Metoda biografica si studiul de caz

Metoda biografica si studiul de caz

Metoda biografica

Studiul de caz

1. Metoda biografica

In prezent in literatura de specialitate se contureaza doua acceptiuni ale termenului de "metoda biografica": 1) intelesul clasic, de biografie sociala, adica de analiza a biografiilor individuale sau de grup, ca metoda de a descrie si explica realitati si fenomene socioumane; 2) activitatile si procedeele prin care se construiesc, se compun de catre autori, nu neaparat literati, biografiile unor oameni obisnuiti sau a unor personalitati.

Metoda biografica se utilizeaza in disciplinele socioumane, mizandu-se pe urmatoarele caracteristici (atuuri) ale ei:

In biografii se releva cum se impleteste stans traiectoria de viata personala cu micromediul social si cu dimensiunile macromediului (institutii sociale, schimbari politico-sociale).

Din biografii se pot desprinde strategiile si consecintele activismului actorului individual sau grupal asupra socialului.

Specific metodei biografice este ca interactiunile individ-grup-societate sunt redate ca procese temporale "à la long", desfasurate, de obicei, pe cateva decenii.

Daca sunt proiectate pe un fundal socio-istoric prins si prin date statistice, biografiile individuale se pot constitui in cazuri tipice pentru ciclul vietii sociale si familiale, precum si pentru problema generatiilor.

In calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, cu deosebire in intelegerea "din interior" a unor fenomene sociale majore, cum sunt migratia, urbanizarea, sau cum a fost la noi colectivizarea fortata.

Biografiile sunt relevante in cazul societatilor simple, cu grad mare de uniformizare, in descrierea raportului personalitate (sine social) - cultura, iar in cele complexe, a proceselor de constituire a identitatii personale si sociale.

Dintr-un punct de vedere mai specific - cel psihologic - biografiile individuale, convertite in studii de caz, au fost explorate si exploatate in vederea descifrarii evolutiei proceselor cognitive si afective, a judecatilor si comportamentului moral si psihosocial in general, de savanti precum j. Piaget, G.W. Allport, E. Erikson, B. Skinner.

Tipurile mai semnificative de biografii sunt (Chelcea, 1993): a) provocate, cand persoanele sunt rugate sa-si relateze viata, si b) neprovocate, cand nu la cererea cercetatorului, ci din alte ratiuni oamenii isi povestesc sau consemneaza drumul vietii lor; la randul lor, cele provocate sunt nedirijate (spontane) - subiectul spune tot ce crede de cuviinta, si dirijate - cand acestuia i se ofera un ghid, un punctaj dupa care sa faca relatarea; dupa forma lor, biografiile sunt vorbite (inregistrate prin mijloace audio-vizuale) si scrise.

2. Studiul de caz

Studiul de caz este prin excelenta o metoda calitativa. Metoda in intelesul mai larg al cuvantului, fiindca nu este o modalitate efectiva de culegere a materialului empiric, asa cum se intampla cu observatia, interviul etc.

El se instituie intr-o integrare a respectivelor modalitati, prin abordarea unei entitati sociale, de la indivizi pana la comunitati sau organizatii, cu scopul de a ajunge la o imagine cat mai completa (holistica) posibil despre acea entitate. Metoda biografica constituie o specie a studiului de caz, un "'caz" particular, al acestuia.

Prin studiul de caz nu se abordeaza numai persoane, si, mai ales, nu se studiaza realitatea (psiho)sociala numai din perspectiva acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci se cerceteaza un fragment de realitate din exterior, utilizand si metoda observatiei.

Nu atat de frecvent si intrinsec utilizat ca observatia si convorbirile "studiul de caz" functioneaza si la nivelul cunoasterii comune, intr-o forma, desigur, neelaborata, ci cu totul difuza si spontana. Oamenii invata din cazurile (si necazurile) altora. In discutiile cotidiene se intalnesc expresii cu trimitere la aceasta: "Nu te lua dupa cazul lui", "Multe cazuri de felul asta am mai vazut" etc. Nu intamplator, multi analisti si interpreti ai vietii sociale afirma ca esenta strategiei cunoaserii si evaluarii umane este comparatia, ceea ce, reprezinta principiul fundamental si in abordarea stiintifica a problematicii cazurilor.

Pe plan mai avansat de sistematicitate in studierea cazurilor se afla cazurile profesionale, pe domenii: instrumentarea cazurilor in juridic, cazurile de asistenta sociala si medicala si din mai multe sectoare de viata si activitate umana. Aici preocuparea spre cunoastere este maxima, dar din perspectiva subordonarii unui scop practic, aplicativ, in general acesta fiind "solutionarea cazului".

Cand examinarea unui caz ia forma rigurasa de descriere, explicatie si interpretare a lui globala, si, de regula, a comparatiei explicite cu alte cazuri, ne situam pe planul cunoasterii stiintifice. Bineinteles ca frontierele dintre cele trei genuri de raportare cognitiva la cazuri, si cu deosebire dintre ultimele doua nu sunt rigide. Cazurile din practica juridica, medicala, economica, servesc ca baza empirica pentru elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de experti socioumani au ca scop expres unul aplicativ.

Departajarea calitativ-cantitativ in studiul de caz este mai greu de operat. Putem vorbi mai degraba de studii de caz cu tenta pozitivist-cantitativista, in care exista un set de ipoteze si categorii (semi)structurate.