FAMILIA LA RASCRUCE - VIOLENTA DOMESTICA IN FAMILIE

FAMILIA LA RASCRUCE

Ca structura microexistentiala, familia in conditiile societatii postindustriale, a invaziei fara sfarsit a informaticii este supusa tirului neintrerupt al mutatiilor, tensiunilor si schmbarilor de continut fara precedent. Contemporaneitatea nu mai reuseste sa mentina la familie existenta mediului cald, armonios, ambiental, absorbantul socurilor acumulate peste zi, locul unde individul istovit, obosit, chiar frant de daruirea necesara a infaptuirii rol-statusului social se intoarce si isi reface baza de devenire performanta pentru ziua ce urmeaza. Ea devine o existenta controversata, framantata de noi probleme ce apar in viata fiecarui partener, iar de aici in traiul cuplului marital

1. FAMILIA LA RASCRUCE ?

Familia este la rascruce, sustin unii sociologi si psihosociologi (A. Toffler, 1973); este pe cale de a dispare cu totul ca forma institutionala cunoscuta (F. Lundberg, 1963); este deja moarta cu exceptia primilor ani din viata cand mai indeplineste doar functia de perpetuare a speciei (W. Wolf, 1965), ramanand doar ideea de familie (ca la Platon). O asemenea conceptie este confruntata si cu alte puncte de vedere, a indecisilor sau a optimistilor, tratate de noi anterior. Dar aceasta conceptie pleaca de la unele transformari produse in familie, mutatii care fie ca au anulat conceptiile si stilurile traditionale, fie ca au modificat pe cele nucleare, incat au ramas din ele doar structurile parteneriale, fie ca ambele au fost inlocuite de "familia fracturata" (A. Toffler, 1973) si in cadrul lor de neofamilii, atat cele reorganizate, reconstruite sau temporare si seriale, cat si cele alternative la conduitele sexuale. La acestea se adauga unele fenomene reale, cum ar fi: demistificarea maternitatii, simplificarea structurilor familiale, realizarea familiilor de tip comunitar, sau care pun in discutie libertatea dragostei, a iubirii din cuplul marital. Daca se adauga si disfunctiunile naturale din cadrul relatiilor parteneriale, a celor psihologice si psihanalitice impreuna cu disonantele si perceperile distorsionate in plan social, observam cat de fragila devine familia din zilele noastre in fata unei asemenea agresiuni.

2. VIOLENTA DOMESTICA IN FAMILIE

Un loc aparte in cadrul bulversarii relatiilor de familie il reprezinta Violenta domestica (violenta in familie), prin care, in sens general, se intelege relatia interumana, interpersonala in care se foloseste forta, coercitia de catre o parte a relatiei pentru a-si impune vointa sa celeilalte parti. Este un fenomen disfunctional care in plan teoretic are multiple conotatii - sociologice, antropologice, politice, psihologice etc. - care dobandeste semnificatii particulare in functie de contextul dat unde isi delimiteaza sensul (S. Radulescu, 1998); presupune utilizarea fortei fizice sau psihice, a autoritatii personale producatoare de vatamari a integritatii individului uman; se manifesta ca o forma de comportament agresiv, determinat, de regula de unele frustrari, sau de tendinte ale frustrarii insului.

Violenta in familie, ori violenta maritala exprima conduitele tensionale si conflictuale care apar in relatiile parteneriale sau in grupul familial si care au drept efect maltratarea partenerului sau a altor componenti ai familiei, in cele mai dese cazuri a copilului lipsit de puterea de a se apara. Ea tine atat de sistemul de reactivare a sistemului nervos al individului uman, dar mai ales de lipsa de structura caracteriala, de lipsa de stapanire de sine, de impulsivitate, de slaba organizare a vietii psihice, de lipsa autocontrolului sau insuficienta reactiilor emotiv-impulsive, de constiinta de sine dilatata, de forta brutala needucata, de lipsa de morala (E. Verza, 1998). Este un act de subcultura.

Familia este structura de convietuire interumana cu cea mai mare densitate de manifestari emotionale, afective, de relatii cu sensuri si continuturi diverse, din cadrul carora nu pot fi omise relatiile agresionare, atitudinile care vizeaza dinamismul unui component al familiei pentru a se afirma, de a se angaja, de a lupta pentru un scop, pentru a-si satisface nevoile sale vitale, cat si cele care reflecta starea de frustrare, de aducere la "ascultare" prin forta, pe partener sau pe alt component al acesteia. Ea ramane cel mai potrivit mediu in care fiecare isi deslantuie adevarata structura, adevarata fata a personalitatii sale (C. Paunescu, 1994).

Violenta familiala - ca relatie disfunctionala, impusa - incorporeaza in continutul sau acte, conduite excesive, bazate pe forta, abuzive de natura fizica, sexuala sau psihologica. Ea are o determinare multipla: in activitatea sexuala, fie in afirmarea virilitatii in comportamentul sexual, fie in insatisfactia traita de parteneri, care culmineaza in certuri, reprosuri reciproce si apoi violente interparteneriale; gelozia - ca fenomen psihosocial - poate pune in pericol unitatea familiei si poate provoca violenta - ca stare de conflict interpartenerial. Aceasta cu atat mai mult cu cat gelozia semnifica starea de teama, de angoasa traita de o persoana care se vede deposedata, frustrata de ceva drag, de dragostea partenerului iubit, acum preferat de o alta persoana; lipsurile materiale si financiare care privesc atat nivelul veniturilor cat si al cheltuielilor necesare intr-o familie; lipsa planificarii familiale, respectiv, aparitia copiilor, a copiilor nedoriti. O data copiii aparuti, trebuie integrati si socializati, aspect care impune un nou sistem relational parental, cu particularitati si relatiile mamei sau ale tatalui cu descendentii , baieti sau fetite; insuficienta manifestarii rolurilor parentale.

Profesorii I. Mitrofan si N. Mitrofan (1996), sustin ca violenta familiala se manifesta in doua forma, cu urmari medicale si sociale: 1) violenta familiala cronica, de durata - sursa a tulburarilor psihogene - se asociaza cu violenta psihologica, greu observabila, sau in stabilirea legaturilor intre cauzele unor simptome si efectele lor, cu nenumarate consecinte in plan socioprofesional si social; 2) violenta familiala exploziva, care izbucneste din orice si oricand, in forma tensiunilor, umilintelor, desconsiderarilor, cu urmari psihopatologice: depresia, abuzul de alcool, tendinte catre suicid, asociindu-se cu violenta fizica, care a devenit in multe comunitati "o moda", "un stil" de viata.

Cercetarile efectuate pe problematica violentei domestice (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 2000) sustin ca aceasta anomalie din relatiile familiale este o combinatie de mai multe actiuni, cum ar fi: agresiunea emotionala - punerea in situatii dificile a partenerului, si umilirea acestuia; agresiunea prin folosirea copiilor -       izolarea partenerului prin indepartarea copilului de acesta; agresiunea prin control - preintampinarea sau interzicerea intalnirilor cu cercul de prieteni sau de a crea noi prietenii, control asupra jurnalului zilnic, asupra corespondentei, convorbirilor telefonice, programului de peste zi, etc. agresiune prin intimidare - observatii inoportune privind orice fel de activitate, distrugerea unor obiecte indragite, care au o anumita semnificatie pentru victima, amenintari de tot felul; agresiunea prin statusul social - varietatea de amenintari privind sexul, rasa, religia clasa sociala, profesia, deficiente psihice, fizice, etc. agresiunea financiara - limitarea activitatilor profesionale pentru limitarea castigului propriu si a independentei materiale si financiare, controlul cheltuirii banilor etc. agresiunea prin invinovatirea si denigrarea victimei - invinovatirea victimei de violenta in familie; agresiunea fizica - batai, loviri, amenintarea cu unele obiecte periculoase etc.

Daca ultima forma de agresiune se identifica usor, celelalte forme au un caracter relational psihosocial, mai dificil de delimitat. Violentele familiale isi au debutul in lipsa comunicarii, a intelegerii reciproce, dupa cum ele sunt efectul unor disfunctii, a unor traume suportate in copilarie de actualii adulti.

Agresiunea sexuala, se circumscrie tot mai mult si ca violenta familiala si este considerata ca relatia interparteneriala de natura disfunctionala caracterizata prin realizarea comportamentelor sexuale in afara cadrului natural, psihologic si relational firesc; este actul sexual impus prin forta partenerei, ca drept firesc numai al barbatului, indiferent de starea biologica si psihica a partenerei sau a ambilor. Agresiunea sexuala este actul sexual realizat fara consimtamantul partenerei, deci nici ca act sexual consimtit - de satisfacere a placerii ambilor parteneri - , nici ca act sexual altruist - acceptat de femeie dor pentru placerea barbatului - , ci ca act sexual silit, impus, care este similar cu violul, ca forma de comportament, cu exceptia ca el are loc cu partenera de cuplu familial (P. Bart, 1983, dupa Cristian Ciuperca, 2000). Ea nu tine seama de varsta victimelor, de statusul acestora, ca de altfel de locul sau cadrul in care se produce; este o experienta traita de care nu este nevoie, cu urmari grave in plan individual pentru femei, care in unele societati intalneste valori foarte ridicate (Canada - peste 50% din populatia feminina, L. Kelly, 1996), cu autori din aproape toate mediile sociale, cu posibilitati de transcedere dintr-o zona in alta, chiar peste granitele tarii; se manifesta intr-o multitudine de forme: debuteaza prin disimulari de atitudine, "stari de deranj", de curtoazie, tandrete si atentii aparente, apeluri telefonice sau corespondenta cu un continut initial nevinovat, la atitudini si conduite directe, propuneri indecente care ameninta viata intima a victimei si pana la comportamente directe de incalcare a intimitatii persoanei, conduite condamnabile: imobilizari, sechestrari, loviri, acte sexuale prin forta si amenintari, santajari, plasarea victimei, respectiv vinderea acesteia altor pretendenti etc. In violenta intra si "nevinovatele" hartuiri sexuale (conduita aflata intr-un proces de delimitare de alte conduite) care cuprinde atitudini si conduite verbale, vizuale sau contacte fizice care atrag atentia persoanei de sex opus (sau de acelasi sex), cu intentia directa sau voalata de a o poseda, sugerandu-i ca este deja in vizor, in atentie pentru eventuale contacte sexuale (a se vedea si violul).

In cadrul agresiunii fizice si psihice intrafamiliale asistam in zilele noastre la amplificarea agresiunii asupra copiilor, atat din partea parintilor cat si din partea altor componenti (frati, bunici), in forma maltratarii acestor fiinte umane lipsite de forta impotrivirii, de posibilitati de aparare si care consta in aplicarea unor tratamente violente, cum ar fi bataia, lovirea, umilirea verbala, psihologica, blamarea, trimiterea in actiuni antisociale - cersit, furt -. Abuzul asupra partenerei din cuplul marital, a copiilor sau altor componenti ai familiei (batrani) a devenit un fenomen in zilele noastre. Atat abuzul fizic, cel mai usor de pus in evidenta, care priveste tratamente corporale de corectie, ignorarea alimentatiei, imbracamintei, sanatatii, adapostului etc., cat si abuzul sexual, cand cineva din familie incearca sa intretina raporturi sexuale impuse, prin forta, ca si abuzul emotional, ca modalitate de afectare a integrarii personalitatii prin alte tratamente decat primele (fizic si sexual), prin presiuni psihologice, psihanalitice si psihosociologice, sunt forme ale violentei familiale, de agresionare si creare a unui climat psihosocial si moral tensionat, conflictogen, cu efecte directe in disolutia familiei. Ocupandu-se de acest fenomen - abuzul familial, abuzul asupra copilului - N. Parton (1985) arata ca aceasta "patologie" isi are originile in trasaturile de caracter ale adultilor, ale parintilor, in disfunctiile familiei, in inegalitatile sociale din societate; in stresul saraciei, creat de veniturile scazute, nesiguranta, izolare sociala, conditii de mediu inadecvate sau absente etc. El, abuzul, ramane un tip de comportament inadecvat, agresionar, produs de familiile descumpanite, dezorganizate.

Asemenea conduite sunt straine climatului psihosocial si moral care odata bine constituit trebuie sa asigure continuitatea convietuirii, ele pun in pericol unitatea si stabilitatea familiei conducand-o spre disolutie.

3. ALCOOLISMUL

Alcoolismul este o alta dominanta care pune in pericol unitatea si stabilitatea familiei contemporane si consta in ansamblul tulburarilor de personalitate provocate de consumul bauturilor alcoolice, consum care duce la dependenta cu urmari grave pentru persoanele care au ajuns in aceasta situatie. Alcoolismul in afara de faptul ca duce la pierderea capacitatii de munca, de discernamant, la conduite condamnabile (viol, crima, , scandaluri, mutilari, automutilari, sinucideri etc.), sta la baza declansarii unor boli degenerative ale unor analizatori, ale persoanelor umane in integralitatea sa: sistemul digestiv, urologic, neurologic, metabolismul; provoaca cosmaruri, delir si halucinatii, psihoze etc.; are rol esential in geneza tulburarilor psihice, in ruinarea personalitatii, in desfacerea casatoriilor.

Ca fenomen social si psihosocial, alcoolismul tine de anturajul creat in acest scop, inclusiv de anturajul familial, intrucat fiecare partener detine anumite roluri in grup, care pot influenta evolutia / involutia dependentei de alcool: iubirea de persoana dependenta, teama de "gura lumii", mascarea dependentei prin conduite adecvate, frica de reactiile radicale ale familiei, a rudelor prin modificarea atitudinilor initiale ale acestora, de la protejarea dependentei de alcool, la distantarea de aceasta, ultima avand influente pozitive, terapeutice pentru dependent.

Alcoolicul si alcoolismul aduc mari prejudicii familiei: tensiuni si nesiguranta, deteriorarea climatului familial, lipsa de incredere in dependentul de alcool insotita de reprosuri, suspiciuni si conflicte personale intre parteneri; nesiguranta in asumarea responsabilitatilor familiale, in dobandirea celor necesare vietii de familie (venituri, bunuri etc.); o permanenta stare de stress si angoasa, de frica pentru sanatatea dependentului, pentru conduita lui irationala si violenta in familie, in comunitate, pentru destramarea familiei; aparitia sentimentelor de vinovatie, de culpabilitate a familiei, care nu a stiut sa intervina in faza initiala a dependentei, ca si a deziluziilor privind perspectiva celui afectat: "nu se mai asteapta nimic bun din partea acestuia"; condamnarea la izolare, la singuratate, la lipsa comunicarii si asezarea unei mutenii totale asupra starii alcoolice, fiecare cu durerea sa; rusinea generalizata pentru conduitele dependentului, gasirea unor justificari ale acestora: "era sub influenta alcoolului"; furie, ranchiuna, abuz al dependentului fata de cei din jur, care trebuiau sa manifeste rabdare, toleranta, curaj, perseverenta etc., astfel frustrarea creste si pune in pericol unitatea familiei; suferinta si durere pentru cei apropiati, cand cel iubit si drag lor a ajuns intr-o asemenea situatie degenerativa, cand eforturile lor raman fara efect pozitiv.

Daca ne oprim doar la aceste aspecte, credem ca este suficient sa se sustina ca alcoolismul ca fenomen psihosocial contemporan, care a cuprins barbati, femei, tineri si copii, reprezinta o dominanta a disolutiei familiei, faramitarii si dezorganizarii ei.

4. FACTORII DE RISC FAMILIAL

Ca orice sistem social, familia este supusa unor presiuni interne si externe si care in raport cu starea de rezistenta, de recalcitranta a componentilor sistemului familial, acesta isi poate construi o devenire pozitiva sau poate intra in dezorganizare. Este vorba de unii factori de mare risc existential, ale caror determinari le gasim in planul societatii globale: gradul de saracire a populatiei (limitele suportabilitatii fizice), lipsa securitatii si sigurantei sociale si cresterea ponderii populatiei neocupate in cadrul cele active, incapacitatea societatii de a absorbi intreaga forta de munca (somajul); decizii politice, conjuncturale cu urmari in pauperizarea populatiei, neputinta reinsertiei sociale, a readaptarii, reintegrarii si resocializarii populatiei aflate in risc existential etc., cu urmari imprevizibile in aparitia unor conduite familiale dezarmonice, disonante. Dupa cum este vorba de unii factori de risc intern, intrafamilial: modificarea rol-sexului familial si aparitia conflictului de rol, ca distorsionare a relatiilor parteneriale printr-un nivel scazut al disponibilitatilor reciproce in exercitarea rolului in familie; discrepanta data de comportamentele cuplului marital si expectantele acestuia; saracirea sau dezechilibrul starilor afective, emotionale din relatiile interpersonale, a aspiratiilor si trebuintelor parteneriale; diminuarea relatiilor de comunicare si intercomunicare, inclusiv a celor de comunicare sexuala, de procreere, cooperare, valorizare reciproca etc. (I. si N. Mitrofan).

Ca o incununare a celor prezentate in acest context credem ca se inscrie diminuarea, aplatizarea intimitatii familiale, intercomunitare. Asistam in zilele noastre la renuntarea singularizarii relatiilor interpersonale, la iesirea din cadrul raporturilor interparteneriale si "oferirea" acestora vazului public, fara nici un fel de protectie a trairilor din cuplu. In acest context trebuintele spatiului intim sunt alterate, sunt violate, la fel ca si autonomia, libertatea alegerii si deciziei individuale si a cuplului; linistea sufleteasca a trairii in cuplu, confidentele interpersonale, spatiul vietii familiale devin vulnerabile, frustrante, ba chiar alienate, aglomerate de agresivitate si violenta, iar in final sunt supuse disolutiei. Locul armoniei, echilibrului si intrajutorarii este luat de dissens familial, de neincredere in partener, de neperceperea valorica a celuilalt, partenerul apare hidos in raport cu altul, conduitele lui sunt percepute anomic, disfunctional; emotiile, sentimentele nu mai au forta linistitoare de alta data, sunt sterse, fara semnificatie si nestimulative, iar climatul psihosocial nu mai asigura descoperirea preferintelor si reactiilor benefice reciproce, dimpotriva este plin de tensiune si conflicte. Ce ramane de facut? Daca incercarile de redresare si depasire constructiva, de salvare a cuplului marital esueaza, alternative nu exista la disolutia familiei.

5. DISOLUTIA FAMILIEI

Disolutia familiei, desfacerea sau dizolvarea casatoriei este un fenomen psihosociologic si demografic care consta in anularea, decesul unui partener sau a divortului, care face imposibila continuarea, convietuirea, mentinerea unitatii familiale. Frecventa cea mai mare in disolutie o au evenimentele de deces si mai cu seama cele de divort cu implicatii diverse si hotaratoare asupra vietii individului uman (V. Trebici, 1975). Daca disolutia prin deces nu se infaptuieste prin vointa partilor sau a unei parti din cuplul marital, decat in cazul sinuciderilor, cea obtinuta prin divort este rezultatul deciziei partilor, iar prin implicatiile sale depaseste sfera unui simplu eveniment, inscriindu-se ca proces etapizat, multifactorial determinat si cu urmari psihosociale, psihologice, economico-financiare, parentale, sociale si juridice asupra partenerilor si descendentilor lor (E. Bujor, 1998).

Divortul - ca proces - are antecedentele sale date in principal de erodarea relatiilor interparteneriale, de insatisfactia vietii in cuplu, manifestari de infidelitate, nesinceritate, tensiuni si conflicte, agresivitate verbala, morala sau fizica, umilire, lipsa afectivitatii, a comunicarii si satisfactiei sexuale. Atmosfera din cuplu se caracterizeaza prin ruperea relatiei intime, iar unul dintre parteneri devine interesat de obiective noi, de alt grup uman, prin racirea sentimentelor unuia fata de celalalt sau a ambilor parteneri (de reciprocitate), trairea in singuratate a propriilor insatisfactii, instrainarea unuia de celalalt si cautarea altor medii - prieteni, rude, colegi de serviciu, alcool, droguri - pentru consolare si pregatirea pentru adoptarea deciziei finale. Un alt moment al divortului il reprezinta separarea partenerilor care premerge divortul; nu in toate cazurile - spune I. Mihailescu (1995) - separarea duce la divort, dar in principal ea este antemergatorul disolutiei. Dupa aceste momente in care se confrunta opinii ale partenerilor despre viata lor, a descendentilor, se fac calcule asupra valorilor obtinute impreuna, iar in plan individual asupra proiectelor proprii, partenerii se afla in fata deciziei finale, a disolutiei legale, a divortului.

Disolutia familiei, prin divort, se obtine potrivit legislatiei din fiecare tara, normelor de cutuma si religioase promovate in comunitatea data. Aceasta pentru ca intemeierea familiei prin casatorie este un contract legal intre cuplu si societate / stat, ceea ce inseamna ca disolutia trebuie sa se produca si cu participarea statului (I. Mihailescu, 1998), in conformitate cu normele sociale si juridice care reglementeaza acest proces. Ca fenomen psihosocial, ca disfunctie (cine stie) a relatiilor interparteneriale, divortul marcheaza, prin urmarile sale morale, psihologice si materiale, subiectii, descendentii si in perspectiva devenirii lor. Sunt opinii care sustin ca divortul este urmarea imaturitatii, incapacitatii si ignorantei cuplului asupra cunoasterii si colaborarii, a autodezvoltarii in comun (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998); altele invoca gradul de dezvoltare, emancipare, modernizare si industrializare, dinamica mentalitatii despre viata cuplului si despre divort (P. Ilut, 1995); diferenta intre conduitele partenerilor si asteptari, expectante, dintre fapte si sperante, ultimele nefiind satisfacute (L. Parkinson, 1993); conditiile materiale, veniturile obtinute (insuficiente), lipsa spatiului de locuit, insecuritatea si nesiguranta locului de munca, rata mare a somajului, saracia etc. sunt tot atatea cauze ale disolutiei casatoriei. Pentru a obtine divortul - arata A. Giddens, 2000 - unul dintre soti trebuie sa aduca acuzatii - violenta, parasirea domiciliului, adulter - celuilalt. Prima lege a divortului "din vina ambilor parti" a fost introdusa in unele tari dupa 1960 si intarita prin amendamente dupa 1996. De retinut este faptul ca in zilele noastre, ale societatii postindustriale, informationale, se inregistreaza cresterea ratei generale a divortialitatii in toata lumea. Astfel, in Marea Britanie, sustine acelasi ganditor, intre 1960 - 1970 divortul a crescut constant cu 9% in fiecare an, dublandu-se la fiecare decada. In Comunitatea Europeana rata divortialitatii la 1000 de locuitori in anii 1981 si 1993 se prezenta astfel:

In Romania, acest indicator intruneste urmatoarea evolutie in raport cu rata generala a nuptialitatii:

Sursa: Anuarul Statistic al Romaniei, 1994.

Dupa cum edificatoare sunt ratele divortialitatii in raport cu numarul casatoriilor: in 1994, divorturile au reprezentat 25,7% din totalul casatoriilor inregistrate in acelasi an; in 1995, 22,67%, iar in 1996, 23,67% (Ibidem).

Se remarca cresterea ponderii divorturilor la tineri si in general dupa primii 2-3 ani de la casatorie, la cei cu o varsta de pana la 29 de ani, care in 1994 reprezenta 33,49% din totalul divorturilor, 34,84% in 1996, si cam 9-10% pentru cuplurile sub 20 de ani. Este adevarat ca rata divortialitatii nu reda starea de nefericire din cuplul conjugal, nu include persoanele care traiesc separat, fara sa fi divortat pentru ca ei cred in valorile casatoriei sau isi fac probleme legate de consecintele emotionale sau financiare ale despartirii in fapt, ori raman impreuna pentru a oferi descendentilor un "camin" familial.

Interesant este si faptul ca in Marea Britanie 75% dintre femeile divortate si 83% dintre barbatii divortati se recasatoresc in mai putin de 3 ani (Giddens, 2000), iar in Romania in perioada 1994 -1999 din totalul casatoriilor inregistrate o pondere de 12-13% dintre acestea partenerul (sotul) avea statutul de divortat in momentul contractarii noii casatorii (recasatoriei).

Prin ponderea sa divortul a devenit un fenomen obisnuit in societatea actuala, la care concura mai multi factori, sustine A. Giddens (2000): schimbarile sociale semnificative din societate; la cei mai multi parteneri casatoria nu mai este legata de perpetuarea proprietatii din generatie in generatie; familia nu mai are forma unui parteneriat economic, aceasta pentru ca femeia si-a recapatat independenta economica (femeia societala); divortul nu mai este un fenomen blamat, condamnat, el confera si un nou impuls partenerilor, transforma relatiile interpersonale in raporturi compensatorii si satisfacatoare pentru cei in cauza. Cu toate acestea, divortul, prin incarcatura sa emotionala, sociala, materiala si juridica lasa urme atat la partener dar mai cu seama la urmasi; stressul, incredintarea copiilor, divizarea proprietatii sunt doar unele si poate cele mai insemnate. Despartirea are cele mai mari consecinte pentru copii, uneori greu de estimat pentru ca ea este in raport cu varsta urmasilor, cu numarul de copii (frati si surori), de disponibilitatea bunicilor, rudelor, prietenilor, de relatiile copiilor cu fiecare parinte in procesul de adaptare, de socializare etc. incat efectele asupra decendentilor sunt practic un atentat la personalitatea acestora (A. Giddens, 2000). Investigatiile realizate de J. Wallersteein si J. Kelly (1980) pe un numar de 131 de copii proveniti din 60 de cupluri separate arata implicatiile acestui fenomen: tulburari emotionale, confuzii, stari de frica, sentimente de furie; doua treimi dintre copii acceptau viata de familie de inainte de divortul parintilor; o treime erau nemultumiti de viata lor, erau victime ale depresiei si sentimentelor de alienare, de instrainare. Acelasi grup investigat dupa 10 - 15 ani, sustinea aproape la unison ca traieste amintirile si sentimentele din timpul divortului; aproape toti subiectii sustineau ca au fost marcati psihologic si psihosociologic de despartirea parintilor lor; ca sunt hotarati sa obtina rezultate superioare celor dobandite de parinti chiar daca au pasit in viata, in maturitate cu amprenta divortului parintilor, ingrijorati, subestimati, cu o constiinta de sine afectata.

Studiile psihosociologice contemporane se opresc asupra complexitatii procesului de divort, sfei largi acoperita de aceasta disolutie. Astfel, P. Bohannan (1970) sustine ca divortul presupune: divortul emotional - ca deteriorare a relatiilor afective interparteneriale si prezenta sporita a divergentelor dintre acestia; divortul legal - disolutia familiei obtinuta pe cale judecatoreasca; divortul economic - divizarea proprietatii, separarea bunurilor, obligatii pentru intretinerea urmasilor (plata pensiei alimentare); divortul parintesc - custodia, incredintarea copiilor unui parinte si stabilirea drepturilor si obligatiilor pentru celalalt parinte; divortul comunitar - divizarea grupurilor de prieteni, izolarea de rudele fostului partener; divortul psihic - castigarea autonomiei psihice fata de fostul sot (sotie).

Credem ca, dincolo de traumele provocate, divortul este un act moral, pune capat unei stari relationale alterate, imorale, tensionale si conflictuale, de traumatizare a copiilor, dupa cum creeaza situatii psihice, economice, psihosociologice noi, devenind un inceput de nou drum; cele mai multe probleme, si nu usoare, sunt resimtite de catre descendenti, care-si doresc ambii parinti si au nevoie de unitatea familiei, de climatul psihologic si moral al familiei in integralitatea sa.

6. PERSPECTIVA FAMILIEI

Perspectiva familiei, aratam ceva mai sus, este privita contradictoriu: se va sfarama in mii de fragmente, in forma familiei fracturate; va prospera, se va dezvolta fara precedent; nici nu va prospera, nici nu va dispare (A. Toffler, 1983). Cercetarile actuale pun in evidenta marile transformari suferite de familie pe axa traditionalitate - modernitate; atacul asupra familiei nucleare si rezistenta acesteia la mutatii, cu evidente succese ale primei dimensiuni, respectiv, modificari de substanta ale familiei nucleare. Este vorba, sustin I. si N. Mitrofan (1996), de schimbarea valorilor si stilurilor de viata, schimbare care priveste cel putin doua aspecte, doua dimensiuni determinante: pe de o parte, evolutia si devenirea societatii contemporane nu-si lasa structurile existentiale, comunitatile, structurile grupale si familiale neafectate, netransformate. Ele sunt componente ale sistemului societal, ale societatii postindustriale, informationale, in care familia se defineste ca existenta grupala interumana de tip societal, unde ambii parinti, parteneri, sunt societali. In aceste conditii unitatea familiei este zdruncinata de presiunile externe cerute de noua calitate a acesteia, cea societala, cand partenerii, el si ea, sunt societali, autonomi, orientati in principal spre cariera. Pe de alta parte, unitatea familiei societale este determinata de factori interni, psihologici si psihosociologici. Integritatea familiei in acest proces atat de dinamic tine in principal de gestionarea ambientala a noii situatii, a noii calitati a familiei prin: sporirea, daca nu mentinerea in parametrii unei bune functionari a dominantelor psihologice, psihosociologice si componentelor acestora, ca reactie la disolutia familiei actuale, la tendintele dezinstitutionalizarii sale: perceperea corecta, plina de intelegere a partenerului, cu valoare reciproca, si pe aceasta baza sinceritatea comunicarii interparteneriale, dintre acestia si descendenti; formarea unui echilibru familial, a climatului psihosocial si moral dinamic cu pastrarea libertatii si autonomiei fiecaruia, dar si a unitatii familiei, a securitatii ei; promovarea unei constructii socio-familiale in care sa primeze sentimentul apartenentei la familie, modelelor de comportament aducatoare de satisfactii (sexuale la parteneri) si confort psihic si psihosociologic existential, de pastrare dupa cum si de transmitere a valorilor spirituale pozitive, prosociale la descendenti; de pastrare a normalitatii, a sanatatii psihice, psihosociologice si sociale a familiei contemporane, a componentelor ei etc.

Ca sistem existential, familia, la fel ca si societatea din care ea face parte isi are dinamica sa, propria procesualitate in care se confrunta tendinte contradictorii, de dezintegrare sau de mentinere a sistemului familial, parcurge fenomene de crize, mai cu seama in urma "revolutiei sexuale" si a efectelor acesteia. Aparitia neofamiliilor reprezinta simptomul, ba chiar dovada acestor transformari produse in familie, atacul la familia nucleara, sfaramarea sa in neostructuri "convenabile" libertare, dezangajante in raport cu unele functiuni cunoscute ale familiei - de socializare, de reproducere, parentale etc.

Nu este lipsit de importanta faptul ca noua situatie creata in familia actuala - tendinta de destramare - este si urmarea diminuarii unor dimensiuni ale personalitatii partenerilor, imaturizarii dominantei psihice, afective, a trairilor si relatiilor interpersonale, a lipsei unei anume culturi psihosexuale, psihosociologice, de multe ori acestea fiind create pe fondul unei minime rezistente (situatii) economice si sociale. O societate aflata intr-o dinamica fara precedent, cand peste 99% totalul valorilor materiale si spirituale create de omenire in intreaga sa istorie reprezinta rodul muncii generatiilor din zilele noastre, nu poate sa nu produca fundamentale transformari in structurile sale comunitare, familiale si grupale, in cele socioprofesionale. Familia isi schimba nu numai climatul, ea nu mai poate fi absorbantul socurilor zilnice, devine mediul de formare si de manifestare a competentelor si a competitivitatii; partenerii se dedica, in mod prioritar, socioprofesiei, carierei, iar intalnirea lor in cadrul familiei "lasa de o parte" multe din obligatiile si drepturile familistilor.

Riscul existential al familiei contemporane este dat de noul statut dobandit de aceasta, respectiv, de familia societala, de familia fracturata si restructurata care promoveaza individualitatea, competitia, nonconformismul si insingurarea, de altfel specifice atat barbatului societal, cat si femeii societale. Societatea actuala - spune A. Toffler, 1983 - nu pare a mentine familia nucleara, ea generalizeaza familia fracturata si in cadrul ei tipurile familiilor restructurate, unde voluptatea, angoasele, neclaritatile, tensiunile, necunoasterea, accentuarea trairilor instinctive etc. - erodeaza din interior sensurile chiar si motivatiile existentelor familiale, elibereaza comportamentele umane de incarcatura lor moral-afectiva si constructiva si le orienteaza spre autodistrugere, alimentate de pornografie, alcool, droguri si noile existente familiale, de neofamilie, de liberalizarea rol-sexului. In acest caz, credem ca disfunctiile, crizele familiale reprezinta urmarile crizelor, disonantelor prezente in societatea postindustriala, informationala, a crizelor morale si sociale ale societatii contemporane, care nu pot sa nu afecteze structurile sale, cat si functiile acestora.