Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CAIETUL ALBASTRU

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Opinia publica - un despot modern si capricios
Dezvoltarea justitiei terapeutice in domeniul drogurilor
STRATIFICAREA SOCIALA - Originea inegalitatii sociale. Sisteme de stratificare
LIBERTATEA CA ABSENTA A CONSTRANGERII SI COERCITIEI
PANEL
ORIENTARI MODERNE IN SOCIOLOGIE
Forme istorice de organizare a familiei. A.Comte si Scoala Le Play. Modele familiale traditionale si moderne. Schimbari in trasaturile familiei in lum
Banii vorbesc? in casnicie
AGRESIVITATE
BAPTISMUL - NOI CONSIDERATII ASUPRA MISIONARISMULUI BAPTIST

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRASOV

FACULTATEA DE DREPT SI SOCIOLOGIE

Specializare Sociologie




CAIETUL ALBASTRU

Referat

LUDWIG WITTGENSTEIN:

CAIETUL ALBASTRU

Textul care a fost numit Caietul albastru poate fi socotit prima inregistrare scrisa a cursului nou pe care l-au luat preocuparile si ideile autorului dupa revenirea in Anglia. Unul din executorii testamentari ai lui Wittgenstein, cunoscutul logician si filozof finlandez Georg Henrik von Wright, crede ca in anul 1933 ar fi avut loc o schimbare hotaratoare in orientarea gandirii autorului. Dupa parerea lui, Caietul albastru din 1933-34 transmite impresia primei versiuni, chiar daca in stare bruta, a unei filozofii radical noi. Iar Ray Monk, ajunge la o concluzie asemanatoare: “Aceasta a fost prima exprimare publica a noii metode filozofice a lui Wittgenstein si, ca atare, a generat un mare interes. Caietul albastru a fost in acest fel raspunzator pentru introducerea in discursul filozofic a notiunii de “joc de limbaj” si a tehnicii bazata pe ea pentru a dizolva confuzia filozofica.”

O mare parte din text descrie si analizeaza expresii din limba de toate zilele. Scopul urmarit in acest fel este o mai buna intelegere a naturii si functionarii limbajului nostru.

Ca mai multe texte scrise de Wittgenstein, Caietul albastru ne previne asupra a ceea ce pierdem din vedere nu numai in viata de fiecare zi, dar si atunci cand filozofam, si anume asupra marii diversitati a situatiilor in care folosim cuvinte ca cele amintite mai sus si asupra varietatii utilizarilor acestor cuvinte.

Caietul albastru contine consideratii si reflectii pe care Wittgenstein le-a dictat unui numar mic de studentii care participau la cursurile sale de la Cambrige in anul 1933-34. Inainte de toate, este vorba de greutatile de a ne apropia de un fel cu totul aparte, fara antecedente, de a concepe rostul reflectiei filozofice si de a face filozofie.

Wittgenstein crede ca o inrebare ca “Ce este semnificatia unui cuvant ?” apartine acelui gen de intrebari ce conduc la incurcaturi filozofice, atata timp cat acceptam conceptia curenta, familiara asupra naturii limbajului. Relatia dintre expresii ale limbajului si ceea ce numim “intelesul” lor nu va putea fi clarificata prin formularea unei noi teorii, a unei “filozofii a limbajului”, ci numai examinand mai indeaproape diferite folosiri ale unor asemenea expresii. Credem ca relatam fapte cand, in realitate, oferim interpretari ale faptelor in lumina unor idei familiare. Adevaratul rost al reflectiei si analizei filozofice nu este de a scoate la iveala fapte noi si de a explica faptele construind teorii, asa cum face stiinta, ci de a ne ajuta sa percepem mai adecvat situatii din cele mai familiare.

Wittgenstein caracterizeaza jocurile de limbaj drept “cai de a folosi semnele, mai simple decat cele in care folosim limbajul nostru foarte complicat de toate zilele. Jocurile de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive. Vedem ca putem construi formele complicate din cele primitive, adaugand treptat forme noi.”

Ele ne indica in mod clar ca orice incercare de a preciza intelesul expresiilor limbii de toate zilele prin definitii si reguli nu isi poate atinge telul in masura in care aceleasi expresii vor capata in felurite contexte de viata si activitate, pe care le putem imagina, semnificatii din cele mai diferite. Nu exista o singura utilizare a cuvintelor asupra carora staruiesc de obicei filozofii, tot asa cum nu exista o singura utilizare a altor expresii ale limbajului. De aceea am resimtit drept o insuficinta lipsa unei definitii a cuvantului timp mai mult decat cea a cuvantului scaun. Despre intelesul unui cuvant nu vom putea spune nimic adecvat atat timp cat nu vom cuprinde cu privirea conexiunile principale, caracteristicile fiecarei forme de viata in care este folosit.

Ce este intelesul unui cuvant ?

Ce este o explicatie a intelesului unui cuvant; cum arata explicatia unui cuvant?

Felul in care ne ajuta aceasta intrebare este analog aceluia in care intrebarea “cum masuram o lungime?” ne ajuta sa intelegem intrebarea “ce este lungimea?”

Intrebarile “Ce este lungimea?”, “Ce este intelesul?”, “Ce este numarul unu?” etc. produc in noi o crampa mentala. Simtim ca n-avem spre ce arata, pentru a raspunde la ele, si totusi ar trebui sa aratam spre ceva.

Intr-un sens, aducem intrebarea “Ce este intelesul?” inapoi pe pamant. Caci, cu siguranta, pentru a intelege sensul expresiei “inteles”, trebuie sa intelegem si sensul expresiei “explicatie a intelesului”. Am zice: “sa ne intrebam ce este explicatia intelesului, caci orice explica ea va fi intelesul”.

Ceea ce numim in genere “explicatii ale intelesului unui cuvant” s-ar putea imparti, in mare, in definitii verbale si definitii ostentative.

Pentru multe cuvinte din limba noastra nu par sa existe definitii ostentative; de exemplu, pentru cuvinte ca “unu”, “numar”, “nu” etc.

Sa explicam deci cuvantul TOFF aratand spre un creion si spunand “acesta este TOFF”. Definitia ostentativa “acesta este TOFF” poate fi interpretata insa in nenumarate feluri.

Sa zicem ca ii dau unui roman definitia ostentativa “iata ce numesc germanii «Buch»”. Atunci, de cele mai multe ori, romanului ii va veni in minte cuvantul “carte”. Putem spune ca el a interpretat “Buch” ca insemnand “carte”.



Daca dau cuiva ordinal “adu-mi o floare rosie de pe pajistea aceea”. Primul raspuns pe care l-ar putea sugera cineva ar fi ca el a pornit sa caute o floare rosie avand o imagine de rosu in minte si o compara cu florile pentru a vedea care dintre ele are culoarea imaginii. Procesul ar putea fi acesta: port cu mine un tablou in care sunt corelate nume cu patrate colorate. Pentru a vedea ca a indeplini un ordin poate fi ceva de acest fel, sa consideram ordinul “Inchipuie-ti o pata rosie”.

Exista anumite procese mintale bine determinate legate de functionarea limbii si ca numai prin aceste procese poate functiona limba. Ma refer la procesele de a intelege ceva si a da un sens la ceva. Semnele limbii noastre par moarte fara procese mintale. Suntem tentati sa credem ca functionarea limbii are doua parti: o parte anorganica, manuirea semnelor, si una organica, pe care am putea-o numi a intelege aceste semne, a le da un sens, a le interpreta, a gandi. Acestea din urma par a avea loc intr-un mediu cu totul aparte, mintea. Asa, de exemplu, un gand poate sa fie sau sa nu fie in concordanta cu realitatea.

Greseala pe care suntem inclinati sa o facem ar putea fi exprimata astfel: cautam folosirea unui semn, dar o cautam ca si cum ar fi un obiect care co-exista cu semnul.

Semnul isi primeste semnificatia de la sistemul de semne, de la limbajul caruia ii apartine. Intr-un cuvant: a intelege o propozitie inseamna a intelege un limbaj. Ceea ce este ciudat si greu de inteles, in legatura cu gandirea, este lantul de procese care se petrec in mediul mintii, procese posibile doar in acest mediu.

Problema naturii gandirii ne pune in incurcatura, atunci incurcatura pe care o interpretam in mod gresit ca fiind referitoare la natura unui mediu este de fapt o incurcatura cauzata de o folosire a limbii noastre care induce in eroare. Acest gen de greseala reapare iar si iar in filozofie, atunci cand suntem pusi in incurcatura cu privire la natura timpului, atunci cand timpul ni se pare un lucru ciudat. Toate faptele care ne intereseaza stau deschise in fata noastra. Insa folosirea substantivului “timp” este cea care ne induce in eroare.

A vorbi despre gandire ca “activitate mintala” induce, asadar, in eroare. Am putea spune ca gandirea este in esenta activitatea de a opera cu semen. Aceasta activitate este executata cu mana, atunci cand gandim scriind; cu gura si laringele, atinci cand gandim vorbind.

Cand cuvintele din limba noastra obisnuita au gramatici prima facie, suntem inclinati sa incercam sa le interpretam in mod analog. Spunem “Gandul nu e totuna cu propozitia; caci o propozitie engleza si una franceza, care sunt complet diferite, pot exprima acelasi gand”. Termenul “gand” are folosirea sa, care este de un gen cu totul diferit de folosirea cuvantului “propozitie”.

Sa ne imaginam in linii mari un asemenea experiment. El consta in observarea creierului in timp ce subiectul gandeste. Subiectul este totodata si cel ce experimenteaza, acela care-si priveste propriul creier, cu ajutorul unei oglinzi. Subiectul care experimenteaza observa o corelatie a doua fenomene. Pe unul din ele il numeste gand. Acesta poate consta intr-un sir de imagini, senzatii organice, sau, intr-un sir de experiente vizuale, tactile si musculare diferite pe care le are atunci cand scrie sau rosteste o propozitie. Cealalta experienta este aceea de a vedea creierul sau lucrand. Ambele fenomene ar putea fi numite “expresii ale gandului”.

Sa ne inchipuim ca am privi un grup de lucruri din acesta camera si ca, in timp ce privim, ni s-ar introduce o sonda in creier si s-ar constata ca, daca varful sondei ar atinge un anume punct din creierul nostru, atunci prin acesta o anume mica parte din campul nostru vizual ar fi eliminata. Am putea astfel corela puncte din creier cu puncte ale imagimii vizuale.

Daca cineva ne invata intelesul cuvantului “galben” dandu-ne o definitie ostentativa de un fel oarecare, aceasta invatare poate fi privita in doua feluri:

1). Invatarea este instructie. Instructia ne face sa asociem o imagine galbena, lucruri de culoare galbena, cu cuvantul “galben”. Am putea compara invatarea cu instalarea unei legaturi electrice intre un intrerupator si un bec. Ceea ce corespunde unei legaturi gresite sau uneia intrerupte ar fi atunci ceea ce numim uitarea explicatiei sau a intelesului cuvantului. Atata vreme cat invatarea creeaza asocierea, ea este cauza fenomenelor de intelegere, de indeplinire a ordinelor.

2). Invatarea ar putea sa ne furnizeze o regula care sa fi fost ea insasi implicata in procesele de intelegere, indeplinire a ordinelor.

Vom spune ca regula este implicata in intelegere, in indeplinirea unui ordin, daca, asa cum as dori sa o exprim, simbolul regulii face parte din calcul.

Un exemplu caracteristic pentru cazul 2 ar fi cel in care invatarea ne-ar furniza un tabel pe care il folosim efectiv in intelegere, indeplinirea ordinelor etc. Daca suntem invatati sa jucam sah, e posibil ca cineva sa ne invete regulile. Daca apoi jucam sah, nu e neaparat necesar ca aceste reguli sa fie aplicate in actul de a juca.

A da un motiv pentru ceea ce ai facut sau ai spus inseamna a arata o cale care conduce la aceasta actiune. In unele cazuri, aceasta inseamna a spune pe ce cale ai mers tu insuti; inseamna a descrie o cale care conduce acolo si este in acord cu anumite reguli acceptate.

Invatarea este ceva care furnizeaza un temei pentru a face ceea ce facem; ea ofera calea pe care mergem. Acum, exista ideea ca, daca un ordin este inteles si indeplinit, trebuie sa existe un temei pentru a-l indeplini asa cum o facem; si, defapt, un lant de temeiuri care merg inapoi la infinit. Oriunde te afli, trebuie sa fi ajuns acolo dintr-un alt loc, iar in acest loc trebuie sa fi venit din altul.

Extrem de important sa ne dam seama cum, intelegand gresit gramatica expresiei noastre, ajungem sa credem despre un anumit enunt dintre acestea ca ne-ar da locul real al activitatii de gandire.

Gandirea, am dori sa spunem, este parte a “experientei noastre private”. Ea nu este materiala, ci este un eveniment in constiinta privata.

Daca spunem ca gandirea inseamna, in esenta, operare cu semne, prima intrebare pe care ati putea-o pune este: “Ce sunt semnele?”. Dau cuiva ordinul: “adu-mi sase mere de la pravalie”, si voi descrie un fel de a urma un asemenea ordin. Cuvintele “sase mere” sunt scrise pe o bucata de hartie, hartia este inmanata vanzatorului, vanzatorul compara cuvantul “mar” cu etichete de pe diferitele rafturi. El constata ca acesta corespunde cu una dintre etichete, numara de la 1 la numarul scris pe bucata de hartie si pentru fiecare numar ia un fruct de pe raft si-l pune intr-o punga. Acestea sunt cai de a folosi semnele, mai simple decat cele in care folosim semnele limbajului nostru de toate zilele, limbaj care este extrem de complicat. Jocurile de limbaj sunt formele de limbaj cu care incepe un copil sa foloseasca cuvinte. Studiul jocurilor de limbaj este studiul formelor primitive de limbaj sau al limbajelor primitive.

Ideea ca un concept general este o insusire comuna a instantelor sale particulare este legata de alte idei primitive, prea simple, despre structura limbajului. Ea este comparabila cu ideea ca insusirile sunt ingrediente ale lucrurilor care au acele insusiri: ca frumusetea este un ingredient al tuturor lucrurilor frumoase tot asa cum alcoolul este un ingredient al berii si vinului.

Intelesul unui cuvant este o imagine sau un lucru corelat cu cuvantul. Aceasta inseamna ca noi privim cuvintele ca si cum ele toate ar fi nume proprii, iar apoi confundam purtatorul unui nume cu intelesul numelui.

Pornirea noastra neinfrantata catre generalitate are si o alta sursa principala: preocuparea noastra pentru metoda stiintei. Filozofii au in mod constant in fata ochilor metoda stiintelor naturii si sunt tentati in mod irezistibil sa puna intrebari si sa raspunda la ele in felul stiintelor naturii. Aceasta tendinta este adevarata sursa a metafizicii si conduce pe filozof intr-un intuneric complet.

Atitudinea fata de ceea ce este mai general si de ceea ce este mai special in logica este legata de folosirea cuvantului “gen”, care poate duce confuzii. Vorbim de genuri de numere, genuri de propozitii, genuri de demonstratii, si, de asemenea, despre genuri de mere, genuri de hartie etc. Intr-un sens, ceea ce defineaste genul  sunt insusiri ca dulceata, duritatea etc. Dispretul pentru ceea ce in logica pare a fi cazul mai putin general izvoraste din ideea ca el este incomplet. Intre formele logice nu exista distinctii fine asa cum exista intre gusturile diferitelor genuri de mere.

Daca studiem, gramatica cuvintelor “a dori”, “a gandi”, “a intelege”, “a crede” nu vom fi nemultumiti atunci cand vom descrie diferite cazuri de dorinta, gandire etc.

Pentru a te clarifica asupra intelesului unui termen general, trebuie sa gasesti elementul comun din toate intrebuintarile sale a incatusat cercetarea filozofica.



Daca cineva intreaba ce au in comun diferitele procese de a astepta pe cineva la ceai, raspunsul este ca nu exista nici o unica trasatura comuna tuturor, desi exista multe trasaturi comune care se suprapun partial. Aceste cazuri de asteptare formeaza o familie; ele au asemanari de familie care nu sunt definite clar.

Cineva ar putea fi tentat sa spuna acum ca diferenta despre care vorbim revine pur si simplu la aceasta: ca in unele cazuri stim ce dorim iar in altele nu.

Sa examinam urmatorul exemplu : S-ar putea constata ca este practic potrivit ca o anume stare de degradare a unui dinte, neinsotita de ceea ce numim in mod obisnuit “durere de dinti”, sa fie numita “durere de dinti inconstienta” si sa se foloseasca, exprimarea ca avem o durere de dinti, dar nu stim acest lucru. Tocmai in acest sens vorbeste psihanaliza de ganduri inconstiente, acte inconstiente de vointa. Potrivit noii noastre conventii, nu este gresit sa spui “Am o durere de dinti inconstienta”.

Exista si alte lucruri despre care nu stii nimic si poate sa existe, o durere de dinti despre care nu stii nimic. Putem clarifica chestiunea spunand: “Ia sa vedem cum sunt folosite in acest caz cuvintele “inconstient”, “a sti” si sunt ele folosite in alte cazuri”. A explica criteriul pe care-l am eu pentru a stabili faptul ca altcineva are o durere de dinti inseamna a da o explicatie gramaticala a expresiei “durere de dinti” si in acest sens, a da o explicatie a intelesului expresiei “durere de dinti”. Exista mai multe feluri de comportare ale celor despre care se spune ca au dereri de dinti. Ca exemplu al acestor feluri de comportare sa luam faptul ca cineva se tine cu mana de falca. Sa presupunem ca as spune acum cuiva “vad ca A are o durere de dinti, caci are o pata rosie pe obraz”. El m-ar putea intreba: “De unde stii ca A are o durere de dinti atunci cand vezi o pata rosie?” As arata atunci ca anumite fenomene au coincis totdeauna cu aparitia unei pete rosii.

In practica, noi folosim foarte rar limbajul ca pe un asemenea calcul. Caci nu numai ca nu ne gandim la regulile de folosire atunci cand folosim limbajul, dar, atunci cand ni se cere sa dam asemenea reguli, nu suntem, in cele mai multe cazuri, in stare sa o facem.

Sa luam ca exemplu intrebarea “Ce este timpul ?”. La prima vedere acesta intrebare reclama o definitie, dar apare de indata intrebarea: “Ce am castiga printr-o definitie, cata vreme ea ne poate conduce doar la alti termeni nedefiniti ?” Adesea o definitie clarifica gramatica unui cuvant. Tocmai gramatica cuvantului “timp” este cea care ne pune in incurcatura. Iar incurcatura privind gramatica cuvantului “timp” se naste din ceea ce s-ar putea numi constradictiile aparente din aceasta gramatica.

Tocmai o asemenea contradictie era cea care il punea in incurcatura pe Sfantul Augustin, atunci cand argumenta: Cum e posibil ca cineva sa masoare timpul ? caci trecutul nu poate fi masurat, de vreme ce sa dus de mult; iar viitorul nu poate fi masurat caci inca nu a sosit. Iar prezentul nu poate fi masurat deoarece n-are intindere.

Contradictia care pare sa apara aici ar putea fi numita un conflict intre utilizari diferite ale unui cuvant, in acest caz al cuvantului “masurare”. Este de folos sa ne reamintim aici ca pentru un copil este uneori aproape imposibil sa creada ca un cuvant poate avea doua intelesuri.

Sa luam alt exemplu, intrebarea lui Socrate “Ce este cunoasterea ?” Aici cazul este chiar mai clar, deoarece discutia incepe cu aceea ca invatacelul da un exemplu de definitie exacta, iar apoi se cere o definitie a cuvantului “cunoastere”.

Credem in mod gresit ca o definitie este ceea ce va inlatura dificultatea. Pasul urmator consta in a vedea ca aceasta definitie este nesatisfacatoare.

Sa comparam cu aceasta cazul definitie numarului. Aici explicatia ca un numar este acelasi lucru cu o cifra satisface acea prima nevoie de definitie.

Expresiile au acele intelesuri pe care le-am dat noi acestora; iar noi le dam intelesuri prin explicatii. Adica, daca suntem gata sa dam vreo explicatie; in cele mai multe cazuri nu suntem.

Ar fi gresit sa spunem ca in filozofie consideram un limbaj ideal ca fiind opus celui obisnuit. Dar limbajul obisnuit este in regula. Ori de cate ori construim “limbaje ideale”, nu o facem pentru a inlocui cu ele limbajul nostru obisnuit, ci pentrua a inlatura vreo dificultate produsa in mintea cuiva de gandul ca ar fi prins folosirea exacta a unui cuvant obisnuit.

Un proces ce insoteste cuvintele noastre si pe care l-am numi “procesul de a gandi ceea ce spui” este modularea vocii cand rostim cuvintele; sau unul din procesele asemanatoare acestuia, cum ar fi jocul expresiei fetei.

Ce este obiectul unui gand?

Intrebarea, este deja expresia mai multor confuzii. Asta se vede din simplu fapt ca ea suna aproape ca o intrebare de fizica ; ca si cum am intreba: “Care sunt componentele ultim ale materiei?” Este o intrebare tipic metafizica, caracteristica unei intrebari metafizice fiind ca exprimam o neclaritate privind gramatica cuvintelor in forma unei intrebari stiintifice.

Iesirea din acesta dificultate pare a fi: ceea ce asteptam nu este faptul, ci o umbra a faptului. Exista mai multe surse ale acestei idei de umbra. In mod sigur doua propozitii din limbi diferite pot avea acelasi sens, prin urmare, sensul nu e totuna cu propozitia. Si punem intrebarea “Ce este sensul ?” Si facem din “el” o existenta-fantoma, una din multele pe care le cream atunci cand vrem sa dam inteles substantivelor carora nu le corespund nici un fel de obiecte materiale.

Ne imaginam umbra ca fiind o imagine a carei intentie nu poate fi pusa in discutie, adica o imagine pe care nu o interpretam pentru a intelege, ci o intelegem fara a o interpreta. Daca vezi o telegrama scrisa in cifru si cunosti codul, in general nu vei spune ca intelegi telegrama inainte de a fi tradus in limbajul comun.

Daca avem in vedere posibilitatea unei imagini care, nu are nici o asemanare cu obiectul ei, intercalarea unei umbre intre propozitie si realitate isi pierde orice sens.

Ideea ca acel ceva care dorim sa se intample trebuie sa fie prezent ca o umbra in dorinta noastra este adanc inradacinata in formele noastre de exprimare. Dar, am putea spune ca aceasta nu este decat o alta absurditate, si anume cea mai apropiata de cea pe care am dori in realitate s-o spunem.

Dificultatea noastra ar putea fi exprimata astfel: Gandim asupra unor lucruri, dar cum intra aceste lucruri in gandurile noastre? Ne gandim la o persoana, dar nu este nevoie ca acea persoana sa fie prezenta. O poza a lui nu ajunge; caci in ce fel am putea sti pe cine reprezinta ea?

Am spus ca legatura intre gandurile sau vorbele noastre despre un om si omul insusi s-a facut atunci cand, pentru a explica intelesul cuvantului “D-nul X”, am arata spre el, spunand “acesta este d-nul X”. Si nu este nimic misterios in acesta legatura.

Cineva spune “Dl Y va veni sa ma vada in dupa amiaza aceasta”; “Te referi la el ?” intreb eu, aratand spre cineva care e de fata, iar el raspunde “Da”. In aceasta convorbire s-a stabilit o legatura intre expresia “dl Y” si dl Y.

Aceasta este, ceea ce ne face sa consideram intelesul sau gandirea drept o activitate mintala de un gen aparte: cuvantul “mintal” indica aici ca nu trebuie sa ne asteptam sa intelegem cum functioneaza lucrurile acestea. Ceea ce am spus despre gandire se poate aplica si imaginatiei.

Daca noi cantam o melodie pe care o stim pe dinafara sau daca spunem alfabetul , atunci notele sau literele par sa fie legate si fiecare pare s-o traga dupa ea pe urmatoarea, ca si cum ar fi un sirag de perle intr-o cutie si, tragand afara o perla, as trage dupa ea si pe urmatoarea.

Daca fluier o melodie pe care o stiu bine si sunt intrerupt in mijlocul ei si daca apoi cineva ma intreaba “stiai cum sa contiui?”, as raspunde “da, stiam”. Sa ne punem intrebarea: “Cat dureaza sa stii cum sa continui ?” Sau este un proces instantaneu ?

Sa consideram urmatorul exemplu: in prezenta mea se trage cu o arma, iar eu spun: “Acest pocnet n-a fost asa de puternic pe cat ma asteptam”. Cineva ma intreaba: “Cum este posibil asa ceva? A existat oare, in imaginatia ta, un pocnet mai puternic decat cel al armei?” Trebuie sa recunosc ca nu a existat nimic de acest fel.

Anumite tensiuni din corpul meu slabesc. Dar care este legatura dintre aceste tensiuni, deschiderea gurii si un pocnet cu adevarat mai puternic? Poate ca legatura s-a facut prin aceea ca auzisem un asemenea pocnet si avusesem experiente amintite.



Am incercat prin toate acestea sa inlatur tentatia de a crede ca “trebuie sa existe” ceea ce se cheama procesul mintal de a gandi, spera, dori, crede etc., independent de procesul exprimarii unui gand, a unei sperante, a unei dorinte etc. Exprimarea unei credinte, unui gand etc. nu este decat o propozitie; iar propozitia are sens numai ca element al unui sistem de limbaj. Dar exprimarea gandurilor noastre poate intotdeauna sa minta, caci putem spune un lucru si gandi altul: spunem “E cald in aceasta camera” si gandim “e frig”.

Ne-am putea inchipui fiinte care isi desfasoara gandirea privata cu ajutorul “aparteurilor” si care reusesc sa minta, spunand un lucru cu voce tare, facand sa-i urmeze un aparteu care spune exact pe dos.

Daca examinam utilizarile pe care le dam unor cuvinte precum “a gandi”, “a avea in vedere”, “a dori” etc., parcurgerea acestui process ne scapa de tentatia de a cauta un act anume de gandire, independent de actul exprimarii gandurilor noastre si ascuns intr-un mediu aparte.

Suntem tentati sa credem ca, pentru a clarifica filozofic asemenra chestiuni, limbajul nostru obisnuit este prea grosolan, ca avem nevoie de unul mai subtil.

Chiar cuvantul “problema”, s-ar putea spune, este aplicat gresit atunci cand este folosit pentru necazurile noastre in filozofie.

Exista, tentatia de a spune ca numai experienta mea proprie este reala: “Stiu ca eu vad, aud, simt dureri etc., dar nu stiu si daca altineva vede, aude, simte. Nu pot sti acesta, pentru ca eu sunt eu iar ei sunt ei.”

Pe de alta parte mi-e rusine sa spun cuiva ca experienta mea este singura reala; si stiu ca va raspunde ca si el ar putea spune exact acelasi lucru despre experienta lui. Aceasta pare sa duca la o stupida despicare a firului in patru.

Exista judecati despre care am putea spune ca descriu fapte din lumea materiala. In linii mari vorbind, ele se refera la obiecte fizice: corpuri, fluide etc.

La prima vedere s-ar putea sa para ca aici avem doua feluri de lumi, lumi construite din materiale diferite; o lume mintala si o lume fizica. Ne-am putea reprezenta lume mintala drept gazoasa, sau, mai curand electrica. Am in vedere ca noi cunostem deja ideea de “obiecte electrice” ca pe un subterfugiu, de care ne folosim atunci cand n-o scoatem la capat cu gramatica anumitor cuvinte si cand tot ce stim e ca ele nu sunt folosite ca nume pentru obiecte materiale.

Cand privim spre tot ceea ce cunostem si putem spune despre lume ca sprijinidu-se pe experienta personala, atunci ceea ce cunostem pare sa-si piarda o mare parte din valoare, din caracterul demn de incredere si din soliditate. Atunci suntem inclinati sa spunem ca totul este “subiectiv”; si “subiectiv” este folosit depreciativ, ca atunci cand spunem ca o opinie este numai ceva subiectiv, o chestiune de gust.

In limbajul obisnuit suntem stanjeniti in cazul in care trebuie sa descriem, o senzatie tactila cu ajutorul termenilor pentru obiecte fizice cum sunt cuvintele “ochi”, “deget” etc., atunci cand ceea ce vrem noi sa spunem nu implica existenta unui ochi sau a unui deget etc. Trebuie sa folosim o descriere ocolita a senzatiilor noastre. Aceasta nu inseamna, ca limbajul comun este insuficient pentru scopurile noastre speciale, ci ca este greoi si ca uneori induce in eroare.

Daca suntem suparati pe cineva pentru ca a iesit afara intr-o zi rece, cand este racit, spunem uneori: “Nu voi simti eu raceala ta”. Iar aceasta poate sa insemne: “Nu sufar eu cand racesti tu”. Acesta este o judecata pe care am invatat-o din experienta.

Oscilatia noastra intre posibilitatea logica si cea fizica ne determina sa facem enunturi ca acestea: “Daca ceea ce simt este in totdeauna doar durerea mea, ceea ce poate insemna presupunerea ca altcineva are dureri?” Ceea ce trebuie facut in asemenea cazuri este sa privim totdeauna la felul in care sunt folosite in limbajul nostrum cuvintele respective. Cand ceva este legat de gramatica cuvintelor noastre pare ciudat, acesta se datoreaza faptului ca folosim un cuvant in mai multe feluri diferite.

Daca a transmite un inteles inseamna pentru o expresie a fi insotita sau a produce anumite experiente, atunci expresia noastra poate avea tot felul de intelesuri.

Limbajul nostru obisnuit, care, dintre toate sistemele posibile de notatie, este cel care strabate intreaga noastra viata, tine mintea noastra in mod rigid intr-o pozitie, cum ar veni, iar in acesta pozitie ea se simte uneori amortita. Astfel, dorim uneori un sistem de notatie care accentueaza mai puternic o diferenta, facand-o mai evidenta decat o face limbajul comun, sau unul care, intr-un caz particular, foloseste forme de exprimare mai asemanatoare intre ele decat cele pe care le foloseste limbajul comun.

Daca a transmite un inteles inseamna pentru o expresie a fi insotita de sau a produce anumite experiente, atunci expresia noastra poate avea tot felul de intelesuri, iar eu nu vreau sa spun nimic despre acestea.

Pentru noi, intelesul unei expresii este caracterizat de folosirea pe care i-o dam. Intelesul nu este un insotitor mintal al expresiei: “Cred ca inteleg ceva prin ea” sau “Sunt sigur ca inteleg ceva prin ea”, pe care o auzim atat de des in discutii filozofice drept justificare pentru folosirea unei expresii nu este deloc o justificare pentru noi.

Sa ne gandim la cuvinte ca la instrumente caracterizate prin folosirea lor si apoi sa ne gandim la folosirea unui ciocan, la folosirea unei dalte, a unui borcanas cu clei si la aceea a cleiului. Gura care spune “eu” sau mana care se ridica pentru a indica faptul ca eu sunt cel care vrea sa vorbeasca sau cel care are dureri de dinti nu arata, prin aceasta, spre ceva. Daca, pe de alta parte, vreau sa indic locul durerii mele, il arat.

Sa ne imaginam un limbaj in care, in loc de “N-am gasit pe nimeni in camera”, s-ar spune “L-am gasit in camera pe dl Nimeni”.

Sa ne imaginam ca ar fi ceva obisnuit ca obiectele din jurul nostru sa aiba etichete cu cuvinte pe ele, cu ajutorul carora vorbirea noastra s-ar referi la obiecte. Unele dintre aceste cuvinte ar fi nume proprii ale obiectelor, altele nume comune, iar altele nume de culori, nume de forme. Adica o eticheta ar avea inteles pentru noi numai in masura in care am folosi-o intr-un mod anume. Astfel credem uneori ca am numi ceva atunci cand facem gestul de a arata si rosti cuvinte ca “Aceasta este ”. Spunem ca numim ceva “durere de dinti” si credem ca expresia a primit o functie determinanta in ceea ce intreprindem cu ajutorul limbajului atunci cand, in anumite imprejurari, am arata spre obraz si am spus: “aceasta este durere de dinti”.

Miezul judecatii noastre ca ceea ce are dureri sau vede sau gandeste este de natura mintala este doar ca “eu” din “eu am dureri” nu desemneaza un corp anume, caci nu putem subtitui lui “eu” o descriere a unui corp.

Bibliografie :

Ludwig Wittgenstein, Caietul Albastru, Editura Humanitas, Bucuresti 1993








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 682
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site