SCOALA ARDELEANA SI PROBLEMELE LIMBII ROMÂNE LITERARE

Reprezentantii Scolii Ardelene au cautat sa legitimeze drepturile natiunii române din Transilvania prin argumente istorice si filologice. Chiar daca unele dintre ideile latiniste ale reprezentantilor Scolii Ardelene au fost, nu de putine ori, exagerate, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematica si argumentata a latinitatii limbii române e un element pozitiv în istoria culturii românesti. În conditiile sociale, politice si istorice specifice secolului al XVIII-lea, Scoala Ardeleana s-a manifestat ca o miscare culturala, cu o ideologie si o atitudine politica particulare, impuse de necesitatea luptei pentru emanciparea românilor si legitimitatii lor nationale. În armonie cu ideile iluminismului moderat care preconizau schimbarile sociale nu prin modalitati radicale, ci prin “reforme” si luminare a maselor, corifeii Scolii Ardelene înteleg emanciparea maselor prin educatie si cultura, ei militând astfel pentru organizarea învatamântului în limba româna (Gh. Sincai, de pilda, a înfiintat aproximativ 300 de scoli, editând totodata manuale scolare si carti de popularizare stiintifica). Chiar daca nu se poate vorbi de o conceptie filosofica si pedagogica originala, carturarii ardeleni au avut o contributie deosebita la emancipare culturala a maselor, traducând si sintetizând în forme accesibile carti cu continut filozofic si teologic pe care le-au adaptat la cerintele din scolile românesti. Astfel de lucrari sunt: Loghica si Învatatura metafizica de Samuil Micu, Învatatura fireasca de Gh. Sincai sau Procanonul lui Petru Maior.

În domeniul gândirii si actiunii politice, momentul cel mai important îl reprezenta Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae (1791) un memoriu adresat împaratului Leopold al II-lea, prin care natiunea româna din Transilvania a formulat unele revendicari juste, întemeiate pe originea romana a poporului român, pe vechimea si continuitatea sa pe aceste meleaguri. Aceste afirmatii sunt sustinute prin tratatele de istorie ale carturarilor Scoalii Ardeleane: Scurta cunostinta a istoriei românilor si Istoria si lucrarile si întâmplarile românilor de Samuil Micu, Hronicul românilor si a mai multor neamuri de Gh. Sincai si Istoria pentru începutul românilor în Dachia de P. Maior.

Gheorghe Sincai a alcatuit, totodata, prima colectie de documente cu privire la istoria românilor (26 volume) ramasa în manuscris. Hronica românilor si a mai multor neamuri a lui Gheorghe Sincai este, dupa expresia lui G. Ivascu, “cel mai complex edificiu de eruditie al istoriografiei românesti pâna la operele lui N. Iorga, monumentul istoriografiei Scolii Ardelene (….), prima opera stiintifica a miscarii Scolii Ardelene, ceea ce Tiganiada este pentru beletristica, unul din piscurile cele mai înalte”.

Având un accentuat caracter polemic si militant, istoriile enunta si argumenteaza unele idei esentiale pentru fixarea conditiei natiunii române. În privinta originii poporului român se sustine ascendenta sa doar din romani, aceasta idee fiind enuntata în paralel cu sustinerea ideii latinitatii limbii române, fapt ce va genera un puternic curent latinist, ce va revendica, între altele purificarea limbii române de elementele nelatine. Referindu-se la continuitatea populatiei daco-romane pe acest teritoriu, se afirma, prin argumente stiintifice, ca retragerea aureliana n-a însemnat parasirea acestor pamânturi de toti locuitorii, ci numai de cei din administratie si armata.

În domeniul filologiei, Scoala Ardeleana a realizat primele studii privind structura gramaticala a limbii române, deschizând calea unor cercetari care vor înlatura exagerarile latiniste. Scoala Ardeleana se constituie asadar într-o etapa inter-mediara ce leaga umanismul cronicaresc de manifestarile pasoptiste, prin faptul ca ridica la un nivel superior constiinta de sine a poporului român, fata de epoca cronicarilor, propunând totodata un nou mod de a întelege istoria, bazat pe studiul arhivistic si o documentatie legata de ansamblul formelor de manifestare a vietii natiunii si nu limitata la ansamblul vietii unui domnitor.

Se modifica, de asemenea, conceptia asupra cartii; ea nu mai este act cvasioficial de înregistrare a evenimentelor importante, simpla memorie scriptica, precum în cazul letopisetelor, ci îsi diversifica functiile, acoperind o serie mai larga de preocupari, de la studiul istoric pâna la interesul pentru filologie, textul de popularizare, memoriul justificativ sau beletristica propriu-zisa. Pe de alta parte, cultura, eruditia nu ramân un scop în sine sau nu mai sunt preponderent astfel. Rostul lor se înscrie în aria de preocupari a luptei de emanicipare si eliberarea nationala si sociala a românilor transilvaneni.

În acest fel, adevarul stiintific devine sinonim cu arhiva politica, necesara pentru apararea drepturilor românilor. G. Ivascu observa ca “Scoala Ardeleana descopera astfel, rând pe rând, directiile si formele evolutiei culturii românesti moderne. Ea descopera si creeaza cultura cu un public nefeudal, pregatindu-l pentru beletristica si imprima întregii atmosfere intelectuale o temperatura înalta, un patos constructiv si militant, pus în slujba idealului national fundamentat pe crezul originii si al mândriei latine”

Preocuparile reprezentantilor Scolii Ardelene pentru problemele limbii literare

Scoala Ardeleana este o grupare de carturari de formatie iluminista, strâns legata de afirmarea burgheziei românesti din transilvania, Reprezentantii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) au cautat sa legitimeze drepturile populatiei românesti din Transilvania prin argumente istorice si filologice.

Ideile centrale în jurul carora se cristalizeaza conceptia, ideologia si activitatea lor sunt: latinitatea limbii române, originea romana a poporului român si continuitatea românilor în Dacia. Chiar daca unele dintre ideile latiniste ale reprezentantilor Scolii Ardelene au fost, nu de putine ori, exagerate, rolul hotarâtor al Scolii Ardelene în formularea sistematica si în argumentarea ideii latinitatii limbii române este un element pozitiv pentru toata istoria culturii române.

Ideea dezvoltarii limbii române literare în concordanta cu ritmul progresului stiitific si tehnic este subliniata în modul cel mai limpede în lucrarea lui Petru Maior Istoria besericei românilor (1813): “Unde întru stiintele cele mai înalte nu ne-ar ajunge unele cuvinte, precum grecilor le iaste slobod în lipsele sale a se îmrpumuta de la limba elineasca si sârbilor si rusilor de la limba sloveneasca cea din carti, asa si noi toata cadinta avem a ne ajuta cu limba latineasca cea corecta, ba si cu surorile limbei noastre, cu cea italieneasca, cu cea frânceasca si cu cea spanioleasca”.

În acest citat, Petru Maior expune doua recomandari mai importante; anume, recomandarea de a se îmbogati limba româna si cu elemente din celelalte limbi romanice mai importante si, pe de alta parte, necesitatea punerii de acord a limbii literare cu stadiul cel mai nou al stiintei moderne si necesitatea transformarii ei într-un important factor cultural.

Samuil Micu si Gheorghe Sincai sunt constienti de necesitatea existentei unor norme literare de exprimare. Samuil Micu încearca, astfel, sa formuleze unele directive în vederea utilizarii corecte a limbii române literare în Elementa Linguae daco-romanae sive valachicae, lucrare începuta de Samuil Micu la Blaj, înainte de anul 1779 si completata si prefatata de Gheorghe Sincai la Viena, unde apare în anul 1780.

Aceasta lucrare este scrisa în limba latina, însa exemplele si dialogurile sunt redactate în limba româna. Importanta acestei lcurari consta în faptul ca este cea dintâi gramatica a limbii române în care pentru scrierea limbii române se folosesc litere latine.

Utilizarea alfabetului latin a fost, de altfel, initiata de Samuil Micu în anul 1779, prin lucrarea sa intitulata Carte de rogaciuni pentru evlavia homului chrestin, în care este prezenta si cea dintâi enuntare a principiilor de ortografie ale Scolii Ardelene, principii ale ortografiei etimologizante.

Ortografia preconizata de Samuil Micu are unele trasaturi care nu s-au pastrat (cuvente, dente, fen, pane, camp, porta, sorte, hom, hoste etc.).

Fata de prima editie, ortografia propusa în editia a doua din Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1805) este mult mai apropiata de ortografia actuala. De altfel, se poate spune ca Samuil Micu si Gheorghe Sincai au parasit în mod treptat pozitiile initiale ale sistemului ortografic etimologizant si s-au orientat spre scrierea fonetica.

Desi gramatica lui Samuil Micu si Gheorghe Sincai contine o serie de erori, totusi, unele observatii si remarci de aici ramân valabile si astazi. Astfel de pozitii si observatii juste ar fi adoptarea formei populare a indicativului prezent de la verbul a fi, notarea unor forme populare de viitor (eu oi fi) sau de mai mult ca perfect (eu am fost laudat) etc.

Si în domeniul sintaxei, alaturi de unele erori, pot fi identificate si o serie de reguli gramaticale juste: folosirea articolului hotarât si nehotarât, unele constructii cu substantiv si pronume, folosirea lui pe la acuzativ, precizarea cazurilor cerute de diferitele verbe etc.

În vocabularul anexat gramaticii sale, Samuil Micu include mai ales cuvinte din fondul de baza al limbii române, dovedind un latinism moderat. Astfel, din 457 de cuvinte incluse, aproximativ 350 sunt de origine latina, restul fiind format din elemente slave, maghiare, turcesti, grecesti sau împrumuturi din alte limbi.

De asemenea, sunt prezente unele cuvinte care se presupune ca ar face parte din fondul autohton (mos, spuza etc.). Desi au acordat o atentie deosebita mai ales problemelor referitoare la originea latina a limbii române, preconizând, totodata, si înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin si formulând principiile de baza ale unei ortografii etimologice, pentru a apropia în acest fel cuvintele limbii române de aportul lor latin originar, Samuil Micu si Gheorghe Sincai au manifestat interes si pentru problemele referitoare la limba româna literara din epoca lor.

Astfel, Samuil Micu, în prefata la traducerea Bibliei (Blaj, 1795), discutând limba Bibliei de la Bucuresti din 1688 crede ca aceasta lucrare s-a tiparit “ cu foarte întunecata si încurcata asezare si întocmire a graiului românesc, si mult osebit de vorba cea de acum obicinuita si mai ales de graiul si de stilul cel din cartile bisericesti”.

În acest fel, Samuil Micu este preocupat nu numai de problema claritatii exprimarii, ci si de aceea a muzicalitatii limbii. Pe de alta parte, Gheorghe Sincai are si el preocupari constante cu privire la limba româna literara.

În prefata la Catehismul cel mare (Blaj, 1783), Sincai îsi marturiseste efortul pe care l-a întreprins pentru alegerea unor termeni adecvati în vederea exprimarii notiunilor: “În carea munca a mea m-am sârguit cât am putut ca de la cuvintele si vorbele cele tocma românesti nici cum sa nu ma abat si departez, ci sa le aleg, dupa cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneste decât pre altele”.

Se poate observa, în aceste enunturi, tendinta lui Gheorghe Sincai de a gasi un principiu de “selectiune” a termenilor care urmeaza sa patrunda în lexicul limbii române.

Petru Maior si-a exprimat opiniile despre limba si ortografie în mai multe lucrari: Disertatie pentru începutul limbii române, Disertatie pentru literatura cea veche a românilor (ambele publicate la sfârsitul lucrarii Istoria pentru începutul românilor în Dachia, din 1834).

Alte lucrari ale lui Petru Maior sunt Orthografia romana sive latino-valachica una cum clavi (1819) si Dialog pentru începutul limbii române. De asemenea, Petru Maior a lasat în manuscris fragmente dintr-o gramatica (Disertatie despre articlii limbii românesti si Fragmente sintactice), care au fost publicate mai târziu.

În privinta latinitatii limbii române, Petru Maior are o parere distincta de aceea exprimata de Samuil Micu si Gheorghe Sincai, care considerau ca limba româna este rezultatul “coruperii” latinei clasice.

Petru Maior constata, astfel, ca exista o latina “gramaticeasca sau a învatatilor” si alta a “poporului”, precizându-se ca latina clasica s-a format din latina populara. În acest fel, se poate spune ca Petru Maior considera ca latina populara sta la originea tuturor limbilor romanice, idee acceptata azi de catre toti specialistii în romanistica.

Precizând ca si limba româna îsi are originea în limba latina populara, sau vulgara, Petru Maior considera ca “limba româneasca e acea limba latineasca comuna, care pe la începutul sutei a doao era în gura romanilor si a tuturor italienilor”.

Petru Maior nega, totodata, influenta limbii autohtonilor asupra limbii latine. El considera ca unele particularitati ale limbii române (postpunerea articolului sau sunetul î) ar proveni din latina adusa de colonisti în Dacia.

Pe de alta parte, Petru Maior recunoaste influenta limbii slave asupra limbii române, subliniind, însa, ca aceasta influenta s-a exercitat mai ales asupra lexicului, structura gramaticala a limbii române ramânând în esenta si fundamentul sau, latina: “slovenii de tesetura limbei românesti cea de luntru nice cum nu s-au atins, ci aceia au ramas întreaga, precum era când au venit romanii, stramosii românilor, în Dachia”.

Tendintele puriste ale lui Petru Maior apar limpede atunci când enunta parerea ca s-ar putea proceda la o eliminare a cuvintelor slave din limba româna: “Cuvintele care sunt de la sloveni vârâte în limba româneasca prea lesne se cunosc si usor ar fi, de s-ar învoi românii spre aceia, a le scoate si a face curata limba româneasca”.

Atunci când continuatorii curentului latinist (Timotei Cipariu sau August Treboniu Laurian) vor încerca sa practice ideea “purificarii” limbii române prin eliminarea elementelor slave, ei vor crea doar o limba artificiala, un jargon nefiresc, ce va fi ridiculizat de scriitorii reprezentativi ai epocii (Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu sau Costache Negruzzi).

Ideile lingvistice puse în circulatie de Samuil Micu, Gheorghe Sincai si Petru Maior au avut ecou în mediul transilvanean si au avut drept consecinta dezvoltarea preocuparilor în domeniul studiilor de gramatica. Apar astfel o serie de lucrari de gramatica a limbii române, în ale caror prefete sunt dezbatute si unele probleme care intereseaza evolutia limbii române literare.

Astfel, Ioan Molnar este autorul unei gramatici germane pentru studiul limbii române (1788). De asemenea, într-o prefata la o alta lucrare, Economia stupilor (1785), Ioan Molnar subliniaza dificultatile pe care le-a avut de înfruntat, plângându-se de lipsa si “scaderea” în limba româna a unor termeni necesari pentru a desemna anumite notiuni: “Învatatura aceasta nu o am putut scrie în limba noastra cât s-o înteleaga toti în toate laturile. Ca pre unele locuri sa usabeste vorba, pentru lipsa si scaderea cuvintelor în limba româneasca si mi-am cautat sa ma ajutoresc cu cuvinte împrumutate din alte limbi”.

Pozitia lui Ioan Molnar apare cu si mai multa limpezime în prefata la traducerea Istoriei universale (1800) a lui Millot, în care se precizeaza: “Aceasta istorie se iveste acum în limba româneasca (…). La asezarea acestii istorii am împrumutat si cuvinte de la maica noastra limba latineasca, ca în unele parti si tinuturi sunt lacuitorii deprinsi cu ele, iara pe alte locuri nu sunt obicinuite; pentru aceea le-am tâlcuit cu cuvinte de obste întelegatoare, ca sa respunza folosului si binelui peste tot mai sporiu”.

În secolele XVIII si XIX se punea cu destula insistenta problema necesitatii de a crea mijloace de exprimare a noilor notiuni aparute. În principal, doua sunt mijloacele de rezolvare a acestor probleme: împrumuturile de termeni din alte limbi si crearea unor termeni noi din materialul pe care îl pune la dispozitie limba din epoca respectiva.

Un alt discipol al latinistilor a fost Radu Tempea, autorul unei lucrari intitulate Gramatica româneasca, tiparita la Sibiu în anul 1797. Este foarte interesanta încercarea lui Radu Tempea de a crea o terminologie gramaticala româneasca. Autorul considera ca gramatica are un rol deosebit în cadrul celorlalte stiinte: “maiestria grammaticeasca este începere si pretuire spre toate celelalte maiestrii si stiinte înalte”.

Autorul semnaleaza, în acelasi timp, si unele deosebiri dialectale existente în epoca sa. În privinta scrierii, Radu Tempea sustine o ortografie etimologica, scriind sole (de la latinescul solem) în loc de soare, omeni (lat. homines) în loc de oameni etc.

Se poate constata însa ca Radu Tempea nu împartaseste întru totul “purismul” celorlalti latinisti. El îsi da seama ca daca s-ar reveni la “limba veche râmleneasca”, s-ar ajunge la un limbaj identic cu latina sau italiana, iar cei care ar învata o astfel de limba n-ar mai putea întelege “vorba obsteasca de acum obicinuita”.

Terminologia lui Radu Tempea nu s-a impus, însa, efortul sau de clasificare a elementelor gramaticale ale limbii române este întru totul demn de elogiu.

Mai originala si, în acelasi timp, de o importanta mai considerabila pentru cultivarea limbii române este cartea lui Paul Iorgovici intitulata Observatii de limba rumâneasca (Buda, 1799). Paul Iorgovici considera ca îmbogatirea vocabularului se poate realiza mai ales prin derivare, adica prin formarea unor cuvinte noi din fondul latin, dar si din elementele apartinând limbilor romanice 

O alta lucrare cu totul notabila, în care se încearca rezolvarea practica a problematicii neologismelor este Lexiconul de la Buda. Autorii lucrarii au înregistrat un numar mare de neologisme care, în marea lor majoritate, s-au dovedit viabile.

Astfel de neologisme sunt încadrabile în domeniile economiei, politicii sau vietii sociale (banca, capitalu, creditoru, proprietate, rata, transportu, complotu, conventie, parlamentu, patriotu, politicu, conditie, conversatie, familie, protocolu, societate).

Exista, în cuprinsul lexiconului si neologisme din domeniile stiintelor naturii, medicinei sau literaturii (clima, elementu, metalu, planeta, planta, chirurgie, contagios, medicina, oculistu, respiratie, epilogu, fabula, paragraf, poezie, retorica, ritoru, strofa, fantazie, ghelosie, moralu).

Valoarea Lexiconului de la Buda consa, în primul rând în largirea vocabularului limbii române literare prin împrumuturi din limba latina si din alte limbi, mai ales din limbile romanice.

În cazul Lexiconului de la Buda, scopul fundamental a fost nu acela de purificare a lexicului, ci, mai ales, de normare a materialului lingvistic existent. Prin gramaticile si prin dictionarul pe care îl publica, corifeii Scolii Ardelene ofera burgheziei românesti în ascensiune modalitati practice de cunoastere si de cultivare a limbii române, contribuind în mod efectiv la modernizarea limbii si literaturii române, în primul rând prin caracterul normativ al lucrarilor lor.

Limba româna literara si stilul în opera lui Ion Budai-Deleanu

În perioada în care scrie Ion Budai-deleanu, operele reprezentantilor Scolii Ardelene au un caracter preponderent militant. Aceste opere, desi nu se încadreaza în sfera literaturii artistice propriu-zise (sunt tratate de istorie si filologie), depasesc totusi cu mult rigiditatea cronicilor.

Expunerea acestor lucrari urmareste, în primul rând, sa convinga si sa demonstreze. În schimb, Ion Budai-Deleanu si-a manifestat înclinatii destul de limpezi pentru poezie, el dorind sa elaboreze “un product nou”. Ion Budai-Deleanu considera ca stilul poetic se deosebeste de limbajul obisnuit, de stilul vorbirii cotidiene.

Aceste stil poetic nu permite cuiva sa vorbeasca “de obste sau ca în voroava de toate zilele, ci mai vârtos are deosebite regule si vorbeste pe scurt, ba si multe cuvinte lasa afara si trebuie sa întâleaga ca si când ar fi puse”.

Intentia lui Ion Budai-Deleanu era aceea de a introduce în literatura româna un gen nou de poezie, care reclama o limba literara bogata si nuantata, de o mare diveristate si cu largi posibilitati de exprimare. Acest instrument lingvistic nu era însa, în acea epoca, pe deplin format. Materialul lingvistic al acestei perioade lasa impresia de nesiguranta, de cautare, de aspect nefixat, neprecizat în tipare stabile.

Aceasta impresie decurge, fara îndoiala, din lipsa de stabilitate a formelor din toate domeniile limbii, astfel încât limba literara se afla în aceasta perioada într-o faza de tranzitie. De altfel, Ion Budai-Deleanu resimte din plin, în elaborarea Tiganiadei acest handicap, al “neajungerii limbii”, autorul subliniind, însa, ca “vremea ar fi însa începem o data a ne cunoaste limba si a vorbi cum se cuvine”.

De altfel, autorul Tiganiadei a militat împotriva acestei “neajungeri” a limbii, contribuind la crearea unui stil poetic original, printr-o selectare riguroasa a modalitatilor de expresie, sprijinindu-se în permanenta pe limba vie a poporului, pe expresia cotidiana.

Conceputa la sfârsitul secolului al XVIII-lea si terminata în doua variante pâna în anul 1812, Tiganiada a fost publicata de Teodor Codrescu în revista “Buciumul român”, în 1876-1877. A doua varianta, considerata de autor ca definitiva, a fost tiparita târziu, în anul 1925, de George Cardas.

Ion Budai-Deleanu este si autorul poemului eroic Trei viteji, un poem cu implicatii satirice si etice, ce are aspectul unui roman picaresc, prin redarea peripetiilor prin care trec personajele.

Se poate aprecia ca, deoarece Tiganiada a aparut postum, limba si literatura româna nu au putut fi influentate de aceasta opera literara de o remarcabila realizare artistica.

Limba literara a Tiganiadei, ca si limba literara scrisa din aceasta epoca, are numeroase elemente specifice vorbirii populare, dar si numeroase elemente arhaice, care imprima adesea limbii operei un caracter învechit, si chiar greoi.

Trasatura esentiala a acestei opere literare o reprezinta, cu toate acestea, caracterul sau popular, deoarece elementele populare si regionale se împletesc foarte strâns cu cele arhaice, fiind greu de delimitat unele de altele.

Între trasaturile fonetice ale Tiganiadei poate fi remarcata, mai întâi, alternanta dintre elementele vechi si cele noi. Spre exemplu, unele fonetisme vechi precum aice, nice, pre, preste, a rumpe, alterneaza cu corespondentele lor mai noi, care s-au pastrat: nici, aici, pe, peste, a rupe. Un exemplu al acestui fenomen fonetic este si urmatorul: “Poeticul chiama pe preotii lui Dionis, adeca pre cei ce-l cinsteau”.

Se pot remarca, de asemenea, si unele fonetisme cu diftongii modificati, precum în limba veche: deaca, mearsa, neîntelease, trimeasa, dar si unele forme noi, cu diftongul redus: daca, mersa etc. Se mentine, de asemenea, fonetismul regional si arhaic al unor cuvinte (a îmbla, împrotiva, a se preîmbla, a se radica, rasipa).

Alte trasaturi fonetice, de asemenea semnificative, sunt: trecerea lui a (neaccentuat) la a: balauri, latineste, pahara, tiranie; sau trecerea lui a (neaccentuat) la a: îmbracat, lasând, saraca, scapare, tarani. Se remarca, pe de alta parte, si palatalizarea labialelor si a dentalelor, în unele cuvinte precum desghinat, raschierate, gevolie etc.

Consoanele labiale p, b, m, v, nu sunt palatalizate. Acestea, precum si consoanele r, s, z, t modifica vocalele care le urmeaza. Astfel, e se transforma în a (însamnare, întalege, învalit, numaroasa, otal, stajariu, vasmânt, zafir), dar apar si unele forme ca însemnare, a întelege s.a.

De asemenea, i se transforma în î (a împartî, nestâns, sâli, sângur, tânc, zâle. Unele forme literare ca a pati, singur, silit, stricat, zile reflecta orientarea spre graiul muntean. Sub influenta acestor forme, se ajunge la unele false regresiuni, precum termuri, capatina, paminteni, strins, tinar, zina.

De asemenea, trebuie remarcata monoftongarea lui ea în a: asara, grabasca, împartala, sa pazasca, tocmala, traba, tapa, vra. Dupa aceleasi consoane, i nesilabic dispare (cine-m va spune, t-am fost dat, îm pare) alternând cu forma literara (sa-mi iasa, ti-oi cânta). Aceste modificari vocalice pe care le provoaca consoanele p, b, m,v, r, s, z, t au si consecinte în plan morfologic.

Spre exemplu, unele substantive neutre au terminatia de plural a, în loc de e: brata, izvoara, obraza, odoara, pahara, iar formele de conjunctiv prezent (sa lasa sa pogoara) se confunda cu formele de indicativ prezent, datorita terminatiei a.

Din punct de vedere al morfologiei, exista câteva particularitati morfologice vechi si populare. Astfel, se întâlneste articularea numelor proprii (Bratul, Dondul, Neagul), dar si articularea pronumelui relativ (carea, carele).

O alta particularitate este articularea substantivelor masculine si neutre cu u: capu, cuvântu, lucru, razboiu, viziriu. Cu toate acestea, sub influenta limbii scrise, Ion Budai-Deleanu încearca sa se conformeze normei, utilizând articolul hotarât l (focul, mosul, tiranul, omul, steagul).

Se produc însa, nu de putine ori, si alternante morfologice: “Cazând calul peste o râpa lunga, cazu calaretul fara ispita cu capu în gios”. O alta trasatura arhaica este utilizarea formelor de pronume nehotarât fara articol: “la une cronice”, “pe une locuri”, dar si a subiectului nearticulat: “Au pus în frunte sa mearga bucate”, “când rasarea soare”.

Câteodata, formele nearticulate specifice limbii vorbite apar alaturi de cele articulate: “toata multimea adunata lauda Sfat si vorbele sfinte” sau “începea a misca mâinile si picioare”. Se mai poate preciza ca, uneori, lipsa articolului la substantive este conditionata si de unele necesitati prozodice.

O alta particularitate este prezenta unor substantive feminine cu pluralul în e, precum în limba româna mai veche: barbe, cirede, cronice, groape, inime, lumine, stânce, râpe, dupa cum se întâlnesc si unele dublete de tipul lacrime/ lacremi, mreje/ mreji, adânce/ adânci, lunge/ lungi.

Ca fenomen popular se poate observa utilizarea acuzativului cu prepozitia de: “vaietul de maica obidata”, “împrejur da tiganie”, “în mijloc de razboaie” si folosirea unor constructii cu prepozitia la, cu valoare de dativ (“a Romicii fata mai la multi tineri tigani placusa”, “de toti ce te beu pururi faci haz”).

Ca fenomene arhaice si populare se pot pune, de asemenea, în lumina urmatoarele aspecte morfologice: vocativul cu terminatia e (boabe, coadre, oame), alaturi de vocativul în –ule (Bumbule, Sfârcule), lipsa lui pe la acuzativul pronumelui relativ care (“fapte care ei n-au facut”, “din iscoade încredintate care trimisesem sus”), dar si prezenta lui pe atunci când nu este strict necesar: “a aduce pe soiul nostru la oarecare rânduiala” sau “Turbureaza pe biata noastra multime”.

Articolul posesiv invariabil a este un fenomen lingvistic obisnuit în acea epoca (“nemauri a Europei”, “Stihuri a mele”, “a noastre biserici”).

Superlativul la adjective se formeaza cu ajutorul lui prea, foarte si mult: “pre bun cântaret”, “hârtie mult rabdatoare”, “vechie foarte pergamina”. Adjectivul pronominal este utilizat, ca în limba româna veche, în locul pronumelui personal la genitiv (“Craii crestinesti lasând a sale tari de jaf”), ca si în limba veche, pronumele relativ care tine locul pronumelui demonstrativ, la început de propozitie (“care facându-se dupa porunca, toti murira”). Pronumele demonstrative apar, si în forma lor veche (cela, cesta, ceasta) si în forma noua (acela, acesta, aceaia, aceasta).

Între pronumele nehotarâte, se întâlnesc unele forme vechi, neobisnuite sau rare astazi: fiece, fiescare, fiestine, nescare, nestine. Exista si câteva forme populare de pronume nehotarât (macar ce, macar câti, oarecâte), dar si de pronume demonstrative (asta, alantra, estea, ahasta, ha, hele).

Pe de alta parte, pronumele de întarire e mai frecvent si mai raspândit decât în limba actuala. Uneori, acesta apare si independent, înlocuind pronumele personal: “caci însii vedeti”, “însumi nu stiu”, dupa cum alteori întareste un pronume sau un substantiv cu care nu se acorda întotdeauna (“el însus”, “eu însus”, “însus a ta”). De asemenea, se pastreaza unele forme vechi si populare, de exemplu, forma veche a numeralului colectiv îmbe (amândoua), ca si o forma de genitiv neobisnuita a numeralului ordinal: a duor, dar si al doie, a doia.

În domeniul verbului, trebuie consemnata marea frecventa a verbelor iotacizate (sa puiu, sa spui, sa auza, sa caza, sa creaza, sa ramâie, sa sâmta, sa vaza, puind, viind).

La indicativ prezent si conjunctiv prezent alterneaza, la anumite verbe, formele cu si fara sufixul esc sau ez: înceata, întârziaza, sa lucreze, sa mângaiasca, visaza. La indicativ prezent, exista câteva forme populare, precum amurte, încap, sparie, îs. La indicativ perfect simplu se înregistreaza unele forme mai vechi ca : fum, fece, adausara, dede, dedera, stete, stetera. La indicativ imperfect si mai mult ca perfect, persoana a treia, predomina formele mai vechi: “Toti sa mira”, “lui sa închina nenumarate noroade”, “Turcii întrasa în tara” etc.

Pentru perfectul compus al indicativului, persoana a treia singular se mentine constructia veche cu auxiliar la persoana a treia plural: “Vlad voda au armat tiganii”, “poeticul au gresit”. Viitorul indicativ se formeaza cu conjunctivul, precum în limba veche: “va s-ajunga”, “va sa se certe”, “va sa pata”, dar si cu infinitivul (“vor ramânea”, “voi taia”).

E utilizata de asemenea, si forma construita cu verbul a avea si conjunctiv: “Noi avem sa stam cu vitejie”, “are sa ajute pagânilor”, dar si forma cu auziliarul redus: “n-oi ajunge”, “care n-a iesi este un calic” etc. La conjunctiv prezent se observa si unele forme populare si regionale: sa arete, sa bee, sa dee, sa iee si sa iaie.

Infinitivul lung apare, uneori, în acelasi vers, alaturi de forma scurta: “A vorbi si sfatuire poate”.

În cazul adverbelor si al locutiunilor adverbiale, se observa prezenta unor forme vechi si populare (asijdere, fara = decât, drept aceasta, mai vârtos), dar si unele forme mai noi: amintere, oarecând, într-acea.

Prepozitia la este folosita, adesea, în locul prepozitiei în: “Sa nu ne amestecam la bataie”, “multe sa afla netrebnice la limba noastra”, “este scris la Biblie”, sau alterneaza cu în: “Fiind eu în Eghipet/ Tot aici sunt la Eghipet”, dupa cum prepozitia asupra se construieste cu acuzativul, în loc de genitiv: “Asupra nearmati si de a ta sama Argineanul sabia nu poarta”.

În domeniul sintaxei, exista numeroase constructii specifice limbii române vechi. Astfel, se întâlneste destul de frecvent constructia cu dativul: “de n-as fi întâi nascuta tie”, “jurat vrajmas turcescului nume”, “boierii pismuia lui Vlad”.

Genitivul determinarilor si al apozitiilor de pe lânga substantivele sau pronumele în genitiv este, de asemenea, des întâlnit: “Omer este de buna seama începatoriul… aceii înaltei neasemanate poezii”, sau “A Ilenii domnitei frumoase s-a lui Arghin dragoste fierbinte”.

Este folosita si negatia simpla: “nice eu ma încredintez în putere”, sau “nici unul lasa pe altul sa-s fârsasca vorba”, dar si lipsa reluarii complementului în acuzativ sau în dativ: “Pe Parpanghel abia la viata întoarce mama-sa isteata” sau “Altor a se lauda place, “nu sa ar cadea mie” etc.

O alta trasatura specifica a limbii literare a Tiganiadei este frecventa gerunziului, care înlocuieste uneori propozitii temporale sau conditionale: “când fu spre zio el se trezeste, fiind înca ea în somn afundata”.

Sintaxa limbii din Tiganiada se apropie foarte mult de sintaxa limbii populare, mai ales prin constructia propozitiilor secundare. Astfel, completiva directa este construita adesea cu conjunctivul: “caci nu putea sa creada sa fie în bucate atâta prada”, completiva circumstantiala de timp introdusa prin cât, cum sau daca (“Cât glasul suna, voinic ochi întoarsa”, “Pe care cumu-i vine nainte”, “Si parea ca nu sa teme de zece, daca scoasa sabia din teaca”.

Propozitia subordonata conditionala este construita cu ajutorul conjunctivului prezent sau perfect, cu ajutorul conjunctiei de (= daca) si cu forma inversa a viitorului (“Saracu-s facea moarte sa fi avut un cutit la sine”, “De sultanului de dânsii îi pasa, vie sa si-i duca” si “Cine stie vedea-ne-vom vreodata”).

Propozitia subordonata concesiva este introdusa prin macar ca: “Macar ca calu inimos îl duce”, “Caci cunoastea pe Vlad foarte bine, macar ca era în haine straine”.

Topica Tiganiadei prezinta numeroase inversiuni, dislocari, intercalari de cuvinte sau de propozitii. Astfel, atributul este asezat înaintea substantivului: “Sosit-au de tine hotarâta vreme”, dupa cum, alteori, constructia atributiva este dislocata de predicat (“Pe lânga aceasta, multe încarcate sosira si care de bucate”).

Vocabularul epopeii prezinta o mare diversitate lexicala, el cuprinzând cuvinte vechi si populare, care au disparut din limba (libovie, a oborî, a se osti, a se pogorî, a purcede, a via), dar si cuvinte si sensuri populare regionale (bucate, clisa, dârdala, pita, ghizdav, tina, o târa, foale).

Neologismele sunt mai numeroase în anumite episoade. Exista un numar mai mare de neologisme în fragmentele privitoare la organizarea statala, la razboi si la armata (anarhie, dictator, învalid, ministru, onor, politica, republica, noblu), în autocomentarii sau în discutiile despre mestesugul scrisului (actent, autoriu, critica, imn, opera, orighinal, product, satira) sau în exprimarea unor notiuni noi, din domenii diverse de viata (curios, egoist, elegant, emisfer, intriga, musica, practica, sfera, teorie). Necesitatea unei exprimari diversificate l-a determinat pe Ion Budai-Deleanu sa recurga la derivatie. Cele mai frecvent utilizate prefixe sunt ne (neblând, necrunt, nepace, netihna), în, alternând cu forme mai vechi, neprefixate: multi/ înmulti, prejur/ împrejur, spaimântat/ înspaimântat, tâmplare/ întâmplare sau prefixul pre (prevarsa, previnde).

Majoritatea sufixelor utilizate de Budai-Deleanu sunt productive si astazi: ie (boierie, curatie, tinerie), ime (cruzime, iutime), ire (îndraznire, stapânire), atate (crestinatate, pagânatate). Chiar daca nu a constituit un factor activ în evolutia limbii române literare, datorita publicarii ei târzii, când normele limbii literare erau deja fixate si consolidate, totusi, Tiganiada ramâne, cum s-a spus, un caz de dezvoltare izolata a limbajului poetic românesc, o marturie elocventa a posibilitatilor de dezvoltare ale acestuia la un moment istoric determinat. Din vorbirea populara, Budai-Deleanu preia numeroase elemente ale stilului oral, care imprima expunerii un caracter spontan, natural. Se folosesc, de asemenea, interogatii, exclamatii, interjectii, diminutive, locutiuni, proverbe si zicatori. Trebuie precizat, de altfel, ca Ion Budai-Deleanu este si autorul unei gramatici a limbii române, intitulata Temeiurile gramaticii românesti, interesanta prin câteva sugestii viabile, care au ramas pâna astazi.