RELATIA CREIER MINTE

RELATIA CREIER MINTE

Definirea procesului "introspectiei" si secventializarea nelimitata a relatiei observator/observat in interiorul mintii umane face si obiectul unor speculatii fictionale, marcate prin diferitele teorii de echivalare a realului exterior cu realul mental. In cazul lui Thomas Pynchon, activitatea mentala e perceputa fie ca atomizator cerebral (The Crying of Lot 49, 1965), fie ca dispersor identitar (V, 1963). Emblemele iconice alese de Pynchon pentru a ilustra relatia entropica dintre realul exterior si cel mental sunt spray -ul care se pulverizeaza in mici explozii intr-o camera de motel in The Crying of Lot 49 (un soi de proiectie abisala a dispozitivului termodinamic si informational numit The Nefastis Machine) si litera V sub grafia careia se ascund persoane si nume de locuri adevarate sau imaginare in romanul V. Alaturi de atomizatorii si dispersorii narativi ai lui Pynchon stau virusii mentali imaginati de John Barth in The Last Voyage of Somebody the Sailor (1991); acestia functioneaza ca niste colonizatori cerebrali, a caror actiune e independenta de vointa individului, pe care o dubleaza fictional: "Imagineaza-ti un obiect nazdravan - el poate avea diferite forme in epoci diferite - care, odata ce ti-a cazut privirea intimplator pe el, are puterea sa-ti ia mintea incetul cu incetul in stapinire, in maniera in care un virus electronic ia in stapinire memoria computerului unei banci. El ar putea sa fie o agrafa sau scrumiera de pe biroul tau sau un pin oarecare dintr-o padure de pini sau o caramida cu totul si cu totul nediferita de celelalte caramizi ale cladirii sau o fata oarecare in decupajul vizual al unei multimi

Deconstructia relatiei dintre creier si minte e dublata in psihologia cognitiva de o deconstructie a raportului dintre obiectul real, imaginea lui si reprezentarea mentala a celor doua. Practic, calitatea reprezentarii iconice pe care o avem in minte (si care poate fi spatializata diferit sau rafinata/voalata ca fidelitate - a se vedea, de exemplu, "amintirile" care se estompeaza in timp) ar fi aceea care ar determina procesualitatea ce duce la cognitie, si nu calitatea intrinseca a obiectului real sau cea a obiectului real perceput pur si simplu iconic.

Intr-un asemenea cadru, misiunea psihologului cognitiv devine aceea de a observa si intelege ceea ce se petrece in mintea umana atunci cind sintem constienti ("introspectiv") ca miscam, mutam, deplasam etc. ceva, deci ca efectuam o anumita actiune dinamica asupra obiectelor din imaginile noastre mentale ca reprezentari autonomizabile.5 Astfel se poate realiza mai exact modul in care informatia vizuala este stocata in reprezentarile ce stau la baza imaginilor pe care resimtim ca le "avem" si se poate oferi o descriere a proceselor de manipulare a reprezentarilor ce au loc pe parcursul gindirii.

1. Cu alte cuvinte, cercetatorii cognitivi (psihologi, neurologi si filosofi ca Stephen Michael Kosslyn, Evan Thompson sau Daniel C. Dennett) cauta sa descopere ce sunt imaginile, cum apar, cind sunt utilizate si ce inseamna de fapt sa "privesti" si sa procesezi imageria vizuala mentala. La noi, principalele contributii in domeniu apar dupa 1989, sub forma teoretizarii modelelor cognitive si a aplicatiilor acestora in psihologie, cu precadere prin eforturile lui Mircea Miclea.

2. La o concluzie similara, desi insistind asupra altei premise cognitive (concretizarea unitatilor cunoasterii, prin realizarea de ansambluri formate din ceea eram obisnuiti sa numim "abstractiuni" - de exemplu, mintea) ajunge Francisco J. Varela, pentru care perceptia umana nu consta in "recuperarea" unei lumi pre-existente, ci mai degraba in "ghidarea perceptuala" a actiunii intr-o lume "inseparabila de capacitatile noastre senzomotorii" (The Reenchantment of the Concrete, in Crary & Kwinter - op.cit. in text -, 1992:336).

3. Plasind chestiunea presupusei limitari cognitive in termenii cauzal-ierarhici ai raportului dintre creatia umana si cea artificiala ("Poate o inteligenta sa dea nastere unei alte inteligente mai inteligenta decat sine - The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the New Age of Intelligent Machines, 1999:50, 1998), Ray Kurzweil, una din somitatile cercetarii actuale de AI, ofera un alt raspuns. In opinia lui, nu numai ca limitarea cognitiva nu exista, iar conditia pre-determinarii nu se aplica in cazul inteligentelor artificiale emergente la inceputul secolului 21 (computere digitale perfectionate, roboti semi-autonomi etc.) si dezvoltabile exponential in urmatoarele decenii (computere cuantice, nano-roboti etc.), dar, pe baza operatiunilor de inginerie inversa, masinile chiar ar ajunge autonome, constiente si, finalmente, superioare fiintelor umane care "le-au creat". Pentru Kurzweil, dupa ce fiintele umane ele insele au iesit din presupusa schema a conditionarii genetice si cognitive ("depasind evolutia care le-a produs" si ajungind "mai inteligente decat creatorul lor"), este rindul masinilor ca, in curind, sa depaseasca inteligenta "producatorilor" lor umani.

Chiar daca argumentele tehnologice ale lui Kurzweil sunt convingatoare (complexitate, viteza, capacitate, ritm de crestere etc. - toate favorabile masinilor computerizate), cele logice pot fi amendate sau nuantate, pornind de la imposibilitatea de a cuantifica un reper cauzal si ierarhic mai degraba mistic/religios, decat stiintific (recursul la invocarea "creatorului" omului intr-o perspectiva mai degraba biblica decat darwiniana) sau pornind de la saltul de etape in "demonstratie" (cum s-ar trece de la performanta computatiei - vastitate, rapiditate etc.- la abilitatea inteligentei autonome, a constiintei, a intentionalitatii si a liberei vointe a computerelor? printr-un simplu proces algoritmic? printr-un rezultat al jocului aleatoriu de calcul?). Chiar in ipoteza enuntata de autor, a glisarii catre un nou (si alternativ) tip de logica si de tehnologie, pe linie cuantica, evaluarea ei scenariala, oricit de atractiva, nu isi poate contine propria argumentatie/demonstratie (sau, mai exact, nu si-o poate auto-valida), din moment ce nu beneficiaza (inca) de accesul la logica/tehnologia pe care le invoca si care nu s-ar mai supune conditiilor logice si tehnologice in parametrii carora sunt anticipate. Paradoxal, din acest punct de vedere un anti-limitativ ca Ray Kurzweil se supune involuntar insesi conditionarii limitative pe care o respinge.

4. Mai exact, nu greutatea sau culoarea "concreta" a unui obiect, si nici reprezentarea lor intr-o fotografie sau intr-o imagine care se formeaza pe retina ar asigura "intelegerea" obiectului respectiv, ci calitatea tehnica a reprezentarii iconice construite de mintea umana pe un soi de ecran intern in vederea procesarii (v. Kosslyn, 1983:29).

5. Daca, pornind de la explicatiile deconstructive ale psihologilor cognitivi, ne este cit de cit mai usor sa intelegem unde si cum "vizualizam" mental un chip, o carte sau o scena de anul trecut de la munte pe care nu le "vedem" live, cu alte cuvinte, pe care nu le "avem" in timp real "in fata ochilor", mai greu ne-ar fi sa intelegem ce, cum si unde-le situatiei in care "audiem" mental sunete, fara a le "auzi" concret -de exemplu, fredonind in minte o melodie cunoscuta sau inventata, fara a-i emite vocal sunetele din care e compusa. Daca melodia "exista" mental (din moment ce o putem "audia" si, pe baza acestei "auditii tacute", chiar reitera vocal), unde se desfasoara "sunetele" ei "inaudibile"? tot pe ecranul mental de care amintesc psihologii cognitivi? in "difuzoarele" ecranului mental? intr-un alt "spatiu" sau "mediu acustic"? si pe ce gen de "suport" sau de "material acustic" al mintii sunt ele "imprimate"?