Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Carol I al Romaniei

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ELITE SI STRATEGII POLITICE IN MISCAREA NATIONALA ROMANEASCA DIN TRANSILVANIA (1869-1894). STUDIU DE CAZ: DISPUTA ACTIVISM-PASIVISM
IMPERIUL BIZANTIN SUB DINASTIA MACEDONEANA, VASILE I MACEDONEANUL
Wilhelm von Humboldt (1767-1835)
Reforma agrara din 1864
Dacia si Imperiul in secolul al IV-lea
Masoneria in America
AL III-LEA RAZBOI PUNIC
CADRUL DE DEZVOLTARE AL ROMANIEI DUPA ANUL 1918
De la romanizare la etnogeneza Romanilor
Revolutia romana de la 1848




Carol I al Romaniei

Optiunea Hohenzollern

Dupa refuzul contelui Filip de Flandra de a deveni domnitor al Principatelor Unite (14 februarie 1866), Ion C. Bratianu si Ion Balaceanu – emisarii guvernului aflati la Paris, la 14 martie 1866 – inainteaza Bucurestiului ideea candidaturii lui Carol de Hohenzollern. Bratianu pleaca la Dusseldorf unde are intrevederi cu Carol–Anton de Hohenzollern (18 martie 1866) si cu fiul acestuia, principele Carol, de la care obtine acordul de principiu de a fi ales domnitor al Principatelor Unite.

Se ia hotararea de a chema poporul roman sa se pronunte printr-un plebiscit „daca voieste sa suie pe tron principele Carol–Ludovic de Hohenzollern, sub numele de Carol I.” Plebiscitul a avut ca rezultat 85.969 voturi pentru si 224 contra.

Carol–Eitel–Frederic–Zefirin–Ludovic, cel de-al doilea fiu al principelui Carol–Anton de Hohenzollern–Sigmaringen si al Josephinei–Frederica–Luisa, principesa de Baden, s-a nascut in aprilie 1839, la Sigmaringen (Germania).

Dupa tata, apartinea de Casa Regala de Hohenzollern a Prusiei, iar dupa mama, era inrudit cu marile Case domnitoare ale Europei. Era inrudit cu familia Bonaparte prin familia Murat (bunica sa paterna, Antoinette Murat, a fost nepoata maresalului Joachim Murat, cumnatul lui Napoleon I) si prin familia Beauharnais (bunica sa materna, Stephanie de Beauharnais, era vara cu Napoleon al III-lea, a carui mama a fost Hortense de Beauharnais).

Pana la 11 ani primeste primele invataturi in cadrul familiei. Din 1850 si pana in 1856 isi continua instructia la Dresda.. Numit de regele Prusiei locotenent in Regimentul de artilerie de garda, in aprilie 1857 intra in serviciu la Berlin si isi continua studiile militare. Ia parte la razboiul austro–pruso–danez (1864) si este inaintat la gradul de capitan.

Ales prin plebiscit, vine in tara si este proclamat Domn (pana in 1881) al Principatelor Unite Romane sub numele de Carol I si depune juramantul in fata Adunarii Constituante la 10 mai 1866, care voteaza in aceeasi zi, de 10 mai 1866, legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern.

La 3 noiembrie 1869 se casatoreste cu Elisabeta, principesa de Wied. Din aceasta casatorie rezulta un copil, principesa Maria (1870–1874). Conduce efortul national pentru dobandirea independentei tarii in razboiul din 1877.

La 14 martie 1881 i se confera titlul de Rege al Romaniei si este incoronat ca rege la 10 mai 1881.

A fost presedinte de onoare si protector al Academiei Romane de la inceputurile ei (15 septembrie 1867). Ne-a lasat memorii de mare interes pentru anii 1866 – 1881.

Descriere fizica

In momentul acceptarii Tronului Romaniei, printul Carol de Hohenzollern–Sigmaringen abia implinise 27 de ani. Avea o statura mijlocie, talie zvelta, parul negru, ochi albastri patrunzatori si in continua miscare, iar nasul usor acvilin, ii conferea un profil de medalie.      Carol I se impunea prin tinuta sa maiestuoasa. Solemn in gesturi si masurat in cuvinte, distant si rece, vorbea tare, apasat. Om al datoriei inainte de toate, era meticulos si exact.

Printul primise o educatie aleasa, primii sai indrumatori fiind o guvernanta franceza si un consilier ecleziastic. A audiat cursuri de matematica, fizica, chimie, topografie si tactica militara.

Casatoria

Grija pentru intemeierea unei dinastii ereditare in Romania a dus la contractarea casatoriei sale, in 1869, cu Elisabeta de Wied,( principesa germana, fiica principelui de Wied ), refuzand unele indemnuri (precum cele ale lui Bismark pentru o principesa din familia imperiala a Rusiei ori ale lui Jerome Bonaparte pentru o principesa bavareza sau daneza), Carol I dandu-si seama ca romanii ar primi cu circumspectie o principesa apropiata de una din Curtile marilor puteri invecinate, Rusia sau Austro–Ungaria.

Domnia lui Carol I (1866 – 1914)

Programul lui Carol I a avut trei obiective fundamentale: stabilitate politica prin regim constitutional, modernizare si continuitate dinastica.

Inca din primele momente, prin atitudinea sa demna, el a facut sa scada rezistenta marilor puteri la noua situatie politica din Romania. Cea mai importanta stavila a fost inlaturata in octombrie 1866, cand Carol I a primit firmanul de numire din partea sultanului.

Carol I pleaca la Constantinopol, iar in ziua de 12 octombrie 1866, tanarul suveran se prezinta la palatul imperial imbracat in uniforma de gala de general roman.

Sultanul i-a intins mana si l-a invitat sa se aseze pe scaunul care fusese pregatit pentru oaspete langa sofaua pe care statea el. Printul s-a facut ca nu a vazut gestul si a indepartat scaunul, asezandu-se pe sofa alaturi de sultanul stupefiat. Domnul Carol I nu a facut decat sa uzeze de prerogativele sale de print de sange.

Carol I s-a ferit sa deschida firmanul1 pe care i l-a remis sultanul, punandu-l pe masa si rugandu-l pe ministrul Afacerilor Straine sa ia documentul.

Aceste mici incidente n-au tulburat primirea, care a fost din cele mai cordiale.

Cei doi s-au despartit ca buni prieteni. Obiectivul lui Carol I a fost atins: sa inlature acest ultim vestigiu de vasalitate.



In primii ani de domnie rodajul politic a fost anevoios si noile forme institutionale pareau sa falimenteze viata politica agitata, instabilitatea ministeriala, greutatile financiare, acerbele dispute politicianiste s-au rasfrant si asupra domnitorului.

Dupa declararea conflictului franco–prusac (iulie 1870), agitatia opiniei publice a crescut. Mai grav, o miscare conspirativa initiata de liberalii radicali in frunte cu Ion C. Bratianu si C. A. Rosetti, urmarind indepartarea lui Carol I, s-a amplificat. La 8 august 1870, ea se declanseaza – dar din cauza unei nesincronizari – numai la Ploiesti, unde Al. Candiano–Popescu proclama detronarea Domnului. Izolata, revolta este inabusita. Principalii fruntasi ai liberalilor radicali sunt arestati si deferiti justitiei. Opinia publica este insa de partea lor si toti sunt achitati.

Carol I reuseste mereu sa-si impuna punctul de vedere, pana si adversarilor politici, reusind sa-i transforme in slujitori ai Coroanei. Asa a procedat cu Al. Candiano–Popescu (republicanul de la Ploiesti), pe care l-a numit adjutant regal; cu D. A. Sturdza, cel care, pe la inceputul deceniului opt, scria articole in presa straina impotriva sa (sub pseudonimul Erdmann von Hahn), si care ii devine unul dintre cei mai apropiati colaboratori.

Dificultatile guvernarii

In conformitate cu prerogativele conferite prin Constitutia de la 1866, Domnitorul reprezenta un element ponderator intre puterea executiva – al carei sef era si pe care o exercita prin intermediul ministrilor si puterea legislativa, aceasta din urma avand atributii sporite in cadrul sistemului de guvernamant. Monarhul urma sa-si exercite rolul de arbitru in disputa dintre partide pentru obtinerea puterii, situandu-se deasupra pasiunilor politice. In practica insa, prerogativele suveranului de a numi si revoca ministrii, de a dizolva Corpurile legislative, favorizau, indirect, implicarea acestuia in viata politica. O data cu sosirea Principelui Carol in tara, se va forma un guvern „de coalitie” sub presedintia lui Lascar Catargiu si in care sunt reprezentate principalele grupari politice, de la liberalii radicali la conservatori.

In momentul in care a intrat in vigoare Constitutia, Domnitorul a cautat sa respecte cu scrupulozitate principiile acesteia referitoare la formarea Guvernului. Potrivit scrutinului electoral, Adunarea Deputatilor avea urmatoarea configuratie: o treime din locuri apartinea conservatorilor, iar restul membrilor erau liberali. Domnitorul, in conformitate cu prevederile constitutionale, in eventualitatea unei crize guvernamentale, putea sa initieze consultari cu liderii gruparilor politice pentru a gasi solutii in vederea iesirii din impas. In calitate de sef al puterii executive, Monarhul avea dreptul de a decide intre guvern si opozitie.

Caracteristica dominanta a primilor ani de domnie a lui Carol I a reprezentat-o instabilitatea guvernamentala si parlamentara. Exercitandu-si rolul de arbitru in disputele dintre gruparile politice pentru accesul la conducere, Seful statului avea sa colaboreze, initial, cu liberalii radicali, cu atat mai mult cu cat acestia se pronuntau in favoarea unei activitati energice pe plan intern si extern. In urma presiunilor exercitate de cercurile diplomatice europene, monarhul renunta la Guvernele radicale, orientandu-se spre elemente de nuanta moderata sau spre guvernare de coalitie, fara a obtine rezultate notabile.

Pozitia Domnitorului fata de problemele societatii romanesti

La scurta vreme dupa preluarea Tronului, Carol I a efectuat calatorii in majoritatea regiunilor tarii, remarcand lipsa comunicatiilor, propunandu-si inzestrarea tarii cu o vasta retea de cai ferate, in cel mult cinci ani, fiind constient de beneficiile ce ar rezulta prin jonctiunea cu reteaua feroviara europeana.

Organizarea si inzestrarea armatei romane, a reprezentat o procupare constanta a Monarhului, motivata atat de pregatirea militara, cat mai ales de necesitatea de „a cuceri neatarnarea deplina a tarii … pe campul de lupta”.

Colaborarea lui Carol I cu ministrul de razboi, colonelul Gh. Adrian, s-a materializat prin elaborarea unui proiect de lege privind organizarea fortelor armate, care a fost votata de Parlament si promulgata de Suveran la 11 iunie 1868.

Armata Romaniei era structurata in 5 formatiuni: 1) Armata permanenta cu rezervele ei; 2) Corpurile de dorobanti si graniceri (militia activa); 3) Militia (neactiva); 4) Garda civica; 5) Gloatele (la sate). Toti cetatenii intre 17 si 50 de ani urmau sa-si satisfaca in mod obligatoriu serviciul militar intr-una din formele enumerate mai sus, durata prevazuta pentru armata permanenta fiind de 3 ani in activitate si 4 in rezerva. Mobilizarea, in caz de razboi, era extinsa asupra tuturor celor 5 formatiuni, ceea ce ridica cifra trupelor la peste 100.000 de oameni.

Initiativei monarhice i se datoreaza si desfiintarea „corectiunii corporale” in armata (mai 1868).

In anii 1872 si 1874, o data cu instituirea guvernului conservator condus de Lascar Catargiu, numarul formatiunilor care alcatuia armata avea sa fie redus la 4: 1) Armata permanenta – cu extinderea serviciului militar de la 3 la 4 ani in activitate si 4 ani in rezerva; 2) Armata teritoriala (fosta Militie activa) ce includea infanteria (dorobantii) si cavalerii (rosiori si calarasi); 3) Militia neactiva; 4) Garda oraseneasca si gloatele. Limita superioara de varsta a cetatenilor incorporati va fi coborata de la 50 la 45 de ani.

Carol I a manifestat un viu interes fata de inzestrarea armatei cu munitie si armament comandate in Prusia, SUA, Anglia si Belgia.

Adeseori, Domnitorul a pus la dispozitia Ministerului de Razboi, insemnate sume de bani din lista civila a sa. Ex: In 1867 Carol I a comandat la Berlin pe propria sa cheltuiala 2 baterii Krupp.

Ca urmare a initiativei Domnitorului din 1868 se va permanetiza organizarea concursurilor nationale de tir si s-a concentrat si asupra invatamantului militar, din 1872 isi desfasoara activitatea Scoala de infanterie si cavalerie la Bucuresti si Scoala fiilor de militari la Iasi, iar doi ani mai tarziu se introducea obligativitatea instructiei armate in invatamantul de stat.

Domnitorul a insistat asupra dezvoltarii invatamantului de toate gradele, subliniind ca: „Puterea unui stat modern se masoara mai ales dupa gradul culturii sale intelectuale”.

De la inceputul domniei, Suveranul pune la dispozitia ministrului Cultelor si Instructiunii Publice, timp de 3 ani suma de 4.000 de galbeni din lista sa civila cu scopul de a fonda o institutie de binefacere, care va fi numita Scoala normala „Carol I” din Bucuresti (1867).

In ceea ce priveste invatamantul superior, el era reprezentat prin cele doua universitati din Iasi (1860) si Bucuresti (1864). Concomitent cu invatamantul de stat a evoluat si reteaua scolilor particulare, de la 71 in 1865 la 221 in 1879.

La 3 mai 1891 Carol I a pus bazele Fundatiei Universitare Regele Carol I care a fost recunoscuta ca institutie de stat. Pentru crearea ei Carol I a donat ministerului Cultelor si Instructiunii Publice un teren de 1.200 m2 aflat in fata Palatului regal si suma de 200.000 lei.

Inca de la inceputurile Societatii Academice – devenita Academia Romana –, Carol I a fost desemnat presedinte de onoare si protector al sau, demnitate care i-a legat in mod traditional pe suveranii Romaniei de inaltul for cultural al tarii. Suveranul a lasat prin testament Academiei Romane suma de 600.000 lei, fond pentru publicatii.



Razboiul pentru Independenta

Treptat, situatia tarii se imbunatateste, finantele se consolideaza, se construiesc cai ferate, se reorganizeaza armata.

Pe plan extern se intensifica preocuparile diplomatiei romanesti – sustinute de Carol I – pentru dobandirea independentei.

Se punea problema lichidarii relatiilor anacronice, de suzeranitate, care mai legau tara de Imperiul Otoman si iesirii ei de sub regimul juridic al garantiei colective a marilor puteri.

Guvernul condus de Ion C. Bratianu demareaza, in noiembrie 1876, discutii pentru precizarea raporturilor romane–ruse, intrucit Rusia isi declarase intentia de a interveni in Balcani impotriva Turciei. In paralel, incercarile Romaniei de a-si obtine independenta pe cale diplomatica raman fara rezultat. Marile Puteri nu acorda garantii pentru respectarea drepturilor neutralitatii si integritatii teritoriale a Romaniei, iar Poarta Otomana raspunde promulgand, in decembrie 1876, o noua Constitutie prin care Romania era considerata o „provincie privilegiata” a Imperiului. In acea situatie Carol I a optat pentru o politica de interventie activa, inclusiv prin forta militara.

Dupa Consiliul de Coroana din 2 aprilie, la 4 aprilie 1877 se semneaza conventia romano – rusa. In temeiul ei, guvernul roman „asigura armatei rusesti, care va fi chemata a merge in Turcia, libera trecere prin teritoriul Romaniei si tratamentul rezervat armatelor amice”. In schimb guvernul tarist „se obliga a mentine si a face a se respecta drepturile politice ale statului roman, precum si a mentine si a apara integritatea actuala a Romaniei”.

Razboiul ruso – turc izbucneste la 12 aprilie 1877, iar la 9 mai 1877, intrunit in sesiune extraordinara, Parlamentul anunta ca toate legaturile cu Poarta Otomana sunt rupte, iar Romania se proclama independenta. Sarbatoarea nationala de a doua zi – 10 mai 1877 – se celebreaza si ca zi a Independentei nationale.

Intrarea efectiva a tarii in razboi alaturi de Rusia, refuzata initial, se produce dupa infrangerile suferite de rusi, lui Carol I incredintandu-i-se, la 16 august 1877, comanda suprema a fortelor romane si ruse din zona Plevnei, care a fost cucerita la 28 noiembrie 1877, apoi trupele romane au actionat si la Rahova, Vidin, Smardan.

Dupa incheierea razboiului, Romaniei ii este refuzat dreptul de a participa la tratativele de pace. Cand Domnul si guvernul sau reclama faptul ca trupele ruse se comporta in capitala tarii ca niste trupe de ocupatie, fostul aliat ameninta cu dezarmarea trupelor romane. Replica lui Carol I, transmisa tarului Alexandru al II-lea la 21 martie 1878, este categorica: armata romana „poate sa se bata pana va fi nimicita, dar nu se va lasa sa fie dezarmata”.

Prin faptele sale de conducator al trupelor romane, in mijlocul ostasilor cu care a infruntat vicisitudinile campului de lupta, prin atitudinea ferma, demna in raporturile cu tarul Rusiei, Carol I si-a castigat un prestigiu binemeritat in opinia publica romaneasca. Titu Maiorescu scria ca: „pe acest domnitor romanul din popor il simte pentru intiia data ca domnitorul sau, la el se uita, de el este mandru, in el a prins incredere”.

Tratatul de pace incheiat la Berlin, la 1 iulie 1878, a recunoscut independenta de stat a Romaniei, conditionata insa de modificarea articolului 7, din Constitutie privitor la drepturile strainilor (in principal ale evreilor) la impamantenire. Romaniei i se atribuia Dobrogea, Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, dar ea a fost silita sa retrocedeze Rusiei cele trei judete din sudul Basarabiei.

La 9 septembrie 1878 Consiliul de Ministri decide ca Domnul Carol I sa poarte titlul de Alteta Regala, titulatura care a fost folosita pentru prima data la 8 octombrie 1878, cu ocazia sarbatoririi intrarii solemne a armatei in capitala tarii.

Recunoscut de sefii de stat ai Austro – Ungariei, Marii Britanii, Frantei, Germaniei, Italiei si Rusiei, titlul de Alteta Regala al Domnului Carol I este oficializat la 13 octombrie 1878.

In urma recunoasterii independentei de catre marile puteri, misiunile diplomatice ale Romaniei sunt ridicate la rangul de legatii.

Romania ia titlul de Regat in urma initierii legii din 14 martie 1881, iar Carol I ia, pentru sine si mostenitorii sai, titlul de Rege al Romaniei, iar principele mostenitor va primi titlul de principe regal.

Odata proclamat Regatul, Romania va fi si „ pentru statele monarhice ce o inconjoara, o garantie de liniste si stabilitate”.

Solemnitatea incoronarii Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta are loc in capitala tarii la 10 mai 1881.

Succesiunea la tron

In acest rastimp, problema reglementarii succesiunii la tron a devenit presanta.

Dupa zece ani de casatorie, impliniti in 1879, Carol I nu avea inca un urmas la Coroana Romaniei. Dupa nasterea principesei Maria (1870–1874), sotia sa, Elisabeta, nu a mai putut avea alt copil.

Conform articolului 83 din Constitutie, in lipsa de urmasi, succesiunea tronului se cuvenea celui mai in varsta dintre fratii lui Carol I sau descendentilor acestora. Carol I avea un frate mai mare Leopold, care, la randul sau, avea doi baieti, Wilhelm (n. 1864) si Ferdinand (n. 1865).

Principele Leopold, cat si fiul acestuia Wilhelm si-au anuntat renuntarea la drepturile asupra Coroanei Romaniei, ramanand ca posibil mostenitor principele Ferdinand. Situatia a fost oficializata la 14 martie 1889, cand Senatul voteaza o motiune prin care Ferdinand de Hohenzollern este inscris sub numele de Alteta Regala, principe de Romania, mostenitor prezumtiv al Coroanei. Decretul regal din 18 martie 1889 confirma aceste titluri.

O Romanie moderna

Grija pentru viitorul tarii l-a determinat pe Carol I sa caute garantii serioase de securitate si sa se indrepte spre blocul Triplei Aliante ( Germania, Austro-Ungaria si Italia).

La 18 octombrie 1887, guvernul Ion C. Bratianu semneaza tratatul politico – militar cu Austro – Ungaria, tratat cu caracter defensiv, la care adera Germania si apoi Italia. Tratatul va fi reinoit in 1892, 1896, 1902 si 1913. Prin alianta cu Puterile Centrale Romania iesea din izolarea diplomatica in care se gasea, isi afla un reazem impotriva uneltirilor rusesti, consolidandu-si pozitia in sud – estul Europei.

Dupa cucerirea independentei, Romania ia un aspect european modern. Are loc o continua inzestrare tehnica a tarii, iar eforturile de organizare economica si dezvoltare culturala sunt intense. Stiintele, arta, literatura cunosc o inflorire notabila.

Rascoalele taranesti care au izbucnit in februarie 1907 au aratat ca problema agrara ramasese nesolutionata, ca toata modernizarea fusese facuta pe seama taranimii, factorul social al intregului proces. In paralel cu reprimarea brutala (care provoaca un val de manifestari ostile prin intermediul presei), in numele suveranului se promit si se adopta multe masuri legislative, ce se constituie intr-un prim pas al procesului reformator in agricultura.



La inceputul secolului XX, alianta Romaniei cu Puterile Centrale era erodata de divergentele dintre Viena si Bucuresti, precum si de puternicul curent de opinie publica favorabil romanilor transilvaneni, care devenisera victimele unei brutale politici de maghiarizare.

Formal aliata cu Austro–Ungaria, Romania a desfasurat in timpul razboaielor balcanice o politica opusa intereselor Vienei. Tratatul de pace semnat la Bucuresti (28 iulie 1913) consfinteste un important succes diplomatic al Romaniei. Pacea ii aduce si o sporire teritoriala: Dobrogea de Sud pana la linia Turtucaia–Ecrene (asa–zisul Cadrilater). Dar, raporturile cu Rusia se ameliorau.

Dupa izbucnirea razboiului mondial, Consiliul de Coroana convocat de Regele Carol I la 21 iulie 1914 se pronunta (in frunte cu premierul Ion I. C. Bratianu) pentru neutralitatea Romaniei, desi suveranul a sustinut ca datoria Romaniei era sa execute tratatele ce o legau de Puterile Centrale.

Carol I aproba semnarea conventiei cu Rusia (18 septembrie 1914), care ii asigura Romaniei, ca pret al neutralitatii, Ardealul si tinuturile romanesti din monarhia habsburgica.

La 27 septembrie 1914, dupa o domnie ce a depasit 48 de ani, Regele Carol I a incetat din viata.

Concluzii:

Domnia lui Carol I (1866–1914) e una dintre cele mai importante din istoria Romaniei moderne. Aceasta o confirma etapele parcurse de societatea romaneasca in respectiva perioada: instituirea si recunoasterea internationala a regimului monarhiei ereditare constitutionale, cucerirea independentei, proclamarea Regatului, consolidarea pozitiei Romaniei pe plan european si aprecierea sa drept un factor de echilibru in zona balcanica, asigurarea unei stabilitati politice interne prin alternarea la putere a liberalilor si conservatorilor, progresele remarcabile inregistrate pe calea modernizarii.

Trebuie luat in consideratie faptul ca Domnitorul (Regele) Carol I, desi era de neam german si descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiratiile natiunii in fruntea careia a fost ales, indeplinindu-si cu succes rolul de monarh constitutional.

Suveranul a dat dovada de autoritate si probitate morala, abilitate si tact in practica politica, in asigurarea unui solid echilibru intre grupari sau partide. Carol I, dupa dificultatile initiale de adaptare la realitatile – nu de putine ori descurajante – din noua sa patrie, s-a bucurat de un prestigiu incontestabil.

Regele Carol I a facut totul prin prisma misiunii pe care trebuia s-o indeplineasca. La 10 august 1875, atunci cand a pus piatra de temelie a resedintei sale de vara de la Sinaia, s-a gandit la Castelul Peles, ca la viitorul castel regal, menit sa devina leaganul dinastiei romane.

Prezenta sa pe tron a asigurat Romaniei o perioada indelungata de stabilitate politica si a contribuit in la consolidarea institutiilor democratice ale statului.

Carol I a avut cea mai lunga domnie din istoria romaneasca.

Rolul lui Carol I in edificarea Romaniei moderne a fost considerabil daca se ia in calcul numai cele scrise de I. G. Duca – „intr-o tara care n-avea notiunea timpului, Regele Carol I, aducea simtul exactitatii matematice […]. Intr-o tara de aproximatie in toate, el a adus constiinciozitatea impusa pana la meticulozitatea germana. Intr-o tara de zvacnituri, de entuziasm violent si de descurajare pripita, sau cel putin de rapida plictiseala, el a adus o staruinta nezdruncinata, linistita si regulata ca bataile numeroaselor orologii ce umpleau apartamentele sale. Intr-o tara plina de nerabdare si de neastampar, el a adus rabdarea care stie sa pregateasca si astamparul care stie sa-si mentina seninatatea […], intr-o tara cu mentalitate orientala, el a adus un spirit occidental […], intr-o tara care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obisnuita cu planuri dinainte facute si bine definitivate, el a venit urmarind un scop precis, a facut un program si l-a indeplinit intocmai”.



firman – ordin emis de sultan (prin care erau numiti sau maziliti guvernatorii si domnitorii depinzand de Imperiul Otoman)

Constitutia de la 1866, actul fundamental al Romaniei moderne la elaborarea caruia si-au adus contributia atat liberarii cat si conservatorii, nu a reprezentat, o simpla imitatie a celei belgiene din 1831, constituind doar o sursa de inspiratie, mai ales datorita statutului Belgiei, tara care in 1831 adoptase solutia Principelui strain si care isi dobandise independenta.

Noua lege fundamentala avea sa consacre o serie de principii esentiale: suveranitatea nationala si guvernamantul reprezentativ; separatia puterilor in stat: executiva, legislativa, judecatoreasca; monarhia ereditara in persoana lui Carol I si a mostenitorilor sai (art. 82). In forma sa definitiva, Constitutia era alcatuita din 133 de articole reprezentand 8 titluri: despre teritoriul roman (art. 1-4); despre drepturile romanilor (art. 5-30); despre puterile Statului (art. 31-107); despre finante (art. 108-117); despre puterea armata (art. 118-123); dispozitiuni generale (art. 124-128); despre revizuirea constitutiunii (art. 129); dispozitii tranzitorii si suplimentare (art. 130-133);

Puterea legislativa era exercitata colectiv de Rege (Domn pana in 1881) si Reprezentanta nationala. Aceasta era bicamerala – constituita din doua Adunari: Senatul si Adunarea Deputatilor. Puterea executiva era asigurata de Rege, care o exercita, impreuna cu ministrii constituiti in Consiliul de Ministri.

Legiuitorii de la 1866 au inscris in Constitutie principiul caruia statul este indivizibil si inalienabil; denumirea oficiala este Romania.

Deosebit de semnificativ este faptul ca nu se regaseste nicaieri in cuprinsul acestui act vreun indiciu relativ la suzeranitatea otomana si garantia colectiva europeana.

Unul dintre cele mai controversate articole l-a constituit cel referitor la naturalizare, precizandu-se ca: „Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea” (art. 7). Acest lucru implica excluderea evreilor de la exercitarea drepturilor politice (art. 8) si se mentiona ca numai romanii pot fi admisi in functiile politice, civile si militare (art. 10).

Titlurile de noblete erau desfiintate, se stipula libertatea individului (in sensul ca nici un cetatean nu putea fi urmarit, retinut sau arestat decat in caz de vinovatie si in puterea unui mandat judecatoresc) si era asigurata inviolabilitatea domiciliului si a corespondentei.

Proprietatea de orice natura era declarata sacra si inviolabila, exproprierea fiind admisa doar in cazurile de utilitate publica (drumuri de comunicatie, salubritate publica, lucrari de aparare a tarii) si numai dupa despagubire (art. 19).



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 802
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site