Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Diversitate stilistica si unitate functionala in limba romana contemporana (I) - LIMBAJUL POPULAR

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ALEXANDRU MUSINA BUDILA-EXPRESS
Kir Ianulea de I.L.Caragiale
Camil Petrescu, dramaturg
HARAP-ALB - caracterizare
SCRIE UN ESEU DE 2 – 3 PAGINI, DESPRE RELATIILE DINTRE DOUA PERSONAJE ALE UNUI ROMAN STUDIAT, APARTINAND PERIOADEI POSTBELICE
Ilustreaza conceptul operational drama, prin referire la o opera literara studiata
A CINCEA ELEGIE
Traditie si modernitate la Mihai Eminescu
Comedia 'O noapte furtunoasa' de Ion Luca Caragiale
PRODUCTII DE NATURA DIDACTICA

TERMENI importanti pentru acest document

: care este explicatia expresiei a-si pune obrazul pentru cineva : : : :

Diversitate stilistica si unitate functionala in limba romana contemporana (I) - LIMBAJUL POPULAR

       Obiective

         

         – Sa cunoasca principalele caracteristici, de ordin fonetic, morfologic, sintactic si lexical, ale limbajului popular;

         – Sa evalueze corect modalitatile prin care, in limbajul popular, se pune in valoare, mai mult decat in alte forme de exprimare verbala, elementul subiectivitatii, al atitudinii afective a vorbitorului;

            Sa evalueze corect modalitatile prin care se realizeaza expresivitatea in limbajul popular.

       

       Limbajul  popular reprezinta un palier al ierarhiei stilistice a limbii romane; in acest sens, limbajul popular cuprinde fapte de limba, generalizate la nivelul unei colectivitati vorbitoare a unei limbi: elementelor sistemice li se adauga alte elemente nonpertiente din punctul de vedere al normelor limbii literare. Rapor-tarea la sistemul de norme deosebeste in mod semnificativ oralitatea, inteleasa in sensul cel mai general, si limbajul popular: „[] opozitia dintre norma si faptele de oralitate este determinata de factori intrinseci procesului de comunicare – respectiv de modalitatea (canalul) de comunicare –, in timp ce opozitia dintre norma si elemente le populare sau dialectale se bazeaza pe factori externi procesului de comunicare, tinand de istoria culturii.” (Vulpe, ibidem, p. 40).

        Limbajul popular, cu variantele sale – rurala, urbana-familiara etc. – se caracterizeaza din punct de vedere stilistic prin trasaturi fonetice, morfo-sintactice si lexicale, care il pun intr-o relatie de contrast cu limba literara standard.

       1. Nivelul fonetic. „Figurile fonetice”La nivelul fonetic, limbajul popular cunoaste o serie de manifestari specifice, datorate unor modificari fonetice si distributiei specifice a sunetelor in structurile sonore; limbajul popular este insa marcat si de o serie de particularitati de ordin fonetic cu caracter general, decurgand din conditia oralitatii. Elementele fonetice se caracterizeaza prin interdependenta in care acestea se afla fie cu elementele prozodice (ritm, alteratii, rima interioara) sau cu elementele suprasegmentale (accent, intonatie). Aceasta interdependenta are efecte directe asupra configuratiei celorlalte niveluri ale structurii stilistice a limbajului popular.

     1. 1. Pe langa modificarile fonetice neintentionate, multe avand ca explicatie particularitati de pronuntie individuala, exista si modificari ale sunetelor care tra-deaza atitudinea, starea afectiva a subiectului vorbitor. Bine este adesea rostit in vorbirea familiara bene, cu trecerea lui i accentuat la e, fenomen care nu se explica din punct de vedere fonetic. In limbajul familiar urban, forma exprima indiferenta, lipsa de convingere, neangajarea morala a vorbitorului (Iordan, ibidem, p. 36). Din multitudinea de modificari ale structurii sonore ce marcheaza registrul oralitatii, I. Iordan inregistreaza ca avand relevanta pentru dimensiunea stilistica disparitia unor sunete si chiar a unor silabe din structura cuvantului sau a unor expresii. Forma ot pentru hot, intalnita in vorbirea populara munteneasca, are valoare stilistica, in masura in care pune in evidenta sensurile figurate ‘destept’, ‘smecher’ si indica atitudinea admi-rativa a vorbitorului; de asemenea anumite scurtari functioneaza in limbajul popular, mai ales urban trivial, ca injuraturi: mata (< mama-ta), masa(< mama-sa) (Iordan, ibidem, p. 46).

      1. 2. Dominanta oralitatii face ca in limbajul popular structurile prozodice bazate pe simetrie si repetitie (aliteratii, rime interioare, asonante) sa cunoasca o frecventa semnificativa. Comentand asemenea fenomene fonetice, I. Iordan contesta acestora de catre vorbitori cu scop constient „stilistic” (trimitand asadar la o presupusa valoare estetica): „Dar aici nu-i vorba de versificatie, nici macar de aceea a poeziei populare, despre care se afirma, cu destula dreptate, ca este un produs absolut spontan []. Ci de fenomene ling-vistice, apartinand limbajului colectiv curent [.]. Este adevarat ca nevoia de expresivitate, din care isvorasc  ele, pare a fi de natura mai mult estetica (cf. s i- m e t r i a, invocata mereu pana acum), dar nu se poate tagadui ca sensul propriu-zis al formulelor sintactice respective castiga in vigoare, in culoare si in prospetime prin faptul ca elementele lor alcatuitoare prezinta potriviri de sunete, care ne duc cu mintea la versurile poetilor” (Iordan, ibidem, p.91). Chiar daca I. Iordan este indreptatit sa puna sub semnul intrebarii folosirea cu intentii estetice a elementelor de simetrie si repetitie,  prezenta acestora in configurarea nivelului fonetic nu este mai putin caracteristica pentru limbajul popular, in masura in care pun in valoare intentia de expresivitate si afectivitatea vorbitorului. De altfel, lingvistul recu-noaste relevanta tuturor acestor configuratii la nivelul organizarii fonetice, prozodice si sintactice a vorbirii, pe care le grupeaza sub termenul generic de „structuri ritmice”, atunci cand recunoaste: „Ritmul (in sensul cel mai larg al cuvantului) constituie o caracteristica prin excelenta a vorbirii populare.” (Iordan, ibidem, p. 95).

      Sesizam imediat importanta acestor adevarate „figuri fonetice”, de indata ce incercam sa le transplantam pe terenul textelor; cu exceptia textelor de literatura (poezie, eventual poem in proza), conventiile de scriitura care guverneaza alte tipuri de texte, caracteristice stilurilor functionale nonartistice (stilul juridic, stilul administrativ sau stiintific), exclud – in limba romana actuala – figurile prozodice. In schimb, acestea caracterizeaza major limbajul popular atat in uzajul comun cat si in literatura folclorica. Simetria, aliteratiile, asonantele sau rimele interioare confera exprimarii o expresivitate sporita si fixeaza mai bine in memorie zicalele, locu-tiunile, in general, expresiile idiomatice ale limbii: a tunat si i-a adunat, sa vezi si sa nu crezi, ce mai calea-valea, in lung si-n lat, a face (pe cineva) harcea-parcea, ce mai la deal, la vale, marea cu sarea, din vorba-n vorba, mare si tare, de sila, de mila, pe ici, pe colo, etc. Onomatopeele pun de asemnea in valoare o structura fonetica simetrica, bazata pe repetitie: lipa-lipa, pleosc-pleosc, tropa-tropa, tic-tac etc.

      Aceste structuri dominate de o prozodie specifica pot pune mai bine in valoare functia expresiva a limbajului, adica dominanta subiectivitatii, care da seama fie de atitudinea vorbitorului fata de sine, fie de atitudinea sa fata de interlocutor, fie fata de continutul comunicarii. La fixarea acestor componente de atitudine, extrem de importante nu numai pentru limbajul popular, ci si pentru toate fenomenele lingvistice dominate care tin de sfera oralitatii, contribuie si elementele suprasegmentale, ca intonatia si accentul, intensitatea sau inaltimea sunetelor.

      1. 3. Urmandu-l pe Al. Philippide, I.Iordan distingea cinci forme ale ac-centului muzical (denumit de J. Marouzeau si accent afectiv): (1) plan (ton egal); (2) ascendent (tonul se ridica pana la un maximum de inaltime); (3) grav (tonul coboara pana la un minimum de inaltime); (4) circumflex (tonul urca, apoi coboara) si (5) anticircumflex (tonul coboara, apoi urca) (Iordan, ibidem, p. 59). Atat I.Iordan cat si D. Irimia vorbesc, in legatura cu accentul, despre posibilitatea de a suprapune accentul muzical peste cel de intensitate (expirator), convertind accentul muzical in accent stilis-tic(Iordan, ibidem, p. 61; Irimia, ibidem, p.31), ceea ce insemna ca accentul muzical dobandeste, in relatie cu cel dinamic, rolul de a exprima  componenta de atitudine a subiectului vorbitor, uneori mai importanta in comunicare decat con-tinutul comunicat.

      In functie de modul in care se regleaza raportul dintre accentul dinamic si accentul muzical, in functie si de interventia modificarilor conturului intonational sau de prezenta altor „figuri fonetice” (lungirea vocalelor, prelungirea tinutei consoanelor), acelasi enunt poate transmite informatii diferite de natura ati-tudinala, care se adauga continutului informational: propozitia nucleara Ploua exprima, in functie de modul in care este rostita, plictiseala, uimirea, exasperarea, certitudinea, indoiala etc. Mai ales in privinta rostirii unor adverbe, varierea accentului muzical dobandeste un rol stilistic evident: Da?, Nu?, rostite cu un accent circumflex exprima indoiala vorbitorului; rostite insa cu un accent anticircumflex, exprima ironia acestuia.  

      Intonatia poate fi exclamativa, interogativa sau neutra, ascendenta, egala sau descendenta. Ca marca stilistica a enuntului, intonatia isi are fixate valorile expre-sive, in asa fel incat acestea nu sunt lasate la libera decizie a subiectului vorbitor; altminteri nu ar putea fi receptate corect de interlocutori si nu si-ar realiza efectul pe care vorbitorul intentioneaza sa-l transmita. Propozitia Ce face poate exprima, in functie de conturul intonational pe care il alege vorbitorul, constatarea, indig-narea (intonatie interogativa ascendenta), surpriza (intonatie exclamativa egala), disperarea (intonatie exclamativa ascendenta) etc. I. Iordan constata in cazul interogatiilor predominarea accentului muzical asupra celui de intensitate, atunci cand vorbitorul doreste sa-si manifeste nemultumirea (accentul cade pe cuvantul initial din enunt): Unde te-ai dus?, Ce-ai facut?, Cine a venit?; dimpotriva, in cazul exclamatiilor, pentru exprimarea acelorasi valori afective, accentul de intensitate predomina asupra celui muzical

      Asa cum sublinia D.Irimia (ibidem,), nivelul figurilor fonetice, al structurilor intonationale specifice nu functioneaza independent de dimensiunea semantica a enunturilor: „«figurile» fonetice, polivalente in planul paradigmatic al sistemului de procedee stilistice proprii limbajului popular, dezvolta diferite sugestii seman-tice si valori stilistice in stransa legatura cu sensul exical al termenilor marcati” (Irimia, 1986, p. 33). Nu orice enunt poate fi supus unei asemenea „prelucrari” stilistice la nivel fonetic, ceea ce inseamna ca, din punct de vedere semantic, cuvintele sunt purtatoare ale unei componente de evaluare axiologica (evidentiaza deci subiectivitatea) (Kerbrat-Orecchioni, 1980) foarte insemnate.

       1. 4. Scurtarea cuvintelor prin eliminarea primei silabe din anumite expresii impre-cative, poate marca in registrul exprimarii vulgare, in functie si de continutul semantic, indignarea, nemultumirea vorbitorului (‘ca-l-ar moartea!) sau afectiunea (de obicei, fata de un copil, un tanar) (‘ca-l-ar norocul, ‘ca-l-ar mama!) (Iordan, ibidem, p. 45).

      1. 5. De cele mai multe ori, la exprimarea unei anumite atitudini sau stari afective se adauga sugestia de intensitate maxima a trairii; in aceste cazuri, figura fonetica exprima, in primul rand, intensitatatea, pentru ca „provoaca o incordare a organelor articulatorii, combinata cu o crestere a cantitatii si a intensitatii curente de aer exprirat” (Iordan, ibidem, p. 50): indignarea maxima a vorbitorului orien-tata spre interlocutor – Mmizerabile!,  Nnemernicule!; indignarea maxima a vorbitorului orientata spre o persoana absenta – Tticalosul!, Ssnapanul!; admiratia neconditionata – Mminunat!, Fformidabil! Sentimentele pozitive pot de aseme-nea da nastere figuri fonetice, bazate pe prelungirea tinutei consoanei, mai ales in cazul unor adjectivele axiologice precum admirabil, minunat, splendid sau in cazul formantilor adverbiali care intra in componenta superlativului absolut (ttare frumos, ggrozav de bine, nnemaipomenit de bine). Este interesanta observatia lui D. Irimia care constata ca in cazul acestor termeni evaluativi axiologici absenta figurii fonetice, adica rostirea „fara concentrarea energiei articulatorii intr-o anumita parte a semnificantului lor si, deci, fara prelungirea tinutei consoanelor si fara marirea duratei vocalelor” (Irimia, ibidem, p.34), enuntul poate comunica cu totul alta atitudine: rostite cu intonatie egala, neutra, enunturi ca Ticalos, Javra exprima dispretul vorbitorului. Prelungirea tinutei consoanei pune in valoare, in mediul militar, raporturile superior – inferior, in formulele de comanda: ddreptti!, ppas alergator!, (inainte) mmars!

      Atunci cand energia articulatorie este repartizata egal pe silabele ce compun cuvantul, la care se adauga si rostirea cuvantului cu marcarea silabelor – Mi-ze-ra-bi-lul! –, vorbitorul poate sugera „pe langa condamnarea atitudinii persoanei-obiect al comunicarii ( intemeiata si de continutul lexical al cuvantului), poate exprima sau numai sugera surpriza uinei lovituri neaseptate sau o stare de sfarseala sufleteasca, in functie si de intonatie si de intregul context” (Irimia, ibidem, p. 34).

      Lungirea vocalelor „insemneaza intensificarea notiunii, asadar un fel de expresie ‘materiala’ a ecoului prelungit pe care-l are in sufletul subiectului vorbitor” (Iordan, ibidem, p. 54) si este sursa pentru un alt tip de figura fonetica, polisemantica, avand, ca si celalte, valori expresive bine fixate la nivelul uzajului. Enumeram in continuare cateva dintre aceste valori:

–intensitatea (superlativul) unei calitati: Maare!, E frumoaasa si cumiinte! ; A fost un spectacool(nemaipomenit)

–intensitatea / durata nedeterminata a unei actiuni:  Si meerge, si meerge;

–ironia (contextul situational poate dezambiguiza o asemenea atitu-dine): Buuna treaba!

         In toate aceste cazuri, figura fonetica suplineste adverbul de mod / de cantitate, eventual la gradul superlativ (foarte mult, mult de tot etc.);

–atitudinea de exasperare / surescitare / de con-descendenta a vorbitorului: E un zgoomot afara!; Prostuuto!  

      Componenta subiectiva poate varia, in functie de continutul semantic al elementelor lexicale ce compun enuntul si de contextul (extra)lingvistic in care este rostit; aceasta face ca una si aceeasi figura sa fie purtatoarea unor valori stilistice diferite, pentru ca si atitudinile subiective ale vorbitorului difera de la o imprejurare la alta. In functie de factorii amintiti, la care se adauga si un contur intonational caracteristic, un enunt ca Buuna treaba! poate exprima fie atitudinea de aprobare a vorbitorului, fie atitudinea de repros, fie ironia acestuia.

       Este o caracteristica a oralitatii in orice limba, deci si a limbajului popular, utilizarea protezei in cazul; unor adverbe sau interjectii pentru a sugera stari afective si atitudini diferite ale vorbitorului:

– mda (de la caz la caz, exprima dubitatia, pozitia ambigua, lipsa de convingere a vorbitorului fata de continutul comunicarii sau fata de intentiile / opiniile exprimate de interlocutor – Mda, stiu eu?, concesiaMda, sa zicem ca e bine.;

– mde (traduce atitudinea de compromis, adoptata de vorbitor)  Mde, daca altfel nu se poate, nemultumirea vorbitorului fata de ceea ce aude / vede etc. – Mde, ia te uita! Mde poate exprima si incurcatura in care se afla vorbitorul, atunci cand simte ca nu are libertate de exprimare (Iordan, ibidem, p. 48).

       2. Particularitati morfologice

        2. 1. Flexiunea nominala. Modificarile in privinta flexiunii nominale afecteaza in limbajul popular si familiar realizarea tuturor categoriilor gramati-cale. In cele mai multe cazuri, aceste modificari nu exprima inventia vorbi-torului, ci sunt „normate” la nivelul uzajului comun, iar efectele lor stilistice pot fi foarte bine controlate de catre vorbitori.

       2. 1. 1.  La nivel morfologic, substantivul este mai putin vizat de modificari decat alte clase de cuvinte. Modificarile care intervin privesc atat varianta rurala cat si pe cea urbana

       2. 1. 1. 1. Modificari ale distributiei categoriilor gramaticale de gen, numar si caz diferentiaza tratamentul substantivuluiin limbajul popular fata de limba literara cultivata. Este caracteristic pentru anumite categorii de vorbitori cu putina cultura lingvistica din mediul urban folosirea unor substantive neologice ca  onoare sau favoare la genul masculin – onor,  favor. I. Iordan, care mentioneaza si intrebuintarea cu sens ironic a acestor cuvinte (de catre vorbitorii cultivati), explica ascendentul formelor si prin prezenta acestora in vorbirea unor personaje ale lui Caragiale (Iordan, 1975, p. 102). De fapt, Caragiale nu a facut decat sa inregistreze o particularitate de utilizare a neologismelor, care marca vorbirea unor contemporani si, prin fixarea cuvintelor in opera sa, sa fixeze in uzajul comun aceste forme gresite.

      2. 1. 1. 2. Un tratament caracteristic il au, din punctul de vedere al categoriilor gramaticale proprii substantivului, numele proprii de persoane. Mai ales in vorbirea familiara intalnita in mediile urbane, numele proprii de familie apar cu forme de plural: I-am vizitat pe Dumitresti. De obicei, schimbarea de numar traduce familiaritatea cu persoanele desemnate prin numele de familie. Este adevarat ca I. Iordan identifica aceasta modificare de natura morfologica si in cazul limbajului poetic, mai ales in cel oratoric, atunci cand vorbitorul vrea sa sublinieze caracterul reprezentativ al numelui propriu pentru o intreaga categorie de persoane:

Revolutia de la 1848 din principatele romanesti este, in buna parte, opera Balcestilor si Kogalnicenilor. (Iordan, 1975, p. 103)

      Apropierea si familiariritatea cu persoana indicata prin numele propriu pot fi intarite de prezenta articolului nehotarat alde care preceda substantivul: I-am vazut ieri pe alde Ionesti. Din punctul de vedere al tratamentului articolului alde, limbajul popular urban pare a se deosebi de cel rural, in care articolul alde care preceda de obicei numele de botez al persoanei despre care se vorbeste, cu referire familiara la familia acesteia: Am trecut pe la alde badea Gheorghe. Tot expresia familiaritatii sau chiar a desconsiderarii o reprezinta in lim-bajul familiar urban tratarea numelor prorii de familie ca substantivele comune de gen feminin: Ai mai vazut-o pe Ioneasca?; Inchipuie-ti ca Dumitreasca ma vorbeste de rau.

 

       2. 1. 1. 3. Un tratament special il cunosc in limbajul familiar, rural si urban, substantive ca mama, frate, sora, atunci cand se combina cu adjectivul posesiv. Aceste substantive sunt tratate in mai ales limbajul familiar in flexiunea la genitiv-dativ ca si substantivele proprii: a lui frate-sau, a lu’mama-sa. Din combinatia substantiv + adjectiv posesiv rezulta in limbajul popular o serie de formatii specifice: ma-sa, tac’tu, frati-mieu etc., unele dintre acestea  folosite si la vocativ, dupa cum observa I. Iordan (ibidem, p. 105). Tot I. Iordan remarca utilizarea substantivului frate, asimilat apelativelor si tratat ca atare: acesta poate aparea la vocativ fara nici un determinant sau cu adjectiv posesiv (Iordan, ibidem, p. 106).: Ai facut-o lata, frate-miu!

       2. 1. 1. 4. Flexiunea cazuala a substantivelor ca si celorlalte clase nominale, este caracterizata prin tendinta de reducere a formelor cazuale la forma de no-minativ-acuzativ si, in consecinta, de eliminare a cazurilor oblice (genitivul si dativul); aceasta particularitate explica numarul mare de constructii prepozitio-nale acolo unde in limba literar standard se intrebuinteaza dativul: Am dat la toti oamenii [tuturor oamenilor] de baut. In cazul substantivelor-nume de obiecte, este frecventa, atat in varianta rurala, cat si in cea urbana / familiara, constructia genitivului cu ajuutorul prepozitiilor: piciorul de la masa, cumpana de la fantana etc.

      Frecventa vocativelor este comparabila in limbajul popular cu frecventa interjectiilor cu valoare apelativa sau volitiva. Este caracteristica, din punct de ve-dere stilistic, utilizarea vocativelor precedate de o asemenea interjectie: mai, bar-bate; ma, omule; ho, nebunule etc.

       In conversatia curenta sunt actualizate, principalele procedee stilistice proprii limbajului popular, fie in varianta rurala, fie in cea citadina. La nivel morfosin-tactic, intrebuintarea vocativului si a apelativelor au un tratament caracteristic. In acest sens, conversatia curenta se diferentiaza de cea solemna, in care exista o denivelare din punctul de vedere al statutului social intre partenerii la dialog sau de pozitie (relatia nu este simetrica, ci asimetrica, de tipul solicitant –solicitat). Atunci cand insoteste un  substantiv care indica functia, titlul sau gradul ierarhic (profesor, decan, ofiter, doctor, presedinte etc.), substantivul domnul este, in conversatia oficiala, solemna, utilizat cu forma de vocativ domnule; in schimb, in conversatia curenta, dar si in variatele manifestari ale exprimarii familiare exista tendinta de pastrare a substantivului apelativ la forma de nominativ / acuzativ, cu elidarea consoanei finale: domnu’: Domnu’ primar, as avea si eu o cerere pentru un loc de casa. I. Iordan semnaleaza aceasta forma in vorbirea deferenta a soldatilor, forma pe care o explica prin tendinta de evitare a vocativului, asociat de obicei cu comanda, ordinul etc., adica cu adre-sarea de pe o pozitie privilegiata catre cei inferiori; de aceea, forma de nominativ / acuzativ pare mai neutra si,      in consecinta, mai politicoasa (Iordan, ibidem, p. 104). Apelativul doamna (eventual, domnisoara) cunosc un tratment asemanator, in sensul ca in vorbirea citadina cel putin tendinta este de inlocuire a formei de vocativ cu cea de nominativ. In vorbirea citadina, atunci cand vorbitorul vrea sa valoare atat atitudinea de respect fata de persoana despre care vorbeste sau careia i se adreseaza, dar si un oarecare grad de familiaritate: Am sunat-o pe doamna Geta.

          De altfel, apelativele isi impart cu destula claritate registrele stilistice ale limbajului popular, chiar daca exista si forme care circula dintr-un registru in altul. I. Iordan este de parere ca sub acest aspect limbajul popular rural este mai putin borgat decat cel orasenesc, mai ales in varianta familiara (Iordan, ibidem,  p. 106). In mediul rural, mai sunt inca auzite apelativele badea, mos, tata, lele, baba, nene, unele cu formele diminutivale badita, lelita, neica, neicuta etc., la care se adauga apelativele care indica gradul de rudenie: cumatru (cumatra), cuscru (cus-cra), frate, mama, tata etc. Acestea doua din urma sunt des utilizate si astazi ca apelative intre soti, in special in limbajul popular urban (Iordan, ibidem, p. 105). Coana si coane, generalizate cu forma de vocativ, sunt astazi caracteristice limbajului familiar urban mai ales din Moldova, atunci cand se exprima legaturile de prietenie, de rudenie; forma coana mare, folosita  cu decenii in urma pentru adresarea fata de stapana casei de catre servitori, desemneaza astazi bunica, dar si soacra (Iordan, ibidem, 41).

       2. 1. 2. Adjectivul cunoaste diferente de tratament morfologic in limbajul popular si familiar, legate de exprimarea gradelor de comparatie si de schimbarea clasei morfologice.

      2. 1. 2. 1. Flexiunea adjectivului cunoaste modalitati numeroase si expresive in realizarea superlativului absolut. In afara de cele de natura fonetica, aceste modalitati vizeaza direct categoria formantilor adverbiali cu ajutorul carora se construieste superlativul absolut; pentru foarte exista un numar impresionanat de ad-verbe care se gramaticalizeaza. de regula, vorbitorul doreste sa accentueze ideea de intensitate (a unei stari afective, a unei calitati), dimensiunile, cantitatea etc.: admirabil, extraordinar, extrem, formidabil, grozav, inspaimantator, mi-nunat, nemaipomenit, nespus, uimitor, uluitor, tare,  teribil. Gradul de utilizare a acestor formanti in construirea superlativului absolut este sensibil diferita in varianta rurala si in cea urbana: adverbele neologice, ca extrem, formidabil sau chiar nespus (simtit ca poetic) au, probabil, o frecventa mai ridicata in limbajul familiar urban,  strasnic, in varianta rurala, iar tare pare a fi generalizat in toate variantele la nivelul limbajului popular. I. Iordan inregistreaza si utilizarea ca formanti ai superlativului absolut, cu rolul de a atrage atentia asupra unei calitati autentice, intens apreciata de vorbitor, a lui rau, folosit adverbial: e bun rau, e destept rau (de tot) etc. Cu o valoare stilistica asemanatoare se foloseste, mai ales in Moldova, si amarnic: amarnic de buna (Iordan, ibidem, pp. 108-109).

         Varietatea mijloacelor de formare a superlativului absolut in variantele limba-jului familiar si colocvial este insa mult mai mare. O serie de substantive – in primul rand cele derivate de la adjectivele / adverbele deja amintite –, legate de un alt substantiv prin relatie atributiva, au rolul de a exprima superlativul absolut: o minunatie de fata, o grozavie de  friptura, o groaza de bani; acestora li se adauga, prin generalizare, pentru a exprima si atitudinea afectiva a vorbitorului, si alte substantive valori-zante meliorativ – boboc, bomboana, gradina etc.: o bomboana de fata, un boboc de fata, o gradina de femeie. Aceste constructii cu-nosc si o forma dislocata sintactic, in care accentul afectiv cade chiar pe determinarea cu valoare superlativa: Era un barbat, o gradina! Tot in categoria structurilor cu valoare de superlativ, caracteristice pentru limbajul familiar urban, multe fixate intr-o forma cliseizata, apropiate asadar de formatiunile idiomatice, sunt constructiile comparative: prost ca noaptea, prost ca piciorul mesei, folositor ca o frectie la un picior de lemn etc.

       Este deosebit de expresiva, in ciuda fixarii in structuri aproape cliseizate, a unor substantive, folosite adverbial, cu rolul de a indica superlativul calitatii (eventual, intensivul actiunii) – catran, cui, crita, foc, lemn: scump catran (sau catran de scump), beat cui / crita / lemn, frumoasa / desteapta / suparat foc etc.

      2. 1. 2. 2. O intrebuintare semnificativ ridicata o au in limbajul familiar si in toate variantele conversatiei curente, utilizarea unor adjective substantivate; sunt vizate adjectivele care exprima calitati psihice, fizice sau morale: sarac, destept,  sarman, ticalos, biet, nenorocit etc. Substantivarea – explica I. Iordan – atrage dupa sine nu exprimarea calitatii, ci exprimarea notiunii referitoare la acea calitate: „devenind substantiv, destept, sa zicem, exprima notiunea ‘destepta-ciunii’ intrupata intr-o fiinta vie, care, prin ea insasi, e mai concreta decat reprezentarea pur ideala a acestei notiuni” (Iordan, ibidem, p. 110). Modul in care adjectivul substantivat este legat de elementul verbal determinat indica originea afectiva a procedeului, care mizeaza pe focalizarea acelui segment din structura verbala, care pune in valoare chiar componenta de atitudine a vorbitorului:  bietul de tine, saraca de Maria, ticalosul de Gica etc.

         Remarcabil este si faptul ca  adesea unele adjective isi schimba statutul prin substantivare, adica devin, din termeni evaluativi meliorativi, termeni evaluativi peiorativi (Kerbrat-Orecchioni, 1980,.), punand in evidenta atitudini ale vor-bitorului, care merg de la ironie pana la sarcasm: desteptul de Mircea, isteata de Maria,  frumoasa de Irina etc.

       2. 1. 3. Numeroase abateri de la limba literara standard, in acelasi timp surse de expresivitate in vorbirea curenta si familiara se intalnesc in flexiunea pronumelor; sunt vizate, in primul rand, pronumele personale, pronumele de politete, demonstrative, nehotarate si posesive.

      2. 1. 3. 1. Din punct de vedere stilistic, utilizarea pronumelor personale este semnificativa prin schimbarea persoanei. Anumite formulari cu struc-tura lexicala si sintactica fixa pun in valoare – mai ales in naratiune, relatare – trecerea de la persoana I la persoana a II-a singular, atunci cand vorbitorul se afla sub imperiul unei stari emotionale puternice. Precizand ca acest fenomen, cu efect stilistic, apare si in alte limbi, I.Iordan il denumeste „Selbstapostrophe” (vorbi-torul se apostrofeaza pe sine, angajeaza cu sine un dialog imaginar) (Iordan, ibidem, p. 114); in acest caz, pronumele tu marcheaza chiar dedublarea subiectului vorbitor: Am muncit de m-am spetit si, la urma, nici tu masa, nici tu casa, nici tu nimica.

      In limbajul familiar al femeilor, in mediile urbane de periferie, inca se mai foloseste pronumele tu cu valoare de apelativ: Ai auzit, tu, ce s-a-ntamplat?

      Trecerea pronumelui personal de la persoana I singular la persoana I plural poate sugera asumarea de catre vorbitor a unei pozitii subalterne fata de inter-locutor – pluralul modestiei–, iar trecerea de la persoana a II-a singular / plural la persoana I plural, nemultumirea vorbitorului cu privire la actiunile interlocutorului: Noi nu ne coboram pana acolo, pe noi nu ne priveste toata afacerea asta!

       O intrebuintare caracteristica limbajului popular, atat rural cat si urban, este trecerea pronumelui de la persoana I la  persoana a III-a, dublata de inlocuirea pronumelui cu un substantiv (de regula, un apelativ sau prenumele celui care vorbeste): [o mama care se adreseaza copilului ei] Vino la mama sa te sarute! (Iordan, ibidem, p. 116). Pronumele el /ea poate aparea uneori impreuna cu substantivul nume propriu sau apelativ, mai ales atunci cand intentia vorbitorului este de amenintare: [vorbitorul cu referire la sine] O sa-ti arate el mosu’ cum sa te porti!

      2. 1. 3. 2. Pronumele de politete cunoaste un tratament diferentiat din punct de vedere sociolingvistic si stilistic in toate variantele limbajului popular. In conversatia rurala, atat taranii cat si orasenii de la periferie utilizeaza forme de adresare a (m)neata, (m)neavoastra, (m)nealui, (m)neaei (Iordan, ibidem, p. 43). Daca matale este investit in Moldova cu valoare afectiva deo-sebita, servind la adresarea catre parinti, dumneata apare, in schimb, ca o marca a indiferentei vorbitorului fata de interlocutor (Iordan, ibidem, p. 43).

      Dumnealui si dumneaei sunt forme des intalnite in vorbirea populara si familiara, in special in mediul urban, cu referire la sot / sotie: Nu i-am spus dumnealui ce s-a-ntamplat. Intrebuintarea acestor forme pronominale indica de obi-cei respectul vorbitorului, dar uneori poate marce si atitudinea ironica, de distantare, a acestuia: Dumneaei e in casa la noi cu painea si cutitul. Este posibil ca aceasta din urma intrebuintare sa fie rezultatul unei particularizari a uzajului stilistic al pronumelui de politete dumnealui / dumneaei, ca forma de adresare catre o persoana prezenta, atunci cand vorbitorul doreste sa-si manifeste nemultumirea, dezaprobararea, contrarietatea: desemnandu-l pe interlocutor prin persoana a III-a (nonpersoana), vorbitorul ii contesta, intr-un fel, acestuia calitatea de partener in comunicare: Eu ma dau de ceasul mortii, nu-mi vad capul de treburi, iar dumneaei nici nu se clinteste!

      2. 1. 3. 3. Pronumele demonstrative de apropiere si de departare au forme caracteristice in limbajul popular, varianta limbajului familiar (asta, aia, aia etc.), folosite cu mare frecventa o intentie expresiva explicita. Mai ales pronumele demonstrativ de departare cunoaste acest statut privilegiat; explicatia este data de I. Iordan in felul urmator: „[] acela poate inlocui un numar mai mare de substantive decat  acesta (obiectele departate de noi sunt ori pot fi mai numeroase decat cele apropiate) si prin unul de ordin psihologic; acela corespunde oarecum lui el, in sensul ca obiectele departate sunt socotite ca absente, iar despre o persoana absenta, subiectul vorbitor se poate exprima cu mai multa libertate decat despre una prezenta, poate da drum liber nemultumirii sale” (ibidem, pp. 117-118).

      Formele populare ale pronumelui demonstrativ de departare sunt purtatoare de valori stilistice in vorbirea familiara, mai ales in imprejurarea in care vorbitorul doreste sa-si manifeste dispretul, desconsiderarea sau nemultumirea fata de o persoana (persoane) despre care se vorbeste: Cu aia ti-ai gasit sa te-ncurci la treaba?    

      Ala si aia (inclusiv, formele de plural) au sensurile ‘derbedeu, lichea’, respectiv, ‘femeie imorala, stricata’; precedate de articolul nehotarat, aceste pro-nume sunt intens depreciative, dar indica, poate, pe langa dispretul vorbitorului, si o intre-buintare eufemistica: Sa se-ncurce el cu o aia!; N-ai vazut ce hram poarta? Un ala, o pramatie, ce mai!

       2. 1. 3. 4. Ca si pronumele demonstrativ de departare, si pronumele nehotarat unul / una sugereaza micsorarea persoanei despre care se vorbeste, perceptie subiectiva care merge pana la anularea acesteia in ochii vorbitorului: A mai vorbit unul Ionescu, ne-a plictisit cu palavrele lui: atitudinea depreciativa, de dispret a vorbitorului este evidenta. Forma cu valoare neutra una are cateodata, in limbajul popular, conotatii afective importante: forma pronominala poate ex-prima dorinta vorbitorului de a face cunoscut ceva foar-te important / interesant (Sa-ti spun una, sa nu-ti vina sa crez!).

       2. 1. 4. Numeralul furnizeaza relativ putine elemente de expresivitate, susceptibile deci de valoare stilistica.

       Poate fi mentionata totusi ca o trasatura caracteristica pentru limbajul popular, in egala masura morfologica si lexicala, prezenta numeralelor cardinale in structuri idiomatice, cliseizate, frecvent folosite pentru expresivitatea lor; mai ales primele doua numerale cardinale sunt vizate de asemenea clisee verbale: cu una, cu doua; nici una, nici doua; din doua, una.

      Formele de feminin are o valoare neutra si se folosesc frecvent, cand vorbi-torul vrea sa-si exprime nemultumirea: Cand ti-oi trage una; Cand ti-oi spune vreo doua.

     Numeralul fractionar jumatate poate exprima atitudinea intens admirativa, de apreciere favorabila, a subiectului vorbitor: o femeie si jumatate; un barbat si jumatate.   

 

        2. 2. Flexiunea verbala. Ca si in cazul flexiunii nominale, nu exista practic categorie gramaticala specifica verbului care sa nu cunoasca modificari semni-ficative din punct de vedere stilistic.

 

      2. 2. 1. In limbajul popular intervin numeroase schimbari de diateza a formei verbale; modificarea diatezei afecteaza si tranzitivitatea verbului. De pilda, s-a generalizat in limbajul familiar trecerea unor verbe de la diateza reflexiva la diateza activa: Misca de aici! in loc de Misca-te de aici!          I. Iordan inregistreaza si folosirea in limbajul popular a verbului a se gandi la diateza activa, cu sensul de ‘a crede’(ibidem, p. 152): Gandesc ca n-ai dreptate.

       Mai des intalnita este poate trecerea unor verbe de la diateza activa la cea re-flexiva; modificarea de diateza, produsa sub influenta unor verbe reflexive din aceeasi sfera semantica, implica ideea de intensificare a actiunii exprimate de verb; nu de putine ori, verbul trecut la diateza reflexiva exprima o atitudine ironica, eventual nemultumirea, din partea subiectului vorbitor:

– Ce  te razi?

– Ce  te miorlai toata ziua?

–O sa ma cuget si-o sa vad ce-o sa fac.

– Ce  te crezi, o sa scapi asa usor?!

       I. Iordan mai semnaleaza un caz foarte caracteristic de schimbare a diatezei, care se abate de la sistemul limbii standard (ibidem, p. 152): verbul a face este intrebuintat la diateza reflexiva, dar primeste un complement direct: Te fac o plimbare?

      2. 2. 2. Schimbarea persoanei genereaza efecte stilistice caracteristice pentru limbajul popular; este vizata, in primul rand, persoana a II-a singular. Aceasta este preferata de vorbitor, atunci cand, sub imperiul unei emotii puternice, atunci cand vorbitorul incearca sa faca o evluare a situatiei in care se afla, poate recurge la acest procedeu, care subliniaza momentul psihologic deosebit pe care il traieste vorbitorul.

      Trecerea de la persoana I la persoana a II-a poate fi element de dialog interior, atunci cand vorbitorul se adreseaza lui insusi: Ei, acum sa te vad pe unde scoti camasa Sub imperiul unei nemultumiri, a unei suparari, vorbitorul poate substitui persoana I prin persoana a III-a, ca si cum ar dori sa-si obiectiveze atitudinea si sa se refere la sine ca la o persoana generica: Omul [eu] nu mai pridideste cu treaba si lui ii arde de cantat!

      La verbele personale, persoana a II-a singular dezvolta o componenta semantica subiectiva (datorate puternicei implicatii afective a vorbitorului):

           

N-am avut de alesCe sa-i faci, asa merg lucrurile

M-am infuriat degeaba, ca la ce te puteai astepta la unul ca el?

De fapt, persoana II-a singular poate inlocui toate celelalte persoane, cu exceptia persoanei a II-a plural (Iordan, ibidem, p.129). In relatari, povestiri, vorbitorul poate trece, de exemplu, de la persoana I plural sau persoana a III-a singular / plural la persoana a II-a singular:

Mergem noi ce mergem si, deodata, ne iese ursu-n cale; atunci, n-ai incotro, te culci la pamant, fara sa te mai misti.

Merg ei ce merg si, cand zaresc lupul, o iei la fuga mancand  pamantul.

       Un tip special de modificare a persoanei (si, implicit, a numarului) apare la verbele impersonale, folosite in limbajul popular cu sens figurat; modificarile verbelor impersonale apar in anumite structuri idiomatice, in care aceste verbe sunt intrebuintate ca verbe personale:

Tunau si fulgerau cat ii tineau puterile, nimeni insa nu se sinchisea de ei.

L-a fulgerat cu privirea.

       Anumite verbe unipersonale, caracteristice pentru sunetele produse de animale, pot primi trasatura semantica ‘uman’ si, in consecinta, sunt folosite pentru a caracteriza metaforic activitatea sonora (si atitudinea) unor persoane; marcarea prin conotatii depreciative sau cel putin ironice este evidenta: a ciripi, a cotcodaci, a hamai, a latra, a marai, a miorlai, a rage:

Maraie el, da’ pana la urma o sa se dea pe brazda!

Asa  se miorlaie, o prefacuta!

 

      2. 2. 3.  Modificarea timpului verbal poate induce o serie de valori seman-tice colaterale, care indica starea de spirit a vorbitorului, atitudinea lui etc. Dintre toate timpurile, cel mai frecvent folosit in susbtituiri de acest fel este prezentul indicativului, timpul cu cea mai largi posibilitati de exprimare a ideii de temporalitate. In special in povestiri sau relatari de tot felul, prezentul indicativului devine un indice al relifefului pe care vorbitorul vrea sa-l confere unei anumite secvente din naratiunea sa. Daca totusi schimbarea viitorului cu pre-zentul este curenta, schimbarea unui timp trecut cu prezentul induce aproape intotdeauna efecte stilistice; utilizand prezentul, vorbitorul aduce secventa asupra careia vrea sa atraga atentia in prezentul enuntarii, iar efectul de dramatizare este foarte puternic:

 

M-am furisat tiptil pe langa gard si, deodata, aud un fel de marait in spatele meu.

Cand dau sa intru-n casa, hotul  sarise deja pe fereastra dinspre gradina.

Acest tip de schimbare a formei verbale apare des utilizat in proza populara si, in general, in toate formele de povestire ce mizeaza pe efectele stilistice ale oralitatii.

      La randul sau, prezentul poate fi, inlocuit prin alte timpuri verbale. Modificarile sunt fixate ca purtatoare ale unor conotatii foarte precise in limbajul comun. De pilda, prezentul poate fi inlocuit prin imperfect, atunci cand vorbitorul doreste sa evite, intr-un dialog, adresarea directa, socotita de multe ori nepoliticoasa:

– Ce vrei sa spui?

–Voiam sa-ti atrag atentia ca n-ai dreptate.

      O intrebuintare speciala o are imperfectul ca imperfect al modestiei (Iordan, ibidem, p. 134; Irimia, ibidem, p. 46); vorbitorul foloste de regula acest timp, atunci cand ii solicita ceva interlocutorului sau ori atunci cand este constient de pozitia sa este inferioara in raport cu cea a interlocutorului:

Voiam sa te rog sa nu mai vorbesti asa de tare.

– Ce doriti? – Voiam o informatie despre noul program de audiente.

      Cand vorbitorul vrea sa-si manifeste nerabdarea, anticipand terminarea actiunii pe care, de fapt, n-a realizat-o in momentul enuntarii, el poate inlocui timpul prezent cu perfectul compus:Ei, am plecat. Ramai cu bine!

      Viitorul exprima, in limbajul popular, mai multe nuante ale atitudinii vor-bitorului, in functie si de forma morfologica (voi pleca, am sa plec, oi pleca, acestea doua din urma cunoscute si ca forme populare de viitor):

–Voi vedea ce voi face. (siguranta obiectiva a vorbitorului);

–Am sa vad ce-am sa fac. (siguranta subiectiva a vorbitorului);

–O sa vad ce-o sa fac.(indoiala, nesiguranta vorbitorului) (Iordan, ibidem, p. 142).

 

      2. 2. 4.  Schimbari frecvente de mod se produc atat in limbajul popular cat si in aproape toate variantele de limbaj familiar. I. Iordan remarca existenta unui imperativ narativ sau descriptiv in relatari, povestiri (Iordan, ibidem, p. 143); schimbarea de mod este  dublata, uneori, si de schimbarea de persoana:

Cand  am auzit-o si  pe asta, m-am infuriat rau de tot si trage-i vreo doua sa ma tina minte cat o trai!

       Utilizarea conjunctivului cu valoare de imperativ este curenta in aproape toate variantele limbajului popular si ale vorbirii familiare, cu deosebire a formelor de conjunctiv cu valoare de imperativ. D. Irimia atrage de altfel atentia asupra varietatii de mijloace morfo-sintactice de exprimare a  valorii de imperativ, bine fixate in limba romana, in care modul imperativ propriu-zis intra in relatie de sinonimie cu conjunctivul, prezentul indicativului sau viitorului (forma populara); intonatia joaca, desigur, un rol de dezambiguizare a intentiei de comunicare a vorbitorului (Irimia, ibidem, pp. 43-44):

–comanda propriu-zisa se exprima prin forma gramaticala de impe-rativ: Pleaca imediat de aici!;

–comanda cu accentul pe ideea de necesitate:Ai sa pleci imediat de aici!;

–comanda insotita de exprimarea indignarii,a nemultumirii vorbitorului: Sa pleci imediat de aici!;

–comanda convertita in recomandare, in cazul existentei unei relatii de familiaritate intre vorbitorul si interlocutor: Pleci imediat de aici!

      Indicativul poate fi inlocuit cu  potentialul optativ (Irimia, ibidem, p. 46), atunci cand vorbitorul constientizeaza ca se afla intr-o pozitie de inferioritate fata de interlocutorul sau (fie ca este vorba de pozitia sociala inegala, fie ca este vorba de relatia solicitant-solicitat):

V-as ruga sa-mi dati un formular;

In legatura cu rezolvarea cererii mele v-as solicita o audienta.

Frecventa acestui tip de utilizare a conditionalului a facut ca acesta sa fie resimtit ca o forma de exprimare a politetii observa I.Iordan: „[] conditionalul a inceput sa fie simtit ca expresie (obligatorie, negresit) a ‘politetei’ (politete impusa de situatia inferioara a subiectului vorbitor, situatie care continua si va copntinua sa existe mereu). Dovada avem faptul ca desi prezentam rugamintea conditionat (adica la modul conditional), nu mai asteptam sa ne «permita» interlocutorul, ci formulam numaidecat cererea. Spunem v-as ruga si imediat, fara a lasa pe partener sa ia pozitie, aratam ce vrem. Asadar, numai formal este vorba de condi-tional, in realitate noi prezentam lucrurile ca si cum am intrebuinta indicativul (iar in descrierea ulterioara a nevoii care ne impinge sa solicitam ajutorul cuiva, sa folosim, intr-adevar, de indicativ)” (Iordan, ibidem, p.146).

      Potentialul-optativ al verbului a vrea, cu valoare de indicativ prezent, este frecvent folosita mai ales in structuri negative, interogative, atunci cand vorbitorul doreste sa evite imperativul, simtit ca prea direct, prea brutal: N-ai vrea sa taci din gura? (Irimia, ibidem, pp. 46-47).

      Exceptie facand intrebuintarea ca forma de exprimare a politetii, conditionalul nu apare in registrul vorbit al limbii romane, mai ales in variantele care se subsumeaza limbajului popular; locul sau este luat de imperfectul indi-cativului, folosit cu valoare de conditional: Veneam si eu daca ma anuntai din timp.

      2. 3. Adverbul reprezinta una dintre clasele morfologice care contine ele-mente ce dezvolta conotatii afective, complet distincte de sensurile denotative ale cuvintelor. 

      2. 3. 1. Intra, in primul rand, in aceasta categorie adverbele care functioneaza cu valoare deictica: acolo, aici, colo. De cele mai multe ori, aceste adverbe sunt polisemantice, sensul conotativ precizandu-se in functie de contextul lingvistic in care sunt integrate si in functie de elementele suprasegmentale implicate (into-natie, accent). Asemenea conotatii nu sunt lasate la libera decizie a vorbitorului, ci, ca si in alte cazuri, ele sunt strict reglementate la nivelul uzajului limbii, sunt, cu alte cuvinte, conotatii socializate, standardizate:

– acolo poate exprima (a) concesia facuta de vorbitor interlocutorului sau: Hai, mai lasa si tu, acolo, din pretentii; (b) neimplicarea si indi-ferenta subiectului vorbitor fata de interlocutorul sau: Scrie si tu, acolo, ce-i scrie

– cat colo exprima de obicei indignarea subiectului vorbitor, cu privire la atitudinea interlocutorului sau: Te arunc cat colo!

– cand colo exprima de regula supriza vorbitorului, sentimentul de contrarietate cu privire la ceea ce experimenteaza acesta ca situatie: Credeam ca o sa renunte la pretentiile lui absurde, cand colo, el e mai agresiv ca oricand!

– cat de colo  formeaza o forma intensiva de superlativ – superlativul evidentei: Se vede cat de colo ce pramatie e!

– de-aici introduce fie respingerea de catre vorbitor a pozitiei / opiniei interlocutorului sau, fie uimirea provocata subiectului vorbitor de ceea ce aude din partea interlocutorului sau: Fugi, de-aici, dom-nule! poate avea, in functie de contextul lingvistic mai larg, ambele  sensuri.

      2. 3. 2. Un adverb cu multiple posibilitati de expresie a subiectivitatii si a co-notatiilor afective este adverbul mai. Acest adverb nu apare numai cu functia de formant al gradului de comparatie, ci dobandeste, in limbajul popular si, in general, in aproape toate formele oralitatii (stilul conversatiei informale, famili-are, dar si in cel al conversatiei obisnuite, standard) o serie de valori semantice caracteristice:

–aproximarea: – Cand treci pe la mine?  – Mai pe dupa-masa.

–atitudinea evaziva: E mai asa, nu stiu cum

–indoiala: Mai stii ce-o sa mai fie?

       La aceste intrebuintari specifice, se adauga prezenta adverbului mai intr-o serie de structuri idiomatice, cu mare circulatie in toate variantele vorbirii orale: si mai si (Hai sa-ti spun una si mai si!) sau mai ceva (Era mai ceva ca sora-sa de barfitoare).

       2. 3. 3. In limbajul popular, mai ales in varianta sa rurala, este des intalnita folosirea adverbelor de loc pentru cele de timp: unde dobandeste intelesul lui cand, aici, pe cel al adverbului acum, de aici (incolo), pe cel al constructiei temporale in viitor (incepand cu momentul enuntarii) etc.:

– Si  unde nu s-a napustit asupra noastra cu strigate si tipete, nu stiai ce sa mai crezi despre el.

– Sa te vad ce-ai sa faci aici, cand nu te mai poate ajuta nimeni!

–De-aici incolo o sa trebuiasca sa te descurci de unul singur.

      2. 3. 4. O intrebuintare speciala se da substantivelor care se pot adverbializa, mai ales celor care exprima caracterul intensiv al actiunii sau superlativul calitatii. Unele dintre aceste substantive, devenite adverbe, modalizeaza de pre-ferinta un singur verb sau adjectiv, formand cu acestea structuri fixe, idiomatice: marL-a batut mar.; cuc, lemn E beat cuc / lemn.; tun, bocna Pamantul e inghetat bocna / tun.; altele au un evantai mai larg de posibilitati de utilizare: foc – E suparata foc. / E frumoasa foc. / E desteapta foc. etc.

      2. 4. Interjectiile au in limbajul popular si, in general, in toate ma-nifestarile oralitatii, o utilizare cu o mare frecventa. Este vorba nu numai despre interjectiile cu caracter volitiv (iata, ia, hai), dar si despre o serie de alte inter-jectii, onomatopeice sau nu,  care acopera un spectru larg de necesitati de ex-primare si sunt, in consecinta, polisemantice:

– bravo poate exprima, in functie de imprejurari, atitudini contrare, cum ar fi (a) admiratia sau (b) dezaprobarea (ironica); intonatia joaca in aceste cazuri un rol important in dezambiguizarea mesajului: „Ai reusit, bravo!”; „Bravo, ai facut-o de oaie!”;

– poftim (a) insotind de un gest de intampinare reprezinta (inca) o modalitate importanta de marcare a politetii verbale; dar aceasta interjectie are si rolul (b) de a marca functia fatica a limbajului (Poftim? Vorbeste mai tare, nu te-aud.), iar in limbajul popular sau in conversatia familiara poate exprima (c) atitudinea de surpriza (Ei, poftim, totusi a reusit s-o faca si pe asta!) sau (d) de nemultumire a vorbitorului (Poftim, acum te-ai gasit si tu!);

– hai(de) este o interjectie cu caracter volitiv, prin care vorbitorul vrea sa-si mobilizeze interlocutorul la actiune (nu numai verbala): Hai, spune ce ai de spus!; Hai sa mergem!. Interjectia are insa o polisemie bogata, exprimand ipostaze ale atitudinii subiective a vorbitorului: (a) bunavointa fata de interlocutor: Hai(de), nu mai fi asa suparat!; (b) (mai ales, reduplicat) nerabdarea: Haide, haide, n-am timp de asemenea povesti!; (c) concesia, indulgenta: Hai, las-o mai moale!; (d) supriza (ironica); Hai, c-am trait s-o vad si pe asta!

– compusele haide-haide sau haida-de sunt marcheaza (a) respingerea punctului de vedere exprimat de interlocutor: Hai-da-de, esti complet  pe dinafara! sau (b) mustrarea indulgenta adresata de vorbitor interlocutorului sau: Haide-haide, vino-ti in fire!

       O serie de interjectii se substituie elementului verbal cu functie predicativa: aceasta este o caracteristica atat a oralitatii, cat si a limbajului popular, mai ales in naratiune: Si vazand eu una ca asta, tusti in tufis. Unele interjectii cu functie predicativa mimeaza comportamentul morfo-sintactic al verbului; in consecinta, pot primi desinente de plural si de persoana (haide / haidem / haideti); pot primi complement direct, asemeni verbelor tranzitive (Na cartea!; Uite masina!).

      3. Nivelul sintactic

       3. 1. Nivelul sintactic cunoaste de asemenea in limbajul popular o serie de realizari specifice. Acestea vizeaza mai multe compartimente, cum ar fi:

– exprimarea afirmatiei si a negatiei si a relatiei dintre acestea;

exprimarea modalitatii prin procedee sintactice;

elemente specifice de exprimare a raporturilor sintactice;

structura enunturilor si a raporturilor sintactice. (Irimia, ibidem)

      3. 1. 1. Atat in exprimarea orala, cat si in  limbajul popular exprimarea afirmatiei si a negatiei se face prin folosirea frecventa a adverbelor-fraza: da, nu. Spre deosebire de limba romana literara standard, limbajul popular beneficiaza de mult mai numeroase posibilitati inscrise in structura sa stilistica de modulare a acestor adverbe. Unele dintre aceste posibilitati sunt de natura fonetica si exprima atitudini subiective precis codificate la nivelul uzajului limbii: proteza conso-nantica a lui m exprima in mda acceptarea ezitanta, indoiala vorbitorului; lungirea vocalei (nuu, daa) exprima respingerea / acceptarea hotarata, neconditionata.

      In exprimarea / accentuarea negatiei / afirmatiei sau in anularea acestora este frecvent folosit in limbajul popular adverbul ba:

– Sa te duci acolo!– Ba nu.

– N-ai avut vreme sa termini? – Ba da.

– Ti-a dat inapoi banii? – Ba deloc.

– N-ai fost acolo.– Ba am fost.

      Este cu deosebire caracteristica limbajului popular folosirea unor structuri afirmative pentru exprimarea negatiei, cu diverse modulatii subiective:

– respingerea sugestiei venite de la interlocutor: – Chiar nu-i spui nimic? – Doamne fereste!;

– respingerea hotarata a afirmatiei interlocutorului: Am auzit ca ar vrea sa plece de aici.– Da de unde!;

– infirmarea spuselor interlocutorului: – Vine el, n-avea grija– Ti-ai gasit;

nemultumirea referitoare la afirmatiile interlocuto-rului despre o terta persoana: – Ai vazut ca s-a dat pe brazda? – Ei,s-a dat;

– nemultumirea cu privire la actiunile interlocutorului sau ale unei alte persoane: Asta ne mai lipsea acum! Sa ne pice si beleaua asta pe cap!; Ce sa spun? Mare isprava ai mai facut!

      Atitudinea de nemultumire a vorbitorului cu privire la interlocutorul sau sau la subiectul comunicarii, care poate insoti in limbajul popular si, in general, in limbajul oral exprimarea negatiei se actualizeaza prin structuri exclamative de tipul pe dracu’! sau pe naiba!, acordand valoare negativa unui intreg enunt afirmativ: – Ai rezolvat chestia aia? – Pe dracu’!

      In toate aceste situatii, intonatia joaca un rol important, deoarece atrage atentia asupra intrebuintarii speciale a structurilor afirmative si dezambiguizeaza enuntul.

      3. 1. 2. Modalitatea este, prin natura sa, o categorie apta a exprima subiectivitatea. Modalitatile de exprimare a modalitatii sunt de natura fonetica, morfologica si sintactica. Din punct de vedere morfologic, modalitatea se exprima in limba romana ca si in alte limbi prin modul verbal, dar maniera in care intrebuintate modurile diferentiaza limbajul popular / oral de vari-antele literare (cu precadere scrise) ale limbii: modul optativ-conditional apare cu precadere in limbajul scris, in timp ce modul imperativ caracterizeaza variantele orale.

      Limbajul popular beneficiaza de posibilitati mai diversificate de exprimare a modalitatii la nivel sintactic in raport cu limba literara (scrisa); daca acesteia din urma ii este caracteristica (mai ales in varianta limbajului stiintific sau juridic) exprimarea potentialului cu ajutorul verbului a putea, limbajul popular (oral) moduleaza mult mai precis actiunea exprimata de verb:

– irealul: verbul  a fiEra sa nu mai vin; verbul a aveaAveam sa nu mai vin.; adverbe – Aproape sa-l cred; Cat pe ce sa ma-nduplec; Mai-mai sa-l cred.

– iminenta producerii actiunii: verbul a staSta sa ninga;

– potentialul: verbul a puteaPuteai sa-mi spui si mie.

       3. 1. 3. Limbajul popular beneficiaza de o serie de elemente conjunctionale si adverbiale, marcate din punct de vedere stilistic, care disting exprimarea in acest registru de cea a limbii literare scrise; lor li se adauga intrebuintarea cu valori specifice a altor elemente conjunctionale, intalnite si in alte registre stilistice.

      3. 1. 3. 1. Cea mai importanta conjunctie subordonatoare a limbii romane – ca – este in limbajul popular polifunctionala, dezvoltand o serie de valori sintactice specifice in raport cu limba literara. Conjunctia ca se foloseste in limbajul popular:

– cu valoare copulativa dupa interjectii imitative (hop, top) sau predicative. In enuntul Hai ca nu mai stau!, interjectia nu are valoare de predicat verbal, ci una emfatica, iar conjunctia nu introduce o propozitie subordonata (Vulpe, ibidem, 64-65); dupa o afirmatie, este posibila aparitia unei propozitii exclamative, introduse prin ca: – Pana la urma nu l-am mai imprumutat. – Ca bine ai facut!;

– in constructiile incidente cu verbele a zice sau a crede, legate de restul enuntului: Am facut cred ca vreo trei kilometri pana la padure.

– in exprimarea raporturilor cauzale (Nu te-am sunat, ca n-am avut timp.) sau consecutive (Era asa de intuneric, ca nu vedeai unde  sa pui piciorul.).

Conjunctia daca  se foloseste  in limbajul popular:

in constructia temporalelor de anterioritate (cu nuanta cauzala), constructii sintactice generalizate pe teritoriul daco-roman si neadmise de limba literara: Eu daca-am vazut ca nu-i de gluma am luat-o la fuga.

      Conjunctia de introduce, in limbaj popular si in toate formele oralitatii:

– subordonate conditionale (De l-ai vedea cum arata, te-ai minuna!) si consecutive (Era o ceata, de nu se vedea om cu om!);

circumstantiale finale (daca in regenta exista un circumstantial de loc – Gramatica Acad): M-am dus la fantana de-am luat apa. Interesant este faptul ca in acest tip de constructie s-a vazut inca fenomen sintactic, aflat la limita coordonarii (Vulpe, ibidem, 205), argument in plus pentru a considera ambiguitatea si laxitatea raporturilor sintactice drept trasaturi definitorii ale limbajului popular.

 

       Conjunctia fiindca (circumstantiala cauzala) si locutiunile conjunctionale pe ce, pe ce (circumstantiala modala de masura progresiva), macar ca (circumstantiala concesiva reala), plus ca, in plus, las’ca (circumstantiala cumulativa) caracterizeaza limbajul popular deopotriva in varianta rurala, cat si in cea urbana, familiara. Pana ce, pana cat,  pana ca sa sunt considerate de            M. Vulpe elemente locutionale specifice limbajului popular (ibidem, p. 159) pentru exprimarea raportului temporal de posterioritate.

     

      3. 1. 3. 2. Adverbele relative au de asemenea utilizari care disting limbajul popular de varianta cultivata a limbii. Este caracteristic pentru acest nivel stilistic, atat in registrul exprimarii comune (relatari de tot felul), cat si in cel al exprimarii artistice (basme, snoave etc.), folosirea adverbului unde emfatic, cu rolul de a sublinia o secventa narativa distincta: Mergeam pe drum si unde nu incepu deo-data sa se-ntunece, ca nu se mai vedea la doi metri. Adverbul cat (in concurenta cu pronumele relativ ce) apare utilizat in limbajul popular pentru a introduce circumstantiala temporala: Stam noi cat (ce) stam, apoi ne vedem de drum. 

      3. 1. 4. Limbajul popular, marcat esential de oralitate, se caracterizeaza printr-o serie de trasaturi sintactice, proprii deopotriva oralitatii.

       O prima caracteristica a limbajului popular la nivel sintactic este constructia predominant paratactica a enuntului: propozitiile princi-pale sunt juxtapuse, eventual legate prin si sau alte conjunctii coordonatoare ori prin adverbe temporale ca apoi (cu forma neeactentuata pai) si atunci. In enunturile cu caracter narativ, in relatari, conjunctia si apare foarte des la inceputul frazei, cu rolul de a sublinia continuitatea narativa (Iordan, ibidem, p. 219).

       De cele mai multe ori, raporturile de subordonare raman implicite si, oricum, problematic de caracterizat; domina, in schimb, raporturile de coordonare, trasa-tura evidenta mai ales in descrieri si in enunturile cu caracter narativ.

      O serie de tipuri sintactice marcheaza totusi cu destula claritate din punct de vedere stilistic relatiile sintactice la nivelul frazei:

–subiectivele introduse prin pronumele relativ care (selectiv, particularizant), foarte frecvente: Care spune ala e. (Vulpe, ibidem, p. 122);

– constructia atributivelor cu conjunctia de (mai ales in varianta rurala a limbajului popular): Baiatul de l-a luat de barbat Ioana lui Petrea Cretu e var cu mine;

– coexistenta in simultaneitate a circumstantia-lelor cauzale si a conditionalelor: Daca ai gresit, las-o si tu mai moale!;

–conditionalele negative incomplete: Sa faci ce-ti zic eu, de nu [faci], e vai de tine!;

temporalalele inverse, mai ales exprimate prin cand numai / iaca: O iau prin porumb, cand numai dau nas in nas cu vecinul din spate.temporalele ireale, in care actiunea din regenta impiedica reali-zarea actiunii din subordonata temporala: Tocma cand sa treaca ei [peste punte] de partea noastra hop ca le ies in cale ceia nainte;

– o serie de structuri idiomatice, cu valoare tempo-rala, aproape cliseizate: De cand sunt, n-am auzit asa bazaconii; N-am mai vazut asa ceva, de cand mama m-a facut; Asta se-ntampla pe cand era bunica fata;

–intercalarea temporalei intre subiectul si predi-catul regentei este considerata o constructie specific populara: Care cum intra se repezea la ulcica cu vin. (Vulpe, ibidem, pp. 147; pp. 153; 159);

–circumstantialele conditionale cunosc, in limbajul popu-lar, un tratament deosebit. M. Vulpe identifica un tip de structura sintactica in paralelism, in care circumstantiala conditionala este legata paratactic de regenta ei: daca A [atunci] B, daca nu A, [atunci] nu B (ibidem, p. 216).: Munceai, aveai, nu munceai, nu aveai.;

–conditionalele tautologice, folosite atunci cand vorbitorul vrea sa sugereze o stare de lucruri ireversibila (daca A [atunci] A): Eu daca-am zis o vorba, am zis-o. Acest tip de constructie ilustreaza o caracteristica a oralitatii limbajului popular, care se rezuma la „utilizarea unor scheme sintactice fixe, uneori destul de complicate, pentru exprimarea unor raporturi logice sau a unor valori modale-alternative, ire-versibilitate, indeterminare (indiferenta)” (Vulpe, ibidem, p. 217)

       3. 2. Asa cum am precizat deja, multe dintre particularitatile sintactice ale limbajului popular sunt sunt efectul predominari oralitatii, modalitate fundamentala de materializare a comunicarii printr-o limba naturala. Dar daca structurile repetitive, tautologiile sau anacolutul nu sunt specifice unei limbi anume, deci nici limbii romane, modul de concretizare a fiecarei trasaturi particularizeaza o limba sau alta.

       3. 2. 1. Ca si unele dintre compuse, numeroase structuri repetitive se individualizeaza in limbajul popular prin atributul organizarii ritmice si prozodice, semn al originii lor orale; este, in primul rand, cazul unor structuri locutionale sau al unor expresii idiomatice: din vreme-n vreme, din loc in loc, din cand in cand, ori de cate ori; ce mai tura-vura, cate si mai cate, asa si-asa,  fel de fel, lumea de pe lume etc.

       Evantaiul posibilitatilor de exprimare in limbajul popular a unor atitudini subiective prin repetitie, procedeu care vizeaza toate partile de vorbire, este foarte larg. Repetitia amplifica cel mai adesea intelesul termenului reluat, favorizand fixarea unor conotatii subiective dintre cele mai diverse in structura semantica a cuvantului; anumite tipuri de repetitie si anumite valori conotative sunt fixate fie pentru anumite cuvinte, fie pentru anumite clase de cuvinte (pronume relative sau nehotarate, adverbe de mod etc.):

–nedeterminarea si, in consecinta, atitudinea evaziva a vorbitorului: cine stie cine, cine stie ce, cine stie unde, cine stie cum, cine stie cand;

–concesia / nerabdarea: Lasa, lasa, n-o lua si tu in tragic!; Bine-bine, mai vedem  ce-o sa mai fie;

amenintarea la adresa interlocutorului: Lasa, lasa, o sa vezi tu!;

–ironia vorbitorului: nici prea-prea, nici foarte-foarte, pune-te masa, scoala-te masa, de joi pana mai apoi;Singurica-singurica?;

acceptarea necesitatii unui fapt de catre vorbitor: Ce-o fi, o fi; Ce-a iesi, a iesi (Iordan, ibidem, p. 238);

–superlativul absolut: adevarul gol-golut (in acest caz, repetitia se combina cu diminutivarea); Avea un par cu totul si cu totul de aur;

–superlativul cantitatii: cata frunza, cata iarba; cate si mai cate;

–aprecierea pozitiva: un castig bun-bunut;

–intensitatea actiunii: Ploua si tot (iar) ploua;

–iminenta producerii unei actiuni: Aproape-aproape sa nu-l mai recunosc; Mai-mai sa dea peste mine;

–uluirea: Mama, mama, ce de banet!;

–caracterul transant al atitudinii / al afirmatiilor facute: Nu si nu! Nu merg!;

–continuitatea:clipa de clipa, ceas de ceas, an de an etc.

      In cazul repetarii unor parti de propozitie, I. Iordan considera relevanta pentru limbajul popular repetarea subiectului; desi gramaticalizat, procedeul pare a avea in limbajul popular, mai putin in cel familiar, o valoare stilistica (afectiva) considerabila: Lasa ca vine el tata si-o sa-ti dea de cheltuiala! Interesanta este insa pastrarea uneori, in asemenea constructii, a pronumelui masculin el, indiferent de genul si numarul substantivului pe care il dubleaza: A pleca  el mama de-acasa, (ca) am sa-ti arat eu tie! (Iordan, ibidem, p. 245). Explicatia ar fi ca, la un moment dat, pronumele a incetat sa mai fie legat morfo-sintactic de substantiv, fiind simtit ca o simpla marca a intensitatii starii afective pe care vrea sa o transmita vorbitorul.

      3. 2. 2. Tautologia apare atunci cand vorbitorul simte nevoia de a sublinia, din punct  de vedere afectiv, o componenta verbala a mesajului: Prostu-i prost, n-ai ce-i  face. Caracteristic pentru limbajul popular este realizarea unor raporturi sintactice circumstantiale prin structuri tautologice: este cazul unor complemente de relatieDe frumoasa, e frumoasa; De baut, am mai bea, dar n-avem ce; circumstantiale de scop Vorbesti ca sa vorbesti; de timpCand munceste, munceste, nu gluma.

      3. 2. 3. Anacolutul reprezinta un tip de discontinuitate „sintactica  in constructia (propozitiei sau a) frazei, aparuta din cauza neconcordantei dintre modelul logic si realizarea gramaticala a enuntului” (Mancas, 2001, 44). Consi-derat unanim de catre lingvisti o greseala de constructie a enuntului, anacolutul nu este totusi mai putin caracterizant din punct de vedere stilistic, pentru ca detine, cu fixarea anumitor tipare de constructie, o frecventa semnificativa in registrul limbii vor-bite, deci si al limbajului popular (Vulpe, ibidem, 252). De altfel, in literatura culta, una dintre modalitatile de  a  crea relieful stilistic al lim-bii vorbite este utilizarea anacolutului, asa cum o atesta marii scriitori, maestri in manuirea acestui registru – I.L. Caragiale si I. Creanga. In acest caz, anacolutul poate avea o functie retorica fiind asimilat figurilor sintactice.

      Cele mai multe cazuri de anacolut rezulta din faptul ca, de regula, in exprimarea orala, vorbitorul nu poate domina intotdeauna satisfacator structura unui enunt mai amplu si, in consecinta, poate incepe propozitia sau fraza urmand un tipar sintatic, pe care, ulterior, il abandoneaza in favoarea unui alt tipar. Este foarte posibil, din aceasta cauza, ca cele doua parti ale enuntului care nu se potrivesc sa fie corect construite sintactic si totusi, in ansamblu, enuntul sa puna in valoare un anacolut. De aceea, aparte de cazurile flagrante de dezorganizare  sintactica, in care derapajul logic este evident, anacolutul apare ca un fel de „fractura logica” – de multe ori utilizata si din ratiuni de comoditate a vorbi-torului – care nu afecteaza, de fapt, intelegerea enuntului de catre interlocutor.

      In limbajul popular si in cel colocvial, multe cazuri de anacolut au drept cauza tendinta vorbitorului de a incepe propozitia sau fraza cu subiectul (la cazul nominativ); necesitatile de exprimare il obliga insa uneori pe acesta sa-si recon-sidere modalitatile de exprimare (Mancas, 2001, p. 44), trecand nominativul la un caz oblic si transformand subiectul in complement direct / indirect. Cele mai frecvente cazuri in limbaj popular vizeaza folosirea pronumelor relative (cine, care), a caror flexiune sa fie exprimata printr-o singura forma:

Care a spus asta sa-i spui ca n-are dreptate.

Cine m-a ajutat sa-i dea Dumnezeu sanatate.

       Un alt tip de anacolut vizeaza discontinuitatea de numar si persoana, mai ales sub imperiul unei stari emotionale / afective puternice: Si cand sa ma hotarasc, apuca-te de treaba daca ai cu ce!

       In sfarsit, sunt considerate manifestari ale anacolutului si situatiile de ne-respectare a nivelurilor sintactice in fraza, ceea ce conduce la amestecul propo-zitiilor coordonate cu cele subordonate:

Eu, dupa cum ti-am spus, n-ai cum sa-i intelegi motivele care, daca stai sa te gan-desti, mai bine tac, vad ca n-am cu cine vorbi. (Mancas, in  2001, p. 45)

      Un asemenea caz extrem de anacolut nu trebuie confundat cu situatiile de utilizare a propozitiilor subordonate nemarcate prin element conector – numeroase in limbajul popular si in formele de limba vorbita – si nici cu situatia ambigua a unor structuri propozitionale, despre care fie nu putem afirma daca sunt coordonate sau subordonate, fie nu le putem incadra cu certitudine la un anumit tip de subordonate.

      3. 3. Dominanta oralitatii, cu corolarele acesteia – modelarea structurilor sintactice in functie de necesitatea de a exprima atitudinile subiective ale vorbitorului, capacitatea limitata a acestuia de a domina structuri sintactice arborescente, complicate – face ca limbajul popular sa se caracterizeze prin aproape toate tipurile de enunt, intalnite in exprimarea orala: enunturile sintetice, enunturile eliptice, enunturile brevilocven-te, propozitiile exclamative si propozitiile interoga-tiv-exclamative.

       3. 3. 1. Enunturile sintetice sunt, de regula, cuvintele-fraza, neanalizabile din punct de vedere sintactic, care coloreaza exprimarea spontana a sentimentelor, a starilor afective, a atitudinilor pe care le adopta vorbitorul. Aparitia unor asemenea enunturi este pricinuita de forma dialogata si, eventual, spontana a limbajului popular: gradul de spontaneitate determina in buna masura si gradul de expresivitate a formularilor sintetice.

      In afara de adverbele-fraza da si nu, care se plaseaza la un nivel zero al expresivitatii, locutiuni adverbiale ca  Nici vorba! sau Mai incape vorba?, in fapt enunturi sintetice, transmit atitudinea vorbitorului fata de continutul mesajului transmis. Caracterul sintetic al exprimarii atinge pragul maxim prion folosirea interjectiilor-fraza –  interogative: Ei?, apelative: Hai!, volitive: Ia!, sau afective: Of!.

        Exista si interjectii cu o functionalitate multipla si cu modificari corespun-zatoare de sens: ca enunt autonom, in planul principal al exprimarii, interjectia zau exprima neincrederea vorbitorului fata de ceea ce i se spune (– Am avut un castig frumusel anul asta. — Zau?!); interjectia poate functiona si ca structura incidenta  cu rolul de a intari cele spuse de vorbitor (Nu stiu, zau, ce m-as face fara tine.). Interjectia poftim cunoaste un tratement asemanator: in fragmentul de dialog

– N-avea grija, am eu ac de cojocul tau!

– Poftim?? Ce face?!

 poftim exprima neincrederea sfidatoare cu care vorbitorul intampina o amenin-tare; in enuntul N-am avut, poftim, dreptate, interjectia poftim este folosita insa ca structura incidenta pentru a exprima concesia nemultumita a vorbitorului, facuta interlocutorului sau.

      3. 3. 2. Enunturile brevilocvente constituie pentru S. Puscariu principala caracteristica a limbajului popular, care isi identifica principalele trasaturi in fenomenul oralitatii. Rezultat al unei gandiri fragmentare exprimate sintetic (Puscariu), enuntul brevilocvent se reduce adesea la un singur cuvant  (Gura! pentru ‘Taci din gura!’; Usa! pentru ‘Inchide usa!’ sau ‘Pleaca de aici!’).        

      Este de asemenea o caracteristica a enunturilor brevilocvente structura sintactica fixa, uneori metaforica, imposibil de reconstituit intr-o forma desfasurata: batut mar, ce naiba?! M. Mancas (2001, p. 89) observa statutul asemanator al unor asemenea structuri cu statutul structurilor idiomatice, fara ca enunturile brevi-locvente sa cunoasca raspandirea generalizata a acestora. In fapt, resorturile celor doua tipuri de structuri verbale sunt diferite: enunturile brevilocvente provin din nevoia de concizie, ca expresie a unei gandiri discontinue, in timp ce expresiile idiomatice constituie structuri verbale fixe, care s-au fixat in timp intr-o anumit tipar sintatic si care, datorita caracterului lor figurat, au un grad mare de expre-sivitate.

      Enunturile brevilocvente sunt de multe ori rezultatul unor enunturi nominale enuntiative, in care predicatia ramane subinteleasa: Nici in car, nici in caruta, Nici tu casa, nici tu masa!, Nici calare, nici pe jos etc. Intonatia constituie un element suprasegmental important, care pune in valoare dimensiunea afectiva (si, in con-secinta, subiectiva) a mesajului.  

       Cele mai multe mijloace de exprimare a afirmatiei si a negatiei in registrul limbajului popular folosesc brevilocventa: Cum sa nu? sau Ba bine ca nu! reprezinta enunturi brevilocvente care exprima de fapt o afirmatie; la fel, Nici vorba! exprima o negatie hotarata la o intrebare sau intareste certitudinea cu pri-vire la o anumita afirmatie (Nici vorba, avea tot dreptul sa faca ce-a facut). Intonatia si topica subiectiva joaca si in utilizarea acestor forme de organizare sintactica a vorbirii orale si populare un rol foarte important.

       3. 3. 4. Enunturile eliptice constituie ca expresie verbala fragmen-tara a unei gandiri complete. Din aceasta definitie rezulta si deosebirea dintre un enunt eliptic si unul brevilocvent: „Brevilocventa se deosebeste de elipsa, enuntul brevilocvent fiind initial conceput scurt, in timp ce elipsa este rezultatul unei omisiuni operate asupra unui enunt care – in intentia vorbitorului – era formulat complet” (Mancas, 2001, p. 89). Situatiile de utilizare a enunturilor eliptice sunt extrem de numeroase in toate variantele limbii vorbite si, deopotriva, in toate variantele limbajului popular, pentru ca in cazul enunturilor eliptice vorbitorul tine seama de coordonatele spatio-temporale comune pentru el si interlocutorul sau, de un univers de cunoastere, deopotriva cultural si lingvistic, de asemenea comun: Incotro, la ora asta?

      Daca enunturile sintetice sau in cele brevilocvente sunt de multe ori imposibil de analizat din punct de vedere sintactic, enunturile eliptice pun in valoare o marcata dezorganizare a mesajului verbal, chiar daca in spatele enuntului se ascunde un parcurs de gandire complet; frecventa elipselor in formele dialogate de utilizare a limbii este foarte mare : – Ati dat examenul? –Noi, nu; – Ma ajuti sa termin treaba? – Cum sa nu? / Pai, se poate?

      3. 3. 5. Limbajul oral si, in consecinta si cel popular, se caracterizeaza prin prezenta masiva a propozitiilor exclamative si a celor interoga-tive. Caracteristica se datoreaza manierei subiectului vorbitor de a-si pune in valoare subiectivitatea, ceea ce inseamna o evidentiere a functiei expresive a limbajului, dar si orientarea spre interlocutor, cu evidentierea functiei conative a limbajului; in consecinta, nu numai propriile trairi sau sentimente, puncte de vedere proprii sunt puse in valoare, ci si atitudinea fata de ce este si ceea ce spune interlocutorul. Din punctul de vedere al organizarii enuntului, frecventa unor ast-fel de propozitii antreneaza distorsiuni de la enuntul standard, cu continut exclu-siv informativ, iar aceste distorsiuni sunt atat de natura lexicala, cat si intonationala: fie ca sunt fonetice, prozodice sau sintactice, procedeele intra in relatii de interdependenta, unele potentand efectul celorlalte. Fiecare limba are structurile sale proprii de actualizare a registrului subiectiv al oralitatii, dar mecanismul ca atare este comun tuturor limbilor naturale, pentru ca deriva din conditia oralitatii.  

      De multe ori, propozitiile exclamative se sustrag analizei sin-tactice obisnuite: Na-ti-o franta ca ti-am dres-o! exclama vorbitorul, atunci cand vrea sa-si marcheze ironic nemultumirea fata de actiunea sau cuvintele interlocutorului sau. Pentru exprimarea unei game variate de afecte si atitudini (ama-raciune, admiratie, indignare, suparare, uimire etc.), limba romana are structuri verbale invocative si neanalizabile deja fixate, care admit variatii lexicale minime: Bata-te-ar Dumnezeu sa te bata!, Sa te ia naiba!, Trasni-l-ar Dumnezeu sa-l trasneasca!, Dumnezeu sa te aiba-n paza!, Veni-i-ar numele! etc. I. Iordan observa  caracterul „poetic” al unor asemenea blesteme, foarte asemanatoare si prin aspectul prozodic cu versul popular: arza-l-ar focul s-l arda! (ibidem, p. 239).

        Propozitiile interogativ-exclamative sau interogative pro-priu-zise se supun functionarii acelorasi mecanisme de actualizare a limbii in registrul oralitatii. Vorbitorul poate afirma sau nega ceva, in maniera interogativa: in dialog, spre deosebire de modul enuntiativ de exprimare, modul interogativ il implica pe interlocutor in exprimarea unor atitudini, a unor puncte de vedere etc. Ca si in cazul propozitiilor exclamative,  exista o varietate bine reglementata de atitudini (si de sensuri) care por fi exprimate prin propozitiile interogative:

– consternarea – Ce face?!;

– respingerea indignataCe, am baut gaz?!;

        indignareaUnde te crezi?! etc. Accentul afectiv-intonational poate modifica sensul global: S-a dus el acolo? (nu altundeva); S-a dus el acolo? (nu a facut altceva) etc.

      Si in cazul unor propozitii interogativ-exclamative neanalizabile, folosite   prin excelenta pentru a marca perspectiva subiectiva din care se desfasoara comu-nicarea, sensul denotativ se sterge spre profitul celor conotative: Mai, sa fie?! (exprima uimirea, eventual amuzata, a vorbitorului); — Ce-a facut?! Nu mai spune! (exprima consternarea, eventual neincrezatoare a vorbitorului).

       3. 4. Trasaturile sintactice, marcate stilistic, ale limbajului popular se confi-gureaza in adevarate „figuri sintactice”, in fapt trasaturi care pun in evidenta predominarea elementelor de oralitate in configurarea acestui important nivel functional (Irimia, ibidem, p..). Explicatia pentru aceste „figuri sintactice” este evidenta: limbajul popular, ca si variantele de exprimare orala, este dominat de exprimarea starii de subiectivitate a vorbitorului; in consecinta, tot ceea ce pune in valoare componenta afectiva se constituie intr-un tip de organizare sintactica cu deosebire individualizatoare; nu numai ca structurarea sintactica este mult mai laxa, dar aceasta este adesea pusa intre paranteze prin dezorganizarea datorata topicii subiective, prin dislocarile sintactice, cu eludarea structurarii logice a enuntului. 

    

       3. 4. 1. Topica subiectiva nu se realizeaza exclusiv prin modalitati sintactice; o serie de elemente de natura fonetica (accentul, intonatia sau prelungirea emisiei unor sunete) contribuie la reliefarea acelor parti ale enuntului, pe care vorbitorul doreste sa le sublinieze.

       Limba romana a statornicit la nivelul uzajului anumite tipuri de abateri de la topica standard, care nu numai ca sunt indici de caracterizare stilistica, dar au si valori precise:

– atunci cand vorbitorul doreste sa focalizeze o calitate, el are libertatea de a antepune numele predicativ in cazul predicatului nominal sau atributul adjectival in cazul unei structuri nominale determinat + determinant: Grozava ploaie a mai cazut!; Destept mai esti si tu!  Nu toate atributele-adjective pot fi insa inversate, ci, de regula, acelea care exprima „o insusire apta de a impresiona sensibilitatea noastra”; in aceasta categorie intra adjective ca bun, blajin, bland, rau, misel, nefericit, sarman, biet, sarac, nenorocit, teribil, strasnic, infricosator, oribil, fain etc.) (Iordan, ibidem, p. 213);

–focalizarea unei parti a enuntului (cuvant sau sintag-ma); in functie de partea din enunt focalizata, sensul global al propozitiei exclamative se poate modifica; relieful intonational este sustinut si de topica modificata a propozitiei: Frumoasa treaba ai facut! (aprobare / dezaprobare); Ai facut treaba frumoasa! (aprobare);

–trecerea pronumelor si a adverbelor interoga-tive, a conjunctiilor pe primul loc; astfel, asemenea parti ale enuntului exclamativ devin elemente de marcare a continutului afectiv: Sa n-am parte de daca te mint!; Ca mandru te tii!;  Ca sa vezi!; Ce frumoasa e!; Cum  te-a mai dus cu vorba! etc.

       De fapt, antepunerea reprezinta un procedeu sintactic mai larg – nespecific limbii romane – de reliefare a elementelor verbale, importante din perspectiva vorbitorului; practic, orice parte a enuntului  este susceptibila de un asemenea tra-tament:

–complmentul directPe el l-ai vrut, acum nu te mai plange!;

–complementul indirect Lui i-ai dat banii, de la el scoate-i acum!;

–complementul sociativ: Cu el ai vrut sa mergi, du-te cu el!

       La acestea se adauga antepunerea – la nivelul frazei – a unor circumstantiale in raport cu regenta lor. In fapt, nu atat antepunerea este caracteristica limbajului popular si familiar, cat frecventa corelativelor adverbiale:

–circumstantiala cauzala: Fiindca n-am avut timp, d-aia n-am trecut pe la tine;

–circumstantiala temporala: Cand am vazut ca vine ursul spre noi, apoi ne-am tiplat la pamant.

        De regula, corelativele (de-aceea, apoi, de-acolea etc.) nu precizeaza momentul actiunii, ci asigura continuitatea naratiunii / a relatarii (Vulpe, ibidem,  p. 165):

–circumstantiala de scop: Ca sa mearga la oras, a luat autobuzul;

–circumstantiala modala comparativa: Cum e acum, asa era si-n tinerete.

       3. 4. 2. Adesea, planul comunicarii obiective a enuntului este insotit de un plan secundar, care cuprinde structuri verbale incidente, ce dau seama chiar de aceasta stare de subiectivitate a vorbitorului sau interpreteaza ceea ce se spune in planul principal de enuntare.

     4. Nivelul lexical

      4. 1. Nivelul lexical constituie principala sursa de expresivitate a limbajului popular. De aici decurg cateva caracteristici, pe care D.Irimia (1986; 1999) le-a fixat dupa cum urmeaza:

– termenii au un caracter concret, sunt mai direct legati de realitatile reprezentate;

– constrangerile socio-culturale in actualizarea sistemului limbii sunt mai laxe;

numarul termenilor vechi il depaseste pe cel al cuvintelor neologice, slab reprezentate de altfel; aceasta explica expresivitatea lexicului popular;

– in limbajul popular se manifesta un grad mai mare de moti-vare (interna, dar mai ales externa) a semnului lingvistic.

 

      La randul sau, motivarea sporita este data de:

– originea onomatopeica a unor termeni: a chitcai, a fasai, a hamai, a plescai, a trancani, a tropai, a zurui;

– structura morfologica a unor termeni, formati prin derivare sau compunere; in cazul derivarii, cuvantul care serveste ca baza de derivare este analizabil: indracit, indopat, incuiat, barosan

– capacitatea unor termeni de a forma familii frazeologice: mana – mana-n mana, pe sub mana, mana de la mana, a merge pe mana (cuiva), a fi mana dreapta (a cuiva), o mana de ajutor etc.; capa se bate cap in cap (‘a se contrazice’), a pune cap la cap (‘a reconstitui’),  in cap (‘exact’), a-si face de cap; a da – a da de greu, a se da pe dupa piersic (‘a se eschiva’), a da ortul popii. Intre-buintarea cu sens figurat, eventual metaforic, a unor asemenea cuvinte este evidenta; uneori, expresia in intregul ei dobandeste un sens figurat, care o scoate de sub incidenta analizei morfo-sintactice si ii confera statut de locutiune: a se da la fund (‘a disparea’), a mana porcii la jir (‘a sforai’) etc.;

– numarul mare de neologisme care sunt „reinterpretate” de vorbitorul popular, dand nastere la fenomenul etimologiei populare si al contaminarii paronimice. Acest fenomen, care atesta in egala masura o reflectie asupra limbii, o atitudine activa fata de limba, dar si un grad  (variabil) de incultura lingvistica, este vizibil mai ales in ceea ce priveste adoptarea neologismelor. Vorbitorul incearca sa aduca forma sau sensul (uneori si forma, si sensul) cuvantelui neologic la intelegerea sa, incercand sa gaseasca o explicatie pentru relatia dintre o anumita forma sonora si un anumit continut semantic.

        Pe langa mai vechiul lacramatie, forma populara pentru reclamatie, primare pentru primar, apar si etimologii populare noi in functie de neologismele care intra in limba: revindecare se aude pentru revendicare, pentru ca vorbitorul decupeaza gresit un prefix re-, iar ce se leaga ca baza de derivare de acest prefix nu are nici un sens pentru el; in schimb, aceasta secventa fonica seamana foarte bine cu cuvantul vindecare, ceea ce indreptateste, din punctul sau de vedere, modificare lui e in i.

          4. 2. Dezvoltarea de sensuri figurate este una dintre cele mai importante caracteristici ale limbajului popular. Acest proces nu este aleatoriu, ci se supune, de regula, unei modificari mai generale a campului de aplicatie a termenilor, si anume acelor termeni care isi schimba subiectul sau obiectul de la sfera nonanimatului la cea a animatului sau de la sfera nonumanului la cea a umanului. I. Iordan a consemnat in Stilistica limbii romane, care este, de fapt, o stilistica a limbii romane vorbite, o serie de termeni care, prin schimbarea sferei de aplicatie, dobandesc conotatiile ‘familiar’, ‘popular’ si / sau ‘peiorativ’(ibidem, pp. 321-341); selectam, in continuare, cateva exemple, adaugand cazuri pe care I. Iordan nu le-a consemnat:

      substantive:

            gogoasa (‘minciuna’): Te rog, nu-mi turna asemenea gogosi!

morcov (‘frica intensa’): Are un morcov, mama doamne!;

ruina (‘degradare fizica / morala’): Ce-a ajuns, o ruina, nu alta!;

spanac (‘lucru / lucrare fara valoare’): Isi pierde vremea cu tot felul de spanacuri, in loc sa se ocupe de chestii serioase.

 

   adjective:

            ingust (‘limitat in ceea ce priveste vederile’): E ingust la minte, n-ai ce vorbi cu el;

intepat (‘ofensat’): I-a vorbit pe un ton intepat;

murat (‘foarte ud’): Era murat, vai de sufletul lui!;

oparit (‘abatut’): Ce stai asa, oparit, parca ti s-au inecat corabiile?

plouat (‘abatut’, ‘trist’): Ce-o fi cu el? E mereu plouat;

scrobit (‘pretentios’, ‘spilcuit’): E mereu scrobit, parc-ar fi scos din cutie;

zaharisit (‘ramolit’, ‘decrepit’): E zaharisit rau de tot mosu’!;

      verbe:

            a fierbe (pe cineva) (‘a chinui’ pe cineva): Hai nu ma mai fierbe, zi o data!;

a infunda (pe cineva)(‘a prinde pe cineva cu minciuna’): L-a infundat cand nici nu se astepta;

a lichida (‘a omori pe cineva’):  Se zice ca informatorul a fost lichidat.

a debarca (pe cineva):’a concedia pe cineva): A fost debarcat la ultima restructurare a departamentului.

       4. 3. Asa cum au observat numerosi lingvisti incepand cu intemeitorii disciplinei (Ch. Bally, 1926, pp. 20-27;  Irimia, 1986; Iordan, ibidem), nucleul informational, obiectiv, este de multe ori coplesit, daca nu chiar anulat de componenta subiectiva a continutului semantic. Aceasta deplasare de accent este inlesnita de caracterul polisemantic al unor termeni, mai ales al celor din fondul principal de cuvinte al limbii: a da, a face, mare, mic, prost, bun, rau etc. Polisemantismul face ca limbajul popular si, in general, formele oralitatii sa se caracterizeze prin predominarea elementelor lexicale cu caracter evaluativ axio-logic (depreciative / meliorative) si prin trecerea unor cuvinte cu caracter nonevaluativ sau evaluativ nonaxiologic in sfera cuvintelor axiologice (Kerbrat-Orecchioni, 1980, pp. 102-185). Adjectivul mare este evaluativ nonaxiologic in enuntul Am un apartament mai mare ca al tau, dar isi schimba statutul in axiologic in enuntul cu dominanta admirativa E mare, domnule! Substantivul macelar este non-evaluativ, atunci cand se refera la profesia de a transa carnea, dar dobandeste conotatii evaluative axiologice cand se refera la un medic-chirurg nepripceput: A incaput pe mana unui macelar, vai de capul lui ce-a patit!

       Aceeasi caracteristica a polisemantismului se manifesta si prin aceea ca pentru un numar apreciabil de termeni exista in limbajul popular o adevarata pletora semantica, explicabila in masura in care obiectul desemnat are mai multe trasaturi caracteristice, puse diferit in evidenta de intrebuintarile metaforice ale cuvantului (Iordan, ibidem, p. 313). De exemplu, pentru cuvantul prost(adjectiv si substantiv), Dictionarul de sinonime inregistreaza urmatorii termeni care circula in variantele populare si familiare ale limbii romane (nu mentionez termenii regionali): ageamiu, bleg, bou, dobitoc, flaimuc, flet, gagauta, gogoman, nataflet, natarau, natang, nauc, neghiob, nerod, netot, zevzec etc.; cuvantul cap (cu sensul de ‘extremitate a corpului’) dezvolta o serie sino-nimica, in care majoritatea echivalentelor lexicale provin dintr-un transfer metaforic si sunt conotate depreciativ: bostan, capatana, devla, dovleac, glava, scafarlie, tartacuta, tigva, la care se adauga termenii argotici moaca si tabachera; exemplificand fenomenul, I. Iordan intregeste seria cu termenii bila, cutiuta, oala, fara a mai lua in discutie si termenii regionali, de asemenea foarte expresivi.

       4. 4. Una dintre modalitatile cele mai eficiente de a pune in evidenta subiectivitatea vorbitorului este oferita de sistemul de derivare. Sunt, in primul rand, vizate sufixele diminutivale si cele augmentative; aceas-ta este lesne de inteles, deoarece, prin valorile lor fundamentale, aceste sufixe ex-prima pe langa  aprecierea obiectiva  a dimensiunilor obiectului / a calitatii de-numit(e) prin derivat si aprecierea subiectiva a vorbitorului.

       4. 4. 1. Sufixele diminutivale exprima, in anumite cazuri, pe langa dimen-siunea mai mica a obiectului denumit de derivat in raport cu obiectul denumit de cuvantul – baza de derivare, si  conotatii hipocoristice (pisicuta in raport cu pisica inseamna  ‘o pisica mai mica si dragalasa’).

      Atunci cand se adauga unor cuvinte care denumesc unitati temporale, sufixele diminutivale functioneaza cu valoarea unor sufixe augmentative, pentru ca ampli-fica durata exprimata de cuvintele-baza de derivare. Ziulica si nopticica intra in aceasta serie: Munceste cat e ziulica de lunga; Au chefuit toata nop-ticica. Substantivul an da derivatul anisor, care isi pierde, de fapt, caracterul de derivat diminutival in profitul exprimarii altor trasaturi semantice, atestand ati-tudinea vorbitorului: ironiaAre vreo cinzeci de anisori, dar nu-i arata. – sau aprecierea pozitiva – Am muncit vreo trei anisori la casa asta. (ceea ce in-seamna trei ani de munca intensa, care a facut ca acestia sa para mai lungi decat au fost in realitate).

       Sufixele diminutivale pot pune in valoare, pe langa conotatiile hipocoristice, si conotatii depreciative, pe langa substantivele / adjectivele care denumesc dife-rite activitati, statutul socio-prefesional; adesea, dominanta negativa este atenuata de atitudinea condescendenta a subiectului vorbitor: actor ® actoras, profesor® profesoras, avocat ® avocatel, preot® preotel.

      Diminutivarea cu rol de a sublinia atitudinea subiectiva a vorbitorului carac-terizeaza si adjectivul. Anumite adjective derivate cu sufixe diminutivale isi mo-difica sensul indepartandu-se de sensul cuvantului-baza: spalat® spalatel (spalatel caracterizeaza o persoana de conditie sociala acceptabila din punctul de vedere al vorbitorului); usor ® usurica (adjectivul derivat circula mai ales ca determinant al cuvantului femeie, cu sensul’imorala’; I. Iordan observa ca forma de masculin a derivatului este cu mult mai rar intrebuintata, ibidem, p. 173). Alte forme ca dragutel (provenit din diminutivul dragut) sau finut caracterizeaza mai ales vorbirea familiara in mediul urban.

      Dintre celelalte clase de cuvinte, mai lesne susceptibile de diminutivare sunt adverbele, in special adverbele de mod: „Cand vrem sa spunem ca o actiune se savarseste in unul din aceste chipuri [moduri], dar cu o nunata care arata partici-parea afectului nostru, recurgem la dinimutiv, nu la adverbul propriu-zis” (Iordan, ibidem, p. 174). Ca si adjectivul frumusica, si adverbul frumusel induce ideea        de superlativ  al calitatii / cantitatii / intensitatii: A castigat o suma frumusica [considerabila];  L-a batut frumusel [ zdravan], ca la carte.

       4. 4. 2. Sufixele augmentative pot exprima, pe langa dimensiunea mai mare a obiectului denumit de derivat, si atitudinea depreciativa a subiectului vorbitor: fata de baba, baboi exprima, in primul rand, evaluarea nega-tiva a vorbitorului. Urmand acelasi tipar derivativ, presa scrisa a pus in circulatie o serie de derivate augmentative, puternic marcate de conotatii depreciative: vila® viloi (derivatul, intrat in ultimii anii in circulatie, denumeste nu atat o vila foarte mare, cat una inestetica, care tradeaza parvenitismul proprietarului).

      Sufixele augmentative isi valorifica capacitatea de a exprima evaluarea nega-tiva, depreciativa, a subiectului vorbitor, ceea ce face ca, de multe ori derivatul augmentativ sa se indeparteze ca sens de cuvantul-baza de derivare: taran® taranoi (‘om prost crescut’): E un taranoi, nu stie sa se poarte; manca® mancau (care functioneaza, in regim subiectiv, ca un fel de nume de agent). Este interesant ca sensul depreciativ apare chiar in acele derivate, in care -oi functioneaza ca sufix motional – vulpe® vulpoi sau  broasca ® broscoi: primul derivat inseamna ‘un om foarte siret’ (este un intensiv fata de cuvantul-baza de derivare, luat cu sens figurat, al doilea, inseamna in primul rand ‘broasca foarte mare si urata’) (Iordan, ibidem, p. 182).

       Ca adjectiv, barosan (¬baros) inseamna ‘foarte mare si greu’, dar sub-stantivat, in limbaj familiar si argotic, denumeste ‘o persoana influenta, cu mare putere de decizie’: L-au arestat pe unul din barosanii afacerilor cu motorina. In legatura cu sufixul -an, I. Iordan preciza pe langa caracterul sau pur aug-mentativ si capacitatea sufixului de a induce, exceptie facand derivate ca baiat ® baietan, conotatii peiorative unor derivate (unele de la teme neana-lizabile astazi), toate inrudite semantic: goblizan, grosolan, marlan, mitocan, mocofan, modarlan, moglan, toparlan; toate aceste cuvinte apartin registrului sti-listic al limbajului popular, inclusiv variantele vorbirii familiare (ibidem, p. 178-179).

       4. 4. 3. Sufixele diminutivale si augmentative nu sunt singurele care             imprima derivatului conotatii subiective. Unele sufixe de agent (-giu: fustangiu, chiulangiu, pilangiu), colective (-araie: fumaraie, fieraraie), adjectivale (-aret /-et: bagaret, certaret, iubaret / iubet, petrecaret) intra in aceeasi categorie: -giu si -aret / -et imprima anumitor derivate conotatii peiorative, mizand mai ales pe incompatibilitatea dintre tema de derivare si sufix, iar -araie / -arie exprima superlativul calitatii (fumaraie) sau al cantitatii (fieraraie).

       4. 4. 4. Unele prefixe iterative imprima derivatului, in prelugirea ideii de superlativ / intensiv al calitatii / actiunii, si atitudinea de exasperare, saturatie a vorbitorului: stiut si rasstiut; citit si rascitit. Exista insa si alte prefixe care indica ‘depasirea limitelor’ imprima, de altfel, derivatului o asemenea conotatie afec-tiva; pe langa prefixul pre-, inregistram cu aceasta valoare prefixele arhi- sau para-. In legatura cu acesta din urma I. Iordan observa ca „ formatiile cu para- au totdeauna o nunata ironica (si inca foarte pronuntata). Trebuie precizat apoi ca ele apartin exclusiv limbii vorbite de oamenii mai mult ori mai putin culti, in special limbajului administrativ” (ibidem, p. 185); ca si derivatele cu ras-, si cele cu para- intra in structuri prozodice impreuna cu cuvantul-baza de derivare: statistici si parasatistici, examene si paraexamene, contraole si paracontroale, dar spre deosebire de primele, acestea din urmanu caracterizeaza, de regula, varianta rurala a limbajului popular.

       O mentiune speciala ar trebui sa facem in legatura derivatele cu  prefixul in-, majoritatea verbe, dar si substantive si adjective. Constatand ca intre variantele prefixate cu in- si cele neprefixate nu exista deosebiri majore de natura se-mantica, I. Iordan consatata totusi ca variantele fara prefix – apartinand acestea limbajului popular – sunt mai expresive, asadar marcate stilistic, pentru ca „legatura etimologica dintre tema si cuvantul de la baza ei  este mai clara decat la varianta cu prefix” (ibidem, p. 194). De asemenea un caz interesant il constituie amplificare sugestiei sonore, in cazul unor formatii onomatopeice sau cu etimologie incerta, cu ajutorul prefixului s-: zdrangani fata de drangani, zgreptana fata de greptana etc. (I. Iordan, ibidem, p. 195).

 

       4. 5. Limba romana se caracterizeaza printr-o terminologie botanica si zoo-logica bogata, multe dintre denumirile populare formate prin compunere nea-vand un corespondent in limba literara; denumirile pun in valoare spiritul de ob-servatie al vorbitorului, care compara floarea sau animalul denumit cu un obiect familiar lui: bou de balta, coada soricelului, condurul doamnei, creasta cocosului, gura-leului, matasea broastei, mustata flacaului, traista ciobanului, trei frati patati, rochita randunicii (Coteanu et al., 1980, p.)

      In afara de compusele care denumesc elemente de fauna si flora, compunerea prin hipotaxa a fost preferata in limbajul popular pentru crearea unor cuvinte noi, provenite din izolari sintactice, care sa exprime atitudinea subiectiva (ironica, depreciativa sau, mai rar, admirativa) a vorbitorului: coate-goale, drege-tot, fluiera-vant, gura-casca, impusca-francul, mate-fripte, papa-lapte, taraie-brau, vorba-lunga. Pentru unele dintre aceste compuse, I. Iordan indica drept origine un nume de persoana – pe un tipar binecunoscut: Stramba-Lemne, Sfarma-piatra –, mai exact o porecla, „caci ele caracterizeaza un individ prin trasatura lui psihologica, eventual fizica, predominanta si totodata contin o nunata satirica foarte precisa”; in consecinta, probabil ca Linge-blide, Rade-oala au fost porecle, iar Frige-vaca o porecla, devenita patronimic (ibidem, p. 199).

      La aceste compuse, foarte expresive, al caror tipar nu este totusi unul faorte productiv in romana actuala, se adauga si unele compuse cu valoare eufemistica ca duca-se-pe-pustii sau al-de-pe-comoara, al cu coarne.

       4. 6. I. Iordan consacra un capitol special in Stilistica limbii romane pentru ceea ce numea „izolari”, adica acelor fenomene de lexicalizare a unor structuri frazeologice, a caror expresivitate este foarte mare, cu toate ca ele sunt generalizate in uzajul limbii romane; mai mult, I. Iordan vedea chiar in generalizare explicatia fortei expresive a acestor constructii, ceea ce le deosebeste de metaforele din lim-bajul artistic cult: „o metafora anonima capata viata si forta tocmai prin ge-neralizare, prin inglobarea ei in masa imensa a materialului limbii comune, pe cand figura de stil a poetului are valoare expresiva numai cata vreme isi pastreaza caracterul ei individual, ramanand, cum a fost din capul locului, bunul personal si inalienabil al creatorului ei” (Iordan, ibidem, p. 265). In clasa „izolarilor”, I. Iordan include indistinct zicale (izolari in sens strict, adica structuri ale caror cuvinte nu pot fi flexionate), expresii idiomatice(structuri analizabile din punct de vedere morfo-sintactic) si locutiuni propriu-zise (structuri care functioneaza din punct de vedere morfo-sintactic si lexical ca o cuvant simplu); mai importanta, in acest context al discutiei, decat distinctia de ordin gramatical intre aceste categorii de structuri fixe, este frecventa foarte mare cu care acestea apar in toate categoriile vorbirii populare si familiare. Exemplificam in cele ce urmeaza fiecare categorie:

– zicale: ba ca-i rasa, ba ca-i tunsa; (ca) n-am baut gaz!; ce-am avut si ce-am pierdut; cum e sacul, si peticul / cum e turcul, si pistolul; da-i, Doamne, minte romanului de pe urma!; mai bine cu destepul la paguba decat cu prostul la castig; la placinte inainte, la razboi inapoi; na-ti-o franta ca ti-am dres-o!; a nimerit ca Irimia cu oistea-n gard; a nimerit orbul Braila; obrazul subtire cu cheltuiala se tine; sa vorbeasca si Ion, ca e si el om; scump la tarate si ieftin la faina; a tunat si i-a adunat; unde nu-i cap vai de picioare;

expresii idiomatice: a avea ac de cojocul (cuiva); a avea sfinti la Ierusalim; a face (pe cineva) chiselita / piftie; a (-i) face (cuiva) o figura; a fi la aman / la ananghie; a fi mormant; a(-i) iesi (cuiva) buhul; a nu face (nici cat) o ceapa degerata; a trage mata de coada; a-si pune obrazul (pentru cineva); a (-i) sari (cuiva) mustarul;  a schimba manivela / macazul; a tine la tavaleala;

locutiuni: c-o falca-n cer si cu una in pamant; cu doua obraze; cu stea in frunte; a da coltul / a da ortul popii; di granda (cu sensul ‘extra-ordinar, strasnic’); a face (cuiva) vant (de undeva); a face (pe cineva) de trei parale; in doi peri; intr-o ureche; a lua la vale (pe cineva); a mana porcii la jir (cu sensul ‘ a sforai’); la Pastele cailor / la calendele grecesti; a pune la cale; a se da in spectacol / in stamba; a trage (pe cineva) pe sfoara;

      3. 5. Registrele vorbirii. Vorbirea directa / vorbirea indirecta. Limbajul popular beneficiaza – fata de limbajul scris – de posibilitati mult mai numeroase de constructie a enuntului.

      3. 5. 1. In cazul vorbirii directe, in care subiectul vorbitor reproduce ca atare un enunt anterior momentului enuntarii, limbajul scris recomanda folosirea verbelor dicendi: a afirma, a constata, a exclama, a intreba, a nega, a raspunde, a rosti, a spune, la care se adauga si verbul a face: El a spus / a afirmat: –  Maine plec la Brasov.; El a intrebat: – Cand plecam la Brasov?; El a exclamat:  – Ce  mult mai e pana la vara! etc.

      Limbajul popular are la dispozitie o gama mult mai larga de verbe intro-ductoare ale vorbirii directe; chiar daca nu se fac interventii in structura partii de enunt care reproduce vorbirea directa, caracterul marcat axiologic al verbului introductor sugereaza interlocutorului atitudinea vorbitorului fata de ceea ce acesta relateaza: a-si bate joc, a lua in ras / la vale, a se mira, a murmura, a se plange, a se repezi, a se smiorcai, a susoti:

 

Cum ma temeam ca n-o sa reusesc, m-a luat la vale: – Hai, ca prea te crezi batut de soarta!;

I-am zis ca n-are dreptul sa se poarte asa si s-a repezit la mine: – Eu?! Care am facut atatea pentru voi?!

Este de observat, in acest al doilea exemplu, faptul ca verbului  introductor a se repezi ii corespunde in fragmentul de vorbire directa reprodus de vorbitor un contur intonational corespunzator din punctul de vedere al semanticii afective, materializat in caracterul introgativ-exclamativ al propozitiilor)

      In naratiunile orale, dinamica relatarii poate fi mai bine subliniata lasand neexprimate  chiar verbele dicendi: Si am zis: – Pai, o sa plec Iar el: – Bine, cum crezi.

      3. 5. 2.  In vorbirea indirecta, in care subiectul vorbitor reproduce un enunt anterior (eventual, un dialog), subordonandu-l pe acesta din punct de vedere sintactic fata de un verb dicendi. Si in cazul vorbirii indirecte, lista acestor verbe este mult mai larga decat cea caracteristica limbii literare scrise. Aceasta pentru ca sunt incluse in lista verbelor „de exprimare” o serie de verbe care traduc atitudini, stari afective (a se vaita, a se vaicari, a striga, a se rasti etc.). Verbe ca a vedea sau a se uita (cu sensurile ‘a afla’, ‘a verifica’, ‘a se informa’) devin, prin frecventa intrebuintarii lor ca elemente introductoare ale vorbirii indirecte, marci stilistice in limbajul popular (M. Vulpe, 1980, p. 100)

      Vorbirea indirecta se caracterizeaza prin interventia enuntatorului in structura sintactica si lexicala enuntului relatat: a) pronumele de pers. a II-a (sg. si pl.) trece la pers. a III-a (sg. si pl.) (Eu am spus: – Sa pleci maine! devine Eu am spus ca el sa plece maine.); b) adverbele acum /aici, reperele enuntarii, devin atunci / acolo (N-am negat: — Nu stiu despre ce e vorba aici devine N-am negat ca nu stiam despre ce era vorba acolo); c) in acest din urma exemplu, se observa si o modificare corespunzatoare a modurilor si a timpurilor verbale: timpul prezent tre-ce la trecut, imperati-vul, la conjunctiv etc.(Am strigat: –  Plecati de aici! devine in vorbire indirecta  Am strigat sa plece de acolo.); d) pronumele(si adjectivele pronominale) demonstrative de apropiere sunt inlocuite de pronumele (si adjectivele pronominale) demonstrative de departare: Mi-a spus: – Da-mi, te rog, cartea asta! devine El m-a rugat sa-i dau cartea aceea.

         Modificarile cele mai spectaculoase in convertirea vorbirii directe in vorbire indirecta, in cazul limbajului popular si al registrului oralitatii in general, vizeaza „traducerea” elementelor suprasegmentale sau a „figurilor fonetice”, care intervin in configurarea sensurilor secundare, de natura afectiva / atitudinala. Modurile verbale (optativ-condtionalul, conjunctivul – atunci cand nu este simpla forma verbala de exprimare a subordonarii unui verb de alt verb), elementele adverbiale modalizatoare sau verbele introductoare (marcat din punct de vedere axiologic – apreciativ / depreciativ) poate sugera acesta componenta de atitudine subiectiva a vorbitorului, altminteri imposibil de redat: Si el mi-a zis: — Pai, stiu eu?.S-o fac si pe asta ar putea deveni – mai multe posibilitati de transpunere in vorbire indirecta exista in acest caz: Si el mi-a zis sovaind ca nu e sigur daca s-o faca si pe asta / aceea).

        Trecerea de la vorbirea directa la cea indirecta nu se face fara anumite „pierderi” sub aspectul expresivitatii si al fidelitatii celor relatate; chiar daca in anumite cazuri, cel care relateaza poate dezambiguiza intentia celui a carui vorbire o reproduce, in alte cazuri, el o poate falsifica (intentionat sau nu).

       De aceste limite in privinta expresivitati, dar si ale fidelitatii exprimarii isi da seama mai bine decat oricine vorbitorul popular; asa se explica existenta in registrul stilistic al limbajului popular, posibilitatea de a combina marcile vorbirii directe cu cele ale vorbirii indirecte (vorbirea directa legata): avan-tajele fiecarui registru al vorbirii se pastreaza (fidelitatea reproducerii discursului altcuiva din vorbirea directa, distanta vorbitorului si sinteza discursului raportat,  facuta de vorbitor din vorbirea indirecta), fara dezavantajele pe care le presupune fiecare tip de vorbire: Si el s-a repezit la mine ca de ce nu ma lasi in pace? Prezenta conjunctiei ca: inaintea elmentului conector este socotita drept o marca a  vorbirii populare ca cum, ca care, ca unde etc. (Gramatica Acad., II,); acest cumul de conectori este explicabil prin dorinta vorbitorului de a accentua subordonarea unei parti a enuntului fata de alta. Interesant ramane faptul ca, cel mai adesea, se pastreaza in exprimarea orala, intonatia din vorbirea directa. M. Vulpe vorbeste chiar de „interogative totale”, adica de acel tip de enunturi sincretice din punctul de vedere al prezentei vorbirii directe si a celei indirecte, in care intonatia se substituie conjunctiei subordonatoare: „se uita sa ne vada pe noi mai suntem acolo sau am plecat?” (Vulpe, 1980, p. 105). Uneori, in vorbirea populara orala, conjunctia ca poate chiar suplini prezenta verbului introductor (Vulpe, 1980, p. 104): „m-am dus la el ca iaca n-am mai plecat.”

        Registrul vorbirii indirecte libere (numita si stilul indirect liber) nu carac-terizeaza limbajul popular, nici chiar pe cel al prozei populare (basmul, snoava sau legenda nu cunosc acest tip de constructie a enuntului narativ). Din aceasta cauza stilul indirect liber va fi discutat la capitolul consacrat limbajului artistic al literaturii culte.

           

Teme de control

  1. Comentati zece particularitati fonetice, morfologice, sintactice si lexicale proprii numai limbajului popular in varianta urbana.
  2. Gasiti cinci modalitati morfo-sintactice si lexicale de a marca atitudinea de desconsiderare a subiectului vorbitor fata de interlocutor.
  3. Comentati cinci modalitatsi morfo-sintactice de a marca atitudinea deferenta a subiectului vorbitor fata de interlocutor.
  4. Comentati zece particularitati ale limbajului popular intalnite in proza lui Ion Creanga.

 

 

       

 

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1306
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved