INTEMEIEREA MOLDOVEI

Intemeierea Moldovei

Intemeierea celui de-al doilea stat romanesc medieval este mai bine cunoscuta datorita bogatiei informatiilor si izvoarelor, in comparatie cu cazul Tarii Romanesti. Izvoarele externe confirma in mare parte traditia descalecatului.

Am vazut in cursul anterior ca pe teritoriul Moldovei au fost semnalate formatiuni politice in perioada anterioara intemeierii statului. In aceasta privinta izvoarele nu sunt atat de generoase ca in cazul teritoriului sud-carpatic. Pe de alta parte, asupra teritoriului de la rasarit de Carpati si-au exercitat autoritatea si pretentiile de stapanire sau suzeranitate mai multe puteri.

O chestiune controversata in istoriografie este legata de exercitarea unei autoritati in spatiul moldovean de catre cnezatele rusesti, de la Kiev sau Halici. In secolul al XIX-lea a circulat chiar un document fals din secolul al XII-lea, asa numita diploma barladeana, care atesta autoritatea ruseasca asupra teritoriului Moldovei. In ciuda dovedirii falsului documentului respectiv, se poate afirma ca in anumite perioade o parte a teritoriului Moldovei era supus juurisidctiei cnezilor rusi din Halici. De exemplu, in 1228, cu ocazia hotarnicirii unor mosii ale nobililor Losonci din Transilvania, situata in apropierea muntilor Calimani, hotarul estic atingea "tara Rusiei", care, se intelege, era cnezatul halician. Invazia mongola a inlaturat stapanirea rusa, careia i s-a substituit.

In sudul Moldovei, inainte de invazia mongola, s-a infiintat in 1227 o episcopie a cumanilor, care era supusa arhiepiscopiei maghiare din Esztergom. In regiunea respectiva, s-a exercitat o autoritate maghiara, prin intermediul Bisericii, pana la venirea tatarilor. Mongolii si-au exercitat autoritatea asupra teritoriului moldovean mai bine de un secol. Este foarte probabil ca tartarii sa fi agreat conducatori locali, la fel ca si in alte regiuni supuse puterii lor. Factorul decisiv care a determinat intemeierea statului moldoveana fost cel extern.

Moartea in 1340 a cneazului Boleslav al Haliciului a declansat o criza de proportii in sistemul politic international din regiune. Pentru impunerea dominatiei in cnezatul rus s-au luptat patru mari puteri: Polonia, Ungaria, Lituania si Hoarda de Aur. Polonia si Ungaria au planuit inca din 1335 sa-si orienteze politica externa spre regiunile ruse. Ambele puteri revendicau teritoriul respectiv, stapanit de ele vremelnic in secolele anterioare. Imediat dupa moartea cneazului au intervenit trupe polone si ungare, al caror succes a fost anihilat de reactia boierimii ruse si apoi de interventia tatarilor. Pentru a doua oara regele polon, Cazimir, a intervenit si a ocupat cnezatul, recunoscandu-i autonomia.

Pentru stapanirea Haliciului s-au format doua mari tabere: Polonia aliata cu Ungaria contra Lituaniei si Hoardei de Aur. Chiar daca aveau fiecare interese divergente si obiective proprii, aceasta alianta a durat cateva decenii si a fost consfintita printr-un acord in 1350 intre regele polon si cel ungar. Potrivit acestui tratat, Haliciul revenea Roloniei, cu conditia ca in cazul mortii fara urmasi a regelui polon, tronul polonez urma sa fie ocupat de regele Ungariei, Ludovic. Acordul a fost aplicat in 1370, cand Ludovic al Ungariei a devenit si rege al Poloniei.

Revenind la mijlocul secolului al XIV-lea, trebuie sa subliniem ca miza cea mare a conflictului era drumul comercial dintre marea Baltica si Marea Neagra, care avea traseul prin cnezatul Haliciului. Un drum comercial aducea o serie de venituri statului care il controla prin sistemul de vami.

Conflictele asupra Haliciului s-au extins si asupra teritoriului Moldovei, unde s-au confruntat Ungaria si Hoarda de Aur. Ungaria dorea sa controleze cel putin in aceasta parte un segment al drumului comercial. Scopul principal era formarea unui debuseu spre gurile Dunarii, spre centrele comerciale genoveze. In anul 1345 s-a desfasurat prima mare campanie maghiara antitatara, sub conducerea voievodului Transilvaniei. Ea a determinat restrangerea ariei de dominatie tatara la rasaritul Carpatilor si formarea unui pol de putere maghiara in regiune. Succesul maghiar este relevat de incercarea de a restaura episcopia Milcoviei, fosta a cumanilor. Din regiunea sudica, dominatia maghiara s-a extins in anii urmatori catre nord, unde a cuprins formatiunile pollitice romanesti existente acolo.

Traditia il considera pe Dragos din Maramures primul domnitor al Moldovei. Istoricii au refacut cronologia domnitorilor si au incercat sa stabileasca data venirii lui Dragos din Maramures. Datarile variaza intre anii 1349 si 1359. Cei mai multi istorici s-au grabit sa il identifice pe legendarul Dragos cu un personaj cu acelasi nume din satul Bedeu din Maramures. Practic astfel legenda se intalnea cu documentele. Identificarea este gresita, deoarece stim care au fost urmasii lui Dragos descalecatorul Moldovei. Dragos din Bedeu a avut urmasi pe care ii cunoastem de cativa ani si reconstituirtea genealogiei nobililor din Bedeu demonstreaza faptul ca Dragos din Bedeu nu a fost aceeasi persoana cu Dragos descalecatorul. Oricare ar fi fost acel Dragos, este cert ca el a fost numit de regele maghiar in fruntea teritoriilor moldovenesti cucerite de oastea maghiara in urma campaniilor antitatare.

Este cert ca la mijlocul secolului al XIV-lea s-a exercitat autoritatea maghiara asupra unui vast teritoriu din Moldova. In 1359 moldovenii s-au rasculat impotriva dominatiei maghiare si a fost necesara interventia unei oaste din Transilvania care sa readuca Moldova sub autoritatea regelui maghiar. Un document din 1360 este foarte generos in informatii despre acest eveniment. Dragos din satul maramuresean Giulesti a fost in fruntea oastei care a calmat spiritele rebele din Moldova. Regele l-a rasplatit cu generozitate in anul urmator, 1360, si documentul ii mentioneaza meritele. S-a incercat identificarea lui Dragos descalecatorul cu acest Dragos din Giulesti, dar este o greseala, deoarece el a supravietuit anului intemeierii Moldovei si ii cunoastem urmasii.

Evenimentul din 1359 este confirmat de o alta sursa, mai tarzie, consemnata in secolul al XV-lea de cronicarii poloni Dlugosz si Calimachus. Potrivit acestor cronicari, doi frati, Petru si Stefan, si-au disputat tronul in nordul Moldovei. In conflictul dintre cei doi au intervenit atat rtrupele poloneze, cat si cele maghiare. Din toate datarile propuse de istoriografie pentru acest eveniment, anul 1359, este cel mai potrivit. Cronicarul polonez Jan Dlugosz plaseaza aceasta intamplare in acest an. Pe de alta parte, stim ca in 1359 o oaste din Ungaria, adica din Maramures, sub conducerea lui Dragos din Giulesti, a inabusit o rascoala din Moldova.

Revolta moldovenilor impotriva dominatiei maghiare a atras de partea lor un alt roman din Maramures, nemultumit de autoritatea regala din regiunea lui de bastina: Bogdan din Cuhea. Bogdan apare in documente pentru prima oara in 1342, cand era in conflict cu un nobil maghiar dintr-o regiune invecinata Maramuresului. In istoriografie se afirma gresit ca Bogdan a intrat in conflict cu regele maghiar Ludovic din cauza prozelitismului catolic promovat de rege. In Maramures nu a existat nici o manastire catolica pana in 1363, cand s-a intemeiat manastirea eremitilor, care apartinea unui ordin calugaresc care se caracteriza prin pustnicie, nu prin prozelitism! Singurele biserici catolice din Maramures erau in targurile locuite de populatie saseasca si maghiara. Este exclusa orice conotatie religioasa a rebeliunii lui Bogdan. O alta explicatie data de istorici este mult mai plauzibila: sporirea autoritatii regale in Maramures a diminuat atat autonomia romanilor, cat si autoritatea voievozilor romani. Feudalii romani din Maramures s-au impartit in doua tabere: o parte au sprijinit autoritatea regala, in timp ce altii, grupati in jurul lui Bogdan, au refuzat sa se supuna noilor autoritati. Intre cele doua tabere ale cnezilor si voievozilor romani din Maramures a existat o stare de conflict: in 1349 Bogdan a ars mosiile lui Giula din Giulesti, credincios al regelui. Foarte probabil ca rascoala moldovenilor din 1359 l-a incurajat pe Bogdan din Cuhea (localitatea este situata in extremitatea sud-estica a Maramuresului, in apropierea hotarelor Moldovei) sa treaca muntii si sa se alature rasculatilor. Datorita eseculuoi din Maramures, unde nu a reusit sa impiedice impunerea autoritatii regale, a preferat sa emigreze si, cu sprijinul feudalitatii moldovenesti nemultumite de suzeranitatea maghiara, a reusit sa formeze o noua structura politica - Moldova. Probabil ca in 1363-1364 s-au desfasurat luptele din Moldova intre tabara lui Bogdan si urmasii lui Dragos descalecatorul. In 2 februarie 1365 regele Ungariei, Ludovic, recunostea esecul oamenilor sai in Ungaria si accepta succesul lui Bogdan. Regele a confiscat mosiile lui Bogdan din Maramures, pe care l-a acuzat de razvratire, si le-a daruit nepotilor lui Dragos, care au fost primiti la curtea regala.

Cronica maghiara afirma ca regele Ludovic a incercat de mai multe ori cu oaste sa recupereze Moldova de la Bogdan, dar fara sa reuseasca. Succesul lui Bogdan se explica prin ajutorul diplomatic si probabil militar pe care l-a primit din partea lituanienilor si tatarilor. Descoperiri arheologice recente indica chiar o posibila relatie de vasalitate a lui Bogdan fata de Hoarda de Aur.

Moldova primilor domnitori cuprindea doar partea nordica. Potrivit unui izvor genovez, in anul 1386 existau doaua tari moldovenesti, una in nord condusa de Petru Musat, iar a doua condusa de Costea voievod. In anii urmatori s-a realizat procesul de unificare teritoriala, incheiat in timpul lui Roman I, care se intitula in 1392 "voievod moldovenesc si mostenitor a toata Tara Romaneasca de la munti pana la tarmul marii". Alipirea teritoriilor sudice, care partial au fost stapanite inainte de tatari si de domnitorii munteni, a provocat o disputa teritoriala intre Tara Romaneasca si Moldova, care s-a prelungit si in veacul urmator. Unificarea celor doua teritorii moldovenesti este atestata si de existenta Tarii de Jos si a Tarii de Sus, reflectata in unele institutii laice sti bisericesti si chiar in impartirea tarii intre urmasii lui Alexandru cel Bun.