Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Prezenta germanilor pe teritoriul romanesc

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Viziuni despre modernizare in Europa secolelor XIX-XX
REGIMURILE AUTORITARE SI TOTALITARE IN ROMANIA - REGIMUL DE AUTORITATE MONARHICA 1938-1940
Uniunea Europeana - Europa ca putere mondiala (Regiunile economice)
Vladislav al II-lea al Tarii Romanesti
Teme fundamentale ale discursului de tip marxist-leninist
A fost Nostradamus profet sau sarlatan?
Anglia in secolul al XVII-lea - Revolutia engleza
Autonomii locale si institutii centrale in spatiul romanesc
Republica Ungara a Sfaturilor – aplicarea ideilor bolsevice in Europa interbelica (martie – august 1919)
REGIMUL ANTONESCU 23 IANUARIE 1941-23 AUGUST 1944

Prezenta germanilor pe teritoriul romanesc




„Trecutul este o resursa importanta pe care o putem folosi pentru interpretarea prezentului si pentru anticiparea viitorului. Pentru individ, <trecutul> este amintire; pentru colectiv – istorie. Niciuna nu este insa <reala>: amandoua sunt, de fapt, constructe si ambele constituie aspecte importante ale identitatii.”

Jocul alteritatii se constituie intr-o structura arhetipala. Potrivit lui L. Boia, doua trasaturi caracteristice istoriei romanilor au contribuit la asezarea Celuilalt intr-o lumina specifica: „reactia unei civilizatii rurale oarecum izolate si impactul, masiv si neintrerupt, al stapanirilor si al modelelor straine”.[2] Actiunea contradictorie si complementara a acestor factori a condus la o sinteza cu note certe de originalitate.

Asezarea colonistilor germani in diferite provincii romanesti reprezinta, in principal, efectul a doua mari migratii: prima, in secolele al XII-lea si al XIII-lea (a celor cunoscuti in regiunile lor de bastina ca flandrezi, teutoni si saxoni, dar denumiti generic de catre indigenii transilvaneni: „sasi”) si a doua, in secolul al XVIII-lea (a mai multor grupari etnice germane: svabii banateni, svabii satmareni – singurii „svabi autentici” - , svabii hunedoreni, nemtii bucovineni, steierii, landlerii si tipterii). O privire sintetica asupra perioadelor de migrare, a regiunilor de provenienta si a localitatilor de asezare a colonistilor germani, precum si a numarului urmasilor lor catre finele mileniului al II-lea se prezinta in tabelul nr. 1.

Grupari etnice germane colonizate pe meleaguri romanesti Tabelul nr. 1

Grupul etnic

(perioada colonizarii)

Zona de provenienta (regiunea / tara actuala)

Judetul (localitatile importante) / N=numarul de etnici in 1977[4]

Sasii

Flandra (Belgia si Franta), Saxonia, regiunea Rinului si a Moselei (Germania)

Sibiu (Sibiu, Medias, Agnita), Brasov (Brasov, Rupea), Mures (Sighisoara), Alba, Hunedoara, Bistrita-Nasaud:

N ≈ 170.000

Svabii banateni

Alsacia si Lorena (Fran-ta), Palatinatul Renaniei si parti din Padurea Neagra (Germania)

Timis (Timisoara, Lugoj, Jimbolia, Deta, Sannicolaul Mare), Arad, Caras- Severin:

N ≈ 138.000

Nemtii bucovi-neni

(secolele XVIII si XIX)

Baden-Wûrttemberg (Germania),Zips (Slovacia) si Austria

Suceava (in comune si orase mici):

N ≈ 2.200

Landlerii

Carintia, Stiria si Austria Superioara (Austria)

Sibiu (Sibiu, Cristian, Apoldul de Sus):

N ≈ 4.500

Germanii boemi

Boemia (Cehia)

Caras-Severin (Garana, Brebul Nou, Lindenfeld, Sadova Veche, Caransebesul Nou):

N ≈ 3.000

Svabii satmareni

Baden-Wûrttemberg (Germania)

Satu Mare (Satu Mare, Petresti):

N ≈ 3.500

Svabii hunedoreni (1894-1898)

Baèka (Serbia)

Hunedoara (Aurel Vlaicu, Batiz):

N ≈ 500

Tipterii

(sfarsitul secolului al XVIII-lea)

Zips (Slovacia)

Maramures (Viseul de Sus):

N ≈ 3.400

Steierii

Steier (Austria)

Caras-Severin (Resita, Steierdorf, Anina, Oravita, Doman, Valiug, Bocsa, Sasca):

N ≈ 16.500

Venirea stramosilor sasilor[5] in Transilvania a avut loc in etapa finala a patrunderii stapanirii feudale maghiare in aceasta provincie. La chemarea regilor maghiari, in secolele al XII-lea si al XIII-lea, pe teritoriul Transilvaniei de azi, s-au asezat grupuri de germani, tarani in mare parte, dar si meseriasi. Chemarea lor aici a avut ratiuni militare (intarirea apararii granitelor dinspre est de atacurile popoarelor migratoare), politice (intarirea dominatiei maghiare prin privilegiile acordate, care indemnau la loialitate fata de tron) si economice (pentru a inviora nu numai agricultura, prin cresterea gospodariilor taranesti, ci si mestesugurile si schimburile comerciale, aducatoare de noi venituri vistieriei).

Locul de bastina al sasilor este controversat. Se pare ca ei au venit din diferite tinuturi ale Germaniei, dar si din afara ei, de la limitele de vest ale Europei centrale, si din partile mijlocii ale Elbei. In timp ce in secolul al XII-lea masa lor a venit din stanga Rinului mijlociu, in secolul al XIII-lea epicentrul emigrarii s-a mutat in Germania centrala si de sud. Primele asezari dateaza de pe vremea regelui Géza al II-lea (1141-1162).

Cel mai important document care fixeaza privilegiile sasilor a fost „Andreanum” (dupa numele regelui Andrei al II-lea al Ungariei), cunoscut sub denumirea de „Goldener Freibrief”. Diploma Andreeana din anul 1224 a consfintit organizarea politica a tuturor sasilor din sudul Transilvaniei, considerati ca un singur popor si pusi sub autoritatea unui jude propriu. In schimbul unor obligatii fiscale fata de rege, sasii au obtinut privilegii economice, juridice si religioase. In momentul stabilirii lor, sasii au primit locuri de casa, de gradina, pamantul din jurul satului fiindu-le impartit in loturi egale, netransmisibile prin mostenire; padurea si pasunile au ramas in stapanirea obstei locale germane. Sasii au fost asezati de regii unguri in sesurile cele mai fertile, in timp ce romanii au fost impinsi spre munti si codri[6]. Romanii locuiau separati de sasi , in propriile lor cartiere. Cei care emigrau inspre localitatile sasesti nu faceau parte din patura instarita a populatiei romane. Proprietatile romanilor erau, in general, mai reduse decat cele ale germanilor, iar, deseori, erau si calitativ mai slabe. Romanii, care nu puteau trai de pe urma proprietatilor lor, lucrau ca zilieri, ajutand, spre exemplu, pe sasi la secerarea graului. Sasii ofereau romanilor posturi de slujitori sau ciobani. Deosebirile confesionale creau si ele bariere in calea unei bune vecinatati. Pana la jumatatea secolului al XVIII-lea nici un „strain de neam' nu se putea stabili in satele si orasele sasesti, aceasta interdictie constituind tocmai unul dintre privilegiile sasilor.

Colonistii germani s-au bucurat nu numai de favo­rurile regilor Ungariei si ale principilor Transilvaniei, ci si de bunavointa domnitorilor Moldovei si ai Munteniei, care ii lasau sa isi desfasoare nestingheriti comertul in aceste tari, scutindu-i de taxe vamale si usurandu-le tranzitul marfurilor spre terte piete. Comertul intens cu tarile romane si priceperea mestesugareasca a sasilor au favorizat dezvoltarea unor orase transilvanene: Bistrita, Brasov, Sibiu, Sighisoara, Sebes s.a. N. Iorga[9] a observat: „Carpatii n-au impiedicat niciodata intretinerea relatiilor comerciale intre activul oras sasesc al Bistritei si populatia romaneasca de cealalta parte a acestor munti. Negustorii Impe­riului german de la hotare treceau din cele mai indepartate timpuri prin calea deschisa de apele impetuoase ale Bistritei pentru a desface in Moldova fabricate proprii sau importate, direct sau ba, din orasele Europei centrale, pentru a cumpara produsele plugarului sau marfa bruta a pastorului moldovean. Bistrita-i ducea de mana catre foloasele negotului. Ea indrepta in calea peste hotare nu numai pe negustorul care se intorcea inapoi acasa, ci si pe acela mai indraznet, mai intreprinzator, care ramanea colonist intre «Valahii» liberi, ramanea pentru a repeta pe pamantul Voevodului, in marginile posibilului, orasul natal. Un influx de populatie germana, desigur din insula ardeleana a Bistritei, a contribuit la insemnatatea, la prosperitatea Sucevei, Baia, cetatea «Molda» a bistritenilor care-si poarta pana tarziu corespondenta in nemteste e, desigur, o filiala a lor sau a Rodnenilor, atrasi de farmecul unei alte «Rodne», unei alte «bai» moldovene'.



Daca initial pericolul venea din partea navalirilor tatarilor, din veacul al XIV-lea incepe primejdia otomana. Sasii au construit un puternic sistem de aparare, format din orase, intarite cu ziduri si turnuri, si din cetati taranesti. Asa se explica faptul ca termenii „turn” si „sant[10] s-au numarat printre cele mai vechi imprumuturi ale limbii romane din limba germana. Apoi, in urma bataliei de la Mohács, in 1526, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitatea Portii. Prin pacea de la Karlowitz, din 1699, Transilvania trece in stapanirea habsburgilor. In perioada 1867-1918, regimul dualist austro-ungar anuleaza autonomia Transilvaniei si o incorporeaza Ungariei. Concomitent cu exacerbarea tendintelor nationaliste ale guvernelor unguresti si cu planurile de maghiarizare a celorlalte natiuni, a inceput sa se exprime tot mai viguros constiinta unei comunitati de interese intre sasi si romani, hotarati a se impotrivi deznationalizarii. In 1918 crearea statului national unitar roman va fi sprijinita de populatia germana de pe teritoriul nostru.

Mentalul colectiv ii percepea pe sasi intr-o lumina pozitiva. Marturie sunt, printre altele, insemnarile boierului Dinicu Golescu[12] care considera ca „natia saseasca este foarte muncitoare'. Pe langa munca campului, pe care sasii o faceau „cu multa sarguinta si buna chibzuinta', ei munceau cu spor si „noaptea cu luminata', in curtile lor, la melitat, batutul snopilor de grau, orz, ovaz; era destul ca oricine sa intre in satele lor spre a se incredinta de vrednicia gospodarilor. Erau „in veci imbracati curat, iar sas cu picior gol nu se va invrednici numai sa vaza'. De asemenea, povestitorul si folcloristul I. Pop–Reteganul, in „Pilde si sfaturi pentru popor , afirma ca sasul „tine mortis la portul lui, la limba lui; se insoara cu fete din neamul lui ca sa nu-si pangareasca limba si legea si sa nu-si corceasca obiceiurile si portul'. „Niciun sas nu imbla cu jalba sa-si scoata copilul de la scoala. De cand copilul sasului e de sase ani, e tot in scoala () Asa sasul, unul ca unul scrie carte, imbla la biserica cu cartea de rugaciuni si de cantari (). In fiecare sat este cantor, care invata tineretul a face muzica, a zice in trompete si clarinete'. Iar N. Iorga afirma, in 1909, intr-un articol publicat in „Die Karpathen”, ca romanii si sasii aveau o misiune istorica comuna: „Una reprezinta cauza latinitatii care respira in graiul ei, cealalta fiinta germana. Amandoua sunt menite sa mijloceasca intre Rasarit si Apus imboldul de a actiona impreuna indiferent de imprejurarile politice, pamantul Transilvaniei, atat de evident marcat de harnicia si cultura germana, care reprezinta cinste, munca, spirit de economie si simt pentru dreptate si ideal'.

Colonistii germani asezati in Banat, in secolul al XVIII-lea, dar si cei care s-au asezat in celelalte regiuni din estul si sud-estul Imperiului Habsburgic, au fost numiti (de vecinii lor romani, unguri si slavi) „svabi[15], cu toate ca acest nume corespundea doar partial cu regiunea lor de origine. Intrucat, dupa terminarea razboaielor cu turcii, austriecii au asezat in regiunea dunareana in special colonisti veniti din Baden-Württemberg, este posibil ca numele acestor „svabi autentici” sa fi fost preluat si de colonistii veniti ulterior din alte regiuni ale fostului Imperiu German.

Prin stramutarea acestor germani Curtea vieneza urmarea[16], intr-o prima faza, scopuri militare (asigurarea granitei de rasarit si a cailor de comunicatie in fata pericolului otoman), dar si obiective economice (cresterea numarului contribuabililor la vistieria imperiala, conform principiului „Ubi populus, ibi obuluis” / „Unde este populatie, sunt si platitori de impozite”), politice (crearea unui puternic bastion al politicii expansioniste habsburgice si a unui sprijin pentru a tine Transilvania si Ungaria sub ascultare) si religioase, subordonate celor politice (intarirea pozitiei habsburgilor catolici in aceasta provincie de granita).

Istoria distinge trei mari perioade de colonizare, in timpul imparatilor Carol al VI-lea (1711-1740), Maria Tereza (1740-1780) si Iosif al II-lea (1780-1790).

In timpul monarhului absolutist Carol al VI-lea[17], Imparat al Austriei si Sfant Imparat Roman, s-a desfasurat prima perioada de colonizare, rezultatul fiind infiintarea sau colonizarea a 46 de sate cu un numar total de nou veniti apreciat la 15.000. Primele elemente germane asezate in Banat dateaza inca din timpul razboiului dintre 1716-1718. Acestea erau asa-numitii mestesugari imperiali (zidari, pietrari, lemnari, dulgheri, fierari etc.), care lucrau ca specialisti la repararea si intarirea cetatilor cucerite de la turci sau la construirea de poduri rezistente peste rauri, asigurand, astfel, caile de comunicatie pentru unitatile in deplasare. Mestesugarilor imperiali li s-a acordat scutire pe sase ani de toate sarcinile publice, cazare in casele bastinasilor sau in dormitoare comune ridicate in acest scop, plata zilnica sau lunara si „portii” pentru hrana. Exploatarea subsolului a constituit inca de la inceputul noii stapaniri un monopol al statului. Curtea vieneza si Admistratia provinciala banateana urmareau intensificarea exploatarii minelor aflate in functiune in timpul stapanirii turcesti (la Ciclova si Oravita) si deschiderea altora noi. In acest scop au fost adusi in Banat muncitori mineri, specialisti din alte provincii, in care mineritul era mai dezvoltat si unde se folosea o tehnica mai inaintata, in special din Tirol, Stiria, Saxonia si Boemia. Tot in faza colonizarii caroline, Atentia Curtii vieneze si a Administratiei banatene se indrepta si spre aducerea unor tarani germani catolici din partile vestice ale Germaniei (Suabia, Franconia, Trier, Mainz, Köln, Hessa-Darmstadt, Würzburg).

Colonizarea tereziana[18], a cunoscut apogeul intre anii 1763-1770, cand s-au asezat in Banat (indeosebi in partea nordica a acestuia) 7.736 de familii, astfel incat la finele celei de a doua perioade de colonizare traiau in Banat 43.201 colonisti din vestul Europei. In aceasta perioada au fost adusi si „indezirabilii” (vagabonzi, braconieri, prostituate etc.), care erau expulzati de doua ori pe an din propria tara, in cadrul asa-numitelor transporturi timisorene pe apa („Temeswarer Wasserschub”).

Ultima mare actiune de colonizare a avut loc in timpul domniei lui Iosif al II-lea, fiul cel mai mare al Mariei Tereza. Cu ocazia unei vizite in Banat, in calitate de co-regent, in 1768, el aprecia ca „romanii sunt prost tratati, adesea sunt obligati sa cedeze altora pamanturile si casele lor si sa plece in alte locuri; aceasta este cauza principala a emigrarii lor.”[20] Aceasta colonizare a adus in Banat inca aproximativ 3.000 de colonisti. Au fost infiintate inca 6 sate noi. La sfarsitul domniei sale, in Banat se aflau 80.000 de colonisti. ,

O frumoasa punere in oglinda a sasilor si a svabilor este realizata de catre N. Iorga, in „Pagini alese din insemnarile de calatorie prin Ardeal si Banat [23], cand descrie cum „svabii au case bune, albe, care seamana desavarsit una cu alta. Ele sunt, iarasi, intocmai ca si cele de la Zadarlat, si tot astfel de case intalnim ceva mai departe, la Josefdorf, numit dupa imparatul colonizator. Satele si targusoarele lor nu seamana deloc cu ale sasilor Ardealului, precum nici sufleteste aceste doua feluri de nemti nu samana intre sine. Unii sunt foarte vechi aici, altii foarte noi; unii au venit ca niste cetateni, altii ca o taranime model. Unii sunt negustori si mesteri, altii au pornit de la plugarie. Sasul s-a facut luteran de acum trei sute de ani, svabul a ramas catolic.”

Germanii bucovineni au venit pe teritoriile romanesti in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea din zona Germaniei (Württemberg), Austriei si Slovaciei (Zips) si traiesc in prezent in cateva comune si orase mici din judetul Suceava. Acesti colonisti erau tarani, mineri, muncitori forestieri, mestesugari. Ei erau factorul declansator al unui rapid proces de diferentiere sociala. Catre sfarsitul dominatiei austriece, in Bucovina traiau doar 65.000 de locuitori de origine germana, la o populatie totala de circa 800.000 de locuitori. Sub pretextul nevoii de „Kulturträger' („purtatori de cultura”), in Bucovina au fost importati functionari de toate tipurile. N. Iorga a avut cuvinte de lauda pentru 'cinstitul, curatul si muncitorul element german', pentru plugarii, mestesugarii, lucratorii industriali de origine germana care au contribuit la ridicarea economica a provinciei, introducand noi tehnici si metode de munca. Chiar romanii transilvaneni si bucovineni erau mai apropiati de cultura si de mentalitatea germana decat de civilizatia franceza. Intelectualii ardeleni si bucovineni ii citeau adesea pe autorii francezi in traducere germana. Pentru unii, ratiunea disciplinata si claritatea spiritului francez se opuneau imbacselii germane („germanul n-are inteligenta ordonata, armonica, echilibrata si lucie a francezului, inteligenta germana a ramas confuza, haotica, dezordonata, incalcita[25]). Pentru altii, germanul era temeinic. Ne aflam in zona reprezentarilor puternic mitificate, cu polarizarea caracteristicilor intre acceptare entuziasta si respingere absoluta.

Din Carintia, Stiria si Austria Superioara, au venit landlerii incepand cu anul 1735. Acestia traiau la Turnisor (actualmente cartier al Sibiului), Cristian si Apoldul de Sus, unde au coexistat cu populatia saseasca.

Germanii boemi traiesc in partea muntoasa a Banatului (masivul Semenicului), in localitatile Garana, Brebul Nou, Lindenfeld, Sadova Veche, Caransebesul Nou. Ei s-au asezat in aceasta zona ceva mai tarziu, in jurul anilor 1827-1828.

O alta categorie sunt svabii satmareni, ce au fost colonizati intre 1712 si 1815. Ei sunt svabii adevarati, originari din Württemberg.

Svabii hunedoreni traiesc in doua comune din judetul Hunedoara: Aurel Vlaicu si Batiz. Acestia au venit in perioada 1894-1898 din Banat si din regiunea Baèka si constituie singurele asezari svabesti din Ardeal.

In orasul Viseul de Sus din judetul Maramures traiesc tipterii. Locul lor de bastina este orasul Zips din Slovacia, de la poalele muntilor Tatra. Ei s-au asezat inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea in valea raului Vasar, afluent al Tisei.

O ultima categorie sunt steierii (steirer), ce se asaza, incepand cu anul 1725, la Resita, iar, in 1778, la Steierdorf, dar ii putem regasi si in localitati precum Anina, Oravita, Secu, Doman, Valiug, Bocsa si Sasca. Dialectul lor cuprinde elemente bavareze si boemiene.

Urmarind firul istoriei colonistilor germani, un prim moment de cotitura il reprezinta sfarsitul primului razboi mondial. Dupa Unirea de la 1918, germanii din toate provinciile romanesti au avut posibilitatea si dorinta de a se organiza la nivelul intregii tari pentru a-si putea sustine mai bine drepturile si cultura specifice; aceasta cu atat mai mult cu cat minoritatea germana devenise a doua ca pondere pe teritoriul Romaniei dupa cea maghiara, reprezentand (conform unei statistici din 1919) 4,1 % din totalul populatiei, distribuita conform tabelului nr.2.

In 1921 a luat fiinta Uniunea Germanilor din Romania, in care erau cuprinse diferite organizatii cu caracter cultural, religios si economic. Exponentul politic al Uniunii era Partidul German.[27] Constitutia din 1923 a consacrat drepturi si libertati acordate tuturor cetatenilor tarii, indiferent de origine etnica, limba si religie. In 1935, in interiorul miscarii nationale a grupului etnic german din Romania , aparusera doua organizatii rivale: una moderata, Comunitatea Germanilor din Romania („Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien”), la Sibiu, sub conducerea lui Fritz Fabricius, si alta radicala, Partidul Popular German („Deutsche Volkspartei”), la Brasov, sub conducerea lui Waldemar Gust si a lui Alfred Bonfert. Partidul Popular German si-a extins influenta si asupra svabilor, in 1937 organizatia din Timisoara avand 1.250 de membri. In 1938, in februarie, guvernul roman a recunoscut Comunitatea Germanilor din Romania drept reprezentanta unica a persoanelor de origine germana, iar in noiembrie, cele doua organizatii au fuzionat prin absorbtie in Comunitatea Germanilor din Romania. In 10 ianuarie 1939, organizatia unificata a grupului etnic german a intrat in corpore in partidul unic roman, Frontul Renasterii Nationale, ca o sectie aparte, obtinand, in iunie, douasprezece locuri in Parlamentul Romaniei.

Dispersarea minoritarilor germani pe teritoriul Romaniei la 1930 Tabelul nr. 2

Nr.

crt.

Denumirea provinciei

Numarul de

germani

Nr.

crt.

Denumirea provinciei



Numarul de

Germani

Banat

Dobrogea

12.581

Basarabia

Moldova

8.098

Bucovina

Oltenia

3.442

Crisana- Maramures

Transilvania

In 21 noiembrie 1940, cetatenilor romani de origine germana li s-a recunoscut dreptul de a se constitui, in cadrul statului roman, intr-o organizatie proprie investita cu personalitate juridica, denumita Grupul Etnic German din Romania, care inlocuia de drept Comunitatea Germanilor din Romania. Prin aceasta reorganizare, Fritz Fabricius, Waldemar Gust si Alfred Bonfert au fost inlocuiti din functii, la conducerea noii organizatii fiind numit un sas relativ tanar, din comuna Manarade, judetul Tarnava Mica, Andreas Schmidt; curand dupa constituire, conducerea grupului si-a mutat sediul de la Sibiu la Brasov (nu intreaga masa a comunitatii a fost implicata activ in politica promovata de acesta).

Inca din anul 1935 a inceput actiunea de recrutare a germanilor pentru a merge la munca in Reich, iar, in anul 1938, se inregistreaza o mare afluenta a svabilor si a sasilor spre Germania, cei mai multi cu scopul declarat de a-si continua studiile, insa unii au plecat cu intentia de a desfasura activitate in folosul statului german ori pentru a se sustrage de la obligatiile militare avute fata de statul roman. Dupa declansarea celui de al doilea razboi mondial si stramutarea in Reich a unei parti a populatiei germane din Romania, situatia etnicilor germani pana in vara anului 1943 se prezinta conform tabelului nr. 3

Situatia etnicilor germani pana in vara anului 1943 Tabelul nr.3

Nr. crt.

Denumirea provinciei/tarii

Situatia numerica a etnicilor germani

inainte de stramutare

stramutati

ramasi

Basarabia

Bucovina

Dobrogea

Vechiul Regat

TOTAL



In ianuarie 1945, au fost deportati in U.R.S.S., aproape in exclusivitate, etnici germani (barbati de la 17 la 45 de ani si femei de la 17 la 30 de ani), pentru lucrul de reconstructie. Cifra estimata este de 70.000 de germani deportati[31]. De asemenea, a avut loc in vara anului 1951 stramutarea unui numar de 50.000 de germani in Baragan pentru o perioada de 5 ani, la finele acesteia casele si terenurile fiindu-le restituite. Speriati de situatia politica, de frica saraciei si a nesigurantei, dar si la indemnul rudelor lor, multi etnici germani au parasit Romania in perioada 1977-1982, in urma unui acord semnat intre R.F.G. si Romania privind reunificarea familiilor. Cautand sa opreasca ritmul emigrarii, Consiliul de Stat a instituit, in noiembrie 1982, o taxa pentru educatie. O noua faza de exod spre Occident a fost momentul de dupa revolutia din 1989, cand mobilitatea populatiei a atins cote maxime (aproximativ 60.000 de etnici germani au parasit tara).



Jenkins, Richard – “Identitatea sociala”, Ed. Univers, Bucuresti, 2000, p. 41

Boia, Lucian – „Istorie si mit in constiinta romaneasca”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 177

Barcan, Monica si Millitz, Adalbert – „Nationalitatea germana din Romania”, Ed. Kriterion, Bucuresti, 1977, pp.35-38

La recensamantul din 1977, Romania avea o populatie de 21.559.416 locuitori (din care 358.732 germani, adica 1,664%), iar la cel din 2002 avea 21.680.974 (din care 59.764 germani, adica 0,276%, o reducere de 6 ori fata de numarul din 1977).

Barcan, Monica si Millitz, Adalbert – op. cit., pp. 7-18

Hancu, Dumitru – „<Noi> si germanii <nostri>. 1800-1914”, Ed. Univers, Bucuresti, 1998, p. 82

Hertioga, Madalina – „Alterität am Beispiel der Siebenbürger Sachsen” in „Identität und Alterität. Imagologische Materialien für den Landeskundeunterricht” (coord. Gutu, George si Zaharia, Mihaela), Ed. Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2004, pp. 196-197

Hancu, Dumitru – op.cit., p. 83

Ibidem, pp. 80-81

Hancu, Dumitru – op.cit, p. 83

Göllner, Carol – “Munca si nazuinte comune. Din trecutul populatiei germane din Romania”, Colectia “Biblioteca de istorie”, Bucuresti, 1972, pp. 36-46

Golescu, Dinica – “Insemnare a calatoriei mele”, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1971, pp. 19-22

Pop-Reteganu, Ioan – “Pilde si sfaturi pentru popor”, Ed. Aurora, Gherla, 1900, apud Hancu, Dumitru, op. cit., pp.86-88

Iorga, Nicolae, „Die Karpathen”, apud Hancu, Dumitru, op. cit., pp. 85-88

Gräf, Rudolf – “Germanii din Banat sau istoria intre doua emigrari”, in “Germanii din Banat prin povestirile lor” (coord. Vultur, Smaranda), Ed. Paideia, Bucuresti, 2000, pp. 14-15

Tinta, Aurel – “Colonizarile habsburgice in Banat: 1716-1740”, Ed. Facla, Timisoara, 1972, pp. 18-20, 22, 24, 26

Ibidem, pp. 83, 86-127, 136-137, 141-142, 151-152

Gräf, Rudolf – op. cit., pp. 20, 188

Oppenheimer, Walter – “Habsburgii si Hohenzollernii, 1713-1786”, Ed. All, Bucuresti, 1998, pp. 30, 94

Constantinescu, Leontin Jean – „Chestiunea Transilvaniei”, Ed. Jurnalul Literar, Bucuresti, 1997, p. 73

Gräf, Rudolf – op. cit., p. 21

Popescu, Alexandru – „Relatii romano-austriece”, Institutul European, Iasi, 1998, p. 121

Iorga, Nicolae – “Pagini alese din insemnari de calatorie prin Ardeal si Banat”, vol. 2, Ed. Minerva, Bucuresti, 1977, p. 125

Barcan, Monica si Millitz, Adalbert – op. cit., pp. 36-38

Draghicescu, Dumitru – “Din psihologia poporului roman”, Ed. Albatros, Bucuresti, 1995, pp. 86-88

Boia, Lucian – op. cit., p. 191

Iordan, Constantin – „Minoritatile etnice in sud-estul european dupa primul razboi mondial: dimensiunile unei probleme europene”, Ed. „Curtea Veche”, Bucuresti, 2002, pp. 57-58

Sandru, Dumitru – „Miscari de populatie in Romania (1940-1948)”, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 2003, pp. 77-78, 87-88, 99

Tanasescu, Florian – „Istorie sociala”, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2005, pp. 122-123

In Romania, la recensamantul din 1930, membrii acestui grup etnic erau in numar de 745.421 (dupa nationalitatea declarata) si de 760.687 (dupa limba materna declarata), iar, la recensamantul din 1941, populatia germana de pe teritoriul de atunci al tarii numara 542.325 de locuitori.

Fischer, Ignaz – „Date despre deportarea in Rusia a etnicilor germani din Banat”, in „Instaurarea comunismului – intre rezistenta si represiune”, Analele Sighet II (Comunicari prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmatiei, 9-11 iunie 1955), Fundatia Academia Civica, 1995, pp. 416-417

Jurchescu, Gheorghe Ion – „Deportarile in Baragan, un act de terorism de stat”, in „Instaurarea comunismului – intre rezistenta si represiune”, Analele Sighet II (Comunicari prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmatiei, 9-11 iunie 1955), Fundatia Academia Civica, 1995, pp. 461-463



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1298
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site