Prabusirea economiei de comanda in RDG si esecul transformarii acesteia intr-o economie socialista de piata.

Dupa demisia guvernului Stoph se formeaza un guvern de coalitie pe baza repartitiei mandatelor in Camera Populara (Volkskammer). Din noul guvern condus de Modrow fac parte reprezentanti ai tuturor partidelor Blocului, majoritatea insa o detine in continuare SED. Guvernul Modrow este ales la 17/18 noiembrie 1989 si se mentine pina la 18 martie 1990.

Odata cu prabusirea dictaturii partidului unic comunist se prabuseste la sfirsitul anului 1989 si intreaga economie de comanda est-germana organizata dupa model stalinist. Criza economica se agraveaza cu fiecare zi si pune noul guvern in imposibilitatea de a intocmi un plan economic echilibrat si un buget de stat corespunzator obiectivelor de plan. In conditia in care slabiciunea guvernului Modrow era evidenta, economia de comanda devine, fara instanta conducatoare, obsoleta. Mai toate intreprinderile si combinatele est-germane se folosesc de slabiciunea regimului de tranzitie si se sustrag organelor de planificare centrale urmarind interese si obiective proprii. Guvernul Modrow incearca timp de 4 luni, prin masuri de urgenta si cu caracter reparatoriu, sa restabileasca echilibrul unei economii aflata deja in agonie. Paralel cu actiunile operative incepe elaborarea unui program de reforme economice menite sa transforme economia est-germana in "economie socialista de piata" bazata pe noi metode de planificare si dirijism precum si pe o "pluralitate socialista a proprietatii". Modrow se declara un adept al "spiritului antreprenorial socialist".

Principala cale in reformarea RDG-ului era, in conceptia ultimilor reprezentanti ai SED, parcurgerea drumului de la capitalism la socialism, dar in sens invers. Logica acestui argument a stat la baza eforturilor de reformare a proprietatii socialiste. Reformatorii est-germani intentionau sa transforme proprietea statului asupra unitatilor economice, care se denumea patetic "Volkseigentum" (proprietatea poporului), intr-o adevarata "proprietate populara" si incearca impunerea unei combinatii intre proprietatea de stat si proprietatea privata. In acest scop toate intreprinderile si combinatele sunt obligate sa se transforme in decurs de 4 luni in societati pe capital: Aktiengesellschaften (societati pe actiuni) sau GmbH (societati cu raspundere limitata). Intregul capital al noilor societati (persoane juridice) urma sa fie depus intr-un "Treuhandfond des Volkes" (Fond Custodic al Poporului), administratia fondului (Treuhandanstalt) fiind obligata sa pastreze in "custodie" intregul capital depus, dar fara posibilitatea de interventie directa in conducerea efectiva a unitatilor economice. Pentru a impiedica orice intentie de obtinere de capital proaspat, societatilor nou create li se interzice libera cesionare sau vinzare de parti din capital catre investitori straini sau catre propriul personal: asemenea tranzactii nu se efectuau decat cu acordul obligatoriu al Treuhandanstalt. In principiu majoritatea capitalului trebuia sa se afle in mina Fondului. Acest mecanism putin flexibil a urmarit sa evite "vinzarea tarii" catre investitorii straini si sa impiedice instalarea unor manageri straini in noile unitati economice proprietatea poporului. Numai dupa incheierea procesului de transformare a tuturor intreprinderilor de stat in societati pe capital se putea efectua vinzarea unei parti din capital catre personal sau investitorii interni. Prin aceasta procedura guvernul Modrow spera in primul rand sa elimine o parte din surplusul monetar aflat in mod latent pe piata si care ameninta sa se transforme intr-o inflatie masiva, iar in al doilea rand sa mareasca astfel motivatia personalului in cresterea productivitatii muncii si a calitatii productiei.

Guvernul Modrow incearca din rasputeri sa mentina ordinea socialista in RDG, macar intr-o forma reformata si de aceea, pina la alegerile libere din 18 martie 1990, adopta o serie de masuri pentru flexibilizarea economiei de comanda:

Suspendarea obligativitatii planului pentru intreprinderi;

Eliminarea rationalizarii si contigentarii materiilor prime si materialelor;

Reorganizarea administratiei economice. Din 10 ministere industriale si un resort specializat se constituie 3 ministere industriale (pentru industria grea, constructii de masini si industria usoara). SPK este desfiintata ca atare si transformata intr-un "consiliu economic" responsabil in acelasi timp si pentru transformarea unitatilor economice in societati pe actiuni si pentru infiintarea de societati mixte;

Autorizarea infiintarii de societati mixte (tip joint-venture) cu o participare a capitalului strain de max. 49% (min. 20%). Activitatea societatilor joint-venture este insa ingradita de la bun inceput prin masuri discriminatorii de preturi (preturi de stat fixe si maximale pentru vinzari si cumparari pe piata interna) si obligativitatea cedarii catre stat, la schimb, a unei parti din valuta incasata la operatiunile de export;

Libertate antreprenoriala pentru cetatenii, societatile si companiile joint-venture est-germane, dar nu si pentru cetatenii straini;

Autorizarea organizarii de piete saptaminale in mai toate localitatile;

Abolirea sistemului discriminatoriu de impozitare a veniturilor societatilor, intreprinzatorilor si a averii private (impozit max. pentru intreprinzatori 60%, pentru societati 50% si pe avere 1%);

Reprivatizarea unor intreprinderi de stat. Aproximativ 5.600 de unitati economice preluate de stat in 1972 sunt oferite fostilor proprietari sau urmasilor acestora;

Reorganizarea sectorului bancar odata cu desfiintarea Bancii de Stat a RDG si introducerea unui sistem bancar dual si independent prin infiintarea Zentral- und Emissionbank (Banca Centrala si de Emisie) si a Deutsche Kreditbank AG (Banca Germana de Credit). Totodata se elimina implicarea directa a guvernului in deciziile bancii centrale; guvernul recunoaste independenta politicii valutare si monetare      a bancii centrale;

Reintroducerea creditelor comunale care permit administratiilor locale efectuarea de investitii finantate prin credite.

Cu toata multimea si complexitatea actelor normative, reformele guvernului Modrow sunt pe de parte de a fi fost suficiente in remodelarea unui sistem economic ineficient. Incercarea de instaurare a unui sistem mixt bazat pe elemente socialiste si capitaliste, asa numita "a treia cale", avea sa esueze in scurt timp. Pe de alta parte masurile reformatoare nu erau atit de atractive pentru capitalul strain, cu atit mai mult cu cat problema bunurilor imobiliare ramine pentru inceput nereglementata in cadrul reformei; fara asigurarea liberei circulatii a bunurilor imobiliare nu se pot aplica eficient instrumentele economiei de piata.

Amenintarea unei inflatii masive care ar fi putut degenera in conflicte tarifare precum si intentia de protejare a pietei interne, determina guvernul Modrow sa mentina cele mai importante instrumente economice ( preturile, dobinzile, chiriile, salariile si ratele de amortizare) in corsetul strins al economiei de comanda, stabilind nivelul acestora in mod centralizat, departe de realitatea pietei. Prin urmare, constituirea de piete libere pentru marfuri, capital, valori imobiliare si forta de munca este imposibila, determind practic contradictia masurilor reformatoare. Guvernul intentiona sa liberalizeze preturile in etape, odata cu armonizarea unor conditii sine-qua-non: neutralizarea surplusului monetar pe piata prin crearea de noi forme de economisire si investitie, realizarea sub conducerea statului a unei noi structuri salariale si ridicarea pensiilor la un nivel corespunzator.

Pina in martie 1990 guvernul Modrow a promovat o politica a monopolului de stat in comertul exterior si a rationalizarii valutare chiar daca intr-o forma oarecum modificata. Prin aceasta se spera mentinerea independentei comerciale externe a RDG, reglementarea importurilor, evitarea unui bilant de plata negativ si controlul datoriei externe. Aceasta politica a reprezentat nu in ultima instanta si incercarea fatise de intimidare a capitalului vest-german alaturi de posibilitatile largite ale finantarii bugetului de stat. Odata cu accentuarea crizei economice care se face simtita din ianuarie 1990, guvernul se vede nevoit sa abandoneze treptat pozitiile monopoliste si sa deschida portile importurilor. Incepind din acest moment izbucneste concurenta acerba intre producatorii vestici (in special din RFG) si cei locali, acestia din urma fiind treptat eliminati din competitie datorita in special calitatii inferioare si preturilor extrem de mari.

Protestele populare care au determinat caderea SED nu au avut numai un caracter economic care in mod incontestabil a jucat rolul scinteii, dar au deturnat foarte rapid in planul revendicarilor politice. Miscarile civile care s-au format in decursul protestelor si demonstratiilor cereau nu numai drepturi si libertati generale, ci in mod concret si participarea la conducerea statului si prin urmare alegeri libere. Prin formarea guvernului Modrow s-a incercat ignorarea dorintei de reformare din temelii a RDG, ceruta de miscarile civile, nu numai de catre PDS (partidul urmas al SED), dar si de partidele blocului care desi trecusera cu toate bagajele in frontul democratic se aflau impreuna cu PDS la putere. Conflictele ideologice care imparteau miscarile civile in mai toate directiile politice si teama partidelor "re-devenite" democrate de a nu iesi din istorie datorita colaborationismului politic cu SED au favorizat excluderea initiala a miscarilor civile din viata politica. Abia la 7 decembrie 1989, in urma presiunii strazii, se instaleaza asa-numita "masa rotunda" la care participa cele mai importante miscari de opozitie civila si care avea un rol pur consultativ. Primul obiectiv al "mesei rotunde" a fost elaborarea unei noi constitutii a RDG. Sistemul partidelor politice din RDG se orienteaza odata cu debarasarea de balastul colaborationist catre sistemul de partide al RFG. Partidele Blocului, CDU si LDP colaboreaza strins cu omoloagele din Vest (CDU si FDP) participind totodata activ la putere, se reinfiinteaza partidul social-democrat SDP rebotezat mai apoi in SPD conform omologului vest-german si se infiinteaza DSU, partidul-frate al social-crestinilor bavarezi (CSU).

Primul pas spre unificarea Germaniei il reprezinta declaratia primului-ministru Modrow din 13 noiembrie 1989 care propunea RFG crearea unei "comunitati contractuale" cu RDG. Odata cu prezentarea de catre cancelarul vest-german, Helmut Kohl, la 28 noiembrie 1989 a "Programului in 10 Puncte pentru depasirea divizarii Germaniei si Europei" - care spre deosebire de propunerea lui Modrow mergea mult mai departe tratind si posibilitatea de creare a unor "structuri confederative" si evolutia acestei structuri catre o federatie bistatala - guvernul est-german este nevoit sub presiunea evenimentelor sa actioneze. Intilnirea dintre Kohl si Modrow din 19 decembrie 1989 unde se va discuta numai semnarea unui "Tratat de Colaborare si Buna Vecinatate" alaturi de insistentele lui Modrow de a evita o discutie deschisa pe tema unificarii marcheaza inceputul crizei ultimului guvern comunist est-german. Intre timp cetatenii est-germanii nu mai doreau un "alt RDG" ci unificarea Germaniei. In aceste conditii "masa rotunda" propune organizarea de alegeri libere anticipate la 18 martie 1990.

In calea unificarii Germaniei nu mai statea nici un obstacol, dupa ce Gorbaciov declara la 30 ianuarie 1990, cu ocazia vizitei lui Modrow la Moscova, ca URSS nu se va opune unei unificari a Germaniei singura conditie sovietica fiind organizarea de alegeri libere. Modrow prezinta astfel la 1 februarie propriul plan de unificare, iar la 10 februarie are loc vizita cancelarului Kohl la Moscova unde primeste din partea lui Gorbaciov aceleasi asigurari ca si Modrow.

Alegerile parlamentare din 18 martie 1990 sunt cistigate in mod surprinzator de catre "Alianta pentru Germania" formata in jurul CDU cu 47,8%, SPD obtine 21,8%, PDS 16,3% si FDP 5,3%, partidele "miscarii civile" si ecologistii obtin sub 5%. Prin votul majoritar acordat CDU, cetatenii est-germani s-au orientat pragmatic spre polul crestin-democrat pe care il identificau cu realizarea unor obiective majore precum: introducerea DM ca moneda unica germana, introducerea sistemului economiei de piata dupa model vest-german si realizarea unificarii Germaniei; coalitia conservativa de la Bonn prin preluarea initiativei in problema unificarii a jucat deasemenea un rol important in orientarea optiunilor electorale catre CDU. La 12 aprilie se formeaza sub conducerea primului ministru Lothar de Maizire guvernul Marii Coalitii din reprezentantii ai tuturor partidelor parlamentare cu exceptia PDS, a Verzilor, Alianta 90 si a unor grupari de stinga. La 45 de ani dupa terminarea razboiului, RDG are primul si ultimul guvern democratic din istoria sa.

Datorita dezmembrarii vadite a ordinii de stat si a accentuarii crizei economice guvernul vest-german ofera RDG, cu o luna inaintea alegerilor din 18 martie 1990, posibilitatea constituirii unei Uniunii Monetare si a unei Comunitati Economice cu RFG. Fundamentul acestei duble uniuni il reprezenta retragerea din circulatie a monedei nationale a RDG si introducerea marcii vest-germane ca unic mijloc de plata in RDG. Oferta RFG de constituire a unei dublei uniuni cu RDG avea la baza nu numai introducerea DM ca unic mijloc de plata ci si preluarea de principiu a ordinii economice, sociale si monetare vest-germane in RDG. Incepind din acest moment procesul unificarii Germaniei se va derula cu o viteza ametitoare, apreciata de unii analisti ca fiind unica in istorie.