Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Interventie psihopedagogica si educativa

Psihologie psihiatrie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Legislatia privind protectia sociala a persoanelor cu handicap mintal
Psihodiagnoza la varstele mici
ATENTIA ca proces psihofiziologic
Tulburarea de Personalitate Obsesivo-Compulsiva
PROCESELE PSIHICE IMPLICATE IN ACTIVITATILE ARTISTICO-PLASTICE
ROSU: MANUITORII PUTERII
Clinica identificarii proiective
IMAGINATIA
Aspecte psihologice si motivationale in clasa de elevi
GRILA DE OBSERVATIE A COMPORTAMENTULUI

Interventie psihopedagogica si educativa

Abordarea psihoterapeutica a tulburarilor emotional-comportamentale

Explicarea si abordarea terapeutica a tulburarilor emotional-comportamentale se poate face din mai multe perspective. Astfel, putem vorbi despre abordare biologica, sociala, educationala si psihologica (din perspectiva behaviorista, dinamica, cognitiva, umanista sau eclectica).



In functie de tipul de abordare din perspectiva careia se face interventia terapeutica, demersul acesteia se modifica. Abordarea biologica (modelul medical) a tulburarilor emotional-comportamentale s-a centrat pe interventia farmacologica. Abordarea sociala accentueaza importanta calitatii inalte a mediului de viata, rolul tratarii cu respect si demnitate a copiilor cu diverse probleme si oferirea oportunitatii de dobandire de catre acestia a unei cat mai mari autonomii in viata, deoarece la baza acestei abordari sta asumptia conform careia daca persoanele sunt tratate bine este de asteptat ca ele sa se comporte intr-o maniera mai adaptativa si mai adecvata.

Abordarile psihologice au si ele o interpretare si o maniera proprie de abordare a  tulburarilor emotional-comportamentale, in functie de teoria psihologica subiacenta.

In terapia comportamentala primordial este rolul invatarii in aparitia tulburarilor comportamentale, accentuandu-se importanta factorilor de mediu in aparitia si mentinerea acestor tulburari.

Terapia cognitiva se axeaza pe modul in care persoanele interpreteaza anumite actiuni sau evenimente, considerandu-se ca gandurile oamenilor si interpretarile lor influenteaza trairile lor emotionale. Prin terapie se incearca depistarea gandurilor si interpretarilor oamenilor asupra diferitelor situatii si oamenii sunt ajutati sa-si dezvolte moduri de interpretare mai adecvate si strategii de rezolvare a problemelor mai bune, mai eficiente.

In terapia cognitiv-comportamentala, dupa circumscrierea problemei se realizeaza analiza functionala a comportamentului (identificarea antecedentelor si consecintelor comportamentului-tinta), pornind de la premisa ca orice comportament are o functie si este intretinut de catre reteaua complexa de antecedente si consecinte care se automatizeaza.

Abordarea educativa accentueaza importanta dezvoltarii abilitatilor si experientelor unei persoane, considerandu-se ca, in absenta unor strategii adecvate de raspuns, persoana va apela la priceperile de care dispune (indiferent de caracterul lor adaptativ sau dezadaptativ) pentru a face fata solicitarilor mediului.

In incercarea de a depasi caracterul univoc si reductionist al acestor abordari, se incearca realizarea unei abordari eclectice, deoarece se accepta faptul ca fiinta umana este prea complexa pentru a se preta la o viziune dintr-o singura perspectiva. Fiecare perspectiva are ceva de oferit in intelegerea si tratarea dificultatilor unei persoane.

Aceasta idee este accentuata si de catre Ollendick, Grills si King (2001), intr-un articol care ilustreaza rolul teoriilor developmentale in cercetarea si practica clinica, modul in care varsta cronologica si nivelul de dezvoltare a unei persoane influenteaza tehnicile de evaluare folosite, decizia diagnostica si tipul de abordare terapeutica.

Modele  conceptuale in tratamentul copiilor cu tulburari emotional-comportamentale

Abordare behaviorista:          bazata pe opera lui B.F. Skinner (1953) si a altor psihologi de orientare behaviorista (Thorndike, Kazdin, etc.), acest model se centreaza pe oferirea unui mediu de invatare si a unor materiale didactice puternic structurate. Comportamentul copiilor este masurat precis, interventia are rolul de  a creste incidenta comportamentelor dezirabile/adaptative sau de a reduce frecventa comportamentelor indezirabile/dezadaptative, iar progresele spre scop sunt masurate precis si frecvent (evaluare initiala, intermediala, finala, prin grile de observatie comportamentala, analiza contingentelor, probe psihometrice, etc.).

Perspectiva psihanalitica este bazata pe activitatea stiintifica a lui Sigmund Freud. Acest model considera ca problemele copiilor au  origine in conflictele inconstiente. In consecinta, din aceasta perspectiva, interventia terapeutica consta in psihoterapie individuala de lunga durata, care are ca scop descoperirea si rezolvarea acestor probleme subiacente.

Abordarea psihoeducationala. In acest caz, perspectiva psihanalitica este combinata cu principii ale predarii, tratamentul fiind masurat in termeni de invatare. Se creeaza proiecte si activitati creative care sa vina in intampinarea nevoilor individuale ale copiilor.

Abordarea ecologica. Prin prisma abordarii de tip ecologic, problemele copiilor sunt considerate ca fiind rezultatul interactiunilor din cadrul familiei, scolii si comunitatii. Tratamentul nu se adreseaza doar copilului sau adolescentului, ci vizeaza si modificarea datelor familiei, scolii, grupului de apartenenta, comunitatii in vederea imbunatatirii interactiunilor.

Abordarea social cognitiva considera ca fiecare copil/individ invata datorita interpretarii si analizarii interactiunilor dintre efectele mediului si comportamentul sau.

Abordarea umanista se revendica din scoala psihologica umanista, considerata a fi a treia forta in psihologie (miscarea potentialului uman). Reprezentantii de seama ai acestei scoli psihologice sunt Carl Rogers si Maslow. In aceasta abordare sunt accentuate sentimentele de iubire si incredere ce trebuie sa guverneze si  procesului de predare si invatare. Copiii sunt incurajati sa se comporte ca indivizi deschisi si liberi, care trebuie sa actioneze spre dezvoltarea potentialului lor uman maxim.  Este dezvoltata o atmosfera nonautoritara, caracterizata prin respect reciproc, empatie, congruenta intr-un mediu educational netraditional. Relatiile nu sunt de tip ierarhic, subordonat, ci exprima pozitii de egalitate (atat intre terapeut si client, cat si intre profesor si elev). Fluxul comunicarii este bi-directional, fiecare dintre partenerii de dialog fiind, pe rand sursa si receptacol de informatie si de invatare).

Abordarea biogenetica. Conform acestei abordari sunt utilizate interventiile medicale cum ar fi dieta, medicatia si biofeedback-ul, interventiile avand la baza principii din teoriile biologice .

Abordarea cognitiv-comportamentala si managementul comportamentului

In terapia comportamentala se pune accent pe rolul invatarii in aparitia tulburarilor comportamentale, evidentiindu-se rolul factorilor de mediu in aparitia si mentinerea acestor tulburari.

Din perspectiva behaviorista, orice comportament, fie el dezirabil sau indezirabil, adecvat sau nu, rational sau profund absurd, este rezultatul invatarii si s-a dobandit si s-a cronicizat prin concursul contingentelor sale si datorita functiei pe care o realizeaza pentru individ.

Pe oameni ii tulbura nu lucrurile, ci parerile despre lucruri.



Epictet, 55-135 AD                             

Terapia cognitiva se axeaza pe modul in care persoanele interpreteaza anumite actiuni sau evenimente, considerandu-se ca gandurile oamenilor si interpretarile lor influenteaza trairile lor emotionale.

Prin terapie se incearca depistarea gandurilor si interpretarilor oamenilor asupra diferitelor situatii si oamenii sunt ajutati sa-si dezvolte moduri de interpretare mai adecvate si strtegii de rezolvare a problemelor mai bune.

Managementul comportamentului se refera la incurajarea comportamentelor dezirabile si descurajarea celor indezirabile, prin metode de interventie cognitiv-comportamentele, care vizeaza comportamentul si cognitiile (gandurile) persoanei. Comportamentele indezirabile interfereaza cu dezvoltarea copilului, putand determina aparitia unor intarzieri in dezvoltare, dar copiii cu diferite tipuri de disabilitati pot fi invatati cum sa-si controleze propriul comportament.

Ca un principiu general, deosebit de important in interventia precoce asupra tulburarilor emotional-comportamentale, trebuie sa intelegem faptul ca un copil este, in general, mai cooperant daca i se spune ce poate sa faca, nu doar ce nu poate sa faca. Expectantele noastre referitoare la comportamentul unui copil trebuie sa fie adecvate pentru varsta lui si pentru nivelul sau de dezvoltare.

Intarirea, redirectionarea, metoda 'time-out' (pauza decisa de adult in timpul unei activitati in momentul in care copilul incepe sa manifeste o anumita problema comportamentala), extinctia, pedeapsa sunt tehnicile cele mai importante de management comportamental. Aceste metode de interventie sunt potrivite pentru interventia in majoritatea problemelor emotional-comportamentale care pot aparea la copii: crizele de afect, agresivitate, scancitul, supradependenta, frica, capacitatea atentionala scazuta, comportamentul auto-stimulant, antrenamentul pentru toaleta, anxietatea, depresia.

Agresivitatea. Cauza cea mai frecventa a agresivitatii este frustrarea pe care o simte copilul atunci cand nu poate obtine scopul dorit, cand este implicat in actiuni prea grele pentru el, cand i se cere sa astepte sau nu i se permite sa participe la o anumita activitate, cand locul de joaca este prea incarcat cu materiale sau cand nu este in mod adecvat supravegheat. Cand sunt frustrati, copii reactioneaza in moduri diferite: unii raspund prin agresivitate, altii prin crize de afect, plans, in timp ce altii devin tristi, retrasi sau timizi.

In timpul unei situatii frustrante, copilul are nevoie de comentariile adultului asupra posibilelor sentimente pe care le traieste in acel moment, sentimente pe care el nu le poate inca verbaliza si pe care le considera neintelese de cei din jur. (Ex., 'Stiu ca te simti foarte trist pentru ca Maria ti-a luat jucaria. Cateodata, cand ma simt trista sau nervoasa, imi place sa ma plimb. Vrei sa te plimbi cu mine?') In acest exemplu, adultul il ajuta pe copil sa-si inteleaga propriile sentimente de furie si frustrare si, de asemenea, ii sugereaza o activitate alternativa in locul agresivitatii sau crizei de afect (plimbarea), deci este vorba de redirectionare.

Uneori, comportamentele agresive par sa nu aiba o legatura logica cu activitatea in desfasurare, deoarece ele pot aparea imediat dupa un incident sau pot sa se manifeste mai tarziu (ex., George poate sa o loveasca pe Irina in timpul activitatii de desen pentru ca inainte, la ora de constructie, ea i-a luat o piesa). Copiii care sunt agresivi in mod constant pot fi invatati sa 'foloseasca propriile cuvinte' si sa-si exprime dorintele (ex., 'Nu imi lua jucaria!'). Chiar daca nu este usor, adultul trebuie sa-i permita copilului sa spuna uneori nu, deoarece acest lucru este o alternativa mai buna decat agresivitatea. In aceste cazuri in care copilul isi exprima refuzul, adultul poate sa fie suportiv deciziei lui, stabilind insa si o regula a jocului, care expusa initial si formulata clar ajuta copilul in structurarea si managementul comportamentului (ex., 'Adi, stiu ca iti place foarte mult aceasta jucarie. Poti sa te mai joci un timp cu ea. Peste 5 minute o sa-l lasi pe George sa se joace si el cu ea. Hai sa fixam ceasul impreuna sa sune!')

Cand adultii nu au observat ce s-a intamplat, ei trebuie sa reaminteasca tuturor copiilor implicati in inccident ca nu trebuie sa se loveasca intre ei. Putem chiar sa le spunem: 'Daca nu va simtiti bune jucandu-va impreuna, nu veti mai fi lasati sa va jucati impreuna.' Daca acest conflict continua, copiii trebuie despartiti sau se modifica mediul, indepartandu-se obiectul pentru care se cearta copiii.

Scanceala nu reprezinta o amenintare imediata, dar poate deveni in scurt timp intolerabila. Cauzele acestui comportament sunt multiple, cum ar fi: dorinta de a primi atentie, oboseala sau reprezinta un raspuns la un eveniment stresant. Multi copii renunta dupa un timp din proprie initiativa la acest comportament.

Cand este necesar sa intervenim, cel mai bun mod de a ajuta copilul este de a inceta sa intarim acest comportament si de a-l invata moduri de comunicare mai placute. Cel mai usor si mai simplu mod de a reduce scanceala este metoda de a acorda atentie lucrurilor pe care copilul le spune fara sa scanceasca si de a ignora mesajele transmise de catre copil in maniera scancita (de exemplu: „A tunci cand vorbesti asa – n.n. scancit- eu nu inteleg ce-mi spui si nu pot sa te ajut, sa fac nimic pentru tine. Te rog sa te incetezi sa vorbesti asa, sa te linistesti si sa-mi spui  calm care este problema ta, ce doresti”).

Daca copilul a utilizat acest comportament o lunga perioada de timp, el se poate transforma in obicei, necesitand o perioada mare pentru a-l modifica. Acest obicei de a scanci trebuie inlocuit cu un alt obicei: acela de a nu scanci. Adultul poate spune copilului: 'Cand tu scancesti eu devin trist si nu te voi asculta ce-mi spui cand scancesti.' Comportamentul 'miorlait' trebuie ignorat si comportamentul fara scancet trebuie intarit. Copii nu trebuie sa fie luati in brate, alintati, mangaiati atunci cand scancesc. Daca este posibil, adultul trebuie sa evite chiar contactul vizual sau sa iasa din camera cand copilul apeleaza la acest comportament.

Supradependenta (comportamentul supradependent) include cautare intensa a ajutorului, a afectiunii sau a atentiei altei persoane, ceea ce influenteaza negativ abilitatea de a invata a copilului. Dependenta este normala doar atunci cand nu impiedica copilul sa realizeze el insusi activitati pe care le poate face singur. In caz contrar, supradependenta poate face copilul incapabil sa functioneze fara suportul adultului. Copiii supradependenti adesea scancesc, plang si refuza sa faca activitatile pe care ei ar putea sa le realizeze. Ei cauta in mod constant asistarea din partea adultului, proximitatea fizica.

Uneori copilul apeleaza la acest tip de comportament pentru a obtine atentia adultului. Adultii insisi pot simti un sentiment de tristete datorita faptului ca copiii se dezvolta si devin independenti fata de ei sau se pot simti vinovati datorita faptului ca nu acorda suficienta atentie copilului, ceea ce ii determina sa intareasca comportamentele imature, supraprotejand copilul.




Cele mai eficiente metode de prevenire a supradependentei sunt: incurajarea copilului in procesul de luare de decizii, in directia incurajarii luarii de decizii personale singur, evitarea dominarii copilului prin impunerea prea multor reguli sau prin criticarea lui frecventa.

Adultul nu trebuie sa-l ajute pe copil sa faca actiuni pe care acesta le poate face singur, ci trebuie sa incurajeze realizarea independenta a unor sarcini, sa-l laude cand acesta a terminat treaba si sa-i arate ca este multumit de performanta realizata de catre copil.

Frica exagerata poate sa determine aparitia unor manierisme nervoase la copii cum ar fi: balbaiala, roaderea unghiilor, sugerea degetului mare sau poate conduce la timiditate, retragere sau neasteptate acte de agresivitate.

Cauzele frecvente ale temerilor copiilor sunt: experiente pe care copiii nu le inteleg si le considera amenintatoare, invatarea acestor comportamente de la alte persoane anxioase din anturajul sau, tensiunile familiale (batai, divort, separare, abuzul de substante. Exista o serie de fobii/temeri ale micii copilarii care se datoreaza neintelegerii cauzalitatii unor fenomene sau noutatii unor obiecte (vezi tabelul de mai jos), dar acestea se sting de la sine, de cele mai multe ori fara a necesita o abordare psihoterapeutica, pe masura ce copilul se maturizeaza si obtine mai multe informatii lamuritoare referitoare la obiectul fricii sale.

Tab.1: Temerile obisnuite ale copilariei

      0-2 ani: zgomote puternice, masti si costume, senzatii bruste

      2 ani: plecarea mamei, momentul culcarii, mersul la gradinita, zgomotul trenului, camionului, tunetului, vantului, culorile inchise, obiectele mari, palariile, obiectele care se muta, caini si animale salbatice

      3 ani: plecarea mamei si a tatalui noaptea, moartea, persoanele in varsta, mastile, monstrii, intunericul, animalele, oameni in uniforma

      4 ani: sirena pompierilor

      5 ani (mai putine temeri, mai mult temeri vizuale decat auditive): temeri despre oameni 'rai', a fi pierdut, mama nu se intoarce acasa, caderi, mai putina teama de animale

Interventie educationala

Managementul clasei si al comportamentului

Managementul clasei se refera la aplicarea unor principii stiintifice in organizarea mediului fizic si social al clasei, in organizarea materialelor didactice, in alegerea regulilor si procedurilor de interactiune in clasa, in planificarea si managementul activitatilor elevilor.

De asemenea, managementul clasei poate fi definit ca reprezentand abilitatea profesorului de a planifica activitatile clasei astfel incat sa asigure un climat favorabil invatarii. Unul din obiectivele acestui management al clasei este prevenirea comportamentelor disruptive, precum si rezolvarea problemelor comportamentale odata aparute (Baban, 2001).

Managementul comportamentului se refera la incurajarea comportamentelor dezirabile si descurajarea celor indezirabile, prin metode de interventie cognitiv-comportamentale, care vizeaza comportamentul si cognitiile (gandurile) persoanei. Comportamentele indezirabile interfereaza cu dezvoltarea copilului, putand determina aparitia unor intarzieri in dezvoltare, dar copiii cu diferite tipuri de disabilitati pot fi invatati cum sa-si controleze propriul comportament.

In continuare, prezentam un tip de management al clasei, o abordare care are la baza principiile psihologiei behavioriste si cognitive si metodele terapiei cognitiv-comportamentale: predarea pozitiva (Positive Teaching, Wheldall&Merrett, 1989).

Cele cinci principii ale predarii pozitive

In continuare vom incerca sa vedem cum putem utiliza metodele de predare pozitiva pentru a rezolva dificultatile comportamentale in clasa. Predarea pozitiva, provenind dinspre cercetarile psihologice - abordarea behaviourista, se bazeaza pe cinci principii de baza, iar scopul ei este acela de a promova o buna practica in clasa prin metode pozitive, aproape exclusiv.

Principiile predarii pozitive sunt uratoarele:

1. Predarea trebuie sa se preocupe de ceea ce este observabil

            Profesorii trebuie sa se preocupe de ceea ce fac copiii in realitate, fara a face speculatii asupra motivelor sau proceselor inconstiente care stau la baza comportamentelor copiilor. Cel mai important lucru este sa observam copiii. Definirea si observarea atenta a comportamentelor este centrala in abordarea behaviourista.

2. Aproape toate comportamentele din clasa sunt invatate

            In predarea pozitiva nu se neaga importanta mostenirii genetice si nici nu se afirma ca oricine poate fi invatat sa faca orice (optimismul pedagogic). Mostenirea genetica poate sa determine limitele a ceea ce un individ poate invata, dar comportamentul este totusi un rezultat al invatarii. Bine-nteles, acest lucru se aplica la tipurile de comportament de care profesorii sunt foarte preocupati, cum ar fi: a sti cum sa raspunzi politicos altora, a citi. Desigur, copiii invata si comportamente bune si comportamente rele. Dar, in conformitate cu teoria behaviourista, comportamentele rele se pot dezvata, reinvatandu-se in schimb comportamente noi, adecvate.

3. Invatarea implica modificarea comportamentului

            Singura modalitate prin care noi putem sti daca invatarea a avut loc este observarea modificarilor in comportamentul copiilor. Pentru a evalua aceste modificari, avem nevoie de o descriere clara, prin actiuni, a comportamentelor pre- si post-invatare (procesul de operationalizare a conceptelor-umbrela, de definire a comportamentului problematic prin comportamente observabile si cuantificabile). Operationalizarea conceptelor permite realizarea unei cuantificari a lor prin intermediul unor grile de observatie intr-o faza pre-interventie si post-interventie. Acest lucru permite evidentierea eficientei tehnicii terapeutice implementate.



            De exemplu:

            'Irina are o atitudine mai buna fata de scoala acum' – NU – formulare evaziva

            'Irina ajunge la timp la scoala in proportie de %, raspunde la mai multe intrebari cu % decat in faza de pre-interventie, isi face temele, etc.' - DA

4. Comportamentul se modifica ca rezultat al consecintelor lui

            Acest lucru inseamna ca noi toti - profesori sau elevi - invatam pe baza tendintei de a repeta comportamentele care sunt urmate de consecinte dezirabile sau de recompense, si tindem sa nu repetam comportamentele ale caror consecinte ni se par aversiv sau pedepse (Legea efectului - Thorndike). Daca dorim sa modificam comportamentul elevilor nostri trebuie sa ne concentram asupra manipularii contingentelor, determinand aparitia consecintelor pozitive dupa derularea comportamentelor dezirabile. A fost demonstrat in mod repetat faptul ca recompensarea comportamentelor pozitive este mai eficienta in demersul modificarii coportamentale decat pedepsirea comportamentelor indezirabile. (Este suficient sa amintim efectele secundare nedorite ale aplicarii pedepselor si tendinta de a canaliza energia negativa a comportamentelor pedepsite spre alte actiuni indezirabile).

5. Comportamentele sunt, de asemenea, influentate de contextul clasei

            Intr-o anumita situatie, unele comportamente sunt mai adecvate decat altele. Daca comportamentul unui elev este adecvat pentru o situatie particulara este foarte probabil ca el sa fie recompensat de catre persoanele (adulti sau congeneri) din jurul sau, iar daca acel comportament nu este adecvat este foarte posibil ca el sa fie pedepsit. Ca rezultat, copiii invata repede nu doar cum sa se comporte, dar si unde si cand aceste comportamente sunt adecvate. Anumite comportamente apar cu mai mare frecventa intr-o situatie decat in alta din simplu motiv ca ar putea exista mai multe oportunitati de a te angaja in acel comportament. (De exemplu, plimbatul prin clasa, zumzaiala, discutiile, apar mai frecvent daca mobilierul clasei este aranjat pe randuri, copiii unul in spatele celuilalt, materialele didactice nu sunt riguros aranjate si la indemana copiilor. In aceasta situatie, comportamentele disruptive pot fi reduse sau eliminate prin modificarea modului de organizare al mobilierului, al materialelor didactice sau al strategiilor de predare-invatare. ).

Marea majoritate a comportamentelor disruptive intalnite in clasa de levi nu sunt in sine probleme comportamentale, ele putand fi caracterizate cel mai bine ca fiind adecvate/inadecvate, dezirabile/indezirabile unui anumit spatiu si/sau unui anumit moment. Comportamentele dobandesc aceste caracteristici contextual, rolul normelor sociale si al regulamentelor fiind acela de ghidare a copilului in directia unui comportament acceptat, valorizat de catre comunitatea si mediul respectiv.

De exemplu, un copil care a crescut pana la varsta grupei pregatitoare in curtea bunicilor, in spatiu larg deschis explorarii si manipularii, intr-un mediu care valoriza activismul, energia debordanta, va fi nevoit sa identifice, cu ajutorul educatoarei, noile reguli comportamentale: respectarea regulilor exprimate de catre educatoare, asteptarea randului, evitarea vorbirii fara a fi solicitat, centrarea pe sarcina si evitarea parasirii locului etc. Toate aceste noi cerinte trebuie insusite treptat, modelarea lor fiind rolul cadrelor didactice. Altfel, activismul si caracterul expansiv al copilului laudat de catre familie si interpretat ca un semn de sanatate si de istetime, risca sa fie interpretat negativ de catre cadrul didactic (neascultare, obraznicie, etc.)  daca el nu este evaluat in prin prisma experientelor anterioare ale copilului si prin prisma functiei comportamentului (analiza functionala a comportamentului).

Bibliografie selectiva:

Baban, A. (coord.)(2001) Consiliere educationala. Ghid metodologic pentru orele de dirigentie si consiliere, Cluj Napoca, Psinet

Dunlap, Linda (1997): Early Childhood Special Education, Allyn & Bacon, Needham Heights

Kazdin

Kroese, Biza; Dagnan, Dave; Loumidis, K. (1997): Cognitive-behaviour Therapy for People with  Learning Disabilities, Routledge, London 

Wheldall, K.; Merrett, F. (1989): Positive Teaching in the Secondary School, Paul Chapman Publlishing

           

Sugestii bibliografice:

Iucu, R. B. (2006) Managementul clasei de elevi. Aplicatii pentru gestionarea situatiilor de criza educationala, Iasi, Polirom

Neamtu, C. (2003) Devianta scolara. Ghid de interventie in cazul problemelor de comportament ale elevilor, Iasi, Polirom    








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2093
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site