propuna Dunecikai? īntreba, speriata, Pulheria Aleksandrovna. Ti-a spus?

— Da. -Si?

— Am sa va spun mai tīrziu.

Dupa acest raspuns, Raskolnikov tacu si se apuca sa bea ceaiul. Piotr Petrovici scoase ceasul si se uita la el.

— Trebuie sa plec, īntrucāt mai am unele treburi, asa ca n-am sa va stingheresc, facu el cu un aer cam jignit si dadu sa se scoale de la masa.

— Ramīi, Piotr Petrovici, zise Dunia. A fost vorba ca stai cu noi toata seara. Si apoi, chiar dumneata ai scris ca vrei sa ai o explicatie cu mama.

— E adevarat, Avdotia Romanovna, raspunse cu emfaza Piotr Petrovici, asezīndu-se din nou, dar tot mai tinīnd palaria īn mīna. Am vrut, e drept, sa am o explicatie cu dumneata si cu mult stimata dumitale mama, si īnca una foarte importanta. Dar ca si fratele dumitale, care nu poate sa explice īn prezenta mea unele propuneri ale domnului Svidrigailov, tot asa nici eu nu pot si nu vreau sa ma explic īn prezenta altora cu privire la unele puncte foarte importante Si apoi, rugamintea mea riguroasa si staruitoare a fost nesocotita.

Lujin īsi lua un aer teatral de profunda amaraciune si tacu, demn.

— Rugamintea dumitale ca fratele meu sa nu ia parte la īntīlnirea noastra n-a fost satisfacuta numai īn urma insistentelor mele, zise Dunia. Ai scris ca fratele meu te-a jignit; eu socot ca trebuie sa lamurim numaidecāt lucrurile si sa va īmpacati. Daca īn adevar te-a jignit, Rodea trebuie sa-ti ceara scuze, si o va face.

Piotr Petrovici īncepu pe loc sa faca pe grozavul.

— Cu toata bunavointa din lume, Avdotia 'Romanovna, sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limita, peste care e primejdios sa treci: caci o data ce ai trecut-o, nu mai exista posibi­litatea sa te īntorci īnapoi.

— De fapt, altceva am vrut sa-ti spun, Piotr Petrovici, īl īntre­rupse, cam nerabdatoare, Dunia, trebuie sa īntelegi ca tot viitorul nostru depinde de felul cum se vor lamuri si īmpaca lucrurile īntre noi; repede sau nu? De la primul cuvīnt, īti spun deschis ca, daca tii cāt de cāt la mine, atunci, chiar daca ti-ar veni greu, toata aceasta neīntelegere trebuie sa īnceteze chiar azi. Repet, daca fratele meu este vinovat, el īti va cere scuze.

— Ma mira ca pui problema īn acest fel, se supara Lujin, devenind tot mai nervos, tinīnd la dumneata, adorāndu-te chiar, pot īn acelasi timp sa nu tin deloc la vreun membru al familiei dumi­tale. Pretinzīnd la fericirea de a avea mina dumitale, nu pot īn acelasi timp sa iau asupra mea īndatoriri incompatibile cu

— Ah, sa lasam aceste susceptibilitati desarte, Piotr Petrovici, īl īntrerupse Dunia. Ramīi omul inteligent si nobil cum am socotit ca esti si cum as vrea sa te socot īntotdeauna. Ti-am facut o promisi­une mare, sunt viitoarea dumitale sotie; īncrede-te deci īn mine si poti sa fii sigur ca voi avea putere sa judec fara partinire. Rolul de arbitru pe care mi-l asum este o surpriza pentru fratele meu, tot atāt cāt este si pentru dumneata. Cānd l-am invitat azi, dupa primirea scrisorii dumitale, si l-am rugat insistent sa vina neaparat azi, nu i-am īmpartasit intentiile mele. īntelege ca daca nu va īmpacati, va trebui sa aleg īntre voi: sau dumneata, sau el. Asa ati pus problema amīndoi. Nu vreau si nu trebuie sa gresesc. Pentru dumneata, tre­buie s-o rup cu fratele meu, pentru fratele meu, trebuie s-o rup cu dumneata. Eu vreau si pot acum sa aflu sigur ce sentiment aveti fata de mine: am īn Rodea un frate? Am īn dumneata un sot care ma iubeste si ma apreciaza? Sau nu?

— Avdotia Romanovna, rosti Lujin īntepat, vorbele dumitale sunt mult prea semnificative pentru mine, mai mult decāt atāt, ma jig­nesc, avīnd īn vedere pozitia pe care am cinstea s-o ocup fata de dumneata. Fara sa mai vorbesc de comparatia ciudata si jignitoare pe care o faci, asezīndu-ma pe aceeasi treapta cu cu un tānar aro­gant, vorbele dumitale implica posibilitatea de a calca promisiunea ce mi-a fost data. Ai spus „sau dumneata, sau el', prin urmare chiar cu aceste vorbe īmi arati cāt de putin īnsemn pentru dumneata si eu nu pot sa admit una ca asta, tinīnd seama de raporturile si de īndatoririle care exista īntre noi doi

— Cum?! se aprinse Dunia. Pun interesul pentru dumneata alaturi de tot ce am avut pīna acum mai scump īn viata, de tot ce a alcatuit sensul vietii mele pāna acum, si dumneata te simti jignit ca te pretuiesc prea putin?!

Raskolnikov zīmbi tacut, sarcastic. Razumihin se īnfiora, dar raspunsul Avdotiei Romanovna nu-l īmbuna pe Piotr Petrovici; dimpotriva, parea tot mai artagos, tot mai pornit, de parca ar fi prins gust de cearta.

— Dragostea pentru sot, pentru viitorul tovaras de viata trebuie sa fie mai mare decāt dragostea pentru frate, rosti el sententios, si apoi, īn orice caz, eu nu pot fi asezat pe aceeasi treapta cu dīnsul Desi am spus adineauri ca īn prezenta fratelui dumitale nu vreau si nu pot sa explic obiectul principal al vizitei mele, acum am intentia s-o rog pe mult stimata dumitale mama ca sa-mi lamureasca un punct foarte jignitor pentru mine, un punct capital. Fiul dumitale, se īntoarse catre Pulheria Aleksandrovna, ieri, īn prezenta domnu­lui Rassudkin asa se numeste, mi se pare? Cer scuze, am uitat numele (se īnclina el amabil īn fata lui Razumihin. m-a insultat, denaturānd o idee pe care am exprimat-o īntr-o convorbire intima cu dumneata, la cafea, si anume ca o casatorie cu o fata saraca, o fata care stie cāt de grea este viata, ofera, dupa parerea mea, mai multe garantii de moralitate si fericire īn casnicie decāt cea cu o fata care a trait īntotdeauna īn belsug. Fiul dumitale a exagerat dinadins sensul cuvintelor mele, pīna la absurd, si mi-a atribuit unele intentii urīte: cred ca a facut-o īntemeindu-se pe scrisoarea dumitale. M-as simti foarte fericit daca mi-ai putea dovedi ca ma īnsel. Te rog, deci, sa-mi spui īn ce termeni ai redat cele spuse de mine īn scrisoarea catre Rodion Romanovici?

— Nu-mi amintesc, raspunse Pulheria Aleksandrovna, īncurcata. I-am scris ce am īnteles. Nu stiu ce ti-a spus dumitale Rodea Se poate sa fi exagerat.

— Nu ar fi putut exagera, daca n-ar fi fost influentat de termenii din scrisoarea dumitale.

— Piotr Petrovici, zise cu demnitate Pulheria Aleksandrovna, dovada ca nici eu, nici Dunia nu ara dat un sens urīt vorbelor dumi­tale este ca ne aflam aici.

— Foarte bine, mama! o aproba Dunia.

— Prin urmare, si de data asta tot eu sunt vinovatul! se ofensa Lujin.

— Dumneata īl acuzi pe Rodion, dar dumneata īn scrisoarea de azi ai spus ceva neadevarat despre el, adauga Pulheria Aleksandrovna, prinzīnd curaj.

— Nu-mi amintesc sa fi scris vreo minciuna.

— Ai scris, rosti taios Raskolnikov, fara sa se uite la el, ca am dat ieri bani nu vaduvei omului calcat de trasura, cum a fost, ci fiicei lui (pe care pīna aseara n-o vazusem niciodata). Ai scris asta ca sa-mi strici relatiile cu familia mea si, ca sa izbutesti mai bine, ai mai adaugat si cāteva calificative mīrsave despre purtarea unei fete pe care dumneata nici nu o cunosti. Tot ce ai scris a fost calomnie si murdarie.

— Sa am iertare, domnul meu, raspunse Lujin, tremurānd de furie, daca am pomenit īn scrisoarea mea despre starea si faptele dumitale, a fost numai ca sa īndeplinesc rugamintea surorii si mamei dumitale de a le scrie cum te-am gasit si ce impresie mi-ai facut! Iar cāt priveste cele expuse de mine īn scrisoare, te desfid pe dumneata sa gasesti un singur rānd mincinos. Poti sustine, de pilda, ca n-ai irosit banii si ca, īn familia aceea, fie ea cāt de nenorocita, toate persoanele sunt onorabile?

— Dupa parerea mea, dumneata, cu toata onorabilitatea dumi­tale, nu faci nici cāt degetul cel mic al acestei sarmane fete īn care arunci cu piatra.

— Prin urmare n-ai pregeta s-o introduci īn societatea mamei si a surorii dumitale?

— Am si facut-o, daca tii mult sa stii. Am asezat-o azi alaturi de mama si de Dunia.

- Rodea! striga Pulheria Aleksandrovna. Dunecika rosi. Razumihin se īncrunta. Lujin zīmbi ironic si dispretuitor.

— Acum vezi si dumneata, Avdotia Romanovna, zise el, daca exista vreo posibilitate de īntelegere. Sper ca acum s-a īncheiat acest capitol si situatia s-a lamurit o data pentru totdeauna. Eu am sa ma retrag ca sa nu stīnjenesc aceasta placuta īntrevedere de familie si sa nu īmpiedic comunicarea anumitor secrete (Lujin se scula si-si lua palaria.) Dar, plecānd, īndraznesc sa spun ca, pe viitor, sper sa fiu scutit de asemenea īntīlniri si, cum s-ar zice, de astfel de compromisuri. Rugamintea asta o fac īn chip deosebit dumitale, onorata Pulheria Aleksandrovna, cu atāt mai mult, cu cāt scrisoarea mea era adresata dumitale, si nu altcuiva.

Pulheria Aleksandrovna se simti atinsa.

— Oare crezi ca esti chiar stapīnul nostru, Piotr Petrovici? Dunia ti-a spus de ce nu ti s-a īndeplinit rugamintea: ea a avut numai intentii bune. Si apoi, mi-ai scris de parca mi-ai fi dat ordin. Oare trebuie sa consideram fiecare rugaminte a dumitale drept ordin? Eu ti-as spune ca dumneata, dimpotriva, ar trebui sa fii cāt mai delicat si mai īngaduitor cu noi, fiindca, īncrezīndu-ne īn cuvīntul dumi-tale, am lasat tot si am venit aici, prin urmare si asa suntem īn pute­rea dumitale.

— Nu este tocmai asa, Pulheria Aleksandrovna, mai ales īn clipa de fata, cānd ati aflat ca o sa primiti o mostenire de trei mii de ruble din partea Marfei Petrovna, care, pare-mi-se, judecind dupa tonul pe care l-ati luat fata de mine, sunt foarte binevenite, adauga Lujin cu ironie muscatoare.

— Judecind dupa aceasta observatie, se poate īntr-adevar pre­supune ca te-ai bizuit pe lipsa noastra de aparare, observa Dunia, iritata.

— Cel putin acum nu ma mai pot bizui pe asta si mai ales nu doresc sa īmpiedic comunicarea propunerilor secrete ale lui Arkadi Ivanovici Svidrigailov, cu care l-a īnsarcinat acesta pe fratiorul dumitale si care, dupa cum vad, au pentru dumneata o importanta capitala si sunt poate chiar foarte, foarte placute.

— Vai, Doamne! facu Pulheria Aleksandrovna. Razumihin se foia pe scaun.

— Si tie nu-ti este rusine, sora mea? īntreba Raskolnikov.

— Īmi este, Rodea, zise Dunia si, īntorcāndu-se, palida de mīnie, catre Lujin: Piotr Petrovici, iesi afara!

Se vede ca Piotr Petrovici nu se asteptase deloc la o asemenea īncheiere. Avea prea multa īncredere īn el, īn puterea lui si īn lipsa de aparare a victimelor sale. Deci nu-i veni sa-si creada urechilor. Pali, buzele īncepura sa-i tremure.

— Avdotia Romanovna, daca am sa ies acum pe usa asta, cu aceasta urare de drum bun, atunci - sa nu-ti faci nici o iluzie! - n-am sa ma mai īntorc niciodata. Gīndeste-te bine! Eu nu-mi schimb cuvīntul.

— Ce neobrazare! striga Dunia, sarind de la locul ei. Dar eu nici nu vreau sa te mai īntorci vreodata.

— Cum? Vasazica asa!? exclama Lujin, care pāna īn ultima clipa nu crezuse cu putinta un asemenea sfīrsit si care acum īsi pierduse cu desavīrsire stapīnirea de sine. Asa! Dar stii dumneata, Avdotia Romanovna, ca as putea sa protestez?

— Cu ce drept īi vorbesti astfel? se amesteca cu aprindere Pulheria Aleksandrovna. Cum ai putea sa protestezi? Ce drepturi ai? Cum o sa o dau pe Dunia mea unui om ca dumneata? Pleaca si lasa-ne īn pace! Noi suntem de vina ca am acceptat un compromis, un lucru nu tocmai drept, si cea mai mare vina o port eu

— Dar, Pulheria Aleksandrovna, se īnfierbīnta Lujin, īn culmea furiei, m-ati legat cu cuvīntul dat pe care vi-l retrageti acum si apoi m-ati silit, cum s-ar zice, sa fac unele cheltuieli.

Aceasta pretentie se potrivea atāt de bine cu firea domnului Lujin, ca Raskolnikov, desi palid de furie si de sfortarile pe care le facea ca sa se stapīneasca, nu se mai putu tine si izbucni īn rīs. Dar Pulheria Aleksandrovna īsi iesi din fire.

— Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva vorbesti despre lada noastra? Dar conductorul ti-a transportat-o pe gratis. Noi l-am īncurcat pe el, auzi dumneata! Gīndeste-te bine la ce spui, Piotr Petrovici, dumneata esti acela care ne-ai legat si de mīini si de picioare, si nu noi pe dumneata!

— Ajunge, maicuto, te rog, ajunge! o implora Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fii bun si pleaca!

— Am sa plec, dar vreau sa mai spun un ultim cuvīnt! rosti aces­ta, nemaiputīndu-se stapīni. Mama dumitale uita, mi se pare, ca te-am cerut īn casatorie tocmai īn momentul cānd circulau īn tot orasul zvonuri rele cu privire la reputatia dumitale. Dispretuind opinia publica si salvīndu-ti reputatia, eram īndreptatit sa sper ca voi fi rasplatit cum se cuvine, ba chiar sa cer recunostinta din partea domniilor voastre Ochii mi s-au deschis abia acum! Vad ca am procedat foarte usuratic, si poate am gresit nesocotind glasul societatii

— A īnnebunit? urla Razumihin, sarind de pe scaun, gata sa-l ia la bataie.

— Esti un om josnic si rau! striga Dunia.

— Nici o vorba! Nici un gest! se interpuse repede Raskolnikov, reti-nīndu-l pe Razumihin; apoi, apropiindu-se de Lujin: Binevoieste sa iesi afara, zise īncet si raspicat, si nici un cuvīnt mai mult, alt­minteri

Piotr Petrovici īl privi cāteva clipe cu obrazul palid, schimonosit de ura, apoi se īntoarse si parasi odaia, ducānd īn sufletul lui o ura de moarte, cum rar poate nutri cineva, īmpotriva lui Raskolnikov, pe care-l facea vinovat de cele īntīmplate. Trebuie sa adaugam ca īn timp ce cobora scara, Piotr Petrovici īnca īsi mai īnchipuia ca totul nu este pierdut si ca o īmpacare cu doamnele mai este cu putinta.

Capitolul III

Lucrul cel mai extraordinar era ca, pīna īn ultima clipa, el nu se asteptase la acest sfīrsit. Facuse pe grozavul, fara sa-i treaca macar prin minte ca cele doua femei, sarace si lipsite de s^arare, ar cuteza sa iasa de sub tutela lui. Vanitatea si īncrederea īn sine sau, mai bine zis, cultul fata de propria lui persoana, īi sporeau aceasta sigu­ranta. El, Care din nimic ajunsese cineva, avea o admiratie aproape patologica pentru el īnsusi, īsi aprecia inteligenta si calitatile, ba chiar uneori, ramīnīnd singur, īsi admira si fata īn oglinda. Dar ceea ce aprecia si la ce tinea mai presus ca orice pe lume erau banii pe care īi cīstigase, parte muncind, parte folosind alte mijloace; banii īl puneau pe picior de egalitate cu tot ce-i era superior.

Amintindu-i cu indignare Duniei ca se hotarīse s-o ia de sotie cu toata reputatia proasta pe care o avea, Piotr Petrovici vorbise sincer si chiar se simtise profund jignit de aceasta „neagra nere­cunostinta', desi, cānd o petise, era pe deplin convins de absurdi­tatea acestor bīrfeli, de altfel, rasturnate īn public de īnsasi Marfa Petrovna si parasite de toata lumea din orasel, care o apara cu īnflacarare pe Dunia. Nici el nu ar fi negat ca stiuse acest lucru atunci. Si cu toate acestea, se mīndrea mult cu hotarīrea pe care o uase de a o īnalta pe Dunia pīna la el, si considera acest fapt ca un fel de eroism. Prin acest repros, Lujin īsi trada gīndul ascuns care īl magulise mereu, si nu era īn stare sa īnteleaga cum nu-i admira altii eroismul. Cānd se dusese īn vizita la Raskolnikov, se dusese cu sen­timentul binefacatorului gata sa culeaga roadele binefacerii lui si sa auda complimente cāt se poate de dulci. Si fireste ca acum, cānd cobora scara, el se considera insultat si neīnteles īn ultimul grad.

Cāt despre Dunia, ea īi era necesara, nici mai mult, nici mai putin, si sa renunte la ea era de neconceput pentru el. Demult, cu ani īn urma, īsi faurise un vis duios de īnsuratoare, pentru care tot strīngea bani si astepta momentul prielnic. Se gīndea īn taina, cu voluptate, la o fata binecrescuta si saraca (neaparat saraca), foarte tānara, foarte draguta, de familie buna, instruita, foarte sperioasa, si care sa fi trecut prin multe īncercari si nenorociri, o fata care avea sa se prosterneze īn fata lui si care toata viata avea sa-l considere ca pe salvatorul ei, avea sa se uite la el cu evlavie, avea sa i se supuna si sa se minuneze neīncetat de persoana lui, exclusiv de persoana lui. Cāte scene, cāte episoade dulci plasmuise el pe aceasta tema ispititoare si placuta, odihnindu-se īn liniste dupa lucru. Si iata, īn sfīrsit, visul nutrit de atāta amar de vreme e gata sa se īnfaptuiasca: frumusetea si cultura Avdotiei Romanovna īl impresionasera adīnc; situatia si lipsa ei de aparare īl ademenisera si mai mult. Realitatea īntrecea visul: avea īn fata lui o fata mīndra, dīrza, virtuoasa, mult mai instruita si mai culta decāt el (o simtea bine), si aceasta fiinta īi va fi recunoscatoare toata viata, ca o roaba, pentru marinimia lui, se va prosterna cu evlavie īn fata lui, iar el va fi stapīn nelimitat si absolut! Ca un facut, cu putin īnainte, dupa multe calcule si ter­giversari, hotarīse, īn sfīrsit, sa-si schimbe cu desavīrsire cariera, sa paseasca īntr-o sfera de activitate mai īnalta si, totodata, sa intre putin cāte putin īntr-o societate mai buna, la care visa de mult cu voluptate īntr-un cuvīnt, hotarīse sa-si īncerce norocul la Petersburg. Stia ca un barbat poate sa cīstige „foarte, foarte' mult cu ajutorul femeilor. Farmecul unei femei frumoase, virtuoase si instruite putea sa usureze nespus drumul ales, sa atraga simpatia, sa creeze o aure­ola si deodata, deodata - praf si pulbere se alegea din toate visurile lui! Ruptura urīta si neasteptata fusese pentru el ca un rasnet. Era o gluma monstruoasa, absurda! Facuse un pic pe groza­vul, nimic mai mult: nici nu avusese timpul sa spuna tot ce ar fi vrut, glumise, se aprinsese si, cānd colo, ce sfīrsit grav! El o si īndragise īn felul lui pe Dunia, era stapīnul ei absolut īn visurile lui si cānd colo! Nu! Māine, da, da, chiar māine, toate acestea vor fi īndreptate, vindecate, sterse, si mai ales trebuie sa-l faca una cu pamīntul pe acest mucos arogant care poarta toata vina. īsi aduse aminte cu o dureroasa strīngere de inima, aproape involuntar, de Razumihin dar īn privinta lui se linisti foarte repede: „Atāta mai lipsea, sa-l pun si pe acesta pe aceeasi treapta cu mine!' Dar de cine-i era īntr-adevar teama, era Svidrigailov īntr-un cuvīnt, va avea de furca

—Nu, nu, numai eu sunt de vina! spunea Dunia, īmbratisīndu-si si sarutīndu-si mama. M-am lasat ispitita de banii lui, dar īti jur, frate, ca niciodata nu mi-am īnchipuit ca este un om atāt de putin demn de stima. Daca l-as fi cunoscut mai bine, nu qj-as fi lasat ispitita pentru nimic īn lume! Nu ma īnvinui, frate!

—Ne-a ferit Dumnezeu! Ne-a ferit Dumnezeu! soptea Pulheria Aleksandrovna, aproape īn nestire, ca si cum tot nu ar fi īnteles ce s-a petrecut.

Toti erau bucurosi; peste cinci minute au īnceput chiar sa rīda. Numai din cānd īn cānd Dunecika palea si-si īncrunta sprīncenele, amintindu-si de cele īntīmplate. Pulheria Aleksandrovna nici nu si-ar fi putut macar īnchipui vreodata ca se va bucura si ea; īnca īn dimineata aceea ruptura cu Lujin i-ar fi parut o nenorocire groaznica. Cāt despre Razumihin, era īn culmea fericirii. Nu īndraznea īnca sa si-o exprime, dar tremura ca īn friguri, ca si cum o greutate de cel putin o suta de kilograme i-ar fi fost luata de pe inima. Acum avea dreptul sa-si īnchine toata viata celor doua doamne, sa le serveasca pīna la moarte Acum totul era cu putinta! Totusi, el alunga speriat aceste gīnduri si se temea sa-si dea frīu liber īnchipuirii. Numai Raskolnikov ramasese nemiscat, ursuz, si cu gīndul parca īn alta parte. El, care staruise atit de mult ca Lujin sa fie īndepartat, parea acum ca se sinchiseste cel mai putin de cele ntīmplate. Dunia gīndea fara sa vrea ca el tot mai era suparat pe dīnsa, iar Pulheria Aleksandrovna īl privea nelinistita, pe furis.

— Ce ti-a spus Svidrigailov? spuse Dunia, apropiindu-se de el.

— Ah, da, da! exclama Pulheria Aleksandrovna. Raskolnikov ridica ochii.

— Vrea neaparat sa-ti daruiasca zece mii de ruble si doreste sa te vada o singura data īn prezenta mea.

— S-o vada? Pentru nimic īn lume! striga Pulheria Aleksan­drovna. Si cum de īndrazneste sa-i ofere bani?

Apoi Raskolnikov relata (destul de rece) discutia pe care o avusese cu Svidrigailov, lasānd deoparte povestea cu fantoma Marfei Petrovna, ca sa nu ridice probleme de prisos si fiindca simtea un puternic dezgust fata de orice fel de discutii, īn afara de cele strict necesare.

— Si tu ce i-ai raspuns? īl īntreba Dunia.

— Mai īntīi, i-am spus ca n-am sa-ti transmit nimic. Atunci el a declarat ca va cauta prin toate mijloacele sa obtina o īntīlnire. A afirmat ca pasiunea pe care a avut-o pentru tine n-a fost decāt o nebunie trecatoare, de care s-a vindecat Nu vrea sa te mariti cu Lujin īn general, a vorbit foarte īncurcat.

— Tu cum īti explici purtarea lui? Ce impresie ti-a facut?

— Marturisesc ca nu prea-l īnteleg. īti ofera zece mii si totusi mi-a spus ca nu este bogat. Declara ca vrea sa plece nu stiu unde, si peste zece minute uita ce a spus. Zice ca vrea sa se īnsoare, ca are o logodnica Este sigur ca stie ce vrea, ca are un scop bine definit si este de crezut ca acest scop este josnic! Pe de alta parte, ar fi ciudat sa porneasca la treaba atāt de prosteste, daca ar fi avut intentii urīte fata de tine Eu, bineīnteles, am refuzat īn numele tau acesti bani, o data pentru totdeauna. īn general, mi-a parut cāt se poate de ciudat, ba chiar dīnd unele semne de nebunie. S-ar putea insa sa gresesc; poate ca īncearca sa ne duca de nas, si atāta tot. Pare-se ca moartea Marfei Petrovna l-a impresionat adīnc

— Odihneste īn pace sufletul ei, Doamne! rosti cu evlavie Pulheria Aleksandrovna. Toata, toata viata am sa ma rog lui Dum­nezeu pentru sufletul ei! Ce s-ar fi īntīmplat cu noi, Dunia, fara aceste trei mii! Doamne, parca ne-au picat din cer! Ah, Rodea, gāndeste-te ca īnca azi-dimineata nu aveam decāt trei ruble si ne faceam socoteala sa amanetam undeva cāt mai iute ceasul, ca sa nu-i cerem nimic dumnealui, pīna nu s-o dumiri singur.

Pe Dunia, propunerea lui Svidrigailov parea ca o impresionase peste masura. Ea tot mai ramasese īngīndurata.

— Cine stie ce lucru groaznic si-a pus īn gīnd! rosti ea aproape īn soapta, vorbind ca pentru sine si tresarind usor.

Raskolnikov observa aceasta groaza nemasurata.

— Cred ca voi fi silit sa-l īntīlnesc īnca de multe ori! zise el Duniei.

— O sa-l urmarim! Am sa-l urmaresc! spuse cu tarie Razumihin. N-am sa-l pierd din ochi. Rodea mi-a dat voie. Mi-a spus adineauri: „S-o pazesti pe sora mea'. īmi īngadui acest lucru, Avdotia Romanovna?

Dunia zīmbi si-i īntinse māna, dar īngrijorarea nu se sterse de pe chipul ei. Pulheria Aleksandrovna o privea cu sfiala: de altfel, cele trei mii de ruble o linistisera vadit. 

Peste un sfert de ora erau toti prinsi īntr-o convorbire īnsufletita. Pīna si Raskolnikov, daca nu vorbea, cel putin asculta cu atentie. Oratorul era Razumihin.

— Dar pentru ce, pentru ce sa plecati! striga el cu convingere, īmbatat de fericire. Ce o sa faceti īn oraselul vostru? Lucrul de capetenie e ca aici sunteti toti īmpreuna; si aveti nevoie unul de altul, aveti nevoie, īntelegeti-ma! Macar pentru cātva timp Iar pe mine primiti-ma īn calitate de prieten, de asociat, si va īncredintez ca o sa punem pe picioare o afacere minunata. Ascultati, am sa va explic planul meu īn toate amanuntele! īmi venise īn minte ideea asta īnca de dimineata, īnainte sa se fi īntīmplat toate astea. Iata despre ce este vorba: am un unchi (am sa vi-l prezint; este un batrīnel respectabil si foarte cumsecade!), unchiul meu are o mie de ruble capital; el traieste din pensia lui si nu are nevoie de acesti bani. De doi ani se tine de mine sa iau cu īmprumut aceasta mie de ruble si sa-i platesc sase la suta pe an. Stiu eu ce īnseamna asta: pur si simplu vrea sa ma ajute, acum un an īnsa n-aveam nevoie de nimic, iar acum abia-l asteptam sa vina, fiindca ma hotarīsem s-o iau. Līnga mia asta puneti si dumneavoastra tot o mie, din cele trei pe care le aveti; pentru īnceput e destul, si iata ca s-a facut asociatia noastra. Acum sa vedem ce o sa facem?

Si Razumihin īncepu sa-si dezvolte planul; dupa parerea lui, mai toti librarii si editorii nu sunt destul de priceputi īn meseria lor si de aceea le merg prost afacerile, desi librariile si editurile bune de obicei renteaza, si chiar aduc venit multumitor. Tocmai la o activitate editoriala visa Razumihin, care de doi ani muncea pentru altii īn directia asta, si care cunostea destul de bine trei limbi europene. Cu sase zile īn urma īi spusese lui Raskolnikov ca e cam schwach la germana, dar spusese asta numai cu scopul de a-l convinge sa primeasca jumatate din traducere si cele trei ruble arvuna; mintise, si Raskolnikov stia ca minte.

— De ce, de ce sa lasam sa ne scape afacerea asta, daca ne-a picat din senin unul dintre mijloacele principale de realizare: banii? se īnfierbīnta Razumihin. Fireste, va trebui sa muncim mult, si o sa muncim cu totii, si Avdotia Romanovna, si eu, si Rodion unele carti aduc astazi venituri mari! Iar calitatea principala a editurii noastre va fi ca o sa stim ce anume trebuie tradus. O sa traducem, o sa editam si o sa īnvatam īn acelasi timp. Eu pot fi de folos, pentru ca am experienta. De doi ani īmi fac veacul prin edituri, cunosc toate dedesubturile; si va asigur ca nu trebuie cine stie ce filozofie ca sa te pricepi la treaba asta. De ce atunci sa lasam sa ne scape norocul din mīna? Eu cunosc (dar n-am spus nimanui pīna acum) doua-trei carti straine atāt de bune, ca numai pentru ideea de a le traduce si publica se poate lua cāte o suta de ruble de fiecare, iar pentru una dintre ele n-as accepta nici cinci sute de ruble. Nu-i vorba ca, daca le-as spune editorilor, ar fi īn stare sa mai stea la gīnduri, atāta-s de prosti! Cit despre bucataria propriu-zisa — tiparit, hīrtie, vīnzare etc - va rog sa ma īnsarcinati pe mine! Cunosc toate amanuntele! O sa īncepem cu putin si o sa ajungem la lucruri mari; īn orice caz, vom avea din ce sa traim si o sa ne scoatem banii.

Duniei īi straluceau ochii.

— Ceea ce propui dumneata īmi place foarte mult, Dmitri Prokofici, zise dīnsa.

— Eu, fireste, nu prea ma pricep, īi tinu isonul Pulheria Aleksandrovna; s-ar putea sa fie bine, dar asta o stie numai Dumnezeu. E ceva nou, necunoscut. Desigur ca trebuie sa ramīnem aici, macar cātva timp

Si ea se uita la Rodea.

— Tu ce crezi, frate? īntreba Dunia.

— Cred ca ideea este foarte buna, raspunse acesta. Bineīnteles, la īnceput nu trebuie sa ne gīndim la o firma, dar cinci-sase carti pot fi īntr-adevar editate cu succes sigur. Stiu si eu o carte care s-ar vinde foarte bine. Cāt despre faptul ca el are sa stie sa conduca īntreprinderea, nu exista nici o īndoiala: se pricepe. De altfel, aveti tot timpul sa va īntelegeti

— Ura! zbiera Razumihin. Si acum stati: este aici, īn casa asta, un apartament care apartine aceluiasi proprietar. E o locuinta sepa­rata, care nu comunica cu hotelul, pretul e moderat; sunt trei odaite mobilate. Le-ati putea īnchiria deocamdata. Ceasul vi-l amanetez māine si va aduc banii, asa ca pīna una-alta va veti putea descurca. Principalul e ca veti fi īmpreuna, si Rodea ar putea sa stea cu voi Dar, unde te duci, Rodea?

— Cum, Rodea, pleci? īntreba, aproape speriata, Pulheria Aleksan­drovna.

— Īntr-o clipa ca asta! striga Razumihin.

Dunia īsi privi fratele, mirata si neīncrezatoare. Raskolnikov era cu sapca īn mīna, gata sa plece.

— Parca ne-am desparti pe veci si ma īnmormīntati, rosti el cu un ton ciudat.

Zīmbi, dar zīmbetul lui era si mai ciudat.

— La urma urmei, cine stie, poate ca e ultima oara ca ne vedem, adauga el deodata.

Gīndul acesta abia īi trecuse prin minte, ca-i si izbucnise fara sa vrea din gura.

— Ce-i cu tine?! exclama mama.

— Unde te duci, Rodea? īntreba Dunia cu un accent deosebit īn glas.

— Ma duc, am treaba, raspunse sovaielnic Raskolnikov, dar pe fata lui palida se citea o hotarīre nestramutata.

— Am vrut sa va spun cānd am venit aici am vrut sa-ti spun matale mama si tie, Dunia, ca ar fi mai bine sa ne despartim pen­tru cātva timp. Nu ma simt bine, am nevoie de liniste am sa vin alta data, am sa vin singur, atunci cānd se va putea. Nu v-am uitat si-mi sunteti drage Dar lasati-ma! Lasati-ma singur! Asa am hotarīt īnca de mai īnainte Hotarīrea mea este nestramutata orice s-ar īntīmpla cu mine, pierdut sau nu, vreau sa fiu singur. Uitati-ma. E mai bine asa Nu cautati sa aflati nimic despre mine. Cānd va trebui, am sa vin singur sau am sa va chem. Poate ca totul se va limpezi! Iar acum, daca ma iubiti, renuntati sa ma vedeti Altfel, am sa va urasc, o simt Ramīneti cu bine!

— Doamne, Dumnezeule! striga Pulheria Aleksandrovna.

O spaima mare le cuprinse pe mama si pe sora lui, de asemenea si pe Razumihin.

— Rodea, Rodea! īmpaca-te cu noi, sa fim cum am fost altadata! gemea biata mama.

Raskolnikov se īntoarse īncet si porni spre usa. Dunia īl ajunse din urma.

— Frate! Cum poti sa te porti astfel cu mama? sopti ea, cu ochii scaparānd de indignare.

El o īnvalui īntr-o privire grea.

— Nu-i nimic, am sa ma īntorc, am sa vin mereu! bīigui el cu jumatate de glas, ca un om care nu-si da bine seama de ce spune, si iesi din odaie.

— Esti fara inima, un om rau si egoist! striga Dunia īn urma lui.

— Nu e fara inima, e dement, dement! Si-a pierdut mintile! Nu vedeti? Daca nu-ti dai seama, atunci n-ai inima dumneata! sopti cu īnfrigurare Razumihin la urechea ei, strīngīndu-i tare māna. Ma īntorc imediat! striga el catre Pulheria Aleksandrovna, mai mult moarta decāt vie, si iesi īn goana din camera.

Raskolnikov īl astepta la capatul coridorului.

— Stiam ca ai sa alergi dupa mine, zise el. īntoarce-te si ramīi cu ele Sa vii si māine si mereu. Eu poate ca am sa vin si eu daca se va putea Ramīi cu bine!

Si fara sa-i dea māna, se departa.

— Unde te duci? Ce ai? Ce se petrece cu tine? Se poate sa te porti asa?! sopti Razumihin, pierdut.

Raskolnikov se opri din nou.

— Īti spun o data pentru totdeauna: nu ma īntreba nimic. N-am ce sa-ti raspund si nu veni la mine. S-ar putea sa mai vin pe aici Lasa-ma, dar pe ele nu le lasa. Pricepi ce-ti spun?

Īn coridor era īntuneric; cei doi se aflau līnga o lampa. O clipa se privira īn tacere. Si toata viata lui n-a mai putut uita Razumihin aceasta clipa. Privirea arzatoare si fixa a lui Raskolnikov se facea tot mai intensa, voind parca sa-l patrunda pāna īn adīncul sufletului. Deodata Razumihin tresari. Ceva straniu trecu īntre ei o idee, o parere, ceva īnfiorator si groaznic, umbra adevarului se strecura īntre ei Razumihin pali ca un mort.

— Acum pricepi? zise deodata Raskolnikov, cu obrazul dureros crispat īntoarce-te la ele, adauga el, si iesi iute din casa

E de prisos sa descriu ce a urmat īn seara aceea la Pulheria Aleksandrovna, n-am sa spun cum s-a īnapoiat Razumihin, cum a īncercat sa le linisteasca pe cele doua femei, cum le-a īncredintat ca Rodea este bolnav si trebuie sa se odihneasca, de cāte ori a repetat ca Rodea va veni negresit la ele, ca va veni poate chiar īn fiecare zi, ca moralul lui este foarte zdruncinat si ca trebuie ferit de orice enervare; ca el, Razumihin, are sa vegheze asupra lui, are sa-l puna sub īngrijirea unui medic bun, cel mai bun, si la nevoie va face un consult īntr-un cuvīnt, din seara aceea Razumihin fu pentru ele un fiu si un frate.

Capitolul IV

Iar Raskolnikov, dupa ce iesi din casa, se īndrepta spre canal, de-a dreptul catre casa unde locuia Sonia. Era o cladire cu doua caturi, veche, verzuie. īl gasi cu greu pe portar si obtinu de la acesta vagi indicatii cu privire la locuinta lui Kapernaumov, croitorul. Descoperi īntr-un colt al curtii intrarea unei scari īnguste si īntunecoase, urca la etajul doi si iesi pe veranda care īmprejmuia casa dinspre curte. īn vreme ce ratacea prin īntuneric, īntrebīndu-se care o fi locuinta croitorului, la trei pasi de el se deschise deodata o usa; el se agata masinal de ea.

— Cine-i aici? īntreba un glas sfios de femeie.

— Eu vin la dumneata, raspunse Raskolnikov, si intra īntr-un antretel īngust.

Acolo, pe un scaun rupt, o luminare ardea īntr-un sfesnic strīmbat, de alama.

— Dumneata! Doamne! facu cu glas stins Sonia, ramīnīnd stana de piatra īn prag.

— Pe unde se intra la dumneata? Pe aici?

Si Raskolnikov, cautīnd sa nu se uite la ea, se grabi sa intre īn odaie.

Peste o clipa intra si Sonia cu sfesnicul īn mīna; puse luminarea pe masa si se opri īn fata lui, uluita, cuprinsa de o tulbu­rare de nedescris si vadit īnspaimīntata de vizita lui neasteptata. Deodata, tot sīngele īi navali īn obrajii palizi si ochii i se umplura de lacrimi Se simtea grozav de stingherita, īi era rusine si totodata era nespus de fericita Raskolnikov īsi lua iute ochii de la ea si se aseza pe scaunul de līnga masa. īn treacat, cuprinse cu privirea īntreaga odaie.

Era o īncapere mare, dar cu tavanul foarte jos, singura pe care o īnchiria familia Kapernaumov; īn peretele din stīnga se afla o usa īnchisa, care ducea spre locuinta gazdei. īn peretele opus, cel din dreapta, se afla īnca o usa, totdeauna īncuiata. Acolo īncepea un alt apartament, cu alt numar. Odaia Soniei semana cu o sura si avea forma unui dreptunghi strīmb, ceea ce o urītea grozav. Un perete cu trei ferestre dadea spre canal, taind odaia īn diagonala, formīnd ast­fel, īn coltul camerei, un unghi extrem de ascutit, īn fundul caruia nu se putea deslusi nimic la lumina slaba a luminarii; celalalt colt era, dimpotriva, īntr-un unghi obtuz. Si īn toata aceasta īncapere mare aproape nu erau mobile. īn coltul drept se afla un pat; alaturi, mai aproape de usa, un scaun. īn lungul aceluiasi perete, līnga usa care ducea īn locuinta vecina, era asezata o masa simpla de brad, cu o fata de masa albastra; īn fata mesei - doua scaune īmpletite. La peretele opus, īn preajma unghiului ascutit, se vedea un scrin mic, simplu, care se pierdea parca īn gol. Asta era tot. Tapetul galbui, soios si uzat se īnnegrise prin colturi: iarna trebuia, desigur, sa fie umed īn odaie, si mult fum. Totul vadea saracia, si nici macar patul nu avea polog.

Sonia īsi privea īn tacere musafirul, care īi cerceta cu atentie si lipsa de jena odaia, si pīna la urma īncepu sa tremure de spaima, de parca s-ar fi aflat īn fata unui judecator care avea sa-i hotarasca soarta.

— Am venit tīrziu E unsprezece? īntreba el fara sa ridice ochii.

— Da, bīigui Sonia. Ah, da, da! se pripi ea deodata, ca si cum de raspunsul ei ar fi atīrnat totul. A batut ceasul la gazda am auzit Este unsprezece.

— Am venit la dumneata pentru ultima oara, urma Raskolnikov, posomorit, uitīnd se vede ca la ea venea īntīia oara. S-ar putea sa nu te mai vad niciodata.

— Pleci?

— Nu stiu māine totul

— Atunci n-ai sa vii māine la Katerina Ivanovna? tremura glasul Soniei.

— Nu stiu Māine dimineata se vor hotarī toate Dar nu despre asta este vorba: am venit sa-ti spun un singur cuvīnt

īsi ridica spre ea privirea visatoare si deodata īsi dadu seama ca el sedea jos, īn timp ce ea tot mai statea īn picioare īn fata lui.

— De ce stai īn picioare? Asaza-te! rosti el deodata, cu glasul schimbat, blīnd si mīngīietor.

Sonia se aseza. El o privi prietenos, aproape cu īnduiosare, cāteva clipe.

— Ce slabuta esti! Uite ce mīnuta! E stravezie. Ai degete ca de moarta.

O lua de mīna. Sonia zīmbi usor.

— Totdeauna am fost asa, zise dīnsa.

— Chiar cānd erai acasa?

— Da.

— Fireste, nici nu se putea altfel! rosti el īntretaiat, si expresia obrazului si sunetul glasului se schimbara iarasi.

Īsi roti privirile prin odaie.

— Īnchiriezi odaia de la Kapernaumov? -Da.

— Sunt acolo, dupa usa aceea?

— Da Au o odaie la fel.

— Si stau cu totii īntr-o odaie? -Da.

— Mie mi-ar fi frica noaptea īn odaia dumitale, spuse el, ursuz.

— Gazdele sunt foarte de treaba, oameni buni, raspunse Sonia, care parca tot nu-si venise īn fire si vorbea fara sa-si dea foarte bine seama ce spune. Si mobila si toate sunt ale lor. Sunt oameni foarte buni si copiii vin mereu pe la mine

— Sunt bīlbīiti?

— Da El se bīlbīie si e schiop. Si sotia de asemenea Nu ca se bīlbīie, dar nu poate spune deslusit cuvintele. E o femeie foarte buna, da. El a fost iobag la o curte boiereasca. Au sapte copii si numai cel mare se bīlbīie, ceilalti sunt bolnavi dar nu se bīlbīie Dar de unde stii? adauga ea, putin mirata.

— Tatal dumitale mi-a vorbit despre el. Mi-a povestit totul si despre dumneata Cum ai plecat la sase si te-ai īntors la noua si cum Katerina Ivanovna a stat īn genunchi īn fata patului dumitale.

Sonia se rusina.

— Mi s-a parut ca-l vad azi, sopti ea sovaitor.

— Pe cine?

— Pe tata. Mergeam pe strada si acolo, īn colt, pe la zece, mi s-a parut ca merge īn fata mea. Parca era el. Am vrut chiar sa ma duc la Katerina Ivanovna

— Te-ai plimbat?

— Da sopti Sonia si, rusinata, īsi pleca din nou ochii īn pamīnt.

— Katerina Ivanovna te batea rau pe cānd sedeai la tatal dumi­tale?

— Vai, nu, nu, ce spui dumneata, nu! Sonia īl privi aproape cu teama.

— Atunci o iubesti?

— Pe dānsa? Fireste! raspunse Sonia taraganat, īmpreunīndu-si, cu un gest de ruga si suferinta, mīinile. Ah, dumneata n-o cunosti Daca ai sti. E ca un copil Aproape ca si-a pierdut mintile de durere. Si ce femeie inteligenta si generoasa si buna! Dumneata nu stii nimic, nimic ah!

Sonia spuse toate acestea cu un fel de disperare: era foarte miscata, īndurerata, si-si frīngea mīinile. Obrajii ei palizi se īmbu­jorara deodata si o suferinta adīnca i se citea īn ochi. Era limpede ca Raskolnikov rascolise multe lucruri tainuite īn sufletul ei, pe care ar fi vrut sa le exprime īn apararea Katerinei Ivanovna. O compatimire nesatioasa, daca ne putem exprima astfel, se oglindea pe fata ei.

— Ea sa ma bata! Ce spui dumneata! Doamne, ea sa ma bata! Si chiar daca m-ar fi batut, ce-i cu asta? Ce-i cu asta? Nu stii nimic, nimic Este atāt de nenorocita, vai, cāt e de nenorocita! Si bol­nava Ea cauta dreptate Are sufletul curat. Ea crede ca trebuie sa fie dreptate peste tot si o cere chiar daca ai pune-o la chinuri, ea n-o sa faca un lucru nedrept. Nu vede ca nu pot fi toate lucrurile drepte si se supara. Ca un copil, ca un copil! E dreapta, dreapta!

— Ce are sa fie cu dumneta? Sonia īl privi īntrebator.

— Ei au ramas īn sarcina dumitale. Ce-i drept, si īnainte tot asa a fost; si raposatul venea sa-ti ceara bani de votca sa-i treaca mah­mureala. Dar acum, ce are sa fie?

— Nu stiu, sopti trist Sonia.

— Vor ramīne acolo?

— Nu stiu, e datoare gazdei si am auzit ca ar fi spus ca vrea sa-i dea afara astazi, iar Katerina Ivanovna spunea si dīnsa ca nu vrea sa ramīna nici o zi acolo.

— Ce o face atāt de curajoasa? Se bizuie pe dumneata?

— Vai, nu, de ce vorbesti asa? Punem totul īmpreuna, suntem o singura familie, se tulbura Sonia si chiar se īnfurie parca, īntocmai cum s-ar īnfuria un canar sau o alta pasarica marunta. Si apoi ce ar putea sa faca? Spune si dumneata, ce ar putea sa faca? īntreba dīnsa, aprinzīndu-se si tulburāndu-se tot mai mult. Vai, cāt a plīns, cāt a plīns astazi! N-ai bagat de seama ca-si cam pierde mintile? Da, da; ba se nelinisteste, ca o copilita, ca māine totul sa fie cum tre­buie, praznicul si toate celelalte ba īsi frīnge mīinile, scuipa sīnge, plīnge, apoi deodata īncepe sa se dea cu capul de pereti ca o disperata. Apoi se linisteste; īsi pune toata speranta īn dumneata, zice ca ai s-o ajuti dumneata, ca are sa īmprumute nu stiu de unde niste bani si are sa plece īn orasul ei, cu mine īmpreuna, si are sa deschida un pension aristocratic, iar pe mine are sa ma ia ca peda­goga si atunci vom īncepe o viata noua, minunata, si ma saruta, si ma īmbratiseaza, si ma alinta, si crede, vai, cāt de mult crede īn visurile astea! Cine ar avea inima s-o contrazica? Azi toata ziua a spalat, a frecat, a dres, a tras singura albia īn casa, asa slabuta cum e, si-a pierdut suflarea si a cazut pe pat; dimineata am fost īmpre­una la piata sa cumpar ghetute pentru Polenka si Lena, pentru ca cele vechi s-au rupt de tot, dar nu ne-au ajuns banii si n-am putut cumpara; lipseau prea multi. Si ea alesese niste ghetute atāt de dragute, pentru ca are gust, dumneata nu stii Si a podidit-o plīnsul acolo, īn pravalie, de fata cu negustorii, a podidit-o plīnsul fiindca nu-i ajungeau banii Vai, era atāt de trist sa vezi cum plīnge!

— Acum pricep de ce stai cum stai, zise Raskolnikov cu un zīmbet amar.

— Dumitale nu-ti este mila? Nu-ti este mila? sari iar Sonia. Doar stiu ca ai dat ce ai avut, ultimii bani, si īnca fara sa fi vazut nimic. Dar daca ai fi vazut! Doamne! De cāte ori, de cāte ori am facut-o sa plīnga! Chiar si saptamāna trecuta! Ah, eu, cu o saptamīna īnainte de moartea lui, cāt de cruda am fost! Si de cāte ori, de cāte ori n-am facut la fel! Ah, cāt m-a durut azi toata ziua cānd mi-aminteam!

Sonia īsi frīngea mīinile, atāta o durea aceasta amintire.

— Dumneata cruda?

— Da, eu, eu! M-am dus sa-i vad atunci, urma dīnsa, plīngīnd, si tata mi-a spus: „Citeste-mi, Sonia, zice, ma cam doare capul, citeste-mi uite cartea' — nu stiu ce carte luase de la Andrei Semionovici Lebeziatnikov, care sade īn aceeasi casa; are dīnsul niste carti caraghioase. Iar eu i-am zis: „Trebuie sa plec', si n-am vrut sa stau sa-i citesc. Venisem, de fapt, ca sa-i arat Katerinei Ivanovna niste gulerase si mansetute ieftine, foarte dragute, aproape noi, cu broderie, pe care mi le daduse Lizaveta, precu­peata; Katerinei Ivanovna i-au placut grozav, le-a īncercat, s-a uitat īn oglinda si i-au placut si mai mult: ,,Da-mi-le mie, Sonia, a zis, te rog frumos.' Mi-a spus „te rog', ca tare ar fi vrut sa le aiba. Nu avea unde sa se gateasca cu ele, dar le-ar fi vrut numai asa, ca sa-si aminteasca de vremuri mai bune! Se uita īn oglinda, se admira, ea care nu mai are nici un fel de rochii noi, nici alte lucruri, de atāta amar de vreme. Dar nu cere niciodata nimic de la nimeni; e mīndra si mai curānd ar da tot ce are decāt sa ceara, dar de data asta a cerut, atāt de mult i-au placut mansetutele acelea! Mie īnsa mi-a parut rau de ele si i-am zis: „Ce sa faci cu ele, Katerina Ivanovna?' Chiar asa i-am zis. Si tocmai asta nu trebuia sa spun! S-a uitat la mine cu atāta tristete, ca ti se strīngea inima privind-o, si mie mi-a parut asa de rau si mi-a fost asa mila Si nu de mansetutele acelea īi parea ei rau, ci era trista pentru ca am refuzat-o, asta o vedeam bine. Ah, daca as putea sa-mi iau cuvintele īnapoi; as face altfel, n-as mai spune cuvintele acelea Oh, eu! Dar ce sa mai vorbim! Dumitale ti-e totuna!

— Ai cunoscut-o pe Lizaveta - precupeata?

— Da Si dumneata ai cunoscut-o? īntreba Sonia, cam mirata.

— Katerina Ivanovna e grav bolnava; are oftica si are sa moara curānd, zise Raskolnikov dupa o scurta tacere, fara sa raspunda la īntrebarea fetei.

— Vai, nu, nu, nu!

Cu o miscare inconstienta, Sonia īl apuca de mīini, implorāndu-l parca sa opreasca moartea.

— Dar e mai bine sa moara.

— Nu, nu e bine, nu e bine deloc! repeta ea, speriata.

— Dar copiii? Ce ai sa faci cu ei, īi vei lua la dumneata, nu-i asa?

— Vai, nu stiu! exclama Sonia cu deznadejde, luīndu-si capul īn mīini.

Se vedea ca gīndul acesta o framīntase de multe ori, si acum se trezise iarasi.

— Dar daca īnca acum, cāt traieste Katerina Ivanovna, te īmbolnavesti cumva si esti dusa la spital, ce are sa se īntīmple? insista el necrutator.

— Vai, ce spui dumneata?! Asta nu se poate! si fata Soniei se strīmba de groaza.

— Nu se poate? De ce? urma Raskolnikov cu un zīmbet crud. Doar nu esti asigurata īmpotriva bolii? Ce are sa se īntīmple atunci cu ei? Au sa iasa īn strada cu totii, ea are sa tuseasca, sa ceara de pomana si sa se dea cu capul de pereti ca astazi, iar copiii au sa plīnga Apoi are sa cada, au s-o duca la sectie, de-acolo la spital, are sa moara, si copiii

— Vai, nu! Are s-o fereasca Dumnezeu! spuse Sonia cu glas sugrumat.

īl asculta, privindu-l rugatoare, cu mīinile īmpreunate, ca si cum de el ar fi atīrnat totul.

Raskolnikov se scula si īncepu sa umble prin odaie. Se scurse un minut. Sonia statea īn picioare, cu bratele cazute de-a lungul trupului, cu capul īn piept, prada unei dureri cumplite.

— Nu poti sa economisesti? Sa pui deoparte pentru zile negre? īntreba el, oprindu-se deodata īn fata ei.

— Nu, sopti Sonia.

— Nu, fireste! Ai īncercat? īntreba el aproape cu ironie.

— Am īncercat.

— Si n-ai izbutit? Fireste! Ce mai īntreb?!

Mai facu cītiva pasi prin odaie. Se scurse īnca un minut.

— Nu cīstigi bani īn fiecare zi?

Sonia se rusina si mai mult si obrajii i se īmbujorara iarasi.

— Nu, sopti ea, cu o sfortare chinuitoare.

— Asa are sa fie si cu Polecika, zise el deodata.

— Nu! Nu! Nu se poate, nu! tipa cu deznadejde Sonia, de parca i-ar fi īnfipt cineva un cutit īn inima. Dumnezeu e mare, Dumnezeu n-are sa īngaduie asemenea grozavie!

— Si totusi a īngaduit el altele.

— Nu, nu! Pe ea are s-o fereasca Dumnezeu! repeta ea īn nestire.

— Dar poate nici nu exista Dumnezeu, raspunse Raskolnikov cu un fel de bucurie rautacioasa; rīse si se uita la ea.

Fata Soniei se schimba deodata, toti muschii i se contractau du­reros. Se uita la el cu nespusa dojana, voi sa spuna ceva, dar nu izbuti sa deschida gura si doar izbucni īntr-un plīns amar, acoperin-du-si fata cu mīinile.

— Katerina Ivanovna īsi pierde mintile, zici dumneata, dar si dumitale ti-e mintea ratacita, zise el dupa un rastimp de tacere.

Trecura vreo cinci minute. El tot mai umbla īncolo si īncoace, tacut, fara s-o priveasca. Apoi se apropie de ea; ochii īi ardeau. īi puse mīinile pe umeri si se uita la fata ei scaldata īn lacrimi. Privirea īi era īnfrigurata, patrunzatoare, buzele uscate īi tremurau cu putere Apoi, pe neasteptate, se apleca pīna la pamīnt si-i saruta piciorul. īngrozita, Sonia se feri ca de un nebun. Si, īntr-adevar, parea nebun īn clipa aceea.

— Ce faci dumneata, ce faci? īn genunchi, īn fata mea? murmura ea, palind si simtind ca inima i se strīnge de durere.

El se ridica.

— Nu m-am plecat īn fata ta, ci īn fata īntregii suferinte umane, spuse el straniu si se departa spre fereastra. Asculta, īncepu el, īntorcāndu-se peste o clipa, adineauri am spus unuia care m-a insul­tat ca nu face cāt degetul tau mic si ca i-am facut onoare surorii mele asezīnd-o alaturi de tine.

— Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta? Si īnca īn fata ei? striga Sonia, speriata. Sa stea alaturi de mine! Onoare! Dar eu eu nu sunt o femeie cinstita Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta!

— Nu pentru necinstea si pacatele tale am spus-o, ci pentru marea ta suferinta. Esti pacatoasa, asa e, adauga el, aproape exaltat, dar esti pacatoasa mai ales fiindca te-ai vīndut si jertfit īn zadar. Exista oare o grozavie mai mare? Exista oare ceva mai īnfiorator decāt viata pe care o duci īn murdaria asta, pe care o urasti si care -o stii prea bine (ajunge doar sa deschizi ochii) - nu ajuta pe nimeni, nu salveaza pe nimeni! Spune-mi, īn sfīrsit, rosti el aproape fre­netic, cum poate aceasta rusine si aceasta murdarie sa se īmbine, īn sufletul tau, cu sentimente atīt de opuse, cu sentimente atāt de sfinte? Era mult mai bine, de o mie de ori mai bine si mai cuminte sa te arunci cu capul īn apa si sa ispravesti cu toate!

— Si cu ei ce s-ar fi īntīmplat? īntreba cu glas stins Sonia, pri-vindu-l chinuita si fara sa para deloc mirata de propunerea lui.

Raskolnikov o privi ciudat.

Si din aceasta privire īntelese tot. Prin urmare, ea īnsasi avusese acest gīnd. Poate ca de multe ori se gīndise, īn clipe de disperare, sa sfīrseasca dintr-o data cu toate si chiar se gīndise atāt de serios, īncāt acum propunerea lui nu o mira deloc. Nu observa nici cru­zimea vorbelor lui (īi scapa, fireste, īntelesul mustrarilor lui, pre­cum si punctul lui personal de vedere īn privinta dezonoarei ei, asta se vedea clar). El īntelese cāt de cumplit si de cāta vreme o chinuia gīndul situatiei infamante īn care se gasea si se īntreba ce o putuse opri pīna acum sa-si puna capat vietii. Si abia acum īntelese pe deplin cāt de mult īnsemnau pentru ea acei bieti copii orfani si Katerina Ivanovna, nefericita femeie bolnava de oftica si pe juma­tate nebuna, care se dadea cu capul de pereti.

Si cu toate acestea, era limpede pentru el ca Sonia, cu firea ei si educatia pe care, īn pofida īmprejurarilor, o capatase, nu putea īn nici un caz sa ramīna īntotdeauna īn starea īn care se afla. Nu īntelegea cum izbutise sa ramīna totusi atāta amar de vreme īn situatia asta fara sa īnnebuneasca, daca nu fusese īn stare sa se arunce īn apa? īntelegea, fireste, ca Sonia era un fenomen īntīmplator īn societate, desi, din nenorocire, situatia ei era departe de a fi un caz izolat si exceptional. Dar tocmai prin faptul ca era un fenomen īntīmplator, ar fi trebuit s-o ucida rusinea de la primul pas facut pe acel drum respingator si atāt de opus vietii ei de mai īnainte si acelui pic de cultura pe care-l avea. Ce o sustinea? Doar nu putea fi vorba de viciu

Dupa cum se vedea, prostitutia o atinsese numai mecanic; nici o picatura de desfrīu nu-i patrunsese īnca īn suflet: era limpede, o vadea īntreaga ei fiinta

„Are trei drumuri, se gīndea el: sa sara īn apa, sa ajunga la bala­muc sau sa se arunce, īn sfīrsit, īn bratele desfrīului, acelui desfrīu care ameteste gīndirea si īmpietreste inima.' Mai ales ulti­ma perspectiva īi parea dezgustatoare; dar era sceptic, tānar si obisnuit sa gīndeasca abstract; deci era crud si nu putea sa nu creada ca ultima solutie, adica viciul, era cea mai probabila.

„Se poate, striga un glas īn inima lui, se poate oare ca si fiinta asta, care a pastrat īnca puritatea sufleteasca, sa ajunga pīna la urma sa fie atrasa de mocirla pestilentiala īn care sa se scufunde constient? Poate ca a si īnceput sa fie atrasa si daca a izbutit sa reziste este tocmai fiindca viciul nu-i mai pare atāt de hidos? Nu, nu se poate, se revolta el īn sinea lui, īntocmai cum se revoltase adineauri Sonia, nu, ceea ce a īmpiedicat-o sa se arunce īn canal a fost teama de pacat si grija pentru ei Iar daca n-a īnnebunit pīna acum Dar cine spune ca n-a īnnebunit? E ea oare īn toate mintile? Poate cineva, avīnd mintea limpede, sa vorbeasca cum vorbeste ea? Poate cineva sa mearga la pieire, calcānd īn mocirla pestilentiala, īn care a si īnceput sa se scufunde, cum face ea, si sa-si astupe ure­chile la orice glas al primejdiei? Nu cumva asteapta o minune? Asta e. Si nu sunt toate acestea semne de nebunie?'

Se opri cu īndaratnicie la acest gīnd. Aceasta solutie īi placea mai mult ca oricare alta. O analiza mai atent.

— Asadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? īntreba el. Sonia tacea, iar el sta īn picioare līnga ea si astepta raspunsul.

— Ce-as fi fara Dumnezeu? sopti ea cu tarie si, ridicāndu-si o clipa la el ochii stralucitori, īi strīnse cu putere māna.

„Asta este!' se gīndi el.

— Si ce face Dumnezeu pentru tine? īntreba el, iscodind-o. Sonia tacu multa vreme, ca si cum n-ar fi fost īn stare sa raspunda. Pieptul ei slab se zbuciuma de emotie.

— Taci! Nu ma īntreba! Nu esti demn! striga deodata, privin-du-l sever, cu mīnie.

„Asta este! Asta este!' repeta el īn sinea lui.

— Īmi da tot! sopti ea repede, lasīndu-si din nou ochii īn pamīnt. „Asta este explicatia!' hotarī el, cercetīnd-o cu lacoma curiozi­tate.

Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrajor palid, slabut, cu trasaturi neregulate, colturoase, la ochii blīnzi, albastri, īn care putea sa se aprinda atāta foc, atāta patimasa putere, la trupsorul acela micut care tremura īnca de revolta si mīnie, si toate acestea īi pareau tot mai ciudate, aproape fantastice. „E nebuna! Nebuna!' īsi repeta el īn sinea lui.

O carte zacea pe scrin. O vazuse īn timp ce umbla de colo colo prin odaie; acum o lua īn māna si o deschise. Era Noul Testament īn talmacirea rusa. Cartea era veche, cu coperta de piele.

— De unde o ai? īntreba el din capatul odaii. Sonia statea locului, la trei pasi de masa.

— Mi-a adus-o cineva, raspunse ea fara chef si fara sa-l priveasca.

— Cine?

— Lizaveta; am rugat-o eu.

„Lizaveta! Ciudat!' gīndi el. Cu fiecare clipa, tot ce vedea la Sonia īi parea mai ciudat si mai extraordinar. Aduse cartea līnga luminare si īncepu s-o rasfoiasca.

— Unde scrie despre Lazar? īntreba el deodata.

Sonia īsi tinea cu īndaratnicie ochii īn pamīnt si nu-i raspunse. Statea putin īntoarsa īntr-o parte.

— Unde scrie despre īnvierea lui Lazar? Cauta, Sonia. Ea īl privi cu coada ochiului.

— Nu-i acolo e īn Evanghelia a patra sopti cu asprime, fara sa se apropie.

— Cauta si citeste, zise el, apoi se aseza, īsi sprijini coatele pe masa, puse capul īn palme si-si atinti posomorit privirile īntr-o parte, gata sa asculte.

„Peste trei saptamīni ai sa ajungi la balamuc, draga mea. Si pare-mi-se ca eu tot acolo am sa sfīrsesc, daca nu o patesc si mai rau', sopti el īncet de tot.

Sovaitoare, Sonia facu un pas spre masa, supunīndu-se cu neīncredere ciudatei lui dorinte. Puse māna pe carte.

— Dumneata n-ai citit niciodata? īntreba ea, privindu-l, īncrun­tata, peste masa.

Glasul ei suna din ce īn ce mai aspru.

— Cāndva La scoala. Citeste!

— Nici la biserica n-ai auzit?

— Eu nu ma duc la biserica. Tu te duci mereu?

— N-nu, sopti Sonia. Raskolnikov zīmbi.

— Īnteleg Prin urmare nici la īnmormīntarea tatii n-ai sa te duci māine?

— Ba da. Am fost si saptamāna trecuta la un parastas.

— Pentru cine?

— Pentru Lizaveta. Au ucis-o cu toporul. El era tot mai nervos. Capul i se īnvīrtea.

— Erai prietena cu Lizaveta?

— Da Era dreapta venea la mine uneori rar fiindca n-avea cānd. Citeam īmpreuna si vorbeam. Acum s-a īnfatisat īnaintea Domnului.

Cāt de ciudat sunau pentru el aceste cuvinte, rostite ca din carte! Si iar i se dezvalui un lucru nou cu privire la ea: īntīlnirile ei misterioase cu Lizaveta — amīndoua nebune.

„Nu e greu sa-ti pierzi mintile īn felul asta! E molipsitor!' se gīndi el.

— Citeste! striga el deodata, autoritar si enervat.

Sonia mai sovaia īnca. Inima īi batea cu putere. Parca nu īndraznea sa-i citeasca. Iar el o privea aproape cu durere pe „biata nebuna'.

— Pentru ce sa citesc? Dumneata nu esti credincios sopti ea īncet, gīfīind.

— Citeste! Asa vreau eu! starui el. Doar i-ai citit Lizavetei.

Sonia deschise cartea si gasi pasajul. Mīinile īi tremurau, glasul i se curma. De doua ori īncerca si nu izbuti sa rosteasca prima silaba.

„Ci era bolnav unul, Lazar din Betania' rosti ea, īn sfīrsit, cu greu si deodata, la al treilea cuvīnt, glasul īi suna ascutit si se frīnse ca o coarda īntinsa. Respiratia i se taie, o greutate īi apasa pieptul.

Raskolnikov īntelegea īntrucātva de ce Sonia nu se hotara sa-i citeasca, si, cu cāt īntelegea mai bine, cu atāt mai brutal si mai iritat staruia sa citeasca. īsi dadea prea bine seama cāt de greu īi venea fetei sa-i deschida si sa dea īn vileag lumea ei launtrica. īntelese ca acest sentiment era poate, īntr-adevar, taina care o sustinuse si īi daduse putere īnca din adolescenta, de pe cānd traia īn sīnul fami­liei, alaturi de nefericitul ei tata si de mama ei vitrega, īnnebunita de durere, alaturi de copiii flamīnzi, īn mijlocul tipetelor mon­struoase si al mustrarilor. Vedea toate acestea, dar mai vedea limpede īn acelasi timp si ca, īn pofida sentimentului de tristete si teama inexplicabila ce-i rasarise īn suflet, ea dorea grozav sa citeasca, si tocmai lui, si mai ales acum, „orice ar fi sa se īntīmple mai tīrziu!' Toate acestea i le citise īn ochi, le īntelese din tulbu­rarea si exaltarea ei Fata īsi stapīni emotia, īsi īnabusi nodul din gīt, care īi frīnsese la īnceput glasul, si urma lectura capitolului unsprezece din Evanghelia lui Ioan. Asa ajunse la versetul al nouasprezecelea.

„Si multi dintre Iudei venisera īn casa Martei si a Mariei, ca sa le mīngīie de moartea fratelui lor. Deci Marta, cānd a auzit ca Isus vine, a iesit īntru īntīmpinarea lor, iar Maria sedea jos īn casa, si Marta a grait catre Isus: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit! Pentru ca bine stiu ca oricāte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu īti va da tie .'

Sonia se opri, presimtind rusinata ca glasul are sa-i tremure si are sa i se frīnga din nou.

„Isus rosteste catre ea: Fratele tau va īnvia. Marta īi raspunde: Stiu ca va īnvia īn ziua cea de apoi, la īnviere. Atunci i-a zis Isus: Eu sunt īnvierea si viata; cel ce crede īn mine va fi viu chiar daca va muri. Si oricine īnviaza si crede īntru mine īn veac nu va muri. Crezi tu aceasta? '

Si, rasuflīnd anevoios, Sonia citi tare, raspicat, de parca s-ar fi spovedit ea īnsasi īn fata norodului.

„Mana īi graieste: Da, Doamne, cred ca tu esti Mesia, fiul lui Dumnezeu, care trebuia sa vie īn lume.'

Se opri, īsi ridica iute privirea catre el, dar se stapīni si citi mai departe. Raskolnikov sedea nemiscat si asculta fara sa se īntoarca, cu capul sprijinit īn palme si privind īntr-o parte. Ajunsera la verse­tul treizeci si doi.

„Deci Maria, cānd a ajuns unde era Isus, si l-a vazut, a cazut la picioarele lui si i-a zis: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Ci Isus, cānd o vazu plīngīnd si pe Iudeii, care venisera cu ea, plīngīnd si ei, se zgudui īn duhul sau si se tulbura. Apoi īi īntreba: Unde l-ati pus? I-au raspuns: Doamne, vino si vezi. Si Isus a lacramat. Iar Iudeii ziceau: Iata cāt de mult īl iubea! Ci unii dintre ei vorbeau: Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, sa faca si pe Lazar sa nu moara?'.

Raskolnikov se īntoarse spre ea si o privi, tulburat: „Da, asa Ieste!' Sonia tremura toata ca scuturata de friguri. El se asteptase la lasta. Lectura se apropia de minunea cea mare si nemaiauzita. Si ea |se simtea cuprinsa de un sentiment urias de triumf. Glasul īntarit de ?ucurie si fericire avea un sunet metalic. Rāndurile se īnvalmaseau In fata ochilor ei tulburi de lacrimi, dar cunostea pe de rost fiece pers. Cānd rosti: „Nu putea oare acesta, care a deschis ochii orbului, faca si pe' - ea coborī vocea, redīnd cu ardoare si patima idoiala, dojana si hula acestor Iudei orbi, necredinciosi, si care este o clipa aveau sa cada ca trasniti īn genunchi, aveau sa plīnga sa creada „Iar el, el care este si el un orb si un necredincios ca dīnsii, el va auzi si va crede, da, da! Chiar acum, īn clipa asta', |sa ea, tremurānd de bucuria asteptarii.

„Isus, īnsa, zguduindu-se iarasi īnlauntrul sau, a mers la ^rmīnt, care era o pestera, si o piatra statea Ia gura ei. Isus a runcit: Ridicati piatra. Marta, sora celui raposat, īi zice atunci: lamne, a īnceput sa miroasa, ca este de patru zile.'

Apasa cu tarie pe cuvīntul patru.

„Isus graieste catre ea: Nu ti-am spus oare ca, de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Atunci au dat piatra la o parte, iar Isus si-a ridicat ochii īn sus si a zis: Tata, multumescu-ti tie ca m-ai ascultat. Ci eu stiam ca pururea ma asculti, dar grait-am pentru multimea care sta īmprejur, ca sa creada ca tu m-ai trimis pe mine. Iar dupa ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: - Lazare, vino afara! Si mortul a iesit la lumina (citi ea tare, cu exaltare, cuprinsa de fiori, de parca ar fi vazut aievea minunea), cu picioarele si cu mīinile legate īn fīsii de pīnza si cu fata acoperita de o mahrama. Isus le-a poruncit: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga. Deci multi din Iudeii care venisera la Maria si au vazut ce a facut Isus au crezut īntr-īnsul.'

Nu citi mai departe si nici n-ar fi putut sa mai citeasca: īnchise cartea si se scula brusc de pe scaun.

— Asta-i tot despre īnvierea lui Lazar, sopti raspicat si aspru, oprindu-se nemiscata, cu privirile īntr-o parte, parca nemai-īndraznind si rusinīndu-se sa ridice ochii spre el. Tot o mai scutu­rau fiorii. Mucul de luminare pīlpīia, gata sa se stinga īn sfesnicul strīmb, luminīnd slab odaita saracacioasa unde un ucigas si o femeie pierduta citisera īmpreuna din Evanghelie. Se scursera vreo cinci minute, poate mai mult.

— Am venit sa-ti vorbesc serios, zise deodata, cu putere, Raskol­nikov; īncruntat, se scula si se apropie de Sonia.

Ea-si ridica īn tacere ochii. Privirea lui era neobisnuit de severa si parca oglindea o hotarīre salbatica.

— Azi mi-am parasit familia, zise el, mi-am parasit mama si sora. N-am sa ma mai duc Ia ele. Am rupt toate legaturile.

— Pentru ce? īntreba Sonia, īnmarmurita.

īntīlnirea din dimineata aceea īi lasase o impresie adīnca, desi poate īnca neclara. Stirea rupturii o īngrozi.

— Nu te mai am decāt pe tine, urma el. Hai sa plecam īmpre­una Am venit la tine. Amīndoi suntem blestemati, sa plecam deci am īndoi!

Ochii īi scānteiau. „Parca ar fi nebun!' se gīndi la rāndul ei Sonia.

— Unde sa plecam? īntreba ea, speriata, facānd fara voie un pas īnapoi.

— De unde vrei sa stiu? Stiu numai ca drumul si telul sunt ace-leasi pentru tine si pentru mine: asta o stiu sigur si altceva nimic.

Ea īl privi fara sa īnteleaga, dar īsi dadea seama din spusele lui ca este grozav de nenorocit.

— Nici unul nu te-ar īntelege daca i-ai vorbi, zise el, dar eu te-am īnteles. Am nevoie de tine, de aceea am venit.

— Nu īnteleg sopti Sonia.

— Ai sa īntelegi mai tīrziu. Parca tu n-ai facut ca mine? Si tu ai trecut peste unele margini si ai putut sa treci. Ai ridicat māna asupra ta, ti-ai distrus viata viata ta (este acelasi lucru). Ai suflet si minte, ai fi putut sa traiesti, dar ai sa-ti īnchei zilele īn Sennaia Dar tu n-ai sa poti rezista, daca ramīi singura, ai sa īnnebunesti; de altminteri, si eu. De pe acum chiar pari cu mintea ratacita; prin urmare, noi doi trebuie sa mergem īmpreuna pe acelasi drum! Hai sa plecam!

— De ce? De ce vorbesti asa? īntreba Sonia straniu, rascolita si miscata de vorbele lui.

— De ce? Pentru ca asa nu putem ramīne, uite de ce! La urma urmelor, trebuie sa judecam serios si deschis; sa īncetam de a ne tot vaicari si de a tipa copilareste ca „o sa ne fereasca Dumnezeu!' Ce are sa se īntīmple daca māine au sa te duca la spital? Katerina Ivanovna, ofticoasa si aproape nebuna, are sa moara curānd iar copiii? Oare n-are sa se prapadeasca Polecika? N-ai vazut tu pe aici, prin hudite, mame care-si trimit copiii la cersit? Am aflat unde stau aceste mame, īn ce conditii. Acolo copiii nu pot ramīne copii. Acolo un pusti de sapte ani e vicios si hot. Si doar copiii sunt dupa chipul lui Christos: „A lor este īmparatia cerurilor'. El ne-a poruncit sa-i respectam si sa-i iubim, ei sunt viitorul omenirii

— Dar ce-i de facut, ce-i de facut? īsi frīngea mīinile Sonia, plīngīnd isteric.

— Ce-i de facut? trebuie sa tai funia o data pentru totdeauna, orice-ar fi, si sa iei suferinta asupra ta! Cum? Nu īntelegi? Ai sa īntelegi mai tīrziu Libertate si putere, mai ales putere! Puterea asupra fapturilor acestora tremurānde, asupra īntregului furnicar! Iata telul! Sa nu uiti! Asta e urarea mea de drum! S-ar putea sa-ti vorbesc pentru cea din urma oara. Daca nu vin māine, ai sa auzi singura, si atunci sa-ti aduci aminte ce ti-am spus acum. Iar cāndva, dupa ce vor trece anii, o data cu curgerea vietii, poate ca vei īntelege si ce au īnsemnat vorbele mele. Iar daca am sa vin māine, atunci am sa-ti spun cine a ucis-o pe Lizaveta. Ramīi cu bine!

Sonia tresari, speriata.

— Cum? Dumneata stii cine a ucis-o? īntreba ea, īnghetīnd de groaza si uitīndu-se salbatic la el.

— Stiu si am sa-ti spun Tie, numai tie! Te-am ales. N-am sa vin sa-ti cer iertare, am sa-ti spun, atāta tot. Te-am ales de mult, de pe cānd īmi vorbea tatal tau despre tine si pe cānd Lizaveta mai traia īnca; de atunci m-am gīndit la asta. Ramīi cu bine. Nu-mi da māna. Pe māine!

Raskolnikov iesi. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea īnsasi era ca nebuna, si o simtea, capul i se īnvīrtea. „Doamne! De unde stie cine a ucis-o pe Lizaveta? Ce īnseamna vorbele lui? Cāt de īnspaimīntator este!' Dar gīndul ca nu-i trecea prin minte. Nu, nu! „O, trebuie sa fie groaznic de nenorocit! Si-a parasit mama si sora. De ce? Ce s-a īntīmplat? Ce gīnduri are? Ce i-a spus? I-a sarutat piciorul si a spus a spus (da, asta a spus-o limpede) ca nu poate sa traiasca fara dīnsa O, Doamne!'

Sonia īsi petrecu noaptea īn friguri si delir. Uneori, sarea din pat, plīngea, īsi frīngea mīinile, apoi atipea, īnfrigurata, si o visa pe Polecika, pe Katerina Ivanovna, pe Lizaveta, lectura Evangheliei īl visa pe el, pe el cu obrazul lui palid, cu ochii scaparatori Ii saruta picioarele, plīngea O, Doamne!

Dupa usa din dreapta, īn dosul acelei usi care despartea locuinta Soniei de apartamentul Gertrudei Karlovna Reslih, se afla o odaie de trecere, care era de multa vreme neocupata si tinea de aparta­mentul doamnei Reslih; odaia era de īnchiriat, fapt pe care-l vestea

afisul de la poarta si bucatile de hīrtie lipite pe geamurile ferestrelor care dadeau spre canal. Sonia se obisnuise s-o socoteasca nelocuita. Si cu toate acestea, īn tot rastimpul acesta, domnul Svidrigailov statuse la pīnda īn odaia aceea gocha si trasese cu urechea. Dupa ce iesi Raskolnikov, el mai statu cāteva clipe, se gīndi putin, se duse īn vīrful picioarelor īn camera lui, vecina cu odaia cea goala, lua un scaun, īl aduse īncetisor si-l puse līnga usa care dadea spre odaia Soniei. Convorbirea pe care o auzise īl interesase nespus de mult, atāt de mult, īncāt īsi adusese acest scaun ca pe viitor - bunaoara māine — sa nu fie silit sa stea īn picioare o ora īntreaga, ci sa stea cāt mai comod, ca placerea sa-i fie deplina.

Capitolul V

A doua zi dimineata, pe la unsprezece, cānd Raskolnikov intra la sectia de politie a sectorului N., īn sala de asteptare a ancheta­torului judiciar, si ceru sa fie anuntat lui Porfiri Petrovici, īl mira cāt de mult trebuie sa astepte. Dupa socoteala lui, cei de la sectie tre­buiau de-a dreptul sa se repeada la el, dar trecura cel putin zece minute pīna ce fu chemat. īn camera īn care astepta el, oamenii tre-ceau prin fata lui fara sa-l bage deloc īn seama. īn cea de-a doua camera, care aducea cu o cancelarie, sedeau cītiva contopisti si scriau de zor; era vadit ca nici unul dintre ei nu stia cine si ce este Raskolnikov. Privirea lui nelinistita si banuitoare iscodea totul īn jur: nu cumva se gasea prin apropiere vreun gardian, vreun individ misterios, cu privirea agera, trimis acolo sa-l supravegheze si la nevoie sa-l īmpiedice sa plece? Dar nu era nimeni de felul asta, nu vedea decāt chipuri de scribi care se ocupau de treburile lor marunte; nimeni nu s-ar fi sinchisit de el, chiar daca i-ar fi venit cheful sa fuga īncotro vedea cu ochii. Acum era din ce īn ce mai convins ca, daca omul acela misterios de ieri, fantoma aceea rasarita ca din pamīnt ar fi stiut si ar fi vazut totul, el, Raskolnikov, nu ar fi fost lasat sa stea linistit si sa astepte astfel! Si apoi, cei de la sectie ar fi stat ei sa astepte pīna la unsprezece, adica pīna ce i s-a nazarit lui sa se prezinte singur? Prin urmare, ori omul nu stie nimic, n-a vazut nimic (si cum ar fi putut sa vada?) si deci tot ce a fost ieri n-a fost decāt o plasmuire a īnchipuirii lui bolnave. Aceasta idee īncepuse sa se strecoare īn mintea lui īnca de ieri, īn clipele de cea mai Intensa disperare si neliniste. Cāntarind toate acestea si pregatindu-se de o noua lupta, Raskolnikov simti deodata ca tremura, si gīndul ca tremura de frica odiosului Porfiri Petrovici īl umplu de indignare. Mai groaznic pentru el decāt orice era sa-l īntīlneasca din nou pe acest om: īl ura peste masura, īntr-atāt ca se si temea ca aceasta ura īl va trada. Indignarea lui era asa de puter­nica, īncāt īi curma pe loc tremurul; se pregati sa intre cu un aer rece, sigur de el, si-si jura sa vorbeasca cāt mai putin, sa pīndeasca cu ochii si urechile si, macar de data aceasta, sa-si stapīneasca cu orice pret firea lui bolnavicios de irascibila. īn acel moment fu chemat la Porfiri Petrovici.

Acesta era singur īn cabinetul sau. īn odaia nici mare, nici mica se vedea o masa mare de scris, īn fata unei canapele īmbracate īn musama, un birou, un dulap īntr-un ungher si cāteva scaune -mobilier de lemn galben, lustruit, ca la toate sectiile de politie. īntr-un colt, īn peretele din fund, sau mai bine zis īn peretele de scānduri care despartea odaia īn doua, era o usa īnchisa, ceea ce īnsemna ca dincolo mai erau si alte camere. Cum intra Raskolnikov, Porfiri Petrovici īnchise usa prin care venise acesta si ramasera amīndoi singuri. īsi īntīmpina oaspetele cu aerul cel mai vesel si primitor, si numai dupa cāteva clipe Raskolnikov īsi dadu seama ca parea oare­cum īncurcat, ca si cum l-ar fi surprins cineva, sau l-ar fi īntrerupt īn mijlocul unor tainice īndeletniciri.

— A, stimabile! Iata-te, deci pe meleagurile noastre, īncepu Porfiri, īntinzīndu-i amīndoua bratele. Hai, sezi, draguta! Sau poate nu-ti place sa-ti spuna cineva stimabile si draguta, asa — tout court? Te rog sa nu o iei drept familiaritate deplasata Poftim aici pe canapea.

Raskolnikov se aseza, fara sa-si ia ochii de la Porfiri.

„Pe melagurile noastre', scuze fiindca-si permisese o oarecare familiaritate, expresia frantuzeasca tout court, toate acestea erau cāt se poate de semnificative. „Totusi, mi-a īntins amīndoua mīinile, dar nu mi-a dat nici una, le-a retras la timp', īi trecu banuitor prin minte. Amīndoi se iscodeau, dar de īndata ce privirile li se īncru­cisau, si le īntorceau īntr-alta parte cu iuteala fulgerului.

— Am adus hīrtiuta despre ceas iat-o. E scrisa cum trebuie, sau s-o transcriu?

— Cum? Hīrtiuta? Asa, asa, fii fara grija, e exact cum trebuie, zise Porfiri Petrovici, de parca s-ar fi grabit sa plece nu stiu unde, si abia dupa ce rosti aceste vorbe se uita la hīrtia aceea. Da, este bine. Nu mai trebuie nimic, confirma el tot atāt de iute si puse hīrtia pe masa.

Peste o clipa, vorbind despre altceva, o lua din nou de pe masa si o puse pe birou.

— Mi se pare ca mi-ai spus dumneata ieri ca doresti sa-mi pui unele īntrebari dupa toate formele cu privire la cunostinta mea cu batrīna aceea ucisa? īncepu din nou Raskolnikov.

„Pentru ce am spus mi se pare? se gīndi el. Si de ce, de ce ma nelinisteste atīt ca am spus acest mi se pare? īl fulgera īn aceeasi clipa alt gīnd.

Deodata, simti ca la simpla vedere a lui Porfiri Petrovici, dupa doua vorbe, dupa doua priviri, starea lui nervoasa se īntarita, ajungīnd īntr-o clipa sa ia proportii nebanuite si ca acest lucru era extrem de primejdios; nelinistea si iritarea nervoasa cresteau mereu. „Prost! Foarte prost! Iar are sa-mi scape vreo vorba!'

— Da-da-da! Nu te īngriji! Avem tot timpul, avem tot timpul, mormai Porfiri Petrovici, īnvīrtindu-se fara nici un rost īn jurul mesei; se repezea cānd la fereastra, cānd la birou, cānd iarasi la masa, cānd evitīnd cu grija privirile lui Raskolnikov, cānd, dim­potriva, oprindu-se īn loc si privindu-l tinta. Era ciudat sa-i vezi trupul mic, bondoc, rotofei, īnvīrtindu-se de colo-colo, ca o minge care s-ar izbi de pereti. Avem timp, avem timp! Fumezi? Ai tigari? Poftim una, īi oferi el, īmpingīnd spre musafir o tigara

Stii, te primesc aici, dar locuinta mea e dincolo, īn dosul peretelui asta despartitor asta-i locuinta mea oficiala, de stat; stau aici provizoriu, fiindca acolo, la mine, se fac reparatii. Acum sunt aproape gata Stii, este un lucru bun locuinta de stat, nu-i asa? Dumneata ce crezi ?

— Da, e un lucru bun raspunse Raskolnikov, privindu-l aproa­pe ironic.

— Un lucru bun, un lucru bun repeta Porfiri Petrovici, care parea sa se gīndeasca la cu totul altceva. Da, e lucru bun! aproape striga el, ridicānd deodata ochii spre Raskolnikov si oprindu-se la doi pasi de el.

Aceasta repetare staruitoare, stupida, ca locuinta de stat e lucru bun, contrasta prea vadit, prin banalitatea ei, cu privirea serioasa, gīnditoare si enigmatica, pe care o fixa asupra musafirului.

Toate acestea īl īnfuriara si mai rau pe Raskolnikov, care nu se putu īmpiedica de a-l sfida ironic si destul de imprudent pe Porfiri Petrovici.

— Stii ca, zise el deodata, privindu-l aproape cu īndrazneala si parca desfatīndu-se cu aceasta īndrazneala, este, se pare, o regula judiciara, o metoda judiciara a anchetatorilor de toate categoriile, sa īnceapa vorba luīnd-o pe departe, de la fleacuri, sau chiar de la o problema serioasa, dar cu totul straina de chestiunea ce-i intere­seaza, ca sa īmbarbateze sau, mai bine zis, ca sa distraga atentia celui interogat, sa-i adoarma vigilenta si apoi sa-l pocneasca pe neasteptate drept īn moalele capului cu o īntrebare fatala, primej­dioasa; nu-i asa? Mi se pare ca asa scrie īn toate manualele dum­neavoastra si instructiunile mai prevad si azi cu sfintenie aceasta regula?

— Asa, asa si dumneata crezi ca eu, vorbind despre locuinta de stat, am vrut sa hai?

Zicānd aceasta, Porfiri Petrovici īl privi printre gene si-i facu cu ochiul: ceva vesel si viclean luneca pe obrazul lui, cutele de pe frunte se netezira, ochisorii se īngustara, trasaturile se latira si el se porni deodata pe un rīs nervos; rīse mult timp, scuturāndu-se si clatinīndu-se, si privindu-l drept īn ochi pe Raskolnikov. Acesta rīse si el, cam fortat; Porfiri Petrovici, vazīndu-l ca rīde, se porni si mai tare, nestavilit, se facu stocojiu; atunci sentimentul de dezgust īnfrīnse orice prudenta. Raskolnikov īsi curma rīsul, se īncrunta si se uita lung, cu ura, la Porfiri, fara sa-si dezlipeasca ochii cāt timp tinu acest lung acces de veselie, care parca anume nu se mai sfīrsea. De altfel, imprudenta era vadita din ambele parti: Porfiri Petrovici parea ca-si rīde de musafirul lui, iar musafirul privea acest rīs cu ura si totusi lui Porfiri parca nici nu-i pasa. Acest fapt mai ales era semnificativ: Raskolnikov īsi dadu seama ca venirea lui la Porfiri Petrovici nu-l īncurcase deloc pe acesta, ci, dim­potriva, el īnsusi cazuse īn capcana ce-i fusese īntinsa; era desigur ceva pus la cale, i se pregatise ceva nestiut de el si poate chiar īn clipa urmatoare va iesi la iveala si se va prabusi asupra lui

Trecu imediat la actiune, se scula, īsi lua sapca si īncepu cu hotarīre, dar si cu oarecare iritare:

— Porfiri Petrovici, dumneata ti-ai exprimat ieri dorinta sa vin pentru nu stiu ce interogatoriu. (Apasa anume pe cuvīntul interoga­toriu.) Am venit si, daca crezi de cuviinta, te rog sa-mi pui īntreba­rile, daca nu, da-mi voie sa ma retrag. N-am timp de pierdut, am altceva de facut Trebuie sa ma duc la īnmormīntarea acelui functionar calcat de trasura despre care ai auzit si dumneata adauga el, si se īnciuda pe loc pentru ca adaugase acest lucru. Apoi urma si mai iritat: M-am saturat, auzi dumneata, m-am saturat! Tine de prea mult timp poate ca din pricina asta m-am si īmbolnavit īntr-un cuvīnt (aproape striga, simtind ca fraza cu privire la boala lui era si mai deplasata), īntr-un cuvīnt: ori binevoiesti sa-mi pui īntrebari, ori da-mi drumul si rog sa fie respectate formele legale, altfel nu permit! Pīna una alta, ramīi cu bine, fiindca deocamdata nu avem ce face īmpreuna.

— Doamne! Ce te-a apucat? Despre ce sa te īntreb? cotcodaci Porfiri Petrovici, schimbīnd pe loc tonul si curmīndu-si rīsul. Nu te nelinisti, te rog, spuse el volubil - cānd īnvīrtindu-se din nou ca o minge de colo-colo, cānd cautīnd sa-l faca pe Raskolnikov sa se aseze - avem tot timpul, avem tot timpul, toate astea-s fleacuri! Dimpotriva, eram fericit ca ai venit, īn sfīrsit Te primesc ca pe un oaspete. Cāt despre rīsul asta blestemat, te rog sa ma ierti, draguta, Rodion Romanovici! Asa mi se pare ca-ti spune dupa tata'? Sunt nervos, m-ai facut sa rīd cu observatia plina de haz, si zau, uneori, cānd ma pornesc, sar ca o minge de guma, si asta ma tine vreo jumatate de ceas Rīd foarte usor; fiind cam corpolent, ma tem chiar sa nu ma loveasca damblaua. Asaza-te, de ce nu te asezi? Te rog, draguta, altfel o sa cred ca te-ai suparat pe mine Raskolnikov, tot īncruntat, tacea, asculta si observa. Se aseza totusi, dar fara sa lase sapca din mīna.

— Sa-ti spun ceva despre mine, draguta, Rodion Romanovici, ceva care sa-ti explice firea mea, urma Porfiri Petrovici, agitīndu-se prin odaie, ca si mai īnainte, evitīnd sa īntīlneasca ochii musafirului sau. Eu sunt holtei, nu prea ies īn societate, nu ma prea cunoaste lumea si pe deasupra sunt un om sfīrsit, anchilozat, trecut si si ai observat, Rodion Romanovici, ca la noi, īn Rusia, si mai ales īn cercurile noastre petersburgheze, daca doi oameni inteligenti, care nu se cunosc prea bine, dar care, cum s-ar zice, se stimeaza reci­proc, ca noi doi, de pilda, se īntīlnesc, apoi cel putin o jumatate de ceas nu pot gasi o tema comuna; īntepenesc unul īn fata celuilalt, sed stingheriti si nu stiu ce sa-si spuna. Toata lumea are un subiect de conversatie, doamnele, de pilda doamnele din lumea buna sau, bunaoara, barbatii din societatea īnalta, au totdeauna ce vorbi, c'est de rigueur; pe cānd oamenii din clasa mijlocie, asa cum suntem noi, sunt rusinosi si putin vorbareti adica oamenii care gīndesc De ce-o fi asa, draguta? Nu i-o fi interesīnd societatea sau sunt prea cinstiti si nu vor sa se minta reciproc? Nu stiu. Dumneata ce crezi? Ci pune-ti odata sapca deoparte, parca tot te-ai pregati sa pleci, zau, ma necajesti,.. Eu, dimpotriva, sunt atāt de fericit

Raskolnikov īsi puse sapca deoparte. Tacea si asculta, īncruntat, cu atentie si seriozitate, vorbaria goala si īncurcata a lui Porfiri. „Ce face, nu cumva vrea īntr-adevar sa-mi distraga atentia cu vorbaria lui prosteasca?'

— Nu-ti ofer o cafea, nu se potriveste cu locul; dar de ce n-as sta cinci minute de vorba cu un prieten, ca sa ma mai recreez, urma, fara o clipa de ragaz, Porfiri. Stii, toate aceste īndatoriri de serviciu dumneata, draguta, sa nu te superi ca ma tot plimb de colo colo; ma iarta, tare ma tem ca ai sa te superi, dar plimbarea īmi este pur si simplu necesara. Stau toata ziua pe scaun si daca ai sti cāt de fericit sunt cānd pot sa mai umblu cinci minute ma supara hemoroizii de mult ma gīndesc sa ma tratez prin gimnastica; se zice ca consilierii de stat au adoptat cu totii ca exercitiu saritul cu coarda; iata pīna unde a ajuns stiinta īn secolul nostru da Cāt despre īndatoririle noastre de aici, interogatorii si tot formalismul asta dumneata ai binevoit tocmai sa pomenesti adineauri despre asemenea lucruri apoi stii dumneata, Rodion Romanovici draga, aceste interogatorii adeseori īl īncurca pe anchetator mai rau decāt pe cel anchetat Observatia dumitale e foarte buna, foarte dreapta, draguta, si cu foarte mult bun-simt (Raskolnikov nu facuse nici o observatie īn aceasta privinta). Cum sa nu te īncurci?! Singur te īncurci! Mereu acelasi lucru, cum ai bate toba! Acu vine reforma, macar titlurile sa le schimbe! He-he-he! Cāt despre formele noastre judiciare - cum te-ai exprimat foarte spiritual - apoi sunt cu totul de parerea dumitale. Spune si dumneata, care inculpat, fie el si mujicul cel mai īncuiat la minte, nu stie, de pilda, ca mai īntīi anchetatorul va cauta sa-i puna īntrebari straine de chestiune, ca sa-i adoarma atentia (ai gasit o expresie cāt se poate de potrivita), ca apoi sa-l pocneasca īn moalele capului cu maciuca, he-he-he! (dupa comparatia dumitale atāt de fericita) he-he-he! Si va sa zica dumneata ai crezut cu adevarat ca eu, vorbind de locuinta, am vrut sa te he-he! Ironic mai esti! Haide, haide, am tacut! Ah, da, pro-pos, un cuvīnt cheama alt cuvīnt, un gīnd trezeste alt gīnd, dumnea­ta vorbeai adineauri despre forma, īn legatura, stii dumneata cu interogatoriul Dar ce este forma? Stii ce? īn unele cazuri, forma nu īnseamna nimic. Uneori ajunge sa stai de vorba prieteneste, ca sa ajungi la rezultate frumoase. Forma n-are sa piara, da-mi voie sa te linistesc īn aceasta privinta; si apoi, ce este, de fapt, forma, daca īmi dai voie sa te īntreb? Nu trebuie sa īncatusezi īn forma fiecare pas al anchetatorului. Munca lui este, cum s-ar zice, o arta libera īn felul ei, sau ceva de felul asta he-he-he!

Porfiri Petrovici se opri o clipa sa rasufle. Vorbea fara īntreru­pere, cānd īnsirānd fraze absurde si goale, cānd strecurānd cāte o vor-bulita enigmatica si apoi iarasi īntorcāndu-se la absurditati. Acum aproape alerga prin odaie, miscāndu-si tot mai iute si mai iute picioarele grase, cu ochii īn pamīnt, cu māna dreapta la spate si facānd cu māna stīnga gesturi care n-aveau nici o legatura cu vor­bele lui. Raskolnikov observa la un moment dat ca tot alergīnd ast­fel prin odaie, el parca se oprise de vreo doua ori līnga usa, tragīnd o clipa cu urechea „O fi asteptīnd ceva?'

— Ai perfecta dreptate, reīncepu Porfiri, uitīndu-se vesel si cu o nemaipomenita naivitate la Raskolnikov (fapt care-l facu pe acesta sa tresara si sa stea īn garda), ai perfecta, perfecta dreptate ca iei īn rīs atāt de spiritual formele noastre juridice, he-he! Tare sunt ridicole metodele acestea ale noastre, asa-zis profund psihologice (unele, fireste) si poate si sterpe, mai ales cānd sunt īncatusate de forma. Da iar m-am īntors la forma; spune si dumneata, sa presupunem ca as fi recunoscut sau as fi banuit numai ca cutare sau cutare a comis crima pe care sunt īnsarcinat s-o anchetez Aveai de gīnd sa te faci jurist, Rodion Romanovici, nu-i asa?

— Da, aveam de gīnd

— Ei, atunci da-mi voie sa-ti dau un mic exemplu, care ti-ar putea folosi īn viitor, adica sa nu crezi cumva ca īndraznesc sa fac pe profesorul tocmai cu dumneata, care scrii īn reviste articole despre crime! Nu, īmi īngadui numai īndrazneala sa-ti prezint, ca un fapt divers, un mic exemplu; asadar, sa presupunem ca as socoti ca cutare sau cutare este criminalul; pentru ce, te īntreb eu, l-as nelinisti īnainte de vreme, chiar daca as avea probe īmpotriva lui? Desigur, pe unii sunt obligat sa-i arestez imediat, pe altii īnsa oamenii se deosebesc atāt de mult īntre ei De ce sa nu las pe cāte unul sa se mai plimbe prin oras, he-he! Nu, eu vad ca dumneata nu īntelegi bine ce spun eu, am sa caut sa-ti explic mai clar; de pilda, daca-l arestez prea curānd pe criminal, īn felul acesta, cum s-ar zice, īi dau un sprijin moral, he-he! Rīzi? (Lui Raskolnikov nici prin gīnd nu-i trecuse sa rīda: sedea, cu buzele strīnse, fara sa-si ia privirea īnfrigurata de la fata lui Porfiri Petrovici.) Si cu toate acestea, asa este; mai ales pentru unii indivizi, caci oamenii au firi foarte deosebite si trebuie sa ai multa practica. Ai spus adineauri „probe'; sa zicem ca as avea probe, dar, vezi dumneata, draguta, de cele mai multe ori probele-s cu doua taisuri, iar eu, ca anchetator, sunt om si pot gresi. Iar mie īmi place sa duc ancheta, cum s-ar zice, matematic, sa obtin probe care sa fie clare ca doi ori doi fac patru! Sa am dovezi directe, indiscutabile! Daca l-as aresta īnainte de vreme pe omul meu - chiar daca as fi convins ca el este vinovatul — s-ar putea prea bine sa ma lipsesc pe mine īnsumi de mijloacele de a putea dovedi culpabilitatea lui, si stii de ce? Fiindca i-as da, cum s-ar zice, o solutie definita, i-as da putinta sa-si recapete echilibrul psihologic, si atunci el mi-ar scapa printre degete, s-ar īnchide īn gaoacea lui, si-ar da seama ca este detinut, si pace. Se zice ca la Sevastopol, īndata dupa Alma, oamenii cei mai destepti s-au temut ca dusmanul are sa-i atace de-a dreptul si are sa ia Sevastopolul dintr-o lovitura; iar cānd au vazut ca dusmanul se pregateste pentru un asediu īn toata regula si ca a facut prima linie, se zice ca tare s-au mai bucurat si s-au linistit acei oameni destepti; fiindca asta īnsemna ca lucrul avea sa tina cel putin doua luni, ca povestea se lungea, caci nu se stie cānd va izbuti dusmanul sa ia orasul printr-un asediu īn toata regula! Iar rīzi, iar nu ma crezi? Fireste, si ai dreptate. Da, da, ai dreptate! Sunt de parerea dumitale, toate aces­tea sunt cazuri particulare; si cazul acesta este īntr-adevar un caz particular. Cu toate acestea, bunul meu Rodion Romanovici, tre­buie sa observam ca, de fapt, cazurile generale, acele cazuri dupa care s-au facut formele si regulile judiciare, pentru care ele au fost prevazute si trecute īn manuale, nu exista īn realitate, fiindca fiecare caz, fiecare crima, bunaoara, de īndata ce are loc īn reali­tate, devine imediat un caz cu totul particular; si uneori un caz nu seamana cu nici unul dinaintea lui. Uneori au loc cazuri grozav de comice. De pilda, daca-l las pe acel domn cutare īn pace, daca nu-l arestez, nu-l stingheresc, daca-l las liber ca, ceas cu ceas, clipa cu clipa, sa fie obsedat de gīndul ca eu stiu tot, tot adevarul, si ca-l urmaresc zi si noapte, neīncetat, ca zi si noapte īl supraveghez, apoi fara īndoiala ca are sa-si piarda capul si are sa vina singur la mine, ba poate chiar are sa-mi furnizeze arme īmpotriva lui, probe evi­dente ca: doi ori doi fac patru, cum s-ar zice, probe matematice, ceea ce n-ai idee cāt este de placut. Daca metoda asta prinde la un urs de mujic, nu-i mai putin adevarat ca prinde si la de-alde noi, oameni moderni, inteligenti, cu o anumita cultura! Caci, dragul meu, ce-i mai important este sa-ti dai seama ce fire are. Si nervii, nervii, ai uitat de ei? Astazi, cānd toata lumea este bolnava, subreda, surescitata! Si fierea, cāta fiere se aduna īn toti acesti oameni! Trebuie sa-ti spun ca, īn unele cazuri, fierea poate fi filonul de aur! Si apoi, ce ma supara pe mine daca el se plimba slo­bod prin oras? Sa se plimbe deocamdata, n-are decāt; stiu ca este prada mea si n-are sa-mi scape! Unde ar putea sa fuga? He-he! īn strainatate? īn strainatate fuge un strain, pe cānd el — nu, cu atāt mai mult ca eu īl urmaresc si mi-am luat anumite masuri. Are sa fuga īn fundul patriei noastre? Dar acolo traiesc mujicii, cei mai primitivi rusi, lipsiti de civilizatie: iar omul nostru cu cultura lui moderna, mai curānd alege puscaria decāt viata īn mijlocul unor straini cum sunt mujicii nostri, he-he! Dar toate acestea-s fleacuri, latura exte­rioara a problemei. Ce īnseamna „sa fuga'? īnseamna sa inter­pretezi lucrurile formal. Ori esenta e alta; n-are sa fuga, nu pentru ca nu are unde, ci pentru ca nu poate sa fuga din unele motive psi­hologice, he-he! Cum īti pare aceasta expresie? N-are sa fuga chiar daca ar avea unde, fiindca-l opreste o anumita lege a firii. Ai vazut vreodata cum se īnvīrteste fluturele īn jurul lumīnarii? Uite, tot asa are sa se īnvīrteasca si el īn jurul meu ca fluturele īn jurul unei lumīnari; n-are sa-i mai tihneasca libertatea lui, are sa-l roada gīndurile, are sa se zapaceasca, da, are sa se īncurce, ca īntr-o plasa, framīntat, ucigator de nelinistit; ba mai mult, īntr-o buna zi, el īnsusi o sa-mi serveasca pe tava vreo proba matematica, cum ar fi doi ori doi fac patru, daca-i dau un ragaz mai lung! si, daca-i dau un ragaz destul de lung, are sa se comporte astfel īncāt culpabili­tatea lui sa reiasa limpede, ca doi ori doi fac patru! Si mereu, mereu are sa se īnvīrteasca īn jurul meu, īn cercuri tot mai mici, tot mai mici, scurtīnd īntruna raza pīna ce - buf! — are sa-mi pice īngura si am sa-l īnghit, ceea ce este foarte, foarte placut, he-he-he! Nu crezi?

Raskolnikov nu raspunse; palid si nemiscat, īl privea cu īncordare drept īn fata.

„Lectia nu e rea! se gīndea el, īnghetīnd. Asta nici macar nu mai este jocul de ieri, de-a soarecele si pisica. Si doar nu-mi vor­beste astfel numai ca sa-si arate puterea si sa-mi sugereze anumite idei; e prea destept Trebuie sa aiba un scop, dar care anume? Fleacuri, fratioare, vrei sa ma sperii, faci pe smecherul! N-ai nici un fel de dovezi si omul de ieri nu exista! Vrei pur si simplu sa ma zapacesti, sa ma scoti din sarite si īn starea asta sa ma prinzi, dar nu, te īnseli, n-ai sa reusesti! Dar de ce, pentru ce-mi sugereaza atāt de clar unele lucruri? Se bizuie pe nervii mei slabiti? Nu, fratioare, te īnseli, n-ai sa izbutesti, ai sa-ti frīngi gītul, cu toate ca stiu ca mi-ai pregatit ceva Sa vedem ce anume mi-ai pregatit.'

Īsi aduna toate puterile ca sa poata īnfrunta acea catastrofa grozava, necunoscuta, ce-l ameninta. Uneori, īi venea sa se repeada la Porfiri si sa-l sugrume pe loc. īnca de la intrare se temuse ca nu-si va putea stapīni ura. Simtea ca i se usuca gura, ca-i crapa buzele, inima īi batea cu putere. Si totusi se hotarīse sa taca, sa nu rosteasca un cuvīnt īnainte de vreme. īntelese ca, īn situatia lui, aceasta era cea mai buna tactica, pentru ca asa nu numai ca nu se trada, ci, dimpotriva, cu tacerea lui putea sa-si scoata din fire dusmanul si sa-l faca sa se dea el īnsusi de gol. Cel putin asa spera Raskolnikov.

— Nu, eu vad ca dumneata nu ma crezi, īti īnchipui ca fac glume nesarate, chicoti tot mai vesel si mai bine dispus Porfiri, reīnce-pīndu-si alergatura prin odaie; fireste, dumneata ai oarecum drep­tate. Pīna si chipul cu care m-a blagoslovit Dumnezeu trezeste numai gīnduri comice; un bufon; dar uite ce as vrea sa-ti spun, draga Rodion Romanovici, si am sa ti-o repet din nou, iarta-ma, ca-s om batrīn, dumneata esti tānar, cum s-ar zice, īn prima tinerete, si de aceea pretuiesti mai presus ca orice inteligenta omului, asa cum face tot tineretul. Te lasi ispitit de jocul ager al inteligentei si de argumentele abstracte ale ratiunii. Tineretul nostru este aidoma Consiliului de razboi al curtii austriece de altadata, dupa cāt pot sa judec evenimentele militare; pe hīrtie, ei pīna si pe Napoleon l-au facut praf si l-au luat prizonier, au calculat si au potrivit toate cāt se poate de ingenios īn cabinetul lor, si cānd colo, generalul Mack se preda cu īntreaga armata, he-he-he! Vad, vad, draguta, Rodion Romanovici, ca rīzi de mine fiindca eu, un civil, tot aleg exemple din istoria razboiului. Ce sa-i faci, am si eu o slabiciune, mi-e draga militaria si daca ai sti cāt de mult īmi place sa citesc despre rapoarte militare categoric - mi-am gresit cariera. Trebuia sa ma fac mili­tar, asta este. Poate ca n-as fi ajuns un Napoleon, ei, dar maior tot as fi ajuns, he-he-he! Si asa, dragul meu, am sa-ti spun tot adevarul, toate amanuntele cu privire la cazul acela, adica acel caz particular; realitatea si natura, domnul meu, nu trebuiesc neso­cotite, sunt foarte importante, dau uneori peste cap calculele cele mai subtile! Asculta-ma pe mine, om batrīn, Rodion Romanovici, vorbesc serios (spunīnd toate acestea, Porfiri Petrovici, care nu īmplinise īnca nici treizeci si cinci de ani, parea īntr-adevar īmbatrīnit; pīna si vocea i se schimba si tot trupul i se chirci), si apoi, eu sunt foarte sincer Sunt eu, sau nu, sincer? Ce parere ai? Cred ca nici nu se gaseste pe lume un om mai sincer ca mine: atātea lucruri ti-am servit pe gratis si n-am cerut nici o rasplata, he-he! Si asa, sa continuam: inteligenta, dupa parerea mea, este un lucru minunat; cum s-ar zice, podoaba naturii si mīngīierea vietii; ea poate multe chichite sa ofere si nu este usor sa le dezlege un biet anchetator care pe deasupra mai este si el orbit de īnchipuirea lui, cum se īntīmpla totdeauna, fiindca, de, este si el om! Dar natura īl scoate din īncurcatura pe bietul anchetator, aici e buclucul. Si toc­mai la asta nu se gīndeste tineretul, bizuindu-se pe inteligenta lui, tineretul care „trece peste toate piedicile' (dupa expresia dumitale cāt se poate de ingenioasa si de subtila). Ce-i drept, omul, adica īn cazul particular, care ne intereseaza, acel om incognito, minte si minte perfect, cu subtilitate; s-ar parea ca succesul īi este asigurat, ca va putea sa se bucure de roadele ingeniozitatii lui si, cānd colo, ce sa vezi: buf! — lesina tocmai īn momentul cel mai critic. Ce-i drept, sunt mii de explicatii: boala, de pilda, sau uneori aerul īnchis binele afara, si cum ai tras de clopotel, si cum ai īntrebat de sīnge, si cum i-ai zapacit pe zugravi si pe portari. Cāt de bine īti īnteleg starea sufleteasca de atunci si totusi asa ai sa-ti pierzi mintile! Pe Dumnezeul meu! Ai sa īnnebunesti! Prea tare clocoteste īn dum­neata indignarea, indignare nobila, nimic de zis, provocata de tot soiul de obide, mai īntīi destinul, apoi politia de cartier si dum­neata dai din colt īn colt, cum s-ar zice, ca sa-i silesti pe toti sa vor­beasca deschis cāt mai iute, ca astfel sa ispravesti o data pentru tot­deauna, fiindca te-ai saturat de toate neghiobiile acestea si de toate banuielile lor. Nu-i asa? Ti-am ghicit starea sufleteasca? Numai ca dumneata nu te multumesti sa-ti pierzi singur capul, ci ai sa-l faci si pe Razumihin al meu sa si-l piarda; prea e bun, stii si dumneata acest lucru. Dumneata esti bolnav, iar el, din pricina bunatatii lui, prinde mai usor orice boala Cānd ai sa te linistesti, draguta, am sa-ti povestesc Ci sezi odata, taica, pentru numele lui Christos. Te rog, odihneste-te, esti alb ca varul, hai, sezi!

Raskolnikov se aseza, tremurul īl lasa si fierbinteala īi cuprin­dea tot trupul. Asculta, īncordat si profund mirat, palavrageala spe­riata a lui Porfiri Petrovici, care-l īngrijea prieteneste. Nu credea nici un cuvīnt din ce spunea acesta, desi simtea o pornire ciudata de a-l crede. Cuvintele, cu totul neasteptate, ale lui Porfiri cu privire la apartament īl īnmarmurira. „Cum vine asta? Prin urmare stie despre locuinta? se gīndi el deodata. Si de ce mi-o spune?'

— Da, īn practica noastra judiciara am mai avut un caz aproape identic, un caz psihologic, morbid, urma grabit Porfiri. Unul si-a pus īn spate un asasinat si nu numai atāt, sa vezi ce a nascocit, o īntreaga poveste, a īnfatisat fapte concrete, a povestit īmprejurarile, si i-a īncurcat, i-a zapacit pe toti! Si de ce crezi? El, cu totul īntīmplator si nepremeditat, a fost īntr-o oarecare masura pricina acelui asasinat, dar numai īntr-o oarecare masura, si cānd a aflat ca daduse ucigasilor prilej sa īnfaptuiasca crima, a cazut īntr-o stare de tristete, i s-a tulburat mintea, a īnceput sa aiba halucinatii, īntr-un cuvīnt, s-a smintit de-a binelea si s-a īncredintat singur ca el este ucigasul! Pīna la urma, instanta a izbutit sa dezlege problema, nefericitul a fost achitat si trimis la balamuc. Sa nu fi fost instanta, vai de bietul nenorocit! Eh, eh! Of-of si iarasi of! Iata ce se poate īntīmpla, draguta! Daca asemenea naluciri vin sa-ti excite nervii, de te duci noaptea sa suni pe la usi si sa īntrebi de sīnge, poti sa dai īn friguri cu delir! Psihologia asta am studiat-o īn practica. Este o atractie, de felul acelora care īndeamna pe unii oameni sa sara pe fereastra sau din turla bisericii! Asa si cu clopotelul E boala curata, Rodion Romanovici, boala! Prea īti nesocotesti sanatatea. Ar trebui sa consulti un specialist, un medic cu experienta, nu sa te cauti cu grasanul de Zosimov! Delirezi! Toate acestea le faci īn delir.

O clipa, toate lucrurile īncepura sa joace īn fata ochilor lui Raskolnikov.

„Oare e cu putinta sa minta si acum? se gīndea el. E cu neputinta, cu neputinta!' Cauta sa respinga aceasta idee, presimtind īn ce grad de furie salbatica īl poate aduce si ca s-ar putea sa-si piarda mintile.

— N-am fost īn delir, aveam mintea limpede! striga el, chinuin-du-si mintea ca sa priceapa jocul lui Porfiri. Aveam mintea limpede! Ai auzit?

— Da, da, īnteleg, aud! Si ieri spuneai ca n-a fost delir, chiar staruiai cu tot dinadinsul ca erai treaz! Pricep tot ce ai putea sa-mi spui! Eeh! Asculta, Rodion Romanovici, fratioare, sa luam numai īmprejurarea asta. Daca erai īntr-adevar vinovat sau daca erai numai amestecat īn afacerea asta afurisita, spune si dumneata, ai fi cautat oare sa sustii mereu ca nu erai īn delir, ci, dimpotriva, cu mintea limpede? Vai de mine! Si sa sustii asta cu o staruinta spe­ciala, spune si dumneata, s-ar fi putut oare, vai de mine! Dupa parerea mea, ar fi fost dimpotriva. Daca te-ai fi simtit cātusi de putin vinovat, trebuia tocmai sa sustii neaparat ca erai īn delir. Nu-i asa? Asa e!

Ceva viclean suna īn aceasta īntrebare. Cu un gest brusc, Raskolnikov se lasa pe speteaza canapelei, ca sa se departeze de obrazul lui Porfiri, aplecat deasupra lui, si-l privi tinta, nedumerit.

Sau, de pilda, vizita domnului Razumihin, adica faptui daca a venit ieri cu de la sine putere sau trimis de dumneata? Pai dumneata trebuia sa spui ca venise cu de la sine putere si sa ascunzi ca a fost trimis de dumneata! Pe cānd dumneata n-o ascunzi de fel! Dimpotriva, ai sustinut ca l-ai trimis dumneata!

Raskolnikov nu sustinuse acest lucru. Un fior rece īi trecu prin spate.

— Minti mereu, rosti el īncet, cu glasul stins, cu buzele strīmbate īntr-un zīmbet dureros. Vrei sa-mi dovedesti ca-mi cunosti jocul, ca stii dinainte tot ce am sa-ti raspund, urma el, simtind ca a īnceput sa nu mai cāntareasca cum ar trebui cuvintele, vrei sa ma sperii sau, pur si simplu, īti bati joc de mine

Īl privea mereu tinta si din nou o ura fara margini īi straluci deodata īn ochi.

— Minti īntruna! striga el. Stii foarte bine ca pentru un criminal cea mai buna tactica este sa nu ascunda, pe cāt posibil, ceea ce se poate sa nu ascunda. Nu te cred!

— Of, ce om sucit! chicoti Porfiri. Pe dumneata nu te poate īnvinge nimeni; esti īndaratnic ca orice monoman. Vasazica nu ma crezi? Si eu am sa-ti spun ca totusi ma crezi, ma crezi de cel putin cincisprezece centimetri si am sa te fac sa ma crezi de un metru, caci mi-esti drag cu adevarat, si-ti doresc sincer numai binele. Buzele lui Raskolnikov īncepura sa tremure. Da, īti doresc numai binele, ti-o spun deschis, urma el, apucāndu-l usor, prieteneste, de brat, mai sus de cot, īngrijeste-ti sanatatea. Si apoi ti-a venit fami­lia, trebuie sa te gīndesti la ea. Ar trebui sa le feresti de griji, sa le alinti, si dumneata le sperii īntruna

— Ce te priveste pe dumneata? De unde stii? Ce te intereseaza? Prin urmare ma urmaresti si vrei sa mi-o arati?

— Draguta! Pai o stiu chiar de la dumneata, din gura dumitale! Nici nu observi ca īn emotia dumitale spui de toate si mie si altora. Si de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat ieri multe amanunte interesante. Dumneata m-ai īntrerupt, dar trebuie sa-ti spun ca, datorita susceptibilitatii dumitale, cu toata finetea inteligentei, ai īnceput sa-ti pierzi pīna si judecata sanatoasa. De pilda, sa revenim din nou la clopotel: un fapt atāt de pretios (baga de seama: un fapt concret!) ti-l tradez de bunavoie tocmai eu, anchetatorul! Dumneata nu vezi nimic? Dar daca te-as fi banuit cāt de cāt, oare asa ar fi trebuit sa procedez? Dimpotriva, ar fi trebuit mai īntīi sa-ti adorm susceptibilitatea, sa nu-ti arat ca am aflat acest fapt, ci sa-ti atrag atentia īn directia opusa, ca apoi sa te pocnesc cu maciuca īn moalele capului (expresia dumitale), sa te īntreb asa, pe nepusa masa: „Ia asculta, domnule, ce ai cautat īn locuinta asasi-natei la orele zece, daca nu la unsprezece noaptea? Pentru ce ai tras de clopotel? Pentru ce ai īntrebat de sīnge? Pentru ce i-ai zapacit pe portari si i-ai īndemnat sa vina la sectie, la comisar?' Uite cum ar fi trebuit sa procedez daca te-as fi banuit cāt de cāt. Trebuia sa-ti iau un interogator īn toata forma, sa-ti fac o perchezitie, poate chiar sa te arestez Prin urmare, daca am procedat altfel, nu te banuiesc deloc! Dumneata īnsa ti-ai pierdut judecata sanatoasa si nu vezi nimic, ti-o repet!

Raskolnikov tresari atāt de tare, ca Porfiri Petrovici observa acest lucru.

— Minti! striga el. Nu-ti cunosc gīndul, dar minti si minti īntruna Adineauri mi-ai vorbit altfel, si n-am putut sa ma īnsel Minti!

— Mint? sari Porfiri. Parea ca se aprinde, desi īsi pastra un aer cāt se poate de vesel si de ironic, fiind prea putin īngrijorat de parerea pe care si-o facea despre persoana lui domnul Raskolnikov. Eu mint? Spune si dumneata cum am procedat adineauri, eu, anchetatorul, sugerāndu-ti toate mijloacele de aparare, explicāndu-ti īntreaga psihologie: „delir, boala, suparare, melancolie, politistii cartierului' si toate celelalte! Hai? He-he-he! Desi - ti-o spun pen­tru ca veni vorba - toate aceste mijloace psihologice de aparare, rezerve si subterfugii nu sunt prea īntemeiate, sunt cu doua taisuri: „boala, delir, vis, mi s-a nazarit, nu-mi amintesc', toate astea-s bune, dar de ce oare, draguta, tocmai īn boala si īn delir sa ai astfel de halucinatii si sa nu ti se nazara altceva? Doar ti se poate nazari si altceva? Nu-i asa? He-he-he-he!

Raskolnikov īi arunca o privire mīndra si dispretuitoare.

— Īntr-un cuvīnt, spuse el apasat, sculīndu-se si respingīndu-l usor pe Porfiri, īntr-un cuvīnt, vreau sa stiu, ma recunosti absolut scutit de orice suspiciune, da, sau nu? Spune, Porfiri Petrovici, vorbeste deschis, categoric si iute, chiar acum!

— Da prapastios mai esti, draguta! Ce sa ma fac cu dumneata? exclama Porfiri Petrovici cu o mutra foarte vesela, smechera si cātusi de putin īngrijorata. La ce bun sa stii, la ce bun sa stii atātea lucruri, de vreme ce noi te-am lasat pīna acum cu totul īn pace? Esti ca un copil: da-mi si da-mi focul, sa-l tin īn mīna! Pentru ce te nelinistesti atāt? Pentru ce te rogi singur sa te luam īn primire, ce motive ai? A? He-he-he!

— Repet, striga furios Raskolnikov, ca nu mai pot sa īndur

— Ce anume? Incertitudinea? īl īntrerupse Porfiri.

— Lasa īntepaturile! Nu mai vreau īti spun ca nu vreau! Nu pot si nu vreau! Auzi? Ai auzit? striga el, izbind din nou cu pum­nul īn masa.

— Mai īncet, mai īncet! Ar putea sa ne auda cineva! Te previn foarte serios: pazeste-te! Nu glumesc! rosti īn soapta Porfiri, dar de data aceasta fata lui nu mai avea acea expresie blajina de muiere speriata; dimpotriva, acum īi ordona direct, īncruntīndu-se sever si parca distrugīnd dintr-o data toate misterele si cuvintele cu dublu īnteles.

Dar aceasta nu tinu decāt o clipa. Raskolnikov, nedumerit īn prima clipa, fu apucat de un acces de furie turbata; si totusi, ciudat: se supuse din nou ordinului de a vorbi mai īncet, desi mīnia lui ajunsese la culme.

— N-am sa te las sa ma chinui! sopti el deodata, si īn aceeasi clipa īsi dadu seama cu durere si cu ura ca nu poate sa nu se supuna ordinului, ceea ce īl īnfurie si mai tare. Aresteaza-ma, perche-zitioneaza-ma, dar fii bun si fa totul dupa formele legale, nu te mai juca cu mine! Sa nu īndraznesti!

— Nu te mai necaji īn privinta formelor, īl īntrerupse Porfiri cu acelasi zīmbet viclean de mai īnainte, privindu-l cu multa satis­factie; te-am poftit azi, draguta, ca īn familie, cu totul si cu totul prieteneste!

— N-am nevoie de prietenia dumitale - nu dau doi bani pe ea! Auzi? Uite: īmi iau sapca si plec. Sa te vad ce ai sa zici acum, daca ai de gīnd sa ma arestezi?

Raskolnikov īsi apuca sapca si porni spre usa.

— Si surpriza nu vrei s-o vezi? chicoti Porfiri, apucāndu-l din nou ceva mai sus de cot si oprindu-l īn prag.

Parea din ce īn ce mai vesel si mai glumet, ceea ce īl scotea cu totul din sarite pe Raskolnikov.

— Ce surpriza? Despre ce vorbesti? īntreba el, oprindu-se si uitīndu-se, īnspaimīntat, la Porfiri.

— Surpriza care sade colea, dupa usa aceea, he-he-he! (Si el arata cu degetul usa īnchisa, din peretele despartitor, care ducea īn „locuinta lui de stat'.) Am īncuiat-o bine, sa nu fuga

— Ce-i asta? Unde? Ce anume?

Raskolnikov se apropie de usa si voi sa o deschida, dar usa era īncuiata.

— E īncuiata, uite cheia!

Si Porfiri īi arata cheia pe care o scosese din buzunar.

— Minti! urla Raskolnikov, iesindu-si din fire. Minti, paiata blestemata! si se napusti asupra lui Porfiri, care se retrasese līnga usa, fara totusi sa para cātusi de putin speriat.

— Acum īnteleg tot! se repezi la el Raskolnikov. Ma minti si ma zadaresti ca sa ma tradez

— Pai ar fi greu sa se tradeze cineva mai mult, draguta, Rodion Romanovici. Uite īn ce hal esti. Nu tipa, altfel chem oamenii.

— Minti, n-are sa se īntīmple nimic! Cheama oamenii! Stiai ca sunt bolnav si ai vrut sa ma scoti din fire, sa ma faci sa turbez ca sa ma tradez, asta ti-a fost scopul! Nu, mie sa-mi dai fapte concrete! Am īnteles tot! N-ai fapte, nu ai decāt presupuneri nenorocite, banuieli fara valoare de ale lui Zametov. Cunoscāndu-mi caracterul, ai vrut sa ma īnfurii, ca apoi sa-mi dai la cap cu popii si deputatii pe ei īi astepti? Hai? Ce astepti? Unde sunt? Ada-i īncoace!

— Ce deputati, draguta? Ia te uita ce i se poate nazari unui om! Pai forma (ca sa vorbesc ca dumneata) nici nu permite asa ceva. Habar n-ai, dragul meu Cāt despre forma, n-ai grija, forma va fi respectata! murmura Porfiri, tragīnd cu urechea la cele ce se petreceau de partea cealalta a usii.

Īntr-adevar, īn odaia de alaturi, chiar linga usa, parca se auzea galagie.

— A, vin! striga Raskolnikov. Ai trimis dupa ei! I-ai asteptat! Ai calculat tot Hai Hai, ada-i īncoace: pe deputati, pe martori, pe cine vrei ada-i aici! Sunt gata, sunt gata!

Dar tocmai atunci se petrecu ceva atāt de ciudat, o īntīmplare atāt de surprinzatoare īn desfasurarea normala a lucrurilor, incit, fireste, nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu se puteau astepta la un asemenea deznodamīnt.

Capitolul VI

Mai tīrziu, cānd īsi reamintea aceasta clipa, situatia i se prezenta astfel lui Raskolnikov:

Galagia care rasunase dupa usa crescu cu repeziciune si usa se crapa usor.

— Ce este? striga cu naduf Porfiri Petrovici. Am spus doar

O clipa nu primi nici un raspuns, dar se auzea clar ca dupa usa cītiva oameni īncercau sa traga īnapoi pe cineva.

—Ce-i acolo? repeta Porfiri Petrovici, nelinistit.

— L-am adus pe arestat, pe Nikolai, se auzi un glas.

— N-am nevoie de el! Afara! Sa astepte! Ce cauta aici?! Ce-i dezordinea asta?! striga Porfiri, repezindu-se la usa.

— Pai el facu acelasi glas, si se īntrerupse brusc.

Vreo doua secunde urma o adevarata lupta, apoi se auzi cum cineva respingea cu putere pe altcineva, si un om foarte palid dadu buzna īn cabinetul lui Porfiri Petrovici.

La prima vedere, omul acela parea foarte ciudat. Privea drept īnainte, de parca n-ar fi vazut pe nimeni; īn ochii lui se citea hotarīrea si, totodata, o paloare cadaverica īi acoperea fata de parca ar fi fost un condamnat la moarte īn clipa executarii sentintei. Buzele, aproape albe, īi tremurau usor.

Era un om īnca foarte tānar, de statura mijlocie, slab, īmbracat ca un lucrator; avea parul retezat drept īn jurul capului si trasaturi subtiri, aproape descarnate. Cel pe care-l respinsese se repezi dupa el īn odaie si-l apuca de umar: era gardianul; dar Nikolai īsi smuci bratul si-i scapa din nou.

Cātiva curiosi se īnghesuiau īn prag. Unii īncercau sa intre īnauntru. Toate acestea se petrecura aproape īntr-o clipa.

— Afara, e prea devreme! Asteapta sa te chem! De ce l-ati adus atāt de repede? bolborosi, grozav de suparat si de mirat, Porfiri Petrovici.

Dar Nikolai se lasa īn genunchi.

— Ce faci? striga Porfiri, īnmarmurit.

— Eu sunt vinovatul! Am pacatuit! Eu am ucis! rosti deodata Nikolai cu glas gītuit de emotie, dar destul de tare.

Vreo zece secunde se īntinse o tacere de-ai fi zis ca se prefacusera cu totii īn stane de piatra; pīna si gardianul se dadu īnapoi si nu mai īndrazni sa se apropie de Nikolai, ci se retrase mecanic la usa, unde ramase nemiscat.

— Ce este? striga Porfiri Petrovici, iesind din īncremenirea ce-l cuprinsese.

— Eu am ucis repeta Nikolai, dupa o scurta tacere.

— Cum tu Cum Pe cine ai ucis?

Era clar ca Porfiri Petrovici era cu totul descumpanit. Nikolai tacu putin.

— Pe Aleona Ivanovna si pe sora dumneaei, Lizaveta Ivanovna le-am ucis cu toporul. Mi s-au īntunecat mintile adauga el deo­data si amuti, dar ramase īn genunchi.

Cāteva clipe, Porfiri Petrovici statu nemiscat, cāntarind parca cele auzite, apoi se dezmetici si, cu un gest violent din mīna, facu semn martorilor nepoftiti sa iasa afara. Acestia disparura si usa se īnchise. Porfiri īsi arunca ochii spre Raskolnikov, care sta īn colt si se holba la Nikolai, si porni catre el, dar se opri, se uita la el, apoi īsi muta numaidecāt privirea asupra lui Nikolai, apoi iarasi o īntoarse la Raskolnikov si din nou la Nikolai, si deodata se napusti patimas asupra acestuia din urma.

— Ce-mi tot dai zor ca ti s-au īntunecat mintile? striga el aproape cu ura. īnca nu te-am īntrebat daca ti s-au īntunecat mintile sau ba spune: tu ai ucis?

— Eu marturisesc rosti Nikolai.

— Ei! Cu ce le-ai ucis?

— Cu toporul. Mi-am facut rost de unu'.

— Ce te grabesti! Erai singur? Nikolai nu īntelese īntrebarea.

— Ai ucis singur?

— Singur. Mitka nu are nici o vina si nici o legatura.

— Ce te pripesti cu Mitka al tau? Uf! Dar cum se face ca ai aler­gat atunci cu el pe scari? Doar portarii v-au īntīlnit pe amīndoi?

— Ca sa īndepartez banuielile am alergat atunci cu Mitka, raspunse Nikolai, pripindu-se si parca dinainte pregatit ce sa raspunda.

— Asa, sigur ca da! striga, furios, Porfiri. Repeta cuvintele alto­ra! mormai el ca pentru sine si deodata īl zari din nou pe Raskolnikov, de care aproape ca uitase, prins cu totul de venirea lui Nikolai.

Acum se dezmetici si chiar se tulbura putin

— Rodion Romanovici, draguta! Iarta-ma, se repezi el, nu se poate asa, te rog n-ai ce face aici eu vezi si dumneata ce sur­prize! Te rog!

Si luīndu-l de māna, īi arata usa.

— Mi se pare ca nu te-ai asteptat la una ca asta? zise Raskol­nikov care, fireste, īnca nu īntelegea nimic clar, dar care avusese timpul sa-si vina īn fire.

— Si nici dumneata nu te-ai asteptat la una ca asta, draguta. Ia te uita ce-i tremura māna! He-he!

— Si dumneata tremuri, Porfiri Petrovici!

— Adevarat; nu m-am asteptat la asta!

Se aflau īn prag. Porfiri era grabit sa-l vada plecat pe Raskolnikov.

— Si surpriza nu mai vrei sa mi-o arati? īntreba acesta pe neasteptate.

— Vorbeste si-i clantanesc dintii īn gura, he-he! Esti ironic! Ei, la revedere!

— Dupa mine: adio!

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormai Porfiri Petrovici, cu un zīmbet strīmb.

Strabatīnd cancelaria, Raskolnikov observa ca multa lume īl urmarea cu luare-aminte. īn antreu, īn multimea care astepta acolo, īi zari pe cei doi portari de la casa aceea, pe care-i poftise deunazi, noaptea, sa mearga la sectie. Asteptau ceva. Dar de-abia ajunse pe scara ca auzi din urma glasul lui Porfiri Petrovici. Se īntoarse si-l vazu pe acesta alergīnd cu rasuflarea taiata sa-l prinda.

— O singura vorbulita, Rodion Romanovici; cāt despre toate celelalte, va fi cum o vrea Dumnezeu, dar asa, de forma, va trebui sa-ti mai pun cāteva īntrebari asa ca o sa ne mai vedem, sigur! Si Porfiri se opri, zīmbind, īn fata lui. Sigur, mai repeta el o data.

Se putea presupune ca mai voia sa adauge ceva, un lucru pe care nu izbutea sa-l rosteasca.

— Te rog sa ma ierti pentru purtarea mea de adineauri m-am cam īnfierbīntat, īncepu Raskolnikov, care prinsese atāta inima, īncāt acum simtea o dorinta de neīnvins sa-si bata joc de Porfiri Petrovici.

— Nu face nimic, nu face nimic, sari, aproape fericit, Porfiri Eu īnsumi m-am cam Am un caracter oribil, recunosc, da, recunosc! Dar lasa ca ne mai vedem noi. Daca vrea Dumnezeu, o sa ne mai vedem de multe, multe ori!

— Si o sa ne cunoastem cu adevarat? īi cānta īn struna Raskol­nikov.

— Si o sa ne cunoastem cu adevarat, repeta Porfiri Petrovici si, īnchizīnd pe jumatate ochii, īl privi foarte serios. Te duci la ono­mastica?

— La īnmormīntare.

— Da, e drept, la īnmormīntare! Vezi-ti de sanatate, vezi-ti de sanatate

— Eu, personal, nici nu stiu ce ti-as putea dori! spuse Raskol-nikov, care si īncepuse sa coboare, dar se opri din nou si se īntoarse catre Porfiri Petrovici. Ti-as dori mai mult succes decāt ai avut azi; vezi si dumneata cāt de comic īti este serviciul!

— Comic? De ce? īsi ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se īntorsese sa plece.

— Pai sigur, atāta trebuie sa-l fi chinuit si pisat pe bietul Nikolai, atāta l-ai torturat dupa metoda dumitale psihologica, pīna ce a recunoscut; desigur ca i-ai repetat zi si noapte: „Tu ai ucis, tu ai ucis' si acum, cānd el a marturisit, ai sa te apuci sa-i īncurci mintile altfel: „Minti, nu esti tu ucigasul! Nu poti fi! Repeti cuvin­tele altora!' Si mai zici ca serviciul dumitale nu este comic?

— He-he-he! Ai observat totusi cum i-am spus adineauri lui Niko­lai ca „repeta cuvintele altora'?

— Cum sa nu observ?

— He-he! Inteligenta subtila, foarte subtila! Nimic nu-ti scapa! Ai un spirit vioi! īntotdeauna vezi partea umoristica he-he! Se zice ca dintre scriitori, Gogol avea mai ales dezvoltata aceasta trasatura!

— Da

— Da, da, Gogol La revedere, pīna la o noua īntīlnire placuta.

— Pīna la o noua īntīlnire placuta

Raskolnikov porni spre casa. Era atāt de zapacit si de īncurcat, ca, ajuns īn odaia lui, se arunca pe divan si ramase asa mai bine de un sfert de ceas, cautīnd sa-si revina si sa-si adune gīndurile. La Nikolai nici nu īncerca sa se gīndeasca: era īnmarmurit; simtea ca marturisirea lui Nikolai era inexplicabila, ca se ascundea dedesubt o taina pe care deocamdata era cu neputinta s-o dezlege. Martu­risirea aceasta, īnsa, era un fapt real, iar urmarile acestui fapt erau usor de ghicit: minciuna nu putea sa ramīna īn picioare multa vreme si atunci iar aveau sa cada banuielile asupra lui Raskolnikov. Dar pīna una-alta, era liber si trebuia neaparat sa ia masuri īn vede­rea pericolului pe care-l socotea iminent.

Si totusi, īn ce masura era amenintat? Situatia īncepea sa se clarifice. Amintindu-si īn linii generale īntreaga scena de adineauri, nu putea sa nu se īnfioare de groaza. Fireste, nu cunostea toate gīndurile lui Porfiri si nu putea sa īnteleaga pe ce se bizuise acesta, dar cāt ghicise din jocul lui era destul ca sa-si dea seama mai bine ca oricine cāt de primejdioasa fusese pentru el aceasta miscare strategica a lui Porfiri. īnca putin si ar fi putut sa se dea de gol, fara scapare. Cunoscānd iritabilitatea lui bolnavicioasa, si aceasta de la prima īntīlnire, Porfiri īl atacase prea direct, fiindca mergea aproape la sigur. Fara īndoiala, Raskolnikov se compromisese adi­neauri, si chiar foarte mult, totusi īnca nu-i daduse fapte concrete; totul pastra īnca un caracter relativ. Dar asa o fi, cum crede el? Nu se īnsela cumva gīndind astfel? La ce rezultat voia sa ajunga Porfiri Petrovici? Pregatise īntr-adevar ceva pe azi? Si ce anume? Astepta īntr-adevar ceva sau nu? Cum s-ar fi sfīrsit īntrevederea lor, daca nu pica pe neasteptate si atāt de dramatic Nikolai?

Porfiri Petrovici si-a dat pe fata aproape toate cartile; fireste, a riscat, dar le-a dat pe fata (asa i se parea Iui Raskolnikov) si daca ar fi avut īn adevar īnca ceva, ar fi dat pe fata tot. Ce putea fi acea „surpriza'? A fost o gluma? Era ceva serios sau nu? Putea oare sa se ascunda sub asta ceva care sa semene cu un fapt concret, sa fie un temei de acuzare? Omul de ieri? Unde a disparut? Unde a fost azi? Daca Porfiri stie īntr-adevar ceva precis, apoi acest ceva tre­buie sa fie īn legatura cu omul de ieri

Sedea pe divan cu capul īn piept, cu coatele sprijinite pe genunchi si cu fata ascunsa īn palme. Tremurul nervos nu mai con­tenea, īn sfīrsit, se scula, īsi lua sapca, se gīndi putin si porni spre usa.

Īsi dadu seama ca, cel putin īn ziua aceea, se putea considera aproape īn siguranta. Inima i se umplu de un fel de bucurie si simti dorinta sa ajunga cāt mai repede la Katerina Ivanovna. īntīrziase la īnmormīntare, dar mai avea timp sa ajunga la praznic si s-o vada pe Sonia.

Se opri din nou, se gīndi si un zīmbet chinuit īi aparu pe buze.

— Astazi, astazi! repeta el pentru sine. Da, da, chiar astazi! Asa trebuie

Dar īn clipa cānd voi sa puna māna pe clanta, vazu ca usa se deschide singura. Tresari si se dadu īnapoi. Usa se deschise īncet, fara zgomot, si īn prag aparu omul de ieri, omul rasarit ca din pamīnt.

El se opri īn prag, se uita, tacut, la Raskolnikov si facu un pas īnainte. Era īntocmai ca ieri, acelasi trup, aceeasi īmbracaminte, dar fata si privirea īi erau schimbate; parea trist si, dupa ce statu o clipa, ofta din greu. Nu trebuia decāt sa-si puna palma pe obraz si sa-si plece capul pe umar ca sa semene perfect cu o baba.

— Ce doresti? īntreba Raskolnikov, alb ca varul.

Omul nu raspunse, apoi se īnclina adīnc, aproape atingīnd pamīntul cu māna. Cel putin atinse dusumeaua cu degetul aratator de la mina dreapta.

— Ce doresti? striga Raskolnikov.

— Sunt vinovat, rosti īncet omul.

— Ce vina ai?

— Gīnduri rele.

Amīndoi se privira īn tacere.

— Mi-a fost necaz. Cānd ai venit dumneata atunci, poate afumat, si ai chemat portarii la sectie, si ai īntrebat de sīnge, mi-a fost necaz ca te-au lasat sa pleci, socotind ca esti beat. Asa necaz mi-a fost, ca mi-am pierdut somnul. Si fiindca n-am uitat adresa, am venit aseara aici si am īntrebat

— Dumneata ai venit? īl īntrerupse Raskolnikov, īncepīnd deo­data sa īnteleaga despre ce era vorba.

— Eu, adica, eu am fost nedrept.

— Esti din casa aceea?

— Da, stau acolo, si atunci ma aflam si eu la poarta, ori nu va mai amintiti? Am un atelier acolo, de mult. Sunt cojocar, tīrgovet, iau de lucru acasa si mi-a fost necaz mai cu seama pentru ca

Atunci Raskolnikov īsi aduse aminte clar de toata scena petre­cuta cu doua zile īn urma la intrare; īsi aminti ca īn afara de portari mai fusese acolo si alta lume, cītiva barbati si cāteva femei. Īsi aduse aminte de un glas care propusese sa fie dus de-a dreptul la sectie. Nu vazuse fata aceluia care vorbise, nu o recunostea nici acum, dar stia ca-i raspunsese ceva si ca se īntorsese catre dīnsul.

Vasazica asta era explicatia misterului ce-l īngrozise ieri! Dar si mai groaznic e ca pentru atāta lucru fusese cāt pe-aci sa se dea de gol, sa se piarda. Asadar, īn afara de faptul ca venise sa īnchirieze locuinta si vorbise despre sīnge, omul acesta nu putea spune nimic. Asadar, Porfiri de asemenea nu stia nimic, nu avea nici un fapt, īn afara acestui demers de om īn delir, a acestei psihologii cu doua taisuri, nimic pozitiv. Asadar, daca nu vor rasari alte fapte (si ele nu trebuie sa mai rasara, nu trebuie, nu trebuie!) atunci atunci ce ar putea sa-i faca?

Cu ce i-ar putea dovedi definitiv culpabilitatea, chiar daca l-ar aresta? Prin urmare, Porfiri, abia acum, abia azi a aflat despre locuinta, si altceva nu stie nimic.

— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri ca am fost acolo? īntreba el, fulgerat de o idee noua.

— Care Porfiri?

— Comisarul anchetator.

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci si m-am dus eu.

— Astazi?

— Cu o clipa īnainte sa pici dumneata. Am auzit tot, am auzit cum te punea pe frigare.

— Unde? Cum? Cānd?

— Pai am stat tot timpul dupa peretele acela de scānduri.

— Cum? Vasazica dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut īntīmpla una ca asta?

— Spune, te rog!

— Vazīnd ca portarii nu ma asculta si nu vor sa mearga la sectie, īncepu tīrgovetul, fiindca ziceau ca e prea tīrziu si s-ar putea sa se supere seful ca n-au venit īndata, mi-a fost necaz, n-am dormit toata noaptea si am hotarīt sa aflu ceva despre dumneata. A doua zi, adica ieri, aflīnd unele lucruri, azi m-am si dus la sectie. Am venit īntīiasi data — dumnealui nu venise īnca. Am venit un ceas mai tīrziu — nu m-a primit, iar de-a treia oara cānd am venit — m-a primit. I-am zis cum a fost, iar el, cānd a auzit, a īnceput a alerga prin odaie si a se bate cu pumnul īn piept si a striga: „Tīlharilor, ce faceti cu mine? Sa fi stiut, īl aduceam pe sus!' Apoi a iesit īn fuga, a chemat pe nu mai stiu cine si s-a pus sa-i vorbeasca aceluia, colea, īntr-un colt, apoi iar s-a repezit la mine si iar m-a descusut si iar a īnjurat. Ce m-a mai ocarīt! I-am spus tot si i-am spus ca n-ai īndraznit sa-mi raspunzi la ce ti-am zis ieri si ca nu m-ai recunoscut. Atunci el a īnceput iar sa alerge prin casa si se tot batea cu pumnul īn piept si se īnfuria si alerga si, atunci cānd i-au spus ca ati venit, mi-a zis: „Hai, zice, vīra-te colea dupa usa si sa nu sufli o vorba, orice ai auzi'. Mi-a adus el singur un scaun si m-a īncuiat; zicea ca poate ma cheama. Iar cānd l-au adusara pe Nikolai, atunci, dupa ce iesisesi dumneata, m-a scos si pe mine: „Eu, zice, am sa te mai chem, zice, si am sa te mai īntreb'.

— Pe Nikolai l-a īntrebat īn fata ta?

— Cum te-a scos pe dumneata din odaie, m-a scos si pe mine, si apoi a īnceput sa-l īntrebe pe Nikolai.

Tīrgovetul tacu si se ploconi din nou, atingīnd cu degetele dusumeaua.

— Iarta-ma pentru raul pe care ti l-am facut.

— Sa te ierte Dumnezeu, raspunse Raskolnikov; si dupa aceste vorbe, tīrgovetul se īnchina din nou, dar nu atīt de adīnc, ci numai pīna la brīu, se īntoarse īncet si parasi odaia.

„Nici un fapt concret, numai probe cu doua taisuri', repeta Raskolnikov, īnviorāndu-se, si iesi din odaie.

„Acum ne mai putem lupta', īsi zise el, cu un zīmbet de mīnie, coborānd scara. Mīnia era īmpotriva lui īnsusi; se dispretuia si se rusina de cāt de „las' fusese.

PARTEA A CINCEA

Capitolul I

A doua zi dimineata, dupa acea explicatie fatala pe care o avusese cu Dunecika si Pulheria Aleksandrovna, Piotr Petrovici se dezmeti­ci cu totul si, spre marea lui neplacere, trebui sa admita treptat ca ruptura, care īnca īn ajun īi paruse fantastica, de neconceput, era un lucru de-a binelea īmplinit. Sarpele negru al amorului propriu ranit īl muscase de inima toata noaptea. Cānd se scula din pat, prima miscare a lui Piotr Petrovici fu de a se privi īn oglinda; se temea sa nu i se fi varsat fierea īn sīnge, peste noapte. Dar deocamdata, īn aceasta privinta, putea fi linistit; si dupa ce-si privi chipul alb si distins, nitel buged īn ultima vreme, se linisti, īncredintat ca-si va gasi mireasa īntr-alta parte, si īnca poate una mai de soi decāt Dunecika; dar alunga repede aceasta speranta utopica si scuipa energic, fapt care trezi un zīmbet tacut si sarcastic pe buzele tānarului sau colocatar, Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Acest zīmbet nu-i scapa lui Piotr Petrovici, care īl puse numaidecāt la socoteala tānarului sau prieten, socoteala si asa destul de īncarcata īn ultima vreme. Necazul sau crescu si mai mult cānd īsi dadu seama ca n-ar fi trebuit sa-i povesteasca lui Andrei Semionovici rezultatul īntrevederii din ajun. Era a doua greseala pe care o facuse ieri īn ferbinteala primelor clipe, varsīndu-si focul si nestapī-nindu-si firea iute Apoi, ca un facut, īn dimineata aceea neplace­rile se tinura lant. Pīna si la tribunal īl astepta un insucces privitor la procesul pe care-l apara. Dar ce-l necajea la culme era īncapatīnarea proprietarului locuintei pe care o īnchiriase īn vede­rea apropiatei casatorii si pe care o renova pe cheltuiala lui; acest proprietar - un meserias neamt īmbogatit — nu se īnvoia cu nici un pret sa rupa contractul abia īncheiat, pretinzīnd toate daunele prevazute īn contract, desi Piotr Petrovici īi īnapoia locuinta aproape complet renovata. La fel pati si la magazinul de mobila, unde negustorul refuza sa-i restituie macar o rubla din arvuna pen­tru mobila cumparata, dar īnca netransportata la domiciliu. „Doar n-am sa ma īnsor numai pentru mobila!' scrīsnea din dinti Piotr Petrovici, si o speranta absurda īi fulgera din nou prin minte: „Oare totul s-a sfīrsit, irevocabil, oare totul este pierdut? Nu se mai poate īncerca nimic?' Amintirea Dunecikai īi īmpungea din nou īmbietor inima. El īndura cu stoicism aceasta clipa chinuitoare si, fireste, daca simpla lui dorinta ar fi avut puterea sa-l ucida pe Raskolnikov, Piotr Petrovici ar fi rostit-o pe loc.

„Marea mea greseala a fost ca nu le-am dat nici un ban, se gīndea el, trist, īnapoindu-se īn camaruta lui Lebeziatnikov. De unde dracu' atāta zgīrcenie camatareasca? N-aveam nici un interes sa ma zgīrcesc. Ma gīndeam sa le tin deocamdata īn mizerie, ca sa le fac sa se uite la mine ca la providenta īnsasi, si cānd colo, uite, mi-au scapat printre degete! Ptiu! Nu, macar sa le fi dat īn acest rastimp, de pilda, o mie sau o mie cinci sute de ruble pentru trusou, sa le fi cumparat unele daruri, cutiute, truse de calatorie, gateli, stofe si toate fleacurile acelea care se gasesc la Knop sau la magazi­nul englezesc, si treaba ar fi mers mai bine Ar fi fost mai trainica! N-ar fi renuntat cu atāta usurinta la mine! Cu firea lor, īn cazul unei rupturi, s-ar fi simtit obligate sa-mi restituie si cadourile si banii; ceea ce este mai usor de zis decāt de facut si, apoi, le-ar fi parut rau dupa lucruri! Dar mustrarile de constiinta? Cum, sa dai afara un om care pīna acum s-a aratat atāt de darnic si de delicat? Hm! Mare greseala!' Piotr Petrovici scrīsni din dinti si īsi zise ca a fost prost — īn gīnd, fireste.

Ajungīnd la aceasta concluzie, se īntoarse acasa de doua ori mai furios decāt plecase. Totusi, pregatirile de praznic ce se faceau īn odaia Katerinei Ivanovna īi stīrnira īntr-o oarecare masura curiozitatea. īnca de aseara auzise vorbindu-se despre asa ceva, ba chiar fusese invitat sa ia parte, dar coplesit de grijile lui, nu luase īnseama acest lucru. Se grabi deci s-o descoasa pe doamna Lipevehsel, care īn lipsa Katerinei Ivanovna (dusa la īnmormīntare) se foia īn jurul mesei īntinse, si afla ca va fi un praznic īn lege, ca aproape toti chiriasii fusesera invitati, chiar si dintre acei pe care raposatul nu-i cunoscuse, ca pīna si Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, cu toate ca se certase cāndva cu Katerina Ivanovna si, īn sfīrsit, īnsusi Piotr Petrovici era rugat sa ia parte si asteptat cu deosebita cinste, fiind socotit cel mai important musafir dintre locatarii casei. Katerina Ivanovna crezuse de cu­viinta s-o pofteasca si pe Amalia Ivanovna, dupa toate regulile, īn ciuda neīntelegerilor si a certurilor necontenite dintre ele, si de aceea aceasta vedea de masa cu un fel de placere si chiar se gatise cu tot dichisul - desi de doliu - era numai īn matasuri si funde noi, cu care se mīndrea grozav. Informat de toate aceste amanunte, īi veni lui Piotr Petrovici o idee si se īntoarse, gīnditor, īn odaia lui, adica īn a lui Andrei Semionīci Lebeziatnikov. Afla, īntre altele, ca printre invitati se gasea si Raskolnikov.

Īn dimineata aceea, dintr-un motiv oarecare, Andrei Semionīci ramasese acasa. īntre acest domn si Piotr Petrovici se stabilisera niste relatii ciudate, de altminteri, destul de explicabile: Piotr Petrovici īl dispretuia si-l ura peste masura pe Lebeziatnikov, si asta aproape din ziua cānd se instalase īn camaruta lui, si totodata parca se temea putin de el. La sosirea sa īn Petersburg trasese īn gazda la Lebeziatnikov, nu numai din zgīrcenie si economie, desi acesta fusese motivul principal, dar si pentru altceva. Pe cānd traia īn provincie, auzise ca Andrei Semionīci, al carui tutore fusese cāndva, era unul dintre fruntasii de vaza ai tinerilor progresisti, si ca juca chiar un rol destul de important īn unele cercuri foarte intere­sante despre care se povesteau tot felul de minunatii. Acest lucru īl impresionase pe Piotr Petrovici. Tocmai aceste cercuri puternice, atotstiutoare, care nu respectau pe nimeni si duceau razboi cu toata lumea, īi inspirau o teama grozava, desi nelamurita. Fireste ca, locuind īn provincie, n-avusese prilejul sa-si formeze o parere, nici macar una aproximativa, īn privinta acestor lucruri. Auzise si el ca toata lumea ca īn orasele mari, si mai ales la Petersburg, exista progresisti, nihilisti, demascatori etc, etc, dar, ca la multi altii, īn mintea lui aceste denumiri capatasera o semnificatie si o importanta exagerata pīna la absurd. De cītiva ani se temea mai ales de demascare si tocmai aceasta teama era la temelia vesnicei si exageratei sale nelinisti, care crescu si mai tare o data cu planul mutarii activi­tatii la Petersburg. īn aceasta privinta, fusese, cum s-ar zice, speriat, asa cum se spune uneori despre copiii mici. Cu cītiva ani īn urma, īn provincie, pe vremea cānd abia īsi īncepea cariera, vazuse doua cazuri de crunta demascare a unor persoane sus-puse īn gubernie, de pulpana carora tocmai se agatase si care īl protejau. Un caz se īncheie cu scandal, iar celalalt fu cāt pe-aci sa īnfunde persoana respectiva. Iata de ce Piotr Petrovici hotarīse ca, odata ajuns la Petersburg, sa afle numaidecāt cum se prezinta situatia si, la nevoie, sau, pentru orice eventualitate, sa anticipeze si sa faca ochi dulci „tinerei noastre generatii'. īn aceasta privinta se bizuia pe Andrei Semionīci, iar atunci cānd īl vizita pe Raskolnikov, el si īnvatase, de bine, de rau, sa rotunjeasca unele fraze īmprumutate de la altii.

Īn scurt timp, si foarte usor, el īsi dadu seama īnsa ca Andrei Semionīci era un omulet de rānd si foarte naiv. Dar acest fapt nu-l facu sa-si schimbe parerea si nici nu-l īmbarbata. Chiar daca s-ar fi convins ca toti progresistii sunt la fel de prostanaci, nici atunci neli­nistea lui nu s-ar fi potolit. De fapt, nu-i pasa cātusi de putin de toate teoriile, ideile si sistemele (cu care Andrei Semionīci se napustise imediat asupra lui). Avea un tel popriu. Trebuia sa afle cāt mai repede: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere „acesti oameni' sau nu? Are de ce sa se teama de ei sau nu? īl vor demas­ca daca va īntreprinde cutare sau cutare lucru sau nu-l vor demasca? Si daca īl vor demasca, atunci pentru ce anume si pentru ce anume se demasca īn genere, astazi? Mai mult: daca au, īntr-ade-var, putere, n-ar putea, īntr-un fel sau altul, sa se dea bine pe līnga ei si sa-i duca de nas? Este folositor asa ceva sau nu este? Nu s-ar putea, de pilda, sa faca el cariera tocmai cu ajutorul lor? īntr-un cuvīnt, avea sute de probleme de rezolvat.

Andrei Semionīci era un omulet firav, scrofulos, mic de statura; īsi facea serviciul īntr-o institutie oarecare, era atāt de blond ca parea alb, si se mīndrea grozav cu favoritii lui. Pe deasupra, avea vederea slaba. Fara sa fie un om rau, era īncrezut, uneori chiar pīna la aroganta, ceea ce cu statura Iui marunta facea un contrast ridicol. Printre chiriasii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai respectabili, fiindca nu bea si-si platea chiria la timp. Cu toate aces­te īnsusiri, Andrei Semionīci era īntr-adevar cam prost. Se īnscrisese sub steagul progresului si al „tinerei noastre generatii' din pasiune. Facea parte din acea categorie, atāt de numeroasa si diversa, de oameni lipsiti de personalitate, stīrpituri si maniaci semidocti, care īmbratiseaza cu īnflacarare cāte o idee la moda si o discrediteaza, caricaturizīnd-o prin prostia lor, desi tin uneori din toata inima la ea.

De altfel, macar ca n-avea suflet rau, Lebeziatnikov īncepuse si el de la o vreme sa-si urasca colocatarul si fostul sau tutore. Aceasta ura reciproca se trezi pe nesimtite. Oricāt de naiv era Andrei Semionīci, el īsi dadu treptat seama ca Piotr Petrovici īl duce de nas, īn fundul sufletului īl dispretuieste si ca nu este „omul care vrea el sa para'. La un moment dat, īncercase sa-i expuna sis­temul lui Fourier si teoria lui Darwin, dar īn ultima vreme Piotr Petrovici īl asculta ironic, iar īn zilele din urma nu se mai sfia chiar sa-si bata joc. Piotr Petrovici ajunsese sa-si dea seama ca Lebeziatnikov nu numai ca era un prostanac, dar poate chiar un palavragiu mincinos, fara nici o trecere la cei din cercul Iui, care repeta doar ce auzise din a treia gura; mai mult: poate ca nici treaba lui de propagandist nu stia s-o faca cum trebuie, caci adesea se īncurca īn explicatii, asa ca, desigur, nu era primejdie sa demaste el pe cineva! Trebuie sa spunem īn treacat ca, īn cursul acestor zece zile (mai ales la īnceput), Piotr Petrovici acceptase cu placere din partea lui Andrei Semionīci unele laude destul de ciudate, adica nu protestase, de pilda, cānd acesta īi atribuia dorinta de a participa la organizarea cāt mai rapida a unei noi comune, undeva īn strada Mescianskaia; sau, de pilda, ca e prea destept ca sa se supere daca Dunecika, la o luna dupa nunta, si-ar lua un amant; sau ca n-o sa-si boteze copiii si altele de acelasi gen. Dupa obiceiul lui, Piotr Petrovici nu obiecta nimic īmpotriva acestora si admise sa fie laudat chiar si īn acel fel, atāt de mare placere īi facea orice soi de lauda.

Pentru nu stiu ce motive, Piotr Petrovici schimbase īn dimi­neata aceea cāteva bilete de banca de cinci la suta, si acum sedea la masa si numara teancurile de bancnote. Andrei Semionīci, care aproape niciodata nu avea un ban, umbla prin odaie si cauta sa se īncredinteze pe el īnsusi ca se uita cu nepasare si chiar cu dispret la aceste teancuri. Piotr Petrovici, bineīnteles, nu credea deloc ca Andrei Semionīci ar putea cu adevarat sa priveasca cu nepasare atāta banet; la rāndul lui, Andrei Semionīci se gīndea cu amaraciune ca Piotr Petrovici este īn stare sa creada una ca asta despre el si poate ca se bucura chiar ca-si poate zadarī si ispiti tīnarul prieten cu teancurile expuse, amintindu-i astfel saracia lui si distanta pe care o punea, chipurile, averea īntre ei.

Īl gasea deosebit de rau dispus si neatent, desi tocmai īncepuse sa dezvolte īn fata lui tema sa favorita despre organizarea unei noi comune de un gen deosebit. Observatiile si obiectiile scurte, pe care Piotr Petrovici le lasa sa cada īn intervalul dintre tacanitul bilelor de abac, vadeau cea mai premeditata si nepoliticoasa bataie de joc. Dar „umanul' Andrei Semionīci atribuia aceasta stare de spirit impresiei pe care o lasase asupra lui Piotr Petrovici ruptura cu Dunecika, si ardea de dorinta sa intre īn vorba cāt mai degraba des­pre acest subiect, avīnd de adus īn aceasta privinta unele argumente progresiste, care ar putea sa-l mīngīie pe prietenul lui si sa aduca formarii sale intelectuale un „incontestabil' folos.

— Ce-i cu pomana pe care o face vaduva aceea? īl īntrerupse Piotr Petrovici, tocmai cānd Lebeziatnikov ajunsese la punctul cel mai interesant.

— Parca dumneata nu stii; ti-am spus ieri si am dezvoltat ideea privitoare la ritualuri De altfel, ai fost invitat si dumneata, am auzit. I-ai vorbit ieri.

— Nu m-as fi asteptat niciodata ca aceasta idioata muritoare de foame sa bage īn pomana toti banii pe care i-a dat celalalt idiot Raskolnikov. Am ramas uimit adineauri, pe cānd veneam īncoace: ce pregatiri, ce bauturi! A chemat nu stiu cāta lume, dracu' stie ce mai e si asta! urma Piotr Petrovici, cautīnd sa-l descoasa si aducānd vorba despre acest lucru cu un anumit scop. Cum? Zici ca m-au poftit si pe mine? īntreba el, ridicānd capul. Cānd? Nu-mi amintesc, īn orice caz, n-am sa ma duc. Ce sa fac acolo? I-am vorbit ieri doar asa, īn treacat, i-am spus ca, fiind vaduva unui functionar sarac, ar putea sa obtina un ajutor material valorānd cāt salariul sau anual. S-ar putea sa fie asta motivul invitatiei? He-he!

— Nici eu n-am de gīnd sa ma duc, zise Lebeziatnikov. -Fireste. Daca ai batut-o. Se īntelege ca te simti stīnjenit, he-he-he!

— Cine a batut-o? Pe cine? se alarma si chiar rosi Lebeziatnikov.

— Pai dumneata n-ai batut-o pe Katerina Ivanovna acum o luna? Am auzit ieri Iata cāte parale fac toate convingerile! Ai cam sfe­clit-o cu problema feminina! He-he-he!

Si, ca si cānd aceasta idee i-ar fi adus o mīngīiere, se apuca din nou sa tacaneasca la abac.

— Prostii si minciuni! se aprinse Lebeziatnikov, care se speria totdeauna cānd i se amintea aceasta poveste. N-a fost nimic! Lucrurile s-au petrecut altfel Dumneata ai auzit gresit; este o calomnie! N-am facut decāt sa ma apar. Ea s-a napustit cu unghiile asupra mea. Mi-a smuls un favorit Orice om are dreptul sa se apere. Si pe urma nu pot admite sa fiu supus la violente Din prin­cipiu. Pentru ca asta īnseamna aproape tiranie. Ce vrei: sa fi stat drepti īn fata ei? N-am facut altceva decāt sa-i dau un brīnci.

— He-he-he! chicoti din nou, cu rautate, Lujin.

— Ma zadarasti, fiindca esti rau dispus si furios Toate acestea-s fleacuri si n-au nici o legatura cu problema feminina! Dumneata nu īntelegi; eu credeam ca de vreme ce se admite ca femeia este egala barbatului īn toate, chiar si īn forta fizica (lucru care se afirma de pe acum), atunci si īn acest caz trebuie sa pastram egalitate īn drep­turi. Fireste, mai tīrziu, am īnteles ca, de fapt, aceasta problema n-ar trebui sa existe, pentru ca nici bataia nu trebuie sa existe, ca īn societatea viitoare bataia este de neconceput si ca, desigur, ar fi ciudat sa cauti egalitate īn bataie. Nu sunt atāt de prost desi bataia exista adica nu va exista mai tīrziu, dar deocamdata exista ptiu, drace! Cu dumneata te īncurci cāt ai zice peste! Nu ma duc la pomana, nu pentru ca a avut loc aceasta neīntelegere. Nu ma duc la pomana din principiu, ca sa nu iau parte la prejudecata neroada a pomenilor, asta este! De altfel, poate ca am sa ma duc ca sa-mi bat joc Pacat ca n-au sa vina popii. Altfel, m-as duce neaparat.

— Adica te-ai aseza la masa altuia si ai scuipa īn farfurie si īn fata pe cel care te-a poftit. Nu-i asa?

— N-as scuipa deloc, as protesta īn vederea unui scop util. As contribui indirect la propaganda civilizatorie a omului, pe care oricine este dator s-o faca pentru a-i forma pe ceilalti si, cu cāt o face mai de-a dreptul si raspicat, cu atīt e mai bine. Pot sa arunc o idee, o samīnta Din aceasta samīnta va creste un fapt. Este oare jignitor? La īnceput poate se vor simti jigniti, dar mai tīrziu vor vedea ca le-am facut un bine. La noi, de pilda, a fost īnvinuita una, Terebiova (una care acum traieste īn comuna), ca atunci cānd si-a parasit familia si a plecat cu unul, le-a scris parintilor ca nu vrea sa traiasca īn mijlocul prejudecatilor si ca admite numai amorul liber; unii au zis atunci ca ar fi procedat prea brutal cu parintii, ca putea sa-i menajeze, sa scrie mai delicat. Dupa parerea mea, toate acestea sunt fleacuri si nu trebuie sa te porti delicat; dimpotriva, tocmai asa trebuie sa protestezi. Uite, Varent traise sapte ani cu barbatul ei si l-a parasit, pe el si pe cei doi copii, fara multa vorba. I-a scris asa: „īmi dau seama ca nu pot fi fericita cu dumneata. N-am sa-ti iert niciodata ca m-ai īnselat, tainuindu-mi existenta unei alte orānduiri sociale, alcatuita īn comuna. Am aflat-o abia de curānd de la un om marinimos, caruia m-am dat, si cu care voi īnfiinta o comuna. Vorbesc deschis, pentru ca socot ca ar fi necinstit sa te īnsel. Ramīi cum vrei. Nu spera sa ma aduci īnapoi, este prea tīrziu. īti doresc sa fii fericit'. Iata cum trebuie scrise astfel de epistole!

— E aceeasi Terebiova despre care mi-ai spus ca e la al treilea amor liber?

— De fapt, numai la al doilea, daca ar fi sa judecam drept! Dar de-ar fi si la al patrulea sau la al cincisprezecelea, ce are a face? Daca am regretat vreodata ca mi-au murit parintii, apoi e desigur acum. De cāte ori n-am visat la protestul pe care l-as fi facut daca ar mai fi fost īn viata! As fi ticluit anume lucrurile Parca-i mare lucru sa fii renegat de familie! Ptiu! Le-as fi aratat eu! I-as fi uimit! Zau, īmi pare rau ca nu am pe nimeni!

— Ca sa uimesti! He-he! Ei, asta-i treaba dumitale, poti sa faci ce vrei, īl īntrerupse Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunosti pe fata raposatului, una slabuta, nu-i asa? Este adevarat ce se spune despre dīnsa, nu?

— Ei, si? Dupa parerea mea, adica dupa convingerea mea perso­nala, este starea cea mai normala pentru o femeie. Si de ce n-ar fi? Adica distinguons. īn societatea contemporana, fireste, situatia ei nu este cu totul normala, fiindca alegerea n-a fost libera, īnsa īn cea viitoare va fi īntru totul normala, pentru ca va fi libera. Dar si acum avea tot dreptul s-o faca; ea suferea si poseda un fond, un capital, cum s-ar zice, de care avea tot dreptul sa dispuna. Bineīnteles, īn societatea viitoare nu va fi nevoie de fonduri, iar rolul femeii va avea un alt rost, va fi conditionat armonios si rational. īn ceea ce o priveste pe Sofia Semionovna, eu si īn clipa de fata īi consider actiunea drept un protest energic īmpotriva orānduirii sociale si o stimez profund pentru asta; ma simt chiar fericit, cānd ma uit la ea!

— Pai mi s-a povestit ca tocmai dumneata ai facut sa fie data afara din casa!

De data asta, Lebeziatnikov se īnfurie.

— Alta bīrfa! urla el. A fost cu totul, cu totul altceva! Nici gīnd. Katerina Ivanovna a nascocit atunci īntreaga poveste pentru ca n-a īnteles nimic. Mie nici prin gīnd nu mi-a trecut sa ma leg de Sofia Semionovna! Am cautat pur si simplu sa-i formez felul de a gīndi, absolut dezinteresat, n-am cautat decāt sa trezesc protestul īn sufle­tul ei Eu n-aveam nevoie de altceva decāt de protest, dar nici Sofia Semionovna, ea īnsasi, nu mai putea sa ramīna īn casa asta!

— Ai poftit-o sa faca si ea parte din comuna?

— Dumneata rīzi si, daca īmi dai voie sa-ti spun, destul de prosteste. Nu īntelegi nimic! īn comuna nu exista astfel de roluri. Comuna se organizeaza tocmai ca astfel de roluri sa nu mai existe, īn comuna rolul acesta īsi va schimba sensul pe care-l are astazi si ceea ce pare prostesc aici va fi inteligent acolo; ceea ce aici, īn conditiile actuale, este nefiresc, acolo va fi absolut natural. Totul depinde de ambitia si mediul īn care traieste omul. Totul vine de la mediu, caci omul, prin el īnsusi, nu īnseamna nimic. Sunt si azi īn raporturi foarte bune cu Sofia Semionovna, fapt care poate sa-ti serveasca drept dovada ca ea nu s-a considerat niciodata jignita de mine si n-a vazut īn mine un dusman! Da! Caut acum s-o atrag īn comuna, dar cu totul si cu totul pe alt temei! De ce rīzi? Vrem sa organizam o comuna noua, deosebita, pe o baza mult mai larga decāt cele de pīna acum. Am mers mult mai departe īn convingerile noastre. Negam mai multe lucruri! Daca s-ar scula din mormīnt Dobroliubov, ce as mai discuta cu el! Cāt despre Bielinski, l-as face praf! Da! Iar pīna una-alta, o formez pe Sofia Semionovna. O fire minunata, minunata!

— Si te folosesti de aceasta fire minunata, hai? He-he!

— Nu, nu! Defel! Dimpotriva!

— Ei, cum: dimpotriva? He-he! Auzi-l cum vorbeste!

— Crede-ma! Si apoi, ce motiv as avea sa ma ascund de dum­neata, spune! Dimpotriva: īmi pare chiar ciudat cāt de sfioasa, cāt de pura si de rusinoasa este cu mine!

— Si dumneata, fireste, o formezi he-he! Adica īi demonstrezi ca rusinea este o nerozie?

— Ba nu! Ba nu! O, cāt de brutal, cāt de prosteste - iarta-ma — īntelegi dumneata cuvīntul a formal Nu pricepi nimic! Doamne, cāt de putin pregatit esti! Noi vrem ca femeia sa fie libera si dumneata nu te gīndesti decāt la prostii! Punīnd deoparte problema castitatii si a pudorii feminine, socotind aceste prejudecati absolut inutile si chiar absurde, admit pe deplin, da, pe deplin, felul ei curat de a se purta cu mine, fiindca asa vrea ea si este dreptul ei. Fireste, daca ea mi-ar spune singura: „Vreau sa te am', m-as socoti fericit, fiindca fata īmi place foarte mult, dar acum, cel putin, nimeni nu se poarta cu dīnsa mai politicos si cu mai multa stima decāt mine, nimeni nu-i respecta mai mult demnitatea astept, sper — si atāta tot!

— Mai bine i-ai darui ceva. Pun ramasag ca la una ca asta nu te-ai gīndit!

— Ti-am mai spus: nu pricepi nimic! Fireste, situatia ei este acum asa cum este, dar problema se pune altfel! Cu totul altfel!

Dumneata o dispretuiesti. Vazīnd faptul īn sine, pe care, absolut gresit, īl consideri vrednic de dispret, refuzi sa privesti uman o fiinta omeneasca. Nici nu stii ce fel de fire are Sofia Semionovna! īmi pare rau ca īn ultima vreme a cam īncetat sa citeasca si nu mai ia carti de la mine. Altadata lua. Pacat, de asemenea, ca īn pofida energiei si a hotarīrii ei de a protesta — ceea ce a dovedit cu prisosinta — este prea putin de sine statatoare, prea putin independenta, cum s-ar zice, nu are curajul negatiei, ca sa rupa definitiv cu unele prejudecati si prostii. Cu toate acestea, unele probleme le īntelege perfect. A īnteles, de pilda, cāt se poate de bine problema sarutatului de mīna, adica a īnteles ca un barbat, sarutīnd māna unei femei, o insulta, aratīndu-i prin aceasta ca nu o considera egala. Aceasta problema s-a dezbatut la noi si i-am lamurit-o imediat. A ascultat, de aseme­nea, cu multa atentie despre asociatiile muncitoresti din Franta. Acum īncerc sa-i explic problema intrarii libere īn odaie īn socie­tatea viitoare.

— Asta ce-o mai fi?

— Īn ultimul timp, s-a dezbatut problema daca un membru al comunei are dreptul sa intre īn odaie la alt membru al comunei, barbat sau femeie, la orice ora si am stabilit ca are dreptul

— Dar daca acela sau aceea īn momentul respectiv īsi satisface necesitatile firesti? He-he-he!

Andrei Semionīci se īnfurie.

— Dumneata nu te gīndesti decāt la aceste afurisite „necesitati firesti'! striga el cu ura. Ptiu, ce furios sunt si cāt de rau īmi pare ca, expunīnd sistemul, am pomenit prea devreme despre aceste nece­sitati blestemate! La dracu'! Este un obstacol de netrecut pentru toti cei de teapa dumitale si ceea ce este mai prost, e ca te iau īn bataie de joc īnainte de a pricepe despre ce este vorba! Si parca tot ei ar avea dreptate! Parca s-ar mīndri cu nu stiu ce! Ptiu! De cāteva ori am sustinut ca aceasta problema trebuie expusa noilor adepti abia la sfīrsit, dupa ce s-au convins de sistem, dupa ce omul s-a format si e bine dirijat pe fagasul noilor conceptii. Spune-mi si mie, te rog, ce gasesti atāt de rusinos si vrednic de dispret īn lazile de gunoi, bunaoara? Eu primul sunt gata sa curat o lada de gunoi! Si nici macar nu e vorba de jertfa! Este o munca nobila, o activitate folosi­toare societatii, care face cāt oricare alta si, desigur, este infinit mai de pret decāt activitatea unui Rafael sau Puskin, tocmai fiindca este mai folositoare!

— Si mai nobila, mai nobila, he-he!

— Ce-i aceea mai nobila? Nu īnteleg astfel de expresii īn definirea activitatii umane. „Mai nobila', „mai marinimoasa' — prejudecati pe care le reneg! Tot ce este folositor omenirii, este si nobil. Nu pricep decāt cuvīntul: folositor! Chicoteste cāt vrei, dar asa este!

Piotr Petrovici rīdea tare. Ispravise de numarat si-si strīnsese banii. De altfel, o parte o lasase, nu stiu pentru ce, pe masa. „Problema lazilor de gunoi', desi atīt de neīnsemnata, fusese, īn cāteva rānduri, motivul rupturii si neīntelegerii dintre Piotr Petrovici si tānarul lui prieten. Mai stupid era ca Andrei Semionīci se īnfuria de-a binelea. Iar Lujin se distra pe socoteala lui si, īn clipa de fata, mai ales, avea chef sa-l scoata din sarite.

— Esti furios din pricina insuccesului pe care l-ai avut ieri, si te legi de mine, izbucni, īn sfīrsit, Lebeziatnikov care, īn general, cu toata „independenta' lui si cu toate „protestele', parca nu īndraznea sa-l atace pe Piotr Petrovici si se purta respectuos cu el, cum fusese obisnuit mai īnainte.

— Mai bine spune-mi, īl īntrerupse de sus si cu naduf Piotr Petrovici, poti dumneata sau mai bine zis: esti cu adevarat atāt de bine cu sus-pomenita tānara persoana ca s-o poftesti chiar acum, īn clipa asta, sa vina aici, īn odaie'? Mi se pare ca s-au īnapoiat de la cimitir īi aud umblīnd de colo-colo As vrea s-o vad pe persoana aceea.

— Pentru ce? īntreba, mirat, Lebeziatnikov.

— Trebuie sa-i vorbesc. Māine-poimāine am sa ma mut de aici si de aceea as vrea sa-i comunic De altfel, poti sa ramīi aici īn timp ce am sa-i vorbesc. E chiar mai bine asa. Altfel, ai fi īn stare sa crezi Dumnezeu stie ce.

— N-am sa cred nimic Am īntrebat numai daca ai treaba cu ea si, daca ai, nu-i nimic mai usor decāt s-o aduc aici. Ma duc chiar acum. Fii pe pace, n-am sa te īncurc.

īntr-adevar, peste vreo cinci minute Lebeziatnikov se īnapoie cu Sonecika. Fata parea grozav de mirata si, dupa obiceiul ei, intra sfioasa. Se sfia totdeauna si se temea grozav de oameni noi, de cunostinte noi, se temuse de ei si altadata, īn copilarie, iar acum cu atāt mai mult Piotr Petrovici o īntīmpina „amabil si politicos', dar cu o usoara nuanta de familiaritate vesela care, de altfel, dupa parerea lui, era cāt se poate de potrivita pentru un om atāt de serios si de respectabil ca dīnsul īn raport cu o persoana atāt de tīnara si interesanta dintr-un anumit punct de vedere. Se grabi deci s-o „īncurajeze' si o aseza la masa īn fata lui. Sonia se aseza, privi de jur īmprejur: la Lebeziatnikov, la banii care zaceau pe masa, la Piotr Petrovici si nu-si mai lua ochii de la el, ca si cum nu si-ar fi putut dezlipi privirea de fata lui. Lebeziatnikov porni spre usa. Piotr Petrovici se scula, īi facu semn Soniei sa ramīna pe loc si-l opri pe Lebeziatnikov īn prag.

— Raskolnikov este acolo? A venit? īntreba el īn soapta.

— Raskolnikov? Da. Dar ce este? A venit A intrat chiar acum, l-am vazut Ce este?

— Atunci te rog foarte mult sa ramīi aici cu noi si sa nu ma lasi īntre patru ochi cu aceasta domnisoara. E o nimica toata, dar s-ar putea nascoci Dumnezeu stie ce. Nu vreau ca Raskolnikov sa trans­mita acolo Pricepi ce-ti spun?

— Īnteleg, īnteleg, se īnviora deodata Lebeziatnikov. Da, ai tot dreptul Fireste, dupa parerea mea personala, teama dumitale este exagerata, dar ai tot dreptul Ma rog, ramīn aici. Am sa stau la fereastra si n-am sa va stingheresc Dupa parerea mea, ai tot drep­tul.

Piotr Petrovici se īntoarse pe divan, se aseza īn fata Soniei, o privi atent si deodata lua un aer extrem de serios, chiar oarecum sever, de parca ar fi vrut sa spuna: „Sa nu cumva sa-ti īnchipui nu stiu ce, domnisoara'. Sonia se rusina de-a binelea.

— Īn primul rānd, Sofia Semionovna, te rog sa ma scuzi fata de mult stimata dumitale mama E mama dumitale? Katerina Ivanovna tine locul mamei dumitale, daca nu ma īnsel? īncepu Piotr Petrovici cāt se poate de serios, dar destul de blīnd.

Se vedea ca avea intentiile cele mai bune.

— Da, īn adevar, īmi tine loc de mama, se pripi, speriata, Sonia.

— Atunci, te rog sa ma scuzi īn fata ei, fiindca, din motive care nu depind de mine, ma vad silit sa lipsesc; n-am sa vin la placinte adica la praznic, cu toate ca mama dumitale a avut amabilitatea sa ma pofteasca.

— Bine, am sa-i spun chiar acum, si Sonecika se ridica iute de pe scaun.

— Asta īnca nu e tot, o opri Piotr Petrovici surīzīnd īn fata nai­vitatii si a lipsei ei de cunoastere a bunelor maniere, ma cunosti prea putin, draga Sofia Semionovna, daca-ti īnchipui ca pentru un motiv atāt de neīnsemnat si care nu ma priveste decāt pe mine, mi-as fi īngaduit sa deranjez si sa chem la mine o persoana ca dumnea­ta. Am un alt scop.

Sonia se aseza īn graba. Bancnotele cenusii, filigranate, care zaceau pe masa, īi jucara din nou īn fata ochilor, dar ea-si lua iute privirea de la bani si o ridica spre Piotr Petrovici; i se paru deodata ca tocmai pentru ea era grozav de urīt sa se uite la banii altuia. īsi opri privirea pe lornionul de aur, pe care Piotr Petrovici īl tinea īn mina stīnga, si totodata pe inelul mare, masiv si foarte frumos, de aur, cu piatra galbena, pe care-l purta pe degetul mijlociu, apoi īsi lua ochii si de la acest inel si, nemaistiind ce sa faca, sfīrsi prin a-si atinti privirea drept īn ochii lui Piotr Petrovici. Acesta tacu, apoi urma si mai grav decāt īnainte:

— Ieri, am avut ocazia sa schimb īn treacat doua vorbe cu nefericita Katerina Ivanovna. A fost de ajuns ca sa-mi dau seama ca e īntr-o stare nefireasca, daca pot sa ma exprim astfel

— Da., nefireasca se grabi sa-i tina isonul Sonia.

— Sau mai simplu si mai pe īnteles: ca este bolnava.

— Da, mai simplu si mai pe īn da, e bolnava.

— Asa. Si atunci, dintr-un sentiment de umanitate si si, cum s-ar zice, din compatimire, as dori sa-i fiu de folos pe cāt posibil, fiindca prevad de pe acum soarta tragica si inevitabila ce o asteapta. Mi se pare ca īntreaga aceasta familie sarmana depinde acum numai si numai de dumneata?

— Īmi dati voie sa va īntreb, se ridica deodata Sonia, ce-ati binevoit sa-i spuneti ieri despre posibilitatea de a obtine pensia? Pentru ca dīnsa mi-a spus ca dumneavoastra v-ati oferit sa-i obtineti pensia. Este adevarat?

— Cātusi de putin, este chiar absurd, dintr-un anumit punct de vedere. Am facut numai aluzia ca, fiind vaduva unui functionar mort īn serviciu - si daca ar avea protectie — ar putea sa capete un ajutor temporar. Dar mi se pare ca raposatul dumitale parinte nu numai ca nu are stagiul necesar, dar nici nu era īn serviciu īn ultima vreme. īntr-un cuvīnt, chiar daca ar fi existat o speranta, e cāt se poate de efemera, pentru ca propriu-zis, īn cazul de fata, nu exista nici un drept pentru obtinerea ajutorului temporar Si dīnsa s-a si gīndit la pensie, he-he! Tare-i iute, cuconita!

— Da, s-a gīndit la pensie Crede usor si e buna, din bunatate crede tot ce i se spune si si si mintea ei Da ma scuzati, zise Sonia, dīnd sa plece.

— Mai stai, te rog, n-ai auzit īnca ce vreau sa-ti spun.

— Da, n-am auzit murmura Sonia.

— Atunci ia loc.

Sonia se rusina si mai tare si se aseza pentru a treia oara.

— Vazīnd situatia asta nenorocita, cu copilasi minori, as dori — dupa cum am mai spus — sa-i fiu de folos pe cāt īmi este cu putinta, adica pe cāt sunt īn masura s-o fac, cum s-ar zice. De pilda, s-ar putea organiza o lista de subscriptie īn folosul ei, sau vreo tombola sau altceva īn acest gen, asa procedeaza īn astfel de cazuri oamenii apropiati sau chiar strainii, care doresc sa ajute pe cineva. Tocmai despre asta aveam intentia sa-ti vorbesc. Asta s-ar putea face.

— Da, e bine Dumnezeu sa va.. īngīna Sonia, privindu-l tinta.

— S-ar putea dar asta mai tīrziu adica am putea sa īncepem chiar astazi. O sa ne vedem deseara, o sa ne īntelegem si o sa punem bazele, cum s-ar zice. Treci pe la mine pe la orele sapte. Sper ca si Andrei Semionīci va asista la convorbirea noastra Dar mai exista o īmprejurare despre care ar trebui sa discutam īn prealabil cu multa luare-aminte. Tocmai de aceea te-am chemat aici, Sofia Semionovna. Si anume, parerea mea este ca nu putem da banii īn mina Katerinei Ivanovna, ca ar fi chiar primejdios s-o facem; dovada este praznicul pe care-l da astazi. Neavīnd, cum s-ar zice, un codru de pīine pentru ziua de māine si neavīnd, sa zicem, īncaltaminte si toate celelalte, ea cumpara rom de Jamaica, ba chiar vin de Madera si si cafea. Am vazut cu ochii mei. Māine iarasi totul are sa cada pe capul dumitale, totul pīna la ultima bucatica de pīine; asta-i ceva absurd. Si de aceea, dupa parerea mea, lista de subscriptie trebuie facuta īn asa fel, ca nefericita vaduva, cum s-ar zice, nici sa nu stie despre acesti bani, ci sa stii, de pilda, numai dumneata E drept ce spun?

— Nu stiu. Numai astazi este asa o singura data īn viata tare dorea sa-l pomeneasca, sa-i cinsteasca memoria e foarte inteligenta Dar, cum doriti dumneavoastra, eu am sa va fiu foarte, foarte ei toti au sa va fie si Dumnezeu are sa va si orfanii

Sonia nu ispravi, o podidira lacrimile.

— Asa. Te rog deci sa tii seama de ceea ce ti-am spus; iar acum, binevoieste sa primesti īn interesul rudei dumitale, pentru primele nevoi, personal de la mine, o suma de care pot dispune. Si as dori foarte, foarte mult ca numele meu sa nu fie pomenit. Asa am si eu unele griji, cum s-ar zice, si mai mult, nu sunt īn stare

Si Piotr Petrovici īi īntinse Soniei o bucata de zece ruble, pe care o desfacu cu toata luarea-aminte. Sonia lua banii, se aprinse la fata, sari īn picioare, murmura ceva si cauta sa se retraga cāt mai iute. Piotr Petrovici o conduse solemn pīna la usa. Ea se repezi, īn sfīrsit, afara, emotionata; istovita si grozav de tulburata, se īnapoie la Katerina Ivanovna.

Tot timpul cāt a durat aceasta scena, Andrei Semionīci a stat la fereastra sau a umblat prin odaie, nevoind sa īntrerupa discutia; dar dupa ce Sonia pleca, el se apropie deodata de Piotr Petrovici si-i īntinse solemn māna.

— Am auzit si am vazut tot, zise el, apasīnd mai ales pe cuvīntul vazut. Este nobil, adica am vrut sa spun: este uman! Ai vrut sa eviti recunostinta, am vazut! Si cu toate ca, marturisesc, nu sunt de acord din principiu cu binefacerile individuale, caci ele nu numai ca nu nimicesc radical raul, ci, dimpotriva, īl nutresc chiar, cu toate aces­tea, nu pot sa nu recunosc ca am privit gestul dumitale cu multa placere, da, da, īmi place.

— E o nimica toata! murmura Piotr Petrovici, cam tulburat si cautīnd parca sa citeasca ceva īn gīndurile lui Lebeziatnikov.

— Nu, nu e o nimica toata! Un om jignit si furios ca dumneata, dupa povestea de aseara si, īn acelasi timp, capabil sa se gīndeasca la nefericirea altora, un atare om chiar daca prin actiunea lui savīrseste o greseala sociala, cu toate acestea merita tot respectul! Nu m-am asteptat de la dumneata, Piotr Petrovici, cu atāt mai mult, cu cāt, dupa convingerile dumitale O, cāt de mult te mai īncurca īn viata aceste convingeri! Cāt te tulbura, bunaoara, insuccesul de ieri! perora bunul Andrei Semionīci, simtindu-se din nou grozav de atras spre Piotr Petrovici. Ce nevoie ai, spune si dumneata, nobilul si scumpul meu Piotr Petrovici, tocmai de aceasta casatorie, de aceasta casatorie legitima? La ce foloseste īn casnicie tocmai aceasta stare legitima? Daca vrei, bate-ma, dar eu ma bucur, ma bucur grozav ca aceasta casatorie a dat gres, ca esti liber, ca īnca nu esti cu desavīrsire pierdut pentru omenire, ma bucur nespus Vezi: am spus tot!

— Fiindca, cu amorul dumitale liber, nu doresc sa port coarne si sa dadacesc copiii altuia, iata pentru ce am nevoie de casatorie legitima, zise Lujin, numai ca sa raspunda ceva.

Parea preocupat si chiar dus pe gīnduri.

— Copii? Ai atins problema copiilor? Andrei Semionīci tresari ca un cal de lupta care aude trompeta militara. Copiii sunt o pro­blema sociala si o problema de cea mai mare importanta, sunt de acord; dar problema copiilor se va solutiona altfel. Unii neaga cu desavīrsire problema copiilor, ca si orice alta aluzie la familie. O sa vorbim despre copii mai tīrziu, acum sa ne ocupam de coarne! Marturisesc ca este punctul meu slab. Aceasta expresie urīta de husar, aceasta expresie puskiniana este de neconceput īn lexiconul viitorului. Si apoi, ce īnseamna coarne? O, ce ratacire! Care coarne? Pentru ce coarne? Ce nerozie! Dimpotriva, tocmai īn dragostea libera ele nu vor exista! Coarnele nu sunt altceva decāt urmarea fireasca a oricarei casatorii legitime, o īndreptare, cum s-ar zice, un protest, asa īncāt īn acest sens nu sunt cātusi de putin īnjosi­toare Si daca vreodata - presupunīnd ca as putea sa comit aceasta absurditate - as īncheia o casatorie legitima, afurisitele dumitale coarne au sa ma bucure nespus. O sa-i spun atunci sotiei mele: „Draga mea, pīna azi te-am iubit numai, de acum īnainte te stimez pentru ca ai stiut sa protestezi'. Rīzi? Rīzi pentru ca nu esti īn stare sa te rupi de prejudecati! Pe dracu', īnteleg foarte bine de ce este atāt de neplacut sa fii īnselat īntr-o casatorie legitima; dar asta nu este decāt urmarea ticaloasa a unui fapt ticalos, care īnjoseste atāt o parte cāt si cealalta. Iar atunci cānd coarnele se pun deschis, ca īn amorul liber, atunci ele nu mai exista, ele sunt de neconceput, si-si pierd pīna si denumirea de coarne. Dimpotriva, sotia dumitale īti va dovedi astfel cāt de mult te stimeaza, considerāndu-te incapabil sa te īmpotrivesti fericirii sale, si atāt de format, īncāt sa nu te razbuni pe ea din pricina noului ei barbat. Pe dracu', uneori visez ca daca o sa ma marit vreodata, ptiu! adica daca o sa ma īnsor (liber sau legal, nu conteaza) mi se pare ca eu singur o sa-i aduc neveste-mii un aniant, daca o sa vad ca trece prea mult timp si ca nu-si ia unul: „Draga mea, o sa-i spun, eu te iubesc, dar pe deasupra vreau ca tu sa ma stimezi — poftim!' E just ce spun?

Piotr Petrovici chicotea, dar fara prea mare chef. Aproape ca nu-l asculta. Se gīndea la altceva, si pīna si Lebeziatnikov sfīrsi prin a observa acest lucru. Piotr Petrovici parea tulburat, īsi freca mīinile, cadea pe gīnduri. Toate acestea Andrei Semionīci si le aminti si le īntelese mai tīrziu

Capitolul II

Cum s-a nascut īn mintea zdruncinata a Katerinei Ivanovna ideea acestui praznic absurd, ar fi greu de spus. Costase aproape zece ruble din cele douazeci si ceva pe care i le daduse Raskolnikov pentru īnmormīntare. Poate ca ea se simtea obligata sa cinsteasca „cum se cuvine' memoria raposatului, ca sa stie toti chiriasii, si mai ales Amalia Ivanovna, ca el „n-a fost mai rau decāt altii, ba chiar mai bun', si ca nimeni nu are dreptul sa se „mīndreasca' īn fata lor. Poate ca rolul cel mai important l-a jucat acea mīndrie a saracului datorita careia, cānd se pune problema unor obiceiuri obligatorii pentru toata lumea īn viata noastra de toate zilele, multi oameni sarmani īsi ies din piele si-si cheltuiesc ultimul ban economisit cu truda numai ca sa nu fie „mai prejos ca altii' si ca acesti altii sa „nu-i condamne'. Poate ca ea voia cu aceasta ocazie, tocmai īn clipa cānd fusese parasita de toti, sa le arate acestor „chiriasi pacatosi si de nimic' nu numai ca „stie sa traiasca si sa primeasca lumea', dar ca fusese crescuta pentru alta soarta, ca fusese crescuta ,,īntr-o casa nobila, s-ar putea spune aris­tocratica, de colonel!' si, desigur, nu ca sa mature singura pe jos sau sa spele noaptea cīrpele copiilor. La aceste paroxisme de orgoliu si mīndrie ajung uneori oamenii cei mai saraci si mai frīnti de nevoi; ele se transforma cāteodata īntr-o necesitate imperioasa, de nestavilit. Iar pe līnga toate acestea, Katerina Ivanovna nu era o fiinta pe care s-o frīnga nevoile, adica s-o sperie si sa-i supuna vointa — nu. īn afara de aceasta, Sonecika spunea, pe drept cuvīnt, ca biata femeie īsi pierde mintile. Ce-i drept, asta nu se putea afir­ma īnca sus si tare, dar era vadit ca, īn ultima vreme, īn tot anul acesta trecut, biata ei minte fusese prea īncercata ca sa nu se rataceasca. Pe de alta parte, medicii sunt de parere ca procesul tuberculos acut contribuie la slabirea facultatilor mintale.

Bauturi multe si de deosebite feluri nu erau, si Madera lipsea; Piotr Petrovici exagerase lucrurile; totusi, bauturile nu lipseau. Era si votca, si rom, si vin de Lisabona, toate de cea mai proasta cali­tate, dar īn cantitate suficienta. Din gustari, īn afara de coliva, mai erau trei sau patru feluri (īntre altele si placinte), toate pregatite īn bucataria Amaliei Ivanovna, si pe deasupra, s-au pus doua Samovare pentru ceaiul si punciul care trebuiau servite dupa-masa. Cumparaturile fusesera facute de Katerina Ivanovna personal, cu ajutorul unui chirias, un polonez prapadit, care, Dumnezeu stie de ce, se pripasise pe līnga madam Lipevehsel, si care s-a pus imediat la dispozitia Katerinei Ivanovna. O zi īntreaga - īn ajun si īn dimineata īnmormīntarii - omul acesta alergase de-i sfīrīiau calcīiele, cu limba scoasa de un cot, cu o rīvna pe care nu pierdea nici un prilej s-o īnvedereze. Pentru toate fleacurile se ducea mereu s-o īntrebe pe Katerina Ivanovna, alergase chiar s-o caute īn piata, si-i spunea īntruna: pani borunjina. Pīna la urma o plictisi rau de tot, desi la īnceput spusese singura ca s-ar fi prapadit fara „acest om serviabil si marinimos'. Katerina Ivanovna avea obiceiul de a īmpodobi pe primul venit īn culorile cele mai vii si mai atragatoare, de a-l lauda peste masura, asa ca unii se simteau chiar prost, de-a nascoci, spre lauda acestuia, felurite īmprejurari si situatii care nu existau decāt īn īnchipuirea ei, dar īn care credea cu toata sinceri­tatea, ca apoi, deodata, sa se simta dezamagita, sa-l faca de doua parale si sa-l dea afara pe omul īn fata caruia, literalmente, se prosternase cu cāteva ceasuri mai īnainte. De felul ei era vesela, īngaduitoare, si rīdea usor, dar necontenitele nenoroace si insuccese o facusera sa ceara si sa doreasca cu atāta īnversunare ca toata lumea sa traiasca īn pace si bucurie si sa nu cuteze sa traiasca altfel, īncāt cea mai mica disonanta, cea mai infima abatere o aducea īntr-o stare de frenezie, si nu era nevoie decāt de o clipa ca, dupa cele mai stralucite sperante si fantezii, sa īnceapa deodata sa blesteme soar­ta, sa rupa si sa sparga tot ce-i cadea īn mīna, si sa se dea cu capul de pereti. Amalia Ivanovna, de asemenea, ajunsese dintr-o data la mare cinste si capata o importanta extraordinara īn ochii Katerinei Ivanovna, poate numai din pricina ca se oferise cu draga inima sa ia parte la toate pregatirile praznicului, luīnd asupra ei asezarea mesei, grija servetelelor, a veselei etc, etc. si prepararea gustarilor īn propria sa bucatarie. Plecānd la cimitir, Katerina Ivanovna īi dadu depline puteri si o lasa sa-i tina locul, iar Amalia Ivanovna se arata vrednica de aceasta cinste: masa era pusa destul de cuviin­cios; desigur, vesela, furculitele, cutitele, paharele, paharelele, cestile erau de diferite marimi si forme, īmprumutate de la chiriasi, dar la ora hotarīta se aflau rānduite fiecare la locul lor, si Amalia Ivanovna, simtind ca-si facuse datoria, īi īntīmpina pe cei ce se īntorceau de la cimitir cu oarecare mīndrie, gatita cu o boneta de doliu, cu panglici noi si rochie neagra. Aceasta mīndrie, desi meri­tata, nu fu pe placul Katerinei Ivanovna: „S-ar putea crede ca fara dīnsa n-as fi stiut sa pun masa!' De asemenea, nu-i placu nici boneta cu panglicile ei noi: „Nu cumva proasta asta de nemtoaica se mīndreste ca este proprietareasa si ca s-a īndurat din mila sa dea o mīna de ajutor sarmanilor ei chiriasi? Din mila! Auzi dumneata! La tatal Katerinei Ivanovna, fost colonel si aproape guvernator, se dadeau uneori mese de cāte patruzeci de persoane, si o Amalie Ivanovna oarecare, sau mai bine zis Ludvigovna, n-ar fi fost primita nici la bucatarie' De altfel, Katerina Ivanovna nu voia sa-si dea pe fata deocamdata sentimentele, desi īn sufletul ei īsi promisese ca o va pune la locul ei pe Amalia Ivanovna chiar astazi, caci altfel si-ar lua nasul la purtare; iar pīna atunci hotarī sa se poarte cu raceala. O alta neplacere īi spori de asemenea enervarea: la īnmormīntare, dintre toti chiriasii poftiti, īn afara de polonezul acela nenorocit, care apucase sa mearga si la cimitir, nu venise aproape nimeni; iar la pomana, adica la masa, sosira cei mai saraci si mai putin importanti, multi dintre ei chiar cu chef si atīt de negli­jent īmbracati, aproape rufosi. Cei mai īn vīrsta sau mai seriosi lipseau, de parca s-ar fi īnteles anume. Piotr Petrovici, bunaoara, chiriasul cel mai de seama si, s-ar putea spune, cel mai serios, nu venise, desi cu o seara mai īnainte Katerina Ivanovna spusese minuni despre el la toata lumea, adica Amaliei Ivanovna, Polecikai, Soniei si polonezului, cum ca este omul cel mai nobil, cel mai marinimos, cu legaturi extraordinare, prieten cu primul ei sot, primit īn casa tatalui ei, si care īi promisese sa īntrebuinteze toate mijloacele ca sa-i obtina o pensie serioasa. E de tinut minte ca atunci cānd Katerina Ivanovna lauda legaturile si averea cuiva, o facea cu totul dezinteresat, fara vreun calcul personal, fara gīndul sa traga din asta vreun folos oarecare, o facea din toata inima, din placerea de a lauda si a da mai multa greutate persoanei laudate. Dupa Lujin si, probabil, „urmīndu-i exemplul' nu veni nici „ticalosul acela de Lebeziatnikov'. „Ce si-o fi īnchipuit? A fost invitat numai din mila, pentru ca locuieste īn aceeasi camera cu Piotr Petrovici si e prietenul lui, asa ca nu se putea sa nu-l pofteasca si pe el'. Lipsea, de asemenea, si o doamna din lumea buna, cu „fata ei rascoapta', care, desi nu sedea īn casa Amaliei Ivanovna decāt de doua saptamīni, se si plīnsese de cāteva ori ca le supara galagia si tipetele care vin din odaia familiei Marmeladov, mai ales atunci cānd raposatul se īntorcea beat, ceea ce, fireste, Amalia Ivanovna adusese la cunostinta Katerinei Ivanovna, īn tim­pul unei certe, cānd o amenintase cu evacuarea si uriase cāt o tinea gura ca Maremeladovii strica linistea „chiriasilor nobili, carora nu le ajung nici pīna la glezna'. Katerina Ivanovna īsi propusese sa le pofteasca anume pe aceasta cucoana si pe fiica ei carora, asa-zis, „nu le ajungea nici pīna la glezna', cu atāt mai mult cu cāt, atunci cānd se īntīlneau īntīmplator, doamna īsi īntorcea cu trufie capul; īsi propusese sa o pofteasca tocmai ca sa-i arate ca „este īnsufletita de gīnduri si sentimente mult mai nobile si ca le invita fara sa tina seama de purtarea lor rautacioasa', si apoi sa vada si dumnealor ca ea, Katerina Ivanovna, n-a trait totdeauna asa cum traieste acum. Era hotarīta sa explice toate acestea la masa, pomenind totodata si despre tatal ei care a fost guvernator, ca apoi sa spuna, īn treacat, ca unele persoane puteau sa nu se osteneasca sa-i īntoarca spatele cānd se īntīlneau cu ea, fiindca aceasta purtare este cāt se poate de nelalocul ei. N-a venit nici grasul locotenent-colonel (de fapt capitan de stat-major īn rezerva), si n-a venit fiindca, īnca de dimineata, zacea „motosit'. īntr-un cuvīnt, nu erau de fata decāt: polonezul, un nenorocit de contopist īmbracat īntr-un frac soios, care avea o multime de puncte negre pe obraz, nu stia sa deschida gura si mirosea urīt; un batrīnel surd si aproape orb, care facuse cāndva serviciu la posta si pentru care, din timpuri imemoriale, platea cineva, nu se stia de ce, chiria la Amalia Ivanovna. Apoi un locotenent la pensie, beat, care, de fapt, nici nu facuse armata, si fusese functionar la intendenta; acesta a intrat rīzīnd tare, asa cum nu se face īn lumea buna, si „īnchipuiti-va' - era fara jiletca! Unul se aseza de-a dreptul la masa, fara macar s-o salute pe Katerina Ivanovna si, īn sfīrsit, un oarecare, neavīnd haine, sosi īn halat, dar asta era atāt de necuviincios, īncāt prin straduintele Amaliei Ivanovna si ale polonezului individul fu scos afara. Polonezul aduse cu el si alti doi polonezi, care nici nu locuisera vreodata la Amalia Ivanovna si pe care nimeni nu-i mai vazuse īn casa ei. Toate acestea o impresionara rau si o enervara pe Katerina Ivanovna. „Pentru cine se facusera toate pregatirile?' Pīna si copiii, ca sa fie destul loc, nu fusesera asezati la masa care si asa ocupa toata camera, ci īntr-un colt, pe o lada; cei doi mai mici - pe o banca, iar Polecika, fiind mai mare, trebuia sa vada de ei, sa le dea de mīncare si sa le stearga nasucurile „ca unor copii de familie buna'. īntr-un cuvīnt, vazīnd acestea toate, Katerina Ivanovna nu se putu īmpiedica de a-si īntīmpina musafirii cu si mai mult ifos ca de obicei, si chiar cu trufie. Le arunca o privire foarte severa unora si īi pofti de sus sa ia loc la masa. Socotind-o, cine stie de ce, pe Amalia Ivanovna responsabila de lipsa invitatilor principali, īncepu sa se poarte cu ea atīt de batos, īncāt Amalia Ivanovna observa numaidecāt si se simti extrem de jignita. Acest īnceput nu prevestea nimic bun. īn cele din urma, toata lumea lua loc īn jurul mesei.

Raskolnikov sosise aproape īn clipa cānd familia se īntorsese de la cimitir. Katerina Ivanovna se bucurase vazīndu-l, īn primul rānd fiindca el era singurul „oaspe cult' si „peste doi ani, avea sa ocupe catedra de profesor universitar la Universitatea orasului' si, īn al doilea rānd, pentru ca el īsi ceruse imediat scuze, cu mult respect, ca n-a putut sa vina la cimitir, cu toata marea lui dorinta. Se napus­tise deci asupra lui, īl asezase alaturi, īn stīnga ei (īn dreapta luase loc Amalia Ivanovna) si, cu toata agitatia si grija ca mīncarea sa fie servita cum trebuie si toata lumea sa aiba de ajuns, cu toata tusea chinuitoare, care o zguduia si o facea sa se sufoce īntruna si care parca se īnraise si mai mult īn ultimele doua zile, īi vorbea mereu īn soapta, grabindu-se sa reverse asupra lui tot ceea ce i se adunase īn suflet si toata indignarea īndreptatita pentru praznicul nereusit; din cānd īn cānd, totusi, trecea de la indignare la rīsul cel mai vesel, nestavilit chiar, atunci cānd īsi batea joc de musafiri si mai ales de proprietareasa.

— Numai pupaza e de vina! īntelegeti despre cine vorbesc, da, da, despre ea! si Katerina Ivanovna arata cu capul spre gazda ei. Priviti-o: casca ochii, simte ca vorbim despre ea, dar nu pricepe o iota si se zgīieste de-i ies ochii din cap. Uf, ce mai bufnita! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe! As vrea sa stiu si eu ce vrea sa dovedeasca cu boneta ei? Khe-khe-khe! Ati observat: ar vrea cu tot dinadinsul sa faca asa, īncāt lumea sa-si īnchipuie ca raa protejeaza si-mi face mare cinste stīnd la masa cu mine. O rugasem, ca pe o persoana de treaba, sa pofteasca la praznic oameni mai cumsecade si, mai ales, pe cei care l-au cunoscut pe raposat, si priviti pe cine mi-a adus: niste bufoni, niste badarani! Uitati-va numai la individul acela cu mutra plina de bube: adevarata broasca rīioasa! Si polonezii aceia ha-ha-ha! Khe-khe-khe! Nimeni nu i-a vazut niciodata aici, cel putin eu nu i-am vazut īn viata mea; pentru ce au venit, spuneti-mi si mie, va rog? Stau unul līnga altul, ca īnsirati pe o ata, linistiti. Hei, panie, striga ea unuia dintre polonezi, ai luat blinele? Mai ia. Bea si bere, bere! Nu vrei votca? Priviti: a sarit īn sus, se īnclina, uitati-va, uitati-va, trebuie sa fie lihniti de foame, saracii! Sa manīnce, nu-i nimic. Cel putin ei nu fac galagie, doar ca zau, ma cam tem pentru argintaria gazdei! Amalia Ivanovna, i se adresa ea aproape cu glas tare, daca dispare vreo lingurita, sa stii ca eu nu raspund, te previn de pe acum! Ha-ha-ha! se porni pe rīs, īntorcāndu-se din nou spre Raskolnikov si, multumita de iesirea ei, arata cu capul spre gazda. N-a īnteles, iarasi n-a īnteles! Sade gura-casca, priviti; o bufnita, o adevarata bufnita īmpopotonata cu panglici noi, ha-ha-ha!

Rīsul se transforma din nou īntr-o tuse chinuitoare, care tinu cel putin cinci minute. Cāteva picaturi de sīnge īi colorara batista, broboane de sudoare īi aparura pe frunte. Arata īn tacere sīngele lui Raskolnikov si de īndata ce reīncepu sa respire mai usor, īi sopti din nou, īnsufletita si cu pete rosii īn obraji:

— Gīnditi-va, i-am dat sarcina cea mai delicata, se poate spune: de a o invita pe doamna aceea si pe fiica doamnei, īntelegeti despre cine vorbesc? Trebuia sa procedeze cu mult tact si finete, dar ea a facut īn asa fel, īncāt proasta aceea, venita nu stiu de unde, aceasta

creatura aroganta, aceasta provinciala īnfumurata numai pentru ca e vaduva unui maior oarecare si a venit sa umble dupa pensie, sa-si rupa pingelele prin ministere, fiinta asta, care la cincizeci si cinci de ani īsi caneste sprīncenele si se sulemeneste (asta o stie toata lumea) da, si aceasta fandosita nu numai ca n-a binevoit sa vina, dar nici n-a trimis macar scuze, asa cum cere, īn astfel de ocazii, cea mai elementara buna crestere! Nu pricep de ce n-a venit Piotr Petrovici? Dar unde este Sonia? Unde a plecat? A, iat-o īn sfīrsit! Unde ai fost, Sonia? Ciudat, pīna si la īnmormīntarea tatalui tau nu poti sa fii punctuala. Rodion Romanici, fa-i loc līnga dumneata. Uite locul tau, Sonecika ia ce vrei. Ia piftie, e mai buna. Acusi au sa aduca blinelele. Copiii au capatat mīncare? Polecika, aveti tot ce va trebuie? Khe-khe-khe! Bine, bine! Fii cuminte, Lenia, iar tu, Kolea, nu mai da din picioruse; stai cum i se cuvine unui baietel de familie buna. Ce zici, Sonecika?

Sonia se grabi sa-i transmita numaidecāt scuzele lui Piotr Petrovici, cautīnd sa vorbeasca cāt mai tare, ca toata lumea sa auda si īntrebuintīnd expresiile cele mai alese si mai respectuoase, anume inventate si rotunjite de ea, ca venind din partea lui Piotr Petrovici. Adauga ca acesta o rugase staruitor sa spuna ca va veni, de īndata ce va avea posibilitatea, ca sa discute afaceri īntre patru ochi cu dīnsa, si sa se īnteleaga ce s-ar putea face si īntreprinde mai tīrziu etc, etc.

Sonia stia ca asta o va potoli si o va linisti pe Katerina Ivanovna, ca ea se va simti magulita si, mai ales, ca mīndria ei va fi satisfacuta. Se aseza alaturi de Raskolnikov, pe care-l saluta, grabita, si īi arunca īn treacat o privire iute si plina de interes. Dar īn tot timpul mesei parca se feri sa se uite la el, sau sa-i vorbeasca. Parea oarecum distrata, cu toate ca era numai ochi si urechi, ca sa faca totul pe placul Katerinei Ivanovna. Nici ea, nici Katerina Ivanovna nu erau īn doliu, fiindca nu aveau rochii negre; Sonia purta o rochita cafenie, iar Katerina Ivanovna, singura rochie pe care o avea, o rochie de stamba de culoare īnchisa, cu dungi. Scuzele lui Piotr Petrovici prinsera de minune. Katerina Ivanovna le asculta, plina de importanta, si se informa cu gravitate cum o duce cu sanatatea Piotr Petrovici. Apoi, īi sopti cu glas tare lui Raskolnikov ca ar fi fost īntr-adevar ciudat ca un om atāt de serios si respectabil ca Piotr Petrovici sa vina „īntr-o societate atāt de stranie', cu tot devotamentul lui fata de familie si vechea prietenie cu tatal ei.

— Tocmai de aceea īti sunt deosebit de recunoscatoare, Rodion Romanici, ca n-ai dispretuit casa si masa noastra chiar īn aceste īmprejurari, adauga ea aproape tare. De altfel, sunt convinsa ca numai deosebita dragoste pe care ai purtat-o sarmanului meu raposat te-a īndemnat sa te tii de cuvīnt.

īsi roti din nou cu mīndrie si demnitate privirile asupra musafi­rilor si īl īntreba tare, peste masa, pe batrīnul surd daca mai doreste friptura si daca i s-a dat vin de Lisabona. Batrīnelul nu raspunse si multa vreme nu putu sa priceapa ce i se cere, desi vecinii, ca sa rīda, īl trageau de mīneca. El īsi rotea privirile cu gura cascata, fapt care spori si mai mult ilaritatea comesenilor.

— Ce tembel! Ia priviti, ia priviti! Pentru ce l-au adus aici? Cāt despre Piotr Petrovici, am fost totdeauna sigura de sentimentele lui, urma Katerina Ivanovna catre Raskolnikov. El, desigur, nu seamana defel (zise ea raspicat, cu glas tare, īntorcāndu-se cu un aer atāt de sever spre Amalia Ivanovna, ca aproape o baga īn sperieti) cu fandositele dumitale, pe care tatal meu nu le-ar fi luat nici ca bucatarese, iar raposatul meu sot, fireste, daca le-ar fi facut cinstea de a le primi, ar fi facut-o numai din nesecata lui bunatate.

— Da, īi placea sa bea, īi placea, placea! striga deodata ofiterul de intendenta la pensie, golind al doisprezecelea pahar de votca.

— Raposatul avea īntr-adevar aceasta slabiciune, asta o stie toata lumea, se repezi la el Katerina Ivanovna, dar era un om bun, cu suflet nobil, si-si respecta familia; numai ca īn bunatatea lui se īncredea prea mult īn diversi indivizi viciosi si numai Dumnezeu stie cu cine n-a baut, chiar cu oameni care nu meritau sa-i sarute talpile! īnchipuieste-ti, Rodion Romanici, am gasit īn buzunarul lui un cocosel de turta dulce: venea spre casa beat mort si totusi nu-si uitase copiii.

— Cocosel? Ai binevoit sa spui: cocosel? striga ofiterul de inten­denta.

Katerina Ivanovna nu catadicsi sa raspunda. Cazu pe gīnduri si ofta.

— Dumneata crezi, desigur, ca toti ceilalti, ca ma purtam prea aspru cu el, urma dīnsa, vorbindu-i lui Raskolnikov. Nu este asa! Ma respecta, ma respecta foarte mult! Ce suflet bun! Si cāt de rau īmi parea uneori de el! Cāteodata sedea īntr-un ungher, ma privea si deodata simteam ca mi se face asa de tare mila de el, ca as fi vrut sa-l mīngīi, dar ma gīndeam: „Am sa-l mīngīi si el are sa se īmbete'; numai cu asprimea īl puteam tine īn frīu.

— Da, da, de multe ori l-ati tras de par, de nenumarate ori, o īntrerupse acelasi ofiter, turnīnd pe gīt īnca un paharel.

— Pentru unii prosti n-ar strica sa pun māna pe maturoi, nu numai sa-l trag de par. Nu vorbesc despre raposat! i-o reteza Katerina Ivanovna.

Petele rosii de pe obrajii ei se aprindeau din ce īn ce mai tare, pieptul i se zbuciuma. īnca o clipa si scandalul ar fi izbucnit. Comesenii chicoteau, unii se distrau de minune pe socoteala ei, altii īl īnghionteau pe ofiter, cineva īi soptea nu stiu ce la ureche. Lumea era dispusa sa-i atīte pe unul īmpotriva celuilalt.

— Permiteti-mi sa va īntreb, despre ce anume vorbiti? īncepu ofiterul. Adica la care persoane distinse ati binevoit sa va referiti acum? Adica, nu, nu trebuie! Fleacuri! Vaduva! Vadu-vioara! Te iert Passe! si mai īnghiti un pahar.

Raskolnikov sedea si asculta tacut, dezgustat. Mīnca numai din politete, abia atingīnd bucatele, cu care Katerina Ivanovna īi umplea īntruna farfuria, si tot numai ca sa nu o jigneasca. O cerceta atent pe Sonia. Dar fata parea tot mai nelinistita si mai īngrijorata; presimtea ca masa nu avea sa se sfīrseasca īn liniste si urmarea cu groaza enervarea crescānda a Katerinei Ivanovna. Stia, īntre altele, ca motivul pentru care cele doua cucoane din provincie raspunsesera cu atīta dispret la invitatia Katerinei Ivanovna fusese ea, Sonia. Auzise din gura Amaliei Ivanovna īnsasi ca mama se simtise jignita de aceasta invitatie si īntrebase: „Cum as putea s-o asez pe fie-mea alaturi de domnisoara aceea?' Ghicise ca si Katerina Ivanovna aflase aceste vorbe, iar jignirea adusa Soniei era pentru ea mai mult decāt o jignire personala sau o insulta adusa copiilor sau memoriei tatalui ei, īntr-un cuvīnt, era o jignire de moarte, si Sonia stia ca mama ei vitrega nu se va simti linistita „pīna nu le va arata acestor fandosite ca ele amīndoua' etc, etc Parca anume, cineva īi trimise de la celalalt capat al mesei o farfurie cu doua inimi strapunse cu o sageata, facute din miez de pīine neagra. Katerina Ivanovna se aprinse numaidecāt si spuse cu glas tare, asa ca sa auda toti, ca acela care le trimisese era „un magar beat'. Amalia Ivanovna, care presimtea de asemenea ca masa nu se va sfīrsi īn liniste si totodata era jignita pīna īn adīncul inimii de ati­tudinea trufasa a Katerinei Ivanovna, ca sa risipeasca impresia neplacuta si sa se ridice īn opinia comesenilor, īncepu, nitam-nisam, sa povesteasca cum un cunoscut de-al ei, „Karl de la farma-ci', a mers noaptea cu un birjar si ca „birjarul vrut sa omoare la el si Karl forte, forte mult rugat sa nu omorīt la el si plīns si īmpre­unat mīinile si speriat grozav si de spaima inima strapuns la el'. Katerina Ivanovna zīmbi, dar pe loc facu observatia ca Amalia Ivanovna n-ar trebui sa spuna anecdote pe ruseste. Amalia Ivanovna se simti si mai jignita si obiecta ca ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important era si umblat numai cu mīinile prin buzunare'. Katerina Ivanovna, care rīdea foarte usor, se porni pe rīs, asa ca Amalia Ivanovna īncepu sa-si piarda rabdarea si abia se mai stapīni.

— Ce pupaza! īi sopti Katerina Ivanovna lui Raskolnikov, aproa­pe bine dispusa. A vrut sa spuna ca taica-sau umbla cu mīinile īn buzunare si a iesit ca-si vīra mīinile prin buzunarele altora, khi-khi! Ai observat, Rodion Romanovici, ca toti acesti straini care locuiesc la Petersburg, adica mai ales nemtii, care vin la noi nu stiu de unde, sunt mai prosti ca noi? Spune si dumneata, daca e cu putinta sa povesteasca cineva astfel: „Karl de la farmaci de spaima inima strapuns la el' si ca fricosul, īn loc sa-l lege burduf pe birjar, „mīinile īmpreunat si plīns si rugat forte'? Of, ce proasta! Si ea este convinsa ca e foarte miscator, nici nu banuieste macar cāt e de proasta! Dupa parerea mea, ofiterul acela de intendenta, desi e beat mort, e mult mai destept ca ea; cel putin vezi de la īnceput ca e un betivan si un chefliu, ca si-a baut mintile, pe cānd astilalti sunt cu totii oameni asezati, seriosi Uitati-va Ia ea ce se mai zgīieste la noi. S-a īnfuriat! S-a īnfuriat! Ha-ha-ha! Khe-khe-khe!

Foarte bine dispusa, Katerina Ivanovna īncepu sa vorbeasca īnflacarat, sa dea fel de fel de amanunte si sa faca planuri cum, cu pensia pe care o va capata, va pleca īn orasul ei natal si va deschide acolo un pension pentru fete de familii aristocratice. Acest lucru nu-i fusese comunicat lui Raskolnikov de Katerina Ivanovna si ea se cufunda īn cele mai atragatoare amanunte. Nu se stie cum, īn mīinile ei aparu deodata „diploma de merit' despre care īi vorbise lui Raskolnikov raposatul Marmeladov, explicāndu-i īn berarie ca sotia lui, Katerina Ivanovna, la iesirea din pension, a dansat cu salul „īn fata guvernatorului si a altor persoane de vaza'. Aceasta diploma trebuia pesemne sa certifice acum dreptul pe care-l avea Katerina Ivanovna sa deschida ea īnsasi un pension; dar fusese pregatita mai ales cu scopul de a le face praf pe cele doua „fandosite', īn cazul cānd ele ar fi venit la masa, si sa dovedeasca clar cum „Katerina Ivanovna se tragea dintr-o familie aleasa, s-ar putea spune chiar aristocratica, si ca e fiica de colonel si, desigur, mult mai presus de unele aventuriere care s-au īnmultit la noi īn ultima vreme'. Diploma de merit īncepu sa circule printre musafirii beti, lucru pe care Katerina Ivanovna nu-l īmpiedica, fiindca īn ea era īntr-adevar trecut en toutes lettres ca este fiica unui consilier de curte si cavaler al nu stiu carui ordin si deci, īntr-adevar, aproape fiica de colonel. Aprinzīndu-se, Katerina Ivanovna īncepu sa vorbeasca amanuntit despre traiul minunat si linistit pe care-l vor duce īn orasul T, despre profesorii de liceu pe care īi va pofti sa dea lectii īn pensionul ei, despre un batrīnel respectabil, francezul Mangau, cu care īnvatase la institut limba franceza, si care īsi traia ultimele zile īn T El, desigur, se va īnvoi sa vina la dīnsa pentru un salariu cāt se poate de convenabil. Apoi ajunse la Sonia „care va pleca īmpreuna cu mine la T si ma va ajuta īn toate'. Dar aici cineva din capatul mesei pufni īn rīs. Katerina Ivanovna, desi cauta sa se prefaca dispretuitoare, ca nu baga īn seama rīsul ce se stīrnise īn jurul mesei, īsi ridica anume glasul si īncepu sa vorbeasca cu īnsufletire despre incontestabilele calitati ale Soniei Semionovna de a-i fi un bun ajutor, „despre blīndetea, rabdarea, spiritul de abne­gatie, nobletea si cultura ei'; apoi o mīngīie pe obraz si, ridicān-du-se de pe scaun, o saruta cu īnduiosare de doua ori. Sonia rosi, iar pe Katerina Ivanovna o podidira lacrimile, apoi spuse despre ea īnsasi ca este „o proasta cu nervii slabi, si tare obosita, ca de altminteri masa s-a sfīrsit si ar fi timpul sa se serveasca ceaiul'. īn clipa asta, Amalia Ivanovna, profund jignita de faptul ca nu luase deloc parte la conversatie si ca n-o asculta nimeni, gasi momentul sa faca o ultima īncercare, comunicāndu-i cu durere ascunsa Katerinei Ivanovna o observatie cāt se poate de rezonabila si pro­fund gīndita, si anume ca īn viitorul pension trebuie sa se dea o atentie deosebita rufariei curate a domnisoarelor (die Wasche), ca „trebui fost una doamna bun die Dame care vazut bine rufarie' si „ca toti tinere domnisoare noaptea nici un roman ascuns nu citit'. Katerina Ivanovna, care īntr-adevar era foarte obosita si necajita si care se saturase pīna peste cap de acest praznic, „o puse la punct' imediat spunīnd ca „vorbeste alandala' si nu īntelege nimic, ca grija pentru die Wasche este treaba īngrijitoarei si nu a directoarei unui pension aristocratic; īn ce priveste observatia despre lectura romanelor ea este de-a dreptul necuviincioasa, asa ca o roaga pe Amalia Ivanovna sa taca din gura. Aceasta se aprinse si, īnfuriindu-se, zise ca ea „vrut numai bine', ca dīnsa „vrut chiar forte, forte mult bine' si ca totusi „de mult das Geld, adica banii pentru chirii nu primit'. Katerina Ivanovna i-o reteza scurt, zicāndu-i ca minte cu nerusinare spunīnd ca „vrut mult bine' cānd īnca ieri, īn timp ce raposatul zacea pe masa, o chinuise pentru neplata chiriei. Amalia Ivanovna observa cu multa judecata ca „pof­tise die Damen, dar ca die Danien nu venit fiindca sunt die Damen aus casa nobila si nu pot veni īntr-o casa nenobila'. Katerina Ivanovna obiecta numaidecāt ca Amalia Ivanovna, fiind o toapa, nu poate judeca ce īnseamna sa fii sau sa nu fii de familie buna. Amalia Ivanovna nu se mai putu stapīni si striga sus si tare ca ,jnein Vater aus Berlin, om forte, forte important si umblat cu amīndoua mīinile prin buzunar si tot facut: puf, puf; si ca sa arate cum a fost Vater-al ei, Amalia Ivanovna sari de pe scaun, īsi vīrī mīinile īn buzunare, īsi umfla obrajii si īncepu sa sufle ca niste foaie cānd vrei sa atīti focul, īnsotita de rīsetele zgomotoase ale tuturor chiriasilor, care, presimtind ca se pregateste o paruiala, o aprobau anume. Atunci Katerina Ivanovna, pierzīndu-si orice stapīnire de sine, zise „raspicat', ca sa auda toata lumea, ca nu crede ca Amalia Ivanovna sa fi avut vreun Vater, ca Amalia Ivanovna nu este decāt o toapa beata si ca, desigur, fusese pe vre­muri bucatareasa, sau poate chiar ceva mai rau. Amalia Ivanovna rosi ca un rac si tipa cu voce ascutita ca poate Katerina Ivanovna „nu avut defel Vater', dar ca ea „avut Vater aus Berlin, care uite asa surtuc lung purtat si īntruna facut: puf, puf, puf!' Katerina Ivanovna raspunse cu dispret ca originea ei este cunoscuta de toata lumea si ca īn diploma ei de merit scrie cu litere de tipar ca tatal ei a fost colonel; cāt despre tatal Amaliei Ivanovna (daca īntr-adevar a avut vreodata un tata) trebuie sa fi fost vreun mahalagiu oarecare, un finlandez care vindea lapte; dar ca e de crezut mai curānd ca nici nu a avut tata, fiindca nici azi nu se stie care este numele ei: Ivanovna sau Ludvigovna? Scoasa din fire si izbind cu pumnul īn masa, Amalia Ivanovna zbiera ca pe ea o cheama Amal Ivan si nu Ludvigovna, ca Vater-ul ei se numea „Johann si el a fost Biirgermeister' pe cānd Vater-ul Katerinei Ivanovna „nu a fost niciodata primar'. Katerina Ivanovna se scula de pe scaun si spuse aspru, cu mare liniste (desi foarte palida si cu pieptul zbuciumat), ca daca Amalia Ivanovna īsi va permite o singura data „sa-l puna pe Vater-asul ei nenorocit pe aceeasi treapta cu tatal ei, atunci ea, Katerina Ivanovna, are sa-i smulga boneta din cap si are sa i-o calce īn picioare'. Auzind acestea, Amalia Ivanovna īncepu sa alerge prin odaie, zbierānd cāt o tinea gura ca ea este stapīna īn casa si Katerina Ivanovna musai „īn acest clipa din cas plecat', apoi se repezi sa strīnga de pe masa linguritele de argint. Se stīrni zarva mare; copiii īncepura sa plīnga. Sonia īncerca s-o retina pe Katerina Ivanovna; dar cānd Amalia Ivanovna striga ceva despre condicuta, Katerina Ivanovna o īmpinse pe Sonia la o parte si se napusti la Amalia Ivanovna, ca sa-si aduca īndata la īndeplinire amenintarea cu privire la boneta. īn clipa aceea, usa se deschise si Piotr Petrovici Lujin aparu īn prag. īsi roti privirea severa asupra īntregii adunari. Katerina Ivanovna se repezi la el.

Capitolul III

— Piotr Petrovici, striga ea, luati-mi apararea! Explicati-i acestei fapturi fara minte ca nu are voie sa se poarte astfel cu o doamna de familie buna, cazuta īn nenorocire, ca are sa dea seama īnaintea tri­bunalului am sa ma duc la generalul guvernator Are sa dea seama īn amintirea ospitalitatii tatalui meu, aparati-i pe orfani!

— Permiteti, doamna Dati-mi voie, dati-mi voie, doamna, cauta s-o īndeparteze Piotr Petrovici, dupa cum stiti prea bine, n-am avut cinstea sa-l cunosc pe tatal dumneavoastra dar, dati-mi voie, doamna! (Cineva rīse tare.) Nu doresc cātusi de putin sa iau parte la vesnicele dumneavoastra certuri cu Amalia Ivanovna Am venit pentru o chestiune personala doresc sa am o explicatie imediata cu fiica dumneavoastra vitrega, cu Sofia Ivanovna Asa mi se pare ca se numeste? Dati-mi voie sa trec

Si, ocolind-o pe Katerina Ivanovna, Piotr Petrovici se īndrepta spre celalalt colt al camerei, unde se afla Sonia.

Katerina Ivanovna ramase stana de piatra. Nu-i intra īn cap cum de a putut Piotr Petrovici sa uite ospitalitatea tatalui ei. O data ce nascocise aceasta ospitalitate, credea īn ea ca īntr-un lucru sfīnt. O izbise tonul preocupat, rece, aproape amenintator si plin de dispret al lui Piotr Petrovici. Si, apoi, toata lumea se potolise treptat o data cu venirea lui. Acest om „serios si ocupat' contrasta prea vadit cu restul oaspetilor; fiecare īntelegea ca numai un motiv foarte impor­tant si cu totul exceptional putuse sa-l aduca pe acest om īn mijlocul unei asemenea societati; asa ca asteptau cu totii sa vada ce are sa se īntīmple. Raskolnikov, care statea līnga Sonia, īi facu loc lui Piotr Petrovici sa treaca; acesta nici nu paru sa-l vada. Peste o clipa, rasari īn prag si Lebeziatnikov, dar nu intra īn camera, ramase la usa, ascultīnd cu deosebit interes si chiar cu uimire, fara sa izbuteasca sa īnteleaga ceva.

— Iertati-ma ca va tulbur adunarea, dar este vorba despre ceva foarte important, zise Piotr Petrovici, fara sa se adreseze cuiva īn mod special, prezenta publicului chiar īmi convine. Amalia Ivanovna, va rog cu tot respectul, īn calitate de gazda, sa dati atentie convorbirii pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, urma el, īntorcāndu-se catre Sonia, care era extrem de mirata si chiar mai dinainte speriata, de pe masa din odaia prietenu­lui meu Andrei Semionovici Lebeziatnikov, imediat dupa plecarea dumitale, a disparut o bancnota de o suta de ruble care-mi apar­tinea. Daca īntr-un fel sau altul stii sau īmi poti arata unde se afla aceasta bancnota, īti dau cuvīntul meu de onoare, si iau drept mar­tori pe toti cei de fata, ca lucrurile se vor sfīrsi aici. īn caz contrar, ma voi vedea silit sa recurg la masuri mult mai drastice si atunci sa nu dai vina pe altii!

Īn odaie se facu o tacere absoluta. Pīna si copiii, care plīngeau, amutira. Sonia, palida ca o moarta, īl privea pe Lujin si nu putea sa raspunda nici un cuvīnt. Parea ca tot nu pricepe ce i se spune. Asa se scursera cāteva clipe.

— Ei? īntreba Lujin, privind-o fix.

— Nu stiu Nu stiu nimic rosti, īn sfīrsit, cu glas stins, Sonia.

— Nu? Nu stii nimic? repeta Lujin si tacu din nou cāteva clipe. Gīndeste-te bine, domnisoara, īncepu el cu asprime, dar parca tot cautīnd s-o convinga, gīndeste-te, sīnt dispus sa-ti mai dau ragaz ca sa te gīndesti. Vezi bine ca daca n-as fi fost sigur de cele ce spun, eu, cu experienta mea, fireste n-as fi īndraznit sa te īnvinuiesc atāt de deschis; caci pentru o īnvinuire ca asta, deschisa si publica, dar mincinoasa, sau chiar numai gresita, raspund si eu īntr-o anumita masura. Eu stiu acest lucru. Azi-dimineata am schimbat, pentru nevoile mele, cāteva bilete de banca de cinci la suta, īn valoare totala de aproximativ trei mii de ruble. Decontul e notat īn portofelul meu. Dupa ce am venit acasa — martor mi-e Andrei Semionovici — am īnceput sa numar banii si, dupa ce am numarat doua mii trei sute, i-am strīns īn portofel, iar portofelul l-am pus īn buzunarul lateral al sur­tucului. Pe masa au ramas circa cinci sute de ruble īn bancnote, printre care trei de cāte o suta de ruble fiecare. īn clipa aceea ai venit dumneata (chemata de mine) si tot timpul cāt ai stat la mine ai parut foarte tulburata, asa ca, īn timp ce vorbeam, de vreo trei ori te-ai sculat de pe scaun si ai īncercat sa pleci, desi nu ispravisem de vorbit. Andrei Semionovici poate sa confirme acest lucru. Probabil nici dumneata, domnisoara, nu vei refuza sa confirmi ca te-am chemat prin intermediul lui Andrei Semionovici numai si numai ca sa discut situatia nenorocita īn care a ramas ruda dumitale Katerina Ivanovna (la care n-am putut sa vin ca sa asist la praznic) si cāt de bine ar fi sa organizam īn folosul ei o lista de sub­scriptie, sau o tombola, sau altceva de felul acesta. Mi-ai multumit si chiar te-au trecut lacrimile (povestesc asa cum a fost, īn primul rānd ca sa-ti amintesc tot si, īn al doilea rānd, ca sa-ti arat ca nici un amanunt nu s-a sters din memoria mea). Apoi am luat de pe masa o hīrtie de zece ruble si ti-am dat-o ca un prim ajutor pentru ruda dumitale. Toate acestea le-a vazut si Andrei Semionovici. Apoi te-am condus la usa — dumneata pareai foarte īncurcata — dupa plecarea dumitale am mai stat de vorba vreo zece minute cu Andrei Semio­novici, apoi dīnsul a plecat, iar eu m-am īntors la masa si la banii care se aflau pe ea, cu scopul sa-i numar si sa-i pun deoparte, asa cum intentionasem sa fac īn momentul venirii dumitale. Spre mirarea mea, am constatat ca o hīrtie de o suta de ruble lipsea. Binevoieste acum sa judeci: nu-l pot banui, fireste, pe Andrei Se­mionovici — mi-ar fi rusine sa ma gīndesc numai la una ca asta. Nu pot gresi, fiindca, cu o clipa īnainte de venirea dumitale, am ispravit toate socotelile si am gasit totalul exact. Trebuie sa admiti ca, amintindu-mi de tulburarea dumitale si de graba dumitale de a pleca, precum si de faptul ca ai tinut cāteva clipe mīinile pe masa, tinīnd seama pe de alta parte de pozitia dumitale sociala si de naravurile care decurg din ea, m-am vazut cu groaza silit sa-mi opresc banuiala asupra dumitale — o banuiala evident cruda, dar justa! Adaug si repet ca desi sīnt absolut convins, īnvinuirea pe care ti-o aduc comporta si un anumit risc pentru mine. Iar, dupa cum vezi, daca n-am lasat lucrurile balta, e ca sunt revoltat si tre­buie sa-ti spun de ce: numai si numai din pricina negrei dumitale nerecunostinte, domnisoara! Cum? Eu te poftesc īn interesul bietei dumitale rude, eu īti ofer un ajutor — pe cāt īmi e cu putinta — īti dau zece ruble, si dumneata, pe loc, ma rasplatesti printr-o astfel de fapta! Nu, prea e urīt! Trebuie sa-ti dau o lectie! Judeca si dumnea­ta situatia; ca adevarat prieten (un prieten mai bun ca mine nici nu ai putea gasi īn clipa de fata), te rog, da-ti seama ce ai facut! Altfel voi fi necrutator! Asadar?!

— N-am luat nimic de la dumneavoastra, sopti, īngrozita, Sonia, mi-ati dat zece ruble, poftim luati-le. Sonia trase batista din buzu­nar, desfacu nodul, scoase hīrtia de zece ruble si i-o īntinse lui Lujin.

— Si nu vrei sa marturisesti nimic despre suta de ruble? rosti el cu insistenta si dojana, fara sa ia banii.

Sonia īsi roti privirile prin odaie. Toata lumea se uita la ea cu priviri īngrozitoare, toti aveau fetele amenintatoare, severe, ironice si rautacioase. Se uita la Raskolnikov cu bratele īncrucisate pe piept, el parea ca o strapunge cu privirea lui arzatoare.

— O, Doamne! se smulse din pieptul fetei.

— Amalia Ivanovna, trebuie sa anuntam politia si de aceea va rog frumos sa trimiteti deocamdata dupa portar, rosti domol si aproape blajin Lujin.

— Gott der Barmherzige! Eu stiu totdeauna ca ea a furat! īsi īmpreuna mīinile Amalia Ivanovna.

— Stiai, va sa zica! sari imediat Lujin. Prin urmare, ati avut prilejul sa constatati acest lucru si alta data. Va rog, stimata Amalia Ivanovna, sa nu uitati ce ati spus acum; de altfel, avem martori.

Imediat se stīrnira discutii cu glas tare. Toata lumea īncepu sa se foiasca.

— Cu-um? striga deodata Katerina Ivanovna, dezmeticindu-se, si se repezi la Lujin. Cum? Dumneata o īnvinuiesti de furt? Pe Sonia? Ah, ticalosilor! Si, aruncāndu-se la Sonia, o strīnse ca īntr-o menghina īn bratele ei uscate. Sonia! Cum ai īndraznit sa iei de la el zece ruble?! Prostuto! Ada-i īncoace! Ada aici aceste zece ruble — poftim!

Si, smulgīnd din māna Soniei hīrtia, Katerina Ivanovna o moto­toli si o azvīrli cu toata puterea drept īn fata lui Lujin. Ghemotocul īl lovi īn ochi si ricosa pe jos. Amalia Ivanovna se repezi sa ridice banii. Piotr Petrovici se īnfurie.

— Tineti-o pe nebuna asta! striga el.

īntre timp, alaturi de Lebeziatnikov, mai aparura si alte figuri printre care si cele doua doamne din provincie.

— Cum? Nebuna? Eu sunt nebuna? Nerodule! tipa strident Katerina Ivanovna. Esti un prost, un clantau de judecatorie, un om josnic! Auzi dumneata, Sonia, Sonia i-a luat banii! Sonia este o hoata! Mai degraba ti-ar da ea tie, neghiobule! Si Katerina Ivanovna izbucni īntr-un rīs isteric. Ati vazut ce prost e? se repezea ea de la unul la altul, aratīndu-l pe Lujin. Cum? Si tu? tresari ea, zarind-o deodata pe gazda. Si tu, cīrnatareaso, sustii ca ea „furat', tu picior prusac, ticalos, cu crinolina! Si dumneata! Ah, dumneata! Dumneata! Pai Sonia n-a parasit odaia asta; de cānd a venit de la tine, ticalosule, s-a asezat alaturi de Rodion Romanovici! Cautati-o! Daca n-a iesit din odaie, atunci banii trebuie sa fie la dīnsa! Cauta-i, Cauta-i! Dar daca nu-i gasesti, iarta-ma, dragutule, ai sa raspunzi! Am sa alerg pīna la īmparat, pīna la tarul milostiv, am sa ma arunc la picioarele lui, chiar acum, astazi! Sunt vaduva! Or sa ma lase la el! Crezi ca n-or sa ma lase? Minti, am sa ajung pīna la el! Am sa ajung! Ti-ai facut socoteala ca e blīnda si buna, da? Pe asta ti-ai īntemeiat sperantele? īn schimb eu, fratioare, eu nu ma las! Pe mine nu ma sperii! Ai sa-ti frīngi gītul cu mine! Hai, cauta! Cauta, n-auzi? Cauta!

Si, turbata, Katerina Ivanovna īl zgīltīia si-l tragea pe Lujin spre Sonia.

— Sunt gata dar te rog sa te potolesti, cucoana! Vad prea bine ca nu te sperii! Dar ce-i asta? Ce īnseamna asta? murmura Lujin. Asta trebuie s-o faca politia Cu toate ca si asa avem destui martori Sunt gata Dar, īn orice caz, e cam greu pentru un barbat Din pricina sexului Dar poate cu ajutorul Amaliei Ivanovna Totusi, asa nu se face Cum vine asta?

— Pune pe cine vrei! S-o perchezitioneze cine vrea! tipa Katerina Ivanovna. Sonia, īntoarce-ti buzunarele! Poftim! Iata! Priveste, bestie, e gol, a avut o batista īnauntru si buzunarul e gol, vezi! Iata si celalalt, iata! Vezi?! Vezi?!

Si Katerina Ivanovna nu īntoarse, ci de-a dreptul smulse afara amīndoua buzunarele unul dupa altul. Deodata, din buzunarul al doilea, cel din dreapta, sari o hīrtie si, descriind o curba īn aer, cazu la picioarele lui Lujin. Toata lumea vazu aceasta, multi nu-si putura stapīni un strigat de uimire. Piotr Petrovici se apleca, apuca hīrtia cu doua degete, o ridica asa ca s-o vada toata lumea si o desfacu. Era o hīrtie de o suta de ruble strīnsa īn opt. Piotr Petrovici, cu bratul īntins, arata hīrtia celor de fata.

— Hoat! Afar din cas! Polis! Polis! zbiera Amalia Ivanovna. Trebuie Sibir trimis! Afara!

Se auzira exclamatii. Raskolnikov tacea si nu-si lua ochii de la Sonia, doar din cānd īn cānd, pentru o clipa, īsi muta fulgerator privirea asupra lui Lujin. Sonia, neclintita de la locul ei, parea inconstienta; era mai mult buimacita decāt mirata. Deodata, tot sīngele īi navali īn obraji; scoase un geamat si-si ascunse fata īn mīini.

— Nu-i adevarat! N-am luat nimic! Nu stiu nimic! striga ea sfīsietor si se arunca īn bratele Katerinei Ivanovna.

Aceasta o strīnse tare, parca voind s-o apere cu pieptul ei.

— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Tu vezi ca eu nu cred, striga dīnsa (desi lucrul parea evident), leganīnd-o īn brate ca pe un copil, sarutīnd-o fara īncetare, cautīnd sa-i prinda mīinile si lipindu-si buzele de ele cu febrilitate. Tu, hoata! Ce oameni prosti! Doamne! Sunteti niste prosti, niste prosti, tipa ea, adresīndu-se tuturora, nu stiti ce inima de aur are, ce fata este Sonia! Ea — o hoata! Ea! Mai curānd si-ar vinde ultima rochie, ar umbla desculta si v-ar da voua, daca ati fi la ananghie, iata ce suflet are! A capatat condicuta pentru ca-mi mureau copiii de foame, s-a vīndut pentru noi! Vai! Raposate, raposate! Vezi? Vezi tu oare? Iata praznicul tau! Doam­ne! Ci aparati-o careva, de ce stati toti si nu faceti nici o miscare? Rodion Romanovici! Nici macar dumneata nu-i iei apararea? Si dumneata crezi? Daca-i vorba pe asa, atunci voi toti, toti, toti, toti nu faceti cāt degetul ei cel mic! Doamne! Apara-ne tu!

Gemetele bietei femei ofticoase si parasite de toata lumea facura o profunda impresie asupra celor de fata. Era atāta jale, atāta suferinta īn obrazul acela ravasit de durere, uscat de boala, īn buzele crapate, cu sīngele īnchegat pe ele, īn glasul care tipa ragusit, īn plīnsul cu hohote ca al unui copil, īn ruga aceea copilareasca, īncrezatoare si totusi deznadajduita de a fi aparata, ca li se facu mila tuturora de biata femeie. Cel putin Piotr Petrovici se grabi sa se īnduioseze.

— Doamna! Doamna! exclama el emfatic. Asta nu va atinge deloc! Nimeni n-a īndraznit sa va īnvinuiasca de premeditare sau de complicitate, cu atāt mai mult cu cāt dumneavoastra ati fost aceea care ati descoperit furtul, īntorcāndu-i buzunarele, prin urmare n-ati banuit nimic. Sunt foarte, foarte dispus daca mizeria, cum s-ar zice, a īmpins-o pe Sonia Semionovna sa dar de ce n-ai vrut sa marturisesti, domnisoara? Ti-a fost rusine? E primul pas? Poate ca te-ai pierdut cu firea? E de īnteles, da, de īnteles Totusi, de ce sa faci un lucru atāt de urīt? Domnilor, se adresa el celor de fata, domnilor! īmi pare foarte rau, ma simt īnduiosat cum s-ar zice, si de aceea sunt gata s-o iert chiar si acum, cu toate ca am fost insultat personal. Domnisoara, rusinea de acum sa-ti serveasca drept lectie pentru viitor, spuse el catre Sonia, cāt despre urmarire, treaca de la mine! Ajunge!

Piotr Petrovici se uita pe furis la Raskolnikov. Privirile lor se īncrucisara. Privirea arzatoare a lui Raskolnikov parea ca ar vrea sa-l faca scrum. Katerina Ivanovna īnca parca nu auzise nimic; ea o strīngea īn brate si o saruta nebuneste pe Sonia. Copiii o īmpre­surara de asemenea, agatīndu-se cu minutele de rochia ei, iar Polecika — fetita nu pricepuse exact despre ce era vorba — parea ca se īneaca de-a dreptul īn siroaiele de lacrimi si, spargīndu-si pieptul de plīns, īsi ascundea obrajorul dragalas, umflat de lacrimi, īn umarul Soniei.

— Cāta josnicie! rasuna deodata īn usa un glas puternic. Piotr Petrovici se īntoarse iute.

— Cāta josnicie! repeta Lebeziatnikov, privindu-l tinta īn ochi. Piotr Petrovici parca tresari. Asta o observara toti. (Si-si amin­tira mai tīrziu.) Lebeziatnikov intra īn odaie.

— Si dumneata ai īndraznit sa ma pui martor? īntreba el, apropi-indu-se de Piotr Petrovici.

— Ce īnseamna asta, Andrei Semionovici? Despre ce vorbesti? bīigui Lujin.

— Asta īnseamna ca dumneata esti un calomniator, asta īnseamna cuvintele mele! rosti cu aprindere Lebeziatnikov, uitīn-du-se sever la el, cu ochisorii lui miopi. Era grozav de suparat. Raskolnikov īl sorbea din ochi, prinzīnd din zbor si cāntarind fiecare cuvīnt. Din nou se facu tacere. Piotr Petrovici paru īncurcat, mai ales īn prima clipa.

— Daca mi-o spui mie īncepu el, bīlbīindu-se. Dar ce ai patit? Nu cumva ti-ai iesit din minti?

— Eu nu mi-am iesit din minti, pe cānd dumneata dumneata esti un escroc! Vai, cāta josnicie! Am ascultat tot, am asteptat anume ca sa īnteleg tot jocul pentru ca, īti spun drept, nici acum nu īnteleg prea bine Pentru ce-ai facut toate acestea - nu pricep!

— Ce am facut? īnceteaza o data cu enigmele dumitale absurde! Nu cumva esti beat?

— Dumneata poate te īmbeti, om josnic ce esti, nu eu! O picatura de votca nu pun niciodata īn gura, pentru ca asta con­travine parerilor mele! īnchipuiti-va, el, el īnsusi, cu māna lui, a dat aceasta suta de ruble Sofiei Semionovna, am vazut eu, sunt martor, pot sa jur! El, el singur! repeta Lebeziatnikov, adresīndu-se tuturo­ra si fiecaruia īn parte.

— Ai īnnebunit, mucosule? tipa strident Lujin. Poftim, uite-o īn fata dumitale: ea singura a confirmat*.ca, īn afara de cele zece ruble, n-a primit de la mine nici un ban. Atunci cum i-am putut da suta?

— Eu am vazut, am vazut! striga Lebeziatnikov, mentinīndu-si afirmatia. Si, desi asta contravine opiniilor mele, sunt gata chiar acum sa depun orice fel de juramīnt īn fata tribunalului, pentru ca am vazut cu ochii mei cānd i-ai bagat pe ascuns banii īn buzunar! Prostul de mine, am crezut ca ai facut-o din marinimie! I-ai bagat īn buzunar, īn prag, cānd ea s-a īntors si dumneata i-ai strīns degetele cu māna dreapta, iar cu cealalta, cu stinga, i-ai strecurat binisor hīrtia īn buzunar. Am vazut! Am vazut!

Lujin pali.

— Ce tot minti! striga el cu neobrazare. Cum ai putut sa vezi hīrtia cānd stateai la fereastra? Ti s-a nazarit de chior ce esti. Aiurezi!

— Nu, nu mi s-a nazarit! Si, desi stateam deoparte, am vazut tot, tot; de la fereastra ar fi fost īntr-adevar greu sa disting hīrtia, asta asa este - dar eu stiam, stiam precis ca era o suta, fiindca atunci cānd i-ai dat Sofiei Semionovna zece ruble — am vazut — ai luat de pe masa si o suta (asta am vazut, fiindca īn clipa aceea eram aproape si fiindca tocmai īmi venise o idee, n-am uitat ca o ai īn māna). Ai īmpaturit-o si ai tinut-o strīns īn pumn tot timpul. Apoi am uitat de ea, dar, cānd te-ai ridicat de la masa, ai mutat hīrtia din māna dreapta īn cea stinga si ai fost cāt pe aci s-o scapi jos; atunci din nou mi-am adus aminte de ea, fiindca iar mi-a venit aceeasi idee, si anume ca vrei sa faci o binefacere, ascunzīndu-te de mine. Puteti sa va īnchipuiti cu ce atentie am urmarit tot ce a fost mai departe si am vazut, am vazut cum ai reusit sa-i vīri banii īn buzu­nar! Am vazut cu ochii mei, sunt gata sa depun juramīnt.

Lebeziatnikov se sufoca. Din toate partile se auzeau fel de fel de exclamatii, care aratau mai ales mirarea; dar unele sunau amenintatoare. Toata lumea se īnghesuia īn jurul lui Piotr Petrovici. Katerina Ivanovna se repezi la Lebeziatnikov.

— Andrei Semionovici! Am avut o parere gresita despre dum­neata! Apar-o! Dumneata singur esti de partea ei! Dumnezeu te-a trimis sa aperi o orfana, Andrei Semionovici, dragul meu, tatuta!

Si Katerina Ivanovna, aproape īn nestire, se arunca īn genunchi īn fata lui.

— Prostii! zbiera, turbīnd de furie, Lujin. Spui prostii, domnul meu. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat', ce-i asta'.'! Prin urmare, i-am strecurat-o dinadins? Pentru ce? Cu ce scop? Ce as putea avea comun cu aceasta

— Pentru ce? Uite asta n-o īnteleg nici eu, dar ceea ce am povestit e un fapt real! Riguros exact! Sunt atāt de sigur, om ticalos si criminal ce esti, īncāt īmi amintesc ca, īn legatura cu gestul dumi-tale, ma īntrebam, īn timp ce īti strīngeam māna si te felicitam: pen­tru ce anume i-ai pus banii īn buzunar īn ascuns? Adica de ce toc­mai īn ascuns? Numai pentru ca ai vrut sa tainuiesti de mine gestul acesta, stiind ca eu am alta parere si reneg binefacerile particulare, care nu vindeca nimic radical? Si am hotarīt ca ti-a fost rusine de mine sa dai sume atāt de mari si, īn afara de aceasta, m-am gīndit ca poate ai vrut sa-i faci o surpriza, s-o uimesti cānd va gasi īn buzu­nar o suta de ruble. (Fiindca stiu bine ca unor filantropi le place grozav sa-si īnfloreasca astfel binefacerile.) Apoi m-am gīndit, de asemenea, ca vrei s-o pui la īncercare, adica sa vezi daca, gasind banii, are sa vina sa-ti multumeasca sau nu! Apoi, ca vrei sa eviti recunostinta dupa preceptul ca māna dreapta sa nu stie ei, cum se spune Pe scurt, mi-au venit atātea idei, ca am hotarīt sa le cāntaresc pe toate mai tīrziu, si totusi, am socotit ca ar fi nedelicat sa spun ca-ti cunosc secretul. Totusi, pe loc m-am gīndit ca Sofia Semionovna, pīna sa observe ca are banii īn buzunar, ar putea, te pomenesti, sa-i piarda; tocmai de aceea m-am decis sa vin aici, s-o chem afara si s-o informez ca i-ai pus īn buzunar suta de ruble. īn drum, am intrat mai īntīi īn odaie la doamnele Kobīleatnikov ca sa le duc „Concluziile generale ale metodei pozitive' si sa le reco­mand īn mod special articolul lui Piderit (ca si pe al lui Wagner, de altfel); apoi am intrat aici si am auzit īntreaga poveste! Spune si dumneata, as fi putut oare sa ma gīndesc la toate acestea si sa reflectez asupra tuturor acestor probleme, daca n-as fi vazut cu ochii mei ca i-ai vīrīt suta de ruble in buzunar?

Cānd Andrei Semionovici īsi īncheie discursul printr-o con­cluzie atāt de logica, era grozav de obosit si sudoarea īi curgea siroaie de pe frunte. Caci, vai, el nici īn ruseste nu stia sa se exprime ca lumea (macar ca nu cunostea nici o alta limba), asa ca era cu totul epuizat si chiar slabit de efortul sau oratoric. Cu toate acestea, discursul facu o impresie extraordinara asupra celor de fata. Vorbise cu atāta īnsufletire, cu atīta convingere, īncāt toata lumea īl crezu. Piotr Petrovici simti ca sta prost.

— Ce-mi pasa mie daca ti-au venit sau nu ti-au venit īn minte īntrebari tīmpite? striga el. Ele nu dovedesc nimic! Toate acestea puteau sa ti se nazara īn somn, si atīta tot! Eu īti spun ca dumneata minti! Minti si ma calomniezi, fiindca ti-e necaz pe mine, si ti-e necaz fiindca n-am fost de acord cu propunerile dumitale sociale liber-cugetatoare si antireligioase, asta este!

Dar acest subterfugiu nu-i aduse nici un folos. Dimpotriva, din toate partile rasunara exclamatii indignate.

— Ah, asta ai gasit sa raspunzi! striga Lebeziatnikov. Slab argu­ment! Cheama politia, am sa depun juramīntul! Un singur lucru nu pricep: ce te-a īndemnat sa savīrsesti o fapta atāt de josnica? O, om ticalos si de nimic!

— Eu pot sa explic ce l-a īndemnat sa savīrseasca aceasta fapta mīrsava, si, daca va fi nevoie, am sa jur si eu! rosti, īn sfīrsit, cu glas hotarīt Raskolnikov, facānd un pas īnainte.

Parea foarte linistit si dīrz. Numai privindu-l toata lumea īsi dadu seama ca el stie īntr-adevar despre ce este vorba si ca s-a ajuns, īn sfīrsit, la dezlegarea enigmei.

— Acum īnteleg tot, urma Raskolnikov, vorbind de-a dreptul lui Lebeziatnikov. De la bun īnceput, am banuit ca la mijloc este o īnscenare mīrsava; am banuit acest lucru, fiindca numai mie īmi sunt cunoscute anumite īmprejurari pe care am sa vi le dezvaluiesc si dumneavoastra numaidecāt si care pun lucrurile īn adevarata lor lumina. Iar dumneata, Andrei Semionovici, cu pretioasa dumitale marturie, mi-ai lamurit definitiv cazul. Rog pe toata lumea sa asculte cu atentie! Acest om (arata spre Lujin) a petit de curānd o domnisoara, si anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskol-nikova. Dar, la sosirea lui īn Petersburg, acum trei zile, cu ocazia primei noastre īntīlniri, s-a certat cu mine si l-am dat afara din casa de fata cu doi martori. Acest om este furios Acum trei zile eu nu stiam ca el sade aici la dumneata, Andrei Semionovici, si ca deci īn ziua certei noastre, adica acum trei zile, a fost martor cānd, din pri­etenie pentru raposatul domn Marmeladov, i-am dat sotiei acestuia o suma de bani pentru īnmormīntare. El a scris imediat un bilet mamei mele si a informat-o ca am dat toti banii, nu Katerinei Ivanovna, ci Sofiei Semionovna si, totodata, a pomenit īn termenii cei mai mīrsavi despre Sofia Semionovna, adica lasīnd a se īntelege ca relatiile mele cu ea ar fi foarte intime. Toate acestea el le-a facut, dupa cum va dati seama, cu scopul de a ma face sa ma cert cu mama si cu sora mea, strecurānd īn mintea lor ideea ca eu arunc, ducānd o viata desfrīnata, ultimii bani cu care ele īncearca sa-mi vina īn ajutor. Aseara, de fata cu mama si sora mea, si īn prezenta lui, am restabilit adevarul, dovedind ca am dat banii Katerinei Ivanovna pentru īnmormīntare, si nu Sofiei Semionovna si ca, acum trei zile, nici n-o cunosteam si nici macar n-o vazusem la fata pe Sofia Semionovna. Totodata, am adaugat ca el, adica Piotr Petrovici Lujin, cu toate ifosele lui, nu face nici cāt degetul cel mic al Sofiei Semionovna, despre care vorbeste atāt de urīt. Iar la īntrebarea lui, daca as aseza-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora mea, i-am raspuns ca am si facut acest lucru īn ziua aceea. Furios ca mama si sora nu vor sa dea crezare clevetirilor lui si s-o rupa cu mine, el si-a pierdut cumpatul si le-a spus fel de fel de obraznicii. S-a produs ruptura definitiva si el a fost dat afara din casa. Toate acestea s-au petrecut ieri seara. Acum va rog sa fiti cāt se poate de atenti: īnchipuiti-va ca ar fi reusit sa dovedeasca ca Sofia Semionovna este o hoata; īn cazui acesta, el, īn primul rānd, ar fi dovedit surorii si mamei mele ca banuielile lui au fost īnte­meiate; ca s-a suparat pe buna dreptate cānd am asezat-o pe Sofia Semionovna alaturi de sora mea; ca, atacāndu-ma pe mine, apara onoarea surorii mele, adica a logodnicei lui. Pe scurt, era un mijloc de a face sa ma cert cu familia mea si de a-si recapata bunavointa. Si, totodata, se razbuna si pe mine, fiind īndreptatit sa creada ca onoarea si linistea Sofiei Semionovna nu-mi sunt indiferente. Iata socoteala ce si-o facuse! Iata cum īnteleg eu situatia! Acesta este motivul si altul nu poate fi! Raskolnikov ispravi cuvintarea asa, sau aproape asa, īntrerupt mereu de exclamatiile celor care-l ascultau, de altfel, cu multa atentie. Dar cu toate īntreruperile, rostise toate acestea raspicat, linistit, limpede si hotarīt. Glasul lui vibrant, tonul convins si fata severa miscara profund auditoriul.

— Asa, asa, asa este! confirma, entuziasmat, Lebeziatnikov. Trebuie sa fie cum spui dumneata, fiindca de īndata ce Sofia Semionovna a intrat īn odaie la noi, el m-a īntrebat daca sunteti aici? Daca nu v-am vazut printre musafirii Katerinei Ivanovna? Pentru aceasta m-a luat deoparte, m-a dus la fereastra si m-a īntre­bat īn soapta. Prin urmare, avea absoluta nevoie sa fiti aici! Asa, asa este!

Lujin tacea, zīmbind dispretuitor. Era īnsa foarte palid. Parea ca se gīndeste cum sa scape din īncurcatura. Poate ca ar fi lasat cu multa placere totul balta si ar fi plecat, dar īn clipa aceea īi era cu neputinta; ar fi īnsemnat sa marturiseasca deschis ca īnvinuirile ce i se aduceau erau drepte si ca el o calomniase pe Sofia Semionovna. īn afara de aceasta, si cei de fata, cam afumati, se agitau prea tare. Ofiterul de intendenta, de pilda, desi nu pricepuse mare lucru, tipa mai tare decāt toti si propunea unele masuri destul de neplacute pentru Piotr Petrovici. De altminteri, se aflau īntre cei prezenti si oameni absolut treji, care se adunasera de prin alte camere. Cei trei polonezi, grozav de īnfierbīntati, īi strigau īntruna panie 1aidak si, totodata, proferau amenintari īn limba poloneza. Sonia asculta cu īncordare, dar parea ca nu pricepe, ca si cum abia s-ar fi trezit dintr-un lesin. Ea nu-si lua ochii de la Raskolnikov, simtind ca era singurul ei aparator. Katerina Ivanovna respira greu, horcait, si parea groaznic de istovita. Figura cea mai stupida o facea Amalia Ivanovna, care statea cu gura cascata si nu pricepea nimic; vedea numai ca Piotr Petrovici fusese prins cu mīta īn sac. Raskolnikov ceru din nou cuvīntul, dar era larma prea mare si nimeni nu-l auzi, toti se īnghe­suiau īn jurul lui Lujin, tipīnd, īnjurānd si amenintīnd. Piotr Petrovici īnsa nu se sperie. Vazīnd ca īncercarea de a o īnvinui pe Sonia cazuse cu desavīrsire, el recurse la obraznicie.

— Dati-mi voie, domnilor, dati-mi voie; nu va īnghesuiti, lasati-ma sa trec! spunea el, īncercānd sa se strecoare afara din multime. Si va rog sa nu ma amenintati; va rog sa credeti ca eu nu ma sperii pentru atāta lucru, nu-s las din fire, chiar dimpotriva, iar dumneavoastra, domnilor, o sa raspundeti, fiindca, prin violenta, ati acoperit un caz penal. Hoata a fost descoperita mai mult decāt de ajuns si eu am s-o reclam. Judecatorii sunt oameni luminati si nu sunt beti; ei n-au sa dea crezare unor atei notorii, unor instigatori si liber-cugetatori care, din razbunare personala, arunca vina pe mine, fapt pe care īn prostia lor l-au recunoscut chiar ei Dati-mi voie!

— Nu mai pot sta īn aceeasi odaie cu dumneata; te rog sa te muti de la mine numaidecāt, īntre noi totul s-a sfīrsit! Si cānd ma gīndesc ca mi-am dat osteneala ca sa-i expun doua saptamīni īn sir

— Pai chiar eu ti-am spus adineauri, Andrei Semionovici, ca ma mut, si dumneata ai īncercat sa ma retii; acum nu pot sa adaug decāt ca esti un prost. īti doresc sa-ti vindeci capul si ochii chiori. Dati-mi voie sa trec, domnilor!

Īncerca sa-si croiasca drum; dar ofiterul de la intendenta nu avea nici un chef sa-l lase sa scape numai cu ocarile primite: el apuca de pe masa un pahar, īsi facu vīnt si-l arunca īn capul lui Piotr Petrovici; dar paharul nimeri drept īn Amalia Ivanovna. Femeia urla cāt o tinea gura, iar ofiterul, pe care efortul īl facuse sa-si piarda echilibrul, se prabusi greoi sub masa. Piotr Petrovici se retrase la el īn odaie si peste o jumatate de ceas parasi casa. Sonia, sfioasa din fire, stia de mult ca putea fi nimicita mai usor decāt ori­care alta si ca, desigur, de jignit putea s-o jigneasca oricine, fara sa fie pedepsit. Totusi, pīna īn clipa aceea, īsi īnchipuise ca va putea īntr-un fel sau altul sa se fereasca de rautatea oamenilor prin pru­denta, blīndete si supunere fata de toti si de fiecare īn parte. Dezamagirea era prea cruda. Ea, de buna seama, putea sa īndure si asta, cu rabdare si fara sa cīrteasca, dar prima clipa fu din cale-afara de grea. Desi nevinovatia ei biruise calomnia si fusese deplin reabilitata, dupa ce trecu prima spaima si, iesind din īncremenire, fu īn stare sa īnteleaga cum stau lucrurile, sentimentul lipsei sale de aparare si al vietii ei obidite īi strīnse chinuitor inima. Izbucni īntr-un plīns nervos. Apoi, nemaiputīnd īndura, se repezi afara din odaie si alerga acasa. Asta se petrecu aproape imediat dupa plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, īn urma loviturii cu paharul pe care o primise fata de toata lumea care rīdea īn hohote, īsi pierdu si ea cu desavīrsire orice rabdare si, zbierānd ascutit, se napusti ca o turbata asupra Katerinei Ivanovna, socotind ca numai dīnsa purta toata vina.

— Afar din cas! Acum! Mars!

Si, cu aceste cuvinte, ea īncepu sa apuce tot ce-i cadea sub mīna din lucrurile Katerinei Ivanovna si sa le arunce pe jos. Si asa zdro­bita, aproape lesinata, palida si gīfīind, Katerina Ivanovna sari din pat (unde cazuse, istovita) si se repezi la Amalia Ivanovna. Dar lupta era prea inegala. Amalia Ivanovna o respinse ca pe un fulg.

— Cum! Nu este de ajuns ca am fost calomniata atāt de necrutator; aceasta creatura tot pe mine ma da afara?! Cum?!Qp. ziua īnmormīntarii sotului meu sunt alungata din casa si, dupa ce s-a ospatat la mine, ma alunga īn strada cu orfanii! Unde sa ma duc? striga, plīngīnd si īnabusindu-se, biata femeie. Doamne! racni ea deodata, cu ochii scānteietori. Oare nu exista dreptate pe lumea asta!? Pe cine aperi tu, daca nu pe noi, orfanii? Dar o sa vedem noi! Exista pe lume judecata si dreptate, exista, am s-o gasesc! Stai, asteapta putin, creatura fara inima! Polecika, ramīi cu copiii, ma īntorc numaidecāt! Asteptati-ma, fie si īn strada. O sa vedem noi daca este o dreptate īn lumea asta!

Si, aruncāndu-si pe cap salul acela verde de stofa subtire despre care pomenise īn istorisirea lui raposatul Marmeladov, Katerina Ivanovna īsi croi drum prin multimea īngramadita a chiriasilor beti, care tot se mai īnghesuiau īn odaie, si alerga īn strada, plīngīnd cu hohote, sperānd ca va gasi undeva pe loc si cu orice pret dreptatea. Polecika, īngrozita, se piti cu copiii īntr-un colt, pe lada, unde ramase s-o astepte pe mama-sa, īmbratisīndu-i, tremuratoare, pe cei doi fratiori mai mici. Amalia Ivanovna umbla de colo pīna colo, urlīnd de furie, azvīrlind pe jos tot ce-i cadea īn mīna. Chiriasii faceau scandal, strigau fiecare ce-i trecea prin cap, unii comentau cele īntīmplate, altii se certau si se īnjurau, altii cāntau

„E timpul sa plec si eu! se gīndi Raskolnikov. Ei, sa vedem, Sofia Semionovna, ce ai sa zici acum?!' Si el porni la Sonia.

Capitolul IV

Raskolnikov pledase cu putere si caldura pentru Sonia īmpotri­va lui Lujin, cu toata groaza si suferinta care-i copleseau sufletul. Afara de sincera lui pornire de a o apara pe Sonia, el prinsese cu bucurie prilejul de a scapa cāteva clipe de gīndurile care-l chinui-sera toata dimineata si pe care nu le mai putea īndura. Pe de alta parte, īl nelinistea mereu gīndul īntīlnirii pe care avea s-o aiba cu Sonia si, īn unele momente, chiar īl speria: trebuia sa-i spuna cine a ucis-o pe Lizaveta si, presimtind cāt de grea va fi pentru el aceasta marturisire, se straduia sa nu se gīndeasca la ea. Si de aceea, cānd exclamase, iesind de la Katerina Ivanovna: „Ei, sa vedem, Sofia Semionovna, ce ai sa zici acum?!' aceasta sfidare o aruncase, fiind īnca probabil surescitat de lupta si īnfierbīntat de victoria obtinuta asupra lui Lujin. Dar, lucru ciudat, cānd ajunsese la locuinta lui Kapernaumov, toata īncrederea īi pieri deodata si i se facu frica. Se opri, nehotarīt, īn fata usii, īntrebīndu-se: „Trebuie oare sa-i spun cine a ucis-o pe Lizaveta?' īntrebarea era stranie, fiindca simti, chiar īn aceeasi clipa, nu numai ca nu se putea sa nu-i spuna, dar nici macar sa mai īntīrzie un singur minut. Nu stia īnca de ce acest lucru era imposibil; presimtea numai aceasta imposibilitate si īl coplesi senzatia dureroasa a slabiciunii lui fata de aceasta necesi­tate. Ca sa nu se mai gīndeasca si sa nu mai sufere, deschise iute usa si, din prag, se uita la Sonia. Fata sedea cu coatele pe masa, cu fata ascunsa īn palme, dar, zarindu-l, se scula de īndata si porni īn īntīmpinarea lui, de parca l-ar fi asteptat.

— Ce s-ar fi īntīmplat cu mine daca nu erai dumneata? rosti ea īn pripa, īn timp ce el intra īn odaie.

Se vedea bine ca se gīndea numai la binele pe care i-l facuse si era grabita sa-i multumeasca: pentru asta īl asteptase.

Raskolnikov se apropie de masa si se aseza pe scaunul de pe care tocmai se sculase Sonia. Ea se opri la doi pasi, exact asa cum facuse cu o zi mai īnainte.

— Ei, Sonia, zise el, si simti deodata ca glasul īi tremura, ai vazut ca toata povestea se īntemeia pe „pozitia dumitale sociala si deprinderile care decurg din ea'? Ai īnteles adineauri acest lucru?

Pe chipul ei se oglindi suferinta.

— Numai sa nu-mi mai vorbesti ca ieri! īl īntrerupse ea. Te rog, nu reīncepe. Si asa sīnt destul de chinuita Si se grabi sa zīmbeasca, speriata ca dojana ei ar putea sa-l supere. Am facut o prostie ca am plecat. Ce-i pe acolo? Tocmai ma gīndeam sa ma duc, dar am asteptat sa vii dumneata.

El īi povesti cum Amalia Ivanovna vrea sa-i dea afara din casa si cum Katerina Ivanovna alergase nu stia unde „sa caute dreptate'.

— Vai, Doamne! sari Sonia. Sa mergem cāt mai repede Si ea īsi apuca mantaluta.

— Mereu acelasi lucru! exclama el, iritat. Nu te gīndesti decāt la ei! Ramīi nitel cu mine.

— Si Katerina Ivanovna?

— Katerina Ivanovna, de vreme ce a fugit de acasa, are sa vina fara īndoiala la dumneata, urma el, bodoganind. Daca nu te gaseste, tot dumneata ai sa fii de vina

Coplesita de o chinuitoare descumpanire, Sonia se aseza pe scaun. Raskolnikov tacea cu ochii īn pamīnt, preocupat de gīndurile lui.

— Sa zicem ca Lujin n-a vrut acum sa mearga pāna la capat, īncepu el fara sa se uite la Sonia. Dar daca ar fi vrut sau i-ar fi con­venit lui sa te aresteze si nu ne-am fi nimerit, Lebeziatnikov si cu mine acolo, te-ar fi bagat la īnchisoare. Nu-i asa?

— Da raspunse ea cu glasul stins. Da! repeta ea, distrata si nelinistita.

— Si doar se putea foarte bine sa nu fi fost acolo! Lebeziatnikov a venit si el numai din īntīmplare.

Sonia tacea.

— Daca te baga la īnchisoare, ce s-ar fi īntīmplat atunci? īti amintesti ce ti-am spus ieri?

Ea nu raspunse nici de data asta. Raskolnikov astepta.

— Credeam ca iarasi ai sa strigi: „Nu vorbi despre asta, īnce­teaza!' spuse el, rīzīnd cam fortat. Iarasi tacere? īntreba el peste o clipa. Totusi, trebuie sa vorbim despre ceva. Si pe mine tocmai ma intereseaza cum ai rezolva dumneata o anumita „problema', cum spunea Lebeziatnikov (parea ca īncepe sa se īncurce). Nu, hai sa vorbim serios. Inchipuieste-ti, Sonia, ca ai fi cunoscut de mai īnainte toate intentiile lui Lujin, ca ai fi stiut (absolut sigur) ca, datorita lui, Katerina Ivanovna si copiii se vor prapadi; si dumnea­ta pe deasupra (fiindca dumneata te socotesti totdeauna ca neavīnd nici o importanta, de aceea am zis pe deasupra). Cu Polecika s-ar īntīmpla īntocmai ce s-a īntīmplat cu dumneata fiindca pentru ea nu exista alta cale. Si asa, daca toate acestea ar fi fost lasate la alegerea dumitale, adica dumneata sa hotarasti: sa traiasca Lujin si sa comita tot felul de mīrsavii, iar Katerina Ivanovna sa moara, ori sa moara Lujin si sa scape Katerina Ivanovna cu ai ei? Ce-ai fi hotarīt? Te īntreb.

Sonia īl privi nelinistita; ceva ciudat se desprindea din cuvintele acestea sovaitoare, ocolite.

— Presimteam ca o sa ma īntrebi ceva de felul asta, zise ea, privindu-l cercetator.

— Se poate; totusi, ce-ai fi hotarīt?

— De ce ma īntrebi dumneata despre niste lucruri care n-au cum sa se īntīmple? raspunse īn sila Sonia.

— Prin urmare, este mai bine ca Lujin sa traiasca si sa faca ticalosii! Nici atāta lucru n-ai īndraznit sa hotarasti?

— Pai mie nu-mi este dat sa cunosc vointa Domnului Pentru ce ma īntrebi ce as face īntr-un caz care nu se poate īntīmpla? La ce bun īntrebarile astea fara rost? Cum s-ar putea face ca viata cuiva sa atīrne de hotarīrea mea? Si cine m-a pus judecator peste viata si moartea oamenilor?

— Fireste, daca este vointa lui Dumnezeu la mijloc, n-ai ce-i face, riposta el ursuz.

— Mai bine mi-ai spune dumneata deschis ce vrei sa-mi spui! striga Sonia, īndurerata. Iarasi aduci vorba despre ceva ce nu īnteleg Sau ai venit numai ca sa ma chinuiesti?!

Ea nu se mai putu stapīni si izbucni īntr-un plīns amar. Raskolnikov o privea īndurerat, posomorit. Asa se scursera vreo cinci minute.

— Ai dreptate, Sonia, zise el domolit. Se schimbase deodata; tonul lui prefacut-obraznic, sfidator, pierise. Glasul īi suna stins. Ti-am spus ieri ca n-am sa vin sa cersesc iertare, si totusi aproape cu asta am īnceput Am vorbit despre Lujin si despre Dumnezeu ca sa cer iertare, Sonia

Voi sa zīmbeasca, dar ceva neputincios si trist se oglindi īn acest zīmbet palid. īsi pleca fruntea si-si ascunse fata īn palme.

Si deodata un sentiment ciudat, neasteptat, de ura fata de Sonia i se trezi īn suflet. Speriat si mirat de acest lucru, el īsi ridica ochii si o privi, dar īntīlni privirea ei īngrijorata, plina de durere si ura lui pieri ca o naluca. Era altceva, luase un sentiment drept altul. Asta īnsemna numai ca sosise clipa grea.

Īsi ascunse din nou fata īn palme si-si īnclina capul. Pali deo­data, se scula, o privi pe Sonia si, fara sa spuna un cuvīnt, se muta masinal pe patul ei.

Raskolnikov avea exact aceeasi impresie ca atunci cānd statuse īn spatele batrīnei, cu toporul scos din lat, dīndu-si seama ca „nu mai era nici o clipa de pierdut'.

— Ce-i cu dumneata? īntreba Sonia, speriata.

Dar el nu putea sa vorbeasca. īsi īnchipuise cu totul, cu totul altfel felul īn care īi va marturisi tot, si nu pricepea ce se petrecea acum cu el. Ea se apropie īncet, se aseza alaturi, pe pat, si astepta fara sa-si ia ochii de la el. Inima īi batea cānd īngrozitor de tare, cānd se oprea de tot. Situatia era de neīndurat: el īsi īntoarse spre dānsa fata palida ca de mort; buzele i se strīmbau neputincioase īn sfortarea lor de a rosti cuvīntul. Sonia fu cuprinsa de groaza.

— Ce-i cu dumneata? repeta ea, departīndu-se usor.

— Nu-i nimic, Sonia. Nu te speria Fleacuri! Adevarat, daca ar fi sa judecam — nu-s decāt fleacuri, murmura el ca un om īn delir, care nu-si da seama ce spune. Pentru ce am venit sa te chinuiesc? adauga el deodata, privind-o. Da, pentru ce? īmi pun necontenit aceasta īntrebare, Sonia

Poate ca īsi pusese aceasta īntrebare acum un sfert de ora, dar acum se simtea atāt de slabit, ca abia mai stia ce spune si tremura īntruna din tot trupul

— Vai, cāt suferi! rosti ea, privindu-l cu mila.

— Nu-i nimic! Uite, ce este, Sonia (si un zīmbet palid si neputin­cios īi flutura cāteva clipe pe buze), īti amintesti ce am vrut sa-ti spun ieri? Sonia astepta, nelinistita. Plecānd, ti-am spus ca poate īmi iau ramas bun de la tine pentru totdeauna, dar ca, daca vin astazi, am sa-ti spun cine a ucis-o pe Lizaveta. Ea īncepu deodata sa tremure. Acum am venit sa-ti spun

— Asadar, ieri ai vorbit serios sopti ea cu greu, dar se dezmeti­ci numaidecāt si īntreba: Dar de unde stii?

Respira greu. Obrazul ei se facea tot mai palid.

— Stiu.

Ea tacu o clipa.

— L-au gasit pe acela? īntreba ea, sfioasa. -Nu.

— Atunci cum poti sti asta? īntreba ea cu glasul stins, dupa cāteva clipe de tacere.

El se īntoarse spre ea si o privi tinta, cu o ciudata neclintire.

— Ghiceste, rosti cu acelasi zīmbet strīmb si neputincios. Ea tresari ca biciuita de un vīnt rece.

— Dar de ce de ce ma sperii asa? rosti, zīmbind ca un copil mic.

— Daca stiu īnseamna ca sunt bun prieten cu el, urma Raskol­nikov cu privirile pironite asupra ei, nemaiputīnd sa-si ia ochii de la ea, el n-a vrut s-o ucida pe Lizaveta a ucis-o īntīmplatorEl voia s-o ucida pe batrīna cānd era singura si s-a dus la ea Dar atunci a intrat Lizaveta Si el era acolo si a ucis-o.

Se scurse īnca un minut de groaza. Amīndoi se priveau īn ochi.

— Va sa zica nu poti sa ghicesti? īntreba el cu senzatia cu care s-ar fi aruncat din turla unei biserici.

— N-nu, sopti abia auzit Sonia.

— Cauta bine.

Si de īndata ce rosti aceste cuvinte, o senzatie pe care o mai cunoscuse o data īi īngheta inima; se uita la Sonia si-i paru deodata ca vede pe fata ei expresia Lizavetei, cum i se īntiparise īn minte, īn timp ce se apropia cu toporul, iar ea se dadea īnapoi, spre perete, cu o mīna īntinsa īnainte si o spaima copilareasca īn obraz, īntoc­mai cum fac copiii mici cānd īncep sa se sperie si, gata sa plīnga, cu minutele īntinse, se dau īnapoi si-si atintesc ochii speriati, neclin­titi, asupra lucrului care-i īngrozeste. Sonia de asemenea īl privi cātva timp neputincioasa, cu spaima; apoi ridica si ea māna stinga, propti usor degetele īn pieptul lui si se ridica īncet din pat, departīndu-se tot mai mult, fara a īnceta de a-l privi tinta. Groaza ei trecu si īn el; aceeasi privire si aproape cu acelasi zīmbet, copilaresc.

— Ai ghicit? sopti el, īn sfīrsit.

— Doamne! striga Sonia si se prabusi fara putere pe pat cu fata īn perna.

Dar peste o clipa se ridica brusc, se apropie iute de el, īl apuca de mīini si, strīngīndu-le tare, ca īntr-un cleste, cu degetele ei subtiri, īsi pironi ochii īntr-ai lui īntr-o privire lunga. Cauta cu dis­perare sa prinda macar o umbra de speranta. Dar nu mai era nici una; nu ramīnea nici o īndoiala; era asa! Mai tīrziu, cānd īsi amintea aceasta clipa, i se parea ciudat si neverosimil: cum īsi daduse seama asa, dintr-o data, ca nu exista nici o īndoiala? Nu putea spune ca presimtise ceva de felul acesta. Si cu toate acestea, de īndata ce el īi spusese, i se paru ca īntr-adevar ea presimtise de mult asta.

— Ajunge, Sonia! Nu ma chinui! se ruga el īndurerat.

Nu astfel se gīndise el ca-i va destainui fapta lui, ci cu totul altfel.

Ca īn nestire, Sonia sari de pe pat si, frīngīndu-si mīinile, ajunse īn mijlocul camerei, apoi se īntoarse repede si se aseza din nou linga el, aproape atingīndu-l cu umarul. Peste o clipa se cutremura, scoase un tipat si, fara sa stie nici ea de ce, se arunca īn genunchi īn fata lui.

— Ce ai facut, ce ai facut cu tine? striga, disperata, si, ridicāndu-se, se arunca de gītul lui si-l strīnse tare īn brate.

Raskolnikov se trase deoparte si o privi cu un zīmbet trist.

— Ciudata esti tu, Sonia; ma īmbratisezi si ma saruti dupa ce ti-am spus asta. Tu nu-ti dai seama ce faci.

— Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine! striga ea, cutremurata de mila, fara sa-i auda observatia, si izbucni īntr-un plīns nervos.

Un sentiment pe care nu-l mai cunoscuse de mult īi cuprinse ca un val inima, muind-o. El nu se īmpotrivi: doua lacrimi i se ivira īn ochi si ramasera atīrnate de gene.

— Prin urmare, n-ai sa ma parasesti, Sonia? īntreba el, privind-o aproape cu nadejde.

— Nu, nu; niciodata si nicaieri! exclama ea. Am sa te urmez peste tot, pretutindeni! O, Doamne! Vai, nefericita de mine! De ce, de ce nu te-am cunoscut mai devreme? De ce n-ai venit mai īnainte? O, Doamne!

— Am venit acum.

— Acum! O, ce-i de facut acum? īmpreuna, īmpreuna! repeta ea īn nestire, cuprinzīndu-l din nou īn brate. Am sa te urmez la ocna!

El se cutremura, acelasi zīmbet plin de ura si aproape trufas īi rasari pe buze.

— Poate ca eu n-am īnca de gīnd sa ma duc la ocna, Sonia, zise el. Sonia īsi īntoarse iute ochii spre el.

Dupa primul cuvīnt de mila patimasa si chinuitoare, gīndul īnfiorator al asasinatului o īngheta din nou. Tonul schimbat al glasului īi aminti ca acest om era un ucigas. īl privea, uimita. Nu stia īnca nimic, nu stia nici pentru ce, nici cum, nici de ce o facuse. Acum toate aceste īntrebari rasarisera dintr-o data īn mintea ei. Si ea se īndoi din nou: ,,E1 — un ucigas! Oare este cu putinta una ca asta?'

— Nu, nu-i adevarat! Unde ma gasesc? zise ea, profund nedume­rita, ca si cum n-ar fi fost treaza de-a binelea. Cum ai putut dumnea­ta, asa cum esti cum te-ai putut hotarī la asa ceva? Si de ce?

— Ca sa jefuiesc. īnceteaza, Sonia! raspunse el, obosit si parca īnciudat.

Sonia ramase īnmarmurita, dar deodata striga:

— Erai flamīnd! Ai vrut ca s-o ajuti pe mama? Da?

— Nu, Sonia, nu, sopti el, īntorcāndu-se si lasīndu-si capul īn piept. N-am fost chiar atāt de flamīnd am vrut īntr-adevar s-o ajut pe mama, dar nici asta nu este tot adevarul nu ma chinui, Sonia!

Fata īsi īmpreuna brusc mīinile.

— Se poate, se poate sa fie acest lucru adevarat? Doamne, este cu putinta? Cine ar putea sa creada? Cum, ai ucis ca sa jefuiesti, dumneata, care ti-ai dat ultimul ban pentru altii? Vai! striga ea deodata. Banii, banii pe care i-ai dat Katerinei Ivanovna banii aceia Doamne, Dumnezeule, sa fi fost si banii aceia

— Nu, Sonia, o īntrerupse el grabit, n-au fost banii aceia, linisteste-te! Erau banii pe care mi i-a trimis mama, printr-un negustor, i-am primit pe cānd eram bolnav si i-am dat īn aceeasi zi Razumihin a vazut chiar el i-a primit īn locul meu erau banii mei, ai mei personali, cu adevarat ai mei.

Sonia īl asculta, nedumerita, si se straduia sa īnteleaga ceva.

— Iar banii ceilalti de altminteri, nici nu stiu macar daca erau bani, adauga el īncet, ca dus pe gīnduri, i-am luat atunci de la gīt o punga de piele de antilopa o punga plina, doldora dar nici nu m-am uitat ce era īnauntru; poate n-am avut timp Cāt despre obiecte, niste butoni si lantisoare — le-am ascuns toate īmpreuna cu punga īntr-o curte straina, din bulevardul V sub o piatra, a doua zi dimineata Si acum tot acolo zac

Sonia īl asculta, īnfrigurata.

— Atunci de ce spui dumneata ca ai facut-o ca sa jefuiesti si totusi n-ai luat nimic? īntreba ea repede, agatīndu-se de un fir de pai.

— Nu stiu nu m-am hotarīt īnca daca voi lua sau nu banii aceia, rosti el iarasi ca dus pe gīnduri si deodata, dezmeticindu-se, zīmbi scurt. Ah, ce poveste stupida ti-am spus, nu?

Pe Sonia o fulgera gīndul: „Nu cumva e nebun?' Dar īl respinse numaidecāt; nu, era altceva. Si ea nu pricepea, nu īntelegea nimic!

— Stii, Sonia, zise el cu un fel de īnsufletire, stii ce am sa-ti spun: daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasīnd pe fiecare cuvīnt, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost fericit acum! Sa stii! Dar peste o clipa, striga aproape cu deznadejde: Ce-ti pasa tie de ce? Ce importanta ar avea pentru tine daca eu acum as recunoaste ca am facut rau? Ce ti-ar aduce acest triumf prostesc asupra mea? Ah, Sonia, pentru asta am venit eu la tine?

Sonia vru sa raspunda, dar tacu.

— Tocmai de aceea te-am rugat ieri sa pleci cu mine, fiindca numai tu mi-ai ramas.

- De ce voiai sa ma iei cu tine? īntreba ea cu sfiala.

— Nu te nelinisti, nu te luam ca sa furi si sa ucizi, nu, nu pentru asta, rīse el sarcastic. Suntem doua firi diferite Si stii, Sonia, abia acum, īn clipa asta, am īnteles de ce te-am rugat ieri sa pleci cu mine. Cānd ti-am facut rugamintea asta nici eu nu stiam catre ce nazuiam. Acum stiu ca am venit la tine cu o singura dorinta: sa nu ma parasesti! N-ai sa ma parasesti, Sonia?

Ea īi strīnse tare māna.

— Pentru ce, pentru ce i-am spus, pentru ce i-am destainuit asta? striga el peste o clipa, deznadajduit, privind-o cu o durere nesfīrsita. Astepti sa-ti explic, Sonia, stai si astepti, vad bine; si ce-as putea sa-ti spun? N-ai pricepe nimic si n-as face decāt sa te chinuiesc si mai mult! Uite, plīngi si ma īmbratisezi din nou, spune, pentru ce ma īmbratisezi? Fiindca n-am avut barbatia sa īndur si am venit sa-mi arunc povara pe umerii altuia: „Sufera si tu, ca sa-mi fie mie mai usor!' Si poti tu iubi pe un asemenea ticalos?

— Dar nu te chinuiesti si tu? striga Sonia.

Si din nou acelasi sentiment īi īnvalui inima, muind-o pentru o clipa.

— Sonia, sunt rau, sa tii seama de acest lucru: asta explica multe. Am venit fiindca sunt rau. Exista oameni care n-ar fi facut-o. Dar eu sunt las si ticalos. Dar fie! Asta-i altceva Ar trebui sa vorbesc si nu stiu cum sa īncep Se opri si se gīndi. Ah, cāt de diferiti suntem! Pentru ce, pentru ce am venit? N-am sa mi-o iert niciodata!

— Nu, nu, e bine, e bine ca ai venit! spuse repede Sonia. E mai bine sa stiu tot. Mult mai bine!

El o privi, īndurerat.

— De ce sa n-o spun? ! facu el, parea decis dintr-o data. Asta a si fost, sa stii! Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis Acum pricepi?

— Nu, n-nu, sopti naiv si sfios fata. Dar vorbeste, vorbeste! Am sa īnteleg, am sa īnteleg cu sufletul! se ruga ea.

— Ai sa īntelegi? Bine, sa vedem! Tacu, adunīndu-si īndelung gīndurile. Uite despre ce este vorba: īntr-o zi mi-am pus īntrebarea -ce s-ar fi īntīmplat daca īn locul meu ar fi fost Napoleon si, ca sa-si īnceapa cariera, nu ar fi avut nici Toulon, nici Egipt, nici trecerea peste Mont-Blanc, ci, īn locul tuturor acestor fapte marete, ar fi fost pus īn fata īnfaptuirii unui omor, sa ucida o oarecare caraghioasa de babuta, o camatareasa, careia sa-i fure banii din sipet, ca sa-si asigure cariera, pricepi? Ei, s-ar fi hotarīt el sa faca acest lucru daca ar fi vazut ca nu este nici o alta iesire? Nu l-ar fi oprit gīndul ca este o actiune prea lipsita de maretie si si criminala? Trebuie sa-ti spun ca aceasta „problema' m-a chinuit foarte mult timp, asa ca mi-a fost si rusine cānd, īn sfīrsit (nu stiu cum, dintr-o data), mi-am dat seama ca nu numai ca n-ar fi sovait, dar nici nu i-ar fi trecut prin minte ca ar fi o fapta lipsita de maretie nici n-ar fi īnteles de ce sa sovaie. Daca nu ar fi avut alta cale, ar fi sugrumat-o fara nici un scrupul, fara sa stea la gīnduri! Si atunci atunci n-am mai sovait nici eu si am ucis-o eram acoperit de autoritatea acestui om. Asa a fost, da, da! īti vine sa rīzi? Da, Sonia, si ceea ce este si mai ridicol este ca poate tocmai asa s-au petrecut lucrurile

Sonia nici nu se gīndea sa rīda.

— Mai bine vorbeste deschis fara pilde, se ruga ea si mai sfioasa, abia auzit.

El se īntoarse, o privi trist si o lua de mīini.

— Iar ai dreptate, Sonia. Toate acestea-s fleacuri, vorbe goale! Tu stii ca mama mea nu are mai nimic. Sora mea, din īntīmplare, a primit o educatie buna si este sortita sa pribegeasca printre straini ca guvernanta. Toate sperantele si le-au pus īn mine. Am intrat la universitate, dar n-am putut sa ma īntretin si m-am vazut silit sa-mi īntrerup studiile. Si chiar daca le-as fi urmat īnainte, atunci peste vreo zece-doisprezece ani (daca as fi avut noroc), puteam sa sper sa ajung īnvatator sau functionar cu o mie de ruble leafa pe an (vor­bea ca si cum ar fi spus o lectie īnvatata pe de rost). Pīna atunci, mama s-ar fi uscat de griji si nevoi si eu tot n-as fi izbutit sa-i alin batrīnetea, iar sora sora mea putea s-o pateasca si mai rau! Si apoi, ce viata este asta, sa treci pe līnga toate, sa te lipsesti de toate, s-o lasi pe mama ta īn nevoi, sa rabzi resemnat, de pilda, jignirea ce i-a fost adusa surorii tale? Si ca sa ajungi la ce? Ca, dupa ce i-ai īnmormīntat pe ai tai, sa-ti iei alte griji - sotie, copii si sa-i lasi si pe ei dupa moartea ta fara un ban si fara o bucata de pīine? Si si atunci am hotarīt sa pun māna pe banii batrīnei, sa-i folosesc īn primii ani, sa ma īntretin la universitate, fara sa mai fiu o povara pentru mama, apoi sa fac primii pasi īn viata, fara constrīngere, sa-mi alcatuiesc o soarta noua si sa pornesc pe acest drum, sa fiu independent Da, si si asta-i tot Ei, pe batrīna, fireste, am facut rau ca am ucis-o si destul!

Raskolnikov parea ajuns la capatul puterilor si-si lasa capul īn piept.

— Vai, nu-i asta, nu-i asta! exclama cu durere Sonia. Se poate Oare sa nu, nu-i asta, nu a fost asa!

— Uite, si tu vezi ca nu-i asta! Si cu toate acestea am vorbit sincer, ti-am spus tot adevarul!

— Si ce adevar! O, Doamne!

— La urma urmei, n-am ucis decāt un paduche, Sonia, un paduche inutil, scīrbos, daunator.

— Paduchele asta era o fiinta omeneasca!

— Stiu si eu ca nu era un paduche, raspunse el, privind-o ciudat. De altfel, ce ti-am spus n-are nici o noima, Sonia, adauga el. E altceva; ai dreptate. Au fost cu totul, cu totul alte cauze care m-au īmpins! N-am vorbit de mult cu nimeni, Sonia Si acum ma doare rau capul

Ochii īi straluceau īnfrigurati. Aproape delira, un zīmbet neli­nistit īi ratacea pe buze. Sub starea lui de surescitare strabatea o cumplita oboseala. Sonia īsi dadea seama cāt sufera. Si ei i se īnvīrtea capul. Vorbea atāt de ciudat: parca īi īntelegea cuvintele si totusi „Cum se poate! Cum se poate! O, Doamne!' Si ea-si frīngea, disperata, mīinile.

— Nu, Sonia, nu-i asta, īncepu el deodata, ridicānd capul, stīrnit de o noua si neasteptata īntorsatura a gīndurilor, nu-i asta! Presupune mai bine (da! e mai bine), presupune ca sunt orgolios, pizmas, rau, ticalos, ca am o fire razbunatoare si ca, pe deasupra ei, da, poate sunt predispus la nebunie. (Mai bine totul dintr-o data! Despre nebunie au vorbit si ei acum īn urma, stiu!) Ti-am spus adineauri ca nu m-am putut īntretine la facultate. Dar stii tu ca poate, totusi, as fi putut sa ma īntretin? Mama mi-ar fi trimis ca sa achit taxele, iar pentru cizme, haine si pīine mi-as fi putut cīstiga singur, cred! Aveam meditatii platite cu cāte cincizeci de copeici. Uita-te la Razumihin, ei munceste! Dar eram īnrait si n-am vrut. Da, da, tocmai, eram īnrait. (Este o expresie buna!) Si m-am ascuns īn coltul meu ca un paianjen. Tu ai fost īn vizuina mea, ai vazut Stii tu, Sonia, ca tavanele joase si odaile strimte īnabuse mintea si inima? O, cāt de mult am urīt vizuina aceea! Si totusi nu voiam sa ies din ea. Nu voiam sa ies din ea. Nu voiam anume! Nu ieseam zile de-a rāndul, nu voiam sa muncesc, nici macar sa manīnc, zaceam īntruna. Daca Nastasia īmi aducea ceva — mīncam, daca nu-mi aducea - trecea ziua si asa; eram prea īnrait ca sa cer ceva. Noaptea nu aveam lumina, zaceam īn īntuneric; ar fi trebuit sa muncesc ca sa-mi cīstig bani de luminari, si eu nu voiam. Renuntasem sa īnvat si mi-am vīndut cartile; pe masa mea, pe notite si caiete si acum e un strat de praf gros de un deget. īmi placea mai bine sa zac si sa ma gīndesc. Si m-am tot gīndit Si am visat, am visat lucruri ciudate, fel de fel, dar ce sa mai vorbim despre ele! Apoi a īnceput sa mi se nazara ca Nu, n-a fost asa. Iarasi nu povestesc asa cum a fost! Vezi tu, ma īntrebam atunci: de ce sunt atāt de prost, de ce, daca ceilalti sunt prosti si eu stiu sigur ca sunt prosti, nu caut sa fiu mai destept decāt ei? Mai tīrziu, Sonia, am īnteles ca, daca astepti ca toata lumea sa ajunga sa fie desteapta, ar trebui sa astepti un timp nesfīrsit Apoi, am mai īnteles ca asta nu se va īntīmpla niciodata, ca oamenii nu se vor schimba, ca nimeni nu va putea sa-i transforme si ca degeaba ti-ai pierde timpul, īncercānd acest lucru! Da, asa este. Asta este legea lor Sonia! Stiam ca acela care are putere, care are mintea si sufletul tare, acela domneste peste ceilalti! Cine cuteaza mult, acela are dreptate īn ochii lor. Cine īi īnfrunta si īi dispretuieste, acela ajunge la ei legiuitor, si cu cāt cuteaza mai mult, cu atāt e mai respectat. Asa a fost totdeauna si asa va fi mereu! Trebuie sa fii orb ca sa nu vezi asta!

Spunānd toate acestea, Raskolnikov, desi se uita la Sonia, nu se mai īngrijea daca ea īntelege sau nu. Febra īl stapīnea īn īntregime. Parea cuprins de o exaltare īntunecata. (īntr-adevar, trecuse prea multa vreme de cānd nu mai vorbise cu nimeni.) Sonia īntelese ca aceasta filozofie lugubra ajunsese credinta si legea lui.

— Atunci, Sonia, am īnteles, urma el, exaltat, ca puterea nu se da decāt aceluia care īndrazneste sa se aplece si s-o ridice. Asta este totul: e de ajuns sa cutezi! Mi-a venit atunci īn minte o idee, pentru prima oara īn viata mea, o idee pe care n-o mai īntīlnisem niciodata la nimeni īnainte! La nimeni! Din ziua cānd mi-am dat seama de acest adevar, limpede ca lumina zilei, m-am mirat cum nu īndraz­nesc oamenii sa treaca peste unele piedici absurde, sa le apuce pur si simplu de coada si sa le dea deoparte! Si eu eu am vrut sa cutez si am ucis n-am vrut decāt sa cutez, Sonia, asta-i cauza!

— Taci, o, taci! striga Sonia, dīnd din mīini. Te-ai departat de Dumnezeu si Dumnezeu te-a lovit, te-a lasat pe māna diavolului!

— Asculta, Sonia, cānd zaceam īn īntuneric si mi se nazareau toate acestea, diavolul ma inspira? Ce zici?

— Taci! Nu rīde, necredinciosule, nu īntelegi nimic, nimic! O, Doamne! Nu īntelege nimic, nimic!

—Taci, Sonia, eu nu rīd, stiu ca ma īndemna diavolul. Taci, taci, Sonia! repeta el, sumbru si staruitor. Stiu tot. M-am gīndit la toate acestea, mi le-am spus de o mie de ori pe cānd zaceam acolo, īn īntuneric Toate acestea le-am dezbatut cu mine īnsumi, toate, pīna la cel mai mic amanunt, si stiu tot, tot! Ah! Daca ai sti cāt m-a plictisit sofisticaria asta! Voiam sa uit si sa īncep totul de la capat, sa īncetez cu argumentele! Ai putea tu sa crezi ca am pornit ca un zapacit, nebuneste? Am pornit dupa matura chibzuinta si tocmai asta m-a nenorocit! Crezi tu ca nu mi-am dat seama? Cānd īmi puneam īntrebari, de pilda: daca am dreptul la putere, stiam perfect ca nu am dreptul, prin simplul fapt ca-mi puneam īntrebarea, sau cānd ma īntrebam daca o faptura omeneasca este un paduche, stiam bine ca pentru mine nu este, ci este un paduche numai pentru acela caruia nici nu i-ar fi trecut prin minte sa-si puna asemenea īntrebari si care porneste de-a dreptul, fara sa-si bata capul cu aceste lucruri Numai faptui ca m-am canonit atātea zile cu īntrebarea: „S-ar fi hotarīt Napoleon s-o ucida sau nu?' era de ajuns ca sa-mi dovedeasca limpede ca nu sunt Napoleon Am trecut prin tot chi­nul sofisticariei si am vrut sa scap de asta: am vrut sa ucid fara cazuistica, sa ucid pentru mine, numai pentru mine! N-am vrut sa ma mint īn privinta asta nici macar pe mine īnsumi! N-am ucis ca s-o ajut pe mama, astea-s vorbe! N-am ucis, ca, obtinīnd mijloace si putere, sa ajung binefacatorul omenirii. Nu pentru asta! Am ucis, si atāta tot; am ucis pentru mine si, īn clipa aceea, desigur, īmi era indiferent daca am sa ajung binefacatorul omenirii sau am sa fiu toata viata ca un paianjen care īsi prinde victimele īn plasa si le suge tot sīngele! N-a fost banul motivul principal cānd am ucis. Sonia, altceva m-a īndemnat Acum vad asta. īntelege-ma: daca ar fi sa reīncep, poate n-as mai face-o, dar atunci eram īmpins sa aflu, voiam sa stiu, sa-mi dovedesc cāt mai repede daca sunt si eu pa­duche ca ceilalti sau sunt un om īn toata puterea cuvīntului. Daca voi cuteza sa ma aplec si sa ridic de jos puterea? Daca sunt o faptura tremuratoare sau am dreptul

— Sa ucizi? Daca ai dreptul sa ucizi? striga Sonia, īmpreunīndu-si palmele.

— E-eh! Sonia! striga el, iritat; vru sa obiecteze ceva, dar se stapīni, dispretuitor. Nu ma īntrerupe, Sonia! N-am vrut decāt sa-ti dovedesc un singur lucru: ca diavolul m-a īmpins atunci sa ma duc acolo si abia dupa aceea m-a facut sa īnteleg ca n-am avut dreptul sa fac acel lucru, fiindca sunt un paduche ca toti ceilalti! Si-a batut joc de mine si de aceea am venit acum la tine! Halal oaspete! Daca n-as fi fost un paduche, as fi venit eu la tine? Asculta: cānd m-am dus atunci la batrīna aceea, m-am dus numai sa īncerc Sa stii asta!

— Si ai ucis! Ai ucis!

— Dar cum am ucis? Asa se ucide? Asa se duce cineva sa ucida, cum m-am dus eu atunci? Am sa-ti spun odata si odata cum a fost Si oare pe baba am ucis-o? M-am ucis pe mine! Acolo, pe loc, m-am ucis pe mine, pe veci! Iar pe baba aceea a ucis-o diavolul, nu eu Ajunge, ajunge, Sonia, destul! Lasa-ma! striga el cu un glas sfīsietor. Lasa-ma!

īsi sprijini coatele de genunchi si īsi strīnse capul īn palme, ca īntr-un cleste.

— Ce suferinta! gemu Sonia.

— Acum ce sa fac, spune?! īntreba el deodata, ridicānd capul si privind-o, cu fata ravasita de disperare.

— Ce sa faci?! striga ea, sarind deodata de la locul ei, si ochii, pīna atunci plini de lacrimi, īi stralucira puternic. Scoala-te! (Ea īl apuca de umar; el se ridica, privind-o aproape īnmarmurit.) Du-te acum, chiar īn clipa asta, la o rascruce de drumuri, īnchina-te adīnc, saruta mai īntīi pamīntul pe care l-ai pīngarit, apoi īnchina-te īn cele patru zari, īn fata lumii īntregi, si spune tare, sa auda toti: „Eu am ucis!' Atunci Dumnezeu are sa-ti redea viata. Ai sa te duci? Ai sa te duci? īntreba ea, tremurānd toata ca īntr-un acces, apucāndu-l de mīini, strīngīndu-i-le tare īn mīinile ei si īnvaluindu-l cu privirea ei de foc.

El se mira, paru uimit chiar de exaltarea ei neasteptata.

— Vrei sa merg la ocna, Sonia? Sa ma predau? īntreba el, poso­morit.

— Primeste suferinta si ispaseste-ti vina prin ea, asta trebuie sa faci.

— Nu, n-am sa ma duc sa ma predau, Sonia.

— Si de trait? Cum ai sa traiesti? exclama ea. Oare poate cineva sa traiasca astfel? Cum ai sa dai ochii cu mama ta? (Vai, ce au sa se faca, ce au sa se faca ele acum?) Dar ce tot īndrug! Tu le-ai si parasit, ai rupt legaturile cu ele! O, Doamne! striga ea. Stie si el singur toate astea! Cum, cum sa traiesti cu inima pustiita? Ce are sa se īntīmple de acum īnainte cu tine?

— Esti un copil, Sonia! rosti el īncet. Cu ce m-am facut vinovat īn fata lor? Pentru ce sa ma duc sa ma predau? Ce sa le spun aces­tor oameni? Toate acestea nu-s decāt un miraj Ei extermina mi­lioane de oameni si īnca socotesc asta drept o virtute. Sunt niste escroci si niste ticalosi, Sonia! N-am sa ma duc la ei. Ce le-as putea spune? Ca am ucis si n-am īndraznit sa iau banii, ca i-am ascuns sub o piatra? adauga el, zīmbind sarcastic. Pai au sa rīda de mine, au sa zica ca-s un prost ca nu i-am luat. Las si prost! Ei n-au sa īnteleaga nimic, nu sunt īn stare sa īnteleaga. Pentru ce sa ma duc sa ma predau? Nu, n-am sa ma duc. Esti un copil, Sonia

— Ai sa te chinuiesti, ai sa te chinuiesti de moarte, repeta ea, īntinzīnd spre el bratele cu nespusa ruga.

— Se prea poate sa ma fi calomniat, spuse el īntunecat, prada gīndurilor, poate ca mai sunt īnca om si nu un paduche, si m-am grabit sa ma condamn singur Am sa lupt īnca.

īsi crispa buzele īntr-un zīmbet plin de īngīmfare.

— Sa duci povara asta?! O viata īntreaga, o viata īntreaga?!

— Am sa ma obisnuiesc rosti el, posomorit si gīnditor. Asculta, urma el peste o clipa, ajunge cu vaicarelile, trebuie sa vor­bim serios: am venit sa-ti spun ca sunt cautat, ca vor sa ma prinda īn lat

— Vai! exclama Sonia, īngrozita.

— De ce strigi? Vrei sa ma duc la ocna si te sperii? Dar asculta bine: n-am sa ma dau batut. Am sa lupt si ei n-au sa izbuteasca nimic. Nu au dovezi. Ieri am trecut printr-o mare primejdie si m-am crezut pierdut; astazi īnsa lucurile s-au īndreptat. Toate probele pe care le au sunt cu doua taisuri, adica le pot īntoarce īn folosul meu (pricepi?), si am sa le īntorc; fiindca acum am īnvatat Dar ei probabil au sa ma bage totusi la īnchisoare. Sa nu fi fost o anumita īntīmplare, poate ca m-ar fi bagat īnca astazi, e aproape sigur ca m-ar fi bagat; se prea poate chiar ca totusi sa ma aresteze astazi Dar asta nu īnseamna nimic, am sa stau cāt am sa stau si or sa-mi dea drumul pentru ca nu au nici o dovada serioasa īmpotriva mea si nici n-au sa aiba, ti-o jur. Iar ceea ce au, nu e de ajuns ca sa poata condamna un om. Si acum destul Am vrut sa stii Cu sora si cu mama am sa caut sa fac īn asa fel ca sa le conving ca n-a fost nimic, ca ele sa nu se sperie De altfel, mi se pare ca sora mea este asigurata acum prin urmare si mama Asta-i tot. Dar sa fii pru­denta. Ai sa vii la mine la īnchisoare cānd am sa fiu acolo?

— Am sa vin! Am sa vin!

Sedeau amīndoi alaturi, tristi, zdrobiti, ca doi oameni aruncati dupa furtuna pe un tarm pustiu. El se uita la Sonia, īsi dadea seama cāta dragoste revarsa ea asupra lui si, ciudat: simti ca-i vine greu, ca este dureros sa fii atāt de iubit. Da, era o senzatie ciudata si dureroasa! Venise la Sonia, simtind ca singura nadejde, singurul sprijin erau īn ea; se gīndise sa-si aline cāt de cāt chinul si acum, cānd toata inima ei' se īndrepta spre el, īsi dadu seama ca este mult mai nefericit ca īnainte.

— Sonia, zise el, mai bine sa nu vii la mine cānd am sa stau īn īnchisoare.

Sonia nu-i raspunse; plīngea. Se scursera cāteva clipe.

— Ai cruce? īntreba ea pe neasteptate, ca si cum si-ar fi adus deodata aminte. La īnceput el nu īntelese īntrebarea. Nu ai, nu-i asa? Ia, ia-o pe asta, de chiparos. Eu am alta, de arama, de la Lizaveta. Noi am schimbat crucile cu Lizaveta, ea mi-a dat-o pe a ei, iar eu i-am dat iconita mea. Acum am s-o port pe a Lizavetei, iar asta ti-o dau tie. Ia-o e a mea! A mea! īl ruga ea. O sa mergem sa ispasim īmpreuna si īmpreuna o sa ducem crucea!

— Da-mi-o! zise Raskolnikov. N-ar fi vrut s-o jigneasca. Dar īsi retrase brusc mina pe care o īntinsese sa ia cruciulita. Nu acum, Sonia. Mai bine mai tīrziu, adauga el ca s-o linisteasca.

— Da, da, mai bine, mai bine, raspunse ea cu caldura. Cānd ai sa mergi sa-ti ispasesti pedeapsa, atunci ai s-o pui. Ai sa vii la mine, am sa ti-o atīrn de gīt, o sa ne rugam īmpreuna si o sa mergem.

Īn clipa asta cineva batu de trei ori īn usa.

— Sofia Semionovna, pot sa intru? se auzi o voce binecunoscuta si politicoasa.

Speriata, Sonia se repezi la usa. Chipul balan al domnului Lebeziatnikov se ivi īn prag.

Capitolul V

Parea foarte tulburat.

— Am venit la dumneata, Sofia Semionovna. Iertati-ma Eram sigur ca am sa va gasesc aici īi spuse el deodata lui Raskolnikov. Adica n-am crezut nimic īn acest gen, dar tocmai am crezut Katerina Ivanovna a īnnebunit, o scurta el, īntorcāndu-se spre Sonia si parasindu-l pe Raskolnikov. Sonia scoase un tipat. Adica cel putin asa pare. De altfel Nu stim ce sa facem, asta este! S-a īnapoiat, cred ca a fost alungata de nu stiu unde, poate chiar batuta cel putin asa pare A alergat la seful lui Semion Zaharici si nu l-a gasit aCasa; lua masa la alt general Si, īnchipuiti-va, a alergat acolo unde lua el masa la acel al doilea general si, īnchipuiti-va a insistat atāt pīna l-au chemat pe seful lui Semion Zaharīci si īnca mi se pare ca l-a ridicat de la masa. Va puteti īnchipui ce s-a petrecut acolo. A fost, fireste, alungata; iar ea povesteste ca l-a batjocorit si ca i-a aruncat cu ceva īn cap. Era īn stare cum de n-au arestat-o — nu īnteleg! Acum povesteste toate acestea cui vrea s-o asculte, si Amaliei Ivanovna, dar e greu de īnteles ce spune, tipa, se da cu capul de pereti Ah, da: tipa ca, deoarece toata lumea a parasit-o, are sa ia copiii si are sa iasa īn strada, ca ea are sa duca flasneta, iar copiii au sa joace si au sa cānte, si ca si dīnsa are sa joace si are sa strīnga bani, si are sa se duca īn fiecare zi sub ferestrele acelui general „Sa vada, zice, cum umbla sa cerseasca īn strada copiii de familie buna ai unui tata functionar!' Bate copiii, ei plīng. O īnvata pe Lenia sa cānte Satucul, pe baietel sa joace, pe Polina Mihailovna de asemenea, le ciopīrteste toate hainele; le face niste tichii cum au actorii ambulanti; vrea sa ia ligheanul ca sa bata īn el, sa tina loc de muzica Nu asculta de nimeni Nu va puteti īnchipui ce se petrece? N-o putem lasa asa!

Lebeziatnikov ar mai fi vorbit mult si bine, dar Sofia, care-l ascultase cu rasuflarea taiata, īsi apuca deodata mantaluta, palarioara si fugi afara din odaie, īmbracāndu-se din mers. Raskolnikov iesi dupa ea. Lebeziatnikov īl urma.

— Nici vorba ca si-a pierdut mintile! īi spuse, mergīnd īmpreuna pe strada. N-am vrut s-o sperii pe Sofia Semionovna si de aceea am spus „pare', dar nu exista nici o īndoiala īn aceasta privinta. Se zice ca bolnavilor de oftica le apar tubercule pe creier; pacat ca nu cunosc medicina. Am īncercat, de altfel, s-o conving pe Katerina Ivanovna, dar nu vrea sa asculte nimic.

— I-ai vorbit despre tubercule?

— Adica nu le-am numit tocmai astfel. Si apoi, ea tot n-ar fi īnteles. Dar uite ce spun eu: daca-l convingi logic pe un om ca, de fapt, nu are motiv sa plīnga, el īnceteaza de a mai plīnge. Asta-i clar. Esti si dumneata convins de asta, nu-i asa?

— Daca ar fi asa, prea ar fi usoara viata, raspunse Raskolnikov.

— Da-mi voie, da-mi voie! De buna seama, pentru Katerina Ivanovna este destul de greu de īnteles; dar stii dumneata ca la Paris au si avut loc experiente serioase relativ la posibilitatea de a vindeca nebunii numai si numai prin argumentare logica? Un pro­fesor de acolo, care a murit de curānd, un om de stiinta foarte serios, si-a īnchipuit ca asta ar fi o metoda de tratament. Ideea de baza este ca, de fapt, nebunii nu au o deficienta organica speciala, ci ca nebunia ar fi, cum s-ar zice, o greseala de logica, o greseala de judecata, o parere gresita asupra lucrurilor. El l-a contrazis trep­tat pe bolnav si, īnchipuieste-ti, se zice ca a avut rezultate bune! Dar deoarece folosind concomitent si dusurile, rezultatele trata­mentului sunt desigur oarecum īndoielnice Cel putin asa pare

Raskolnikov nu-l mai asculta de mult. Ajuns īn dreptul casei sale, īl saluta numai din cap, si coti sub bolta. Lebeziatnikov se dezmetici, privi īn jur si alerga mai departe.

Raskolnikov intra īn odaita lui si se opri īn mijlocul ei. „Pentru ce m-am īntors aici?' Privi tapetul acela galbui jerpelit, praful, divanul Din curte se auzea un ciocanit neīncetat, rasunator; parea ca cineva batea undeva ceva, poate un cui Se apropie de fereas­tra, se ridica pe vīrfuri si cerceta multa vreme, cu o atentie īncor­data, curtea. Dar curtea era goala si cel care batea nu se vedea. In stīnga, īn celalalt corp de casa, ici-colo se zareau ferestre deschise; pe pervazuri erau ghivece cu muscate firave. Afara erau īntinse rufe, la uscat Toate acestea le cunostea pe de rost. Se īntoarse si se aseza pe divan.

Niciodata, niciodata īnca nu se simtise atāt de īngrozitor de sin­gur!

Da, simti din nou ca poate, īntr-adevar, va īncepe s-o urasca pe Sonia si tocmai acum, dupa ce o facuse si mai nenorocita. „Pentru ce m-am dus la ea? Sa-i cersesc lacrimile? Ce nevoie aveam s-o fac sa sufere si pe dīnsa? Ah, ce ticalosie!'

— Am sa ramīn singur, rosti el deodata cu hotarīre, si ea n-are sa vina sa ma vada la īnchisoare!

Peste cinci minute īsi ridica fruntea si zīmbi straniu. Un gīnd ciudat īi trecu prin minte: „Poate ca la ocna mi-ar fi īntr-adevar mai bine', se gīndi el.

Nu ar fi putut spune cāta vreme a stat īn odaia lui, cu capul plin de un valmasag de gīnduri nedeslusite. Deodata, usa se deschise si Avdotia Romanovna intra īn odaie. Ea mai īntīi se opri si-l privi din prag, asa cum se uitase el adineauri la Sonia, apoi intra si se aseza īn fata lui, pe scaun, pe locul unde sezuse si ieri. El o privea tacut, fara gīnduri.

— Nu te supara, frate, am venit doar pentru o clipa, zise Dunia.

Fata īi era īngīndurata, dar nu aspra. Privirea senina, potolita. El vedea ca venise la el cu dragoste.

— Frate, eu stiu acum tot, tot. Dmitri Prokofici mi-a explicat si mi-a povestit tot. Esti urmarit si chinuit din pricina unor banuieli absurde si mīrsave Dmitri Prokofici mi-a spus ca nu exista nici o primejdie si ca tu degeaba īti faci atāta sīnge rau. Eu cred īnsa altfel si īnteleg pe deplin indignarea ta, si chiar ma tem ca acest lucru ar putea sa lase urme pentru toata viata īn sufletul tau. Iar ca ne-ai parasit, eu nu te judec, nu īndraznesc sa te judec, te rog chiar sa ma ierti ca te-am dojenit ieri. īmi dau seama ca, daca as fi īn locul tau, cu o durere atāt de cumplita īn suflet, poate ca m-as departa si eu de toata lumea. Mamei n-am sa-i spun nimic despre toate acestea, dar am sa-i vorbesc necontenit despre tine si am sa-i spun din partea ta ca ai sa vii curānd. Nu te necaji pentru ea; eu am s-o linistesc; dar cauta si tu sa n-o faci sa sufere, vino din cānd īn cānd; gīndeste-te ca este mama ta! Iar acum, eu am venit numai ca sa-ti spun, īncheie Dunia, sculīndu-se de pe scaun, ca īn cazul cānd ai avea nevoie de mine pentru orice lucru eu sunt gata sa-mi dau si viata pentru tine atunci cheama-ma si am sa vin. Ramīi cu bine!

Fata se rasuci pe calcīie si se īndrepta spre usa.

— Dunia! o opri Raskolnikov (se scula si se apropie de dīnsa). Acest Razumihin, Dmitri Prokofici, este un om foarte bun.

Dunia rosi usor.

— Si? īntreba ea peste o clipa.

— Este un om muncitor, priceput, cinstit, capabil de o dragoste mare Ramīi cu bine, Dunia.

Dunia se aprinse la fata, apoi se nelinisti.

— Dar oare ne despartim pentru totdeauna, frate? E ca un testa­ment pe care mi-l lasi!

— N-are a face ramīi cu bine.

El se īntoarse si se apropie de fereastra. Ea ramase locului, īl privi cu neliniste si iesi foarte rascolita.

Nu, el n-o privise cu raceala. A fost o clipa (cea din urma) cānd dorise nebuneste s-o strīnga īn brate, sa-i spuna adio si sa-i spuna tot, dar nici mīna nu īndraznise sa i-o īntinda.

„Mai tīrziu s-ar putea sa se īnfioare la gīndul ca am īmbratisat-o acum, sau are sa spuna ca i-am furat sarutul! Dar ar putea ea sa īndure o asemenea marturisire? adauga el peste cāteva clipe īn gīndul lui. Nu, n-ar putea sa īndure; astfel de femei nu pot īndura! Femeile ca ea nu pot niciodata '

Si se gīndi la Sonia.

O adiere racoroasa veni pe fereastra. Afara lumina scadea. īsi lua brusc sapca si iesi.

Fireste, el n-avea cum si nici nu voia sa-si vada de sanatate. Dar spaimele acestea neīncetate, groaza aceasta launtrica nu puteau sa nu lase urme. Si daca nu zacea īn delir era poate datorita numai puterii nervoase pe care i-o dadea deocamdata aceasta necontenita framīntare launtrica.

Rataci fara nici un scop. Soarele scapata spre asfintit. O tristete nesfīrsita, stranie reusi sa-si faca loc īn ultimul timp īn sufletul lui; tristetea nu era ascutita, nici arzatoare, dar avea īn ea ceva stator­nic, ceva de veci, presimtirea unor ani lungi de durere cumplita, rece, morbida, presimtirea vesniciei pe un metru de spatiu. īn amurg, aceasta senzatie īl chinuia de obicei si mai mult.

„Īncearca sa te stapīnesti si sa nu faci vreo prostie, īn starea asta stupida, pur fizica, de slabiciune, care depinde de un asfintit de soare! Ai sa ajungi sa te duci nu numai la Sonia, dar chiar si la Dunia!' murmura el, iritat.

Cineva īl striga din spate. Se īntoarse; Lebeziatnikov alerga spre el.

— Īnchipuieste-ti ca am fost la dumneata, te-am cautat peste tot. īnchipuieste-ti ca biata Katerina Ivanovna s-a tinut de cuvīnt, si-a luat copiii si a plecat. Sofia Semionovna si cu mine cu greu am izbutit sa-i gasim. Bate toba īntr-o tigaie si-i sileste pe copii sa joace. Copiii plīng. Se opresc la rascruci, īn fata dughenelor. Lumea, proasta, alearga dupa ei. Vino.

— Si Sonia? īntreba, alarmat, Raskolnikov, grabind dupa Lebe­ziatnikov.

— Si-a pierdut mintile cu totul. Adica nu Sofia Semionovna, ci Katerina Ivanovna; de altfel, si Sofia Semionovna. Dar Katerina

Ivnaovna e complet dementa. A īnnebunit de-a binelea, ti-o spun eu. Au sa-i ia la politie. īti īnchipui ce efect are sa aiba asupra ei Acum sunt pe canal, līnga podul N aproape de locuinta Sofiei Semionovna. Nu-i departe de aici.

Pe canal, nu departe de pod si numai la doua case distanta de locuinta Soniei, se īnghesuia un grup de oameni, mai ales pustimea se aduna īn goana de prin toate partile. Glasul ragusit, spart al Katerinei Ivanovna se auzea īnca de pe pod. Si, īntr-adevar, era un spectacol destul de ciudat ca sa trezeasca interesul trecatorilor de pe strada. Katerina Ivanovna, īn vechea ei rochie, peste care īsi pusese salul ei verde de stofa si o palarie de pai strīmba, cazuta pe o parte, parea īntr-o stare de īncordare nervoasa ajunsa la paroxism. Era istovita si se sufoca. Fata ei supta de ftizie parea si mai suferinda ca de obicei (īn afara de asta, īn strada, īn plin soare, ofti­cosii par totdeauna mai bolnavi si arata mai rau decāt īn casa); dar starea de surescitare n-o parasea, dimpotriva, crestea cu fiecare clipa. Se repezea la copii, tipa la ei, īi īndemna, īi īnvata de fata cu lumea cum sa joace si ce anume sa cānte, īncerca sa le explice pen­tru ce trebuiau sa faca toate acestea; si fiindca ei nu īntelegeau o apuca disperarea si īi batea Apoi, lasīnd totul balta, se repezea la public; daca observa cāte un om mai bine īmbracat, care se oprise s-o priveasca, se grabea sa-i explice īn ce grad de mizerie au ajuns copiii „dintr-o familie buna, s-ar putea spune aristocratica'. Daca auzea vreun rīs īn multime sau vreun cuvīnt de atītare se napustea asupra neobrazatului si īncepea sa-l batjocoreasca. Unii rīdeau īntr-adevar, altii dadeau din cap; īn general, toata lumea era curioasa s-o vada pe nebuna cu copiii speriati. Tigaia despre care pomenise Lebeziatnikov nu mai exista; cel putin Raskolnikov n-o vazu; īn schimb, Katerina Ivanova batea tactul cu palmele ei uscate, īn timp ce o silea pe Polecika sa cānte, iar pe Lenia si pe Kolea sa joace; uneori īncerca si ea sa tina isonul, dar de fiecare data, la a doua nota o īntrerupea o tuse chinuitoare, ceea ce din nou o facea sa dispere, sa-si blesteme tusea si chiar sa plīnga. Dar ceea ce o scotea mai ales din fire erau plīnsetele si teama copiilor. īncer­case sa-i costumeze cum sunt īmbracati cāntaretii si cāntaretele de strada. Baietelul purta un fel de turban rosu cu alb, el trebuind sa reprezinte un turc. Pentru fetita, nemaiavīnd cum s-o costumeze, īi pusese numai pe cap o caciulita īmpletita de līna rosie (sau mai bine zis o tichie) ramasa de la raposatul Semion Zaharīci, iar īn caciulita īi īnfipsese o pana alba de strut, care apartinuse odinioara bunicii Katerinei Ivanovna si care fusese pīna atunci pastrata īn lada, ca un suvenir scump de familie. Polecika era īn rochita ei de toate zilele. Ea īsi privea mama cu sfiala, pierduta, nu se dezlipea de ea, si cauta sa-si ascunda lacrimile; banuia ca e nebuna si se uita nelinistita de jur īmprejur. Strada si multimea o īnspaimīntau grozav. Sonia o urma pas cu pas pe Katerina Ivanovna, implorānd-o īntruna cu lacrimi sa se īnapoieze acasa. Dar Katerina Ivanovna ramīnea neīnduplecata.

— Īnceteaza, īnceteaza, Sonia! striga ea grabit, sufocāndu-se si tusind. Nu stii singura ce ceri, esti un copil! Ti-am spus ca n-am sa ma īntorc īnapoi la betivanca aceea de nemtoaica. Sa vada toata lumea, tot Petersburgul, cum cer de pomana copiii unui tata nobil, care o viata īntreaga a muncit cinstit, cu credinta, si care se poate spune ca a murit la datorie. (Katerina Ivanovna avusese timpul sa nascoceasca aceasta poveste si sa creada īn ea orbeste.) Sa vada acest general mizerabil cāt de nenorociti suntem! Ce proasta esti, Sonia! Si ce o sa mīncam acum, spune? Te-am chinuit destul, nu mai vreau! Vai, Rodion Romanovici, dumneavoastra sunteti! exclama ea, zarindu-l pe Raskolnikov si repezindu-se la el. Explicati-i va rog acestei prostute ca ceea ce fac e lucrul cel mai cuminte! Flasnetarii primesc bani, iar pe noi toata lumea are sa ne recunoasca, are sa-si dea seama ca suntem o familie nobila, orfana, aruncata īn mizerie, cāt despre ticalosul acela de general are sa-si piarda locul, o sa vedeti! O sa ne ducem īn fiecare zi sub ferestrele lui, iar atunci cānd are sa treaca īmparatul, am sa īngenunchez, am sa īmping īnaintea lui copiii si am sa-i spun: „Apara-i, tatuta!' Fiindca el este tatal tuturor orfanilor, el este milostiv, el are sa ne apere, o sa vedeti, iar pe generalul acela Lenia! Tenez-vous droite! Tu, Kolea, ai sa joci iarasi īndata. De ce te smiorcai? Iar se smiorcaie! De ce, de ce te temi, prostutule? Doamne! Ce ma fac cu ei, Rodion Romanovici?! Daca ati sti cāt de nerozi sunt! Ce pot sa fac cu niste copii nerozi ca ai mei?! Aproape plīngīnd (ceea ce n-o īmpiedica sa vorbeasca īntruna foarte repede), īi arata copiii care se smiorcaiau. Raskolnikov īncerca s-o convinga sa se īnapoieze acasa si-i spuse chiar, facānd apel la mīndria ei, ca nu se cuvenea sa umble pe strazi ca flasnetarii, cānd ea avea de gīnd sa deschida un pension aristocratic pentru domnisoare de familie buna.

— Pension, ha-ha-ha! Visuri desarte! striga Katerina Ivanovna, sufocata de tuse dupa accesul ei de rīs. Nu, Rodion Romanici, s-a dus visul! Ne-au parasit toti! Si generalul acela mizerabil Stiti, Rodion Romanici, i-am aruncat īn cap o calimara, aceea care era acolo pe masa, alaturi de foaia pe care semnau toti; am semnat si eu, si apoi i-am aruncat calimara īn cap si am fugit. O, ce oameni ticalosi! Dar nu-mi pasa; de acum īnainte am sa-i hranesc singura, n-am sa ma mai rog de nimeni! Ajunge cāt am chinuit-o! (Si ea o arata pe Sonia.) Polecika, arata-mi, cāt am adunat? Cum? Numai doua copeici? O, cīrpanosii! Nu dau nimic, alearga numai dupa noi cu limba scoasa! Spuneti si dumneavoastra, de ce rīde neghiobul acela? (Si ea arata un om din multime.) Si toate astea numai din pricina lui Kolea, fiindca e un nepriceput si trebuie sa-mi bat capul cu el! Ce vrei, Polecika? Vorbeste-mi frantuzeste, pariez moi francais. Te-am īnvatat doar, cunosti cāteva fraze! Altfel cum vrei sa se vada ca suntem o familie nobila, ca suntem niste copii binecrescuti, ca nu semanam cu ceilalti flasnetari; doar noi nu reprezentam pe strazi un „Petruska' oarecare, ci cāntam romante alese Ah, da! Ce sa cāntam? Ma īntrerupeti īntruna si noi vedeti, noi ne-am oprit aici, Rodion Romanici, ca sa alegem un cāntec, ceva ca sa poata dansa Kolea fiindca, īnchipuiti-va, nu ne-am pregatit defel; trebuie sa ne īntelegem, sa repetam totul si apoi sa mergem pe bulevardul Nevski, unde este mult mai multa lume din societatea īnalta, si vom fi imediat bagati īn seama. Lenia stie sa cānte Satucul Dar tot Satucul si iarasi Satucul, toata lumea īl cānta! Noi trebuie sa cāntam ceva mult mai distins Ei, ce ai gasit, Polia, baremi tu da-mi o mīna de ajutor! Ah, de-as avea memorie, mi-as aminti īndata! Doar nu putem cānta Husare, ce te sprijini in sabia ta! Ah, sa cāntam frantuzeste Cinq sous! Doar v-am īnvatat, v-am īnvatat! Si mai ales daca o sa cāntam frantuzeste, toata lumea are sa vada numaidecāt ca sunteti copii de nobili si asta are sa fie mult mai īnduiosator Am putea sa cāntamMalbrough s'en va-t-en guerre! fiindca este un cāntecel de copii si se cānta īn toate casele bune, cānd adorm copiii.

Malbrough s'en va-t-en guerre, Ne sait quand reviendra

īncepu ea sa cānte

— Nu, tot mai bine sa cāntam Cinq sous! Haide, Kolea, pune-ti mai iute minutele īn sold, iar tu, Lenia, īnvīrteste-te īn partea cealalta. Eu si Polecika o sa cāntam si o sa batem din palme!

Cinq sous, cinq sous,

Pour monter notre menage

— Khe, khe, khe! (O sufoca tusea.) īndreapta-ti rochita, Pole-cika, ti-au cazut bretelele, observa ea, rasuflīnd greu printre accese-le de tuse. Acum trebuie sa fiti cāt mai corecti si delicati, ca toata lumea sa vada ca sunteti copii de casa buna. Am spus, de pe atunci ca corsajul trebuie croit mai lung, din doua lungimi. Tu te-ai bagat atunci, cu sfaturile tale, Sonia: „Mai scurt si mai scurt' si poftim, am pocit copilul, si pace Iar plīngeti cu totii? Vai, cāt de prosti sunteti! Hai, Kolea, īncepe mai iute, mai iute, mai iute of, ce copil nesuferit!

Cinq sous, cinq sous

Iar vine un soldat! Ei, ce vrei, spune!

Īntr-adevar, un sergent de strada īsi facu drum prin multime. Dar, īn aceeasi clipa, un domn cu uniforma si manta, un functionar serios de vreo cincizeci de ani, cu o decoratie la gīt (acest lucru īi facu mai ales mare placere Katerinei Ivanovna si -l impresiona pe sergent) se apropie si-i īntinse īn tacere o hīrtie verde de trei ruble.

Fata lui exprima o sincera compasiune. Katerina Ivanovna primi banii si se īnclina politicos, putin afectat.

— Va multumesc, stimate domn, īncepu ea de sus, cauzele care ne-au īmpins Ia banii, Polecika! Vezi, mai exista pe lume oameni nobili si marinimosi, gata imediat sa ajute o sarmana femeie de vita boiereasca, īn nenorocire. Vedeti, stimate domn, sunt orfani de familie buna, s-ar putea spune cu cele mai aristocratice legaturi Cāt despre generalul acela mizerabil, sedea si mīnca vīnat a batut din picior fiindca l-am deranjat „Excelenta-voastra, i-am spus, aparati orfanii, fiindca, i-am zis, l-ati cunoscut foarte bine pe Semion Zaharīci si fiindca fiica lui chiar īn ziua mortii sale a fost calomniata de cel mai mare ticalos dintre ticalosi' Iarasi soldatul acela! Aparati-ma, striga ea functionarului. Ce se tot baga peste mine? Am fugit de unul din Mesceanskaia ei, spune, neghiobule, ce treaba ai cu noi?!

— E interzis pe strada! Va rog sa nu faceti scandal!

— Tu faci scandal! E ca si cānd as umbla cu flasneta. Ce te priveste?

— Pentru flasneta trebuie sa aveti autorizatie, iar dumneavoastra umblati asa si adunati lume. Unde aveti domiciliul?

— Ce autorizatie? urla Katerina Ivanovna. L-am īnmormīntat azi pe barbatul meu, ce autorizatie vrei?!

— Doamna, doamna, linistiti-va, īncepu functionarul, sa mergem, am sa va conduc acasa Aici, īn multime, nu se cade sunteti bol­nava.

— Domnule, draga domnule, nu stiti nimic! striga Katerina Iva­novna, trebuie sa mergem pe Nevski. Sonia! Sonia! Unde esti? Plīnge! Dar ce aveti cu totii? Kolea, Lenia, īncotro? striga ea deo­data, speriata. Vai ce copii prosti! Kolea, Lenia, unde fugiti?!

Iata ce se īntīmplase: Kolea si Lenia, speriati de multimea care-i īnconjura si de purtarea neobisnuita a mamei lor, vazīnd ca vine si sergentul care voia sa-i ia si sa-i duca nu stiu unde, fura cuprinsi de o spaima nebuna, se apucara de mīini, de parca s-ar fi īnteles de mai īnainte, si o luara la goana. Biata Katerina Ivanovna se repezi, tipīnd si plīngīnd, pe urmele lor. Era groaznic si ti se rupea inima de mila s-o vezi alergīnd, plīngīnd, gīfīind. Sonia si Polecika aler­gara dupa ea.

— Īntoarce-i, īntoarce-i, Sonia! Vai, ce copii prosti si nerecunos­catori! Polia, prinde-i Numai pentru voi am

Se poticni si cazu din plina fuga.

— S-a lovit! E plina de sīnge! O, Doamne! striga Sonia, aplecāndu-se deasupra ei.

Toata lumea se apropie, alergīnd, toata lumea se īnghesui īn jurul lor. Raskolnikov si Lebeziatnikov sosira printre cei dintīi; functionarul se grabi sa-i ajunga si el, iar īn urma lui, bodoganind, sergentul de strada. „Eh!' exclama si dadu din mīini, presimtind ca va avea multa bataie de cap.

— Īmprastiati-va! īmprastiati-va! striga el, cautīnd sa īndepar­teze lumea, care se īnghesuia īn jurul lui

— Īsi da sufletul! striga cineva.

— A īnnebunit! rosti altul.

— Doamne-ndura-te de noi! zise o femeie, facāndu-si cruce. I-au prins pe fetita si pe baietel? Ia te uita, īi aduce a mai maricica, i-a prins se vede Auzi, zapacitii de ei!

Dar cānd lumea se uita mai bine la Katerina Ivanovna, īsi dadu seama ca ea nu se lovise de piatra, īn cadere, dupa cum crezuse Sonia, si ca sīngele care scalda caldarīmul navalise din piept pe gura.

— Cunosc asta, am mai vazut asa ceva, sopti functionarul catre Raskolnikov si Lebeziatnikov, asta-i oftica; atunci cānd sīngele porneste astfel īnabusa bolnavul. Asa i s-a īntīmplat unei rude de ale mele, nu demult, am fost martor, a pierdut un pahar si jumatate de sīnge asa, dintr-o data Dar ce-i de facut? Moare

— Duceti-o la mine, se ruga Sonia, locuiesc aproape! īn casa aceea, a doua de aici Duceti-o la mine, mai repede, mai repede! se framīnta ea, alergīnd de la unul la altul. Trimiteti dupa doctor O, Doamne!

Prin straduintele functionarului, lucrul se facu; pīna si sergentul ajuta la transportarea Katerinei Ivanovna. Fu adusa īn odaita Soniei, mai mult moarta decāt vie, si culcata pe pat. Hemoptizia nu īncetase, dar bolnava īncepuse sa-si vina īn fire. īn odaie patrunsera, īn afara de Sonia, Raskolnikov si Lebeziatnikov, functionarul si sergentul, care īmprastie mai īntīi publicul ajuns pīna la usa. Polecika īi aduse, tinīndu-i de mīna, pe Kolea si pe Lenia, care tremurau si plīngeau. Se adunase aproape īntreaga familie a croitorului Kapernaumov: el īnsusi, schiop si chior, avīnd o īnfatisare stranie, cu parul si favoritele tepoase; sotia lui, cu aerul ei de om vesnic speriat, si cītiva copii cu fetele īnlemnite īntr-o mirare nesfīrsita, cu gurile cascate. īn mijlocul acestui public rasari deodata Svidrigailov. Raskolnikov īl privi, uimit, neīntelegīnd de unde aparuse, fiindca nu-si amintea sa-l fi vazut īn multimea de pe strada.

Se vorbea despre doctor si despre preot. Functionarul īi sopti lui Raskolnikov ca, pe cāt se vede, nu mai este nevoie de doctor, dar dadu dispozitie sa fie chemat unul. Kapernaumov alerga sa-l aduca pe medic.

Īntre timp, Katerina Ivanovna īsi recapata suflarea, hemoptizia se opri deodata. Privirea ei bolnava, dar atenta si patrunzatoare, se opri asupra Soniei, care-i stergea cu batista broboanele de sudoare de pe frunte; apoi ceru sa fie ridicata mai sus. O asezara pe pat, sprijinind-o de o parte si de cealalta.

— Unde sunt copiii? īntreba ea cu glasul slab. Tu i-ai adus, Polia? O, prostutilor! De ce-ati fugit? Oh!

Sāngele īi mīnjea īnca buzele crapate. īsi roti privirea, cercetīnd locul unde se afla.

— Vasazica asa locuiesti tu, Sonia! N-am fost niciodata la tine Si uite ca totusi am ajuns O privi cu durere. Te-am mīncat de vie, Sonia Polia, Lenia, Kolea, apropiati-va Uite-i, Sonia, primeste-i, īi trec īn mīinile tale mie īmi ajunge! S-a sfīrsit mascarada! Ha! Culcati-ma, lasati-ma macar sa mor linistita O culcara din nou pe perna. Cum? Preot? Nu-i nevoie Ce, aveti o rubla de prisos? Eu nu am nici un pacat Dumnezeu trebuie sa ma ierte si asa Stie el cāt am suferit! Si daca nu ma iarta, atāta paguba!

Delirul si agitatia o cuprindeau din nou, din ce īn ce mai tare. Uneori, tresarea, īsi rotea privirile prin odaie, īi recunostea pe toti pentru o clipa; dar, imediat, mintea i se īntuneca, cuprinsa iarasi de delir. Respira greu, horcaind, ca si cum ar fi clocotit ceva īn gītlejul ei.

— I-am spus: „Excelenta!' striga ea, tragīnd aerul īn piept dupa fiecare cuvīnt. Amalia Ludvigovna asta vai, Lenia, Kolea! Puneti minutele īn sold, mai repede, mai repede, gJissez-glissez, pas de basque. Bate cu piciorusele Trebuie sa fii un copil gratios.

Du hast Diamanten und Perlen

Si mai departe? Ce bine ar fi sa cāntam asta

Du hast die schonsten Augen, Madchen, was willst du mehr?

Da, desigur, was willst du mehr - auzi, ce nerozii īndruga nataraul! Ah, da, si asta!

Zaceam, la ceasu-amiezii, īntr-o vale

Cāt de mult īmi placea Adoram romanta asta, Polecika! Stii tatal tau o cānta pe vremea cānd era logodit cu mine Ce zile! Ce bine ar fi s-o cāntam si noi! Dar cum, cum vine am uitat aduceti-mi aminte, cum vine?

Era grozav de agitata si se tot straduia sa se ridice. īn cele din urma, cu un glas īnfiorator, ragusit si īntrerupt, sufocāndu-se la fiecare cuvīnt, cu un aer din ce īn ce mai speriat, īncepu:

Zaceam, la ceasu-amiezii, īntr-o vale Din Daghestan, īn piept cu-o rana grea

Excelenta! racni ea deodata sfīsietor, varsīnd siroaie de la­crimi. Aparati orfanii! īn amintirea ospitalitatii raposatului Semion Zaharīci! S-ar spune chiar aristocrat! Ha! tresari, dezmeti-cindu-se deodata si uitīndu-se cu un fel de groaza la cei din jur, dar o recunoscu imediat pe Sonia. Sonia! Sonia! rosti ea blīnd, cu duiosie, parca mirata ca o vede īn fata ei. Sonia, draga mea, si tu esti aici? O ridicara din nou. Ajunge! A batut ceasul! Adio, nefericito! M-au dat gata! A crapat gloaba! striga ea cu amara disperare, si capul i se prabusi pe perna.

Cazu din nou īn lesin, dar nu pentru mult timp. Capul cu fata galbena si uscata, se rasturna pe spate, gura se casca, picioarele se īntinsera spasmodic. Rasufla adīnc, adīnc si muri.

Sonia se lasa peste trupul neīnsufletit, īl cuprinse īn brate si īncremeni cu capul pe pieptul uscat al raposatei. Polecika se lipi de picioarele maica-sii, sarutīndu-le si plīngīnd cu hohote. Kolea si Lenia, īnca neīntelegīnd ce s-a petrecut, dar presimtind ca s-a īntīmplat ceva groaznic, īsi petrecura minutele unul īn jurul gītului celuilalt si, privindu-se tinta īn ochi, īncepura sa urle ca la comanda. Amīndoi erau costumati īnca: el purta turbanul, ea — tichia cu pana de strut.

Cum se face ca a ajuns deodata „diploma de merit' pe pat, alaturi de Katerina Ivanovna? Era acolo, pe perna; Raskolnikov a vazut-o.

Acesta se apropie de fereastra. Lebeziatnikov se repezi la el.

— A murit! zise Andrei Semionīci.

— Rodion Romanovici, as vrea sa va spun doua vorbe, spuse Svidrigailov, apropiindu-se de el.

Lebeziatnikov īi ceda locul imediat si se retrase discret. Svidrigailov īl duse pe Raskolnikov, foarte mirat, īntr-un colt mai īndepartat.

— Toate aceste treburi, adica īnmormīntarea si celelalte le iau asupra mea. Stiti, e nevoie de bani, si doar v-am spus ca am bani de prisos. Pe copilasii acestia doi, si pe Polecika, am sa-i dau īntr-un orfelinat mai bun si am sa depun pe numele fiecaruia, pīna la majo­rat, o mie cinci sute de ruble, ca Sofia Semionovna sa n-aiba grija lor. Si pe dīnsa am s-o scot din mocirla, fiindca este o fata buna, nu-i asa? Te rog deci pe dumneata sa-i comunici Avdotiei Romanovna cum am īntrebuintat cele zece mii de ruble care īi erau destinate.

— Cu ce scop v-ati apucat de binefaceri? īntreba Raskolnikov.

— Uf, ce om banuitor! raspunse, rīzīnd, Svidrigailov. Doar v-am spus ca acesti bani īmi sunt de prisos. Si s-o fi facut pur si simplu din sentimente omenesti, nu admiteti? Doar ea n-a fost ,,un paduche' (si el arata cu degetul coltul unde zacea moarta), ca o oarecare baba camatareasa. Admiteti mai bine: „Lujin sa traiasca si sa comita tot felul de mīrsavii, si Katerina Ivanovna sa moara?' Si apoi, daca nu le vin īn ajutor si „cu Polecika, se va īntīmpla acelasi lucru, fiindca pentru ea alta cale nu exista'.

Spuse toate acestea cu un aer viclean, parca facānd cu ochiul, fara sa-si ia privirea de la Raskolnikov. Acesta pali si īngheta la auzul propriilor sale vorbe, pe care le spusese Soniei. Se dadu īnapoi si se uita salbatic la Svidrigailov.

— De de unde stii? sopti el, abia rasuflīnd.

— Pai eu locuiesc dincolo, dupa peretele acela, la madam Reslih. Aici sade Karpernaumov si dincolo madam Reslih, o veche si credincioasa prietena. Suntem vecini.

— Dumneata?

— Eu! striga Svidrigailov, clatinīndu-se de rīs. Si te pot īncredinta pe cuvīnt de onoare, dragul meu Rodion Romanovici, ca ai trezit īn mine un interes cum nu m-am asteptat. Ti-am spus doar ca ne īmprietenim, ti-am prezis acest lucru, si uite ca asa si este. Si ai sa vezi ce om de īnteles sunt. Ai sa vezi ca se poate trai cu mine

PARTEA A SASEA

Capitolul I

Raskolnikov cazu īntr-o stare ciudata: parca īl īnvaluia o ceata si-l despartea de oameni, lasīndu-l īntr-o singuratate apasatoare, fara iesire. Mult mai tīrziu, cānd īsi aducea aminte de aceasta perioada, īsi dadea seama ca ratiunea i se īntuneca uneori si ca asta a tinut, cu scurte intervale de luciditate, pīna la catastrofa finala. Era absolut convins ca gresise īn multe privinte; bunaoara, īi scapase de multe ori sirul cronologic al evenimentelor. Cel putin cānd se straduia, mai tīrziu, sa-si aminteasca si sa-si lamureasca cele petrecute, trebuia sa recurga la ajutorul celor din jurul lui si sa judece ceea ce facuse dupa informatiile culese de la altii. īncurca, de pilda, un fapt cu altul, sau credea ca un lucru era urmarea unei īntīmplari care nu exista decāt īn īnchipuirea lui. Uneori, se simtea napadit de o neliniste chinuitoare, bolnavicioasa, care ajungea, treptat, pīna la o groaza cumplita. Dar īsi amintea ca avusese si momente, ore, poate chiar zile cānd, dimpotriva, cadea īntr-o apatie absoluta, care nu se poate asemui decāt cu indiferenta totala ce-i cuprinde pe unii muribunzi. īn general īnsa, īn aceste zile, el cauta sa se fereasca parca de-a īntelege clar situatia; unele fapte, care cereau o dezlegare imediata, īl apasau īn chip deosebit si cāt n-ar fi dat el sa se poata descatusa, sa poata fugi de unele griji, a caror uitare īnsa, īn situatia īn care se afla, ameninta sa-l duca la pierzanie.

Mai ales īl nelinistea Svidrigailov: s-ar putea spune chiar ca toate gīndurile i se oprisera asupra acestuia. Din clipa cānd auzise cuvintele atāt de primejdioase si prea clar rostite de Svidrigailov īn locuinta Soniei, īn ziua mortii Katerinei Ivanovna, cursul normal al gīndurilor lui parca se īntrerupsese. Dar cu toate ca acest fapt nou īl nelinistea grozav, Raskolnikov nu se grabea sa-l lamureasca. Uneori, dupa ce ratacea īn vreun cartier īndepartat si pustiu al orasului, se trezea īntr-un tractir nenorocit, singur la masa, abia aducāndu-si aminte cum a ajuns acolo, si se gīndea deodata la Svidrigailov; īsi dadea seama foarte limpede si nelinistitor ca ar tre­bui sa aiba cāt mai repede o explicatie decisiva cu acest om si sa hotarasca ce este de facut. O data, ajungīnd dincolo de bariera orasului, īsi īnchipui chiar ca-l astepta Svidrigailov, ca-i daduse o īntīlnire acolo. Alta data, se trezi īn zori culcat pe pamīnt, īntr-un tufis, aproape fara sa stie cum a ajuns acolo. De altfel, īn cele doua-trei zile care au urmat dupa moartea Katerinei Ivanovna, el se īntīlnise de doua ori cu Svidrigailov acasa la Sonia, unde, fara nici un scop, intra totdeauna pentru o clipa. Cu aceste prilejuri schim­basera cāteva vorbe īn treacat, dar niciodata nu atinsesera punctul principal, ca si cum s-ar fi īnteles īntre ei ca, deocamdata, trebuiau sa taca. Katerina Ivanovna zacea īnca īn sicriu. Svidrigailov se ocupa de īnmormīntare si avea multe alergaturi de facut. Sonia era si ea foarte ocupata. La ultima lui īntīlnire cu Svidrigailov, acesta īi spuse ca demersurile lui īn privinta copiilor Katerinei Ivanovna au fost īncununate de succes; ca, datorita relatiilor sale, obtinuse admiterea celor trei copii īn niste orfelinate foarte bune; ca banii depusi pe numele lor ajutasera mult la aceasta, fiindca se primeau mai bucuros copiii cu cāte un mic capital decāt orfanii saraci. A adaugat si cāteva vorbe despre Sonia, i-a promis sa treaca īntr-o zi pe la el si a pomenit ca „ar dori sa stea de vorba; ca trebuiau neaparat sa discute īmpreuna despre unele lucruri care'. Acest schimb de cuvinte avusese loc pe palier. Svidrigailov īl privise tinta īn ochi si deodata, dupa o scurta tacere, īi spusese, domolind glasul:

— Ce-i cu dumneata, Rodion Romanici, parca n-ai fi īn apele dumitale? Zau asa! Te uiti si asculti, si totusi parca n-ai īntelege nimic. Vino-ti īn fire! Trebuie sa stam putin de vorba amīndoi; īmi pare rau ca am atātea de facut si pentru mine si pentru altii Eh, Rodion Romanici, adauga el pe neasteptate. Toti oamenii au nevoie de aer, da, da, de aer Si asta mai īnainte de toate!

Se dadu la o parte, ca sa faca loc preotului si diaconului care urcau scara. Veneau sa faca slujba mortilor. Din ordinul lui Svidrigailov se slujea regulat, de doua ori pe zi. Svidrigailov īsi vazu de drum. Raskolnikov ramase locului, se gīndi putin si intra dupa preot īn odaia Soniei.

Se opri īn prag. Slujba abia īncepuse, domoala, solemna, trista. Gīndul la moarte si senzatia pe care ti-o da prezenta unui mort īn casa aveau pentru el, de totdeauna, din copilarie, ceva apasator, īi dadeau un-fel de groaza mistica; de altfel, nu mai asistase de mult la un prohod. Iar acesta de acum era deosebit de sfīsietor si de jal­nic. Se uita la copii: erau īngenuncheati īn jurul sicriului; Polecika plīngea. īn spatele lor se ruga Sonia, plīngīnd īncet si sfios parca, „īn ultimele zile nu s-a uitat nici o singura data la mine si nu mi-a spus o vorba macar', se gīndi el. Soarele lumina puternic odaia; fumul de tamīie se ridica dens spre tavan; preotul citea: „Odih­neste, Doamne, sufletul' Raskolnikov ramase pīna la sfīrsitul slujbei. Binecuvīntīnd si luīndu-si ramas bun, preotul arunca o privire mirata īn jurul sau. Dupa slujba, Raskolnikov se apropie de Sonia. Ea īl apuca deodata de mīna si-si lipi capul de umarul lui. Acest gest spontan īl uimi nespus: „Cum? Nici pic de sila, de groaza? Māna ei n-a tresarit cātusi de putin atingīndu-l!' Nesfīrsita uitare de sine. Cel putin, asa socotea el. Sonia n-a spus un cuvīnt. Raskolnikov i-a strīns māna si a iesit. īsi simtea inima cumplit de grea. Daca ar fi putut sa plece undeva, unde sa fie singur de tot, chiar de ar fi trebuit sa ramīna asa o viata īntreaga, s-ar fi socotit fericit. Dar īn ultima vreme, desi era mai tot timpul singur, n-ar fi putut afirma ca este. Se īntīmpla sa plece afara din oras, sa iasa la drumul mare; īntr-o zi, a ajuns chiar īntr-un crīng; dar cu cāt locul era mai pustiu, cu atāt simtea mai tare līnga el prezenta nevazuta si nelinistitoare a cuiva, prezenta care nu atāt īl speria, cāt īl irita si de aceea se grabea sa se īntoarca īn oras, sa se piarda īn multime, sa intre īn tractire, īn berarii; se ducea la Tolkucii, īn Sennaia, acolo era parca mai usor, si se simtea mai singur. Īntr-o circiuma, pe īnserate, auzi niste cāntece; sezu o ora īntreaga sa le asculte si mai tīrziu īsi aminti ca-i facuse mare placere. Dar spre sfīrsit īl apuca din nou nelinistea; īl chinuia un gīnd ca o remuscare: „Stau aici si ascult cāntece, oare asta am eu de facut?' īsi zise el. De altfel, īsi dadu numaidecāt seama ca nu-l nelinistea numai asta, ca mai era ceva ce trebuia solutionat fara īntīrziere, dar acest ceva nu si-l putea lamuri cu gīndul si nici exprima cu vorba. Toate gīndurile se īncurcau, se faceau ghem. „Nu, decāt asa, mai bine lupta! Mai bine Porfiri sau Svidrigailov De m-ar chema mai iute, sau m-ar ataca din nou Da! Da!' gīndea el. Iesi din circiuma si o lua aproape la goana. Gīndul la Dunia si la mama lui īl aduse deodata īntr-o stare de panica. īn noaptea aceea, cu putin īnaintea zorilor, se trezi īn niste tufisuri din Krestovski Ostrov, tremurānd de frig, scuturat de friguri; porni spre casa si ajunse acolo dimineata, devreme. Dupa cāteva ore de somn, frigurile īl lasara, dar se scula tīrziu: erau cea­surile doua dupa-amiaza.

Īsi aduse aminte ca era ziua īnmormīntarii Katerinei Ivanovna si se bucura ca n-a asistat la ea. Nastasia īi aduse de mīncare; mīnca si bau cu multa pofta, aproape cu lacomie. Capul īi era mai limpede si parca se simtea mai linistit decāt īn ultimele trei zile. O clipa se gīndi cu mirare la accesele lui de panica. Apoi usa se deschise si intra Razumihin.

— A! Manīnca, va sa zica nu este bolnav! zise el, luīnd un scaun si asezīndu-se la masa īn fata lui. Parea īngrijorat si nu cauta sa ascunda acest lucru. Vorbea cu vadita ciuda, dar potolit si fara sa ridice prea mult glasul. Parea sa fi venit īmpins de un motiv deosebit foarte serios. Asculta! īncepu el dīrz. Eu ma las pagubas de voi, duceti-va la naiba, la urma urmelor, fiindca, dupa cāt vad, īmi dau perfect seama ca nu va pot īntelege! Te rog sa nu-ti īnchipui ca am venit sa te iscodesc. Putin īmi pasa! Nu vreau sa te descos. Daca te-ai apuca acum sa-mi dezvalui tot, toate secretele voastre, poate ca nici n-as sta sa te ascult, m-as lasa pagubas si as pleca. Am venit numai ca sa-mi dau seama, o data pentru totdeauna, daca esti nebun sau nu? Vezi tu, unii sunt convinsi (indiferent cine si unde) ca esti nebun sau pe punctul de a īnnebuni. īti marturisesc ca si eu eram foarte īnclinat sa īmpartasesc aceasta parere, īn primul rānd, judecind dupa faptele tale stupide si īn parte ticaloase (absolut inexplicabile), īn al doilea rānd, dupa atitudinea pe care ai luat-o de curānd fata de mama si sora ta. Numai un monstru si un ticalos sau un nebun ar putea sa se poarte cu ele asa cum ai facut tu; deci esti nebun

— Nu le-ai vazut de mult?

— Adineauri. Tu nu le-ai vazut de atunci? Unde-mi umbli, spune te rog, am fost la tine de trei ori. De ieri, mama ta e grav bolnava. S-a īmbracat sa vina la tine; Avdotia Romanovna a īncercat s-o retina, dar n-a vrut s-o asculte. „Daca e bolnav, zice, daca-si pierde mintile, cine sa-l īngrijeasca, daca nu mama lui?' Am venit aici toti trei, fiindca nu puteam s-o lasam singura. Pīna la urma am tot implorat-o sa se linisteasca. Am intrat — si tu nu erai acasa; a stat aici, uite, pe locul asta. A stat zece minute, si noi īn fata ei, īn tacere. Apoi s-a sculat si a zis: „Daca iese din casa, īnseamna ca este sanatos si ca si-a uitat mama; si atunci nu se cuvine sa-i calc pragul ca sa-i cersesc o mīngīiere'. S-a īntors acasa si a cazut la pat; acum are febra. „Vad, zice, ca pentru draguta lui are timp.' Crede ca draguta ta e Sofia Semionovna, logodnica sau iubita, nu stiu. M-am dus imediat la Sofia Semionovna, fiindca, fratioare, voiam sa aflu adevarul; am intrat si am dat peste un sicriu si peste niste copii care plīngeau. Sofia Semionovna le īncerca rochitele de doliu. Tu — nicaieri. M-am uitat, mi-am cerut scuze si am plecat, i-am raportat toate acestea Avdotiei Romanovna. Prin urmare, pre­supunerea a fost falsa, n-ai nici un fel de draguta, si ramīne mai probabila ipoteza nebuniei. Dar tu sezi si īnghiti rasol de vaca, de parca n-ai fi mīncat de trei zile. Ce-i drept si nebunii manīnca, dar, cu toate ca nu mi-ai spus nici un cuvānt, tu nu esti nebun! īmi pun capul pe tocator! Sunt sigur ca nu esti nebun. Asadar, lua-v-ar dracu' pe toti, fiindca la mijloc este o taina, un secret; iar eu n-am de gīnd sa-mi sparg capul cu secretele voastre. Am venit numai ca sa te īnjur, īncheie el, sculīndu-se, sa ma usurez, īncolo stiu eu ce am de facut.

— Si ce vrei sa faci?

— Ce-ti pasa, ce vreau eu sa fac?

— Baga de seama, ai sa īncepi sa bei!

— De unde de unde stii?

— Ei, asta-i buna! Razumihin tacu o clipa.

Tu ai fost totdeauna un om cu judecata si niciodata, niciodata, n-ai fost nebun, rosti el deodata cu īnflacarare. Ai dreptate, am sa īncep sa beau! Ramīi cu bine!

Si dadu sa plece.

— Acum trei zile, mi se pare, am vorbit despre tine cu sora mea.

— Despre mine! Dar unde ai putut s-o vezi acum trei zile? se opri Razumihin, palind putin; se vedea usor ca inima lui īncordata batea prea tare.

— A venit singura, a stat aici si a vorbit cu mine. -Dīnsa?!

— Da.

— Si ce i-ai spus adica, vreau sa zic, despre mine?

— I-am spus ca esti un om foarte bun, cinstit si muncitor. Ca o iubesti nu i-am spus, fiindca asta o stie si singura.

— Stie?

— Asta-i buna! Oriunde as pleca, orice mi s-ar īntīmpla, tu sa ramīi pentru ele un fel de providenta. Cum s-ar zice, eu ti le īncredintez tie, Razumihin. Ti-o spun, fiindca stiu foarte bine cāt de mult o iubesti si stiu ca ti-e inima curata. Stiu de asemenea, ca si ea poate sa te iubeasca si ca poate chiar te iubeste. Acum hotaraste singur, tu stii mai bine, daca trebuie sau daca nu trebuie sa īncepi sa bei

— Rodka Vezi tu Ei Drace! Dar tu unde vrei sa pleci? Vezi tu, daca si asta e un secret, fie! Dar eu eu am sa aflu acest secret

Si sunt sigur ca nu este nimic grav, trebuie sa fie niste fleacuri, din care īnchipuirea ta a scos cine stie ce parascovenii! De altminteri, esti un om tare de treaba!

— Tocmai am vrut sa-ti spun, dar tu m-ai īntrerupt: ai judecat foarte bine adineauri, cānd ai spus ca ai renuntat sa cauti sa afli toate aceste mistere si secrete. Lasa-le deoparte, nu te īngriji de asta. Lucrurile se vor descoperi la vremea lor, si vei afla totul cānd va veni timpul. Ieri, cineva mi-a spus ca omul are nevoie de aer, de aer! Vreau sa ma duc la el si sa-l īntreb ce a vrut sa spuna cu asta.

Razumihin, foarte tulburat, chibzuia ceva.

„Este un conspirator politic! Indiscutabil! Si se afla īn ajunul unui pas decisiv — asta-i sigur! Altfel, nu poate fi, si si Dunia stie' se gīndi el deodata.

— Va sa zica la tine vine Avdotia Romanovna! rosti el, scandīnd cuvintele. Iar tu vrei sa te vezi cu omul care zice ca este nevoie de mai mult aer si prin urmare scrisoarea aceea e tot ceva de felul asta, īncheie el, vorbind mai mult pentru sine parca.

— Care scrisoare?

— Avdotia Romanovna a primit astazi o scrisoare care a neli­nistit-o. A nelinistit-o grozav. Asta este sigur. Am īnceput sa-i vorbesc despre tine — si m-a rugat sa īncetez. Apoi a spus ca poate o sa ne despartim īn curānd, foarte curānd, pe urma a īnceput sa-mi multumeasca cu multa caldura, nu stiu pentru ce; dupa care s-a dus īn odaia ei si s-a īncuiat.

— A primit o scrisoare? īntreba din nou Raskolnikov, īngīndurat.

— Da; tu nu stiai nimic? Hm! Amīndoi tacura.

— Ramāi cu bine, Rodion. Eu, fratioare a fost o vreme dar nu, ramīi cu bine, vezi tu, a fost o vreme Hai, ramīi cu bine! Trebuie sa plec. Si n-am sa beau. Da-o dracului de bautura degeaba

Iesi grabit din odaie, dar abia īnchise usa dupa el, ca o deschise din nou si zise, privind īntr-o parte:

— A propos! īti amintesti de asasinul acela, ei, cu Porfiri, cu batrīna? Sa stii ca ucigasul a fost descoperit, a marturisit singur si a dat toate probele. īnchipuieste-ti, este unul dintre cei doi zugravi, īti aduci aminte, cel pe care l-am aparat aici? Toata scena aceea cu bataia si rīsetele pe scara cu tovarasul lui, īn timp ce portarul si cei doi martori urcau sus, o īnscenase anume de ochii lumii. Cāta vicle­nie, cāta prezenta de spirit la un mucos ca el! Nici nu-ti vine sa crezi; dar el singur a explicat tot si a marturisit tot. Ce zici de mine cum m-am lasat prins? Dupa parerea mea, este un geniu al prefacatoriei si ingeniozitatii, si-a creat cu ingeniozitate alibiurile si, prin urmare, nu mai trebuie sa ne miram de nimic! Oare nu pot exista genii si de acest fel? Iar faptul ca n-a putut sa-si joace rolul pīna la capat si a marturisit ma face sa-l cred mai mult. E mai verosimil Dar cum m-am lasat dus de nas! īmi iesisem din fire pentru el!

— Spune-mi, te rog, de unde ai aflat toate acestea si de ce te intereseaza atāt de mult? īntreba Raskolnikov, vadit tulburat.

— Ei, aste e! De ce ma intereseaza! Ce īntrebare! Am aflat printre altii si de la Porfiri. Adica mai mult de la el am aflat.

— De la Porfiri Petro viei? -Da.

— Si ce ce spune el? īntreba Raskolnikov, speriat.

— Mi-a explicat foarte frumos. Mi-a explicat psihologic, īn felul lui.

— A explicat? El īnsusi ti-a explicat?

— El, chiar el; ramīi cu bine! Am sa-ti mai spun unele lucruri alta data, acum am treaba. A fost da, a fost un moment cānd am crezut ca Dar sa lasam asta; alta data! Ce rost ar avea acum sa īncep sa beau? Vorbele tale m-au īmbatat si fara vin. Sunt beat, Rodka! Sunt beat fara sa fi baut, hai, ramīi cu bine, am sa vin curānd.

Si Razumihin iesi.

„Este un conspirator politic, asta-i indiscutabil, indiscutabil! hotarī īn gīndul lui, coborānd īncet scara. Si a atras-o si pe sora-sa īn afacerea asta. E foarte, foarte potrivit cu firea Avdotiei Romanovna. Se īntīlnesc Si chiar mi-a dat a īntelege, judecind dupa unele lucruri pe care mi le-a spus ea dupa unele vorbe marunte si aluzii, numai asta poate fi! Altfel cum s-ar putea explica toata īncurcatura asta? Hm! Si eu am crezut ca O, Doamne, ce mi-a trecut prin cap? Da, mi s-a īntunecat mintea si sunt vinovat īn fata lui! Atunci īn coridor, līnga lampa, Rodea mi-a īntunecat mintile! Ptiu! Ce gīnd urīt, grobian, ticalos, din partea mea! Bravo, Mikolka, bine ai facut ca ai marturisit De altfel, cāt de bine se explica acum tot ce a fost! Boala lui de atunci, atitudinea lui atāt de ciudata, chiar si mai īnainte de boala, mult mai īnainte, la universitate; cāt de īnchis, cāt de posomorīt era īntotdeauna Dar ce īnseamna atunci scrisoarea aceea? Si aici poate ca se ascunde ceva. De la cine o fi? Banuiesc Hm. Nu, am sa aflu tot.'

Īsi aminti ceea ce īi spusese Raskolnikov despre Dunecika, si īntelese, īn sfīrsit, tot; inima īi zvīcni cu putere īn piept si el o rupse la fuga.

Īndata dupa plecarea lui Razumihin, Raskolnikov se scula, se īntoarse spre fereastra, dadu īntr-un colt, apoi īntr-altul, de parca ar fi uitat cāt de strimta īi este odaia si se aseza din nou pe divan. Parea alt om; iarasi lupta - prin urmare, exista o iesire!

„Da, prin urmare exista o iesire! Ca prea s-au īnchis si zavorīt toate, prea dureros īl īncatusau, strīngīndu-i mintea ca-ntr-un cleste.' De la scena cu Mikolka, īn cabinetul lui Porfiri, īncepuse sa se īnabuse, fiindca nu mai gasea iesire din strīmtoare. Dupa Mikolka, īn aceeasi zi, urmase scena cu Sonia; lucrul se petrecuse si se īncheiase altfel, cu totul altfel decāt si-ar fi putut īnchipui vre-odata prin urmare, se aratase slab, asa, īntr-o clipa, pe de-a-ntregul slab! A recunoscut atunci, de acord cu Sonia, si a recunoscut sincer, ca nu mai poate duce singur o asemenea povara! Dar Svidrigailov? Svidrigailov era o enigma care īl nelinistea, ce-i drept, dar parca nu īn aceeasi masura. Si cu Svidrigailov va avea poate de luptat, dar cu el se putea gasi o portita de scapare, pe cānd cu Porfiri cu Porfiri era altceva.

Asadar, Porfiri īnsusi i-a explicat totul lui Razumihin, i-a expli­cat psihologic! Iarasi a īnceput cu blestemata lui psihologie! Porfiri? Dar cum putea Porfiri sa creada macar o singura clipa ca Mikolka este vinovat, dupa scena īntre patru ochi care se petrecuse īntre ei, īnainte de venirea lui Mikolka, si care nu īngaduia decāt o singura explicatie? (īn cursul acestor zile īsi amintise īn treacat si fragmentar scena cu Porfiri Petrovici; īn īntregime nu ar fi putut sa īndure amintirea ei.) īn timpul acelei scene, toate vorbele rostite, gesturile, privirile, unele lucruri spuse cu un anumit ton, īn sfīrsit, limitele la care ajunsesera ei doi faceau de necrezut ca asa-zisa marturisire a lui Mikolka - pe care Porfiri l-a patruns de la primul cuvīnt, de la primul gest - sa fi putut zdruncina din temelii o convingere atāt de puternica.

Dar ce situatie! Pīna si Razumihin a īnceput sa-l banuiasca! Scena de līnga lampa din coridor l-a pus pe gīnduri. Si el s-a repezii la Porfiri „Dar ce i-a venit acestuia sa-l duca astfel de nas? Cu ce scop a abatut atentia lui Razumihin asupra lui Mikolka? Este vadit ca pregateste ceva; are un gīnd ascuns, dar care anume? La drept vorbind, a trecut o buna bucata de vreme din dimineata aceea, prea mult timp si nimic nu se aude, nici nu se arata, dinspre partea lui Porfiri Petrovici. Ei, asta poate fi un semn rau'

Raskolnikov īsi lua sapca si, dupa ce se gīndi bine, hotarī sa iasa. Era prima zi, īn tot acest rastimp, cānd se simtea pe deplin constient. „Trebuie sa ispravesc cu Svidrigailov, se gīndi el, trebuie sa ispravesc cu orice pret, cāt mai repede; pare-mi-se ca si acesta asteapta sa vin singur la el.' īn clipa aceea, atāta ura īi umplu deodata inima obosita, ca sa fi putut sa ucida pe unul dintre ei, pe Porfiri Sau pe Svidrigailov, n-ar fi stat īn cumpana s-o faca. Si daca nu chiar atunci, mai tīrziu īn orice caz. „Vom vedea, vom vedea', repeta el īn gīnd.

Dar īn momentul cānd deschise usa spre palier se ciocni nas īn nas cu Porfiri Petrovici īn persoana. Acesta se pregatea sa intre. O clipa, Raskolnikov ramase stana de piatra. Ciudat: nu se mira prea mult vazīndu-l si aproape nu se sperie. Tresari numai, dar se stapīni īn aceeasi clipa. „Poate ca acesta-i deznodamīntul! Dar de ce s-a apropiat asa tiptil, ca o pisica, si eu n-am auzit nimic? Sa fi tras cu urechea?'

— Nu te asteptai la musafiri, Rodion Romanici! exclama, rīzīnd, Porfiri Petrovici. De mult am vrut sa vin la dumneata; acum, trecānd prin fata casei dumitale, m-am gīndit: de ce n-as intra pen­tru cinci minute sa-l vad ce face? Aveai de gīnd sa pleci? N-am sa te retin. Doar sa fumez o tigara, daca-mi dai voie

— Ia loc, Porfiri Petrovici, ia loc, īsi pofti Raskolnikov musafi­rul, cu un aer atāt de multumit si de primitor ca, desigur, s-ar fi minunat singur daca ar fi putut sa se vada.

Cheltuia ultimele farīme de putere ce-i mai ramasesera īn suflet. Astfel, uneori, un om prins de tīlhari trece cāte o jumatate de ceas printr-o groaza de moarte, iar cānd simte cutitul la os, īi piere pe loc orice spaima. Se aseza īn fata lui Porfiri si-l privi tinta, fara sa cli­peasca. Porfiri īnchise un ochi si īncepu sa-si aprinda tigara. „Haide, vorbeste odata, vorbeste, īi spunea īn gīnd Raskolnikov, cu inima gata sa-i sara din piept. De ce, de ce nu vorbesti?'

Capitolul II

— Afurisite-s tigarile astea! īncepu, īn sfīrsit, Porfiri Petrovici, ispravind de aprins tigara si scotīnd fumul din piept. Cāt rau īmi fac, si totusi nu pot sa ma las! Tusesc, ma rīcīie īn gīt, ma sufoc. Stii, sunt un fricos, si m-am dus zilele trecute la B. Asta pe fiecare bolnav īl consulta minimum o jumatate de ceas; l-a pufnit rīsul cānd s-a uitat la mine: m-a ciocanit, m-a ascultat. „Dumitale, zice, nu-ti prieste tutunul; ti s-au dilatat plamīnii.' Dar cum sa ma las de tutun? Cu ce sa-l īnlocuiesc? Nu beau, asta-i toata nenorocirea, he-he-he! Nenorocirea-i ca nu beau! Toate-s relative īn lumea asta, Rodion Romanici, toate-s relative!

„Ce-i asta, iar īncepe cu siretlicurile meseriei lui', se gīndi, dez­gustat, Raskolnikov. īsi aminti deodata, īn īntregime, scena petre­cuta nu de mult, la ultima lor īntīlnire, si acelasi sentiment de ura īi napadi sufletul.

— Am mai fost la dumneata acum doua zile, seara, n-ai stiut? urma Porfiri Petrovici, uitīndu-se prin odaie. Am intrat īn camera asta. Treceam, ca si azi, prin fata casei si m-am gīndit: hai sa-i īntorc vizita. Am venit si am gasit camera deschisa; m-am uitat, am asteptat si, fara s-o anunt pe servitoarea dumitale, am plecat. Dumneata nu īncui niciodata usa?

Obrazul lui Raskolnikov se īntuneca tot mai mult. Porfiri parea ca-i ghiceste gīndurile.

— Am venit pentru o explicatie, dragul meu Rodion Romanici, da, pentru o explicatie! īti datorez o explicatie, urma el, zīmbind si chiar lovindu-l usor cu palma peste genunchi, dar aproape imediat fata lui lua o īnfatisare serioasa, īngrijorata si chiar trista, spre mirarea lui Raskolnikov, care nu-l vazuse niciodata astfel si nici nu banuia macar ca ar putea avea o asemenea expresie. Ciudata scena a avut loc ultima data īntre noi, Rodion Romanici. Ce-i drept, si prima noastra īntīlnire a fost poate cam ciudata; īnsa atunci Ei, dar e totuna! Uite ce este, poate am gresit fata de dumneata - simt acest lucru. Adu-ti aminte cum ne-am despartit: eram amīndoi cu nervii īncordati la maximum. N-am jucat cinstit, nu ne-am purtat cum se cuvine. Si doar suntem gentlemeni; orice-ar fi, sa nu uitam ca suntem gentlemeni, trebuie sa īntelegem asta. Iti aduci aminte cāt de departe au mers lucrurile atunci ne-am purtat aproape necuviincios.

„Ce-i asta? Unde vrea sa ajunga?' se īntreba, uluit, Raskol­nikov, ridicind capul si facānd ochii mari.

— Am socotit ca acum este mai bine sa jucam deschis, urma Porfiri Petrovici, dīnd putin capul pe spate si lasīnd ochii īn jos, ca si cum n-ar fi vrut sa-si stinghereasca cu privirea victima de altadata si parca dispretuindu-si metodele si siretlicurile de mai īnainte. Da, astfel de banuieli si astfel de scene nu trebuie sa se repete. Mikolka ne-a adus atunci deznodamīntul, altfel nu stiu unde am fi ajuns. Blestematul acela de tīrgovet sedea īn odaia de alaturi; īti poti īnchipui? Dumneata desigur stii acest lucru; de altfel, sunt informat ca el a venit dupa aceea la dumneata, dar ceea ce ai presu­pus atunci nu era adevarat: n-am trimis dupa nimeni si nu dadusem īnca nici o dispozitie. Ma vei īntreba: de ce nu dadusem nici o dis­pozitie? Cum sa-ti spun: evenimentele m-au luat oarecum prin sur­prindere. Abia am apucat sa trimit dupa portarii aceia (i-ai vazut, desigur, la plecare). īmi venise o idee, īmi trecuse ca un fulger prin minte; vezi dumneata, Rodion Romanici, eu eram adīnc convins atunci. Ei, ma gīndeam, chiar daca, deocamdata, scap din mīna un fapt, īn schimb am sa prind de coada altul, adica, cel putin, n-am sa scap ceea ce ma intereseaza pe mine. Esti irascibil din fire, Rodion Romanici, chiar foarte irascibil, si pot sa spun, fara sa ma laud, īti cunosc īntr-o oarecare masura īnsusirile caracterului si ale sufle­tului. Fireste, stiam si atunci ca nu se īntīmpla totdeauna ca omul sa se scoale deodata si sa-ti trīnteasca īn obraz tot adevarul, desi asta se īntīmpla uneori, mai ales daca-l scoti pe om din fire; dar, īn orice caz, foarte rar. Atāta lucru puteam sa pricep si eu. Dar ma gīndeam: de as putea sa-i smulg o dovada mica! Una marunta de tot, una sin­gura, dar palpabila, concreta, sa fie ceva real si nu simple inductii psihologice. Fiindca, ma gīndeam eu, daca omul este vinovat, atunci poti nadajdui sa obtii de la el ceva concret, īti este permis sa nadajduiesti chiar izbīnda deplina, iar eu m-am bizuit prea mult pe firea dumitale, Rodion Romaniei, mai ales pe firea dumitale!

— Dumneata ce tot vorbesti acolo? bīigui īn cele din urma Roskolnikov, fara sa-si dea bine seama de īntrebarea lui. „Despre ce vorbeste, se minuna el īn gīnd, nu cumva ma socoteste īn adevar nevinovat?'

— Ce spun? Am venit sa ma explic cu dumneata, cum s-ar zice, socot acest lucru o sfīnta datorie pentru mine. Vreau sa-ti explic purtarea mea, greseala pe care am facut-o, fiindca recunosc ca mult te-am facut sa suferi, Rodion Romanici, si nu vreau sa crezi ca sunt un monstru. īnteleg foarte bine ce īnseamna pentru un om necajit, dar mīndru, autoritar si nerabdator, mai cu seama nerabdator, sa īndure toate acestea! īn orice caz, eu cred ca este ceva nobil si generos īn dumneata, desi nu sunt de acord cu toate parerile dumi-tale si socot de datoria mea sa ti-o spun deschis, absolut sincer, caci, īn primul rānd, nu vreau sa te īnsel. Dupa ce te-am cunoscut, am simtit ca ma atasez de dumneata. Poate ca aceste vorbe au sa te faca sa rīzi? Ai tot dreptul sa rīzi. Stiu ca dumneata nu m-ai putut suferi de la prima vedere si, de fapt, nici n-ai avut pentru ce sa ma īndragesti. Ia-o cum vrei, dar īn ceea ce ma priveste doresc din inima sa fac tot posibilul ca sa sterg impresia pe care ti-am facut-o si sa-ti dovedesc ca am si suflet, si constiinta. Sincer īti spun.

Porfiri Petrovici tacu cu demnitate. Raskolnikov simti ca-l cuprinde un acces de spaima noua. Gīndul ca Porfiri īl socoteste nevinovat īncepu deodata sa-l sperie.

— Nu cred ca e nevoie sa-ti povestesc īn amanunt cum a īnceput, urma Porfiri Petrovici. Ma gīndesc ca ar fi chiar de prisos. Si nici nu cred ca as putea s-o fac. Cum s-ar putea īnsira toate amanun­tele? Mai īntīi a fost un zvon. Ce fel de zvon, de la cine si de unde a pornit si de unde pīna unde s-a ajuns la dumneata - cred de asemenea ca este de prisos sa spun. Pentru mine personal, totul a pornit de la o īmprejurare cu totul īntīmplatoare, care a avut loc si care ar fi putut sa nu aiba loc. Care anume? Hm, cred ca de aseme­nea n-are rost sa vorbim. Din toate zvonurile si din acea īmpreju­rare īntīmplatoare eu am tras anumite concluzii. īti marturisesc foarte sincer, fiindca, daca este vorba sa marturisesti ceva, trebuie s-o faci deplin: eu am fost cel dintīi care te-a suspectat. Las deo­parte īnsemnarile acelea de pe obiecte, scrise de mina batrīnei, si altele de acelasi fel, fiindca astea nu īnseamna nimic, asemenea indicii se pot numara cu sutele. Apoi, am avut prilejul, de aseme­nea īntīmplator, sa aflu scena de la sectie si īnca īn cele mai mici amanunte, povestita de cineva, un om extrem de important īn cazul de fata, care a luat parte la ea si care, fara sa-si dea seama, a scos la iveala īntelesul ei. Toate acestea se legau īntre ele, dragul meu Rodion Romanici, da, se legau! Cum sa nu-ti īndrepti atunci cercetarile īntr-o anumita directie? Din o suta de iepuri de casa n-ai sa faci niciodata un cal, din o suta de banuieli n-ai sa alcatuiesti niciodata o dovada, spune un proverb englezesc, asta-i īnsa ratiune pura, dar īncearca dumneata, īncearca numai sa tii īn frīu patimile; iar anchetatorul e si el om si deci patimas. Mi-am adus aminte si de un articol al dumitale, din revista aceea, stii, pe care l-am discutat īn amanunt la prima dumitale vizita. Te-am ironizat, dar asta numai ca sa te provoc sa mai spui si altele. Repet, esti nerabdator si bol­nav, Rodion Romanici, foarte bolnav. Ca esti curajos, orgolios si serios, ca ai suferit mult, foarte mult, m-am convins de multa vreme. Toate aceste sentimente īmi sunt familiare si de aceea arti­colul dumitale l-am citit ca pe ceva cunoscut. Acest articol trebuie sa fi fost conceput cu īnfrigurare, īntr-o noapte de insomnie, atunci cānd inima zvīcneste, mintea se avīnta si sufletul este disperat. Cāt de periculos este acest suflet disperat, orgolios al tineretului! Te-am ironizat, dar acum pot sa-ti spun ca mi-a placut grozav, ca unui amator, se īntelege, aceasta prima īncercare tinereasca a penei dumitale. Fum, ceata, o coarda rasuna īn negura. Articolul dumitale este absurd si fantastic, dar este plin de sinceritate, de orgoliu tineresc, are curajul disperarii! Este īntunecat articolul dumitale, ei, foarte bine. L-am citit, l-am pus deoparte si punīndu-l deoparte, m-am gīndit īnca de atunci: „Cu omul acesta lucrurile n-au sa se opreasca aici!' Si acum, spune-mi si dumneata, cum sa nu ma fi interesat patimas tot ce a urmat dupa o asemenea introducere?

Vai, Doamne! Parca zic ceva? Parca afirm ceva? īti vorbesc numai de o observatie pe care am facut-o atunci, de o simpla obser­vatie. Ce-i asta, ma gīndeam? Nimic, aproape nimic, poate chiar absolut nimic. Si apoi, mie, īn calitate de anchetator penal, nici nu-mi sade bine sa ma las furat de astfel de speculatii: īl am pe Mikolka, cu fapte, orice s-ar zice, dar sunt fapte! Si el are o psihologie a lui; trebuie sa ma ocup de el; fiindca este vorba de viata si de moartea unui om. Pentru ce-ti spun acum toate acestea? Ca sa stii si sa nu ma acuzi īn inima si mintea dumitale ca m-am purtat rau cu dum­neata. Nu m-am purtat asa din rautate, sincer ti-o spun, he-he-he! Crezi poate ca n-am fost sa-ti fac perchezitie? Am fost, am fost, he-he, am fost īnca pe vremea cānd zaceai bolnav īn patul acesta. Nu ofi­cial si nu personal, dar am facut-o. Locuinta dumitale a fost cerce­tata pāna la ultimul fir de ata, si asta din primul moment; dar -umsonst. īmi ziceam: omul acesta are sa vina la mine, are sa vina el singur, si īnca foarte curānd; daca este vinovat, are sa vina negresit. Altul n-ar veni, dar acesta are sa vina. īti aduci aminte: pe domnul Razumihin a īnceput sa-l cam ia gura pe dinainte la un moment dat, sa-ti spuna cānd una, cānd alta? Asta am potrivit-o noi anume ca sa te enervam, anume am pus īn circulatie un anumit zvon, stiind ca domnul Razumihin nu este omul care sa-si poata stapīni indignarea si ca-i va scapa din cānd īn cānd o vorba. Domnului Zametov īn primul rānd i-a batut la ochi īndrazneala si furia dumitale, cum sa trīntesti asa - de la obraz, īntr-o circiuma: „Eu am ucis!' Prea era īndraznet, prea riscant, si daca este vinovat, mi-am zis eu, atunci este un luptator de temut! Chiar asa gīndeam. Si am asteptat! Te-am asteptat cu toti nervii īncordati; cāt despre Zametov, l-ai nimicit cu lovitura aceea dar, vezi dumneata, tocmai asta-i bine, psiho­logia asta blestemata are doua taisuri! Si asa: eu te asteptam si Dumnezeu mi te-a trimis, ai venit! Ce mi-a mai zvīcnit inima atunci! Eh! Ce anume, care motiv te īndemna sa vii? īti aduci aminte de rīsul, rīsul acela al dumitale cānd ai intrat īn odaie? Te-am īnteles de parca te vedeam pe dinauntru; dar daca nu te-as fi asteptat atunci īntr-o stare de spirit deosebita, n-as fi luat īn seama rīsul dumitale. lata ce īnseamna sa ai o anumita idee preconceputa. Si domnul Razumihin, domnul Razumihin! Dar piatra, piatra, īti aduci aminte piatra sub care sunt ascunse obiectele? Parc-o vad undeva, īntr-o gradina de zarzavat, doar despre gradina de zarzavat i-ai vorbit atunci lui Zametov si pe urma, pentru a doua oara, la mine? Si cānd am īnceput sa-ti discutam articolul, cānd ai īnceput dumneata sa-ti expui ideea - fiece cuvīnt era cu doua īntelesuri, de parca citeam printre rānduri! īn felul acesta, Rodion Romanici, mi-am cladit convingerea, iar cānd m-am izbit cu fruntea de ea, m-am dezmeticit. „Nu, mi-am zis, ce-i asta? Toate acestea, mi-am zis, numai sa vrei si le poti explica tocmai pe dos, tot, tot, pīna la ultimul punct, ba chiar o sa para mai firesc. Ce chin! Nu, ma gīndeam, mai bine sa smulg o singura dovada, cāt de mica!' Iar cānd am auzit despre clopotel, nu m-am mai īndoit, am īnceput sa tremur. „Ei, m-am gīndit eu, iata si acea mica dovada! Asta e.' Nici n-am mai stat sa ma gīndesc, n-am vrut sa ma mai gīndesc. īn clipa aceea, as fi dat o mie de ruble numai sa te vad cu ochii mei: cum ai mers o suta de pasi alaturi de tīrgovetul acela, dupa ce ti-a trīntit de la obraz „Ucigasule', si n-ai īndraznit sa-l īntrebi nimic tot timpul cāt ai mers līnga el! Dar fiorul acela rece din maduva oaselor? Clopotelul acela īn toiul bolii, īn semidelir? Asadar, Rodion Romanici, ce sa te mai miri, dupa toate acestea, de felul cum m-am purtat cu dumneata. Si apoi, de ce ai venit tocmai īn clipa aceea? Parca te-ar fi īmpins o forta si pe dumneata, si daca nu ne-ar fi despartit Mikolka īti amintesti cum a intrat Mikolka? A fost ca un trasnet! A picat ca un fulger naprasnic cazut din senin! Ce zici, cum l-am īntīmpinat? N-am crezut nici atātica din spusele lui, ai vazut si dumneata! Ce sa cred! Mai tīrziu, dupa ce ai plecat, cānd a īnceput el sa raspunda destul de legat asupra unor puncte, de m-am minu­nat si eu, nici atunci nu l-am crezut! Iata ce īnseamna sa-ti intre īn cap o idee, sa ti se īncrusteze īn suflet, dura ca un diamant! „Nu, ma gīndeam, nici vorba, ce Mikolka!'

— Razumihin mi-a spus adineauri ca si acum īl socotiti vinovat pe Mikolai si ca l-ati īncredintat ca

I se taie rasuflarea si nu ispravi. īl asculta cu o emotie nespusa pe omul care-l īntelesese pīna īn fundul sufletului si care acum se lepada de propriile lui pareri. Se temea sa creada, si nu credea. īn cuvintele, īnca cu doua īntelesuri, cauta cu nesat sa prinda ceva mai exact, mai definitiv.

— Domnul Razumihin! striga Porfiri Petrovici, care parea īncān-tat ca Raskolnikov, care tacuse tot timpul, īn sfīrsit deschidea gura.

He-he-he! Atentia domnului Razumihin, īn orice caz, trebuie abatuta īn alta parte: cānd doi se īmpaca, al treilea n-are ce cauta la mijloc. Domnul Razumihin este īn afara acestei chestiuni, a venit la mine, palid ca un mort Dar sa-l lasam īn plata Domnului, ce sa-l amestecam īn treaba asta? Cāt despre Mikolka, vrei sa stii ce fel de individ este, adica cum īl īnteleg eu? īn primul rānd, este ca un copil: pare īnca minor, si nu ca ar fi un fricos, ci este emotiv ca un artist. Zau, sa nu rīzi ca mi-l explic astfel. Este naiv, sensibil, ini­mos, lunatic. Se pricepe sa cānte si sa joace, spune basme, de se aduna lumea si de prin alte locuri sa-l asculte. Stie carte. E īn stare sa rīda pīna nu mai poate, numai daca-i arati un deget. Uneori, bea pīna cade īn nesimtire, dar nu din narav, ci copilareste, fiindca se ia cu altii care beau. A furat, dar nici nu stie ca a furat: ,,Asta-i furt! zice. Am luat ceva de pe jos'. Stii, e rascolnic, adica nu rascolnic adevarat, ci un sectant: īn familia lui sunt begunī, si chiar el īnsusi acum, nu demult, a stat doi ani de zile īntr-un sat, sub conducerea spirituala a unui batrīn īntelept de-al lor. Toate acestea le-am aflat de la Mikolka si de la prietenii lui din judetul Zaraiski. Ce sa mai vorbim! A vrut sa fuga īn pustie! Mare avīnt religios! Se ruga noaptea lui Dumnezeu, citea carti vechi, „adevarate', pīna se naucea de-a binelea. Petersburgul a avut asupra lui o influenta covīrsitoare, mai ales sexul slab si, desigur, vinul. E foarte impre­sionabil, a uitat si de batrīnul īntelept si de toate celelalte. Am aflat ca l-a īndragit un artist, a īnceput sa se duca pe la el, si tocmai atunci s-a nimerit si cazul acesta. S-a speriat si - hait! — sa se spīnzure! Sa fuga! Ce sa-i faci, asta-i parerea care s-a īncetatenit īn popor despre justitia noastra! Unii se sperie de cuvīntul „condamnare'. Cine-i de vina? Sa vedem ce o sa aduca tribunalele cele noi. Of, de-ar da Dumnezeu sa aduca ceva! Si asa: īn īnchisoare se vede ca si-a adus aminte de preacuviosul īntelept; a aparut si Biblia. Stii dumneata, Rodion Romanici, ce īnseamna pentru unii „sa patimeasca'? Nu ca ar vrea sa sufere pentru cineva, ci asa, pur si simplu „trebuie sa patimeasca', adica sa sufere, iar daca suferinta vine de la autoritati, cu atāt mai bine. La īnceputul carierei mele a stat la īnchisoare un detinut, un om foarte blīnd; a stat un an īntreg si a tot citit noaptea pe cuptor Biblia, a citit pīna s-a naucit de-a binelea si ce crezi ca a facut: nitam-nisam a luat o caramida si a aruncat-o īn capul unui inspector, fara nici un motiv din partea acestuia. Si cum crezi ca a aruncat-o? Anume cu un metru mai īncolo, ca nu cumva sa-i faca vreun rau! Ei, stim noi ce sfīrsit are un detinut care īndrazneste sa ridice māna asupra autoritatii: si omul nostru „a patimit'. Asa si cu Mikolka, eu banuiesc ca si baiatul nostru vrea „sa patimeasca', sau ceva tot de acest fel. Asta o stiu sigur, cunosc fapte concrete. Numai ca el nu stie ca si eu stiu toate acestea. Cum sa nu admiti ca din rāndul unor asemenea oameni pot iesi unele specimene fantas­tice? Foarte simplu. A īnceput din nou sa-si aduca aminte de acel īntelept, mai ales dupa ce a īncercat sa se spīnzure. De altfel, are sa vina singur sa-mi spuna tot. Crezi ca rezista pāna la capat? Ai rabdare, are sa retracteze toate acestea! Din clipa īn clipa astept sa vina la mine sa-si retraga marturia. L-am īndragit pe acest Mikolka si-l studiez īn cele mai mici amanunte. Si ce crezi dum­neata? He-he-he! La unele puncte mi-a raspuns foarte bine, se vede ca s-a informat, s-a pregatit frumos; ei, dar īn alte privinte calca-n strachini, nu stie nimic, e īn contradictie cu faptele, fara sa-si dea seama de acest lucru! Nu, dragul meu Rodion Romanīci, aici nu este vorba de Mikolka! Aici este un caz fantastic, tenebros, un caz modern, care poarta pecetea timpurilor noastre, cānd omenirea si-a ales ca scop īn viata cautarea confortului si mintea omului e īntunecata de fraze ca: „sīngele īmprospateaza' Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; el arata o mare īndrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de īndrazneala: aceea a omului care se arunca din vīrf de munte sau din turla bise­ricii. El se duce sa savīrseasca crima, ca si cum n-ar merge pe picioarele lui. Uita sa īncuie usa, si totusi ucide, ucide doua femei, conform teoriei. Ucide, dar nu stie sa ia banii, iar ceea ce izbuteste sa ia ascunde sub o piatra. Nu i-a fost de ajuns cāt a patimit cānd a stat dupa usa, īn timp ce īncercau s-o sparga ceilalti si trageau de clopotel - nu, el, dupa aceea, dintr-o nevoie aproape inconstienta de a resimti din nou acelasi fior de groaza care-ti īngheata maduva din oase, se duce la locuinta goala si trage de clopotel Ei, sa zicem ca asta a facut-o īmpins de boala, dar mai este si altceva: a ucis si totusi se socoteste un om cinstit, dispretuieste oamenii, rataceste ca un īnger neprihanit — nu, aici nu-i vorba de Mikolka, dragul meu Rodion Romanici, nu este Mikolka vinovatul!

Aceste cuvinte, dupa tot ce fusese spus mai īnainte, si care aduceau cu un fel de scuze, erau prea neasteptate. Raskolnikov īncepu sa tremure ca strapuns de o sageata.

— Atunci cine a ucis? īntreba cu glas īntretaiat Raskolnikov, nemaiputīndu-se stapīni.

Porfiri Petrovici se lasa brusc pe speteaza scaunului, ca si cum l-ar fi mirat din cale-afara īntrebarea lui.

— Cum, cine a ucis? repeta el, de parca nu-si credea urechilor. Dumneata ai ucis, Rodion Romanici! Chiar dumneata adauga el aproape īn soapta, cu adīnca convingere.

Roskolnikov sari de pe divan, ramase cāteva clipe īn picioare si se aseza din nou, fara sa rosteasca o vorba. Usoare convulsii īi framīntau muschii obrazului.

— Iar a īnceput gura sa-ti tremure, observa aproape cu compa­timire Porfiri Petrovici. Mi se pare ca dumneata m-ai īnteles gresit, Radion Romanici, adauga el dupa o scurta tacere, de aceea ai ramas uluit. Eu am venit tocmai ca sa spun tot, si sa dam cartile pe fata.

— N-am ucis eu, bīigui Raskolnikov, asa cum fac copiii mici cānd sunt prinsi asupra faptului.

— Ba da, Rodion Romanici, dumneata si nimeni altul, raspunse cu severitate si convingere Porfiri.

Amāndoi tacura si tacerea tinu ciudat de mult, vreo zece minute. Roskolnikov, cu coatele pe masa, īsi ravasea parul cu degetele. Porfiri Petrovici sedea linistit si astepta. Deodata, Raskolnikov īl privi cu dispret:

— Iar o iei de la capat, Porfiri Petrovici! Iarasi aceleasi metode, cum de nu te saturi odata de ele?

— Eh, lasa deoparte metodele mele! Altceva ar fi fost daca am fi avut martori; dar noi vorbim aici īntre patru ochi. Vezi si dumneata ca n-am venit ca sa te haituiesc si sa te prind ca pe un vīnat. īn clipa de fata mi-e indiferent daca ai sa recunosti sau nu. Orice ai raspunde, convingerea mea nu se mai schimba.

— Daca-i asa, atunci pentru ce ai venit? īntreba Raskolnikov, enervat. īti pun īntrebarea pe care ti-am mai pus-o: īntrebarea -daca ma socotesti vinovat, de ce nu ma arestezi si nu ma bagi la īnchisoare?

— Ei, asta-i alta īntrebare! Am sa-ti raspund punct cu punct: īn primul rānd, nu-mi convine sa te arestez.

— Nu-ti convine? Daca esti sigur, trebuie

— Si ce-i daca sunt singur? Toate acestea, deocamdata, nu-s decāt visuri. Si pe urma, de ce te-as baga acolo la odihna? Caci odihna o socotesti si dumneata, de vreme ce ai vrea sa te īnchid. De pilda, am sa te confrunt cu tīrgovetul acela si dumneata ai sa-i spui: „Esti beat? Cine m-a vazut cu tine? Te-am crezut beat si chiar erai beat' — ce pot eu raspunde atunci, cu atāt mai mult, cu cāt vorbele dumitale au sa fie mai verosimile decāt ale lui, fiindca toata depozitia lui este curata psihologie, desi nu se potriveste defel cu mutra lui, iar dum­neata ai nimeri din plin, caci bea ticalosul, bea de stinge, si-l stie toata lumea de betiv! Si apoi, ti-am marturisit sincer, chiar eu, de cāteva ori, ca psihologia asta e cu doua taisuri, ca versiunea dumi­tale ar fi mai īntemeiata, mai verosimila si ca, īn afara de aceasta psihologie, n-am deocamdata nici o dovada īmpotriva dumitale. Se īntelege ca am sa te bag la īnchisoare, am venit (desi nu se face) sa ti-o spun dinainte, totusi īti repet deschis (iarasi cum nu se face) ca asta nu-mi convine. Ei, si īn al doilea rānd, am venit

— Da, īn al doilea rānd? īngīna Raskolnikov tot cu respiratia taiata.

— Fiindca, asa cum ti-am mai spus adineauri: īti datorez o expli­catie. Nu vreau sa ma iei drept un monstru, cu atāt mai mult cu cāt eu te simpatizez, indiferent daca ma crezi sau nu. Drept urmare, īn al treilea rānd, am venit sa-ti dau un sfat sincer: sa te predai singur.

E cel mai bun lucru de facut, cel mai avantajos pentru dumneata, si pentru mine de asemenea, fiindca scap astfel de corvoada asta. Ei, spune, nu ma port eu deschis fata de dumneata? Raskolnikov se gīndi o clipa.

— Asculta, Porfiri Petrovici, dumneata singur ai spus ca n-ai decāt psihologia īmpotriva mea si ca astepti dovezi ca sa poti demonstra matematic vinovatia mea. De unde stii ca īn clipa de fata nu gresesti?

— Nu, Rodion Romanici, nu gresesc. Am o dovada mica. Aceasta dovada am gasit-o mai demult; m-a ajutat Dumnezeu!

— Ce dovada?

— N-am sa-ti spun, Rodion Romanici. Dar, īn orice caz, acum nu mai am dreptul sa amīn; am sa te arestez. Asa ca judeca si dum­neata: pentru mine acum e totuna, si deci ceea ce fac e numai pen­tru dumneata. Crede-ma ca te īnvat de bine, Rodion Romanici!

Raskolnikov zīmbi, mīnios.

— Ce spui dumneata nu este numai ridicol, dar si neobrazat. Sa presupunem ca as fi vinovat (lucru pe care nu-l recunosc deloc), ce rost ar avea sa ma predau cānd chiar dumneata spui ca acolo la īnchisoare am sa fiu la odihna?

— Eh, Rodion Romanici, nu trebuie sa dai crezare chiar tuturor cuvintelor mele: s-ar putea sa fie si sa nu fie odihna! Asta nu-i decāt o teorie, si īnca una care īmi apartine, adica ce spun eu e lege pen­tru dumneata? Poate ca si acum īti ascund ceva. Doar nu-mi poti cere sa-ti dezvalui tot ce stiu! He-he! Punctul doi: ce avantaj ai avea? Stii dumneata ce reducere importanta a pedepsei ar urma'? Gīndeste-te numai. īn ce moment vii sa te predai? Tocmai īn momentul cānd un altul a luat vina asupra lui si a īncurcat itele justitiei? Iar eu, ma jur pe Dumnezeu, am sa le potrivesc toate asa de bine acolo, īncāt sa-ti revina dumitale tot meritul acestui gest. O sa nimicim toata aceasta psihologie, toate banuielile care cadeau asupra dumitale am sa le reduc la nimic, asa īncāt crima dumitale sa apara ca un fel de īntunecare a mintii, fiindca, judecind drept, chiar asa si este. Sunt un om cinstit, Rodion Romanici, si am sa ma tin de cuvīnt.

Raskolnikov tacea, īntristat, cu capul īn piept; chibzui multa vreme si, īn sfīrsit, zīmbi din nou, dar de data aceasta zīmbetul lui era blīnd si trist.

— Eh, nu-i nevoie! rosti el ca si cum nu s-ar mai fi ascuns de fel de Porfiri Petrovici. Nu face! N-am nevoie de reducerea voastra!

— Tocmai de asta m-am temut! exclama Porfiri cu caldura si parca fara voia lui. M-am temut ca te lipsesti de reducerea noastra!

Raskolnikov īl privi, trist si solemn.

— Asculta, nu dispretui viata, urma Porfiri, mai ai mult īnaintea dumitale. Cum n-ai nevoie de reducere, cum poti sa spui una ca asta? Om pripit ce esti!

— Ce mai am īnaintea mea?

—Viata! Ce, esti proroc, sa stii ce-ti va mai aduce? Cauta si vei gasi. Poate ca Dumnezeu tocmai aici te-a asteptat. Si apoi, nu vei fi osīndit pe viata

— Voi capata o reducere rīse Raskolnikov.

— Nu cumva te īmpiedica rusinea, īn īntelesul burghez al cuvīn-tului? Poate tocmai asta te sperie, fara sa-ti dai seama, fiindca esti tānar? Si tocmai dumneata n-ar trebui sa te sperii sau sa te rusinezi sa marturisesti.

— As! Nu-mi pasa! sopti cu dispret si dezgust Raskolnikov, de parca nu-i venea nici macar sa mai vorbeasca.

Dadu sa se scoale, ca si cānd ar fi vrut sa plece, si se aseza din nou, vadit abatut.

— Nu-ti pasa! Nu mai crezi pe nimeni si-ti īnchipui ca te lingu­sesc grosolan; dar mult ai trait dumneata? Multe pricepi? A nascocit o teorie si acum se rusineaza ca a dat gres, ca e prea putin origi­nala! Ce-i drept, a dat un rezultat ticalos, si totusi dumneata nu esti un ticalos fara putinta de īndreptare. Nu, nu esti atāt de ticalos! Cel putin n-ai stat sa te īnseli singur prea multa vreme, ai dat numai-decāt de capat. Stii ce parere am despre dumneata? Dumneata esti dintre aceia carora poti sa le scoti si matele si au sa stea sa se uite zīmbind la calaii lor, numai sa-si fi gasit o credinta sau un Dumnezeu. Gaseste si ai sa traiesti. Mai īntīi, dumneata de mult trebuia sa schimbi aerul. Si apoi, si suferinta e buna la ceva. Sufera. Patimeste. Mikolka poate are dreptate ca doreste sa patimeasca. Stiu ca esti un sceptic, dar nu mai face pe desteptul, lasa totul pe seama vietii, fara sa stai mult pe gīnduri; n-avea grija, ea are sa te scoata la mal si are sa te puna pe picioare. Pe care mal? De unde sa stiu? Eu cred numai ca mai ai mult de trait. Stiu ca-mi iei cuvintele drept predica īnvatata pe de rost; dar poate ca mai tīrziu ai sa-ti amintesti de ele si au sa-ti prinda bine; eu de aceea ti le spun. E īnca bine ca ai omorīt-o numai pe baba aceea. Daca ai fi nascocit alta teorie, poate ca ai fi savīrsit ceva de o suta de milioane de ori mai oribil! Poate ca trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu; de unde stii, poate ca el te pastreaza pentru un scop anumit. Dumneata, īnsa, ar trebui sa ai mai multa barbatie, si sa nu te sperii de ce ai facut acum. Te temi de ispasire? Nu, este rusinos sa te temi. Daca ai facut pasul acela, tine-te tare. Aici intervine dreptatea. īndeplineste deci ceea ce cere dreptatea. Stiu ca nu ma crezi, dar viata are sa te scoata la liman, si cu timpul ai sa-ti recapeti gustul de a trai. Acum īnsa ai nevoie de aer, de aer! Raskolnikov tresari.

— Dar dumneata cine esti, striga el, ca sa-mi prorocesti toate acestea? Din īnaltimea carei linisti marete proferezi asemenea pro­rociri īntelepte?

— Cine sunt eu? Sunt un om sfīrsit, nimic mai mult. Un om care poate simte si īntelege, pe care viata l-a īnvatat unele lucruri, dar un om sfīrsit. Pe cānd dumneata, cu dumneata este alta poveste: dum­neata esti la īnceputul vietii si, cine stie, poate ca toata framīntarea de astazi are sa treaca, se va risipi ca un fum, fara sa lase urme. De ce te temi asa de mult de schimbarea ce se va petrece īn situatia dumitale? Oare unui om cu inima dumitale poate sa-i para rau dupa confort? Sau poate de faptul ca prea multa vreme n-are sa te vada nimeni? Nu despre timp este vorba, ci despre dumneata īnsuti. Cauta sa ajungi un soare si atunci are sa te vada toata lumea. Dar trebuie, īn primul rānd, sa fii un soare. Iar zīmbesti, nu stiu de ce; zīmbesti ca vorbesc ca Schiller. Pun ramasag ca banuiesti ca ma dau bine pe līnga dumneata! Cine stie, poate chiar ma dau bine, he-he-he! Sa nu ma crezi pe cuvīnt, Rodion Romanici, niciodata sa nu ma crezi pīna la capat. Asta mi-e naravul, recunosc; dar uite ce as vrea sa mai adaug: cred ca esti īn stare sa judeci singur pīna unde sunt un om viclean si pīna unde sunt un om cinstit.

— Cānd ai de gīnd sa ma arestezi?

— Pot sa te mai las o zi jumatate sau doua, sa te plimbi. Gīn-deste-te bine, dragul meu; roaga-te lui Dumnezeu sa te lumineze. Si crede-ma, urmeaza-mi sfatul, e tot ce ai mai bun de facut.

— Si daca am sa fug? īntreba Raskolnikov cu un zīmbet ciudat.

— Nu, dumneata n-ai sa fugi. Un mujic fuge, un sectant la moda — lacheu al ideilor straine — fuge, fiindca lui īi e de ajuns sa-i arati un capat de deget, ca micimanului Dīrka, si are sa creada toata viata tot ce poftesti! Pe cānd dumneata nu mai crezi īn teoria dumitale, si atunci ce ai sa duci cu dumneata īn pribegie? Ce ai sa faci ca fugar? Viata fugarului e urīta si grea, iar dumneata acum, īn primul rānd, ai nevoie sa traiesti īntr-o situatie limpede, ai nevoie de aer curat, spune si dumneata, asta-i aerul de care ai nevoie? Daca fugi, ai sa vii singur īnapoi. Dumneata nu te poti lipsi de noi. Iar daca te zavorasc, ai sa stai o luna, doua, hai sa zicem trei si — sa-ti aduci aminte de vorbele mele — ai sa marturisesti, poate cu totul pe neasteptate chiar pentru dumneata. Cu un ceas īnainte poate n-ai sa stii ca ai s-o faci. Sunt sigur ca ai sa te hotarasti „sa patimesti'; acum nu ma crezi, dar ai sa vezi ca tot acolo ai sa ajungi. Fiindca suferinta este mare lucru, Rodion Romanici; nu te uita ca o spune un om care a pus pe el osīnza, asta n-are nici o importanta; stie el ce spune. Nu rīde, īn suferinta este o idee. Mikolka are dreptate. Nu, dumneata n-ai sa fugi, Rodion Romanici.

Raskolnikov se scula si-si lua sapca. Profiri Petrovici se ridica si el.

— Ai de gīnd sa faci o plimbare? Seara are sa fie frumoasa, numai sa nu vina vreo furtuna. De altfel, n-ar fi rau sa se mai racoreasca putin

īsi lua si el sapca.

— Dumneata, Porfiri Petrovici, sa nu-ti īnchipui cumva, te rog, rosti cu o severa insistenta Raskolnikov, ca ti-am marturisit ceva astazi. Esti un om ciudat si te-am ascultat din pura curiozitate. Eu nu ti-am marturisit nimic Sa nu uiti.

— Bine, bine, n-am sa uit Vai de mine, iar tremuri tot! Nu te nelinisti, dragul meu, are sa fie cum doresti dumneata. Plimba-te oleaca: dar nu trece peste anumite hotare. Pentru orice īntīmplare, am o mica rugaminte, adauga el, coborānd glasul, e cam delicata, dar nu lipsita de importanta: daca cumva, din īntīmplare (lucru pe care, de altfel, nu-l cred si te socot incapabil de una ca asta), dar īn cazul cānd totusi - da, da, pentru orice eventualitate - daca īn cursul acestor patruzeci sau cincizeci de ore ti-ar veni ideea sa ispravesti altfel, īntr-un mod fantastic - sa-ti iei viata, de pilda (o presiune absurda, iarta-ma, te rog) — lasa un biletel scurt, dar clar. Doua-trei rānduri, numai doua-trei rānduri si nu uita sa pomenesti despre piatra: are sa fie mai frumos. Si acum, la revedere gīndeste-te bine, si-ti urez noroc pe calea cea noua!

Porfiri iesi, parca īndoit de spate si ferindu-se de a-l privi pe Raskolnikov. Acesta se apropie de fereastra, astepta cu īncordata nerabdare ca Porfiri Petrovici sa ajunga īn strada si sa se departeze de casa, apoi iesi si el īn graba din odaie.

Capitolul III

Se zorea sa ajunga la Svidrigailov. Ce putea sa spere sa obtina de la acest om - nu stia nici el. Dar omul acesta avea o putere mis­terioasa asupra lui. Si o data ce-si daduse seama de acest lucru Raskolnikov nu se mai putea linisti si, apoi, acum nu mai avea timp sa amīne aceasta explicatie.

Pe drum, o īntrebare īl framīnta īn chip deosebit: a fost Svidrigailov la Porfiri sau nu?

Pe cāt putea sa judece si era gata sa jure — nu, n-a fost! Se gīndi iar si iar, īsi reaminti īntreaga vizita a lui Porfiri: nu, n-a fost, fireste!

„Dar daca n-a fost, are sa se duca sau n-are sa se duca la Porfiri?'

Deocamdata i se parea ca n-are sa se duca. De ce? N-ar fi putut sa lamureasca nici el acest lucru, dar chiar daca ar fi putut sa lamureasca, n-ar fi stat sa-si bata prea mult capul. Toate acestea īl framīntau si totodata īl lasau destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediata, ceea ce avea sa i se īntīmple azi, māine, īl īngrijora prea putin, se gīndea distrat la acest lucru. Altceva īl chinuia, mult mai important, ceva extraordinar — īn legatura cu el īnsusi - ceva capital si care n-avea de-a face cu cealalta chestiune. Pe līnga asta se simtea infinit de obosit sufle­teste, desi īn dimineata aceea avea judecata mai limpede decāt īn ultimele zile.

Oare mai facea acum, dupa toate cāte au fost, sa lupte iarasi ca sa īnvinga aceste pacatoase greutati? Facea oare, de pilda, sa cauti sa tragi sforile īn asa fel, ca Svidrigailov sa nu se duca la Porfiri? Sa studiezi, sa cauti, sa afli, sa pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?

O, cāt de plictisit era! Cu toate acestea, se grabea sa ajunga la Svidrigailov; oare nu cumva astepta sa afle de la el ceva nou, o indicatie, un mijloc de scapare? Omul care se īneaca se agata si de un pai! Oare soarta sau instinctul īi punea mereu fata īn fata pe ei doi? Poate ca se ducea la el numai fiindca nu mai stia īncotro sa se īndrepte; poate ca nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de altcineva, si se gīndise la Svidrigailov fiindca acesta īi iesise īn cale. Sonia? Dar de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o faca din nou sa plīnga? Si apoi, īi era teama de Sonia. Sonia īnsemna verdictul necrutator, sentinta irevocabila. Avea de ales: sau drumul lui, sau drumul ei.

Mai ales īn clipa de fata nu se simtea īn stare s-o vada. N-ar fi mai bine sa īncerce sa-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea sa nu recunoasca īn sufletul lui ca de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?

Si totusi, ce puteau avea comun ei doi? Nici macar faradelegile lor nu puteau sa-i apropie. Si pe urma, omul acesta era antipatic, probabil foarte stricat, viclean si īnselator, poate chiar foarte rau. Umblau fel de fel de zvonuri despre el. Ce-i drept, s-a īngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea spune pentru ce a facut-o si ce īnseamna asta? Omul acesta avea vesnic tot felul de gīnduri si planuri ascunse.

Īn cursul ultimelor zile, īi venise īn cap o idee care-l obseda si nelinistea grozav, cu toate ca el cauta s-o alunge, atāt de groaznica īi parea! „Svidrigailov s-a tot īnvīrtit īn jurul meu, īsi zicea el, se mai īnvīrteste si acum; Svidrigailov mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intentii asupra Duniei. Daca le mai are si acum? Se poate afirma aproape sigur ca da. Ce se va īntīmpla daca acum, dupa ce mi-a aflat taina si a capatat astfel putere asupra mea, va voi sa se foloseasca de ea ca de o arma īmpotriva Duniei?'

Acest gānd īl chinuia uneori pāna si īn somn, dar niciodata īnca nu i se īnfatisase atāt de clar si de viu ca acum, cānd se ducea la Svidrigailov. Si acest lucru īl facea sa turbeze de furie mai īntīi, va trebui neīntīrziat sa dezvaluie taina Dunecikai, ceea ce va schimba cu totul situatia, chiar si īn ceea ce-l priveste numai pe el. Apoi, poate ca va trebui chiar sa se predea ca s-o salveze pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? īn dimineata aceea, Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea sa primeasca scrisori aici, la Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo vegheaza Razumihin; dar Razumihin nu stie nimic. Poate ca ar trebui sa-i spuna tot lui Razumihin? Raskolnikov se gīndi cu dezgust la acest lucru.

Īn orice caz, pe Svidrigailov trebuia sa-l vada cāt mai degraba, hotarī el. Slava Domnului, īn cazul de fata nu-s atāt de importante amanuntele, cāt īnsasi esenta lucrurilor; dar daca Svidrigailov are īndrazneala de a pune ceva la cale īmpotriva Duniei - atunci

Raskolnikov era atāt de obosit īn vremea din urma, īn ultima luna, ca nu mai putea sa rezolve asemenea īntrebari decāt īntr-un singur fel. „Atunci am sa-l omor', se gīndi el, cuprins de o rece deznadejde. Un sentiment apasator īi strīngea inima; se opri īn mijlocul strazii si se uita de jur īmprejur: pe ce drum o luase si unde ajunsese? Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de pasi de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stinga era ocupat īn īntregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecind dupa siluetele care se miscau prin fata feres­trelor, localul trebuia sa fie plin. īn sala cea mare, cāntaretii racneau cāt īi tinea gura, rasuna clarinetul, scripca si toba turceasca. Se auzeau tipete stridente de femeie. Raskolnikov voi sa se īntoarca si sa plece, nedumerit ca apucase pe bulevardul X, cānd, īntr-una din ultimele ferestre ale tractirului, īl zari pe Svidrigailov care sedea cu pipa īn gura la o masuta īn fata geamului. Acest lucru īl mira grozav, īl sperie chiar. Svidrigailov īl zarise si-l cerceta īn tacere si, ceea ce īl mira si mai tare pe Raskolnikov, e ca parea ca vrea sa se scoale ca sa plece neobservat. Raskolnikov se prefacu numaidecāt ca nu-l vede si ca se uita visator īntr-alta parte, dar nu īnceta totusi de a-l urmari cu coada ochiului. Inima īi zvīcnea, nelinistita. Era vadit ca Svidrigailov tinea sa nu fie vazut. īsi scosese pipa din gura si voia sa se ascunda; dar, cānd se ridica si dadu scaunul la o parte, observa pesemne ca Raskolnikov īl vede si-l urmareste. īntre ei se petrecea ceva asemanator cu scena primei īntīlniri, cānd Raskolnikov se prefacea ca doarme. Un zīmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, latindu-se tot mai mult. Si unul si celalalt stiau ca se vad si se urmaresc reciproc. īn cele din urma, Svidrigailov īncepu sa rida tare.

— Haide, haide! Intra daca vrei; sunt aici! striga el de la fereastra. Raskolnikov sui scara.

Īl gasi īntr-o odaita foarte mica, cu o singura fereastra, lipita de salonul cel mare, unde, la douazeci de masute, beau ceai negustori, functionari si tot soiul de oameni, īn urletele unui cor īnvalmasit. Dintr-o alta īncapere se auzea tacanitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticla de sampanie īnceputa si un pahar golit pe jumatate. īn odaita se afla un baietel, muzicant de strada cu flasneta, si o cāntareata de vreo optsprezece ani, voinica, rumena, cu o fusta īn dungi, cu poala prinsa īn brīu, si o palarioara tiroleza īmpodobita cu panglici; fara sa tina seama de corul din odaia vecina, cānta, acompaniata de flasneta, cu o voce ragusita de contralto, un cāntec trivial.

— Haide, ajunge! o īntrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.

Fata īsi īntrerupse pe loc cāntecul si se opri, asteptīnd respec­tuoasa. Trivialitatile ritmate de adineauri le cāntase cu acelasi aer serios si respectuos.

— Hei, Filip, un pahar! striga Svidrigailov.

— Eu n-am sa beau, zise Raskolnikov.

— Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, poti sa te duci!

Īi umplu paharul si puse pe masa o bancnota galbena. Katia bau vinul, asa cum īl beau femeile, adica fara sa ia paharul de la gura, īn multe īnghitituri mici, apoi lua hīrtia, saruta māna lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lasa īngaduitor, cu un aer foarte serios, si iesi din odaie; baietelul cu flasneta o urma. Amīndoi fusesera adusi de pe strada. Svidrigailov nu se afla nici de o saptamīna la Petersburg si ai fi zis ca este un vechi client al localu­lui. Chelnerul Filip īl „cunostea' si se lingusea pe līnga el. Usa care dadea īn sala se īncuia; Svidrigailov era ca la el acasa īn odaia aceea, unde poate ca petrecea zile īntregi. Tractirul era murdar si nici macar de māna a doua.

— Ma duceam la dumneata, īncepu Raskolnikov, dar cum se face ca am cotit deodata pe bulevardul X? N-o iau niciodata īncoace cānd trec prin Sennaia. O iau la dreapta. De altfel, nici locuinta dumitale nu-i īn partea asta. Si cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!

— Fiindca poate nu este decāt o īntīmplare.

— Asta e o trasatura pe care o are toata lumea aici! rīse Svidri­gailov. Chiar cei care īn sufletul lor ar crede īn minuni n-au curajul s-o marturiseasca! Ai spus singur ca „poate' nu este decāt o īntīmplare. Ce putini au aici curajul parerilor lor, nici nu-ti poti īnchipui, Rodion Romanici! Nu vorbesc despre dumneata. Dum­neata ai parerea dumitale personala, si nu te-ai temut s-o afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.

— Si prin altceva nu?

— Ajunge si atāt.

Svidrigailov era putin īnfierbīntat, desi nu bause decāt o jumatate de pahar de vin.

— Ai venit la mine, īmi pare, īnainte de a afla daca sunt īn stare sa am ceva ce numesti dumneata o parere personala, observa Raskolnikov.

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cāt despre minune, pot sa-ti spun ca dumneata pari sa fi dormit ultimele doua-trei zile. Pai, ti-am vorbit chiar eu despre acest tractir si nu-i nici o minune ca ai ajuns aici; ti-am explicat drumul, ti-am indicat locul unde se afla si ti-am spus la ce ora ma poti gasi aici. īti amintesti?

— Am uitat, raspunse cu mirare Raskolnikov.

— Cred. Ti-am explicat de doua ori. Adresa ti s-a īntiparit meca­nic īn minte. Si dumneata ai cotit-o īncoace exact spre adresa indi­cata, fara sa banuiesti macar. De altminteri, pe cānd īti vorbeam, mi-am dat seama ca esti cu gīndul aiurea. Te tradezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, īnca ceva: sunt convins ca la Petersburg multi oameni umbla pe strada vorbind singuri. Este un oras de seminebuni. Daca am avea oameni de stiinta, atunci medicii, juristii si filozofii ar putea sa faca la Petersburg cercetari din cele mai interesante, fiecare dupa specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului sa fie supus unor influente mai īntunecate, mai brutale si mai stranii ca la Petersburg. Daca n-ar fi decāt influenta climei! Afara de asta, Petersburgul este centrul administrativ al Rusiei, si caracterul lui trebuie sa se rasfrīnga īn toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam sa-ti spun ca m-am uitat de cāteva ori la dumneata pe strada. Cānd iesi din casa, dumneata īti tii capul drept. Dupa douazeci de pasi īl lasi īn piept si-ti pui mīinile la spate. Te uiti, dar este clar ca nu vezi nimic, nici īnainte, nici īn jurul dumitale. Apoi īncepi sa-ti misti buzele si sa vorbesti singur: uneori īti iei māna de la spate si declami, apoi te opresti īn mijlocul drumului si ramīi asa multa vreme. Asta e foarte rau. Poate ca te observa si altcineva īn afara de mine, si ar putea sa-ti strice. Mie, de fapt, putin īmi pasa, de vindecat n-am sa te vindec, dar dumneata ma īntelegi desigur.

— Va sa zica dumneata stii ca sunt urmarit? īntreba Raskolnikov, privindu-l iscoditor.

— Nu, nu stiu nimic, raspunse Svidrigailov cu un aer mirat.

— Atunci sa nu mai vorbim despre mine, mormai Raskolnikov īncruntīndu-se.

— Bine, sa nu mai vorbim despre dumneata.

— Spune-mi mai bine de ce, daca dumneata obisnuiesti sa vii īn acest loc si daca e adevarat ca mi-ai spus de doua ori sa vin sa te caut aici, de ce atunci adineauri, cānd m-am uitat la dumneata din strada, ai vrut sa te ascunzi si s-o stergi? Am observat foarte bine acest lucru.

— He-he! Si de ce, cānd am intrat mai deunazi īn odaia dumitale, unde zaceai cu ochii īnchisi pe divan, te-ai prefacut ca dormi, cu toate ca nu dormeai defel? Si eu am observat foarte bine acest lucru.

— Poate ca aveam unele motive stii si dumneata.

— Si eu poate ca aveam motivele mele, cu toate ca dumneata nu le cunosti.

Raskolnikov, cu cotul pe masa si barbia sprijinita īn pumn, se uita tinta la Svidrigailov. īi cerceta chipul, care-i pricinuise totdea­una o mirare. Obrazul lui ciudat aducea cu o masca: alb si rumen, cu buzele prea rosii, cu barba prea blonda, parul de asemenea foarte blond si foarte des, ochii prea albastri si privirea lor prea fixa, apasatoare. Obrazul acesta frumos si uimitor de tīnar pentru vīrsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante, usoare, de vara, dar mai ales īi era eleganta rufaria. Pe māna stīnga stralucea un inel masiv cu o piatra scumpa.

— Ce sa ne mai ascundem dupa deget? zise deodata Raskol­nikov, pornind la atac deschis, cu o nerabdare nervoasa. Cu toate ca dumneata, daca vrei, esti īn masura sa-mi faci cel mai mare rau, eu īnsa n-am nici un chef sa ma prefac. Am sa-ti dovedesc īndata ca nu tin atāt de mult la mine pe cāt īti īnchipui probabil. Sa stii deci ca am venit la dumneata ca sa-ti spun ca daca ai cumva tot aceleasi intentii cu privire la sora mea si daca crezi ca te poti folosi de ceea ce ai descoperit īn ultima vreme ca sa-ti ajungi scopul - am sa te omor īnainte ca dumneata sa ma bagi la īnchisoare. Cuvīntul meu e hotarīt: stii bine ca am sa mi-l pot tine. īn al doilea rānd, daca ai ceva sa-mi spui — fiindca toate zilele astea mi s-a parut ca vrei sa-mi spui ceva - spune mai iute caci timpul este pretios si poate īn curānd va fi prea tīrziu.

— Unde te grabesti asa? striga Svidrigailov, cercetīndu-l cu interes.

— Fiecare cu treburile lui, raspunse Raskolnikov, ursuz si nerab­dator.

— Dumneata ma īndemni la sinceritate si tot dumneata refuzi sa raspunzi chiar de la prima īntrebare, observa Svidrigailov, zīmbind. Dumitale ti se pare mereu ca am anumite intentii si de aceea ma privesti cu neīncredere. Ei, asta-i usor de īnteles īn situatia dumi­tale. Dar, oricāt de mult as dori sa ne īmprietenim, n-am sa ma oste­nesc sa-ti scot asta din cap. Nu face, zau! Si apoi, nu am nimic deosebit sa-ti spun.

— Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu tīrcoale?

— Pur si simplu pentru ca esti un individ interesant de observat. M-ai atras prin situatia dumitale fantastica, asta este! īn afara de aceasta, dumneata esti fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult si, īn sfīrsit, chiar aceasta persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult despre dumneata, fapt pentru care am dedus ca te bucuri de mare trecere; crezi poate ca este putin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc ca īntrebarea dumitale este foarte complicata pentru mine si ca-mi vine greu sa-ti raspund. De pilda, dumneata n-ai venit acum numai pentru ca ai treaba cu mine, ci sperānd ca am sa-ti spun ceva nou. Nu-i asa? starui Svidrigailov, zīmbind viclean, īnchipuieste-ti acum ca, venind īncoace, la Petersburg, m-am gīndit īn vagon la dumneata, sperānd si eu ca ai sa-mi spui ceva nou, ca am sa pot īmprumuta ceva de la dumneata! Vezi cāt de bogati suntem?

— Ce sa īmprumuti de la mine?

Stiu eu? N-as putea spune. Vezi īn ce tractir infect īmi fac veacul si asta ma īncānta, adica nu ma īncānta, dar trebuie sa-mi trec si eu timpul undeva. Dar pe biata Katia, ai vazut-o Sa fi fost, bunaoara, un mīncau, un gastronom de club, dar vezi si dumneata, atāta sunt īn stare sa manīnc! (El arata cu degetul spre ungher, unde, pe o masuta mica, se zareau īntr-o farfurioara de tabla resturile unui biftec dezgustator si cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat masa? Eu am luat o gustare si nu mai vreau nimic. Cāt despre vin, nu beau deloc, īn afara de sampanie, si nici sampanie nu beau mai mult de un pahar pe seara, altfel ma doare capul. Am comandat sticla asta fiindca vreau sa ma īnviorez, trebuie sa ma duc undeva, si de aceea ma vezi īntr-o stare sufleteasca speciala. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un scolar, fiindca ma temeam ca ai sa ma īncurci; dar cred ca (el scoase ceasul) pot sa ramīn cu dumneata o ora īntreaga; acum e patru si jumatate. Poate nu-ti vine a crede ca uneori īmi pare rau ca nu sunt nici macar mosier sau tata de fami­lie, ulan, fotograf, jurnalist ca nu sunt nimic, n-am nici o specialitate. Uneori, ma plictisesc grozav. Zau, credeam ca ai sa-mi spui ceva nou!

— Dar cine esti dumneata, īn fond, si pentru ce ai venit aici?

— Cine sunt eu? Stii prea bine: sunt nobil, am servit doi ani īn cavalerie, apoi m-am īnvīrtit pe aici prin Petersburg, pe urma m-am īnsurat cu Marfa Petrovna si am locuit la tara. Asta-i toata biografia mea!

— Se spune ca esti cartofor, e adevarat?

— Nu, ce cartofor?! Sunt trisor, nu cartofor.

— Trisai la carti? -Da.

— Si n-ai mīncat palme?

— Mi s-a īntīmplat. De ce ma īntrebi?

— Prin urmare, puteai sa te bati īn duel. Si asta e o senzatie tare.

— Nu te contrazic si apoi, nu sunt mester īn filozofie. Marturi­sesc ca m-am grabit sa vin aici mai mult pentru femei.

— Īndata dupa īnmormīntarea Marfei Petrovna?

— Da, zīmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmanta. Si ce-i? Mi se pare ca dumneata esti scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?

— Adica te mira ca ma scandalizeaza desfrīul?

— Desfrīu?! Uite unde am ajuns! Dar stai sa-ti raspund īn primul rānd īn privinta femeilor īn general; stii, am chef de vorba acum. Spune, pentru ce m-as abtine? Pentru ce sa ma las de femei, daca sunt nebun dupa ele? E, cel putin, o ocupatie.

— Pai, atunci, dumneata iti pui toata nadejdea numai īn desfrīu?

— Ei si? Fie si desfrīu! Desfrīu si iar desfrīu! Cel putin īmi place ca pui īntrebarea deschis. Desfrīul are cel putin ceva statornic, ceva īntemeiat pe firea īnsasi a omului si nesupus fanteziei, ceva care staruie īn sīnge ca un taciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multa vreme, chiar cu anii, nu-l poti stinge. Trebuie sa admiti ca este o ocupatie!

— Si de ce te bucuri? Este o boala, si īnca o boala primejdioasa.

— A, asta ai vrut sa spui? Sunt de acord ca este o boala, de altfel, ca tot ce īntrece masura — si īn asta se īntrece īntotdeauna masura — dar, īn primul rānd, unul reactioneaza īntr-un fel, altul īntr-alt fel; īn al doilea rānd, fireste, trebuie sa pastrezi masura īn toate celea, da, masura si calcul, chiar de ar fi un calcul mīrsav, dar ce sa-i faci? Daca n-ar fi asta, atunci nu ti-ar mai ramīne poate altceva decāt sa te īmpusti. Sunt de acord ca fiecare om cinstit este dator sa se plic­tiseasca, totusi

— Dumneata ai fi īn stare sa te īmpusti ?

— Asta-i buna! replica Sidrigailov. Fii bun, te rog, si sa nu mai vorbim despre asta, adauga el īn graba si chiar fara fanfaronada care se simtise mai īnainte īn toate vorbele lui. Pīna si expresia obrazului i se schimba. Trebuie sa-ti marturisesc o slabiciune de neiertat, dar n-am ce face: ma tem de moarte si nu-mi place cānd se vorbeste despre ea. Stii ca sunt mistic īntr-o anumita masura?

— Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai viziteaza si acum?

— Da-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizi­tat niciodata; dracu s-o ia! striga el, enervat. Nu, hai mai bine sa nu

mai de altfel Hm! Pacat ca nu am timp si nu pot sa stau mai mult cu dumneata, mare pacatHAs avea ce sa-ti spun.

— E vorba de o femeie?

— Da, de o femeie, o īntīmplare nu, nu la asta ma refeream.

— Dar ticalosia acestei ambiante nu te mai impresioneaza? Nu mai ai putere sa te opresti?

— A, dumneata ai pretentia ca esti un om tare? He-he-he! M-ai dat gata, Rodion Romanici, cu toate ca stiam de mai īnainte ca asa are sa fie. Dumneata īmi vorbesti despre desfrīu si despre estetica! Dumneata - un Schiller, dumneata - un idealist! Fireste, asa trebuie sa fie si ar fi fost de mirare daca nu s-ar fi īntīmplat asa: totusi, īn realitate, pare cam ciudat Vai ce pacat ca nu mai am timp, fiindca dumneata īnsuti esti un individ foarte interesant. Dar ia zi, dumitale īti place Schiller? Mie īmi place grozav!

— Mare fanfaron esti! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.

— Nu sunt, crede-ma, nu sunt! raspunse, rīzīnd, Svidrigailov. De altfel, nu te contrazic, fie si fanfaron; de ce n-as face pe fanfaronul, daca e inofensiv? Sapte ani am stat la tara la Marfa Petrovna si de aceea acum, cānd am dat peste un om interesant īn cel mai īnalt grad, sunt īncāntat sa stau de vorba, si apoi am baut o jumatate de pahar de vin si mi s-a si urcat la cap. Principalul īnsa, exista o anu­mita īmprejurare care ma stimuleaza grozav, dar pe care am s-o trec sub tacere. Unde pleci? īntreba el, speriat.

Raskolnikov dadu sa se scoale. īsi simtea inima grea, se īnabusea si parea īi era rusine ca venise acolo. Svidrigailov īi parea cel mai usuratec si mai desfrīnat ticalos din lume.

— E-eh! Mai stai, ramīi cu mine, īl ruga acesta. Comanda macar un ceai. Mai ramīi, n-am sa mai spun prostii, adica n-am sa mai vorbesc despre mine. Am sa-ti povestesc ceva. Vrei sa-ti spun cum o femeie a īncercat, ca sa ma exprim īn stilul dumitale, sa ma „salveze''? Are sa fie un raspuns la prima dumitale īntrebare, fiindca aceasta persoana este chiar sora dumitale. Vrei sa-ti povestesc? Ca sa ne trecem timpul.

— Povesteste, dar sper ca

— O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, pīna si īntr-un om stricat si nemernic ca mine, nu poate trezi decāt cel mai profund respect.

Capitolul IV

- Dumneata stii, poate (mi se pare ca ti-am spus chiar eu), īncepu Svidrigailov, ca am stat aici la īnchisoarea datornicilor pen­tru o suma enorma de bani, neavīnd īn perspectiva nici cea mai mica nadejde de a putea plati vreodata. N-are rost sa povestesc cu de-amanuntul cum m-a rascumparat Marfa Petrovna; stii dumneata cum īsi poate pierde mintile o femeie īndragostita! Marfa Petrovna era o femeie cinstita si destul de desteapta (desi absolut inculta), īnchipuieste-ti ca aceasta femeie, pe cāt de cinstita pe atāt de geloasa, a ajuns, dupa nenumarate scene de furie si mustrari, sa īncheie cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat īn tot tim­pul casniciei noastre. Era mult mai īn vīrsta decāt mine si, īn afara de aceasta, vesnic tinea cuisoare īn gura. Am fost destul de porc, si īntr-o anumita masura cinstit, ca sa-i declar deschis ca nu pot sa-i fiu absolut credincios. Aceasta marturisire a facut-o sa turbeze, totusi se pare ca sinceritatea mea brutala i-a placut oarecum. „Prin urmare, zicea ea, nu vrea sa ma īnsele, daca mi-o declara de la īnceput'; or pentru o femeie geloasa, asta-i lucrul cel mai impor­tant. Dupa multe lacrimi, am īncheiat īntre noi un contract verbal -punctul unu: nu o voi parasi niciodata pe Marfa Petrovna si voi ramīne totdeauna sotul ei; doi: nu voi pleca nicaieri fara permisi­unea ei; trei: nu voi avea niciodata o amanta permanenta; patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna īmi permite sa-mi fac cheful din cānd īn cānd cu cāte o fetiscana de pe Sennaia, dar numai cu sti­rea ei secreta; cinci: sa ma fereasca Dumnezeu sa ma īndragostesc de o femeie din societatea noastra; sase: īn cazul cānd – Doamne fereste - m-as īndragosti serios, trebuie sa-i marturisesc totul Marfei Petrovna. īn ceea ce priveste ultimul punct, Marfa Ptrovna a fost, de altfel, destul de linistita tot timpul; era o femeie inteligenta si, prin urmare, nu ma putea considera altfel decāt drept un desfrīnat si un muieratic incapabil sa iubeasca serios. Dar o femeie inteligenta si o femeie geloasa sunt doua lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De altminteri, ca sa-i judeci fara partinire pe unii oameni trebuie mai īntīi sa renunti la unele pareri preconcepute si la obisnuinta pe care ti-o creeaza oamenii si obiectele care ne īnconjoara īn toate zilele. Am dreptul sa ma īncred īn parerea dumitale mai mult decāt īn parerea oricui. Poate ca ai si auzit multe lucruri ridicole si absurde despre Marfa Petrovna. īntr-adevar, avea unele obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie sa-ti spun deschis ca-mi pare sincer rau pentru nenumaratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred ca pentru o cuviincioasa oraison funebre celei mai duioase sotii de la sotul ei iubitor - e destul. īn cazul cānd ne certam, eu taceam īndeobste, nu ma enervam defel, si aceasta purtare de gentleman īsi atingea aproape totdeauna telul; o impre­siona si-i placea; se īntīmpla uneori chiar sa fie mīndra de mine. Totusi, pe surioara dumitale n-a putut s-o suporte. Cum s-a īntīmplat ca a avut curajul sa ia o fata atāt de frumoasa ca guver­nanta, nu īnteleg! Mi-o explic numai prin faptul ca Marfa Petrovna era o femeie impresionabila, care se īnflacara usor, si ca ea īnsasi s-a īndragostit (s-a īndragostit literalmente) de surioara dumitale. De altfel, Avdotia Romanovna a facut primul pas, nu stiu daca vrei sa ma crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atāt de departe, īncāt la īnceput se supara pe mine, fiindca atunci cānd venea vorba despre surioara dumitale taceam chitic si pentru ca eram atāt de nepasator fata de vesnicele sale laude de īndragostita la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu īnteleg ce ar fi vrut! Si, fireste, Marfa Petrovna i-a povestit Avdotiei Romanovna toata biografia mea. Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor care voiau s-o asculte si sa se plīnga īntruna de mine; cum putea atunci sa scape prilejul fata de un prieten nou si atāt de minunat? Socot ca nici nu discutau despre altceva si nu īncape nici o īndoiala ca Avdotia Romanovna cunostea acele povesti sinistre si tainice care mi se pun īn cīrca Sunt gata sa fac ramasag ca si dum­neata ai auzit cāte ceva de acest fel?

— Am auzit. Lujin te īnvinuia chiar de moartea unui copil. Este adevarat?

— Fii bun te rog si lasa deoparte toate aceste mahalagisme, raspunse Svidrigailov, dezgustat. Daca vrei neaparat sa afli aceasta absurditate, am sa-ti povestesc odata, iar acum

— S-a mai vorbit de asemenea si despre un valet al dumitale de la tara si ca tot dumneata ai purta vina pentru nu stiu ce

— Te rog, ajunge! īl īntrerupse din nou Svidrigailov, cu vadita nerabdare.

— Nu cumva este vorba de acel valet care a venit sa-ti umple pipa dupa moarte? Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu ener­vare crescānda Raskolnikov.

Svidrigailov īl privi lung, si lui Raskolnikov īi paru ca īn privirea aceasta fulgera o sclipire sarcastica, dar Svidrigailov se stapīni si raspunse foarte politicos:

— Chiar el. Vad ca pe dumneata te intereseaza īn chip deosebit toate acestea si am sa-mi fac o datorie sa-ti satisfac curiozitatea cu cea dintīi ocazie prielnica. Ei, drace! Vad ca īntr-adevar pot sa apar ca o persoana romantica. Judeca si dumneata, īn cazul acesta cāt trebuie sa-i multumesc raposatei Marfa Petrovna pentru ca i-a īndrugat atātea lucruri tainice si interesante surioarei dumitale? Nu īndraznesc sa judec impresia produsa; īn orice caz, mie mi-a prins bine. Cu toata repulsia naturala a Avdotiei Romanovna, si īn pofida aerului meu vesnic ursuz si respingator, i s-a facut, pīna la urma, mila de un om pierdut. Iar atunci cānd inima unei fete īncepe sa simta mila, asta-i foarte periculos pentru ea. Are sa vrea neaparat si sa-I „salveze' pe acel om, si sa-i deschida ochii, si sa-l īnvie, si sa-l īntoarca spre teluri nobile, sa-l readuca la o noua viata si activi­tate, īn sfīrsit, stii si dumneata tot ce se poate visa īn genul asta. Mi-am dat seama numaidecāt ca pasarica zboara singura spre cap­cana si m-am pregatit Ia rāndul meu. Mi se pare ca te īncrunti, Rodion Romanici? Nu-i nimic, dupa cum stii, toate acestea s-au soldat cu o nimica toata (Ei dracie, cāt vin beau astazi!). Stii, mi-a parut rau totdeauna, din clipa cānd am cunoscut-o, ca destinul nu i-a harazit Avdotiei Romanovna sa se nasca īn secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiica a vreunui cneaz, a vreunui demnitar sau proconsul īn Asia Minora. Ar fi fost, fara īndoiala, dintre acele mucenice care zīmbeau cānd li se ardeau sinii cu fierul īnrosit. S-ar fi dus singura sa caute martirajul, iar īn secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi refugiat īn pustiul egiptean si ar fi trait acolo treizeci de ani, hranindu-se cu radacini, exaltare si vedenii. Azi, abia asteapta si doreste cu nesat sa patimeasca pentru cineva, si asta cāt mai repede, iar daca nu i se va da acest prilej de martiraj, e īn stare sa sara pe fereastra. Am auzit ceva despre un oarecare domn Razumihin. Se zice ca e un baiat chibzuit (de altfel, o arata si numele: trebuie sa fie seminarist); s-o pazeasca bine pe surioara dumitale. īntr-un cuvīnt, mi se pare ca am īnteles-o foarte bine si socot asta o mare cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la īnceput de tot, īntelegi dumneata, cānd nu stii cu cine ai de-a face, judeci mai usuratic si gresit, te poti īnsela. Si apoi, la naiba, de ce este atāt de frumoasa? Nu-s eu de vina! īntr-un cuvīnt, pasiunea mea a īnceput printr-o puternica atractie fizica. Iar Avdotia Romanovna este de o puritate īnspaimīntatoare, nemaiauzita si nemaipomenita. (Baga de seama, īti spun acest lucru despre sora dumitale ca un fapt cert. E de o puritate aproape bolnavicioasa, cu toata inteligenta ei, si acest lucru are sa-i strice īn viata.) Tocmai atunci s-a īntīmplat sa intre la noi, ca fata īn casa, Parasa, o fata cu ochii negri, abia adusa din alt sat, pe care eu n-o vazusem niciodata; era tare draguta, dar proasta, de necrezut; a īnceput sa plīnga, sa boceasca de a rasunat toata curtea, si s-a facut mare scandal. īntr-o zi, dupa-masa, Avdotia Romanovna m-a cautat anume, pe cānd eram singur īn gradina si, cu ochii scānteind de indignare, mi-a poruncit s-o las īn pace pe biata Parasa. Era poate prima oara cānd vorbeam īntre patru ochi. Eu, fireste, am primit ca o cinste sa-i satisfac dorinta, am cautat sa ma arat īnfrīnt, rusinat; īntr-un cuvīnt, mi-am jucat rolul destul de bine. Asa au īnceput legaturile dintre noi, cu discutii tainice, morala, povete, rugaminti, implorari, chiar lacrimi, daca vrei sa ma crezi - pīna si lacrimi! Iata unde ajunge la unele fete pasiunea pentru morala! Eu, fireste, am dat vina pe soarta, m-am prefacut dornic si ahtiat dupa lumina si, īn sfīrsit, am folosit mijlocul cel mai tare si cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care n-a tradat niciodata pe nimeni si care impresioneaza absolut pe toate, fara exceptie. Acest mijloc arhicunoscut este: lingusirea. Nu exista pe lume ceva mai greu decāt sinceritatea si ceva mai usor decāt lingusirea. Daca īn sinceritate se strecoara numai a suta parte dintr-o nota falsa, se produce o disonanta si apoi e bucluc. Daca īn lingusire absolut toate notele sunt false, ea totusi face placere si este ascultata fara suparare. O placere grosolana, totusi placere. Oricāt de grosolana ar fi lingusirea, ea pare cel putin pe jumatate adevarata. Si asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar si o vestala ar putea fi sedusa cu ajutorul lingusirii. Ce sa mai vorbim atunci despre muritorii de rānd? Nu pot sa-mi amintesc fara sa rīd cum am sedus o cucoana credincioasa barba­tului, copiilor si virtutilor ei. Ce bine m-am distrat si cāt de putina bataie de cap am avut! Cucoana era īntr-adevar virtuoasa, cel putin īn felul ei. Toata tactica mea consta numai īn atāt: īn fiecare clipa ma aratam strivit si ma prosternam īn fata puritatii sale. O linguseam fara rusine si abia obtineam, de pilda, sa-i strīng mīna sau īi smulgeam o privire, ca īncepeam numaidecāt sa ma dojenesc pentru ca i le-am smuls cu forta, caci ea s-a īmpotrivit, s-a īmpotrivit atāt de tare, ca eu probabil n-as fi obtinut niciodata nimic, daca n-as fi fost atāt de desfrīnat. Ea, īn nevinovatia ei, n-a simtit perfidia si s-a lasat prinsa fara voia ei, fara sa-si dea seama, fara sa banuiasca macar etc, etc. īntr-un cuvīnt, am obtinut tot ce am vrut, iar cucoana mea a ramas ferm convinsa ca este nevinovata si curata, īsi īndeplineste toate īndatoririle si obligatiile, si ca a cazut cu totul īntīmplator. Daca ai sti cāt s-a īnfuriat cānd, la urma urmelor, i-am declarat ca dupa sincera mea parere a cautat si ea placerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna era grozav de sensi­bila la lingusire si, daca as fi vrut, ar fi trecut, īnca de pe cānd traia, toata averea pe numele meu. (Totusi beau si trancanesc grozav de mult azi.) Sper ca n-ai sa te superi daca am sa amintesc acum ca, la īnceput, Avdotia Romanovna n-a ramas nici ea cu totul rece la lingusirile mele. Numai ca eu am fost prost si cu nerabdarea mea am stricat totul. īntr-un cuvīnt, n-am stiut sa-mi stapīnesc privirile cānd stam de vorba cu ea; mi se aprindea tot mai tare īn ochi, si din ce īn ce mai patimas, o anumita flacara care o nelinistea si pe care, pīna la urma, a īnceput s-o urasca. N-are rost sa-ti povestesc toate amanuntele, dar e destul sa stii ca a rupt orice relatii cu mine. Atunci am facut īnca o greseala. Am īnceput sa-mi bat joc grosolan de toate moralistele care vor sa converteasca oamenii; Parasa a aparut din nou pe scena, urmata de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevarata Sodoma. Ah, Rodion Romaniei, sa fi vazut atunci cum stiu uneori sa scapere ochii surioarei dumitale! Nu te uita ca sunt beat si am dat pe gīt un pahar īntreg de vin, te asigur ca privirea ei ma urmarea pīna si īn somn. Ajunsesem la urma ca nu mai puteam sa aud fosnetul rochiei sale. īn adevar, credeam ca o sa dau īn boala copiilor, niciodata nu mi-as fi putut īnchipui ca as putea sa turbez pīna īntr-atāt. Trebuia neaparat sa ma īmpac cu Avdotia Romanovna si acest lucru era imposibil. īnchipuieste-ti, atunci, ce am facut? La ce grad de tīmpenie poate sa aduca pe om o patima ca asta? Sa nu īntreprinzi niciodata nimic cānd te orbeste patima, Rodion Romanici! Socotind ca Avdotia Romanovna este saraca lipita pamīntului (ah, iarta-ma, am vrut sa spun ca dar, la urma urmelor, nu-i totuna cum se exprima un lucru, daca īn fond este tot acelasi?), īntr-un cuvīnt, ca traieste din munca ei, ca o īntretine pe mama ei si pe dumneata (ah, drace, iar te īncrunti) am hotarīt sa-i ofer tot ce aveam (puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca sa fuga cu mine fie si aici, la Petersburg. Bineīnteles, aici i-as fi jurat iubire eterna, fericire etc, etc. Daca vrei sa ma crezi, eram atāt de īndragostit de ea ca daca mi-ar fi spus: „Omoar-o sau otraveste-o pe Marfa Petrovna si īnsoara-te cu mine' — as fi facut-o numaidecāt! Dar lucrurile s-au sfīrsit prin catastrofa pe care o cunosti, de altfel, si-ti poti singur īnchipui īn ce hal m-am īnfuriat cānd am aflat ca Marfa Petrovna l-a dezgropat nu stiu de unde pe avocatelul acela ticalos, adica pe Lujin, si ca mijloceste o casatorie īntre el si Avdotia Romanovna.

La urma urmei n-ar fi fost mai bine sa primeasca propunerea mea? Nu-i asa? Nu-i asa? Observ ca ai īnceput sa ma asculti foarte atent interesantul meu tānar

Iritat, Svidrigailov izbi cu pumnul īn masa. Era rosu la fata. Raskolnikov īsi dadu seama ca acel pahar sau un pahar si jumatate de sampanie pe care-l bause, sorbind īncet cāte o īnghititura, īl īmbatase, si hotarī sa foloseasca acest prilej ca sa-i afle gīndurile, caci Svidrigailov īi parea foarte suspect.

— Dupa toate cāte mi le-ai spus, m-am īncredintat ca ai venit aici cu gīndul la sora mea, zise el deschis, fara sa se mai ascunda, ca sa-l scoata din fire.

— Eh, lasa astea, se dezmetici Svidrigailov. Ti-am spus doar si apoi, sora dumitale nu poate sa ma sufere.

— Sunt sigur ca nu poate sa te sufere, dar nu despre asta este vorba acum.

— Esti sigur ca nu poate sa ma sufere? (Svidrigailov īl privi ironic printre gene.) Ai dreptate, nu ma iubeste; dar niciodata sa nu garantezi pentru ceea ce s-ar putea īntīmpla īntre sot si sotie sau īntre amanti. Este totdeauna un coltisor care ramīne necunoscut pentru restul lumii si pe care nu-l stiu decāt ei doi. Poti sa garantezi ca Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu dezgust?

— Dupa unele vorbe strecurate, fara sa-ti dai seama, īn cursul istorisirii dumitale, vad ca tot mai nutresti īn chip nestavilit anu­mite sperante si ca, desigur, ai si acum intentiile cele mai mīrsave cu privire la Dunia.

— Cum? Mi-au scapat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat, fara sa tina seama de epitetul dat intentiilor lui.

— Īti scapa si acum. De pilda, de ce te temi asa de tare? De ce te-ai speriat deodata?

— Eu ma tem, ma sperii? Ma tem de dumneata? Mai degraba dumneata ar trebui sa te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui De altfel, m-am cherchelit, vad bine; cāt pe aci sa ma ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul! Hei, apa!

Apuca sticla si, fara sa stea la gīnduri, o arunca pe fereastra. Filip aduse apa.

— Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un servet īn apa si apasīndu-l pe frunte. Cu un singur cuvīnt pot sa-ti īnchid gura si sa-ti nimicesc toate banuielile. Stii, de pilda, ca eu ma īnsor?

— Mi-ai mai spus-o si alta data.

— Ti-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam īnca sa-ti spun sigur, fiindca nici nu-mi vazusem logodnica; abia intentionam s-o fac. Pe cānd acum, totu-i hotarīt, sunt logodit; daca n-as fi ocupat, daca n-ar fi ceva cu neputinta de amānat, te-as lua si te-as duce acolo, fiindca as vrea sa-ti dai parerea daca am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai ramas. Vezi, uita-te la ceas; totusi am sa-ti spun povestea logodnei mele, fiindca īnsuratoarea asta a mea este destul de interesanta īn felul ei. Ei, tot vrei sa pleci?

— Nu, acum nu mai plec.

— N-ai sa pleci deloc? O sa vedem! Am sa te duc si acolo, asta-i adevarat am sa-ti arat logodnica, dar nu acum, fiindca acum, peste putin, dumneata va trebui sa pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stīnga. O cunosti pe Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea despre care se spunea, stii dum­neata ce, povestea cu fetita, iarna, apa — ma asculti? Auzi? Ea le-a īnvīrtit toate pentru mine. „Tu, zice, te plictisesti, sa-ti cautam o distractie.' Caci eu, e adevarat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi poate ca sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rau nimanui, dar stau uneori cāte trei zile īntr-un ungher, fara sa deschid gura. Cāt despre Reslih, trebuie sa-ti spun ca este o mare hahalera, stiu la ce se gīndeste: crede ca am sa ma satur repede de nevasta-mea, ca am s-o las si am sa plec, si atunci are sa-i ramīna ei si are s-o puna īn cir­culatie; tot īn cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei, si-mi spune Reslih ca exista un tata de familie bolnav, fost functionar, de trei ani nu se clinteste din jiltul lui si nu poate sa-si miste picioarele. Exista, zice, si o mama, o doamna foarte chibzuita mama asta. Fiul īsi face serviciul undeva īn provincie si nu-i ajuta. Fata cea mare s-a maritat si nu da pe la ei; au pe cap doi nepoti mici (nu le ajungeau copiii lor) si au luat acasa, īnainte sa-si ispraveasca scoala, pe cea mai mica dintre fete; peste o luna īmplineste saisprezece ani si, prin urmare, peste o luna ar putea s-o marite. Cu mine adica. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat: mosier, vaduv, familie cunoscuta, cu relatii, capital - ce are a face ca eu am cincizeci de ani si dīnsa n-a īmplinit īnca saisprezece? Cine se uita la una ca asta? Si totusi e ispititor, nu-i asa? Foarte ispititor, ha-ha! Daca ai fi vazut ce bine m-am īnteles cu mamica si taticul! Facea sa platesti ca sa ma vezi īn clipa aceea. Pe urma a venit ea, a facut o reverenta; īti īnchipui: poarta o rochita scurta, un boboc neīnflorit, roseste, se aprinde ca zorile (i s-a spus fireste). Nu stiu ce parere ai dumneata despre chipurile feminine, dar dupa mine acesti saisprezece anisori, acesti ochi candizi, aceasta sfi­iciune si lacrimile rusinii sunt mai atragatoare decāt frumusetea si, pe deasupra, fetita este ca o cadra. Parul blond, cu bucle marunte de mielusel, buze plinute, rosii, piciorusele — o minune! Am facut cunostinta, am anuntat ca sunt grabit din pricina unor chestiuni de familie, si a doua zi, adica acum trei zile, ne-am logodit. De atunci, cum vin, o iau pe genunchi si n-o mai las o clipa Fireste, ea se aprinde ca zorile, iar eu o sarut īntruna; mamica i-a spus ca sunt barbatul ei, ca asa se face, īntr-un cuvīnt - placere! Situatia asta de acum, de logodnic, īn adevar este poate mai placuta decāt cea de sot. īn copila asta joaca cum s-ar zice: la native et la verite. Ha-ha-ha! Am schimbat doua-trei vorbe īmpreuna - nu-i deloc proasta fetiscana asta; uneori, īmi arunca o privire furisa care ma arde ca fierul īnrosit. Si, stii, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtina are un obraz fantastic, o expresie de durere si nebunie, nu ti-a sarit īn ochi acest lucru? Ei bine, e ceva īn genul asta. A doua zi dupa ce ne-am logodit, i-am adus cadouri de vreo mie si cinci sute de ruble; un colier de briliante, altul de perle si o caseta cu obiecte de toaleta din argint, uite cam atāt de mare, cu tot dichisul; sa fi vazut obrazul madonei mele cum stralucea de multumire! Am luat-o ieri pe genunchi, dar se vede ca am apucat-o prea brutal, s-a īnrosit toata, i-au tīsnit lacrimile din ochi, dar cauta sa le ascunda si ardea toata. Pentru o clipa a iesit toata lumea din odaie, am ramas numai noi doi si cānd mi s-a aruncat deodata de gīt (īntīia oara), m-a cuprins cu minutele, m-a sarutat si mi-a jurat ca are sa fie o sotie buna, ascultatoare si credincioasa, ca are sa ma faca fericit, ca are sa-mi consacre īntreaga ei viata, fiece clipa din viata ei, ca are sa-mi jerfeasca tot, tot si pentru toate acestea nu vrea decāt stima mea. „Altceva, zice, nu-mi trebuie nimic, nimic, nici un fel de cadouri!' Sa asculti o asemenea marturisire īntre patru ochi, de la un īngeras de saisprezece anisori, cu obrajii rumeniti de pudoarea virginala si cu lacrimi de entuziasm pe gene, trebuie sa admiti si dumneata ca e destul de ispititor. Este ispititor, nu-i asa? Face parale, ce zici? Asculta Trebuie sa mergem acolo, la logodnica mea dar nu acum!

— Īntr-un cuvīnt, aceasta diferenta monstruoasa de vīrsta si de orizont te excita nemaipomenit! Si chiar ai de gīnd sa te īnsori cu adevarat'?

— Dumneata ce crezi? Neaparat! Fiecare cauta sa fie fericit si cel care izbuteste sa se īnsele singur o duce bine. Ha! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai facut asa de moralist deodata? Fie-ti mila de mine, fratioare, sunt un pacatos! He-he-he!

— Totusi dumneata ai avut grija de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel da, desigur, ai avut motivele dumitale sa faci asta, acum īnteleg tot

— Copiii īmi plac, īn genere, īi iubesc foarte mult, rīse Svidri-gailov. īn privinta asta as putea sa-ti povestesc un episod foarte interesant si care nu s-a sfīrsit nici acum. īn prima zi cānd am sosit aici, am pornit sa cutreier diverse cloace; gīndeste-te si dumneata cum m-am repezit dupa sapte ani! Ai observat, probabil, ca nu m-am grabit sa dau ochi cu grupul meu de altadata, adica cu prietenii mei de odinioara. Si am sa caut s-o duc cāt mai mult fara ei. Stii, īn sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea tuturor acestor locuri si locsoare tainice, unde omul priceput poate sa gaseasca multe. Naiba sa le ia! Lumea se īmbata, tineretul cultivat se consuma īn inactivitate, faurind visuri irealizabile, se mutileaza sufleteste, īnglodīndu-se īn diverse teorii; nu stiu de unde au venit atītia evrei, ascund banii, iar toti ceilalti traiesc īn desfrīu. Orasul acesta, din primele ceasuri, mi-a trimis īn nas mirosul lui atāt de bine cunoscut. Am ajuns, asadar, la o asa-numita serata dansanta, o cloaca infecta (mie īmi plac cloacele si tocmai cele mai murdare); bineīnteles se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea mea. Da, īn acest domeniu s-au facut progrese. Deodata, ma uit si vad o fetita de vreo treisprezece ani, foarte dragut īmbracata, dansīnd cu un virtuoz; un altul - vizavi. Līnga perete, pe un scaun, mamica. Poti sa-ti īnchipui ce cancan! Fetita se rusineaza, roseste, pīna la urma se simte jignita si īncepe sa plīnga. Virtuozul o ia pe sus si īncepe s-o īnvīrteasca si sa se izmeneasca īn fata ei; toata lumea rīde cu hohote — tare-mi place publicul nostru, fie chiar de cancan, īn astfel de clipe — si tipa: „Asa-i trebuie, asa-i trebuie! Nu se aduc copii aici!'. Mie, fireste, putin īmi pasa daca e sau nu e vreo logica īn distractia asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am asezat līnga mamica si am īnceput sa-i spun ca si eu abia am venit la Petersburg, ca aici lumea nu stie sa se poarte, ca oamenii nu se pri­cep sa deosebeasca adevaratele merite si sa aiba fata de ele respec­tul cuvenit; am facut aluzie ca am bani multi; le-am invitat sa le duc acasa īn trasura mea; le-am condus, am facut cunostinta mai bine (abia au sosit din provincie si locuiesc īntr-o camaruta pe care au subīnchiriat-o de la nu stiu cine). Mi s-a spus ca prietenia cu mine le face mare cinste; am aflat ca n-au para chioara, ca au venit sa intervina īn nu stiu ce chestiune, la nu stiu care minister, le-am oferit serviciile mele si bani; am aflat ca la serata aceea au nimerit din greseala, crezīnd ca acolo se preda dansul; le-am oferit sa con­tribui la instruirea tinerei domnisoare īn ceea ce priveste limba franceza si dansul. Propunerea mea a fost primita cu entuziasm, ca o cinste deosebita, si am ramas prieteni si astazi Daca vrei sa mergi cu mine la ele, dar nu acum.

— īnceteaza o data cu povestile dumitale josnice si scīrboase, om stricat, josnic si libidinos!

— Schiller, Schiller, curat Schiller! O, va-t-elle la vertu se nicher! Stii, eu īti povestesc anume astfel de lucruri ca sa-ti aud excla­matiile de indignare. E o adevarata desfatare!

— Fireste, crezi ca nu simt ca sunt ridicol īn clipa asta? mormai Raskolnikov, furios.

Svidrigailov rīdea cāt īl tinea gura; īn sfīrsit, īl striga pe Filip, plati si se scula.

— Uf, ce beat sunt, assez causer! zise el. Ce desfatare!

— Cum sa nu te desfeti?! striga Raskolnikov, sculīndu-se de asemenea. Oare pentru un desfrīnat cu simturile tocite ca dumneata istorisirea unor aventuri, īn clipa cānd are īn perspectiva o mon­struozitate de acelasi fel, nu este o desfatare? Si, mai ales, īn astfel de īmprejurari, si cānd le spune unui om ca mine Asta excita.

— Daca-i pe asta, raspunse Svidrigailov, cercetīndu-l cu oarecare mirare, atunci si dumneata esti cinic. Cel putin ai stofa, si īnca īn cantitate uriasa. Esti īn stare sa cuprinzi cu mintea multe lucruri de altfel, poti sa faci si multe. Dar, ajunge! īmi pare sincer rau ca am discutat asa de putin, dar nu-i nimic, n-ai sa-mi scapi Asteapta numai

Svidrigailov porni afara din tractir. Raskolnikov īl urma. Cel din-tīi totusi nu era beat; i se urcase doar putin la cap si, acum, betia se risipea cu fiecare clipa. Se īncrunta si parea īngrijorat, ca un om care este īn asteptarea unui lucru foarte important, care-l emotioneaza si-l nelinisteste. īn ultimele doua-trei minute, ati­tudinea lui fata de Raskolnikov se schimbase: se arata tot mai artagos si sarcastic. Tānarul observa aceasta si era destul de alar­mat. Svidrigailov īi parea suspect si el se hotarī sa-l urmareasca.

Coborīra īn strada.

— Acum, dumneata o iei la dreapta si eu la stīnga sau poate invers, dar adieu, mon plaisir, pe curānd, cu cea mai mare bucurie!

Si el o lua la dreapta, spre Sennaia.

Capitolul V

Raskolnikov porni dupa el.

— Ce īnseamna asta?! exclama Svidrigailov, īntorcāndu-se. Mi se pare ca ti-am spus ca

— Asta īnseamna ca am hotarīt sa te īnsotesc.

— Cu-um?

Amīndoi se oprira si se privira drept īn ochi, parca masurāndu-se cu privirea.

— Din ceea ce mi-ai povestit fiind pe jumatate beat, spuse taios Raskolnikov, m-am convins ca nu numai ca n-ai renuntat la intentiile dumitale ticaloase cu privire la sora mea, dar chiar ca esti preocupat de ele mai mult decāt oricānd. Sunt informat ca astazi dimineata sora mea a primit o scrisoare. Dumneata ai avut vreme sa pui ceva la cale si chiar daca, īntre timp, ti-ai gasit īn drum o nevasta, asta nu īnseamna nimic. Vreau sa ma īncredintez cu ochii mei

Despre ce voia sa se īncredinteze cu ochii lui, e greu de spus si, desigur, nici el nu stia prea bine.

— Asa! Vrei poate sa chem politia?

— Cheam-o!

Ramasesera din nou unul īn fata celuilalt. īn cele din urma, Svidrigailov īsi schimbase expresia fetei. Vazīnd ca Raskolnikov nu s-a speriat deloc de amenintarile lui, īsi lua aerul cel mai vesel si prietenos.

— Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate ca, fireste, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam sa amīn discutia pe alta data, dar, zau, dumneata esti īn stare sa scoti din sarite si pe un mort Hai sa mergem, desi īti spun dinainte: intru acasa numai pentru o clipa, ca sa iau bani; apoi īmi īncui locuinta, iau o birja si ma duc sa-mi petrec toata seara la Ostroave. Ce nevoie ai sa te tii de mine, spune si dumneata?

— Deocamdata te īnsotesc pīna acasa, dar nu ma duc la dumneata, ci la Sofia Semionovna, sa-i cer scuze ca n-am fost la īnmor-mīntare.

— Fa cum doresti, dar Sofia Semionovna nu este acasa. E ple­cata sa-i duca pe copii la o batrīnica, o veche prietena de a mea si epitroapa a nu stiu carui orfelinat. Am fermecat-o pe aceasta doamna, platind o suma pentru cei trei puisori ai Katerinei Ivanovna si, īn afara de aceasta, am facut si o danie pentru orfe­linatul ei; īn sfīrsit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, īn toate amanuntele, fara sa ascund nimic. I-a facut o impresie extraordi­nara. Si de aceea a fost poftita Sofia Semionovna sa se prezinte chiar azi la hotelul X, unde batrīna cucoana locuieste temporar cānd vine de la tara.

— N-are a face, am sa trec totusi pe la dīnsa.

— Cum vrei, dar eu nu te īnsotesc īn aceasta seara; ce rost are? Uite ca am ajuns. Asculta, eu sunt sigur ca ma privesti cu suspi­ciune numai fiindca pīna acum am fost delicat, nu te-am plictisit si n-am īncercat sa te descos pricepi ce vreau sa spun? Acest lucru ti s-a parut neobisnuit; sunt gata sa pun ramasag ca asa este! Sa mai fii delicat dupa asta!

— Socoti delicat sa tragi cu urechea la usa?

— A, despre asta vorbesti? rīse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus daca, dupa toate cāte au fost, ai fi trecut peste acest amanunt. Ha! ha! Desi am īnteles cāte ceva din cele ce i-ai īndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi, totusi, ce īnseamna asta? Poate ca sunt un retrograd si nu pricep nimic. Lamureste-ma, te rog, dragul meu! Lumineaza-mi mintea cu teoriile cele noi!

— N-ai putut sa auzi nimic, minti!

— Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate ca eu īntr-ade-var am auzit ceva), nu, eu ma refer la faptul ca dumneata te indig­nezi īntruna! Schiller din sufletul dumitale se revolta. Si acum pof­tim - e īmpotriva celor care asculta pe la usi! Daca-i asa, atunci du-te si spune acolo unde se cuvine ca uite ce s-a īntīmplat cu dumneata, cum ti-a cam dat gres teoria. Iar daca crezi ca pe la usi nu-i voie sa asculti, dar pe batrīne e voie sa le lovesti īn cap cu ce se nimereste, dupa bunul dumitale plac, atunci fugi cāt mai iute īn America! Fugi, tinere! Poate ca mai este timp. Sincer īti spun. N-ai bani? īti dau eu de drum.

— Nici nu ma gīndesc, īl īntrerupse Raskolnikov cu dezgust.

— īnteleg (de altfel, nu te obosi, daca nu vrei, poti sa nu raspunzi). īnteleg ce fel de probleme īti pui: morale, nu-i asa? Problema omului si a cetateanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindca tocmai esti cetatean si om? Daca-i asa, atunci trebuia sa ti le pui mai īnainte si sa nu te apuci de o treaba care te depaseste; acum n-are rost sau, daca e asa, īmpusca-te! Sau nu te atrage?

— Mi se pare ca dumneata vrei sa ma enervezi anume ca sa-ti īntorc spatele si sa plec

— Om ciudat ce esti, uite ca am ajuns, poftim sus pe scara. Uite, acolo, este intrarea Sofiei Semionovna si vezi si dumneata ca nu-i nimeni acasa! Nu ma crezi? īntreaba-l pe Kapernaumov - ea le lasa cheia cānd pleaca. Uite-o si pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surda.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu, n-are sa vina pīna seara tīrziu. Si acum, hai la mine. Doar ai vrut sa vii la mine? Poftim, suntem īn locuinta mea. Madame Reslih nu este acasa. Femeia asta se agita mereu, dar este de treaba, te īncredintez Ti-ar putea fi de folos daca ai fi ceva mai rezonabil. Si acum uite: iau din biroul meu un bilet de cinci la suta (priveste cāte am!), asta are sa se duca astazi la zaraf. Ai vazut? Acum nu mai am pentru ce sa-mi pierd vremea aici. īncui biroul, īncui locuinta si iata-ne pe scara. Daca vrei, hai sa luam o birja! Eu ma duc la Ostroave. Nu te atrage o mica plimbare? Iau trasura pīna la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai poti? De ce sa nu mergem? Are sa ploua, dar nu-i nimic, tragem coviltirul

Svidrigailov se si urcase īn trasura. Raskolnikov socoti ca, cel putin pentru moment, banuielile lui nu erau īntemeiate. Fara sa raspunda un cuvīnt, īi īntoarse spatele si-o lua īnapoi spre Sennaia. Daca ar fi īntors macar o data capul, ar fi vazut ca Svidrigailov, dupa ce facu o suta de pasi cu trasura, plati birjarului si coborī pe trotuar. Dar el nu se īntoarse, nu vazu nimic si coti dupa colt. Un adīnc dezgust īl īndemna sa se departeze cāt mai mult de Svidrigailov. „Cum de am putut macar o clipa sa astept ceva de la acest ticalos grosolan, de la acest om stricat, libidinos si mīrsav?', exclama el fara voie. Ce-i drept, aceasta condamnare o rostise cam pripit si usuratic. Era ceva īn Svidrigailov, īn tot felul lui de a fi, original si oarecum misterios. īn privinta Duniei, Raskolnikov ramase adīnc convins ca Svidrigailov nu renuntase la ea. Dar era prea greu, prea de neīndurat sa se gīndeasca la acest lucru!

Ca īntotdeauna cānd ramīnea singur, dupa douazeci de pasi, se cufunda īntr-o adīnca visare. Se urca pe pod, se opri linga parapet si-si atinti ochii asupra apei. īn aceeasi clipa, putin mai īncolo se afla Avdotia Romanovna.

Urcāndu-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fara s-o vada. Iar Dunecika īnca nu-l vazuse niciodata astfel pe strada si-l privea mirata, aproape speriata. Se opri, nestiind ce sa faca: sa-l strige sau nu? Deodata, īl zari pe Svidrigailov, care se apropia grabit, venind dinspre Sennaia.

Dar Svidrigailov parea ca se apropie cu grija, facānd pe miste­riosul. Nu urca pe pod — se opri mai la o parte, pe trotuar, cautīnd sa faca īn asa fel ca Raskolnikov sa nu-l vada. O zarise pe Dunia si īncepu sa-i faca semne. I se paru ca o roaga sa nu-si strige fratele, sa-l lase īn pace, si ca o cheama la el.

Asa si facu. Se departa īncet de Raskolnikov si īl ajunse pe Svidrigailov.

— Sa mergem mai iute, sopti acesta. N-as vrea ca Rodion Roma­nici sa afle despre īntīlnirea noastra. Va previn ca am stat īmpreuna īntr-un tractir din apropiere, unde m-a gasit singur, si abia am putut sa scap de el^Nu stiu de unde stie despre scrisoarea mea catre dum­neavoastra si banuieste ceva. Bineīnteles, nu dumneavoastra i-ati spus. Dar daca nu i-ati spus dumneavoastra, atunci cine?

— Am cotit dupa colt, īl īntrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai poate vedea. Va spun hotarīt ca mai departe n-am sa merg. Spuneti aici tot ce aveti de spus; toate acestea pot fi spuse si īn strada.

— Īn primul rānd ceea ce am eu de spus nu poate fi spus īn strada; īn al doilea rānd, trebuie s-o ascultati pe Sofia Semionovna; īn al treilea rānd, am sa va arat unele documente Si, īn sfīrsit, daca nu acceptati sa intrati la mine, refuz sa va dau orice explicatie si plec. Totodata, va rog sa nu uitati ca un secret foarte interesant al iubitului dumneavoastra frate se afla cu desavīrsire īn mīinile mele.

Dunia se opri sovaitoare, uitīndu-se patrunzator la Svidrigailov.

— De ce va temeti? spuse acesta linistit. Orasul nu-i sat. Si pīna si la tara mi-ati facut mai mult rau mie decāt dumneavoastra, asa ca aici

— Ati prevenit-o pe Sofia Semionovna?

— Nu, nu i-am spus nici un cuvīnt si nici nu sunt cu totul sigur ca este acasa. De altfel, cred ca este acasa. Azi si-a īnmormīntat ruda; nu-i o zi sa se duca īn vizita. Pīna una-alta, n-as vrea sa vorbesc nimanui despre toate acestea si chiar ma caiesc īntr-o oarecare masura ca v-am dezvaluit dumneavoastra ce stiu. Orice impru­denta, īn astfel de cazuri, este echivalenta cu un denunt. Locuiesc aici, īn casa de care ne apropiem. Uitati-va: acesta este portarul casei noastre - ma cunoaste foarte bine; poftim, ma saluta vede ca vin cu o doamna si, desigur a si avut timpul sa va priveasca fata, iar acest lucru ar putea sa va linisteasca, daca va temeti atāt de mult de mine si ma suspectati. Iertati-ma ca va spun toate acestea atāt de brutal. Stau cu chirie aici. De Sofia Semionovna ma desparte un singur perete; dīnsa de asemenea a subīnchiriat la niste locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriasi. Si atunci, de ce va temeti ca un copil? Ce este atāt de spaimīntator īn mine?

Obrazul lui Svidrigailov se strīmba īntr-un zīmbet īngaduitor; dar, de fapt, nu avea deloc chef sa zīmbeasca. Inima īi batea cu putere si rasuflarea i se taia. Vorbea anume foarte tare ca sa-si ascunda emotia; dar Dunia nu observa nimic deosebit; prea o ener­vase observatia ca se teme ca un copil, ca sa mai bage de seama altceva.

— Cu toate ca stiu ca sunteti un om fara onoare, nu ma tem defel. Aratati-mi drumul, zise ea, īn aparenta foarte linistita, dar fata īi era palida.

Svidrigailov se opri īn fata locuintei Soniei.

— Dati-mi voie sa īntreb daca este acasa. Nu este. Pacat! Dar stiu ca trebuie sa se īntoarca foarte repede. Daca a iesit, atunci nu s-a putut duce decāt la o doamna, īn privinta orfanilor la care tine. Le-a murit mama. M-am ocupat si eu de chestiunea asta si i-am dat o mīna de ajutor. Daca Sofia Semionovna nu se īnapoiaza īn zece minute, am s-o trimit la dumneavoastra chiar astazi, daca vreti; iata si locuinta mea. Aici sunt cele doua odai pe care le ocup. Dincolo, dupa usa, sade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitati-va aici, am sa va arat documentele cele mai importante: usa din dormitorul meu duce la aceste doua odai absolut goale, care sunt de īnchiriat. Priviti va rog sa va uitati cu cea mai mare atentie.

Svidrigailov ocupa doua odai mobilate, destul de īncapatoare. Dunecika se uita, neīncrezatoare, īn jurul ei, dar nu vazu nimic deosebit nici īn mobilierul camerelor, nici īn īmpartirea lor, cu toate ca ar fi putut sa observe, de pilda, ca locuinta lui Svidrigailov era situata īntre doua apartamente oarecum nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin doua camere ale gazdei, aproape goale. Dupa ce descuie usa din dormitor, īncuiata cu cheia, Svidrigailov īi arata īnca o camera goala care era de īnchiriat. Dunecika se opri īn prag, neīntelegīnd de ce este poftita sa o cerceteze, dar Svidrigailov se grabi s-o lamureasca.

— Uitati-va, aici īn aceasta a doua camera mai mare. Observati usa aceasta īncuiata cu cheia. Līnga ea se afla un scaun, unul singur īn cele doua odai goale: l-am adus din apartamentul meu, ca sa-mi fie mai la īndemīna sa ascult. Dincolo, īn dosul usii, se afla masa Sofiei Semionovna; acolo a stat dīnsa de vorba cu Rodion Romanīci. Iar eu am stat dincoace si am ascultat; doua seri de-a rāndul am stat pe scaun si am ascultat de fiecare data cāte doua cea­suri si, fireste, am putut sa aflu cāte ceva, nu-i asa?

— Ati tras cu urechea la usa?

— Da, am ascultat la usa; acum sa mergem la mine; aici nu avem pe ce sa sedem.

O conduse pe Avdotia Romanovna īnapoi īn prima odaie care-i servea drept salon, si o pofti sa ia loc pe scaun. El se aseza la capatul celalalt al mesei, la o distanta de cel putin un stīnjen, dar pesemne ca īn ochii lui ardea din nou acea flacara care o mai speri­ase odata pe Dunecika. Ea tresari fara sa vrea si, desi voia sa se arate foarte stapāna pe sine, se uita īnca o data, banuitoare, de jur īmprejur. īn cele din urma, īsi dadu seama de izolarea apartamentu­lui. Vru sa īntrebe daca cel putin gazda era acasa, dar nu īntreba din mīndrie. Si apoi, o suferinta infinit mai mare decāt teama pentru ea īnsasi īi umplea sufletul si īi chinuia inima.

— Iata scrisoarea dumneavoastra, īncepu dīnsa, punīnd-o pe masa. Este cu putinta ce scrieti aici? Faceti aluzie la o crima pe care pretindeti ca ar fi savīrsit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca sa mai dati īnapoi. Sa stiti īnsa ca am mai auzit despre acesta poveste absurda si ca nu cred nimic, nici un cuvīnt. Este o banuiala mīrsava si ridicola; cunosc si cauzele care au creat-o. Dumneavoastra mi-ati promis dovezi: vorbiti! Dar sa stiti dinainte ca nu va cred! Nu cred nimic!

Dunecika spuse toate acestea foarte repede si o clipa tot sīngele īi navali īn obraji.

— Daca n-ati crede nimic, ati fi riscat oare sa veniti singura la mine? Pentru ce ati venit? Din simpla curiozitate?

— Nu ma chinuiti, vorbiti odata!

— N-am ce spune, sunteti o fata curajoasa! Credeam, īn adevar, ca o sa-l rugati pe domnul Razumihin sa va īnsoteasca pīna aici. Dar nu l-am zarit nici cu dumneavoastra, nici prin preajma noastra, m-am uitat bine, asta dovedeste curaj si īnseamna ca ati vrut sa-l menajati pe Rodion Romanici. De altfel tot ce faceti este divin Cāt despre fratele dumneavoastra, ce v-as putea spune? L-ati vazut adineauri. Cum v-a parut?

— Doar nu va īntemeiati numai pe asta?

— Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de doua ori la rānd seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am aratat unde au sezut ei. A marturisit totul fetei. Este un ucigas. A ucis o batrīna, vaduva unui functionar, camatareasa, la care el īnsusi amaneta unele obiecte: a ucis-o si pe sora ei, o precupeata cu numele Lizaveta, care a intrat īntīmplator īn casa īn clipa aceea. Le-a ucis pe amīndoua cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca sa le jefuiasca, si le-a jefuit; a luat banii si unele obiecte de valoare Toate acestea le-a spus cuvīnt cu cuvīnt Sofiei Semionovna. Numai ea īi cunoaste secretul, dar n-are nici un amestec īn acest asasinat; dimpotriva, īn timpul marturisirii lui s-a īngrozit ca si dumneavoas­tra acum. Dar fiti pe pace, ea n-are sa-l tradeze.

— E cu neputinta! soptira slab buzele palide, ca īmpietrite, ale Duniei, care se īnabusea. E cu neputinta, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv Este o minciuna! O minciuna.

— A jefuit, acesta este motivul. A luat bani si obiecte. Ce-i drept, dupa cum a marturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, si le-a ascuns sub o piatra unde zac si acum. Dar asta numai fiindca n-a cutezat sa se foloseasca de ele.

— Dar este verosimil ca el sa fure, sa jefuiasca? E cu putinta ca el sa se fi gīndit la una ca asta? striga Dunecika, sarind de pe scaun. Doar l-ati cunoscut, l-ati vazut. Poate el fi un hot?

Parea ca-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.

— Aceasta categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii si mili­oane de varietati. īn genere, un hot fura si stie ca este un ticalos; eu īnsa am auzit despre un om foarte de treaba care a jefuit posta; cine stie, poate ca fratele dumneavoastra a crezut cu adevarat ca face un lucru mare. Bineīnteles, eu īnsumi n-as fi crezut, dupa cum nu credeti nici dumneavoastra toata istoria asta, daca mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea sa-si creada urechilor, dar pīna la urma s-a convins, fiindca i le spunea chiar el.

— Si care sunt aceste motive?

— Este o poveste lunga, Avdotia Romanovna. Cum sa va spun, este vorba de o anumita teorie, aceeasi teorie dupa care eu, bunaoara, socot ca faradelegile izolate sunt admisibile daca telul este bun. Un singur rau si o suta de fapte bune! Apoi, fireste, este dureros pentru un tānar plin de merite si cu un orgoliu nemaipomenit sa stie ca daca ar avea numai trei mii de ruble, cari­era lui, tot viitorul, tot scopul vietii lui s-ar schimba; si el nu are aceste trei mii de ruble. Adaugati pe deasupra enervarea provocata de foame, de locuinta strimta, de zdrentele pe care le poarta, de īntelegerea clara a „superbei' sale situatii sociale si, totodata a pozitiei surorii si mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat desigur orgoliul, mīndria si vanitatea; Dumnezeu stie, poate ca avīnd numai īnsusiri bune Sa nu credeti cumva ca-l īnvinuiesc, eu nu-l īnvinuiesc defel, si nici nu e treaba mea. A fost la mijloc si o teorie a lui proprie - o teorie dupa care oamenii se īmpart, vedeti dum­neavoastra, īn material uman, adica oameni de rānd, si īn oameni deosebiti, adica oameni carora le este permis orice, care prin esenta lor superioara nu se supun legilor, ci, dimpotriva, ei fauresc aceste legi pentru ceilalti, adica pentru materialul uman, pentru pleava. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. īl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adica, propriu-zis, īl pasiona faptul ca multi oameni geniali nu tin seama de raul izolat, ci trec peste el fara sa stea pe gīnduri. Mi se pare ca si-a īnchipuit ca este un om genial -adica a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav si mai sufera si acum la gīndul ca a stiut sa faureasca o teorie, dar n-a fost īn stare sa treaca limita fara sa stea pe gīnduri si ca, deci, nu este un om genial. Si asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tānar ambitios, mai ales īn secolul nostru

— Dar remuscarile, constiinta? īi refuzati asadar orice simt moral? Poate el fi asa?

— Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au īncurcat, adica, de fapt, niciodata n-a fost prea multa ordine pe lume. Rusii nostri sunt, īn general, oameni cu sufletul larg, larg ca si tara lor, si extrem de īnclinati spre tot ce e fantastic si dezordonat; dar e mare bucluc sa ai sufletul larg, cānd nu esti totodata si genial. Va aduceti aminte cāt am discutat pe aceasta tema īntre patru ochi, dupa masa de seara, pe terasa din gradina? Dumneavoastra ma dojeneati tocmai pen­tru aceasta largheta de suflet. Cine stie, poate ca īn vreme ce noi discutam acolo, el zacea aici si-si desavīrsea teoria. La noi, īn soci­etatea culta, nu exista traditii sacre din cale-afara, Avdotia Romanovna; doar poate cāte unul si le formeaza din carti sau deduce cāte ceva din letopisete. Dar asta o fac mai ales oamenii de stiinta, care, īntre noi fie vorba, sunt niste natafleti, asa ca unui om de lume nici nu-i sade bine sa se ia dupa ei. De altfel, īmi cunoasteti parerile; nu īnvinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trīntor si ramīn ca atare. Si despre asta am vorbit de nenumarate ori. Am avut chiar si fericirea sa va trezesc interesul cu parerile mele Sunteti foarte palida, Avdotia Romanovna!

— Cunosc aceasta teorie. Am citit articolul lui publicat īntr-o revista, vorbeste despre oamenii carora le este totul permis Mi l-a adus Razumihin

— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastra? Publi­cat īntr-o revista? Exista un asemenea articol? N-am stiut. Trebuie sa fie interesant. Dar unde plecati, Avdotia Romanovna?

— Vreau s-o vad pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum sa ajung la dīnsa? Poate ca s-a īntors; vreau neaparat s-o vad chiar acum. Sa-mi

Avdotia Romanovna nu ispravi; rasuflarea i se taie.

— Sofia Semionovna n-are sa se īnapoieze pīna la noapte. Asa cred eu. Trebuia sa vina foarte repede, iar daca nu, atunci foarte tīrziu

— A, va sa zica minti! Vad ai mintit! ai mintit! Nu te cred! Nu te cred! striga Dunecika īntr-un acces de furie, pierzīndu-si stapīnirea de sine.

Aproape lesinata, se prabusi pe scaunul pe care Svidrigailov se grabi sa-l īmpinga spre ea.

— Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastra, veniti-va īn fire! Poftim apa. Luati o īnghititura O stropi cu apa. Dunecika tresari si-si reveni. Efectul a fost prea puternic! murmura ca pentru el Svidrigailov, īncruntīndu-se. Avdotia Romanovna, linistiti-va! Sa stiti ca el are prieteni. O sa-l salvam, o sa-l scoatem din īncurcatura. Vreti sa-l duc īn strainatate? Am bani; īn trei zile īi fac rost de bilet. Cāt despre faptul ca a ucis, fratele dumitale are sa faca o multime de fapte bune, care au sa stearga tot. Nu va faceti griji. Poate īnca sa ajunga un om mare. Ce-i cu dumneavoastra? Cum va simtiti?

— Om hain. īti bati joc de mine. Lasa-ma

— Unde? Unde plecati?

— Vreau sa ma duc la el. Unde este? Stii unde este? De ce usa asta este īncuiata? Am intrat prin ea si acum este īncuiata cu cheia. Cānd ai avut timp s-o īncui?

— Nu trebuie sa se auda īn toata casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am saturat numai sa folosesc acest limbaj. Unde sa va duceti asa cum sunteti acum? Vreti sa-l īmpingeti la pierzanie? O sa-l faceti sa se īnfurie si are sa se predea. Trebuie sa stiti ca este urmarit, ca i s-a dat de urma. N-o sa faceti altceva decāt sa-l tradati. Stati putin: l-am vazut si am stat de vorba cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat Stati, asezati-va, sa ne gīndim īmpreuna. V-am chemat tocmai ca sa vedem īmpreuna ce-i de facut. Dar asezati-va odata!

— Cum ai putea sa-l salvezi? Oare mai poate fi salvat? Dunia se aseza. Svidrigailov īsi apropie scaunul.

— Toate acestea depind de dumneavoastra, numai de dumnea­voastra, īncepu el īn soapta; ochii īi scānteiau si de emotie se īncurca si rostea cu greu unele cuvinte. Dunia se departa, īngrozita. El tremura de asemenea. Dumneavoastra un singur cuvīnt si e sal­vat! Eu am sa-l salvez. Am bani, am prieteni. Am sa-l trimit ime­diat īn strainatate, am sa-i scot un pasaport, doua pasapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc multi oameni influenti Vreti? Am sa scot un pasaport si pentru dumneavoas­tra si pentru mama dumneavoastra ce nevoie aveti de Razumihin? Si eu va iubesc Va iubesc ca un nebun Lasati-ma sa va sarut tivul rochiei, lasati-ma, va rog! Nu pot sa-i aud fosnetul! Porunciti-mi: fa asta — si am sa fac! Am sa fac tot ce vreti. Am sa fac imposibilul. Credinta dumneavoastra are sa fie credinta mea. Am sa fac tot, tot ce vreti! Nu va uitati asa la mine, nu va uitati! Ma ucideti īncepuse sa delireze. Parea ametit, de parca ar fi baut. Dunia sari la usa si īncepu s-o zgīltīie.

— Deschide! Deschide! striga ea, sperānd ca o va auzi cineva din casa. Deschideti odata! Ah! Nu e nimeni aici?

Svidrigailov se scula, se dezmetici. Un zīmbet rautacios si batjocoritor i se ivi pe buzele tremurānde.

— Nu este nimeni acasa, rosti el īncet, cu pauze. Gazda a plecat si nu are nici un rost sa tipati, sa va enervati degeaba.

— Unde este cheia? Deschide numaidecāt, om josnic ce esti!

— Am pierdut cheia si nu o pot gasi.

— Asa? Dar asta-i siluire! striga Dunia, alba ca o moarta, si se repezi īntr-un colt, unde se baricada cu o masuta ce i se nimerise la-ndemīna.

Nu mai tipa; īl sfredelea cu privirea pe calaul ei si-i urmarea cu luare-aininte fiecare miscare. Svidrigailov sta īn fata ei, la celalalt capat al odaii, fara sa se clinteasca. īsi recapatase stapīnirea de sine, cel putin īn aparenta, dar fata īi ramasese palida, si zīmbea batjo­coritor ca si mai īnainte.

— Ati rostit cuvīntul „siluire', Avdotia Romanovna. Daca este vorba de „siluire', va puteti īnchipui ca mi-am luat toate masurile. Sofia Semionovna nu este acasa, pāna la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere īncuiate. īn sfīrsit, sunt de doua ori mai puter­nic decāt dumneavoastra si, īn afara de aceasta, nu am de ce ma teme fiindca nu va puteti plīnge; doar n-o sa vreti sa va tradati fratele! Si apoi, nici nu v-ar crede nimeni: īn ce scop o fata ar putea sa vina singura acasa la un barbat care traieste singur? Asa ca, chiar daca l-ati jertfi pe fratele dumneavoastra, tot n-ati dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.

— Ticalosule! sopti Dunia, indignata.

- Fie, dar tineti seama, va rog, ca pāna acum n-am facut decīt sa judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastra. Dupa parerea mea personala, aveti toata dreptatea: siluirea este o mīrsavie. Am spus tot ce am spus numai ca sa va linistesc constiinta dumneavoastra, īn caz ca consimtiti de bunavoie sa va salvati fratele, asa cum v-am propus S-ar putea spune ca v-ati supus īmprejurarilor, sa zicem fortei, daca nu putem evita acest cuvīnt. Gīnditi-va bine; soarta fratelui si a mamei sunt īn mīinile dumneavoastra. Iar eu am sa fiu robul dumneavoastra toata viata am sa astept aici

Svidrigailov se aseza pe divan la vreo opt pasi de Dunia. Pentru ea nu exista nici o īndoiala ca hotarīrea lui era nestramutata. Si apoi, īl cunostea bine

Deodata, ea scoase din buzunar un revolver, ridica cocosul si lasa māna īnarmata pe masuta. Svidrigailov sari īn sus.

— Aha! Asa va sa zica! striga el uluit, zīmbind cu rautate. Ei, asta schimba cu totul lucrurile! īmi usurati nespus situatia, Avdotia Romanovna! De unde ati luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cāt l-am cautat Prin urmare, lectiile de tir, pe care am avut cinstea sa vi le dau la tara, n-au fost pierdute degeaba!

— Nu este revolverul tau, ci al Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tau īn casa aceea. L-am luat cānd am īnceput sa banuiesc de ce esti īn stare. īndrazneste sa faci un pas si-ti jur ca am sa te ucid!

Dunia, īn culmea furiei, tinea revolverul gata sa traga.

— Si fratele? īntreb din pura curiozitate, zise Svidrigailov, fara sa se clinteasca de la locul lui.

— Denunta-l, daca vrei! Nu īnainta, ca trag! Ti-ai otravit sotia, o stiu, tu īnsuti esti un ucigas!

— Sīnteti absolut sigura ca eu am otravit-o pe Marfa Petrovna?

— Da! Tu īnsuti mi-ai dat a īntelege mai de mult; mi-ai vorbit despre otrava stiu ca ti-ai procurat aveai totul pregatit. Numai tu ai facut-o ticalosule!

— Chiar daca ar fi adevarat, as fi facut-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta.

— Minti! Te-am urīt totdeauna, totdeauna!

— Eh! Avdotia Romanovna! Ati uitat pesemne cum, īn zelul dumneavoastra moralizator, va aplecati spre mine cu priviri galese Va citeam īn ochi, va amintiti, īntr-o seara cu luna plina? Cānta privighetoarea

— Minti! (Mīnia fulgera īn ochii Duniei.) Minti, clevetitorule!

— Mint? Fie, mint. Am mintit. Nu trebuie niciodata sa pome­nesti femeilor despre lucruri de acest fel. (Zīmbi.) Stiu ca ai sa tragi, fiara mica si frumoasa! Hai, trage!

Dunia ridica revolverul; alba ca o moarta, cu buza de jos tremurānda, cu ochii mari negri care ardeau ca focul, īl privea hotarīta, calculīnd distanta si asteptīnd prima miscare. Niciodata īnca Svidrigailov n-o vazuse atāt de frumoasa. Flacara ce-i stralucea īn ochi, īn clipa cānd ridica revolverul, īl arse parca si inima i se strīnse de durere. Facu un pas īnainte si glontul porni; īi luneca prin par si se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri si rīse īncet:

— A īntepat viespea! Tinteste drept īn cap Ce-i asta? Sīnge? Scoase batista ca sa stearga sīngele care se prelingea īn suvita subtire pe tīmpla lui dreapta; glontul, pesemne, īi atinsese usor pielea craniului. Dunia lasa revolverul jos, si-l privea, nu īngrozita, ci nauca. Parea ca nu īntelege ce a facut si ce se petrece!

— Nu-i nimic, ati gresit tinta! Trageti din nou, astept, rosti īncet Svidrigailov, tot zīmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Daca īntīrziati, am sa va apuc īnainte de a fi avut timp sa ridicati cocosul!

Dunecika tresari, trase cocosul si ridica din nou revolverul.

— Lasati-ma! se ruga ea, deznadajduita. Va jur ca am sa trag din nou Am sa va ucid

— Da la trei pasi nu se poate da gres, dar daca nu ma ucideti atunci

Ochii lui Svidrigailov scānteiara si el facu īnca doi pasi īnainte. Dunecika trase: glontul nu porni!

— Ati īncarcat neglijent. Nu-i nimic! Mai aveti o capsula, īndreptati-o, am sa astept.

Statea la doi pasi de ea si astepta, īnvaluind-o īntr-o privire plina de hotarīre salbatica, patimasa, aprinsa si apasatoare. Dunia īntelese ca mai bine ar muri decāt s-o lase sa plece Si desigur, ea are sa-l omoare acum, la doi pasi

Deodata azvīrli revolverul.

L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat si rasufla adīnc. Parea ca inima lui scapase dintr-o strīnsoare grozava, si poate ca nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu stia daca o simtise īn acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros si mai īntunecat, pe care nu era īn stare sa-l defineasca.

Se apropie de Dunia si o lua usor de mijloc. Ea nu se īmpotrivi, dar, tremurānd ca o frunza īn bataia vintului, īl privi implorāndu-l. El voi sa spuna ceva, dar buzele i se strīmbau fara sa poata rosti un cuvīnt.

— Lasa-ma! implora Dunia.

Svidrigailov tresari: īl tutuise cu alt glas decāt mai īnainte.

— Va sa zica nu ma iubesti? īntreba el īncet. Dunia clatina din cap.

— Si n-ai putea? Niciodata? sopti el, disperat.

— Niciodata! raspunse tot īn soapta Dunia.

Se scurse o clipa; o lupta tacuta si cumplita se dadea īn sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redata īn cuvinte. Apoi, deodata, īsi lua bratul de pe talia ei, se īntoarse, se apropie iute de fereastra si ramase acolo.

Se mai scurse o clipa.

— Poftim cheia. (O scoase din buzunarul sting al pardesiului si o puse pe masa, la spatele lui, fara sa se uite, fara sa se īntoarca spre Dunia.) Luati-o si plecati cāt mai iute!

Privea staruitor pe fereastra. Dunia se apropie si lua cheia.

— Mai repede! Mai repede! repeta Svidrigailov, fara sa se miste si fara sa se īnloarca.

Dar acest ,,mai repede' suna ca o amenintare.

Dunia īntelese, apuca cheia, se repezi la usa, o descuie si dadu buzna afara. Peste un minut alerga ca o nebuna, fara sa-si dea seama ce e cu ea, de-a lungul canalului, in directia podului K.

Svidrigailov ramase la fereastra vreo trei minute; īn sfīrsit, se īntoarse, se uita īn jurul lui si-si trecu īncet mīna peste frunte. Un zīmbet ciudat īi strīmba fata, un zīmbet jalnic, trist, slab, zīmbetul deznadejdii. Sīngele care se īnchegase īi murdari māna; se uita cu mīnie la acest sīnge, apoi muie prosopul īn apa si-si spala tīmpla. Privirea lui se opri deodata pe revolverul azvīrlit de Dunia, cazut līnga usa. II ridica si-l cerceta. Era un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloante, mai avea doua īncarcaturi si o Capsula. Se mai putea trage o data. Dupa o clipa de gīndire, Svidrigailov vīrī revolverul īn buzunar, īsi lua palaria si iesi.

Capitolul VI

Toata seara, pāna la ora zece, si-o petrecu prin diverse cloace si prin tractire, trecānd dintr-unul īntr-altul. Cine stie de unde rasari si Katia, care cānta acum un cāntec trivial despre unul „ticalos si tiran - care pe Katia o saruta'.

Svidrigailov īi dadu de baut si ei, si flasnetarului, si cānta-retilor, si chelnerilor, si la doi contopisti nenorociti. Cu acestia se īncurcase, de fapt, fiindca amīndoi aveau nasul strīmb: unul īl avea strīmbat spre dreapta, celalalt spre stīnga, ceea ce īi stīrnise mirarea. Cei doi īl atrasera pīna la urma īntr-o gradina de vara, unde le plati si lor intrarea. Toata vegetatia gradinii se compunea dintr-un bradut subtirel, de trei ani, si trei tufe. Tot acolo se afla o „halta', de fapt un debit de bauturi spirtoase, dar unde puteai sa comanzi si ceai; afara de asta, se mai gaseau cāteva masute si scaune verzi. Un cor ca vai de lume si un neamt beat, din Miinchen, un fel de paiata cu nasul rosu, dar plouat din cale-afara, īnveseleau publicul. Cei doi contopisti se luara la cearta si apoi chiar la bataie cu alti contopisti. Svidrigailov fu ales judecator. īi judeca de mai bine de un sfert de ora, dar tot grupul tipa asa de tare, ca era absolut imposibil sa īntelegi ceva. Pricepu pīna la urma ca unul dintre ei furase nu se stie ce si chiar izbutise sa vīnda acel obiect sterpelit unui ovrei pripasit īn local, iar dupa ce īl vīnduse, refuzase sa īmparta cīstigul cu tovarasul lui. Pīna la urma s-a con­statat ca obiectul furat era o lingurita care apartinea „haltei'. Cei de la „halta' īi observara lipsa si cazul lua o īntorsatura destul de serioasa. Svidrigailov plati lingurita, se scula si pleca. Era aproape zece seara. īn tot acest rastimp el nu bause nici o picatura de vin si nu comandase pentru el decāt un pahar cu ceai, dar si asta o facuse numai de ochii lumii. Seara era īnabusitoare si mohorīta. Nori negri se gramadisera pe tot cerul, si pe la zece izbucni furtuna; ploaia turna cu galeata. Apa nu cadea īn picaturi, ci siroia īn suvoaie ce biciuiau pamīntul. Fulgerele brazdau cerul īn fiece clipa si puteai sa numeri pīna la cinci pīna se stingeau. Svidrigailov ajunse acasa ud leoarca, īncuie usa, deschise biroul, scoase banii si rupse doua-trei hīrtii. Apoi vīrī banii īn buzunar, vru sa-si schimbe hainele, dar se uita pe fereastra, asculta cum rapaie ploaia si renunta, īsi lua palaria si iesi fara sa īncuie. Se duse de-a dreptul la Sonia. Fata era acasa.

Nu era singura: īn jurul ei se adunasera patru dintre copilasii lui Kapernaumov. Sofia Semionovna le dadea ceai. Ea īl īntīmpina pe Svidrigailov tacuta si respectuoasa, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse nici un cuvīnt. Copiii fugira din odaie, īngroziti la culme.

Svidrigailov se aseza la masa si o ruga pe Sonia sa ia loc līnga el. Timida, fata se pregati sa-l asculte.

— Sofia Semionovna, s-ar putea sa plec īn America, zise Svidri­gailov. Si cum ne vedem poate pentru ultima oara am venit sa dau unele dispozitii. Ai vazut-o astazi pe doamna aceea? Stiu ce ti-a spus, nu-i nevoie sa-mi povestesti (Sonia se foi pe scaun si rosi). Lumea asta are o mentalitate speciala. īn ceea ce priveste pe surioarele si pe fratiorul matale, i-am capatuit, si banii pe care i-am destinat lor au fost predati pentru fiecare īn parte, contra chitanta, cui trebuie, pe mīini sigure. Ia aceste chitante, sa le ai la dumneata pentru orice īntīmplare. Poftim! Asa, acum cu asta am ispravit. Iata aici trei bilete de banca de cinci la suta, īn valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru dumneata, pentru dumneata personal, si sa ramīna īntre noi, sa nu stie nimeni, orice ai auzi mai tīrziu. O sa ai nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindca sa traiesti cum ai trait — nu e bine si apoi, acum nu ar mai avea nici un rost!

— Mi-ati facut atāt de mult bine si mie, si orfanilor, si raposatei, se grabi Sonia, ca daca nu v-am multumit destul pīna acum sa nu credeti ca

— Lasa, lasa.

— Cāt despre banii acestia, Arkadi Ivanovici, va multumesc foarte mult, dar eu nu mai am nevoie de ei de acum īnainte. Daca sunt sin­gura, am sa ma pot īntretine oricānd, sa nu o luati ca o nerecunostinta; fiindca sunteti atāt de generos, atunci banii acestia

— Nu, nu, Sofia Semionovna, banii acestia sunt pentru dumneata si te rog sa nu mai vorbim despre asta, fiindca sunt foarte grabit. O sa ai nevoie de ei. Rodion Romanovici nu are decāt doua cai de ales: sau un glonte īn cap, sau drumul Vladimirului*. (Sonia īl privi īngrozita si īncepu sa tremure.) Nu te speria, stiu tot chiar din gura lui si nu-s palavragiu din fire; n-am sa spun nimanui. Dumneata l-ai sfatuit foarte bine atunci sa se duca sa se predea singur. E mult mai bine pentru el. Daca īi ramīne Vladimirul si o ia pe aceasta cale, dumneata ai sa-l urmezi, nu-i asa? Iar daca-i asa, atunci vei avea nevoie de bani. O sa ai nevoie de ei chiar pentru dīnsul. Pricepi?

Daca ti-i dau dumitale e ca si cum i-as da lui. Si apoi, dumneata ai promis sa-i achiti tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de cānd īti tot iei asa de necugetat fel de fel de obligatii si de īndatoriri? Katerina Ivanovna i-a ramas datoare nemtoaicei si nu dumneata, asa ca nu te priveste. Asa nu se poate trai pe lume. Si acum, daca cineva are sa te īntrebe ceva de mine -fie māine, fie poimāine - de mine sau despre mine (si au sa te īntrebe negresit), sa nu pomenesti nici un cuvīnt ca am fost la dum-neata si nici banii sa nu-i arati si nici sa nu spui ca ti i-am dat, sa nu spui nimanui. Si acum, la revedere! (Svidrigailov se ridica.) Saluta-l din partea mea pe Rodion Romanici. Iar pīna una-alta, tine banii la domnul Razumihin. īl cunosti pe domnul Razumihin? īl cunosti, desigur. Nu-i baiat rau. Du-i banii māine sau cu primul prilej. Iar pīna atunci, ascunde-i bine.

Sonia sari de pe scaun si-l privea, speriata. Tare ar fi vrut sa-i spuna ceva, sa-l īntrebe, dar īn primele clipe nu īndrazni si nici nu stia cum sa īnceapa.

— Dar cum cum o sa plecati pe ploaia asta?

— Ei, cānd un om se hotareste sa plece īn America, nu se sperie de ploaie, he-he! Ramīi cu bine, Sofia Semionovna. īti doresc sa traiesti mult, o sa mai aiba si altii nevoie de dumneata. Da si sa-i spui domnului Razumihin ca-i trimit salutul meu. Chiar asa sa-i spui: „Arkadi Ivanovici Svidrigailov va saluta'. Neaparat.

Svidrigailov iesi, lasīnd-o pe Sonia īnmarmurita, speriata, prada unei banuieli nelamurite si apasatoare. īn aceasta seara, pe la doua­sprezece, Svidrigailov mai facu o vizita

excentrica si neasteptata. Ploaia nu īncetase. Ud pīna la piele, el intra la unsprezece si douazeci de minute īn modestul apartament al parintilor logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malīi. Batu mult la usa si la īnceput stīrni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici, cānd voia, putea fi un om cuceritor, asa īncāt prima banuiala, de altfel, foarte īndreptatita, a celor doi parinti chibzuiti ai logodnicei lui - ca Arkadi Ivanovici trebuie sa se fi īntrecut cu bautura - cazu de la sine. Parintele bolnav fu scos cu caruciorul īn īntīmpinarea musafirului de īnsasi inimoasa si chibzuita mama care, dupa cum īi era obiceiul, trecu numaidecāt la unele īntrebari ocolite. (Aceasta femeie nu punea niciodata īntrebari directe, ci īntotdeauna īncepea cu zīmbete, īsi freca mīinile si abia dupa aceea, daca voia sa afle neaparat si sigur, de pilda: cānd ar dori Arkadi Ivanovici sa fixeze nunta, se informa, plina de o curiozitate arza­toare, despre Paris, despre viata de la curtea regelui Frantei si numai apoi, treptat ajungea si la Vasilievski Ostrov.)

Īn alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data aceasta Arkadi Ivanovici se arata grozav de nerabdator si-si exprima dorinta expresa de a-si vedea logodnica, cu toate ca i se spusese de la īnceput ca s-a culcat. Bineīnteles, logodnica aparu pe data. Arkadi Ivanovici īi anunta de-a dreptul ca o afacere foarte importanta īl sileste sa lipseasca o bucata de vreme din Petersburg si ca īi adusese cincisprezece mii de ruble īn bani de argint si īn diverse hīrtii de valoare, si o roaga sa primeasca acesti bani, deoarece de mult avusese de gīnd sa-i faca acest mic dar īnainte de nunta. Legatura logica īntre acest dar, plecarea anuntata si nevoia de a veni īn acest scop la miez de noapte, cānd ploua cu cofa, fireste, nu reiesea din explicatiile lui, care totusi fura bine primite. Parintii nu aratara aproape nici o mirare fata de aceste ciudatenii si fura foarte sobri īn exclamari si īntrebari, īn schimb, manifestara cea mai fierbinte recunostinta, la care chibzuita mama adauga si cāteva lacrimi. Arkadi Ivanovici se scula, rīse, īsi saruta logodnica, o mīngīie pe obrajori, repeta ca se va īnapoia curānd si, observīnd īn ochisorii ei, īn dosul curiozitatii copilaresti, o īntrebare muta, dar serioasa, o mai saruta o data si se gīndi cu adevarata ciuda ca darui va fi pus de-a dreptul sub lacat si pastrat de cea mai chibzuita mama. Iesi, lasīndu-i pe toti īntr-o stare de surescitare nemaipomenita. Dar marinimoasa mama limpezi numaidecāt, īn soapta grabita, unele nedumeriri mai mari, spunīnd ca Arkadi Ivanovici este un om important, cu afaceri si cu legaturi conside­rabile, ca este foarte bogat si face tot ce-i trece prin cap, īi vine o idee si pleaca, īi vine alta idee si da niste bani, asa ca nu au de ce se mira. Fireste, era cam ciudat sa-l vezi atāt de ud, dar englezii, de pilda, sunt si mai excentrici, si apoi, toti acesti oameni din socie­tatea īnalta nu tin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei si nu se sinchisesc de nimeni. Se prea poate ca umbla astfel īmbracat, ca sa arate ca nu-i pasa de nimeni. Si principalul este sa nu sufle nici o vorba nimanui despre toate acestea, fiindca Dumnezeu stie ce poate sa mai iasa, iar banii trebuie ascunsi cāt mai degraba si īncuiati; desigur, este foarte bine ca Fedosia a stat tot timpul la bucatarie si, mai ales, nu trebuie sa se spuna nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc, etc. Susotira pīna la ora doua dupa miezul noptii. De altfel, logodnica pleca sa se culce cu mult īnainte, mirata si putin īntristata.

Iar Svidrigailov, exact la miezul noptii, trecea podul spre Petersburgskaia. Ploaia īncetase, dar vīntul tot mai vuia īnca. Tremura de frig si o clipa se uita cu o anume curiozitate la apa neagra din Malaia Neva. Dar, foarte curānd, īi paru ca era prea rece īn apropierea apei; se īntoarse si porni spre bulevardul N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfīrsit, poate de o jumatate de ceas, alunecānd uneori, din pricina īntunericului, pe trotuarul de lemn, fara sa īnceteze de-a cauta ceva pe partea dreapta a strazii. Acolo, spre capatul bulevardului, observase, trecānd nu demult, un hotel, care, dupa cāt īsi amintea, purta firma „Adrianopol', sau ceva de felul asta. Nu-si gresise socoteala: hotelul, situat īntr-un loc atāt de parasit, atragea atentia numaidecāt, asa ca nu se putea sa nu-l gasesti chiar pe īntuneric. Era o cladire lunga, de lemn, īnnegrita, īn care, cu toata ora tīrzie, se mai zareau lumini si se observa oarecare miscare. Intra si ceru unui servitor zdrentaros, pe care-l īntīlni pe coridor, sa-i dea o camera. Zdrentarosul īl cāntari din ochi, se dezmetici si-l conduse la o camaruta īndepartata, strimta si īnabusitoare, din celalalt capat al coridorului, īntr-un ungher de sub scara. Alta nu avea: toate erau ocupate. Zdrentarosul īl privi īntrebator.

— Ceai este? īntreba Svidrigailov.

— Este.

— Ce mai aveti?

— Friptura de vitel, votca, gustari.

— Ada vitel si ceai.

— Altceva nu doriti? īntreba, nedumerit, zdrentarosul.

— Nimic, nimic.

Zdrentarosul se īndeparta, foarte dezamagit.

„Frumos locsor trebuie sa fie se gīndi Svidrigailov. Cum se face ca n-am stiut de el? Iar eu trebuie sa am aerul unui om care se īntoarce de la cafe-chantant si care a si avut o aventura pe drum. M-ar intersa sa stiu ce fel de oameni trag aici si ramīn peste noapte?'

Aprinse luminarea si-si inspecta odaia. Era o vizuina cu o sin­gura fereastra, atāt de mica si de scunda, īncāt un om de statura lui abia putea sta īn picioare īn ea; patul era neīnchipuit de murdar; masa de brad, vopsita, si un scaun ocupau tot spatiul liber. Peretii pareau a fi din scānduri, cu tapetul jerpelit, atāt de colbait si de rupt, īncāt culoarea (galbena) mai putea fi deosebita, dar desenul — nu. O parte din tavan pornea oblic, ca la mansarda, dar aici era vorba de o scara. Svidrigailov puse luminarea pe masa, se aseza pe pat si ramase pe gīnduri. O soapta ciudata, neīntrerupta, care crestea une­ori pīna la tipat, venind din colivia de alaturi, īi atrase, īn sfīrsit, atentia. Soapta nu īncetase o clipa de cānd intrase īn odaie. Trase cu urechea. Cineva se certa sau dojenea, aproape plīngīnd, pe altci­neva, dar nu se auzea decāt un singur glas. Svidrigailov se scula, acoperi flacara cu māna si īn perete straluci numaidecāt o crapatura īngusta; el se apropie si privi. īn odaia care era nitel mai mare decāt a lui se aflau doi indivizi. Unul, fara surtuc, cu parul foarte cret, cu fata rosie, aprinsa, era oratorul; cu picioarele larg desfacute, ca sa-si mentina echilibrul, si lovindu-se cu pumnul īn piept īl dojenea patetic pe celalalt, spunīndu-i ca este un cersetor fara nici o situatie, ca l-a smuls din mocirla, ca poate sa-l goneasca cānd pofteste, dar ca toate acestea nu le vede decāt Cel-de-Sus. Prietenul dojenit sedea pe scaun si avea aerul unui om care ar vrea si nu poate sa stranute. Din cānd īn cānd, se uita cu o privire tulbure de berbec la orator, dar se vedea ca nu avea nici cea mai mica idee despre ce vorbeste si probabil ca nici macar nu auzea nimic. Pe masa ardea un muc de luminare, se afla o carafa de votca aproape goala, pahare, pīine, castraveti si vasaria ceaiului de mult baut. Svidrigailov privi atent toata scena, apoi se departa nepasator de crapatura si se aseza din nou pe pat.

Zdrentarosul, care se īntoarse cu ceai si cu friptura de vitel, nu se putu īmpiedica sa nu-l īntrebe īnca o data daca nu mai doreste ceva si, dupa ce primi raspunsul negativ, se departa definitiv. Svidrigailov se repezi la ceai si bau tot paharul, ca sa se īncalzeasca, dar nu putu sa īnghita nici o īmbucatura de vitel, fiindca īsi pierduse cu desavīrsire pofta de mīncare din pricina febrei ce īncepea sa creasca īn el. īsi scoase pardesiul, se īnveli cu plapuma si se culca. īi era ciuda: „Tot era mai bine sa fiu sanatos acum', se gīndi el si zīmbi. Aerul din odaie era īnabusitor, luminarea pīlpīia slab, afara vuia vīntul, īntr-un colt se auzea un soarece; de altminteri, toata odaia mirosea a soareci si parca a piele. Sta lungit īn pat, īntr-un fel de somnolenta: gīndurile roiau nedeslusite. Ar fi vrut sa se agate de unul singur. „Sub fereastra tre­buie sa fie o gradina, se gīndi el, vuiesc pomii; tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtuna si pe īntuneric — ce senzatie neplacuta!' īsi aminti ca trecuse adineauri prin fata parcului Petrovski si avusese aceeasi impresie apasatoare. Apoi īsi aminti de pod, de Malaia Neva, si simti ca i se face frig, ca si adineauri cānd statuse īn apropierea apei. „Niciodata īn viata mea nu mi-a placut apa, nici macar īn peisaje, se gīndi el, si deodata un gīnd ciudat īl facu sa zīmbeasca: Cred ca acum n-ar trebui sa-mi pese nici de estetica, nici de confort, si totusi, tocmai acum m-am facut pretentios ca un animal care-si alege neaparat locul īntr-un asemenea prilej. Trebuia sa ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a parut ca-i īntuneric, frig, he-he! Mai-mai ca-mi caut senzatii placute! De ce n-am stins luminarea? (Sufla īn luminare.) Vecinii s-au culcat, se gīndi el, nemaivazīnd lumina īn crapatura de adineauri. Uite, Marfa Petrovna, acum ar trebui sa poftesti, e īntuneric, locul prielnic, si momentul exceptional. Si iaca, tocmai acum nu vii'

Īsi aminti deodata cum adineauri, cu o ora īnainte de a-si aduce la īndeplinire planul īmpotriva Dunecikai, īl sfatuise pe Raskolnikov sa īncredinteze paza ei lui Razumihin. „Oi fi spus-o ca sa ma atīt singur, dupa cum a ghicit Raskolnikov. Ce poama e si Raskolnikov asta! Multe a patimit. Ar putea sa ajunga mare pra­matie cu timpul, cānd o sa-i mai iaSa gargaunii din cap; astazi īnsa prea vrea sa traiasca! īn privinta asta, oamenii de teapa lui sunt tare ticalosi. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, faca ce-o vrea, ce-mi pasa mie!'

Nu putea sa adoarma. Putin cāte putin chipul Dunecikai, asa cum o vazuse cu cāteva ore mai īnainte, rasari īn fata lui si deodata simti ca se cutremura. „Nu, trebuie sa las toate acestea deoparte, se gīndi el, dezmeticindu-se, trebuie sa ma gīndesc la altceva. Ciudat si ridicol; n-am urīt niciodata pe nimeni din cale-afara, nici macar n-am avut vreodata dorinta sa ma razbun pe cineva, ceea ce este un semn rau, un semn foarte rau! Nu mi-a placut sa ma cert, nu ma īnfierbīntam, si asta de asemenea e un semn rau! Cāte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate ca totusi m-ar fi acceptat pīna la urma' Tacu si scrīsni din dinti: chipul Dunecikai rasari din nou, īntocmai asa cum o vazuse cānd ea, dupa ce trasese īntīia oara, se speriase grozav, lasase revolverul jos si, mai mult moarta decāt vie, īl privea, asa ca ar fi avut de doua ori timpul sa puna māna pe ea si ea nici bratul nu si l-ar fi ridicat sa se apere, daca el singur nu i-ar fi adus aminte. īsi aminti ca īn clipa aceea i se facuse mila de ea, i se strīnsese inima „Eh, la dracu'! Iarasi aceleasi gīnduri, acum trebuie sa ma lepad de ele, de toate'

Īncepea sa atipeasca: tremurul nervos īncetase. Deodata, trecu ceva pe bratul si pe piciorul lui, sub plapuma. Tresari: „Ei, drace, nu cumva e un soarece? se gīndi. Am lasat mīncarea pe masa' Tare nu avea chef sa se dezveleasca, sa se scoale, sa-i fie iar frig, dar deodata trecu iarasi ceva neplacut peste picioarele lui; smulse plapuma si aprinse luminarea. Cuprins de un frison, se apleca sa vada patul: nu vazu nimic, scutura plapuma si un soarece cazu pe cearceaf. Se repezi sa-l prinda; dar soarecele nu voia sa fuga din pat, alerga de colo-colo īn zigzag, īi aluneca printre degete, trecea peste bratul lui si, īn sfīrsit, se ascunse sub perna; el arunca perna jos si, īn aceeasi clipa, simti ca ceva īi intra īn sīn, se misca pe trupul lui, pe spinare, sub camasa. īncepu sa tremure nervos si se trezi. īn odaie era īntuneric, iar el zacea īn pat, īnvelit cu plapuma ca si mai īnainte; afara, la geam, vuia vīntul. „Ce porcarie!' gīndi el cu necaz.

Se scula si se aseza pe marginea patului, cu spatele la fereastra. „Mai bine sa nu dorm deloc', hotarī el. De la fereastra venea o adiere rece si umeda; fara sa se ridice, trase plapuma pe umeri si se īnfasura īn ea. Nu aprinse luminarea. Nu se gīndea la nimic si nici nu voia sa se gīndeasca, dar nalucirile rasareau una dupa alta; īi tre­ceau fulgerator prin minte farīme de gīnduri, fara legatura īntre ele. Era pe jumatate treaz, pe jumatate adormit. Fie frigul, fie īntune­ricul, fie umezeala sau vīntul care suiera la geam si legana copacii trezeau īn mintea lui o nostalgie infinita, o īnchipuire fantastica; avea numai viziuni de flori. īi parea ca vede īn fata ochilor o pri­veliste minunata, īn zi de sarbatoare, luminoasa, calda, aproape arzatoare, de Sfīnta Treime. īn mijlocul straturilor de flori se ridica un cottage elegant de tara, īn stil englezesc; terasa era īmbracata īn plante agatatoare si plina de trandafiri; scara larga, īnsorita, e asternuta cu un covor bogat, si la fiecare treapta, īn amīndoua partile scarii, sunt vase chinezesti cu flori rare. Observa mai ales buchetele de narcise albe si gingase, care-si plecau capetele pe lujerele īnalte si groase, de un verde-īnchis, cu mireasma īmbatatoare, īn vase cu apa, la ferestre. Ar fi vrut sa nu se mai departeze de ele, dar sui scara si patrunse īntr-un salon mare si īnalt si iarasi zari pretutindeni, la ferestre, īn fata usilor deschise care dadeau pe o terasa, pe terasa īnsasi, peste tot, numai flori. Dusumelele erau presarate cu iarba proaspat cosita, numai mireasma; ferestrele erau larg deschise, un aer usor, proaspat si racoros adia īn odaie, pasarelele ciripeau īn gradina; iar īn mijlocul salonului, pe masa acoperita cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul acesta era īmbracat pe dinauntru cu brocart si īmpodobit cu volanase albe. Ghirlande de flori īl īnconjurau din toate partile. Acoperita toata cu flori, zacea īn el o fetita īn rochie alba de tul, cu bratele īncrucisate pe piept, ca sculptate īn marmura. Dar parul ei blond-auriu era despletit si ud; o cununa de trandafiri īi īmpodobea capul. Profilul sever si īncremenit parea de asemenea cioplit īn marmura, iar zīmbetul de pe buzele-i albe era atīt de mustrator, plin de o durere nemarginita, care nu mai avea nimic copilaresc. Svidrigailov cunostea fetita; nici icoane, nici luminari aprinse nu erau īn preajma sicriului, nu se auzeau nici rugaciuni. Fetita aceasta era o sinucigasa — a murit īnecata. Nu avea decāt paisprezece ani, dar s-a aruncat singura īn bratele mortii, fiindca i-a fost inima zdrobita de o jignire care a īngrozit si a zdruncinat mintea ei de copil, a acoperit de rusine nemeritata sufletul ei curat de īnger batjocorit cu brutalitate si i-a smuls un ultim strigat de deznadejde care s-a stins neauzit de nimeni, īn vuietul vīntului, īntuneric, frig, īntr-o noapte īntunecoasa si umeda de dezghet

Svidrigailov se trezi, se scula din pat si se apropie de fereastra. Gasi, bījbīind, minerul si deschise geamul. Vīntul se napusti turbat īn odaita lui strimta si-i īnvalui fata si pieptul, acoperit numai de camasa, cu un fel de promoroaca rece. Sub fereastra se afla parca o gradina, un fel de gradina-restaurant de vara; probabil ca aici, ziua, cānta lautari si se serveste ceai la masute. Dar acum, din copaci si de pe tufe zburau pīna īn odaie picaturi reci, era īntuneric ca īntr-o hruba si obiectele abia se puteau deslusi ca niste pete negre. Svidrigailov, aplecat pe fereastra, sprijinindu-se cu coatele de per­vaz, scruta vreo cinci minute bezna. īn plina noapte rasunara una dupa alta doua lovituri de tun.

„Aha, semnalul! Creste apa, se gīndi el; spre dimineata are sa navaleasca acolo unde strazile sunt mai joase, are sa umple pivnitele si caturile de jos, au sa iasa afara guzganii si, īn ploaie si vīnt, oamenii uzi au sa īnceapa sa-si care mizeria īn caturile de sus Dar cāt sa fie ceasul? Abia īsi pusese īntrebarea ca, īn apro­piere, tacanind si parca grabindu-se din rasputeri, pendula batu de trei ori. Ehe, peste o ora are sa se lumineze de ziua! Ce mai astept? Trebuie sa ies, sa ma duc de-a dreptul īn parcul Petrovski, sa aleg o tufa mai mare, scaldata de ploaie, una pe care ajunge s-o atingi cu umarul si milioane de stropi īti cad pe cap' īnchise fereastra, aprinse luminarea, īsi puse haina, pardesiul, palaria si iesi din odaie cu luminarea īn mīna, ca sa-l caute pe zdrentarosul adormit undeva īntr-un ungher, printre boarfe si mucuri de luminari, sa-i plateasca odaia si sa plece „E momentul cel mai bun, nici nu s-ar putea alege unul mai bun!'

Umbla ce umbla pe coridorul īngust si lung, fara sa īntīlneasca pe nimeni, si se pregatea tocmai sa strige cu glas tare, cānd zari īntr-un colt īntunecos, īntre un dulap vechi si usa, un obiect ciudat, care parea viu. Se apleca cu luminarea īn mīna si vazu un copil: o fetita de cel mult cinci ani, cu o rochita uda ca o cīrpa de spalat pe jos, care tremura si plīngea. Nu parea speriata de Svidrigailov, dar īl privea cu un fel de uluire prosteasca īn ochii mari si negri, smiorcaindu-se īn rastimpuri, asa cum fac copiii care, dupa ce au plīns mult, s-au potolit si mai suspina numai din cānd īn cānd. Obrajorul fetitei era palid si tras: era īnghetata de frig, dar „Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne īn coltul asta si n-a dormit toata noaptea.'' īncerca s-o descoasa. Fetita se īnviora .si īncepu sa īndruge iute-iute īn limba ei copilareasca. Spunea ceva despre ,,mamisica', spunea ca ,,mamisica ale s-o bata' si despre o cana care s-a „spalt'. Nu-i mai tacea gurita; cu chiu, cu vai, din cele ce spunea, se putea deduce ca este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucatareasa a hotelului, vesnic beata, o bate de o stinge si de care copilul se teme de moarte; ca fetita sparsese o Cana si ca se speriase atāt de tare, īncāt fugise īnca de cu seara; se ascunsese pe afara si statuse multa vreme īn ploaie; īn sfīrsit, se strecurase īn coridor si se aciuase īn dosul dulapului acela, unde sezuse toata noaptea, plīngīnd si tremurānd de umezeala, de frica īntunericului si de groaza ca are sa fie batuta rau pentru toate cele cāte le facuse. Svidrigailov o lua īn brate, se īntoarse cu ea īn odaia lui, o aseza pe pat si īncepu sa o descalte. N-avea ciorapi. Ghetutele erau rupte si atīt de ude, de parea ar fi stat toata noaptea īntr-o baltoaca. O dezbraca, o culca īn pat, o īnveli si o īnfasura cu cap cu tot īn plapuma. Fetita adormi imediat. Dupa ce ispravi cu toate acestea, Svidrigailov se mohorī si cazu din nou pe gīnduri.

,,Cine m-a pus sa ma amestec? se gīndi deodata, cu un senti­ment de mīnie. Ce prostie!' īnciudat, lua luminarea ca sa se duca īn cautarea zdrentarosului, sa-l descopere cu orice pret si sa plece cāt mai iute. „Eh, pitcoacea asta! se gīndi el, blestemīnd, gata sa deschida usa, dar se īntoarse sa se mai uite o data la ea, sa vada daca doarme. Ridica usurel plapuma. Fetita dormea un somn greu si fericit. Se īncalzise sub plapuma si obrajii ei palizi īncepusera sa se rumeneasca. Dar, lucru ciudat, roseata parea mai puternica si mai vie decāt o roseata obisnuita de copil. „Are friguri', se gīndi Svidrigailov; copila era rosie de parca i-ar fi dat cineva sa bea un pahar īntreg de vin. Buzele rosii ard, rasuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? i se paru deodata ca genele lungi, negre, tresar si clipesc, se ridica si printre ele se strecoara o privire vicleana, agera, o privire īmbietoare, cātusi de putin candida, ca si cum fetita n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar asa si este: buzele tresar, schiteaza un zīmbet; colturile guritei tremura de parca ar īncerca sa-si stapīneasca rīsul. Dar iata ca a īncetat sa se fereasca; rīde, rīde deschis; ceva neobrazat, obscen, se oglindeste pe aceasta mutrisoara care nu mai are nimic copilaros; este chipul vicios al femeii de strada, al prosti­tuatei franceze. Fara sa se mai ascunda, ochii se deschid larg; īl cerceteaza cu o privire nerusinata, plina de foc, īl cheama, rīd Ceva nespus de hidos si de jignitor e īn rīsul, īn ochii, īn toata īnfatisarea obscena a acestui copil. „Cum, o fetita de cinci ani?! sopti Svidrigailov, sincer īngrozit. Ce-i ce-i asta?' Fetita se īntoarce catre el, cu obrajorul īn flacari, īi īntinde bratele „Ah, blestemato!' striga īngrozit, Svidrigailov si ridica bratul s-o loveasca Dar īn aceeasi clipa se trezi.

Era tot culcat īn pat, īnfasurat ca si mai īnainte īn plapuma; luminarea nu era aprinsa, afara se luminase de-a binelea.

„Am avut visuri rele toata noaptea asta!' Se scula, furios, simtind ca e frīnt de oboseala; īl dureau toate oasele. Afara era ceata si nu se mai vedea nimic. Se facuse ora cinci; dormise prea mult! Se ridica, īsi puse haina si pardesiul, care erau īnca ude. Pipai īn buzunar revolverul, īl trase afara, īndrepta capsula; apoi se aseza, scoase din buzunar un Carnetel si pe prima pagina, cea pe care o observa imediat toata lumea, scrise cu litere mari cāteva rānduri. Le reciti si ramase adīncit īn gīnduri, cu coatele pe masa. Revolverul si carnetelul zaceau alaturi, līnga cotul lui. Mustele, trezite din somn, misunau pe friptura neatinsa, ramasa tot acolo, pe masa. Le privi multa vreme, apoi, cu mīna dreapta, libera, īncerca sa prinda una. Se chinui mult timp, dar nu izbuti s-o prinda. īn sfīrsit, dīndu-si seama de ce lucru interesant se ocupa, se dezmetici, tresari, se scula si porni hotarīt afara din odaie. Peste o clipa se afla īn strada.

O ceata deasa, laptoasa, īnvaluia orasul. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, alunecos si murdar, spre Malaia Neva. I se parea ca si vede apa rīului crescuta mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cararile umede, iarba uda, copacii si tufisurile ude si, īn sfīrsit, tufa aceea īnciudat, īncepu sa se uite la case. doar-doar s-o gīndi la altceva. Nu era nici un trecator, nici un birjar de-a lungul bulevar­dului. Triste si murdare īl priveau casutele de lemn, vopsite īn gal­ben violent, cu obloanele īnchise. Frigul si umezeala īl patrundeau pīna la os si simti ca-l apuca din nou frisoanele. Din cānd īn cānd, zarea bacanii, chioscuri de zarzavat si citea cu atentie firmele. Trotuarul de lemn se ispravi. Ajunse īn dreptul unei case mari de piatra. Un catelus murdar, razbit de frig, cu coada īntre picioare, īi taie drumul. Un individ beat, īmbracat īntr-o manta, zacea cu fata īn jos, de-a curmezisul trotuarului. īl privi si merse mai departe. īn stīnga se ivi un foisor īnalt. „Stai! se gīndi el. Uite locul, ce sa ma mai duc la Petrovski? Cel putin aici am un martor oficial' Acest gīnd īl facu aproape sa zīmbeasca si coti īn strada X. Aici se afla o casa mare cu foisor. īn fata portii mari, īnchise, sprijinindu-se cu umarul de ea, statea un omulet īnfasurat īntr-o manta soldateasca si avīnd pe cap o casca greceasca, de arama, ca a lui Ahile. Vazīndu-l ca se apropie, omuletul īi arunca o privire piezisa, adormita. Pe obrazul lui se citea eterna tristete morocanoasa, care s-a īntiparit atāt de amar pe toate figurile evreiesti, fara exceptie. Cei doi, Svidrigailov si Ahile, se cercetara cāteva clipe īn tacere. īn sfīrsit, Ahile socoti o īncalcare a ordinei faptul ca un om, care nu era beat, sta la trei pasi de el, īl priveste tinta si nu spune o vorba.

— Si ce causi matale aisea? īntreba el, fara sa se miste si fara sa schimbe pozitia.

— Nimic, fratioare, buna ziua! raspunse Svidrigailov.

— Tresi mai departe.

— Eu, fratioare, plec īn tari straine.

— Īn sari straine?

— Īn America!

— Īn America?

Svidrigailov scoase revolverul si ridica cocosul. Ahile ridica sprīncenele.

— Se gluma-i asta? Aise nu-i locul.

— Si de ce asta?

— Pentru ca nu-i locul.

— Ei, fratioare, n-are a face. Locul e bun; daca au sa te īntrebe, sa spui ca am plecat īn America.

Īsi lipi revolverul de tīmpla dreapta.

— Aisea nu se poate, aisea nu-i locul! tresari Ahile, facānd ochii tot mai mari.

Svidrigailov apasa pe tragaci

Capitolul VII          

Īn aceeasi zi, dar spre seara, pe la orele sapte, Raskolnikov se apropie de locuinta mamei si surorii lui - acea locuinta īn casa lui Bakaleev pe care le-o gasise Razumihin. Intrarea era de-a dreptul din strada. Raskolnikov venea, īncetinind din ce īn ce pasul si parca sovaind īnca daca sa intre sau nu. Dar nu s-ar fi īnapoiat pentru nimic īn lume: hotarīrea lui era nestramutata. „De altminteri īnca nu stiu nimic, se gīndea el, si s-au obisnuit cu ciudateniile mele' Hainele lui erau īngrozitor de murdare, rupte, jerpelite si ude, dupa o noapte īntreaga de stat afara, īn ploaie. Obrazul īi era aproape slutit de oboseala, de frig, de istovire fizica si de lupta cu el īnsusi, care tinea de mai bine de douazeci de ore. Toata noaptea o petre­cuse singur, Dumnezeu stie unde. Dar cel putin, acum, era hotarīt.

Batu la usa; īi deschise mama. Dunecika nu era acasa. Pīna si servitoarea lipsea īn clipa aceea. Pulheria Aleksandrovna īsi pierdu graiul de uimire si fericire; apoi īl apuca de mīna si-l trase īn odaie.

— Ai venit, īn sfīrsit! īncepu ea, bīlbīindu-se de bucurie. Nu te supara, Rodea, ca te īntīmpin ca o proasta, cu lacrimi īn ochi; nu plīng, rid. Crezi ca plīng? Nu, ma bucur, dar am un narav caraghios: una-doua īmi curg lacrimile. De la moartea tatalui tau plīng pentru toate celea. Sezi, dragul meu, esti obosit, de buna seama; vad eu ca esti obosit. Vai, ce te-ai murdarit!

— Am umblat ieri pe ploaie, mama īncepu Raskolnikov.

— Nu, nu! tresari Pulheria Aleksandrovna, īntrerupīndu-l. Ai crezut ca am sa ma apuc numaidecāt sa te descos, dupa obiceiul meu muieresc de altadata? Nu te nelinisti; eu īnteleg, īnteleg tot acum; am īnvatat sa ma port asa cum se poarta lumea aici, si zau ca este mult mai bine. Am judecat o data pentru totdeauna: pot eu sa īnteleg gīndurile tale si sa-ti cer socoteala? Pe tine cine stie ce tre­buri si planuri te framīnta, īn capul tau se nasc poate unele idei, si eu sa te tulbur īntruna cu īntrebarile mele? Eu, vezi Ah, Doamne! Ce ma tot īnvīrtesc ca o zapacita? Eu, Rodea, am citit articolul tau publicat īn revista, īl citesc pentru a treia oara, mi l-a adus Dmitri Prokofici. Cānd l-am vazut, am tipat de uimire; ce proasta sunt, m-am gīndit, iata ce-l preocupa; iata unde este dezlegarea enigmei! El poate tocmai are o idee noua, o suceste si o rasuceste īn minte, si eu īl chinuiesc, īi bat capul. īl citesc, dragul meu, si, fireste, multe lucruri īmi scapa; nici nu-i de mirare, asa si trebuie sa fie: cum pot eu sa īnteleg?

— Arata-mi-l si mie, mama.

Raskolnikov lua revista, privi īn treacat articolul si, desi senti­mentul care-l cuprinse nu se potrivea deloc cu starea lui sufleteasca si cu situatia īn care se gasea, simti acea senzatie ciudata, īnvioratoare si placuta pe care o īncearca autorul cānd īsi vede īntīia opera tiparita, mai ales cānd autorul are numai douazeci si trei de ani. Dar asta nu tinu decāt o clipa. Citi cāteva rānduri, se īncrunta si o durere cumplita īi strīnse inima. Toata lupta launtrica din ultimele luni i se perinda prin fata īntr-o clipa. Azvīrli articolul pe masa, cu dezgust si ciuda.

— Dar oricāt de proasta sunt. Rodea, īmi pot da seama ca tu foarte curānd ai sa ajungi printre oamenii de frunte, daca nu cumva cel mai mare savant de la noi. Si ei au īndraznit sa te creada nebun! Ha-ha-ha! Nici nu stii ca ei asa au crezut! Ah, bieti viermi, de unde sa īntelegeti voi ce īnseamna adevarata inteligenta?! Pīna si Dunecika a fost cit pe-aici sa le dea crezare; ce zici de asta? Raposatul taica-tau de doua ori a trimis la ziare, mai īntīi niste ver­suri (mai pastrez si acum caietul si am sa ti-l arat īntr-o zi), apoi o nuvela īntreaga (i-am cerut chiar voie s-o copiez), si cāt ne-am rugat lui Dumnezeu sa fie primite - dar nu le-au primit! Cu sase sau sapte zile īn urma, Rodea, m-am omorīt cu firea, uitīndu-ma la hainele tale, la felul īn care traiesti, ce manīnci, cum esti īmbracat!

Acum īnsa vad ca am fost o proasta, fiindca tu, cum ai sa vrei, ai sa-ti faci rost de toate dintr-o data, ai sa-ti faci rost prin inteligenta si talentul tau. īnseamna ca deocamdata nu tii la asta si ca esti pre­ocupat de lucruri mult, mult mai importante

— Dunia nu este acasa, mama?

— Nu, Rodea. Pleaca mereu si ma lasa singura. Multumesc lui Dmitri Prokofici ca vine sa mai stea cu mine, si-mi tot vorbeste de tine. Te iubeste si te respecta. N-as putea sa spun despre sora-ta ca ar fi nerespectuoasa. Nu ma plīng. Ea are caracterul ei, eu īl am pe al meu; are acum secretele ei; eu īnsa n-am nici un fel de secrete. Eu, bineīnteles, sunt convinsa ca Dunia este foarte desteapta si ca, īn afara de asta, ne iubeste mult pe mine si pe tine totusi, nu stiu unde au sa duca toate acestea. Tu, Rodea, m-ai facut fericita, fiindca ai venit acum, iar ea te-a pierdut cu plimbarile ei; are sa vina si eu am sa-i spun: „īn lipsa ta a fost fratele tau aici, si tu pe unde mi-ai umblat?' Sa nu ma rasfeti din cale-afara, Rodea; daca poti — vino, daca nu — ce sa-i faci, am sa te astept. Tot am sa stiu ca tii la mine, si mie īmi ajunge. Am sa-ti citesc operele, am sa aud despre tine de la toata lumea, din cānd īn cānd ai sa vii si tu sa ma vezi, ce-as putea dori mai mult? Astazi ai venit ca sa-ti mīngīi mama, vad eu Pulheria Aleksandrovna izbucni deodata īn lacrimi. Iarasi! Nu te uita la mine, femeie proasta! Vai, Doamne, de ce stau? striga ea, sarind de la locul ei. Am cafea si nici nu te-am tratat macar! Iata ce īnseamna egoismul batrīnesc! Acusi, acusi!

— Lasa, mama, nu stau mult. N-am venit pentru cafea. Te rog, asculta-ma. Pulheria Aleksandrovna se apropie, sfioasa. Mama, orice s-ar īntīmpla cu mine, orice ai auzi despre mine, orice ti s-ar spune despre mine, ai sa ma iubesti, asa cum ma iubesti acum? īntreba el din toata inima, fara sa aiba timp sa se gīndeasca, sa-si cāntareasca vorbele.

— Rodea, Rodea, ce-i cu tine? Cum poti sa ma īntrebi una ca asta? Si cine ar īndrazni sa-mi spuna ceva rau despre tine? Nici n-as crede; oricine ar fi, l-as da afara.

— Am venit sa te īncredintez ca te-am iubit mereu si ma bucur, ma bucur nespus ca suntem singuri, ca Dunecika lipseste, adauga el cu acelasi avīnt. Am venit sa-ti spun ca, desi poate ai sa te simti nenorocita, fiul tau te iubeste acum mai mult decāt pe el īnsusi si ca n-ai avut dreptate sa te īndoiesti de iubirea lui. Niciodata n-am sa īncetez de a te iubi Si acum, ajunge; am crezut ca trebuia īnainte de toate sa te īncredintez de acest lucru

Pulheria Aleksandrovna īl īmbratisa īn tacere, īl strīnse la piep­tul ei, plīngīnd īncetisor.

— Nu stiu ce-i cu tine, Rodea, zise ea, īn sfīrsit. Pīna azi am crezut ca te plictisim, dar acum vad ca te astepti la o mare durere si ca de aceea esti atāt de trist. Am simtit asta de mult, Rodea. Iarta-ma ca ti-o spun; nu ma gīndesc decāt la asta si nu dorm noptile. Noaptea trecuta sora ta a delirat si te-a tot pomenit īn delirul ei. Am auzit cāte ceva, dar n-am īnteles nimic. Toata dimineata m-am foit prin casa, ca un osīndit īnainte de executie; presimteam ca ma asteapta ceva si iata ca m-a ajuns! Rodea, Rodea, unde te duci? Pleci undeva?

— Plec, mama.

— Asa am crezut si eu! Dar si eu as putea sa plec cu tine, daca este nevoie. Si Dunia; ea te iubeste, te iubeste foarte mult; si Sofia Semionovna ar putea sa vina cu noi, daca asa trebuie; vezi, o primesc cu placere, ca pe fiica mea. Dmitri Prokofici are sa ne dea o mīna de ajutor sa ne facem bagajele dar unde pleci?

— Adio, mama.

— Cum? Chiar azi? striga ea, de parca-l pierdea pentru totdeauna.

— Nu pot sa mai ramīn, e timpul sa plec, trebuie

— Si eu nu pot sa te īnsotesc?

— Nu, dar īngenuncheaza si roaga-te lui Dumnezeu pentru mine. Poate ca are sa-ti asculte ruga

— Vino atunci sa te binecuvīntez, sa-ti fac cruce! Uite asa, uite asa. Doamne-Dumnezeule!

Da, era fericit, era fericit ca nu gasise pe nimeni acasa, ca ramasese singur cu maica-sa. Parea ca dupa tot rastimpul acesta īnfiorator, inima lui se moaie, īn sfīrsit. Cazu īn genunchi īn fata ei, īi saruta picioarele si, īmbratisati, plīnsera amīndoi. Ea nu se mai mira si nu-l descosea. īntelesese de mult ca se petrece ceva groaznic cu fiul ei, si ca acum venise clipa cea grea.

— Rodea, dragul meu, primul meu nascut! spuse ea, suspinīnd. Esti acum asa cum erai copil; si atunci tot asa veneai la mine si ma īmbratisai si ma sarutai; odinioara, pe vremea cānd traia taica-tu, si eram necajiti, numai prezenta ta ne mīngīia, iar dupa ce l-am īnmormīntat pe taica-tu - de cāte ori n-am plīns īmpreuna, īmbra­tisati ca acum, pe mormīntul lui! Daca plīng de mult e ca inima de mama presimte nenorocirea. Cum te-am vazut atunci, īn seara aceea cānd abia am sosit aici, am īnteles tot dupa privirea ta, si mi s-a strīns inima, iar astazi, cānd ti-am deschis usa si m-am uitat la tine, m-am gīndit: a sosit clipa cea grea. Rodea, Rodea, nu pleci chiar acum?

— Nu.

— Ai sa mai vii?

— Da am sa mai vin.

— Rodea, nu te supara, nici nu īndraznesc sa te īntreb, nu īndraznesc, dar spune-mi numai doua vorbe, pleci departe?

— Foarte departe.

— Si ce-i acolo, o sa ai o slujba, te asteapta o cariera?

— Ce-o da Dumnezeu roaga-te pentru mine, mama Raskolnikov porni' spre usa, dar ea se agata de bratul lui si-l

privi, disperata, drept īn ochi. Fata īi era crispata de groaza.

— Destul, mama, zise Raskolnikov, caindu-se din toata inima ca avusese ideea sa vina acolo.

— Nu e pentru toata viata? Doar nu e pentru toata viata? Ai sa mai vii, nu-i asa? Ai sa mai vii māine?

— Am sa vin, am sa vin, ramīi cu bine. Se smulse, īn sfīrsit.

Afara, īnserarea era dulce, racoroasa, senina; vremea se schim­base īnca de dimineata. Raskolnikov pomi spre casa; era grabit. Ar fi vrut sa ispraveasca tot ce avea de facut īnainte de asfintitul soare­lui. Si pīna atunci trebuia sa se mai vada cu unii oameni. Urcānd scara, observa ca Nastasia, care pregatea samovarul, ridicase capul si-l urmarea cu privirea. „Nu cumva este cineva la mine?' se īntreba el. Se gīndi cu dezgust la Porfiri. Dar, deschizīnd usa odaii lui, o zari pe Dunecika. Sedea singura, cufundata īn gīndurile ei, si parea ca-l asteapta de multa vreme. Raskolnikov se opri īn prag. Ea se scula de pe divan, speriata, si ramase dreapta īn fata lui. Privirea atintita asupra lui era plina de groaza si de o nemarginita durere. Si numai dupa aceasta privire el īntelese imediat ca ea stie tot.

— Ce sa fac, sa intru sau sa plec? īntreba el, sovaind.

— Am stat toata ziua la Sofia Semionovna; te-am asteptat amīn-doua. Am crezut ca ai sa vii neaparat acolo.

Raskolnikov intra īn odaie si se aseza, frīnt, pe un scaun.

— Ma simt slab, Dunia; sunt foarte obosit: si tocmai acum, īn clipa asta, as fi vrut sa fiu deplin stapīn pe mine.

Arunca o privire neīncrezatoare spre ea.

— Unde ai fost toata noaptea?

— Nu-mi aduc aminte; vezi tu, surioara, am vrut sa iau o hota-rīre definitiva si am umblat mereu pe līnga apa Ne vei; asta īmi aduc aminte. Am vrut sa ispravesc, dar nu m-am putut hotarī sopti el, uitīndu-se din nou cu neīncredere la Dunia.

— Slava tie, Doamne! Tocmai de asta ne-a fost frica noua, Sofiei Semionovna si mie! Prin urmare īnca nu ti-ai pierdut īncrederea īn viata. Slava tie, Doamne, slava tie, Doamne!

Raskolnikov zīmbi amar.

— Nu cred, dar am plīns adineauri, īmbratisīnd-o pe mama; nu cred, dar am rugat-o sa se roage pentru mine. Dumnezeu stie cum se face asta, Dunecika, eu nu ma pricep.

— Ai fost la mama? I-ai spus? striga Dunia, īngrozita. Te-ai putut hotarī sa-i spui?

— Nu, nu i-am spus de-a dreptul; dar ea a īnteles multe lucruri. Te-a auzit aiurānd noaptea trecuta. Sunt convins ca īntelege pe jumatate. Poate ca am facut rau ca m-am dus la ea. Nici nu stiu macar pentru ce m-am dus. Sunt un om josnic, Dunia.

— Un om josnic, dar uite ca esti gata sa-ti primesti suferinta! Te duci, nu-i asa?

— Ma duc. Chiar acum. Da. Ca sa scap de rusinea asta am vrut sa ma īnec, Dunia, dar m-am gīndit, pe cānd stateam līnga apa, ca daca m-am socotit pīna acum un om puternic, atunci rusinea asta nu trebuie sa ma sperie, zise el, luīndu-i-o īnainte. Asta-i mīndrie, nu-i asa, Dunia?

Da, Rodea.

Un fulger trecu prin ochii lui stinsi; parea ca-i face placere ca si-a pastrat mīndria.

— Tu nu crezi ca m-am speriat pur si simplu de apa? īntreba el cu un zīmbet hīd, privind-o drept īn fata.

— O, Rodea, ajunge! striga cu amaraciune Dunia.

Urma o tacere de cāteva minute. Raskolnikov sta cu capul īn piept cu ochii atintiti īn pamīnt; Dunecika īl privea cu durere de la celalalt capat al mesei. Deodata, el se scula.

— E tīrziu, a venit momentul. Ma duc sa ma predau. Dar nu stiu pentru ce fac asta.

Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Dunecikai.

— Plīngi surioara? Dar mīna mi-o poti īntinde?

— Te-ai īndoit vreodata? Ea-l strīnse tare īn brate.

— Oare tu, ducāndu-te sa-ti primesti osīnda, nu-ti speli pe juma-tate crima? striga ea, īmbratisīndu-l si sarutīndu-l.

— Crima? Care crima? tresari el, cuprins deodata de mīnie. Am ucis un paduche scīrbos, raufacator, o batrīna camatareasa, de care nimeni nu avea nevoie, pe care daca o ucizi ar trebui sa ti se ierte patruzeci de pacate; baba aceea, care sugea vlaga din oamenii sarmani, si asta īnseamna crima? Nu ma gīndesc la ea si nu ma gīndesc sa spal aceasta crima. De ce-mi repeta toata lumea: „crima, crima'? Abia acum vad toata absurditatea lasitatii mele, abia acum, dupa ce m-am hotarīt sa accept aceasta rusine inutila! Numai josni­cia sufletului meu si neputinta mea m-au īmpins la aceasta hotarīre si poate pentru avantajul pe care l-a propus Porfiri

— Frate, frate, ce tot vorbesti?! Ai varsat sīnge! striga Dunia, deznadajduita.

— Sānge pe care-l varsa toata lumea, urma el aproape cu frene­zie. Sīnge care se varsa si s-a varsat de cānd lumea si pamīntul, care curge īn suvoaie, ca sampania, si pentru care unii sunt īncununati la Capitoliu si numiti mai tīrziu binefacatorii lumii. Priveste mai cu luare-aminte lucrurile, īnainte sa le judeci! Si eu am dorit binele oamenilor si as fi facut sute, mii de fapte bune īn locul acestei unice prostii, care nici macar o prostie nu este, ci o neīndemānare, deoarece ideea īn sine n-a fost chiar atāt de stupida cum pare, dupa ce a dat gres (cānd dai gres, totul pare o nerozie!) Prin nerozia asta n-am vrut decāt sa-mi cīstig independenta, sa fac primul pas, sa obtin mijloace, apoi izbīnda, incomparabil mai mare decīt fapta īn sine, ar fi sters totul Dar eu, eu am dat gres de la primul pas, n-am rezistat fiindca sunt un ticalos! Iata unde-i vina! Nu-mi pot īnsusi parerea voastra; daca as fi reusit, as fi fost īncununat cu lauri, pe cānd asa, ma asteapta ocna!

— Dar asta-i altceva, cu totul altceva! Frate, gīndeste-te ce spui!

— A! E alta forma, o forma care, din punct de vedere estetic, nu este prea frumoasa! N-am sa īnteleg niciodata de ce a arunca īn oameni cu bombe, a-i omorī īn asediu reglementar este o forma mai respectabila? Teama de estetica este primul indiciu al neputintei! Niciodata, niciodata n-am simtit-o mai bine ca acum, si īnteleg mai putin ca oricānd care este crima mea! Niciodata, niciodata n-am fost mai puternic si mai convins ca acum!

Sīngele īi colora obrazul palid, istovit. Dar, rostind ultima exclamatie, ochii lui se īntīlnira din īntīmplare cu ochii Duniei si citi atāta durere īn ei, ca se dezmetici fara voie. Simti cīt de nefericite vor fi bietele femei din pricina lui. Totusi, din cauza lui

— Dunia, draga mea! Daca am vreo vina, iarta-ma (cu toate ca nu merit iertare, daca sunt īntr-adevar vinovat). Ramīi cu bine! Sa nu ne certam! E timpul sa plec, de mult e timpul. Nu veni dupa mine, te implor. Trebuie sa mai trec Du-te si stai cu mama. Te rog mult! Este ultima mea mare rugaminte pe care ti-o fac. Nu te departa de ea nici o clipa; am lasat-o īn prada unei nelinisti pe care nu cred s-o poata īndura; ori o sa moara, ori o sa-si piarda mintile. Ramīi cu ea! Si Razumihin are sa fie cu voi; i-am spus Nu plīnge pentru mine: am sa caut sa fiu curajos si cinstit toata viata, cu toate ca sunt un ucigas. Poate ca ai sa-mi mai auzi numele. N-am sa va fac de rusine, ai sa vezi; am sa dovedesc īnca dar acum, la revedere, se grabi el sa īncheie, observīnd la ultimele lui vorbe si promisiuni o expresie ciudata īn ochii Duniei. De ce plīngi? Nu plīnge, nu mai plīnge; nu ne despartim pentru totdeauna! Ah, da! Stai, am uitat!

Se apropie de masa, lua o carte groasa, plina de praf, o deschise si scoase din ea o miniatura, o acuarela pictata pe fildes. Era portretul fiicei gazdei lui, al fostei lui logodnice, moarta acum, al acelei fete stranii, care voia sa plece la manastire. O clipa privi trasaturile expresive, bolnavicioase, saruta portretul si-l īntinse Duniei.

— Mult am vorbit despre toate acestea cu dīnsa, numai cu dīnsa rosti el visator. Am īncredintat sufletului ei multe din cele ce s-au īnfaptuit acum atāt de monstruos. Nu te nelinisti, se īntoarse el catre Dunia, era revoltata de aceste idei asa cum esti si tu, si ma bucur ca nu mai este īn viata. Principalul este ca de acum īnainte toate or sa mearga altfel, totul din ce a fost o sa se frīnga! striga el deodata, īntorcāndu-se la durerea lui. Totul, totul, dar oare sunt eu gata? Doresc acest lucru? Se zice ca aceasta īncercare este necesara pen­tru mine! Asa sa fie? La ce bun aceste īncercari absurde? Oare am sa fiu mai īntelept dupa douazeci de ani de ocna, strivit de suferinta, idiotizat, neputincios de batrīnete? Si la ce sa mai traiesc atunci? Iar eu primesc sa duc o asemenea viata? O, am simtit ca sunt un las, am stiut sigur azi-dimineata, īn zori, pe cānd stateam pe malul Ne vei!

Īn sfīrsit, amīndoi iesira din odaie. Numai iubirea pentru fratele ei īi dadea Duniei putere īn acest ceas greu. Se despartira īn strada; ea porni īn directie opusa, dar dupa cincizeci de pasi se īntoarse sa-l mai priveasca o data. īl mai putu zari. Ajuns īn coltul strazii, se īntoarse si el: pentru ultima oara privirile lor se īncrucisara; dar, vazīnd ca ea se uita la el, Raskolnikov avu un gest de nerabdare si, īnciudat, īi facu semn sa plece, apoi dadu brusc coltul.

,,Sunt rau, vad bine, gīndi el peste o clipa, rusinat de gestul īnciudat pe care-l facuse Duniei. Dar de ce m-or fi iubind atāta, daca nu merit?! O, daca eram singur, daca nimeni nu m-ar fi iubit si nici eu n-as fi iubit pe nimeni! Atunci nimic nu s-ar fi īntīmplat! Ar fi interesant de stiut daca īn cei cincisprezece-douazeci de ani, care vor urma, sufletul meu se va potoli īntr-atāt, īncāt sa scāncesc smerit īn fata oamenilor, numindu-ma, cānd trebuie si cānd nu tre­buie, tīlhar? Da, da, īntocmai! Pentru asta ma trimit ei la ocna, de asta au ei nevoie Uite-i cum misuna pe strada īncolo si īncoace, si fiecare dintre ei este din firea lui un ticalos si un tīlhar; mai rau īnca: este un idiot! Dar sa īncerce numai sa nu ma trimita la ocna si ei toti au sa turbeze de nobila indignare! O, cāt īi urasc pe toti!'

Raskolnikov se adīnci īn gīndurile lui: „Care este procesul care-l va face pe el sa se supuna tuturora, fara sa mai stea sa judece, sa se supuna, convins ca asa trebuie sa fie? De ce nu? Fireste, asa trebuie sa se īntīmple! Oare douazeci de ani de apasare necontenita nu-l vor frīnge definitiv? Apa sapa pietrele. Pentru ce, pentru ce atunci sa mai traiesc, pentru ce ma duc, daca stiu ca toate se vor īntīmpla īntocmai, ca la carte, si nu altfel?!'

De ieri īsi punea poate pentru a suta oara aceasta īntrebare si totusi mergea īnainte.

Capitolul VIII

Cānd intra īn odaia Soniei, afara se īnnopta. Toata ziua Sonia īl asteptase, prada unei nelinisti grozave. Mai īntīi asteptase īmpreuna cu Dunia. Aceasta venise īnca de dimineata, aducāndu-si aminte de cuvintele lui Svidrigailov ca Sonia „stie'.

N-o sa redam amanuntele convorbirii celor doua femei; vom spune numai ca au plīns īmpreuna si au legat prietenie. Dunia a ramas dupa aceasta īntīlnire cel putin cu mīngīierea ca fratele ei nu va fi singur; la ea, la Sonia, se dusese el mai īntīi sa-si descarce sufletul; la ea s-a dus cānd a simtit nevoia de a se marturisi unui om; iar ea īl va urma oriunde l-ar trimite soarta. Fara s-o fi īntrebat, Dunia era sigura de asta. Se uita la Sonia cu un fel de evlavie, ceea ce la īnceput o rusina pe aceasta pīna la lacrimi, caci ea se socotea nedemna sa-si ridice ochii asupra Duniei. De la īntilnirea lor īn odaia lui Raskolnikov, chipul frumos al tinerei fete, care o salutase cu deosebita politete, i se īntiparise īn suflet pentru toata viata, ca o vedenie minunata, de neatins.

La urma, Dunecika, nemaiputīnd īndura aceasta asteptare, hotarī sa plece sa-si astepte fratele la el acasa, gīndindu-se ca poate are sa treaca mai īntīi pe la locuinta lui. Ramasa singura, pe Sonia o cuprinse groaza ca nu cumva el sa-si puna capat vietii. De acelasi lucru se temea si Dunia. Cāt fusesera īmpreuna, cautasera sa-si dea una alteia argumentele cele mai bune si convingatoare ca nu se poate īntīmpla acest lucru si izbutisera sa se mai linisteasca. Dar dupa ce se despartira, amīndoua nu se mai gīndeau la altceva. Sonia īsi aduse aminte ca Svidrigailov īi spusese aseara ca Raskolnikov nu avea decāt doua drumuri: Siberia sau Stia, pe de alta parte, ca este orgolios si ca nu crede īn Dumnezeu „Este cu putinta sa se resemneze el sa traiasca numai din lasitate, de frica mortii?' se gīndea ea cu deznadejde. Soarele asfintea. Sonia sta trista īn fata ferestrei si privea drept īnainte; dar nu zarea decāt peretele nevaruit, orb, al casei vecine. īn sfīrsit, cānd nici nu se mai īndoia ca nefericitul īsi pusese capat zilelor, Raskolnikov intra īn odaie.

Un strigat de fericire īi izbucni din piept. Dar dupa ce īl privi mai cu luare-aminte, deodata pali.

— Ei da! zise Raskolnikov, zīmbind ironic. Am venit dupa crucea ta, Sonia. Tu m-ai trimis la rascruce de drumuri; de ce atunci te sperii acum, cānd a sosit clipa?

Sonia īl privi cu mirare. īi parea ciudat tonul lui; un fior rece īi strabatu trupul, dar peste o clipa īsi dadu seama ca si tonul si vor­bele erau prefacute. īi vorbea, uitīndu-se īntr-un colt, ca si cum s-ar fi temut s-o priveasca īn fata.

— Vezi, Sonia, am judecat ca asa are sa fie poate mai bine. Este o īmprejurare la mijloc Dar ar fi prea lung de povestit si n-are rost. Stii numai ce ma īnfurie? Ma īnfurii cānd ma gīndesc la mutrele acelea imbecile, bestiale, care or sa ma īnconjoare, or sa caste ochii la mine, or sa-mi puna īntrebari stupide, la care va tre­bui sa raspund, or sa ma arate cu degetul Ptiu! Stii, eu n-am sa ma duc la Porfiri Petrovici, m-am saturat de el. Am sa ma duc mai bine la prietenul meu Dinamita. Ce are sa se mai mire! Ce impresie am sa produc! Dar ar trebui sa am mai mult sīnge rece; prea sunt iri­tabil īn ultima vreme. Ma crezi: aproape ca am amenintat-o cu pumnul, adineauri, pe sora mea, numai ca s-a īntors ca sa se maiuite o data la mine. Starea asta este o adevarata pacoste! Iata unde am ajuns! Ei, unde-i crucea ta?

Parea tulburat la culme. Nu putea sta locului o clipa, nici sa-si fixeze atentia asupra unui obiect oarecare; gīndurile īi sareau de la una la alta, pierdea sirul; īi tremurau usor mīinile.

Sonia scoase īn tacere din sertar doua cruci, una de chiparos, cealalta de arama, īsi facu cruce, apoi facu si deasupra lui si-i atīrna de gīt cruciulita de chiparos.

— Asta īnseamna ca-mi iau crucea, he-he! Ca si cum n-as fi suferit pāna acum! Cruciulita de chiparos, adica o cruciulita cum poarta oamenii simpli; cea de arama, a Lizavetei, ti-o pastrezi tie; arata-mi-o! Va sa zica o purta īn clipa aceea? Cunosc alte doua cruciulite asemanatoare, de argint, si o iconita. Le-am aruncat pe pieptul batrīnei, atunci. Pe acelea ar fi trebuit sa le pun acum, da Dar īndrug vrute si nevrute si uit ceea ce este mai important: sunt cam zapacit! Vezi, Sonia, am venit anume pentru un lucru, am venit sa te anunt, ca sa stii tu Si asta-i tot Numai pentru asta am venit. (Hm, am crezut ca o sa spun mai mult.) Doar tu ai vrut sa ma duc sa stau la īnchisoare si sa ti se īmplineasca dorinta. De ce plīngi? Si tu plīngi? īnceteaza, ajunge, ah, ce greu īmi este!

Simtirea se nascuse totusi īn sufletul lui; inima i se strīnse, privind-o pe Sonia. „Asta, asta de ce plīnge? se gīndea el. Ce sunt eu pentru dīnsa? De ce plīnge, de ce se īngrijeste de mine, de parca ar fi mama sau Dunia? Are sa-mi fie dadaca!'

— Fa-ti cruce, roaga-te macar o data, īl ruga Sonia cu glas tremurator, sfios.

— O, fie, am sa ma rog cāt poftesti! Din toata inima, Sonia, din toata inima

Ar fi vrut totusi sa spuna altceva.

Īsi facu cruce de cāteva ori. Sonia lua un sal si-si acoperi capul. Era acea broboada verde, de lina, despre care pomenise cāndva Marmeladov, „broboada familiei' lor. Raskolnikov se gīndi īn treacat la acest lucru, dar nu īntreba. īntr-adevar, se simtea cam zapacit si foarte tulburat. Asta īl nelinistea. Deodata īl mira faptul ca Sonia vrea sa mearga cu el:

— Ce faci? Unde te duci? Ramīi, ramīi! Vreau sa fiu singur! striga el, iritat si īnspaimīntat si aproape furios porni spre usa. Ce rost are sa merg cu suita? mormai el, iesind.

Sonia ramase īn mijlocul camerei. Nici nu-si luase macar ramas bun de la ea, parca ar fi uitat-o de pe acum; sufletul lui era plin de īndoiala si de revolta.

„Oare totul s-a īncheiat? Trebuie neaparat s-o fac? se īntreba el, coborānd scara. Nu e chip sa mai dau īnapoi, sa se dreaga lucrurile si sa nu ma duc chiar acolo?'

Totusi, mergea īnainte, simtind deodata ca nu mai avea nici un rost sa-si puna īntrebari. Dupa ce iesi īn strada, īsi aduse aminte ca nu-si luase ramas bun de la Sonia, ca ea a ramas īn mijlocul camerei, cu broboada ei verde pe cap, ca tintuita pe loc, īn urma vorbelor lui rastite si se opri. Dar, īn aceeasi clipa, un gīnd īi strabatu fulgerator mintea, de parca ar fi pīndit momentul sa-l doboare cu totul.

„Pentru ce, pentru ce am venit la ea? I-am spus ca am treaba cu ea; ce treaba? N-am avut nici o treaba! Sa-i declar ca ma duc: ei, si? Mare nevoie! Nu cumva o iubesc? Doar n-o iubesc N-o iubesc? Am repezit-o adineauri ca pe un cīine! Ori am avut īntr-ade-var nevoie de crucea ei? O, cāt de jos am cazut! Nu, am avut nevoie de lacrimile ei, trebuia sa vad cum se sperie, sa vad cum o doare inima si cāt sufera! Trebuia sa ma agat de ceva, sa amīn, sa vad un om! Si eu am īndraznit sa am īncredere īn mine, sa visez lucruri mari, eu, un nemernic, un cersetor, un ticalos?!'

Mergea de-a lungul canalului si nu mai avea mult de mers. Dar, ajuns līnga pod, se opri si deodata coti pe pod, luīnd-o spre Sennaia.

Se uita cu nesat la stīnga si la dreapta, cerceta īncordat fiecare obiect si nu-si putea concentra atentia; toate īi scapau. „Peste o saptamīna, peste o luna am sa trec iar, dus cu duba īnchisorii, peste podul acesta; oare cu ce ochi voi privi atunci canalul? Am sa mai tin minte ca m-am uitat la el? īi trecu prin minte. Uite, firma de acolo! Am sa mai citesc atunci, ca acum, aceste litere? Aici scrie Asociatie, ce bine ar fi sa nu uit acest A, litera A, si sa ma uit la acest A peste o luna. Ce am sa simt si ce am sa gīndesc atunci? Doamne, cāt de meschine sunt toate aceste preocupari ale mele! Fireste, ar fi interesant īntr-un fel (ha-ha-ha! la ce ma gīndesc!) sunt ca un copil, fac pe fanfaronul cu mine īnsumi; si de ce m-as rusina de gīndurile mele? Uf, ce īmbulzeala! Uite, grasunul de colo - trebuie sa fie neamt — care m-a ghiontit adineauri; stie el oare pe cine a īmpins cu cotul? Femeia asta cu copilul de mīna, care cere de pomana, ma crede poate mai fericit decāt dīnsa. Ar trebui sa-i dau un ban, asa, pentru ciudatenia acestui fapt. Uite un pitac, a mai ramas īn buzunar, de unde? Ia ia-l, maica!'

— Sa-ti rasplateasca Dumnezeu! se auzi glasul tīnguitor al cersetoarei.

Intra īn Sennaia. īl supara, tare īl supara ca se lovea mereu de oameni, totusi mergea tocmai acolo unde vedea multimea mai deasa. Ar fi dat orice ca sa ramīna singur, dar simtea ca nu ar fi putut īndura nici o clipa. īn multime facea scandal un betiv; voia neaparat sa joace si tot cadea pe o parte. Lumea se īnghesuia īn jurul lui. Raskolnikov īsi croi drum prin gloata, cāteva clipe se uita la betiv si deodata īncepu sa rīda tare, scurt, sacadat. Peste o clipa uita de betiv si nici nu-l mai vedea, desi se uita la el. Se departa fara sa-si mai dea seama unde se afla si, ajuns īn mijlocul pietei, o pornire ciudata īl īmboldi, stapīnindu-l trup si suflet.

Īsi aminti de vorbele Soniei: ,,Du-te la rascruce de drumuri, īnchina-te īn fata oamenilor, saruta pamīntul fata de care ai pacatuit si spune cu glas tare lumii īntregi: Sunt un ucigas!' Tresari, aducāndu-si aminte de aceste cuvinte. Si atāt de tare īl apasa durerea si nelinistea fara leac din ultima vreme, si mai ales din ultimele ceasuri, ca se repezi, ca spre o iesire, spre acest nou simtamīnt, lasīndu-se cu totul īn voia lui. Era ca o criza; parca i se aprinsese o scānteie īn inima si acum ardea tot. I se muia firea si-l podidira lacrimile. Cazu īn genunchi pe locul unde statea.

Īngenuncheat īn mijlocul pietei, se īnchina pīna la pamīnt si saruta cu bucurie pamīntul noroios. Se scula si se īnchina pentru a doua oara.

— Ian te uita cāt e de beat! spuse un flacau līnga el.

Cineva rīse tare.

— Pleaca la Ierusalim, fratilor, īsi ia ramas bun de la copii, de la glie, saluta pe toata lumea, saruta capitala tarii, īsi lipeste buzele de pamīntul Sankt-Petersburgului, adauga un tīrgovet beat.

— Baiat tānar! se amesteca un al treilea.

— De familie buna! observa un glas de om asezat.

— Azi nu mai poti sti care-i de familie buna si care nu.

Toate aceste vorbe si observatii īl īmpiedicara pe Raskolnikov si cuvintele: „am ucis', care poate erau gata sa iasa din gura lui, ramasera nerostite. īndura linistit toate strigatele si, fara sa se uite īnapoi, porni drept īnainte prin ulicioara, spre sectia de politie. īi rasari o naluca pe drum, dar se asteptase s-o īntīlneasca si de aceea nu se mira. īn clipa cānd īngenunchease īn Sennaia si se īnchinase pentru a doua oara pīna la pamīnt, o zarise la vreo cincizeci de pasi de el, īn stīnga, pe Sonia. Ea se ascundea de privirile lui dupa una dintre baracile de lemn care se aflau īn piata; prin urmare, īl īnsotea īn drumul lui dureros! Raskolnikov simti si īntelese īn clipa aceea, o data pentru totdeauna, ca de acum īncolo Sonia īl va urma pīna la moarte, fie si la capatul pamīntului, oriunde l-ar arunca soarta. Inima i se rasuci īn piept dar — iata-l ajuns la locul fatal

Intra īn curte destul de īmbarbatat. Trebuia sa urce la etajul doi. „Cāt urc, se gīndi el, mai am timp sa ma razgīndesc.' Se ainagea, spunīndu-si ca pīna īn ultima clipa ar mai putea da īnapoi.

Acelasi gunoi, aceleasi coji de oua pe scara īn spirala; ca si prima data, aceleasi usi deschise pe palier, aceleasi bucatarii din care venea fum si miros greu. Raskolnikov nu mai daduse pe acolo din ziua aceea. Genunchii īi amorteau si abia īl tineau picioarele īn timp ce urca treptele. Se opri pentru o clipa sa rasufle, sa-si revina, sa intre ca un om. „Dar pentru ce? Pentru ce? se īntreba el deodata. Daca trebuie sa beau paharul pīna la fund, oare nu-i totuna? Cu cāt are sa fie mai amar, cu atāt mai bine.' Vazu īn īnchipuire chipul lui Ilia Petrovici Dinamita „Sa ma duc oare chiar la el? Nu s-ar putea sa ma duc la altcineva? Nu s-ar putea sa ma duc la Nikodim Fomici? Sa ma īntorc din drum si sa ma duc la el acasa? Cel putin, totul s-ar petrece ca īn familie Nu, nu! La Dinamita, la Dinamita!

Daca trebuie sa golesc cupa, s-o golesc pe nerasuflate, pīna la fund.'

Cu mīinile si picioarele reci ca gheata, aproape inconstient, deschise usa sectiei de politie. De data aceasta era foarte putina lume īnauntru, un portar si un om din popor. Paznicul nici macar nu-si scoase capul din cusca. Raskolnikov trecu īnainte. „Poate ca s-ar putea sa nu spun nimic', īi trecu prin cap. Un contopist oare­care, cu surtuc civil, se pregatea sa scrie ceva pe birou. īn colt statea alt contopist. Zametov lipsea. Nikodim Fomici nu era pesemne nici el acolo.

— Nu e nimeni? īntreba Raskolnikov, īntorcāndu-se spre conto-pistul de la birou.

— Cu cine doriti sa vorbiti?

— A-a-a-a! De auzit nu se aude, de vazut nu se vede, dar de simtit se simte miros de crestin cum zice povestea am uitat! Respectele mele! striga deodata o voce cunoscuta.

Raskolnikov tresari. īn fata lui statea Dinamita; iesise deodata din alta odaie. „Asa a fost sortit, se gīndi Raskolnikov; ce caut aici?'

— Ati venit la noi? Ce vīnt va aduce? urma sa strige Ilia Petrovici. (Era, pare-se, cāt se poate de bine dispus, chiar un pic surescitat.) Daca veniti cu treaba, e cam devreme. Eu am venit īntīmplator De altfel, daca pot sa va fiu de folos Marturisesc cum va? Cum? Iertati-ma

— Raskolnikov.

— Raskolnikov! V-ati putut īnchipui ca v-am uitat numele? Va rog sa nu credeti ca sunt chiar atāt de Rodion Ro Ro Rodionīci, asa mi se pare?

— Rodion Romanici.

— Da, da, da! Rodion Romanīci, Rodion Romanici! Tocmai asta am vrut sa spun! Am īntrebat mereu de dumneavoastra. Marturi­sesc ca mi-a parut foarte rau, sincer rau ca ne-am purtat atunci cu dumneata cam Mi s-a spus mai tīrziu ca sunteti un tānar literat, un om de stiinta chiar cum s-ar zice la primii pasi pe aceasta cale O, Doamne! Care literat sau om de stiinta n-a dus la īnceput o viata cam originala? Si eu si sotia mea admiram literatura, sotia mea o adora chiar! Literatura si arta! Poti fi de familie buna, dar tot restul īl obtii numai prin talent, cunostinte, inteligenta, geniu! Palaria - bunaoara - ce īnseamna o palarie? Palaria este un moft; pot s-o cumpar de la Timermann; dar ceea ce se ascunde sub palarie, ceea ce acopera palaria, asta n-o pot cumpara nicaieri! Marturisesc ca am vrut sa vin la dumneavoastra, sa ma explic, dar m-am gīndit ca poate Ia te uita! Nici nu v-am īntrebat macar! Aveti vreo treaba? Se zice ca v-a venit familia?

— Da, mama mea si sora mea.

— Am avut cinstea s-o īntīlnesc pe surioara dumneavoastra; este o persoana fermecatoare si foarte instruita. Marturisesc ca mi-a parut foarte rau ca ne-am īnfierbīntat asa amīndoi, atunci. Ce caz! Eu din pricina lesinului v-am privit atunci cu alti ochi — asta s-a lamurit mai apoi īn chipul cel mai stralucit! Cruzime si fanatism! Va īnteleg indignarea. Poate ca īn legatura cu venirea familiei, va schimbati locuinta?

— N-u-u-nu, am venit asa Am venit sa īntreb am crezut ca-l voi gasi pe Zametov

— Ah, da! V-ati īmprietenit, am auzit. Zametov nu mai este la noi, n-o sa-l gasiti. Da, Aleksandr Grigorievici ne-a parasit. De ieri nu mai face parte din cadrele noastre; s-a 'transferat si trans-ferāndu-se, s-a certat cu toti oarecum nepoliticos Un baietandru usuratic, nimic altceva; dadea sperante; dar vezi, asa se īntīmpla cu tineretul nostru stralucit! Nu stiu exact, mi se pare ca voia sa dea un examen, dar stiti cum se īntīmpla la noi, vorbeste omul, vorbeste, face pe grozavul si cu asta se ispraveste examenul! Bineīnteles, nu-i nici o asemanare īntre Zametov si dumneavoastra, sau domnul Razumihin, prietenul dumneavoastra! Cariera dumneavoastra este stiinta, neizbīnzile n-o sa va īntoarca din cale; pentru dumneata, toate frumusetile vietii, s-ar putea spune, nihil est! Ascet! Monah! Sihastru! Pentru dumneavoastra nu exista decāt cartea, pana dupa ureche, cercetarile stiintifice - iata unde va zboara gīndul! Si eu, īntr-o oarecare masura ati citit īnsemnarile lui Livingstone?

— Nu.

— Eu le-am citit. De altfel, astazi sunt foarte multi nihilisti: e si de īnteles; ce vremuri traim, va īntreb? Va vorbesc asa de la om la om dumneavoastra, fireste, nu sunteti nihilist! Raspundeti sin­cer, sincer de tot!

— N-nu

— Puteti vorbi cu mine absolut sincer, fara rezerva, cum ati vorbi cu dumneavoastra īnsiva! Una-i slujba, alta-i ati crezut ca am sa spun prietenia? Nu, n-ati ghicit. Nu prietenia, ci sentimentul uman si de dragoste pentru Cel-de-Sus. Pot fi persoana oficiala īn exercitiul functiunii, dar sunt dator sa ma simt totdeauna cetatean si om, si sa raspund Ati pomenit adineauri de Zametov. Zametov este un scandalagiu īn stil frantuzesc, cānd a baut un pahar de sampanie sau de vin de Don, īn vreun local dubios; iata cine este Zametov! Iar eu, poate, cum s-ar zice, ard de rīvna si sentimente īnalte, īn slujba pe care o ocup. De altminteri, am un grad, o situatie, o oarecare importanta sociala! Sunt īnsurat si am copii. īmi īndeplinesc datoria de om si de cetatean, iar el, cine este el, daca-mi īngadui īntrebarea? Ma adresez dumneavoastra, ca unui om īnnobi­lat de cultura. Si apoi, poftim, si moasele astea s-au īnmultit īn zilele noastre peste masura!

Raskolnikov ridica sprīncenele, mirat. Cuvintele lui Ilia Petrovici, care vadit abia se sculase de la masa, īi sunau īn urechi ca niste vorbe goale. Unele le īntelegea totusi, de bine, de rau, īntr-o anumita masura; īl privea īntrebator pe Dinamita si nu stia cum se vor ispravi toate acestea.

— Vorbesc despre fetele acelea cu parul tuns urma volubil Ilia Petrovici. Le-am poreclit cu de la mine putere „moase', si gasesc porecla foarte potrivita. He-he! Se baga la medicina, īnvata anato­mia; spuneti si dumneavoastra, daca ma īmbolnavesc, am sa chem vreodata o fata sa ma trateze? He-he!

Ilia Petrovici rīdea, īncāntat de spiritele lui.

— Sa zicem ca setea dupa instructiune este nestavilita; dar te-ai instruit si ajunge. Pentru ce sa īntrecem masura? De ce sa insultam persoanele de treaba, cum face ticalosul de Zametov. Pentru ce m-a insultat, va īntreb? Uite, si sinuciderile s-au īnmultit grozav īn ultima vreme; nici nu va puteti īnchipui cāt s-au īnmultit. Toti indivizii acestia manīnca tot ce au, pīna la ultimul ban, si apoi se sinucid. Fetiscane, baietandri, batrīni īsi pun capat zilelor Azi-dimineata, ni s-a anuntat sinuciderea unui individ care abia a sosit īn capitala. Nil Pavlīci! Auzi, Nil Pavlīci! Cum īl cheama pe gentlemanul acela a carui sinucidere ne-a fost anuntata adineauri, acela care s-a īmpuscat īn Petersburgskaia?

— Svidrigailov, raspunse cineva cu glas ragusit si nepasator, din odaia de alaturi.

Raskolnikov tresari.

— Svidrigailov? Svidrigailov s-a īmpuscat? striga el.

— Cum? īl cunosti pe Svidrigailov?

— Da īl cunosc A venit nu de mult

— Da, da, a venit de curānd, si-a pierdut sotia, un chefliu, un stri­cat, si deodata se īmpusca, si īnca atāt de scandalos ca nici nu-ti poti īnchipui a lasat īn carnetul lui de note cāteva cuvinte, ca moare īn depline facultati mintale si roaga ca nimeni sa nu fie īnvi­nuit de moartea lui. Se zice ca omul asta a avut parale. Va sa zica, l-ai cunoscut?

— Da l-am cunoscut sora mea a fost guvernanta la ei īn casa

— Ba, ba, ba! Prin urmare ne poti comunica unele lucruri. Si dumneata n-ai banuit nimic?

— L-am vazut ieri el bea vin si eu n-am banuit nimic. Raskolnikov simtea ca si cum s-ar fi prabusit ceva pe umerii lui

si-l apasa la pamīnt.

— Iarasi parca ai palit. E un aer atāt de īnchis la noi

— Da, trebuie sa plec, mormai Raskolnikov, sa ma iertati ca v-am deranjat

— Vai de mine, cu cea mai mare placere! Mi-ai facut mare placere si sunt bucuros sa

Ilia Petrovici īi īntinse māna.

— Am vrut numai am venit la Zametov

— Īnteleg, īnteleg, mi-ati facut placere.

— Eu īmi pare bine la revedere, zīmbi Raskolnikov.

Iesi, clatinīndu-se. I se īnvīrtea capul. Nu-si simtea picioarele. Cobora scara, sprijinindu-se cu māna dreapta de zid. I se paru ca un portar, cu un registru sub brat, īl īmbrīnci suind scara spre sectie; ca un catel latra din rasputeri cu un etaj mai jos, ca o femeie arunca cu facaletul dupa catel si striga ceva. Coborī si iesi din curte. Acolo, nu departe de intrare, statea, palida, mai mult moarta decāt vie, Sonia si se uita la el cu o privire salbatica. El se opri īn fata ei. Ceva bolnav si chinuit se rasfrīnse pe chipul fetei, o adīnca deznadejde. īsi īmpreuna mīinile. Un zīmbet hīd, de om pierdut, strīmba gura lui Raskolnikov. Ramase o clipa īn fata Soniei, zīmbi din nou, se īntoarse si porni iarasi sus, spre sectie.

Ilia Petrovici se asezase la locul lui si rasfoia niste hīrtii. īn fata lui statea acel mujic care īl īmbrīncise pe Raskolnikov pe scara.

— A-a-a! Te-ai īntors? Ai uitat ceva? Dar ce ai? Raskolnikov, cu buzele albe si privirea fixa, se apropie īncet de

masa, se sprijini cu māna, voi sa spuna ceva, dar nu izbuti; nu se auzeau decāt niste sunete nearticulate.

— Ti s-a facut rau! Ia loc, sezi! Apa!

Raskolnikov se aseza pe scaun, dar nu-si lua ochii de la Ilia Petrovici, foarte neplacut surprins. Amīndoi se privira o clipa īn tacere, asteptīnd ceva. Cineva aduse apa.

— Eu īncepu Raskolnikov.

— Poftim apa.

Raskolnikov dadu la o parte māna care-i īntindea paharul, si rosti īncet, cu pauze, dar foarte clar:

— Eu am ucis-o cu toporul si am jefuit-o pe batrīna vaduva de arhivar si pe sora ei.

Ilia Petrovici casca gura. Din toate partile se aduna lume. Raskolnikov īsi repeta depozitia

EPILOG

Capitolul I

Siberia. Pe malul unui rīu mare si pustiu se īnalta un oras, unul dintre centrele administrative ale Rusiei; īn oras exista o fortareata, īn fortareata - o īnchisoare. īn aceasta īnchisoare se afla de noua luni un detinut Rodion Raskolnikov, condamnat la munca silnica cu deportare. Din ziua crimei a trecut aproape un an si jumatate.

Procesul lui a decurs fara prea mari greutati. Criminalul īsi mentinea depozitia cu hotarīre, precizie si claritate, nu īncurca declaratiile, nu cauta circumstante atenuante, nu denatura faptele si nu uita nici cele mai mici amanunte. El a descris īn īntregime si amanuntit cum a savīrsit crima; a explicat misterul amanetului (placuta de lemn cu fīsia de metal), care s-a gasit īn māna batrīnei ucise; a povestit cum a luat de la victima cheile, a descris aceste chei, sipetul si lucrurile care-l umpleau; enumera chiar unele obiecte pe care le vazuse īnauntru; lamuri enigma asasinatului Lizavetei; povesti cum venise si batuse la usa Koh, apoi studentul, repeta tot ce vorbisera ei; istorisi cum el, criminalul, fugise jos pe scara, cum auzise tipetele lui Mikolka si Mitka; cum s-a ascuns īn apartamentul gol, cum s-a īntors acasa si, īn īncheiere, a aratat pia­tra de linga poarta unei curti de pe bulevardul Voznesenski, sub care au fost gasite obiectele furate si punga. īntr-un cuvīnt, cazul era limpede. Anchetatorii si judecatorii se mirau grozav ca el ascunsese obiectele si banii sub piatra, fara sa se foloseasca de ele, si mai ales ca, nu numai ca nu-si amintea detaliat de obiectele pe care le furase, dar nu le stia bine nici numarul. Faptul ca n-a deschis niciodata punga, si habar n-avea cīti bani se aflau īnauntru, le-a parut neverosimil (īn punga se aflau trei sute saptesprezece ruble de argint si trei bancnote de douazeci de copeici fiecare; fiindca zacusera multa vreme sub piatra, cāteva bilete, cele mai mari, care se aflau deasupra, se deteriorasera aproape de tot). Mult timp au īncercat sa afle de ce inculpatul minte numai īn aceasta privinta, pe cānd īn toate celelalte marturiseste de bunavoie si spune numai adevarul. īn sfīrsit, unii anchetatori (psihologi) au admis ca era totusi posibil ca el sa nu se fi uitat īn punga si s-o fi ascuns sub piatra fara sa se fi uitat ce contine, dar din aceasta īmprejurare ei au dedus ca īnsasi crima n-a putut fi savīrsita decāt īntr-o stare de nebunie temporara, ca, ziceau ei, era un caz de boala, de mono­manie a asasinatului si a jafului, ca criminalul a ucis si a jefuit fara scop si fara sa se gīndeasca la foloasele materiale pe care ar fi putut sa le traga din actiunea lui. Tocmai atunci aparuse o teorie noua, foarte la moda, despre alienarea mintala temporara, care, īn vre­murile noastre, este atāt de des atribuita diversilor criminali. īn afara de aceasta, starea de ipohondrie, de care Raskolnikov suferea de multa vreme, a fost atestata de multi martori, de doctorul Zosimov, de fostii lui colegi de facultate, de gazda si servitoarea ei. Toate acestea au dus la concluzia ca Raskolnikov nu era īntru totul un ucigas, un tīlhar si un jefuitor de rānd, si ca la mijloc se ascunde altceva. Spre marele necaz al celor care sustineau acest punct de vedere, criminalul aproape n-a īncercat sa se apere; la īntrebarile definitive: ce anume l-a īndemnat sa comita asasinatul si ce l-a facut sa jefuiasca, el a raspuns cāt se poate de limpede, cu cea mai brutala sinceritate, ca motivul crimei a fost proasta lui situatie materiala, saracia si neputinta de a iesi din impas, dorinta sa-si con­solideze primii pasi īn viata, speranta ca va izbuti sa-si faca o cari­era cu ajutorul a cel putin trei mii de ruble, pe care credea ca le va gasi la victima lui. Se hotarīse sa ucida fiindca este usuratic si las, si pe deasupra īnrait de lipsuri si insuccese. La īntrebarea ce anume l-a facut sa se predea, a raspuns deschis ca se caia sincer. Toate acestea erau prea brutale, prea de-a dreptul spuse

Totusi sentinta a fost mai blīnda decāt s-ar fi putut banui, judecind dupa gravitatea faptului, fiindca criminalul nu numai ca refuza sa se apere, dar parca dorea cu tot dinadinsul sa se īnvi-nuiasca tot mai rau. S-a tinut seama de toate īmprejurarile ciudate si speciale ale cazului. Starea bolnavicioasa si mizeria criminalului īnainte de savīrsirea crimei erau absolut neīndoielnice. Faptul ca el nu s-a folosit de roadele jafului a fost trecut parte pe seama remuscarilor, parte pe seama starii nu tocmai perfecte a facultatilor mintale, īn momentul crimei. Faptul ca o ucisese din īntīmplare pe Lizaveta servea chiar īn sprijinul acestei presupuneri: omul comite doua asasinate si, īn acelasi timp, uita usa deschisa! īn sfīrsit, faptul ca s-a predat singur, tocmai atunci cānd justitia fusese indusa īn eroare prin falsa marturie a unui fanatic cu mintea ratacita de spaima (Nikolai) si cānd īmpotriva adevaratului criminal nu numai ca nu existau indicii precise, dar nici macar banuieli (Porfiri Petrovici s-a tinut de cuvīnt pe deplin), au contribuit de asemenea la usurarea sortii īnvinuitului.

Cu totul pe neasteptate au fost descoperite si alte fapte, care de asemenea au pledat īn favoarea inculpatului. Astfel, fostul student Razumihin a dezgropat, nu se stie cum, si a reusit sa aduca toate dovezile ca criminalul Raskolnikov, pe vremea studentiei, a ajutat din putinii bani pe care-i avea pe un fost coleg de facultate, sarac si bolnav de tuberculoza, pe care aproape ca l-a īntretinut o jumatate de an. Iar dupa moartea acestuia, a īngrijit de tatal batrīn si bolnav al colegului sau mort (care, muncind aproape de la vīrsta de trei­sprezece ani, fusese singurul sprijin al acestui nefericit parinte), l-a internat īntr-un spital si cānd a murit l-a īnmormīntat. Toate aceste informatii au avut o influenta binefacatoare asupra destinului sau. Fosta lui gazda, vaduva Zarnitīna, mama logodnicei sale moarte, a declarat ca īnca pe vremea cānd stateau īn casa de la Cinci Colturi, noaptea, a luat foc casa si Raskolnikov, punīndu-si viata īn primej­die, a salvat dintr-un apartament īn flacari doi copilasi; cu acest prilej s-a ales cu arsuri destul de grave. Acest fapt a fost cercetat cu de-amanuntul si confirmat de numerosi martori. Pe scurt, tinīndu-se seama de faptul ca criminalul s-a predat singur si de alte circum­stante atenuante, procesul s-a īncheiat cu o condamnare la opt ani munca silnica cu deportare.

Īnca de la īnceputul procesului, mama lui Raskolnikov a cazut la pat. Dunia si Razumihin gasira mijlocul s-o scoata din Petersburg pe tot timpul cāt a tinut procesul. Razumihin a ales un orasel īn apropiere de Petersburg, cu legatura de cale ferata, ca sa poata urmari īndeaproape toate fazele procesului si, īn acelasi timp, sa se vada cāt mai des cu Avdotia Romanovna. Boala Pulheriei Aleksandrovna era o ciudata boala de nervi, īnsotita de alienare mintala, cel putin partiala, daca nu totala. īntorcāndu-se de la ultima ei īntīlnire cu fratele sau, Dunia o gasise bolnava, cu febra mare si delirānd. In aceeasi seara, ea se īntelese cu Razumihin ce sa-i raspunda mamei cānd va īntreba de fiul ei si chiar nascoci īmpreuna cu el o īntreaga poveste despre plecarea lui Raskolnikov departe, la granita Rusiei, unde era trimis īntr-o misiune particulara, care īi va aduce, īn sfīrsit, bani si renume. Ceea ce i-a mirat, īnsa, era ca Pulheria Aleksandrovna nu le-a pus nici o īntrebare si nu i-a des­cusut īn aceasta privinta nici atunci, nici mai tīrziu. Dimpotriva, nascocise ea īnsasi o īntreaga poveste cu plecarea neasteptata a fiu­lui ei; cu lacrimi īn ochi, ea povestise ca venise sa-si ia ramas bun de la dīnsa; totodata, facea aluzie ca numai ea stie multe lucruri tainice, de mare importanta: spunea ca Rodea are multi dusmani, foarte puternici, asa ca este nevoit chiar sa se ascunda. īn ceea ce priveste cariera lui viitoare, o vedea sigura si stralucita, īn clipa cānd vor trece unele īmprejurari neprielnice; īl īncredinta pe Razumihin ca fiul ei va ajunge odata un mare om de stat, fapt care se vede din articolul ce dovedeste cu prisosinta extraordinarul lui talent literar. Recitea īntruna acest articol, uneori chiar cu glas tare; mai-mai ca dormea cu revista īn pat si totusi nu īntreba unde se afla Rodea, desi faptul ca ceilalti evitau sa vorbeasca despre acest lucru ar fi trebuit sa-i trezeasca banuielile. Pīna la urma, aceasta tacere ciudata a Pulheriei Aleksandrovna īncepu chiar sa-i sperie. De pilda, ea nu se plīngea niciodata ca nu primeste scrisori de la el. cu toate ca pe vremuri, īn oraselul lor, traise numai cu speranta si īn vesnica asteptare de a primi cāt mai iute vesti de la iubitul ei Rodea. Acest lucru era atāt de inexplicabil, īncāt Dunia se īngrijora; uneori se gīndea ca mama ei presimte ca s-a īntīmplat ceva īngrozitor fiului ei si se teme sa īntrebe, ca sa nu afle ceva si mai īngrozitor. īn orice caz, Dunia vedea limpede ca Pulheria Aleksandrovna nu mai este īn toate mintile.

Totusi, de doua ori, ea singura a adus vorba despre el īntr-asa fel, īncāt n-a fost cu putinta sa-i raspunda fara sa pomeneasca unde se afla Rodea; iar dupa raspunsurile primite, care nu puteau fi decāt īncurcate si sovaielnice, ea s-a īntristat grozav, a ramas posomorita, tacuta, si aceasta stare a tinut mult timp. Dunia īsi dadu seama, īn sfīrsit, ca minciunile si nascocirile nu prindeau si ca era mai bine sa treaca cu totul sub tacere anumite puncte; dar īsi dadea seama din ce īn ce mai limpede, si acum era chiar sigura, ca biata mama banuieste ceva groaznic. īntre altele, Dunia īsi aduse aminte de vor­bele fratelui ei, care-i spusese ca mama-sa auzise unele lucruri spuse de ea prin somn īn noaptea care a urmat dupa scena cu Svidrigailov; ce-o fi prins ea din vorbele fiicei sale, scapate īn delir? De multe ori, dupa cāteva zile sau chiar saptamīni de tacere ursuza, posomorita si lacrimi mute, bolnava se īnsufletea, cuprinsa de-o exaltare nervoasa, si īncepea deodata sa vorbeasca cu glas tare, aproape fara īntrerupere, despre fiul ei, despre sperantele ei, despre viitor Fanteziile ei erau foarte ciudate. Cei din jur n-o con­traziceau, īi cāntau īn struna (uneori ea singura vedea poate clar ca i se cānta īn struna numai pentru a o mīngīia) si totusi nu contenea sa vorbeasca

Cinci luni dupa ce criminalul si-a marturisit vina, s-a dat sentinta. Razumihin īl vizita la īnchisoare de cāte ori era permis. Sonia, de asemenea. Apoi a sosit clipa despartirii; Dunia īi jura fratelui ei ca aceasta despartire nu va fi lunga; Razumihin facu acelasi lucru. īn mintea tānara si īnflacarata a lui Razumihin īncoltise un proiect foarte hotarīt: īn urmatorii patru-cinci ani sa cīstige si sa puna deoparte ceva bani, si apoi sa se mute īn Siberia, unde pamīntul era bogat īn toate privintele, iar oameni care sa munceasca si bani erau putini; se vor stabili īn orasul īn care va fi Rodea si vor īncepe īmpreuna o viata noua. Luīndu-si ramas bun, toti au plīns. īn ultimele zile, Raskolnikov a fost foarte īngīndurat, īntreba mereu de mama lui si era foarte īngrijorat din pricina ei. Era cu gīndul numai la ea, plin de durere, si acest lucru o nelinistea pe Dunia. Aflīnd amanunte despre starea mamei sale, Raskolnikov se posomori adīnc. Cu Sonia era foarte tacut. Cu ajutorul banilor pe care īi lasase Svidrigailov, Sonia īsi facuse de mult pregatirile ca sa urmeze lotul de arestati cu care urma sa plece Raskolnikov. Nici unul dintre ei nu pomenea niciodata despre acest lucru, dar amīndoi stiau ca asa va fi. īn ultima zi, cānd īsi lua ramas bun de la ai lui, Raskolnikov zīmbi ciudat la īncredintarile īnflacarate ale surorii lui si ale lui Razumihin cu privire la viitorul lor fericit, dupa ce el īsi va fi ispasit pedeapsa, caci presimtea ca boala mamei lui o va duce īn scurt timp īn mormīnt. īn sfīrsit, avu loc plecarea lui si a Soniei.

Doua luni mai tīrziu, Dunia s-a maritat cu Razumihin. A fost o nunta trista si discreta. Printre invitati se aflau Porfiri Petrovici si Zosimov. īn ultimul timp, totul vadea īn Razumihin un om care a luat o hotarīre energica. Dunia credea orbeste ca el īsi va aduce la īndeplinire toate planurile si nici nu se putea sa nu creada; omul acesta dovedea o vointa de fier; s-a reīnscris la facultate ca sa ispraveasca studiile; amīndoi īsi faceau planuri de viitor; erau hotarīti ca peste cinci ani sa se mute īn Siberia; pīna atunci īsi puneau toata nadejdea īn Sonia

Pulheria Aleksandrovna binecuvīnta cu bucurie casatoria fiicei ei cu Razumihin; dar dupa nunta ramase parca si mai trista, si mai īngrijorata. Ca sa-i faca placere, Razumihin īi vorbi, īntre altele, despre purtarea frumoasa a lui Raskolnikov fata de acel student si de tatal batrīn al acestuia, despre faptul ca Rodea a salvat acum un an doi copilasi dintr-un incendiu, si apoi a zacut īn pat din pricina arsurilor. Aceste povestiri o adusera pe Pulheria Aleksandrovna, si asa bolnava de nervi, īntr-o stare de exaltare. Nu mai vorbea decāt despre aceste fapte ale lui Rodea, le īmpartasea si oamenilor de pe strada (desi Dunia o īnsotea totdeauna). īn vehiculele de transport, īn magazine, daca punea mina pe un ascultator, aducea vorba despre fiul ei, despre articolul lui, povestea cum l-a ajutat pe un student si s-a ales cu arsuri grave īn timpul unui incendiu etc, etc. Dunecika nu stia cum s-o opreasca. Aceasta stare de exaltare, īn afara ca o obosea pe bolnava, era primejdioasa si fiindca s-ar fi putut īntīmpla ca cineva sa-si aduca aminte de numele lui Raskol­nikov din procesul penal si sa īnceapa sa vorbeasca despre el, ceea ce ar fi putut dezlantui o catastrofa. Pulheria Aleksandrovna afla adresa mamei celor doi copilasi salvati de la incendiu si voi neaparat sa-i fac a o vizita. īn cele din urma, nelinistea ei ajunse la culme. Uneori, īncepea deodata sa plīnga, facea mereu febra si delira. īntr-o dimineata, spuse hotarīt ca, dupa socotelile ei, Rodea trebuia sa vina īn curānd, deoarece ea-si aminteste ca, luīndu-si ramas bun de la dīnsa, i-a spus ca trebuia sa-l astepte exact peste noua luni. Se apuca sa strīnga īn casa si sa se pregateasca sa-l īntīmpine, i-a īngrijit si asezat odaia pe care i-o destina (propria ei odaie), a curatat mobila, a spalat, a pus la ferestre perdele noi etc. Dunia era alarmata, dar nu spunea nimic, si chiar o ajuta sa pregateasca odaia fratelui ei. Dupa o zi agitata, plina de īnchipuirile cele mai fanteziste, de visuri de fericire si de lacrimi, noaptea i-a fost rau tare, cu febra si delir, si dimineata s-a declarat congestia cerebrala. Peste doua saptamīni, Pulheria Aleksandrovna s-a prapadit. īn delir īi scapau unele cuvinte, din care se putea deduce ca banuia mult mai mult despre soarta groaznica a fiului ei decāt s-ar fi putut crede.

Raskolnikov nu stiu multa vreme despre moartea mamei lui, desi era īn corespondenta cu familia chiar de la īnceputul sederii īn Siberia, prin intermediul Soniei; aceasta scria punctual o data pe luna la Petersburg, pe adresa lui Razumihin, si primea tot atāt de punctual raspuns la scrisorile ei. La īnceput, epistolele Soniei īi pareau Duniei si lui Razumihin cam seci si nesatisfacatoare; dar mai tīrziu ajunsera la concluzia ca mai bine nici nu se putea scrie, fiindca, la urma urmei, gaseau īn ele datele cele mai complete si exacte ale existentei sarmanului lor frate. Scrisorile Soniei erau pline de lucrurile cele mai obisnuite, de descrierile cele mai simple si precise ale vietii de ocnas a lui Raskolnikov. Nu vorbea niciodata despre sperantele ei, nu īncerca sa ghiceasca ce va fi īn viitor, nu descria propriile ei sentimente. īn loc sa īncerce sa lamureasca starea lui sufleteasca si, īn general, viata lui launtrica, ea se marginea numai la fapte, adica le comunica vorbele lui, stiri amanuntite despre starea sanatatii, ce dorinte si-a exprimat cānd a fost sa-l vada, ce a rugat-o, ce a īntrebat, ce īnsarcinari i-a dat etc. Toate acestea erau relatate foarte amanuntit. Si astfel chipul neferi­citului frate se desprindea de la sine, se contura clar si precis; nu putea fi vorba de nici o greseala, fiindca nu erau decāt fapte directe, simple.

Dar din toate aceste stiri, Dunia si sotul ei nu puteau desprinde decāt prea putine lucruri īmbucuratoare, mai ales la īnceput. Sonia scria ca Raskolnikov este vesnic posomorit, putin vorbaret, ca stiri­le pe Care i le comunica, de cāte ori primeste o scrisoare, aproape nu-l intereseaza; ca uneori īntreaba de mama lui; si ca atunci cānd ea, simtind ca el banuieste adevarul, i-a spus, īn sfīrsit, tot, spre marea ei mirare, stirea mortii mamei lui nu i-a facut o impresie prea puternica, cel putin asa i s-a parut dupa īnfatisarea lui. īntre altele, ea scria ca, desi el s-a zavorit īn sine īnsusi si pare strain de tot ce-l īnconjoara, a acceptat noua lui viata, deschis si cu simplitate; ca īntelege perfect situatia, nu asteapta īn viitorul apropiat nimic mai bun, nu nutreste nici o speranta desarta (ceea ce ar fi atāt de usor de īnteles īn situatia lui), ca nu-l mira nimic īn ambianta aceea atāt de noua si atīt de putin asemanatoare cu cea de altadata. Scria ca e sanatos. Se duce la lucru, nu se fereste de munca, dar nici nu arata mare rīvna. Este absolut nepasator fata de mīncarea ce i se da, dar ca aceasta mīncare, īn afara de duminici si zilele de sarbatoare, este atīt de proasta, īncāt, īn cele din urma, a primit cu placere de la ea, Sonia, ceva bani ca sa bea zilnic ceai; cāt despre toate celelalte, a rugat-o sa nu-i duca grija, fiindca a asigurat-o ca nu-i place sa se ocupe cineva de el. Mai tīrziu, Sonia a comunicat ca n-a vazut niciodata camera comuna pe care o īmparte cu ceilalti detinuti si, īn general, interiorul īnchisorii, dar ca deduce ca acolo trebuie sa fie mare īnghesuiala, urīt si nesanatos; ca Rodea doarme pe priciul comun, asternut cu o patura de pīsla, si ca altceva nu vrea sa-si pro­cure. Ca duce o viata simpla si saracacioasa, nu din principiu sau dupa un plan conceput de mai īnainte, ci pur si simplu din nepasare si lipsa de grija pentru soarta lui. Sonia marturisea sincer ca, mai ales la īnceput, vizitele ei nu numai ca nu-i faceau deloc placere, dar chiar īl iritau, ca aproape nu vorbea cu ea si uneori se purta grosolan; pīna la urma, īnsa s-a obisnuit cu aceste vizite, care au ajuns sa-i fie aproape necesare, asa ca s-a simtit foarte trist cānd ea s-a īmbolnavit si n-a putut sa vina sa-l vada cāteva zile. īn zilele de sarbatoare se vad la poarta īnchisorii sau la corpul de garda, unde el este adus pentru cāteva minute; īn cursul saptamīnii se ducea sa-l vada la locul de munca, unde ea putea sa intre, fie prin ateliere sau īn fabricile de caramizi, fie īn surile de pe malul Irtīsului. Despre ea, Sonia scria ca a reusit sa faca unele cunostinte si chiar sa gaseasca protectie; ca face croitorie si, cum īn oras nu exista aproape nici o croitoreasa, e apreciata īn multe case; numai despre faptul ca, datorita ei, si Raskolnikov a īnceput sa fie protejat de superiorii lui, care-i usureaza munca si altele, Sonia n-a scris nimic. Apoi a sosit stirea (Dunia observase o oarecare neliniste si īngrijo­rare īn ultimele ei scrisori) ca Raskolnikov se tine departe de toti ceilalti, ca ocnasii nu l-au īndragit; ca tace zile īntregi si este din ce īn ce mai palid. Apoi, īn ultima scrisoare, Sonia le scrise ca el s-a īmbolnavit destul de grav si Zace īn spital, īn salonul pentru detinuti

Capitolul II

Era bolnav de multa vreme; dar nu grozaviile vietii de ocnas, nu munca, nu hrana, nu capul ras, nu hainele vargate īl frīnsesera, nu! Ce-i pasa lui de toate aceste chinuri si suferinte? Dimpotriva, era multumit sa munceasca; prin oboseala fizica cīstiga cel putin cāteva ore de somn linistit. Si ce īnsemna pentru el zeama lunga cu gīndaci care i se dadea drept mīncare? īn viata lui de student, ade­seori n-avusese nici atāt. Hainele lui erau calduroase si potrivite cu felul de viata. Catusele nu le simtea. Sa se rusineze de capul lui ras,de haina lui vargata? Dar īn fata cui? īn fata Soniei? Sonia se temea de el, cum ar fi putut sa-i fie rusine de ea?

Atunci ce era? Totusi īi era rusine pīna si de Sonia, pe care o chinuia din pricina asta, purtīndu-se cu ea dispretuitor si brutal. Dar nu-i era rusine nici de capul lui ras, nici de catuse; mīndria lui fusese crunt ranita si el din asta se īmbolnavise. O, cāt de fericit s-ar fi simtit daca s-ar fi putut īnvinui singur! Atunci ar fi īndurat tot, pīna si rusinea si ocara. Dar oricāt de aspru se judeca, cugetul lui īnrait nu gasea īn trecutul lui nici o vina deosebita, nu-si imputa decāt ca a dat gres, ceea ce i se poate īntīmpla oricui. Ii era rusine sa se vada pe el, Raskolnikov, pierdut prosteste, fara leac, fara nadejde, fara rost, īnvins de destinul orb, si ca trebuia sa se supuna, sa se īncline īn fata „absurditatii' acestei sentinte, daca voia sa-si recapete cāt de cāt linistea.

O neliniste fara scop si fara rost īn prezent, o necontenita jert­fire de sine, stearpa, fara folos īn viitor - iata ce-i rezerva viata. Ce mīngīiere poate fi ca peste opt ani nu va avea decāt treizeci si doi de ani si ca la vīrsta asta se poate reīncepe o viata noua? Pentru ce sa traiasca? Ce sa apere? La ce sa nazuiasca? Sa traiasca numai ca sa traiasca? Dar de totdeauna a fost gata sa-si dea viata pentru o idee, pentru o speranta, chiar si pentru o iluzie. Niciodata nu i-a fost de ajuns numai sa traiasca; īntotdeauna a dorit mai mult. Poate ca numai datorita puterii pe care o aveau dorintele lui se socotise cāndva un om caruia īi este permis mai mult decāt altora.

Macar sa-i fi trimis soarta remuscarea, o remuscare arzatoare, care zdrobeste inima, care alunga somnul, o remuscare ale carei chinuri cumplite te fac sa vrei sa te spīnzuri ori sa te īneci! O, cāt de fericit ar fi fost atunci! Suferinta si lacrimile - sunt si ele viata. Dar el nu simtea nici o remuscare pentru crima savīrsita.

Cel putin ar fi putut sa fie furios pe prostia Iui, asa cum fusese altadata pe faptele stupide si odioase care l-au dus la īnchisoare. Dar acum, la ocna, īn libertate, a cāntarit si si-a judecat faptele de odinioara, si nu le-a mai gasit atīt de stupide si de odioase cum īi parusera atunci.

„Īn ce, īn ce a fost ideea mea mai proasta decāt alte idei si teorii care misuna si se ciocnesc īntre ele pe lume, de cānd exista acest pamīnt? se īntreba el. Ajunge sa privesti acest lucru dintr-un punct de vedere independent, larg, dezbarat de prejudecatile actuale si atunci, fireste, ideea mea n-are sa mai para atāt de ciudata. O, voi cei destepti, asa-numiti oameni emancipati, voi cugetatori de cinci parale, de ce va opriti la mijlocul drumului!'

„De ce oare fapta mea le pare atāt de urīta? se īntreba el. Fiindca este o faradelege? Dar ce īnseamna faradelege? Cugetul meu este linistit. Fireste, am savīrsit o crima penala; fireste, am trecut peste litera legii si am varsat sīnge; bine, fie si asa, n-aveti decāt sa-mi taiati capul si gata! īn cazul acesta, fireste, multi dintre binefa­catorii omenirii, care n-au mostenit puterea, ci au pus singuri māna pe ea, ar fi trebuit sa fie executati de la primul pas. Dar oamenii aceia au mers pīna la capat si de aceea ei au dreptate, iar eu n-am fost īn stare si, prin urmare, n-am avut dreptul sa-mi permit sa fac acest pas'.

Era singurul punct īn care-si recunostea vina: īn faptul ca a fost slab si s-a predat singur.

Suferea si la gīndul: de ce nu s-a omorīt atunci? De ce, īn loc sa se arunce īn rīu, a preferat sa se predea? Oare atīt de puternica este dorinta de a trai si e atāt de greu s-o īnvingi? Dar Svidrigailov, care se temea de moarte, a īnvins-o totusi

Se chinuia, punīndu-si mereu acesta īntrebare, si nu putea sa īnteleaga ca, daca nu se aruncase atunci īn rīu, e ca poate presimtise ca īn sufletul si īn convingerile lui este o adīnca eroare. Nu īntelegea ca īn aceasta presimtire poate īncoltea o noua conceptie de viata, īnceputul unei renasteri, semnul īnvierii lui.

Admitea mai curānd ca se supusese fortei brutale a instinctului, fiind prea slab si nemernic pentru ca sa i se poata īmpotrivi. Se uita la tovarasii lui de ocna si se minuna: cāt de mult iubeau viata, cāt o pretuiau! I se parea ca tocmai la īnchisoare viata e mai iubita, mai pretuita, mai scumpa decāt īn libertate. Ce chinuri cumplite, cāta suferinta n-au īndurat unii dintre ei, de pilda, vagabonzii! Sa fi avut atīta pret pentru ei o raza de soare, padurea neumblata, un sipotel cu apa rece īntr-un desis necunoscut de nimeni, pe care un vagabond si-l īnsemnase īn minte cu ani īn urma, si pe care viseaza sa-l revada ca pe o ibovnica, pe care-l vede īn somn īnconjurat de iarba verde, cu o pasarica ciripind īntr-un tufis? Privind din ce īn ce mai atent, vedea si alte exemple si mai inexplicabile.

Īn īnchisoare, īn mediul ce-l īnconjura, desigur, multe lucruri īi scapau si, de altmiteri, nici nu voia sa vada nimic. Traia cu ochii īn pamīnt; gasea nesuferit, dezgustator sa priveasca viata īn fata. Dar pīna la urma, multe lucruri, a caror existenta nici nu o banuise pīna atunci, īi trezira mirarea si, fara sa vrea, īncepu sa le observe. Dar ceea ce-l mira mai ales, din ce īn ce mai mult, era prapastia īnfioratoare, de nestrabatut, Care-l despartea de toti Oamenii aceia. Ai fi zis ca ei si el nu faceau parte din acelasi neam. Se priveau cu dusmanie si neīncredere. Cunostea si īntelegea cauzele generale ale acestei dusmanii; dar niciodata īnainte n-ar fi admis ca aceste cauze erau, īntr-adevar, atāt de profunde si atāt de puternice. īn īnchisoare se aflau deportati politiei polonezi. Acestia se uitau la toata lumea ca la o gloata inculta, o gloata de robi, si o priveau de sus, cu dis­pret; dar Raskolnikov nu putea īmpartasi felul lor de a vedea; īsi dadea seama ca acesti oameni inculti erau īn unele privinte mai destepti decāt polonezii aceia. Se aflau īn īnchisoare si rusi care, de asemenea, dispretuiau poporul - un fost ofiter si doi seminaristi; Raskolnikov vedea limpede greseala lor.

Si, totusi, el nu era iubit, lumea se ferea de el. Pīna la urma, īncepura chiar sa-l urasca - pentru ce? Nu stia. Era dispretuit, batjocorit, si cei mai mari criminali, care erau mult mai vinovati decāt el, rīdeau de crima lui.

— Boierule, ziceau unii, de ce ai pus māna pe topor?! Treaba boiereasca-i asta?

īn a doua saptamīna a postului mare īi veni rāndul sa se spo­vedeasca īmpreuna cu toti cei din baraca lui. S-a dus la biserica, īntr-o zi, n-ar fi stiut sa spuna din ce, s-a iscat o cearta si toti s-au napustit asupra lui.

— Necredinciosule! Nu crezi īn Dumnezeu! strigau ei. Ar trebui sa te ucidem.

Niciodata nu vorbise cu ei despre Dumnezeu si despre credinta, si totusi ei voiau sa-l omoare ca pe un ateu; tacu si nu le raspunse nimic. Un ocnas se repezi la el, turbat de furie; Raskolnikov īl astepta linistit, tacut, fara sa se clinteasca, fara sa-i tresara un muschi pe obraz. Gardianul se arunca la timp īntre ei - o clipa sa fi īntīrziat, ar fi curs sīnge.

O alta īntrebare īi parea, de asemenea, de nerezolvat: de ce o īndragisera cu totii pe Sonia? Ea nu īncerca sa se dea bine pe līnga ei; o īntīlneau rar, doar cānd si cānd, la locul de munca, cānd venea sa-l vada o clipa. Si cu toate acestea o cunosteau toti, cunosteau si faptui ca ea l-a urmat pe el, stiau cum traieste, unde sta. Sonia nu le dadea bani, nu le facea nici un serviciu deosebit. Numai o singura data, de Craciun, a adus īn dar, pentru toti — placinte si colaci. Dar, īncetul cu īncetul, īntre ei si Sonia s-au stabilit relatii mai strīnse; ea scria familiilor lor si expedia scrisorile. Rudele lor, venind īn oras, īi lasau — dupa indicatia lor - obiecte si chiar bani. Sotiile si ibovnicele o cunosteau si se duceau la ea. Cānd Sonia venea sa-l vada la locul lui de munca sau īntīlnea grupul de detinuti care se ducea la lucru, toti īsi scoteau sepcile, toti o salutau: „Maicuta Sofia Semionovna, maieuta noastra buna', spuneau acesti ocnasi brutali, īnfierati, acestei fiinte firave si micute. Ea le zīmbea. Le era drag pīna si mersul ei, īsi īntorceau capul ca s-o priveasca din urma, sa vada cum merge, si o laudau; o laudau pīna si pentru fap­tul ca este atīt de mica; aproape nu stiau pentru ce s-o mai laude. Se duceau la ea dupa sfaturi si leacuri cānd erau bolnavi.

Raskolnikov zacu īn spital pīna la sfīrsitul postului si saptamāna luminata. Aproape īntremat, īsi aminti de visurile lui pe cānd zacuse cu febra mare si īn delir. I se parea mereu ca lumea īntreaga este osīndita sa cada victima unei ciume īnfioratoare, nemaiauzita si nemaivazuta, venind din strafundurile Asiei spre Europa. Trebuia sa piara toti, īn afara de cītiva alesi. Aparusera niste trichine noi, niste vietati microscopice, care patrundeau īn corpul omului.

Acestea erau, de fapt, niste spirite īnzestrate cu ratiune si vointa. Oamenii īn corpul carora patrundeau turbau si-si pierdeau mintile. Dar niciodata, niciodata oamenii nu s-au considerat atāt de inteligenti si atāt de siguri de adevarul lor ca cei atinsi de boala. Li se parea ca niciodata n-au existat verdicte, deductii stiintifice, convingeri morale si credinte mai neclintite ca ale lor. Sate īntregi, orase īntregi, popoare īntregi se molipseau si cadeau prada nebu­niei. Toti erau agitati si nu se īntelegeau īntre ei; fiecare credea ca el singur cunoaste adevarul si se chinuia, uitīndu-se la ceilalti, se batea cu pumnul īn piept, plīngea si-si frīngea mīinile. Oamnii nu mai stiau sa judece ce este bine si ce este rau. Nu stiau pe cine sa condamne si pe cine sa achite. Se omorau īntre ei īntr-o furie absurda. Se adunau īn armate, dar armatele acestea, pornind īn campanie, īncepeau sa se destrame, rāndurile se desfaceau, ostasii se napusteau unii īmpotriva celorlalti, se īmpungeau, se taiau, se sfīrtecau si se mīncau īntre ei. īn orase, zile īntregi suna clopotul de alarma; erau chemati toti, dar cine chema si pentru ce chema nu stia nimeni, si toti erau alarmati. Oamenii parasisera mestesugurile cele mai obisnuite, fiindca fiecare īsi propunea ideile, reformele si nu puteau sa cada la o īntelegere īntre ei; agricultura era parasita. Ici-colo, oamenii se adunau gramada, se īnvoiau sa īntreprinda o actiune comuna, jurau sa nu se mai desparta, dar o clipa dupa aceea īsi uitau fagaduielile si īncepeau imediat cu totul altceva decāt ceea ce propusera, se īnvinuiau reciproc, se bateau, se omorau. Casele luau foc, īncepuse si foametea. Toti si toate se prapadeau. Ciuma se īntindea, īnainta mereu. Din lumea īntreaga nu se puteau salva decāt cītiva oameni curati la suflet, oameni alesi, destinati sa dea nastere unei noi omeniri, sa reīnnoiasca viata, sa purifice pamīntul; dar nimeni nu-i lua īn seama nicaieri pe acesti oameni, nimeni nu le auzea vorba si glasul.

Ce-l chinuia pe Raskolnikov era ca visul acesta absurd lasase īn mintea lui urme adīnci, care staruiau, si ca nu se putea scutura de spaimele acestui cosmar apasator. Saptamāna Pastilor trecuse; zilele erau caduroase, senine, zile de primavara; īn salonul detinutilor ferestrele erau deschise (ferestrele cu gratii, sub care se plimba san­tinela), īn tot timpul bolii lui, Sonia nu putuse sa-l viziteze īn salon decāt de doua ori; de fiecare data trebui sa scoata o autorizatie spe­ciala, ceea ce era foarte greu de obtinut. Dar ea venea mereu īn curtea spitalului, sub fereastra, mai ales pe īnserate, uneori numai ca sa stea cāteva clipe īn ograda si macar de departe sa se uite la fereastra salonului. īntr-o dupa-amiaza, Raskolnikov, aproape cu totul īnsanatosit, adormi; cānd se trezi, se apropie īntīmplator de fereastra si, deodata, o zari pe Sonia līnga poarta spitalului; statea pe loc si parca astepta ceva. Vazīnd-o, Raskolnikov simti o sageata īn inima; tresari si se departa cāt mai iute. A doua zi, Sonia nu veni, a treia zi de asemenea: Raskolnikov īsi dadu seama ca o asteapta cu īngrijorare. īn sfīrsit, iesi din spital si se īntoarse la baraca, unde afla de la ceilalti detinuti ca Sofia Semionovna este bolnava la pat si nu iese din casa.

Foarte īngrijorat, Raskolnikov trimise pe cineva sa īntrebe cum īi merge. Afla repede ca boala nu este grava. Sonia, la rāndul ei, vazīndu-l īngrijorat si ca īi este dor de ea, īi trimise un biletel scris cu creionul, īn care īi spunea ca se simte mai bine, ca nu e vorba decāt de o simpla raceala, foarte usoara, si ca are sa vina cāt de cu-rānd, sa-l vada la lucru. Citind biletul, inima īi batu puternic si dureros.

Era iarasi o zi calda si senina. Dimineata devreme, pe la sase, porni la lucru pe malul rīului, unde fusese instalat īntr-o sura un cuptor de ars alabastrul pe care detinutii īl pisau. Fura trimisi sa lucreze acolo numai trei condamnati. Unul dintre ei īl lua pe solda­tul de escorta si pleca la fortareata dupa niste scule; altul īncepu sa sparga lemne si sa le puna pe foc. Raskolnikov iesi din sura pe malul apei, se aseza pe butucii stivuiti līnga sura si īncepu sa priveasca rīul lat si pustiu. De pe malul īnalt se deschidea o pri­veliste īntinsa. De foarte departe, de dincolo de rīu, veneau slabe sunete de cāntec. Acolo, īn stepa fara margini, scaldata īn soare, ca niste puncte negre, abia se zareau iurtele nomazilor. Acolo era libertate, acolo traiau alti oameni, care nu semanau deloc cu cei de pe malul acesta, acolo parca īnsusi timpul se oprise īn loc, de pe vremea lui Avraam si a turmelor lui. Raskolnikov sedea neclintit, cu ochii atintiti la privelistea din zare; gīndurile se topeau īncet īntr-o visare, īntr-o contemplare; nu se mai gīndea la nimic, dar un dor nelamurit īl nelinistea si-i apasa pieptul.

Deodata, Sonia rasari īn fata lui. Se apropie īncet si se aseza līnga el. Era īnca foarte devreme, se mai simtea frigul diminetii. Sonia purta vechiul ei paltonas saracacios si salutul verde. Se vedea dupa obrazul ei slabut, palid si tras, ca abia se ridicase din pat dupa boala. Ea īi zīmbi cu dragoste si bucurie si, ca de obicei, īi īntinse cu sfiala māna.

Īi īntindea totdeauna cu sfiala mīna, si uneori nu i-o īntindea defel, ca si cum s-ar fi temut sa nu i-o respinga. El parea ca-i strīnge māna totdeauna cu dezgust, o īntīmpina cu ciuda si uneori tacea īndaratnic tot timpul vizitei. Pe Sonia o cuprindea teama si pleca, coplesita de durere. Dar acum mīinile lor ramasera strīns unite; el īi arunca īn treacat o privire, nu rosti nici o vorba si-si lasa ochii īn pamīnt. Erau singuri, nu-i vedea nimeni. Soldatul de escorta se īntorsese īntr-alta parte.

Deodata, n-ar fi stiut cum s-a īntīmplat, dar parca o putere nevazuta l-a aruncat la picioarele ei. Plīngea si īi īmbratisa genun­chii, īn prima clipa ea se sperie grozav, fata ei pali ca de moarte. Sari īn sus si-l privi, tremurānd. Dar aproape numaidecāt īntelese tot. īn ochii ei se aprinse o fericire fara margini, īntelese ca nu mai era nici o īndoiala ca el o iubea, o iubea nemasurat: ca, īn sfīrsit, sosise clipa

Voiau sa vorbeasca si nu puteau, Le erau ochii plini de lacrimi. Amīndoi erau palizi si slabi; dar pe chipurile acestea bolnavicioase si palide straluceau zorile unor preschimbari depline, ale īnvierii si renasterii lor la o viata noua. īi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viata pentru inima celuilalt.

Hotarīra sa astepte si sa rabde. Mai ramīneau sapte ani si pīna atunci - cāta suferinta cumplita, cāta fericire nemarginita! Dar el īnviase si stia acest lucru, īl simtea cu īntreaga lui fiinta renascuta la viata, iar ea — ea nu traia decāt prin el!

Īn seara aceleiasi zile, dupa ce fura īncuiate portile baracilor, Raskolnikov sta īntins pe patul comun si se gīndea la ea. īn ziua aceea īi parea ca toti ocnasii, fostii lui dusmani, īl priveau altfel, īncercase sa intre īn vorba cu ei si ei īi raspunsesera prietenosi. īsi aminti toate acestea, dar nu se mira, asa trebuia sa fie; oare nu tre­buiau acum sa se schimbe toate?

Se gīndea la ea. īsi aminti cāt o chinuise, cāt īi sfīsiase inima; vedea īn īnchipuire obrajorul ei palid, slabut; dar aceste amintiri aproape nu-l mai faceau sa sufere; stia ca va rascumpara toate suferintele ei cu dragostea lui nemasurata.

Si apoi, ce īnsemnau toate acestea, toate suferintele din trecut? īn bucuria primelor clipe de renastere la viata, totul, chiar crima lui, condamnarea si deportarea īn Siberia īi pareau acum ceva exterior, strain de el; aproape se īndoia ca toate acestea i se īntīmplasera īn adevar lui. De altfel, īn seara aceea nu izbutea sa se gīndeasca mai adīnc, sa se concentreze asupra unui singur lucru; nu era īn stare sa rationeze; simtea, si nimic mai mult. Viata īnlocuise judecata; īn constiinta lui se nascuse ceva nou.

Sub perna lui se gasea Evanghelia. O lua fara gīnd. Cartea era a ei, aceeasi din care īi citise cāndva despre īnvierea lui Lazar. La īnceput, crezuse ca Sonia are sa-l bata la cap cu religia, are sa aduca mereu vorba despre Evanghelie si sa-l cicaleasca sa ia carti sfinte. Dar, spre marea lui mirare, ea nu-i vorbise niciodata despre toate acestea si nici macar nu-i propusese sa-i aduca Evanghelia. I-o ceruse el singur, cu putin īnainte de a se īmbolnavi, si ea i-o adusese fara o vorba. Dar nici n-o deschisese de atunci.

N-o deschise nici acum, dar un gīnd īi trecu prin minte, ca un fulger: „Oare poate, acum, credinta ei sa nu fie si credinta mea? Sentimentele, nazuintele ei, cel putin'

Sonia se simti si ea toata ziua agitata, iar noaptea se īmbolnavi din nou. Dar era atāt de fericita ca aproape se temea de fericirea ei! Sapte ani, numai sapte ani! La īnceputul fericirii lor, erau gata sa ia amīndoi acesti sapte ani drept sapte zile: Raskolnikov nu stia ca viata noua nu se capata de pomana, ca trebuie rascumparata cu pret mare, platita cu īndelung eroism

Dar aici īncepe o alta poveste, povestea regenerarii treptate a unui om, a renasterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimtite dintr-o lume īntr-alta, īntr-o realitate noua, necunoscuta de el pīna atunci. Aceasta ar putea fi tema unei noi povestiri - cea scrisa aici s-a sfīrsit.