Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Secolul luminilor in tarile romane - Noile regimuri politice: habsburgic si fanariot. Structura institutionala

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CRISTOFOR COLUMB - navigator de origine italiano-spaniola
Moartea reginei Maria
MIHAI VITEAZUL (TARA ROMANEASCA, 1593-1601)
Principalele momente si faze din desfasurarea primei conflagratii mondiale
Napoleon Bonaparte (1769 - 1821) - Primele campanii si Primele campanii
Romania Mare si problema Basarabiei
CONSTIINTA NATIONALA SI EMANCIPAREA POLITICA
Rezistenta anticomunista din Bucovina condusa de Ion Vatamaniuc
RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE Istoria relatiilor
COLAPSUL COMUNISMULUI SAU IN CAUTAREA LIDER-ULUI; SISTEMUL RELATIILOR INTERNATIONALE DUPA ANUL 1991

Secolul luminilor in tarile romane

(Noile regimuri politice: habsburgic si fanariot. Structura institutionala; Unirea rutenilor si romanilor cu Biserica Romei; Rascoala lui Francisc Raicoczi al II-lea; Regimul austriac si politica absolutista; Politica absolutista a Mariei Terezia; Practica unui despot luminat; Iosefinismul si romanii; Regimul fanariot in Moldova si Tara Romaneasca; Viata politica in vremea fanariotilor; Reformele fanariote; Sub semnul nationalului. Inochentie Micu: confesiune si natiune; Miscari confesionale in Transilvania si restaurarea ortodoxiei; Organizarea ecleziastica si viata religioasa; Miscarea politica din Tara Romaneasca si Moldova; Criza despotismului luminat. Rascoala lui Horea; Miscarea nationala in timpul revolutiei democratice. Supplex Libellus Valachorum; Miscarea nationala din Tara Romaneasca si Moldova; Tarile romane si chestiunea orientala; Epoca reactiunii in Transilvania si criza regimului fanariot; Iluminism si societate.)




Evenimentele militare si politice petrecute in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza fenomenul redimensionarii continentului. Transformarea Imperiului Habsburgic intr-un stat dunarean, afirmarea Imperiului Rus si rivalitatea austro-polona, in spatiul tarilor romane, pe fondul declinului otoman, conferea trecerii de la Europa clasica la Europa luminilor semnificatii particulare. Redimensionarea continentului a semnificat prin integrarea spatiului central-european in monarhia habsburgica trecerea de la mica la marea Europa (Pierre Chaunu). Noilor ritmuri politice si culturale directionate vest-est, le-au corespuns evidente tendinte integratoare din zonele Europei central-orientale. Frontiera viitoarei Europe a luminilor a intalnit in expansiunea sa realitati politice consacrate de pacea de la Karlowitz (1699), o Transilvanie incorporata imperiului si un nou regim politic, cel fanariot, in Moldova si Tara Romaneasca.

Aceste metamorfoze politico-teritoriale au influentat in decisiva ma­sura evolutia tarilor romane care vor inregistra dinamica continentala de-a lungul unui secol. Aflat intr-un proces de restructurare prin politica reformista, imperiul a inraurit civilizatia principatului Transilvaniei, Olteniei si Bucovinei. La randul sau, regimul fanariot instalat in 1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca, nu in afara experimentului reformist austriac, s-a orientat avand acordul Portii spre politica de reforme. Astfel tarile romane s-au integrat reformismului european potrivit propriului specific intern si practicii habsburgice si fanariote. Noile regimuri infatiseaza efectele absolutismului luminat care a initiat un proces de renovatie si rationalizare a institutiilor statului, reforme sociale care au culminat cu desfiintarea dependentei personale, ceea ce a insemnat un pas spre elaborarea epocii moderne.

Integrarea principatului Transilvaniei in imperiu a fost insotita de actiunea Contrareformei si a Curtii vieneze care modifica, prin restaurarea catolicismului si unirea ecleziastica a rutenilor si a romanilor, peisajul confesional si cultural. Unirea in spiritul Reformei catolice a contribuit la institutionalizarea confesiunii greco-catolice si la formarea unei elite datorate initiativelor episcopului Inochentie Micu, continuate de episcopii Petru Pavel Aaron si Grigorie Maior. Unirea a creat un cadru in contact cu ideile absolutismului terezian si iosefin favorabil receptarii Aufklarungului ce vor contura incepand cu deceniul opt un iluminism erudit, iar din ultimul deceniu o miscare culturala orientata spre emanciparea politica a natiunii.

In aceasta ambianta deschisa dialogului cu Occidentul, in Transilvania, ideile Aufklarungului se impun in mediul cultural maghiar si sasesc potrivit coloraturii confesionale si propriilor prioritati. Asimilarea rationalismului wolffian in principat contribuie substantial la cristalizarea unui peisaj multicultural, in care iluminismul ca numitor comun colaboreaza la definirea spiritului identitar, ce se manifesta potrivit specificului etnic, confesional si cultural in orientari politice distincte. Caracteristic secolului luminilor in Transilvania a fost afirmarea romanilor prin rascoala lui Horea si printr-un program ce prezideaza o miscare nationala elitara.

Secolul al XVIII-lea in Tara Romaneasca si in Moldova, in prelungirea umanismului romanesc si preiluminismului dezvolta, in institutiile de cultura, o viata intelectuala laica propulsata de reformismul fanariot. Adiacent, miscarea religioasa paisiana promoveaza asemenea intelectualilor ardeleni valorile patristice subsumate reformarii vietii religioase. Elita boiereasca orientata in conjunctura creata de confruntarile dintre marile puteri competitoare argumenteaza dreptul la recastigarea independentei. Deopotriva insa ideologia politica este penetrata de ideile revolutiei demo­cratice ce confera iluminismului de inspiratie franceza accente proprii unui profil european.

Secolul luminilor in tarile romane a deschis o noua epoca sub raport politic care evidentiaza in cadrul chestiunii orientale o problema romaneasca, iar cultural - o integrare in sistemul de vase comunicante al culturii europene. Secolul luminilor este si unul al afirmarii constiintei nationale la nivel elitar vehiculata treptat de cultura iluminista in societate.

Noile regimuri politice: habsburgic si fanariot. Structura institutionala. Opera de organizare a regimului habsburgic s-a exercitat paralel cu actiunile militare si politice inca inainte de pacea de la Karlowitz. in 4 decembrie 1691 a fost acordata Transilvaniei Diploma leopoldina care a reglementat pentru o suta cincizeci de ani viata constitutionala a tarii. Rezultat al examinarii realitatilor principatului, diploma exprima intentia unei integrari depline in monarhie cu observarea situatiei internationale care obliga la pastrarea unei aparente de autonomie. Mentionand separarea de Ungaria, diploma a constituit baza juridica a administratiei austriece care subordoneaza institutiile transilvanene cu evidente tendinte absolutiste centralizatoare. Diploma garanteaza, intr-un moment de incertitudine, ideea continuitatii principatului in persoana lui Apafi II, recunoscand „na-tiunile' politice si religiile recepte, privilegiile starilor, constitutia, legile principatului, Approbatae et Compilatae, Tripartitul lui Werboczi, cu exceptia dreptului la rezistenta. In esenta se garanta suprematia celor trei „natiuni' politice, a Starilor privilegiate care aveau dreptul, dimpreuna cu religiile recepte, sa designeze pe cei care vor ocupa functiile in stat. Monarhul nu­meste un german general comandant, ca reprezentant al sau care trata cu autoritatile interne. Astfel puterea militara a principatului era subordonata direct Consiliului aulic de razboi (Hofkriegsrat). Diplomei leopoldine i s-au asociat rezolutia lui Alvinczi (1693) si o diploma referitoare la religie (1693) care deopotriva au sporit drepturile imparatului, devenit de fapt suveranul incontestabil. Guberniul, institutia administrativa, organizata in 1693 a creat o reprezentanta la Viena care se constituia in Cancelaria aulica a Transilvaniei (1694). Aceasta va fi institutia suprema condusa de un can­celar aulic si sase consilieri indeplinind atributiile unui adevarat guvern.

Alaturi de Guberniu functioneaza Tezaurariatul, adaptat si el noilor ce­rinte centralizatoare, ajungand o institutie subordonata Camerei chezaro-Craiesti si in afara influentei starilor. Tezaurariatul aplica, prin functionarii sai, politica economica a imperiului in spiritul stiintei camerale prin dicasteriile sale ce isi exercitau autoritatea in probleme economice. Sub raport juridic functiona Tabla Regia in Magno Transilvaniae Principatu judiciaria cu sediul la Targu Mures. Justitia se exercita in doua instante. In prima instanta functiona Tabula continua a comitatelor, districtelor si scaunelor secuiesti, a doua instanta era Forum Revizorium care examina cauzele pri­mului for.

Institutia militara cuprindea patru regimente de cavalerie si doua de infanterie ce stationau permanent in principat, fiind intretinute de tara.

Sub aspectul institutiilor religioase functionau confesiunile recepte de la sfarsitul secolului precedent, la care s-au asociat episcopatele greco-catolice de la Blaj si Oradea si un episcopat ortodox, din 1762, prin restaurarea ortodoxiei ca institutie. in secolul al XVIII-lea fiinta si confesiunea iudaica cu institutii proprii.

Politica imperiala in principatul Transilvaniei a adaptat vechile institutii obiectivelor sale centralizatoare, a organizat altele noi care, prin absolutismul practicat, au fost transformate in instrumente ale stapanirii. Tendinta integratoare a nazuit la estomparea autonomiilor locale si la crearea unor institutii care sa contribuie la omogenizarea imperiului. Aceeasi functie a rezervat-o bisericii catolice care era subordonata acelorasi scopuri de realizare a unui echilibru favorabil confesional dupa un secol de suprematie calvina. Astfel, se deschide un nou capitol in istoria Transilvaniei cu consecinte asupra structurilor ecleziastice si politice ce vor determina o modificare a echilibrului favorabil Reformei si starii nobiliare preponderent calvina.

Unirea rutenilor si romanilor cu Biserica Romei. Unirea bisericii rutene si romanesti a fost o actiune a Contrareformei constituind o pagina de istorie europeana care se integreaza atat intereselor de durata ale catolicismului, cat si politicii Habsburgilor. Catolicismul continua ideea unirii bi­sericilor prefigurate de Conciliul de la Florenta, pe care o prelungeste prin unirea partiala de la Brest si prin aceea de la mijlocul secolului al XVII-lea (1646) in zona ruteana din Ungaria Superioara. Curtea imperiala, pe ma­sura ce Reconquista progresa, incerca prin Contrareforma sa modifice configuratia confesionala a Transilvaniei prin extinderea catolicismului. Unirea bisericii ortodoxe romanesti era prevazuta in memoriul cunoscut sub numele de Einrichtungswerk, redactat in 1686 de o comisie sub prese­dintia lui Kollonich in care intarirea bisericii romane trebuia infaptuita prin unirea „schismaticilor'. Memoriul episcopului de Gyor venea in in­tampinarea politicii imperiale care vedea in catolicism un principal suport al statului ce avea o componenta religioasa eterogena.

Numirea unui vicar apostolic in persoana lui Iosif de Camellis la Munkacevo (1689) a insemnat crearea unui avanpost al catolicismului in forma lui greco-catolica in Europa Centrala dinspre care Unirea urma sa se difuzeze in principatul Transilvaniei. Partile nord-vestice si in special Maramuresul devin un spatiu de confruntare intre catolicism si ortodoxie, in conditiile in care principii calvini ai Transilvaniei sustin numirea unui episcop ortodox in 1690, tocmai cand Iosif de Cammellis a fost introdus la Munkacevo.

Actiunea de convertire a romanilor din principat avea deci un precedent in trecerea la unire a clerului rutean din Ungaria Superioara (1646) si a unui numar de preoti romani din zona Satu Mare (incepand cu anul 1689). infaptuirea unirii in aria nordica a avut un suport hotarator in diploma din august 1692 care promitea avantaje de natura sociala pentru cei ce se uneau.

incercand sa realizeze unirea religioasa a romanilor, monarhia de fapt aplica partial, in conditiile principatului, planurile mai vaste ale Contrareformei in sud-est. Modalitatile de realizare sugerate de Propaganda Fide tineau seama de pozitia constitutionala si sociala a ortodoxiei transilvanene, astfel ca incercarile se fac de pe platforma Conciliului de la Florenta si dupa modelul unirii de la Brest, fara alterarea ritului oriental. Potrivit instructiunilor Propagandei Fide, imperiul actioneaza un intreg arsenal de modalitati, din care nu au lipsit promisiunile de ordin social si nici cele nationale.

Tentativa de unire a romanilor din principat aduce in prim plan ordinul iezuit care va actiona aparent independent. In realitate, expansiunea catolicismului in Ungaria superioara invedereaza implicarea imperiului prin Diploma din 1692, cu influenta desigur in Transilvania, nu insa directa, atata vreme cat provincia nu avea un statut international clarificat.

Actiunea unionista in Transilvania intalneste o societate in care reti­centele fata de noua confesiune se impletesc cu acceptarea ei, cu veleitatile de integrare a elitei romanesti ecleziastice in sistemul politic. Protopopii cu deosebire erau tentati de avantajele ce li se ofereau prin Diploma din 1692, in conditiile in care Diploma leopoldina (1691) ignora biserica ortodoxa si dezideratele ei, perpetuand sistemul constitutional intemeiat pe cele trei „natiuni' si patru religii recepte. Clerul roman era nemultumit de presiunea calvina care a avut ca efect incercari de alterare a doctrinei si ritului, fara sa aduca schimbari in statutul clerului roman.

Pregatita de iezuiti, prima tentativa de unire din vremea mitropolitului Teofil (1697) a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte de la Florenta si formularea revendicarilor clerului roman. Acestea din urma cuprind, indiferent de modalitatea in care faptele s-au petrecut in sinod, con­ditia acordarii de privilegii, scutiri si imunitati ale clerului latin preotilor, dregatorilor bisericesti, diaconilor si cantorilor. Dar ceea ce este si mai important este faptul ca s-a solicitat pentru laicii uniti accesul la dregatorii, asemenea indivizilor din randul „natiunilor' politice si religiilor recepte, dreptul la instruire a fiilor preotilor in scolile latine. Sintetizand hotararile sinodului Declaratia de unire, semnata de Teofil, reitereaza cele patru puncte ale unirii de la Florenta formuland trei deziderate adresate imparatului, in care s-au esentializat postulatele romanesti: egalul tratament la nivelul religiilor recepte si dotarea bisericilor cu case parohiale si subordonarea fata de episcop si nu de puterea politica. Aceste revendicari marturiseau existenta unei constiinte a propriilor nevoi care de fapt contraveneau diplomei constitutionale. Ca atare, chiar daca sinodul a fost restrans sau actele lui erau o creatie partiala a iezuitilor, revendicarile de natura laica exprimau, cu claritate, deziderate ale romanilor pe care numai reprezentantii lor le puteau formula.

Unirea hotarata in timpul lui Teofil a intrat, din motive neclarificate, in desuetudine, astfel ca s-a ales un nou vladica in persoana lui Atanasie Anghel, avand aprobarea superintendentului calvin. Sfintit, potrivit tra­ditiei, la Bucuresti, mitropolitul va avea rolul de prim plan in perfectarea unirii cu Roma.

In urma unor succesive demersuri, prin rezolutia imperiala din 14 aprilie 1689, in fata ortodocsilor ce urmau sa se uneasca stateau privilegiile religiei catolice sau ale altora recepte. Pe temeiul Enciclicei cardinalului Kollonich din 2 iunie, se ignora insa posibilitatea de unire individuala cu alte religii recepte, fiind ingaduita numai aceea cu biserica romana. Enci-clica emisa de inaltul prelat, in calitate de primat al Ungariei si arhiepiscop de Strigoniu, imputernicit de Sfantul Scaun, conditioneaza acordarea privilegiilor clerului roman si protectia institutiilor laice si ecleziastice, de acceptarea punctelor Conciliului de la Florenta. Astfel, Diploma imperiala din 1692, Rezolutia din 14 aprilie 1698 si Enciclica din 2 iunie acelasi an constituie un triptic care explica convertirea clerului la unire. Prin actiunea concertata a Contrareformei si a imperiului, romanilor li se oferea prin unire perspectiva emanciparii in pofida opozitiei starilor si a religiilor reformate. Starile vedeau in unire o lezare a privilegiilor prin anularea obliga­tiilor servile ale preotimii, ceea ce insemna o importanta pierdere materiala pentru nobilime si un potential pericol pentru sistemul constitutional. Pentru aceste ratiuni starile, indiferent de apartenenta religioasa, se opun cu inversunare unirii care incalca, in opinia lor, prevederile Diplomei eo~ poldine, ce garanta sistemul constitutional al principatului.

In aceasta atmosfera, Atanasie Anghel convoaca sinodul care se intru­neste in 7 octombrie 1698, precedand intrunirea dietei. Prin participarea episcopului, protopopilor, se declara unirea prin semnaturile a 38 protopopi ce reprezentau numai o parte din protopopiate. Chiar daca procedurile au fost viciate de interventii si presiuni, unirea se constituie ca realitate institutionala, dovada ca aceasta devine o referinta in politica Guberniului si starilor transilvanene.

Avandu-si punctul de plecare in diplomele imperiale si in Enciclica lui Kollonich hotararile sinodului proclama unirea cu biserica Romei, cu conditia acordarii privilegiilor preotimii catolice, promise de Curtea imperiala, si cu respectarea ritului rasaritean. „insa intru acest chip ne unim si ne marturisim a fi madularele santei catolicesti biserici a Romei, cum pre noi si ramasitele noastre din obiceiul besericii noastre a Rasaritului sa nu ne clatine, ci toate ceremoniile, sarbatorile, posturile cum pana acum asa si de acum nainte sa fim slobozi a le tinea dupa calindarul vechi si pre cinstitul vladicul nostru Atanasie nime pan'n moartea Santiei sale sa n'aiba putere de a-l clati din scaunul santiei sale'. Conditiile declaratiei de unire ale protopopilor si reiterarea acestora de catre episcop au asezat temeiurile bi­sericii greco-catolice unite cu Roma. „Si asa ne unim acesti ce scritn mai sus cum toata legea noastra, slujba bisericii, leturghia sa stea pre loc, iara de n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceti sa n'aiba nici o tarie asupra noastra si vladica nostru Atanasie sa fie in scaun si nime sa nu-l harba-taluiasca'.

Unirea s-a hotarat intr-un sinod cu participarea protopopilor, dar si a unui numar de preoti, dimpreuna cu 2-3 fruntasi din parohii. Ea nu a fost insa agreata de stari care se impotrivesc scutirii preotilor romani si in general acordarii privilegiilor clerului latin. Opozitia a fost categorica din partea calvinilor care erau dominanti in starea nobiliara. in aceste imprejurari Curtea, ezitanta din cauza respectivei opozitii, in momentul in care semneaza pacea de la Karlowitz, in aceeasi zi, in 16 februarie 1699, emite o diploma in care recunoscand unirea le garanteaza celor uniti privilegiile si protectia oficiala. Diploma leopoldina se refera direct la preotii romani uniti cu biserica Romei pe care-i scuteste de obligatiile servile, robote, garan-tandu-le parohiile si bunurile acestora.

Conferirea diplomei a fost intampinata de rezistenta starilor prin interventii la curte sau a statusului catolic. S-au organizat anchete in comitate, efectuate de o comisie in fata careia credinciosii trebuiau sa se pronunte deschis, individual. Desi raspunsurile erau evazive, oscilante sau imprecise, preotimea a urmat hotararea vladicului, astfel ca episcopului Atanasie si bisericii sale i se deschideau calea unor tratative si formularea unor revendicari adresate Curtii imperiale.

In aceste circumstante se convoaca sinodul din septembrie 1700 cu participarea protopopilor, juratilor, preotilor din fiecare sat si trei fruntasi tarani. Sinodul a redactat un manifest prin care se face cunoscuta declaratia de unire cu biserica romana potrivit decretului imperial si enciclicelor arhiepiscopului catolic, cu conditia acordarii privilegiilor promise. Sinodul s-a constituit ca o reprezentanta a bisericii romanesti unite, ce incorpora o mare parte din Ardeal. Hotararile exprima insa si masuri referitoare la disciplina ecleziastica in spiritul Reformei catolice care va inrauri viitoarea evolutie a bisericii unite in plan cultural si educativ.

Tratativele de la Viena purtate de Atanasie in 1701, cu aprobarea unui sinod restrans, ocupa un loc important in istoria unirii, dar si in aceea a romanilor ardeleni. Protocolul recunoasterii bisericii unite si obtinerea egalitatii juridice cu clerul de rit latin, protectia oficialitatilor provinciale, intemeierea de scoli, scutirea clerului de obligatii servile marturisesc existenta continuitatii, similitudini semnificative cu hotararile primului sinod de unire. De pe o atare platforma revendicativa se acorda romanilor o noua di­ploma, a doua diploma leopoldina a unirii (1701), ce conceptualizeaza principalele deziderate ale clerului roman: acordarea privilegiilor, scutirilor si pre­rogativelor de care beneficiau, pe baza legilor, episcopii, clerul si bisericile catolice de rit latin. Scutirea preotilor de sarcinile publice, de dari, de vami, de dijme asemenea nobililor tarii si garantarea integrarii mirenilor uniti in statusul catolic insemna considerarea lor intre stari, ca fii ai patriei.

Diploma cuprinde insa si prevederea care vizeaza introducerea unui teolog latin, un iezuit, ca auditor causarum generalium care urma sa supervizeze actele episcopului si sa asigure puritatea doctrinei. in spiritul Contrareformei si a Reformei catolice se prevedeau masuri impotriva influentei calvine, eliminarea catehismelor calvine, cenzurarea tipariturilor, infiintarea de scoli la Alba Iulia, Hateg si Fagaras. Diploma impune o marturisire de credinta protopopilor si preotilor, potrivit formulei tridentine, elimi­narea din liturghie a pomenirii patriarhului de la Constantinopol si in­troducerea numelui papei in loc. Episcopul urma sa reproduca catehismul catolic tiparit la Tirnavia, fiind obligat sa supuna cartile reviziei teologului, in ce priveste conditia preotilor, acestia urmau sa fie examinati pentru a-si dovedi pregatirea.

Insemnatatea celei de a doua diplome leopoldine a unirii este ca ea a sintetizat principalele revendicari formulate in sinoade si pe parcursul tratativelor. Ea a reluat in esenta principiile tridentine ale Reformei catolice. Diploma reuneste astfel deziderate romanesti, spiritul Contrareformei, interesele imperiului si principiile Reformei catolice. Desi nerecunoscuta, diploma reprezinta un succes al clerului superior greco-catolic care reuseste prin tratative sa faca cunoscut un program al emanciparii romanilor in cadru ecleziastic. De fapt, prevederile diplomei au exprimat dezideratele formulate de Atanasie care, la randul lor, au reflectat pozitia clerului ardelean.

Actiunea revendicativa a lui Atanasie a avut ca rezultat si consacrarea sa ca episcop, in care calitate a fost obligat sa supuna protopopii si preotii la prestarea marturisirii de credinta in termenii formulei tridentine. El a fost numit de Curtea imperiala in 15 iulie ca episcop al natiunii romane primind si titlul de consilier imperial. La 25 iunie a avut loc instalarea episcopului la Alba Iulia in prezenta autoritatilor, a clerului si a mirenilor. Unirea a intampinat insa opozitia starilor si a unor comunitati romanesti din zonele sudice ale Transilvaniei in Fagaras, Brasov.

Infaptuirea unirii in principat, in prelungirea actiunilor din nord-ves-tul Transilvaniei a avut urmari in durata istoriei romanilor din Ardeal si, in , general, in spatiul romanesc. Prin unire romanii au intrat intr-o alta comu­nitate spirituala, occidentala, fara ca sa paraseasca traditia ortodoxa, exprimata in pastrarea ritului grec. intr-un imperiu aflat in plina restructurare, romanii transilvaneni vin cu motivatii proprii in intampinarea politicii Vienei, interesata in revigorarea culturala si organizarea imperiului. Unirea s-a infaptuit intr-un cadru stimulativ pentru conceptualizarea dezideratelor proprii, intr-un moment cand se realizeaza o convergenta intre telurile Contrareformei si ale imperiului, pe de o parte, si tendintele de emancipare ale romanilor, pe de alta. De fapt, unificarea ecleziastica a venit si in pre­lungirea programului de emancipare a clerului ortodox, conceput in vremea lui Mihai Viteazul si perpetuat prin privilegiile acordate de principi Mitropoliei Ardealului in secolul XVII.

Deci unirea a fost si rezultatul unor factori interni, a elitei ecleziastice, care voia sa se emancipeze de sub apasarea „natiunilor' politice si a calvinismului ce tindea la asimilarea elementului romanesc. Ea a creat un cadru pentru afirmarea politica si culturala, contribuind la procesul de occidentalizare in spatiul romanesc. Prin unire s-a manifestat, in contextul central european si catolic, constiinta de sine a romanilor, in prelungirea unei evolutii care coboara in timp in evul mediu. Acum se cristalizeaza un tip de solidaritate care prevesteste constiinta moderna de natiune. Efectele au fost insa si politice si culturale colaborand la afirmarea natiunii in secolul al XVIII-lea. Unirea si fauritorii ei au oferit embrionar programul emanci­parii politice, cuprins in actele Unirii si oglindit de Diploma a doua. Aceste deziderate au contravenit Diplomei constitutionale (1691), ceea ce a dus la neaplicarea ei in punctele esentiale care prejudiciau interesele natiunilor politice.

Rascoala lui Francisc Rakoczi al Il-lea. Regimul austriac, la scurta vreme dupa instaurarea lui, a fost confruntat de rascoala lui Francisc Rakoczi al Il-lea (1703-1713), care, continuand lupta antihabsburgica, aso­ciaza, prin cuprinderea iobagimii, un caracter social actiunilor de eliberare. Rakoczi era un magnat ce detinea un imens domeniu, apartinand unei familii cu traditie antihabsburgica, un spirit luminat, imbibat de cultura franceza, profesand in materie religioasa o atitudine de toleranta.

Rascoala a fost determinata de nemultumirea starilor din Ungaria Superioara fata de politica absolutista a Habsburgilor care lasa sa se intrevada tendinta de micsorare a privilegiilor nobilimii, iar prin actiunea de catolicizare leza interesele calvine. Francisc Rakoczi al Il-lea reprezenta „partida nationala' a Ungariei si nobilimii ardelene orientate si in perioada anterioara impotriva Habsburgilor. Profitand de cadrul favorabil creat de razboiul de succesiune la tronul Spaniei, beneficiind de ajutorul Frantei si al Poloniei, Rakoczi se angajeaza in marea confruntare incepand cu anul 1703. Rascoala odata declansata, Transilvania ajunge de fapt centrul luptei antihabsburgice, datorita nemultumirilor starilor, in marea lor majoritate protestante, reticentelor provocate de Unirea bisericeasca si a unor cauze de ordin social. Desi extinderea rascoalei era evidenta si cu toate ca stapanirea habsburgica a fost denuntata in 1707, cu toate ca Rakoczi a fost recunoscut de facto principe de catre Franta, declinul devine tot mai evident. Caracterul tot mai clar antifeudal al manifestarilor indeparteaza nobi­limea de insurectie, astfel ca ea revine la ideea colaborarii cu Habsburgii. Pacea de la Satu Mare din 1711 semnifica sfarsitul rascoalei si acceptarea noii stapaniri.

Rascoala a avut un caracter „national' exprimand optiunile nobilimii, in mare parte protestanta, impotriva unei stapaniri ce actiona in sensul Contrareformei. Acest caracter a fost dublat de cel social imprimat de participarea taranimii care s-a asociat luptei din ratiuni proprii. Caracterul antihabsburgic, politic prin excelenta, rezulta insa si din atitudinile lui Rakoczi care, desi catolic, din aceleasi considerente antihabsburgice sprijina ortodoxia. Contrapunandu-i lui Atanasie un episcop ortodox, pe Ioan Tirca, el manifesta o toleranta care avea insa ratiuni politice, alinierea la atitudinea starilor ostile emanciparii prin catolicism a romanilor.

Opera de consolidare a regimului evolueaza insa paralel cu expansiu­nea austriaca. Razboiul austro-turc din 1716-1718, pe urmele victoriilor lui Eugeniu de Savoia, se incheie prin pacea de la Passarowitz (1718). Imperiul anexeaza cele doua provincii romanesti, Oltenia si Banatul, care largesc substantial stapanirea austriaca, asigurandu-i stabilitatea in interiorul arcului carpatic. Chiar daca Oltenia revine la Tara Romaneasca dupa pa­cea de la Belgrad (1739), principatul Transilvaniei si Banatul raman inte­grate in imperiu, deschizandu-se experimentului reformismului absolutist.

Regimul austriac si politica absolutista. Linistita pentru moment in interior si in avantaj sub aspectul echilibrului politic extern, Curtea vie-neza trece decis la organizarea regimului. Aflat el insusi in curs de noua structurare in conditiile afirmarii sale politice ca putere dunareana, impe­riul extinde cursul reformelor la noile teritorii incorporate. Politica economica si sociala de organizare a statului prin apelul la stiintele camerale si mercantilism se continua in timpul lui Iosif I (1705-1711) si Carol al Vl-lea (1711-1740). incercarile de reforma sunt stimulate de noua problematica, de starile provinciale atat de diferite sub raport etnic si religios, social si institutional. Era necesara, in noile conditii de liniste, o concen­trare in interior, spre particularismele locale, adanc inradacinate si in ge­neral ostile tentativelor de centralizare.

Atenta la problemele politice interne Curtea imperiala cauta in impre­jurarile in care era obligata sa respecte, chiar formal, autonomia, sa pastreze un echilibru, sa nu intareasca o provincie in detrimentul alteia, sa nu-i sporeasca puterea in raport cu institutia centrala. Imperiul a desfasurat un larg sistem de masuri menite sa intareasca absolutismul, prin atragerea aristocratiei la guvernarea provinciei sau incredintandu-i functii in aparatul central. Uzand de principiul divide et impera, Curtea stimuleaza animozitatile religioase si nationale in afirmare, pentru a le arbitra apoi in avantajul ei.

Reformismul habsburgic cunoaste in evolutia lui un proces de durata cu interventii variabile de la o epoca la alta. In primii ani dupa instaurarea regimului, politica lui Leopold I s-a orientat in Transilvania spre adaptarea si restructurarea institutiilor existente si infiintarea altora noi.

Prima faza a reformismului habsburgic este initiata inca din vremea lui Leopold I care dezvolta stiintele camerale si promoveaza mercantilismul pe temeiul principiilor enuntate de J. J. Becher, Wilhelm von Schroder si Philipp Wilhelm von Hornick in Osterreich uber alles (1686). Sub Iosif I se continua demersurile precedente, cristalizandu-se tentative reformiste considerate preiosefine, in special in raportul cu Sfantul Scaun. Politica reformista in Transilvania inregistreaza un evident interes pentru organizarea si dotarea bisericii greco-catolice. Episcopia Greco-Catolica este transferata de la Alba Iulia la Fagaras si apoi la Blaj, ultima localitate devenind, prin transferul de domenii si acordarea de subventii, centrul religios si cultural al romanilor uniti cu biserica romana. Politica lui Carol al Vl-lea a urmarit prin dotarea episcopiei, prin sporirea pietatii si scolarizare, consolidarea unirii.

Reformismul practicat de Habsburgi creeaza un cadru pentru revendicarile episcopatului roman in timpul lui Inochentie Micu care apeleaza la resursele stiintelor camerale in argumentarea tezelor sale. Reformele pro-priu-zise in provinciile nou achizitionate isi au inceputurile in Oltenia, incorporata imperiului (1718) prin pacea de la Passarowitz. Aceasta parte a Tarii Romanesti a constituit creuzetul in care s-au experimentat masurile reformatoare pe terenul raporturilor de proprietate, prin interventia statului care incearca o reglementare.

Ocuparea Olteniei de catre imperiu a determinat boierimea sa-si formuleze dezideratele privitoare la guvernare. Memoriile boieresti afirmau ideea de autonomie si mentinerea suveranitatii interne, limitarea autorita­tii domnesti si garantarea stapanirilor ei fara amestecul puterii centrale si totodata pastrarea privilegiilor sale. Programul boieresc nazuia la mentine­rea nestirbita a structurii puterii politice si sociale intemeiata pe depen­denta personala a taranimii. Curtea vieneza voia dimpotriva o integrare a provinciei in sistemul politic austriac, la nivelul unei provincii in care im­paratul isi aroga deplinatatea drepturilor. De aceea a supus Oltenia auto­ritatii unei institutii create, Comisia neoaquistica compusa din reprezentanti ai Camerei aulice si Consiliului de razboi.

Consecventa politicii sale de integrare, Curtea instituie un directoriu, supus administratiei centrale. Austriecii procedeaza la o restructurare gene­rala incepand cu o reforma fiscala, prin care au introdus o rationalitate in perceperea obligatiilor in propriu avantaj. Reforma care a lezat insa intere­sele boierimii a fost interventia statului in relatiile dintre boierime si tara­nime. Habsburgii urmareau si aici ca si in cazul Transilvaniei prin dieta din 1714 o reglementare a raporturilor servile pentru a gasi noi izvoare pentru augmentarea capacitatii de plata a tarii. Stapanirea imperiala in asteptarea efectelor masurilor mercantiliste incearca o revizuire a fiscalitatii prin scaderea obligatiilor fata de boieri. Stapanirea habsburgica intentiona sa scoata din sfera dreptului privat relatiile dintre boieri si populatia servila.

Noua administratie procedeaza si la reforma sistemului judiciar tradi­tional care, la randul ei, a ingustat atotputernicia boierimii. Reformismul austriac in Oltenia deschide un proces istoric de durata, solicitat de evolutia societatii din Tara Romaneasca si aplicat anterior in sfera financiara de Constantin Brancoveanu. Inovatia austriaca se plaseaza prioritar in viata sociala constituind un model ce se va perpetua prin reformele lui Constantin Mavrocordat si pe un teren mai larg in Ungaria si Transilvania in epoca tereziana.

Politica absolutista a Mariei Terezia. Epoca Mariei Terezia (1740-1780) deschide o noua faza in istoria practicii reformiste la nivelul intregului imperiu cu repercusiuni in Transilvania care inregistreaza dificultatile si adversitatile ce ocupa inceputurile domniei. Maria Terezia inaugureaza o :tapa in reformismul austriac in termeni absolutisti printr-o practica dominata de pragmatism. Prin consilierii sai, mai cu seama Haugwitz, concepe si realizeaza reforme fundamentale, actionand impotriva starilor in rederea redresarii monarhiei austriece. Reformele financiara, judiciara, separarea afacerilor administrative de justitie, reforma armatei vor colabora la organizarea statului modern.

Principala reforma care a avut o inraurire decisiva in Transilvania a :ost reforma sociala prin care Curtea a intervenit in raporturile dintre nobilime si taranime. Seria de interventii imperiale se concretizeaza pre-iminar in dieta din 1714 cand din ratiune de stat se stabileste ca iobagii ereditari sa slujeasca patru zile pe saptamana, jelerii trei zile. Masurile iietale sunt insa nesocotite de nobilime care accepta cu greu interventia itatului in raporturile de proprietate.

In aceste imprejurari curtea revine prin ordonanta din 25 februarie 1747 hotarand ca iobagii care lucrau cu palmele sau foloseau si vitele al­ora sa presteze patru zile pe saptamana, iar cei care lucrau cu vitele proprii a presteze trei zile. Confruntata de masivele emigrari, un adevarat „morbus mnsilvanicus', care prejudicia capacitatea fiscala a tarii, intr-o perioada de ntensa angajare a imperiului in exterior, Curtea se decide sa extinda regie -nentarea din Ungaria, din 1767, in Transilvania. Hotararea Curtii este timulata de memoriul generalului Hadic (1768) in care se arata limpede a la originea fenomenului emigrarii se afla gravitatea serbiei. In 1769, or-lonanta provizorie, Certa puncta, repeta datele celei anterioare din 1747, mplificand dispozitiile de prestare, pe cele interesand marimea pamantului tribuit iobagilor si jelerilor. Alte dispozitii privesc monopolurile senioriale, egimul pasunii, padurii. Admite in materie de judecata posibilitatea ioba-ului de a apela la comitat si chiar apelul la Tabla comitatului. In esenta, irdonanta pastreaza robota mult mai ridicata decat in Ungaria, iar paman­tii atribuit supusului era lasat' la bunul plac al stapanului, ceea ce afirma, um a remarcat David Prodan, „proprietatea lui deplina asupra intregului pamant din cuprinsul mosiei sale'. Raspandirea textului prin tiparire a contribuit la intarirea constiintei drepturilor proprii in mediul taranesc. Facuta publica, problema urbariala deschide, la nivelul multimilor taranesti, un proces istoric care intareste convingerea in posibilitatea schimbarii.

Incercarile de reglementare nu au rezolvat insa problemele grave ale iobagiei transilvanene, dar au reusit partial sa reglementeze obligatiile si sa stavileasca miscarile taranesti. Iobagia a implicat insa masiv populatia romaneasca care constituia majoritatea absoluta a locuitorilor. Magnatii si nobilimea, in majoritate zdrobitoare maghiari, sunt cei care tind sa impin­ga la ultima limita sarcinile servile. in cadrul iobagiei comune chiar, au si sarcini distincte, daturi specifice. Sarcinile lor sunt in genere mai grele raportate la conditiile lor economice. Diferiti etnic de stapanii lor, vorbind o alta limba, romanii reprezentau traditii proprii si o credinta considerata nerecepta.

Conditia populatiei romanesti a fost agravata de statutul politic neconstitutional, de faptul ca nu era reprezentata in administratia locala sau centrala a principatului, fiind dezavantajata sub aspectul cultural si fara posibilitati de a dezvolta o viata oraseneasca la nivelul celorlalte natiuni. Masivitatea iobagiei in randul populatiei romanesti a determinat interesul directivei reformiste, intr-o vreme in care statul avea in vedere sporirea capacitatii de plata a taranimii. Reformismul este insa mai general, cuprinde intreaga sfera de activitate a statului, prelungindu-se in domeniul economic prin aplicarea mercantilismului, in domeniul juridic prin incercarea de separare a justitiei de administratie, oferind taranimii posibilitati de apel impotriva stapanului feudal.

Reformismul terezian vizeaza in afara preocuparilor sale si problemele culturii, invatamantului si bisericii. Dupa organizarea Consiliului de Stat (Staatsrat), acesta ia in dezbatere manifestarile confesionale, starea unirii religioase, subrezita de miscarile anticatolice (Visarion Sarai si Sofronie). Astfel, in Transilvania, imperiul anticipeaza in mediul romanesc politica de toleranta din vremea lui Iosif al II-lea. Catolica convinsa, prin hotararile Consiliului de Stat, la propunerea lui Bartenstein, Maria Terezia a restaurat din ratiuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia, pentru a salva unirea religioasa. Noul episcopat ortodox controlat de Curte satisfacea insa si dezideratele populatiei ortodoxe, care se ridicase cu rara forta impotriva unirii. Chiar daca in deceniul opt actiunile Contrareformei vor cunoaste un ascendent in Transilvania prin catolicizari fortate, biserica ortodoxa a castigat statut legal prin intemeierea episcopatului.

Curtea a decis la mijlocul secolului infiintarea regimentelor de granita, doua regimente romanesti si doua regimente secuiesti de infanterie si unul de cavalerie, la care s-a adaugat in 1768 batalionul din Banat. Prin regi­mentele de granita se servea nevoia de aparare a tarii, stavilirea emigratiei, dar se sporea in randul romanilor numarul oamenilor liberi. Destinate sa fie un instrument al noii stapaniri, regimentele au contribuit, in cazul romanilor, la stimularea constiintei de sine prin elita militara care se creeaza.

Reformismul terezian a avut consecinte de durata asupra evolutiei viitoare a principatului. Absolutismul luminat, influentat de stiintele camerale si de iluminism, pragmatic prin excelenta, a cautat sa realizeze un echilibru intre ideea de reformare a structurilor institutionale, juridico-constitutionale, sociale, religioase si Starile principatului.

In acelasi timp a sprijinit organizarea centrului scolar de la Blaj, indeplinind astfel programul preconizat prin actele unirii si relansat prin dezideratele formulate de Inochentie Micu. Datorita politicii practicate la mijlocul secolului, Curtea s-a aliniat programului Reformei catolice. in timpul Mariei Terezia, prin politica scolara, in special prin Ratio Educationis (1777), paralel cu sporirea retelei scolare rurale si instructia preotimii, se formeaza o elita intelectuala instruita in universitati catolice, la Roma sau Viena, care va promova idei in avantajul emanciparii nationale.

In ansamblu, reformismul terezian a cautat o cale de mijloc intre absolutismul infiltrat de idei iluministe si intocmirile juridico-constitutionale pe care se intemeia regimul de stari. in aceasta etapa, in continuarea tentativelor anterioare, in imperiu ideile devin institutii, iesind din sfera teoreticului pentru a-si gasi aplicabilitate in crearea unor noi organisme de stat moderne. Spre sfarsitul domniei se cristalizeaza in imperiu pre-iosefinismul.

Practica unui despot luminat. In ultimii ani ai domniei Mariei Terezia se afirma in scena politica austriaca personalitatea lui Iosif al II-lea. Pe la mijlocul deceniului opt el controleaza cateva departamente importante, astfel ca anunta prin initiativele sale un preiosefinism in care se pot des­cifra mai vechile sale propuneri. Din 1780 cand isi incepe domnia si pana in 1790 printr-o serie de edicte infaptuieste o seama de reforme, potrivit unui program schitat inca din 1765. Formata in ambianta ideilor secolului luminilor practica lui reformista a fost inraurita de ideile Aufklarungului catolic, dar si de reformismul de traditie austriaca care coboara in timp in vremea lui Iosif I. in formatia lui eclectica poate fi distinsa practica politica a lui Frederic al II-lea, influenta stiintelor camerale si mostenirea lui Iosif I in legatura cu relatiile cu Curia papala. Prin seria reformelor el a continuat masurile tereziene, dar a asociat reformelor pe care le-a practicat inca din epoca coregentei nota sa personala, alimentata de ideologia des­potismului luminat. Reformele iosefine au nazuit sa confere statului prin centralism unitatea care ii lipsea, prin actiuni menite sa fie aplicate pe tot intinsul imperiului.

Reformele debuteaza printr-o ordonanta asupra presei (1781), scotand cenzura de sub controlul bisericii, instituind o comisie destinata revizuirii cartilor. Hotarat sa centralizeze puterea, el inlatura dependenta ordinelor calugaresti fata de autoritatea papala, desfiinteaza o seama de manastiri, le secularizeaza bunurile. in general a tintit la un control asupra bisericii pe care o subordoneaza statului. Emite Edictul de toleranta (1781) ce asigura liberul exercitiu religiilor necatolice, fara ca sa prejudicieze insa primatul catolicismului.

Politica de centralizare a avut in vedere institutiile statului, astfel a unit Cancelaria aulica ungara si transilvaneana, a reorganizat administratia provinciala, a instituit un control asupra comitatelor prin functionari nu­miti, lovind astfel in autonomia nobilimii, separand totodata administratia de justitie. in general a avut in vedere suprimarea autonomiilor locale, ale natiunilor politice, decretand concivilitatea locuitorilor de pe Pamantul regesc, iar prin Norma Regia a accentuat rolul invatamantului elementar. insa reforma care a influentat ordinea sociala feudala a fost desfiintarea servi­tutii prin Patenta din 22 august 1785 care suprima dependenta personala.

La sfarsitul domniei, in urma izbucnirii Revolutiei franceze, nobilimea impune o restitutio in integrum care a insemnat anularea reformelor, cu exceptia Patentei de desfiintare a iobagiei.

Prin reformele efectuate imparatul nu a fost un revolutionar, cum s-a considerat uneori, ci un spirit pragmatic care a cautat sa confere statului omogenitate, sa-i asigure coeziune interna si sa centralizeze puterea ca mijloc de realizare. El a voit de fapt o adaptare a structurilor statului la nivelul tarilor avansate printr-un agiornamento care sa preintampine convulsiunile sociale. Iosif al II-lea nu a fost nici un spirit antifeudal, dimpotriva, a cautat sa faca din nobilime o clasa utila, perpetuandu-i astfel destinul, subordonand-o prin desfiintarea autonomiei starilor. in ceea ce priveste actiunile sale anticlericale, ele sunt indreptate impotriva imixtiunii Curiei papale in imperiu, reprezentand o fateta a absolutismului profesat, potrivit conceptiei sale etatiste. Reformismul iosefin a creat un cadru de manifes­tare pentru neprivilegiati si in general pentru natiunile impinse pe plan secund.

Iosefinismul si romanii. Noul spirit iosefin se manifesta si in Transilvania inca din ultimii ani ai domniei Mariei Terezia, dar cunoaste o afirmare deplina, o data cu urcarea pe tron a lui Iosif al II-lea. Poate nici unul dintre observatorii straini nu a surprins, asa cum a facut-o Iosif al II-lea (1780-1790), conditia locuitorilor romani in imperiul pe care se pregatea sa-l conduca. Preocupat de reformarea si unificarea structurilor imperiale in deceniul anterior domniei, Iosif al II-lea, in calitatea lui de coregent, incepe seria calatoriilor in imperiu. Interesat sa-si formeze o imagine reala asupra starilor provinciale, prima calatorie in Transilvania, in 1773, ii prilejuieste reflexii semnificative. Romanii sunt potrivit constatarilor sale „cei mai vechi si mai numerosi locuitori', „chinuiti si incarcati de nedreptati, la dispozitia nobilimii zi de zi si poate in fiecare ceas'. Transilvania prezenta inechitati flagrante, covarsitoare in mediul romanesc, pentru aceste motive, seria reformelor ii vizeaza in masura in care directiva oficiala tintea la sporirea capacitatii productive a locuitorilor, romanii constituind o pro­blema de prim ordin. Publicarea Edictului de toleranta (1781) in Transilva­nia a avut o semnificatie particulara in raport cu constitutia tarii, starnind opozitia natiunilor politice si religiilor recepte. Acestuia, adaptat la conditiile provinciei, i se asociaza prevederile circularei din 1782 si a patentei din acelasi an, din august, prin care se defineste toleranta ca o ridicare a restrictiilor pentru necatolici. Efectele pentru Transilvania semnificau, asa cum va dovedi si ordinul special din 1783, posibilitatea accesului la functii a romanilor ortodocsi, a romanilor in general.

Reformele stimuleaza insa si lupta comunitatilor romanesti de pe Pamantul regal impotriva tendintelor sasilor de a-i considera pe romani iobagi, determinand o vasta miscare petitionala care cuprinde deopotriva satele si orasele, mai ales negustorimea brasoveana. Desfiintand, prin reforma administrativa, autonomiile locale si decretand concivilitatea, reformele ofereau noi posibilitati de afirmare romanilor. Reforma sistemului educational prin Norma Regia, cu toate derogarile de la Ratio educationis, fixeaza si ea un nou cadru, in care se manifesta de acum initiativele locale, romanesti, cu efecte in pregatirea unei generatii noi intelectuale.



in general, in masura in care reformeaza institutiile provinciale si limiteaza puterea privilegiilor, politica iosefina creeaza posibilitati de emancipare romanilor. Partial reformele coincideau cu revendicarile programului politic romanesc: egalitatea dintre natiuni, cetatenia, dreptul la functii, la scoala si meserii. Programul social, la randul lui, si discutiile in legatura cu aplicarea patentei de desfiintare a iobagiei creeaza un climat favorabil emanciparii sociale, spiritului revendicativ, pe masura ce se adancea opozitia dintre imperiu si nobilime.

Iosefinismul ca ideologie si practica politica a oferit un cadru mai larg pentru afirmarea celor neprivilegiati, un contact mai direct cu efectele iluminismului, in relatie cu ideologia nobiliara si tendintele ei politice, refor­mismul iosefin a facut un pas substantial inainte spre integrarea in lumea moderna. A creat insa, in primul rand, un climat favorabil schimbarilor, contribuind prin noul convoi semantic al reformismului la structurarea unei noi mentalitati. Rascoala lui Horea si miscarea de emancipare nationala va reflecta, adiacent factorilor interni fundamentali si neputinta iose-finismului de a solutiona problemele sociale si nationale ale romanilor. in Transilvania reformele ating toate laturile societatii, imparatul cautand sa controleze viata politica si sociala a principatului. Guverneaza si aici prin decrete, ignora dieta si, in general, institutiile care contraveneau politicii sale de centralizare. Reforma administrativa a lui Iosif al Il-lea, de reimpartire a principatului in 10, apoi in 11 comitate, a lovit, din ratiune de stat, in autonomiile natiunilor privilegiate. Comitatele au fost reduse la simple circumscriptii administrative, subordonate statului.

Iosif al Il-lea separa afacerile administrative de cele judiciare, cautand sa scoata justitia de sub puterea forurilor locale, dar mai cu seama sa inlocuiasca sau sa controleze justitia feudala. Codificarea inceputa in timpul Mariei Terezia se continua sub Iosif al Il-lea favorabil unei opinii legale reprezentata de Beccaria, Sonnenfels si Martini. El modernizeaza Codul criminal prin Allgemeines Gesetzbuch (1787), astfel ca impreuna cu amelio­rarile Codului civil se face un pas important inainte in organizarea societatii. Dar miscarile reformatoare, decretarea concivilitatii a lovit mai cu seama in autonomia oraselor sasesti, lasand sa patrunda in orase si in bresle locuitori de alta nationalitate. in esenta, actiunea reformatoare a lui Iosif al Il-lea a contribuit in mare masura la disolutia sistemului natiunilor po­litice, oferind astfel posibilitatea de afirmare paturilor sociale nenobiliare. De aici a rezultat si rezistenta nobilimii, a privilegiatilor, ostili inovatiilor, convinsi ca noul cadru reformist stimuleaza revendicarile romanilor, sarbilor si tuturor celor asupriti. Pornite din cauze ce tineau de interesele impe­riului, reformele au determinat progresul social, antrenand forte sociale noi impotriva feudalitatii pe care imperiul o voia doar adaptata noilor sale exigente economice. Regimul habsburgic s-a intemeiat in esenta pe pactul incheiat de imperiu cu clasele dominante. Contradictiile dintre natiunile politice si imperiu nu au modificat consensul oglindit de Diploma leopoldina cel putin intr-una din problemele cardinale, al nerecunoasterii romanilor ca natiune politica. Refuzul constant de care s-au lovit revendicarile roma­nesti e dovada functionarii pactului dintre nobilime si imperiu de-a lungul secolului al XVIII-lea.

Practica iosefina a creat insa o generatie intelectuala reformatoare in Transilvania, selectata din toate etniile, opusa spiritului aristocratic, recrutata din functionari ai administratiei locale, din profesori sau din randul profesiunilor libere. in timpul lui Iosif al Il-lea se contureaza o elita romaneasca din interiorul celor doua biserici romanesti, care adera la programul iosefin. Reformele iosefine au cultivat in mediul taranesc ideea „bunului imparat' opus nobilimii si demofil.

Izbucnirea Revolutiei franceze si epoca restitutiilor au determinat criza iosefinismului si afirmarea postiosefinismului in domnia lui Leopold II (1790-1792) potrivit experimentului reformator italian.

Regimul fanariot in Moldova si Tara Romaneasca La inceputul secolului al XVIII-lea, dupa defectiunea lui Dimitrie Cantemir in Moldova, in 1711, si inlaturarea ultimului domn pamantean, Stefan Cantacuzino (1714-1716), in Tara Romaneasca, Imperiul Otoman hotaraste introduce­rea unui nou regim politic. Timp de mai bine de o suta de ani cele doua tari romane sunt guvernate de printi recrutati in mare parte din influentele familii constantinopolitane fanariote.

Asociati la conducerea Imperiului Otoman, fanariotii devin instru­mentele prin care puterea suzerana controleaza Tara Romaneasca si Moldova, fara ca formal sa fie abolita autonomia lor interna. Decizia Portii se intemeia pe mai vechea traditie a functionarii „pactului' turco-fanariot, consolidat in noile imprejurari politice prin atribuirea unui rol important celor mai active si mai influente elemente care si-au legat destinul de Imperiul sultanilor.

Prezenti in cele doua provincii romanesti inca din perioada experi­entelor prefanariote, grecii fanarioti ocupa acum la inceputul secolului al XVIII-lea un loc important in conducerea imperiului si in administrarea directa a Principatelor. Fanariotismul nu a fost un fenomen particular, exclusiv legat de principatele dunarene, el a avut un caracter mai general, care se manifesta, potrivit cu statutul juridic al tarilor intrate sub stapanirea otomana, fie la nivelul conducerii politice si partial ecleziastice ca in tarile romane, fie in ierarhia bisericii in sudul Dunarii.

Solutia fanariota a fost determinata de noua configuratie politica din spatiul Europei Centrale si Sud-Estice, unde recesiunea otomana antrenase miscarea de eliberare, prin incercarile pe care le fac tarile romane de a iesi, cu ajutorul marilor puteri crestine, din sistemul otoman. Alianta lui Cantemir cu Rusia si participarea sa la razboiul antiotoman, aderarea munte­negrenilor, precum si alaturarea lui Toma Cantacuzino, un colaborator apropiat al lui Constantin Brancoveanu, actiunii antiotomane, erau argu­mente convingatoare in sprijinul optiunii fanariote. Mai mult, perspectivele economice, in noile conditii ale declinului otoman, se aratau si ele sumbre, astfel ca si acestea contribuie la aplicarea solutiei fanariote. Mai grave erau implicatiile politice ale vecinatatii ruse si austriece la Dunare, avand in vedere politica Rusiei clar manifestata la 1711, de a stimula, in propriul avantaj, in numele ortodoxiei comune, lupta de eliberare in Balcani.

Introducerea regimului fanariot in Moldova si Tara Romaneasca a fost replica Portii la situatia internationala ivita la sfarsitul secolului al XVII-lea prin inlaturarea Imperiului Otoman din Europa Centrala, incorporarea Transilvaniei Imperiului austriac si recunoasterea acesteia prin pacea de la Karlowitz (1699) a facut din Principate avanposturile sale cele mai amenintate. Astfel, in conditiile create de pacea de la Karlowitz care a mentinut Moldova si Tara Romaneasca sub suzeranitate otomana, impe­riul sultanilor decide introducerea unui nou regim politic. in 1711 in Moldova si in 1716 in Tara Romaneasca, Nicolae Mavrocordat, (1711-1715; 1719-1730), domn si in perioada anterioara, a fost chemat sa inaugureze noua epoca fanariota. Ceea ce s-a schimbat acum nu a fost o domnie cu alta, ci regimul politic care, aducand modificari statutului juridic al tarilor romane, exprima consecintele dominatiei straine in noua perioada si feno­menele noi aparute in societatea europeana.

Modificarile intervenite afecteaza institutiile fundamentale, domnia, cele adiacente ei, sfatul domnesc, in general sistemul administrativ-politic. Domnii sunt numiti direct de Poarta, din randul familiilor influente, Mavrocordat, Ipsilanti, dar si dintre romani, fara asentimentul tarii, prin derogari de la formulele procedurale traditionale de alegere. Perioadele de domnie sunt scurte, cu unele exceptii, domnii fiind degradati la nivelul unor functionari ai Portii, schimbati dintr-o tara in alta. Lipsiti de initia­tiva in politica externa, ei ajung executorii fideli ai insarcinarilor otomane in raport cu marile puteri. Acest statut antreneaza si declinul puterii militare care se reduce la o garda domneasca chemata sa asigure ordinea interna. inconjurati de clientela fanariota, se intemeiaza pe ea, dar si pe acordul boierimii autohtone care colaboreaza cu domnia in schimbul ga­rantarii statutului ei de Stare.

Limitarile puterii centrale si presiunea otomana, desi deosebit de grave, nu anuleaza autonomia tarilor. Amestecul in viata interna a celor doua tari este insa vizibil, Poarta interferandu-se cu poruncile sale in conducerea efectiva, estompand atributele domnesti sau initiind masuri de organizare social-politica. Din a doua jumatate a secolului patrunde in tarile romane un val de elemente grecesti din afara Fanarului, oameni de afaceri care ajung adevarati „ministri' si duc la extrem fiscalitatea. Acestora li se da­toreaza seria de razvratiri ale starilor autohtone care apara traditia si ase-zamintele mostenite (Gh. I. Bratianu), insotite de miscari populare. Este vorba de o reactiune populara cu accente xenofobe „impotriva amestecului strain in carmuirea tarii. Aceste razvratiri nu sunt indreptate impotriva domnilor numiti de Poarta, ci mai cu seama impotriva acestor venetici, spoliatori, care incalcau intocmirile tarii'. Imperiul Otoman nu a dislocat insa structurile traditionale politico-administrative, sistemul proprietatii feudale, desi le-a controlat si subordonat intereselor sale. Asa se explica diferentele intre regimul fanariot si cel din pasalacuri, faptul ca in prin­cipate dominatia otomana se exercita indirect prin structurile institu­tionale locale, in al doilea caz direct.

Gravitatea regimului fanariot a rezultat insa din exploatarea excesiva si sistematica a avutiilor Principatelor Dunarene de catre Imperiul Otoman in declin care nu mai beneficia de resursele rezultate din cuceriri. Incapabil sa-si satisfaca nevoile prin organizarea eficienta a propriei economii, imperiul subminat de criza sistemului timarului, confera semnificatie economica obligatiilor traditionale, haraciul, peschesurile, la care se adauga cumpa­rarea domniilor.

Insemnatatea politica a tarilor romane pentru imperiu si valoarea lor economica a determinat elaborarea unui program de reforme cu o dubla finalitate, consolidarea puterii centrale in raport cu boierimea si sporirea capacitatii economice a contribuabilului.

Aplicarea reformelor a fost stanjenita de fluctuatiile dominatiei otoma­ne, de interventia turcilor care nu ingaduia o necesara continuitate si, nu in ultimul rand, de ostilitatea boierimii. Agravarea decadentei otomane si seria razboaielor ruso-austro-turce au adus in scena istorica noile solutii politice antifanariote ale miscarii de emancipare nationala.

Viata politica in vremea fanariotilor. Noul regim politic a fost inaugurat deopotriva in Moldova (1711) si Tara Romaneasca (1716) de Nicolae Ma-vrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, negociatorul pacii de la Karlowitz. Personalitate ce se distingea printr-o aleasa cultura, cu preocupari pentru principiile de guvernare, dupa o prima domnie (1710) care a nemultumit boierimea, din a doua domnie opteaza pentru o cola­borare cu starile care s-a dovedit utila pastrarii unui echilibru interior. Cro­nicile moldovene, prin tonalitatea adoptata surprind sensul noului regim, dezvaluind sentimente antifanariote ce se vor exprima in orientarea poli­tica spre austrieci si rusi.

In practica politica interna se remarca inca din timpul celui dintai domn fanariot tendinta de a supune controlului boierimii problemele financiare, ceea ce semnifica recunoasterea unui atribut al starilor. Practica consultarii starilor prin institutiile reprezentative s-a manifestat ca o con­stanta in secolul fanariot, mai cu seama in vremea Mavrocordatilor cand Adunarile de Stari erau chemate sa legitimeze politica de reforme. Daca in Moldova in Adunarea Starilor erau mai larg reprezentate diferitele categorii boieresti, in Tara Romaneasca se observa o limitare a participarii la marea boierime ce va constitui protipendada. Este de remarcat ca fanariotii primei jumatati a secolului, desi numiti direct de Poarta, vor apela con­stant la colaborarea cu starile.

Istoria politica din prima jumatate a secolului sta sub semnul consolidarii regimului, care manifesta tendinta de integrare in viata sociala si politica locala. Cu toate acestea opozitia starilor se transforma adeseori in reactii evidente impotriva noului regim, care se vor repeta cu prilejul raz­boaielor ruso-austro-turce.

In istoria secolului fanariot razboiul ruso-turc a provocat o intrerupere a regimului si in consecinta o substituire a administratiei fanariote cu una ruseasca. Razboiul dintre anii 1768-1774 a deschis la nivel international prin seria de reglementari o „problema romaneasca', ca o componenta a „Chestiunii orientale'. in acest context s-a revendicat de catre boierime, prin memorii si delegatii, abolirea suzeranitatii otomane si inlocuirea ei cu cea rusa. Revendicarile boierimii prezinta diferentiat, de la o tara la alta, formula de guvernare care evolueaza de la integrarea in imperiu la o suze­ranitate cu pastrarea autonomiei locale. Spre finalul razboiului, atunci cand solutiile preconizate se dovedesc improbabile, boierimea ambelor tari se resemneaza la pastrarea autonomiei si la stavilirea opresiunii turcesti. in memoriile prezentate la Congresul de la Focsani (1772) boierimea argumenteaza revendicarile prin invocarea intelegerilor tarilor romane cu Poarta in perioada medievala, asa-zisele „capitulatii', plasmuiri istorice care insa incorporau o realitate istorica, existenta in trecut, a afod-name-urilor.

Apelul la dreptul istoric era menit sa argumenteze inlocuirea regimului fanariot care incalca, prin acordul Portii, privilegiile tarilor. Aceste memorii prin continutul lor marturisesc o atitudine nationala la boierime si cler, care se manifesta pe aceasta cale la nivel international, o tendinta care va constitui punctul de plecare al programului revendicativ de la sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX. Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) s-a reconfirmat autonomia Principatelor in cadrul Imperiului Otoman si in aceeasi vreme s-a deschis o noua etapa in procesul de emancipare de sub stapanirea turco-fanariota. Restaurarea regimului fanariot ce a urmat pacii a fost rezultatul raporturilor politice internatio­nale, o fateta a „Chestiunii orientale' care nu ingaduia suprimarea su­zeranitatii otomane si substituirea ei cu a Rusiei.

Istoria politica a regimului fanariot inregistreaza si importante pierderi teritoriale. In 1713 Poarta transforma Hotinul in raia, iar in urma pacii de la Passarowitz (1718) Tara Romaneasca pierde Oltenia, intrata sub stapanire austriaca, in 1775 imperialii anexeaza si partea de nord a Moldovei. Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), care a marcat si mai insistent declinul otoman si ascensiunea Rusiei in Europa Rasariteana si Sud-Estica, regimul fanariot prezinta evidente fenomene de dezagregare. Confruntat cu intensitatea crizei otomane, sistemul fanariot desi functioneaza, da semne de oboseala cu toate ca incearca sa continue politica de reorganizare prin Alexandru Ipsilanti in Tara Romaneasca (1774-1782). in aceasta perioada incalcarile Portii si excesele exploatarii otomane, exercitate printr-un nou val de greci din sfera Fanarului, impiedica politica reformatoare si stabi­litatea la care ravnise regimul. Viata politica se afla tot mai mult dominata de confruntarile politice si militare dintre marile puteri.

Ascensiunea Rusiei a constrans Imperiul Otoman sa tina seama de revendicarile opozitiei nationale care solicita un nou statut juridic al rapor­turilor romano-otomane. Evolutia ultimelor decenii lasa sa se intrevada, prin manifestarile politice interne antiotomane, alaturi de defectiunile unor domni care trec de partea adversarilor Portii, prabusirea regimului fanariot. Evenimentele militare provocate de izbucnirea conflictului ruso-austro-turc (1787-1792) transforma din nou teritoriul tarilor romane in teren de confruntare, aducand ocupatia austriaca in Tara Romaneasca si partial in Moldova.

Criza Oceacovului, declansata de expansiunea Rusiei pe seama Imperiului Otoman, convinge marile puteri si in special Anglia despre necesitatea mentinerii statu-quo-ulm in zona sud-estului european. Desi pacea de la Sistov cu Austria (1791) si cea de la Iasi (1792) cu Rusia, incheiate in conditiile evenimentelor petrecute in Apus, insurectia din Tarile de Jos si manifestarile Revolutiei franceze, nu modifica statutul tarilor romane, in istoria Sud-Estului se deschide un nou capitol. Intensificarea actiunii marilor puteri in zona tarilor romane stimuleaza orientarile antiotomane in vremea lui Constantin Ipsilanti (1799-1801) si Alexandru Moruzi (1802-1807), in legatura cu Rusia si in cadrul mai larg al procesului revolutionar balcanic. Izbucnirea unui nou razboi intre Rusia si Imperiul Otoman (1806-1812) ofera prilejul ocuparii Principatelor in 1806 de catre Rusia si participarii voluntarilor romani la lupta antiotomana. incheierea pacii de la Bucuresti (1812) a insemnat insa si pierderea teritoriului dintre Prut si Nistru pe seama Rusiei si, totodata, pentru un timp supravietuirea regimului fanariot.

Ultimele domnii fanariote marturisesc semnele tot mai evidente ale dezagregarii, manifestate in criza de autoritate a puterii centrale, care nu mai poate stavili nemultumirea generala si drumul spre revolutie. In aceasta perioada firmanele otomane incorporau o buna parte din revendicarile Starilor, ceea ce marturiseste un evident progres si fata de trecut si deopotriva incercarea Imperiului Otoman in noul cadru creat de Revolutia franceza de a prelungi existenta regimului prin satisfacerea unor revendicari. In aceasta faza insa se exercita si influenta ideilor revolutiei democratice asupra climatului politic romanesc in care se va prefigura programul re­volutiei secolului al XlX-lea.

Reformele fanariote. Politica reformista a regimului a debutat in vremea primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat, un remarcabil om de cultura, atent la problematica timpului sau. El intocmeste pentru fiul sau, Constantin Mavrocordat, un adevarat program in care se schiteaza viitoare principii calauzitoare pentru o guvernare luminata. Practica reformista fanariota se manifesta intr-o etapa preliminara prin incercarile de stabilizare a masei rurale in vederea functionarii sistemului fiscal. Aplicarea reformelor cunoaste insa o epoca de maxima intensitate in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire dupa pacea de la Belgrad (1739), care readuce Oltenia in hotarele Tarii Romanesti.

Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele infaptuite, intervenisera in raporturile dintre boieri si tarani, pune in fata regimului fanariot alternativa continuarii procesului reformator sau a revenirii la vechea situatie.

Optiunea fanariota se fixeaza in sensul continuarii procesului, reformele fiind conditia sine qua non a consolidarii regimului, in conditiile unei mobilitati rurale excesive, care crea impedimente functionarii in bune conditii a sistemului fiscal. S-a asociat totodata si necesitatea de uniformizare a structurilor tarii dupa reintegrarea Olteniei si in urma acordului Portii, interesata si ea in functionarea regimului. Constantin Mavrocordat (1730-1769) care a domnit alternativ in Moldova si Tara Romaneasca a inceput, avand si aprobarea Portii, aplicarea programului de reorganizare a institutiilor fiscale, administrative si judiciare in spiritul ideii de rationalizare a statului. Formulate in germene in marele hrisov din 1741, reformele, aplicate succesiv in cele doua tari, au avut in vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare si corpuri constituite in cadrul adunarilor de stari, ceea ce marturiseste o apropiere nu de despotismul luminat, cat de absolutismul luminat care a colaborat cu starile. Traducerea in viata a principiului director se implineste prin masuri care cuprind toate sectoarele structurii social-politice. Reorganizarea vizeaza sistemul fiscal in sensul asigurarii stabilitatii masei taranesti si sporirea competentei statului in reglementarea raporturilor de proprietate. Masurile adiacente administrative si judiciare erau menite sa intareasca controlul statului in vederea infaptuirii unei duble finalitati, politica si economica. incepand cu reformele lui Constantin Mavrocordat, prin abolirea serbiei in 1746 in Tara Romaneasca si condamnarea tendintei boierilor in Moldova, in 1749, de a-i reduce pe serbi la conditia de robi, prin fixarea corvezilor, se pune capat servajului in tarile romane. Reglementarea de catre puterea centrala a raporturilor dintre stapanii de pamant si tarani a incercat mentinerea unui echilibru prin restrangerea autoritatii si privilegiilor boieresti, garantan-du-se astfel eficienta politicii fiscale. Reformele sociale din tarile romane au prefigurat alte initiative similare din Europa Centrala si Rasariteana.

Programul reformelor, cu toate derogarile si incalcarile Portii, si-a dovedit viabilitatea in a doua jumatate a secolului, fiind reluat de principii Fanarioti in ultima treime a secolului si la inceputul celui urmator. Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-1797) a facut un nou efort de reorga­nizare, reintroducand termene fixe de plata la perceperea birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea tarii. incercarea de separare a justitiei de administratie, crearea de noi instante judecatoresti si opera de codificare a semnificat un evident progres pe calea modernizarii statului. Mai mult, datorita reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat intr-o tara sau alta, s-a stabilit o unitate intre cele doua principate exprimate si prin alaturarea celor doua steme pe scutul domnitorului. Reformele care au vizat reorganizarea administratiei, justitiei si bisericii, difuzarea culturii si mai cu seama hotararile in problema agrara s-au situat in sensul tendintelor reformatoare ale epocii care si-au propus un aggiornamento al societatii feudale, in perspectiva evolutiei viitoare colaborarea cu puterile intermediare reprezentative a premers asezamintele Romaniei moderne (Gh. I. Bratianu).

Plasandu-se in sensul evolutiei societatii secolului, programul de reforme a situat tarile noastre la nivelul unui proces istoric de inspiratie moderna. Regimul fanariot, in conditiile crizei otomane, a razboaielor ru-so-austro-turce, a continuei agravari a exploatarii economice, genereaza nemultumiri si treptat contribuie la cristalizarea unui program de emancipare nationala intemeiat pe fortele politice proprii si pe concursul marilor puteri. Astfel, in imprejurarile declinului otoman, consacrat de clauzele pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774), in tarile romane se contureaza o noua alternativa, care va propune reorganizarea statului in termenii ideilor revolutiei democratice. Prin reformele practicate de fanarioti s-a indeplinit un proces de unificare treptata a conditiilor politice si sociale din Principate care pregatesc unificarea pe care o va aduce secolul urmator.

Intrarea „problemei orientale' intr-o faza acuta dupa izbucnirea Revolutiei franceze, propulseaza in prim plan problema reglementarii raporturilor cu Poarta, lupta pentru modificarea statutului politic international al tarilor romane.

Sub semnul nationalului Inochentie Micu: confesiune si natiune. Secolul al XVIII-lea reprezinta in istoria romanilor momentul de inceput al miscarii de emancipare politica, saltul la actiunea programatica desfasurata in numele natiunii. Elementul nou, definitoriu, il aduce intrarea in scena politica a romanilor din Transilvania. Prezenta si in secolul precedent, la nivelul functionarii privilegiilor acordate de principi bisericii ortodoxe, problema romaneasca castiga in secolul al XVIII-lea o amploare fara precedent datorita, initial, confesiunii greco-catolice.

Unirea religioasa, in prelungirea unirilor partiale inaugurate la Brest, in politica Habsburgilor a avut rostul sa stabileasca un echilibru favorabil dominatiei proprii, inlesnind de la inceput cristalizarea unor deziderate politice ale romanilor. Restaurarea catolicismului si organizarea noii episcopii greco-catolice, precum si precizarea statutului ei prin diplomele imperiale conferite de Leopold I si Carol al Vl-lea creeaza un cadru de manifestare pentru actiunea politica romaneasca. Cel care da insa consistenta si o noua functionalitate institutiei este Inochentie Micu, episcopul romanilor uniti din Transilvania (numit de imparat in 25 februarie 1729), dar in primul rand om politic, dotat cu capacitatea de intelegere a noilor probleme ivite. Instalat in 23 septembrie 1732, detine si titlul de baron si un loc in dieta Transilvaniei, calitati necesare actiunii publice in care se integreaza.

Constient de insemnatatea celei de a doua diplome leopoldine (1701), el o invoca de la inceput tentat de posibilitatea integrarii romanilor intre Stari ca natiune aparte. El cauta sa consolideze economic ierarhia, s-o emancipeze de servitutile iobagesti, pentru a o ridica la nivelul preotimii religiilor recepte. Permanent insa dubleaza revendicarile de ordin ecleziastic cu cele nationale, cerand reprezentarea natiunii in viata publica, in Guberniu, in dieta, un loc de consilier in Guberniu, in institutiile centrale juridice, in comitate, la toate nivelurile ierarhiei administrative. Petitiile pe care le indreapta spre forurile centrale, spre Curtea imperiala sau spre cele provinciale, incrimineaza regimul Aprobatelor si Compilatelor, cerand anularea legilor discriminatorii pentru romani. intemeindu-se pe punctele celei de-a doua diplome leopoldine, in consonanta cu tentativele imperiale de reforma a invatamantului si in spiritul Reformei catolice solicita si infaptuirea programului scolar promis romanilor. Insistentele lui Inochentie pe taram cultural sunt indiciile aderarii la principiile tridentine prezente in actele Unirii si a receptivitatii societatii romanesti fata de ideile pre-iluministe.

Concordanta cu ideile veacului poate fi remarcata in ecourile camera-lismului care se traduc in accentuarea argumentului demografic, prin ra­portari la.sarcinile prestate de natiunea romana. Reperele argumentarii lui Inochentie se fixeaza la dreptul natural, in temeiul caruia el cauta sa stabileasca o concordanta intre obligatii si beneficii. Treptat, revendicarile cuprind natiunea la toate nivelurile sociale, cu deosebire problemele ta­ranimii libere de drept, de pe Pamantul regesc, asaltata de patriciatul sasesc, dar si ale taranimii dependente pentru care cere o reducere a ro-botelor in spiritul reglementarilor anterioare, insistand si pentru admiterea meseriasilor romani in bresle. Argumentele invocate cuprind inca din 1735 si pe cel istoric, vechimea locuitorilor romani in tara si continuitatea lor din vremea colonizarii romane. „Prioritatea, romanitatea, continuitatea poporului roman pe pamantul sau se transforma si ele, de aici inainte, datorita lui Inochentie din ratiuni istorice (cum fusesera formulate si mai devreme) in mijloace de lupta politica puse in slujba promovarii eman-parii nationale' (Fr. Pali).

Inochentie Micu articuleaza astfel programul politic al natiunii pe care orienteaza, sprijinit pe diplomele Unirii, spre obtinerea unui statut politic si social al romanilor din Transilvania. Obiectivele propuse vizeaza isa de pe acum integrarea lor in sistemul constitutional, punand astfel in scutie insusi sistemul politic al principatului. Acesta a fost si motivul actiei violente a Starilor fata de programul revendicativ.

Prima etapa a actiunii politice romanesti se incheie insa si cu rezultate otabile, consolidarea episcopiei, organizarea resedintei la Blaj (1737), btinerea diplomelor imperiale de dotare a episcopiei, care confera cadrul gal de functionare a viitoarelor institutii de educatie. Pe un alt plan, cristalizarea programului si evolutia de la confesional la national acorda actiunii politice, prin conceptele vehiculate, o baza sociala mai larga pe drumul ischis de episcopul devenit om politic.

Noile imprejurari politice care au confruntat epoca tereziana deschid o oua etapa in actiunea politica romaneasca. Amploarea revendicarilor jmanesti sporeste in raport cu framantarile politice din imperiu, cu dificultatile noii domnii. Intuind noul curs al evenimentelor el actioneaza irect la Curte printr-un intins memoriu intitulat Supplex Libellus prevazut i anexe multiple, un adevarat dosar al problemei romanesti. increzator in aloarea argumentelor oferite de privilegii si diplome, cuprinse intr-o pre-:ntare baroca, el ofera o imagine cuprinzatoare a starii natiunii, cu referiri i vechimea ei istorica, dar in special infatisand conditia sociala si politica romanilor. Invoca si acum diplomele imperiale, starile de drept pe care le Dntrapune abuzurilor si incalcarilor, opresiunii si ingradirilor de ordin eco-omic si intelectual.

Nimeni pana la aceasta data in Transilvania nu a oglindit mai exact si tai larg dimensiunile reale ale problemei romanesti, insemnatatea ei isto-ca si valoarea potentialului pe care il reprezenta. Pe aceste temeiuri aseaza :vendicarea politica fundamentala, cerand ca romanii sa intre in randul atiunilor recepte, sa constituie o „Stare' (statum constituere) si sa fie interati in constitutie. Reactualizand cereri mai vechi le grupeaza in jurul pro-lemei centrale, accentuand in spiritul meliorismului secolului irationa-itatea serbiei, incriminata ca robie, ignoranta generata de conditia servila, ferind totodata un rol omului invatat in stat. Apeland la diplome, la is-jria trecutului, dar mai cu seama la prezent, la analogii din sistemul onstitutional polonez, el cere declararea natiunii romane ca a patra natiu-e recepta, reprezentarea ei in regimul de Stari, in institutiile provinciale, t nivelul celorlalte natiuni.

Semnat in numele clerului natiunii romane unite, memoriul adresat 'urtii da expresie de fapt programului romanesc. Inochentie Micu asociaza insa si alte revendicari, in conditiile dificultatilor razboiului de succesiune, dreptul de reprezentare a laicilor, sinod general, promite soldati pentru imperiu, regimente romanesti, agitand insa si problemele urbariale. Obtinand instituirea unei comisii aulice pentru examinarea cererilor, el dovedeste amploarea problemei romanesti. Rescriptul imperial (1743), desi schiteaza vagi tendinte de ameliorare, este hotarat impotriva cererii fundamentale, pentru a nu prejudicia sistemul celor trei natiuni si patru religii recepte. El confirma Diploma leopoldina dar contine unele prevederi pentru clerul unit. Discutarea rescriptului in dieta reprezinta de fapt o respingere a postula­telor romanesti chiar la nivelul recomandarilor curtii, intrucat drepturile prevazute pentru uniti urmau sa se aplice numai celor care se bucurau de prerogative ecleziastice si nobiliare. Respingerea este totala si in privinta asimilarii religiei unite cu cea catolica. Replica Dietei (intrunita la Sibiu) adresata Curtii si discutiile purtate marturisesc pozitia ei anacronica si atitudinea nobiliara a natiunilor politice. Maria Terezia sanctioneaza la 7 august 1744 articolele de lege VI si VII care priveau si pe romani; astfel Curtea interesata de concordia cu nobilimea isi insuseste punctul ei de vedere restrictiv. Presate de actiunea revendicativa romana, natiunile privi­legiate fixeaza conduita istoriografiei partizane care in a doua jumatate a veacului contesta vechimea si continuitatea romanilor. in aceasta impre­jurare se declanseaza o miscare anticatolica, indreptata impotriva Unirii, incitata de un calugar sarb, Visarion, care face progrese in sudul Transil­vaniei amenintand sa se transforme intr-o miscare populara.

In 1744 Inochentie Micu convoaca Sinodul general (25 iunie 1744), cu o reprezentare non-confesionala, prin prezenta laicilor alaturi de ecle-ziasti, a taranimii, prin care prefigureaza o adunare a romanilor. Inochentie expune cu acest prilej situatia creata de refuzul acceptarii revendicarilor in favoarea natiunii si cere incuviintarea pentru continuarea demersurilor la Viena unde fusese convocat. Aici, potrivit infromatiilor, sinodul a condi­tionat Unirea de satisfacerea revendicarilor nationale. Faptul a determinat reactia Curtii, care, confruntata de opozitia natiunilor privilegiate, il ancheteaza si exercita presiuni asupra lui. La Viena episcopul va redacta un nou memoriu in care solicita aplicarea punctului 3 din a Doua Diploma a Unirii, invocand dorinta clerului si a poporului. El cere o mai larga reprezentare a clerului in dieta si un post de consilier in Guberniu. Ostilitatea forurilor imperiale il determina la sfarsitul anului 1744 sa ia drumul exilului la Roma..

Plecarea la Roma deschide ultima etapa a actiunii lui politice, prin implicarea Scaunului papal si prin stimularea demersurilor politice din tara. V din primul an al exilului reinnoieste postulatele ecleziastice si natio pentru dobandirea egalitatii in drepturi a clerului si poporului, aflat juirisdictia sa, cu celelalte „natiuni'. in memoriile adresate lui Benedict XIV, conditioneaza, intr-un moment in care in Transilvania se manifesta atitudini anticatolice, soarta Unirii de satisfacerea revendicarilor politice.

Elita ecleziastica ii continua lupta, indeamna la reluarea actiunii, astfel ca si populatia rurala conditioneaza Unirea de reintoarcerea episcopului. Solidaritatea e generala, semnul evident al audientei programului sau politic in societatea romaneasca. De acum presiunile Curtii sunt tot mai insistente pentru a-l face sa renunte la episcopat, pentru a gasi o formula politica si culturala care, salvand Unirea si atenunand veleitatile politice ale episcopatului sa-l limiteze la atributiile ce i-au fost stabilite. Solutiile Vienei sunt de ordin cultural, acordul pentru organizarea invatamantului superior si gimnazial la Blaj, in general masuri destinate sa mentina Unirea la nivelul obedientei politice.

Programul lui Inochentie este reluat, continuat, prin actiuni restranse. Existenta unei linii politice de acum este o evidenta, ea se sprijina pe ideile formulate coerent de Inochentie, in termeni nationali, care tinteste in timp la solutionarea radicala a problemei politice. inscris in durata istorica, el se dovedeste rezistent intrucat corespunde realitatilor si necesi­tatilor. Desigur, el este creatia lui Inochentie, dar exprima consensul patu­rilor libere din societatea romaneasca, antrenate in lupta nationala, astfel ca acestea din urma ofera o baza sociala miscarii.

Programul, asa cum a fost formulat, prelungeste desfasurarile secolului al XVII-lea, activitatea initiata de generatia precedenta, infaptuitoare a Unirii, care s-a dovedit dotata cu un pronuntat simt politic. Episcopul Atanasie in timpul tratativelor purtate la Viena a negociat prevederile celei de a doua Diplome a Unirii (1701) care contine principala revendicare, incor­porarea celor uniti in sistemul politic si asimilarea mirenilor statusului catolic. Din aceasta perspectiva Inochentie Micu ilustreaza, dimpreuna cu generatia lui, a doua etapa a miscarii nationale la romanii din Transilvania. Cristalizarea programului politic prin Inochentie Micu, episcopul bisericii greco-catolice, inverseaza raporturile din secolul precedent, directionand actiunea dinspre natiunea romana si in avantajul ei spre forurile politice constituite. De acum inainte, datorita programului politic, locul privilegii­lor princiare acordate bisericii ortodoxe, in stricte limite constitutionale, sau al diplomelor imperiale, este luat de actiunea deschisa si sistematica de anvergura care nazuieste la modificarea sistemului politic. Inochentie, in-scriindu-se in acest sens al evolutiei, conceptualizeaza dezideratele nationale esentiale in spiritul ideologiei noi, desi postulatele se acordau adeseori la starile politice si constitutionale. Solicitand drepturi politice in cadrul sistemului institutional existent, el le confera o substanta si intelesuri nationale, care nazuiau sa ridice natiunea la rangul de natiune politica, intr-un sens insa nou, modern, exprimand integral corpul national. In ansamblu, lupta politica desfasurata la nivelul unei mobilitati remarcabile, cuprinzatoare datorita aspectelor revendicate, este relevanta prin spiritul critic ce o insoteste, prin solutiile ce le ofera, patrunse de rationalitate. Ideologic, programul ofera repere sigure la sistemul de valori europene, la orizonturile reformiste si, nu in ultimul rand, la ideile preiluministe care alimenteaza vocatia lui pentru organizarea institutiilor culturale. De aici vor porni firele evolutiei viitoare, politice si ideologice, miscarea politica si culturala de la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Cu el problema romaneasca ajunsa in prim planul forurilor locale si centrale devine problema fundamentala a scenei politice pe care n-o va mai parasi.

Miscarilei confesionale in Transilvania si restaurarea ortodoxiei. La mijlocul secolului in plina actiune revendicativa politica a episcopului Inochentie Micu izbucneste o miscare anticatolica cu scopul de restaurare a ortodoxiei. Provocata de intrarea in tara a calugarului sarb Visarion Sarai, miscarea se raspandeste din Banat in sudul Transilvaniei antrenand multimile taranesti care parasesc unirea. Miscarea a intervenit pe fundalul unei crize a episcopatului, determinata de insuccesul actiunilor revendicative care nu erau de natura sa consolideze biserica greco-catolica. Chiar la sinodul convocat la Blaj (1744), cu participarea taranimii, indiferent de confesiune, se chestioneaza oportunitatea Unirii.

Actiunea lui Visarion a fost un catalizator al unor latente care izbuc­nesc acum cu o forta elementara, intr-o actiune tipica fenomenelor de con­tagiune mentala. Anchetarea episcopului, acuzat de a fi provocat miscarea, se asociaza dupa refugiul sau la Roma la seria de nemultumiri si insatisfactii care au dus la parasirea unirii de catre personalitati din ierarhia superioara. Un sinod organizat la Blaj in 1747 invedereaza hotararea elitei ecleziastice de a continua actiunea revendicativa nationala, iar la nivelul comunitatilor rurale unirea este conditionata de intoarcerea episcopului in dieceza.

In anii ce au urmat se desfasoara actiuni antiunioniste, in special in zonele sudice ale Ardealului, acolo unde in mare parte ortodoxia supra-vietuise. Miscarile sunt permanente, iar preotimea revine la ortodoxie, hirotonisindu-se in Tara Romaneasca si Moldova. Ele cunosc un ascendent la sfarsitul deceniului sase cand se declanseaza miscarea lui Sofronie, un calugar din sudul Transilvaniei care agita impotriva unirii indemnand la parasirea ei.

Desfasurata in prelungirea puternicelor miscari din deceniul sase si in conditiile razboiului de 7 ani, rascoala lui Sofronie s-a declansat cu rara forta in momentul in care Decretul de toleranta (1759) devenise public prin difuzarea in limba romana. inceputa in comitatul Hunedoarei, revolta a cuprins curand comitatele Alba, Zarand, scaunul Orastiei, Tara Hategului, tinutul Abrudului. Centrul rascoalei devine pentru moment domeniul Zlatnei, pentru ca mai apoi sa se extinda in comitatele Tarnava si Turda, :n zona Sibiului, Targu Muresului, in Maramures si Satu Mare, astfel ca un :ontemporan putea sa afirme: „cand s-a lapadat Sfanta Unire din toata Para Ardealului au fost ani 1760'.

Rascoala s-a propagat cu o forta irezistibila, marturisind un tipic fenomen de contagiune mentala in care satele revin la vechea lor credinta, stimulate desigur de Decretul imperial care ingaduie restaurarea ortodoxiei si nu in afara unor stimuli dinspre Mitropolia sarba si Curtea ruseasca. Ea isi are propria ei dinamica interioara, motivatii taranesti prezente si in dece­niul anterior sau chiar in prima jumatate a secolului.

Definitorii pentru miscarea lui Sofronie au fost alungarea preotilor uniti, ocuparea bisericilor, organizarea de adunari taranesti, apelul la false documente, scrisori circulare indeobste, propagarea unor stiri despre interventia Rusiei in favoarea ortodoxiei transilvanene, acordul Curtii din Viena si a Mitropoliei de la Karlowitz. Pe parcursul actiunii are loc un proces de conceptualizare a dezideratelor in plangeri redactate de elita preoteasca, de atacurile la adresa papalitatii, afirmarea unor accente sociale si etnice.

Rascoala lui Sofronie se distinge si prin redactarea unor memorii adresate imparatesei ca rezultat al unor sinoade, cum au fost cele de la Zlatna si Alba-Iulia in care dezideratele au rezultat din autoexaminarea colectiva. Cu deosebire, sinodul de la Alba-Iulia din 14 februarie 1761 a fost convocat prin scrisori circulare si a avut un program prin care se cerea episcop ortodox, libertatea celor arestati, instituirea de preoti si protopopi, scutiri de dari pentru preotii neuniti, neamestecul functionarilor statului in afa­cerile bisericii.

Prin hotararile sale sinodul invedereaza incercarea de organizare a bisericii ortodoxe, intrarea ei in legalitate, dar si stavilirea abuzurilor savarsite de catre taranime, potolirea de fapt a miscarii si pastrarea ordinii religioase in biserica potrivit canoanelor. in desfasurarea rascoalei trebuie distinsa propagarea ei in zonele nordice, in Maramures si Satu Mare, in general in partile ungurene, la nivelul unor atitudini din sfera religiosului care sugereaza o unitate prin manifestari identice cu cele din principat. Romanii din aceste zone se indreapta hotarat impotriva Unirii prin miscari colective ce marturisesc o mentalitate comuna, convergenta inchegarii unei solidaritati ortodoxe. Rascoala lui Sofronie lasa sa se intrevada insa si alte aspecte semnificative: tratativele purtate cu oficialitatea, cu comanda militara, interventia acesteia, represiunea si refacerea bisericii unite prin comisia de dezmembrare, impunerea unui episcop pentru romanii neuniti, un instrument al curtii.

Rascoala lui Sofronie a fost o miscare colectiva de amploare, larg dimensionata in spatiu si desfasurata pe o durata de cel putin trei ani. In timpul evenimentelor se observa existenta unor similitudini cu evenimen­tele deceniului sase, detectabile in formele pe care le-a luat contagiunea mentala care a cuprins satele, in motivatiile taranimii care urmeaza cu incredere conducatorii pe care valurile tumultului popular i-a ridicat. Dar chiar pe un plan mai indepartat, in timpul evenimentelor din vremea lui Visarion, formele in care se manifesta actiunea taraneasca se regasesc in atitudinea multimilor din vremea lui Sofronie.

In aceeasi masura sunt constatabile aceleasi reactii mentale intr-o perioada posterioara, in miscarile declansate de Edictul de toleranta iozefin sau in vremea rascoalei lui Horea. Toate aceste miscari colective cu determinatii adanci sunt declansate de factori externi, cazul miscarii lui Visarion Sarai sau Decretul de toleranta (1759), care au prilejuit o ampla miscare de revenire la ortodoxie peste prevederea actului in cauza. Este neindoielnic ca de la mijlocul secolului acumularea nemultumirilor se re­varsa prin supapele ce se deschid, transformandu-se in fenomene proprii adevaratei rascoale.

Comparand insa faptele la care ne referim cu nivelul mentalitatii tara­nesti de la inceputul secolului, dezvaluit de reactiile la Unire, vom observa o constiinta activa, bine conturata, de apartenenta la religia ortodoxa, exprimata de parasirea partiala a unirii si de conceptualizare a dezideratului restaurarii ortodoxiei. Privite aceste manifestari dinspre rascoala lui Horea, in care problematica religioasa nu a lipsit, se poate remarca o identificare a „legii romanesti' cu etnia care avea in urma o mentalitate adanc inradacinata in constiinta colectiva. Aceasta constiinta populara despre apartenenta la „legea' romaneasca, in care trebuie sa vedem un mod de existenta, nu avea la mijloc de secol un suport doctrinar teologic. in schimb se pot remarca schimbari intervenite in sensibilitatea colectiva, afirmarea unor solidaritati de ordin confesional, marturisite in urma dialogului comunitatilor taranesti cu intelectualitatea rurala. Memoriile redactate in numele comunitatilor, cu evidente infiltratii, dinspre convingerile elitei rurale sau dinspre exterior, sunt nu numai numeroase ci si convergente la noul curs care se prefigurase in practica reformista in materie confesionala. Dovada o constituie sinodul de la Alba-Iulia (1761) in care prezenta elitei ecleziastice se exprima in prevederi ce atesta solutii care se indeparteaza de la manifestarile taranimii. Comparand atitudinile ce si-au gasit expresia in formularile hotararilor sinodului cu manifestarile miscarilor colective se poate observa aparitia unui clivaj intre conducatorii miscarii si masa comunitatilor. Dupa triumful de moment al ortodoxiei miscarea trebuia, in opinia elitei locale, sa fie zagazuita pentru a se putea institutionaliza con­fesiunea rasariteana.

Evolutia sinodului in sensul solutiilor oficiale, incercarile de temporizare a tumultului popular, au fost de natura sa contribuie la oprirea procesului de destramare a Unirii. Restaurarea ortodoxiei in forma unui episcopat ortodox a contribuit in chip esential la linistirea elitei si la in­departarea ei de miscarea populara. Refacerea bisericii unite si recastigarea partiala a terenului pierdut, sub obladuirea oficialitatii si a interventiei militare, a avut loc si in conditiile refluxului miscarii taranimii. Dupa 1761, cand are loc organizarea de fapt a episcopatului lui Dionisie Novacovici, miscarile anticatolice primesc accente sociale, oglindite de scrisorile sofroniene in circulatie in Transilvania. Situatia ni se pare simptomatica daca raportam lucrurile la rascoala lui Horea in care socialul va triumfa asupra confesionalului, chiar daca rolul elitei ecleziastice satesti nu se istoveste, ci dimpotriva este prezent in elaborarea dezideratelor tascoalei. Constiinta ortodoxa se dovedeste si acum mereu activa impletindu-se cu manifestari sociale si etnice.

Organizarea ecleziastica si viata religioasa. Istoria ecleziastica in secolul al XVIII-lea continua structurile institutionale anterioare cu unele discontinuitati care reflecta impactul noilor regimuri instaurate, fanariot in Moldova si Tara Romaneasca si habsburgic in Transilvania, Oltenia, Banat si Bucovina. in Transilvania la inceputul secolului are loc suprimarea Mitropoliei ortodoxe si instituirea unui episcopat greco-catolic ca rezultat al Unirii religioase. Convergenta de interese a unei parti a elitei ecleziastice romanesti si a regimului habsburgic modifica peisajul confesional al principatului in favoarea catolicismului. Ortodoxia, limitata la zonele din sudul Transilvaniei si cu deosebire la Brasov in mediul negustorilor romani, va renaste la mijlocul veacului, urmare a crizei provocate de miscarile anti­catolice din comunitatile romanesti. Curtea vieneza, in urma dezbaterilor din Consiliul imperial si a opiniilor lui Bartenstein, emite un edict de to­leranta (1759) care a oferit un cadru legal restaurarii ortodoxiei. Organizarea unui episcopat ortodox, in 1761, cu un ierarh de origine sarba avea menirea sa stavileasca miscarile anticatolice care si-au asociat si accente sociale. in acelasi timp, Curtea vieneza, avand sub control comunitatile ortodoxe era in masura sa salveze Unirea. Numirea lui Dionisie Novacovici si conditiile restrictive pe care i le-a impus erau de natura sa evite disolutia bisericii greco-catolice.



Unirea romanilor in cadrul creat de Contrareforma si sub inraurirea programului Reformei catolice de inspiratie tridentina a determinat o spo­rire a nivelurilor de cultura intre romani prin intemeierea unor institutii de invatamant si prin frecventarea institutiilor locale catolice si reformate sau universitare la Roma, Viena, Tirnavia. in acest cadru se va forma o elita care va evolua de la nivelul aspiratiilor confesionale spre un program re­vendicativ national.

Instaurarea regimului habsburgic a determinat restaurarea romano-ca-tolicismului dupa un secol de predominare a calvinismului. Sub raport institutional functioneaza episcopiile romano-catolice de la Alba-Iulia, Oradea si Satu Mare, bisericile calvina, luterana si unitariana conduse de superintendenti. Spre sfarsitul secolului s-a organizat o episcopie greco-catolica la Oradea (1775) si un vicariat ortodox. Religia iudaica si secta iudaizanta sau sabatariana completeaza imaginea vietii religioase in principat, fiind considerate tolerate alaturi de biserica ortodoxa.

In organizarea ecleziastica din Tara Romaneasca si Moldova se mentin mitropoliile si episcopiile secolului precedent. Epoca fanariota nu altereaza structura institutionala si nici apartenenta etnica a clerului superior. Daca in Tara Romaneasca numarul mitropolitilor greci reprezinta jumatate, in Moldova rezistenta la tendintele de grecizare a ierarhiei sunt puternice, din noua mitropoliti doar unul este grec. Principii fanarioti si initiativele mi­tropolitilor si episcopilor au determinat un proces de reformare a bisericii paralel reformelor initiate in celelalte compartimente ale vietii sociale sau administrative.

Orientarea spre reforma in sfera ecleziastica este prezenta inca din vremea primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, care anunta viitoa­rele interventii ale puterii centrale in afacerile bisericesti. O etapa hota­ratoare in miscarea de reforma din secolul al XVIII-lea este inaugurata in Oltenia de interventia austriecilor care potrivit politicii etatiste incearca sa ingradeasca privilegiile clerului si sa exercite un control asupra bunurilor ecleziastice. Administratia imperiala refuza ridicarea Episcopiei Ramnicului la rangul de mitropolie, subordonand-o mitropoliei sarbe de la Belgrad, interzicand legaturile cu biserica Tarii Romanesti si cu Constantinopolul.

Interventia statului in treburile bisericii se accentueaza dupa revenirea Olteniei la Tara Romaneasca, cand procesul de reforma se extinde si se accentueaza. in acest rastimp statul initiaza masuri menite sa fortifice biserica si sa sporeasca rolul preotimii in comunitati. Prin marele hrisov (din 1741) Constantin Mavrocordat intervine in viata ecleziastica scutind preotimea de obligatiile servile, exceptand preotimea de la plata birului, pre­cum si prin interesul pentru instructia clerului inferior. Prin seria de enciclici inaltii ierarhi reglementeaza viata, administratia si disciplina religioasa.

Reformele fanariote si in special cele promovate de Constantin Mavrocordat in amandoua principatele in succesivele sale domnii au avut drept tel raspandirea stiintei de carte in randul clerului inferior, scutirea lui de dari si ameliorarea starii materiale. in secolul XVIII clerul inferior se confunda ca stare sociala adeseori cu conditia taranimii. in aceste imprejurari nivelul cultural si cunostintele teologice erau scazute, cu toate ma­surile domniei sau ierarhilor. Lipsa de instructie sistematica, mostenire a epocii precedente, pe fundalul unei stari materiale precare nu a reusit sa amelioreze starea educatiei religioase la clerul satesc. Viata religioasa in cele doua principate era dominata de traditii, departe de acuratetea preceptelor teologice, marcata de superstitii, mituri si sarbatori pagane care invederau o religie populara, traita de comunitati. Faptul este explicabil prin instructia rudimentara a clerului inferior care inca la inceput de secol avea vagi cunostinte de scris si citit in limba slavona ce faceau imposibila educatia religioasa in comunitati. Chiar mai tarziu, cand cartile de inva­tatura crestina au fost imprimate in limba romana, pregatirea culturala a preotimii si incadrarea materiala precara limita raspandirea valorilor credintei.

Impotriva acestor stari de lucruri reformismul fanariot a cautat indreptari prin scutirea preotimii de obligatiile servile, iar clerul inalt, prin reforme pornite din interiorul bisericii. Convergenta dintre incercarile pe care le facea domnia in vremea lui Constantin Mavrocordat si mitropoliile tarilor romane a avut drept rezultat unele progrese in ridicarea nivelului cultural al preotimii si al pregatirii teologice prin instituirea de cursuri limitate in timp sau prin intemeierea unor scoli.

In viata religioasa a Moldovei si Tarii Romanesti reformele paisiene au exercitat o puternica influenta datorita organizarii vietii monastice prin principiile continute de regulile stabilite de Paisie Velicicovschi. Activand, rand pe rand, la manastirile Dragomirna, Secu si Neamtu, a infuzat in lu­mea calugarilor idei pe care le-a cristalizat in mediul athonit, dar pe care le-a dezvoltat si institutionalizat in Moldova cu concursul domniei. El a declansat un curent religios reformator in viata monastica care nazuia sa instituie un rigorism intemeiat pe Sfanta Scriptura si pe invataturile scrierilor patristice. Astfel s-a organizat o adevarata scoala de traducere in slavona prin apelul la originalele grecesti si romanesti in scriptoriile manastirilor si cu deosebire la Neamt. Datorita curentului innoitor promovat la manastirea Neamtu, Paisie a contribuit la difuzarea valorilor crestine ale primelor veacuri in spatiul romanesc si in afara lui. Scoala calugarului reformator, avand sprijinul domniei, a infaptuit o resurectie a ortodoxiei in prelungirea secolului anterior. Reformele paisiene realizeaza in tarile romane o miscare religioasa in care pot fi descoperite idei care invedereaza tendinte asemanatoare cu ale jansenismului, promovate in congregatiile religioase catolice. Regulile vietii monastice pe care le-a elaborat au insem­nat o reforma din interior a bisericii ortodoxe in care principiile morale si respectarea disciplinei se alaturau indemnurilor spre cunoasterea textelor genuine ale Sfintilor Parinti. Astfel, invataturile care s-au cristalizat intru apararea ortodoxiei in ambianta Kievului lui Petru Movila si au fost dezvoltate la Athos, au cunoscut o elaborare doctrinara si organizatorica in Moldova.

Aceasta reforma monastica este paralela reformismului fanariot, fiind expresia unor tendinte de innoire specifice secolului luminilor. Difuzarea manuscriselor traduse sau revizuite a determinat un suflu nou in ortodoxia din tarile romane, contribuind la luminarea clerului si la fortificarea credintei in comunitati. Desi miscarea paisiana a avut in vedere traducerile slavone, prin caracterul ei erudit, a inraurit viata religioasa romaneasca in care triumfa limba romana. Spre sfarsitul secolului se produce o adevarata miscare de renovatie religioasa prin cartea romaneasca, tot mai abundenta, care va fi influentata de reformele paisiene. Curentul iradiaza in Tara Romaneasca si cunoaste o receptare larga datorita unor scrieri ce apar la inceputul secolului urmator. in acest final de epoca si de inceput al unei noi evolutii, resurectia pe care au determinat-o reformele paisiene se intalneste cu ideile nationale care patrundeau dinspre Transilvania.

Viata religioasa din Transilvania in secolul al XVllI-lea se afla intr-o generala metamorfoza datorata Unirii religioase care determina spre mijlocul secolului notabile deosebiri in comunitatile romanesti. Programul cultural al Reformei catolice prin catehismele publicate in limba romana a provocat raspandirea unor elemente doctrinare in spiritul noii confesiuni, in aceeasi perioada, cartea ortodoxa continua sa circule in Transilvania, mai cu seama tipariturile de la Ramnic in limba romana, alimentand cre­dinta ortodoxa contracarata de efectele unirii religioase.

Nivelul pregatirii preotimii ardelene era precar, fapt surprins de contemporani care semnaland starea lor materiala si conditia sociala apropiata taranimii, mentioneaza slaba lor pregatire teologica si un nivel cultural scazut. Spre mijlocul secolului, dar mai cu seama de la inceputul celei de a doua jumatati se amelioreaza, desi scrisul chirilic continua sa fie rudimentar, in ce priveste viata religioasa a comunitatilor se remarca prevalarea religiei populare impregnata de superstitii, vrajitorii, descantece, farmece si obiceiuri arhaice. Acestea conturau ceea ce se poate numi religia traita. Se constata in biserica greco-catolica initiative de raspandire a cunostintelor teologice in spiritul Reformei catolice cu evidenta tendinta de legitimare a Unirii sub raport dogmatic. Organizarea scolilor de la Blaj a contribuit, alaturi de publicarea unor carti de continut teologic, la ridicarea nivelului cunostintelor religiei crestine. Un rol in procesul de ameliorare a vietii religioase l-a detinut preocuparea pentru calitatea pastoratiei evidentiata de Propovedaniile lui Samuil Micu si de Predicile redactate dupa Segneri de Petru Maior.

in schimb preotimea ortodoxa dupa suprimarea Mitropoliei Ardealului este privata de o instructie sistematica, iar dupa miscarile religioase anti-catolice cu toate ca ortodoxia este restaurata nivelul ei de pregatire este deficitar in continuare. Totusi stiinta de carte nu a lipsit din comunitatile ortodoxe datorita perpetuarii vietii religioase in centrul ortodox de la Scheii Brasovului si a legaturilor cu Tara Romaneasca si Moldova unde se hirotoniseau preotii. in tot acest timp se continua functionarea diecilor si dascalilor care contribuie la procesul de alfabetizare in comunitati. Dupa restaurarea ortodoxiei prin organizarea unui episcopat in 1761, dinspre institutia nou creata, se remarca tentative de combatere a credintelor desarte, a obiceiurilor superstitioase. Spre sfarsitul secolului se conditioneaza preotia de insusirea unor cunostinte necesare cultului in scoala normaliceasca, creatie a reformismului iosefin.

In general se poate constata la preotime o pregatire minimala, relevata constant la inceput de secol, cunostinte modeste teologice, un nivel care se amelioreaza treptat spre mijlocul veacului, mai accentuat la greco-catolici, mai putin observabil la ortodocsi. Cu a doua jumatate a secolului progre­sele sunt evidente, ca rezultat al instructiei sistematice, sporirii nivelurilor de cultura si a cunostintelor teologice superioare insusite datorita difuzarii cartilor. Alaturi de preoti, diecii, dascalii reprezinta un alt nivel al elitei intelectuale din comunitatile romanesti care inraureste formarea preotilor. Progresul scrisului si cititului a fost un factor important in viata religioasa a taranimii. in comunitati se poate observa de-a lungul secolului un proces lent de raspandire a cunostintelor doctrinare care au determinat cristali­zarea unei constiinte confesionale. Viata satelor ardelene continua sa fie dominata la inceputul secolului al XlX-lea de superstitii impotriva carora este indreptata o literatura stiintifica de popularizare.

Viata religioasa in comunitatile maghiare, sasesti, ale svabilor din Banat si nord-vestul Transilvaniei a sarbilor cunoaste un vizibil ascendent sub incidenta programului educational reformist. Formatia clerului, in continuarea secolului precedent, a fost in relatie cu apartenenta confesionala, care a determinat legaturi cu centrele universitare europene. Tineretul urmeaza vechile trasee din secolul al XVII-lea, catolicii frecventeaza institutii de invatamant la Roma, Viena, calvinii pe cele din Tarile de Jos, luteranii se orienteaza precumpanitor spre Halle, centru al pietismului, iar clerul sarb se formeaza in legatura cu centrele proprii din monarhie. Un rol for­mativ in pregatirea clerului l-au detinut institutiile de invatamant locale, colegiile de la Alba Iulia, Cluj, Bistrita, Brasov sau Sibiu.

Beneficiind de suportul forurilor oficiale locale si de statutul conferit de religiile recepte, pregatirea clerului cunoaste un vizibil progres in comunitatile sasesti si maghiare, ce inregistreaza efectele unui invatamant teologic in care Reforma catolica sau pietismul sunt determinante, alaturi de politica scolara habsburgica. Progrese notabile inregistreaza pastoratia, da­torita cartilor de predici care atesta o preocupare pentru comunicare. Viata religioasa lasa sa se intrevada in comunitatile religioase posibilitatea unor progrese in raspandirea cunostintelor teologice in raport cu procesul de alfabetizare, mai evoluat in comunitatile sasesti si secuiesti.

Miscarea politica din Tara Romaneasca si Moldova. Concomitent cu actiunea politica din Transilvania se desfasoara si miscarea politica din Tara Romaneasca si Moldova. Instaurarea regimului fanariot in tarile ro­mane nu a insemnat si abandonarea incercarilor de eliberare de sub dominatia otomana. Ideea recastigarii independentei pe baza programului lui Serban Cantacuzino si Dimitrie Cantemir a fost reactivata in conditiile in care conflictele latente dintre marile puteri europene izbucnesc in seria razboaielor austro-ruso-turce. Continuitatea programului eliberarii se manifesta cu prilejul razboiului austro-turc (1716-1718) care stimuleaza in Tara Romaneasca actiunile gruparii antiotomane condusa de partizanii Canta-cuzinilor. in Moldova se remarca aceeasi opozitie antifanariota, in legatura cu victoriile austriece si cu o posibila interventie a Rusiei, pentru care pledeaza si fostul domn Dimitrie Cantemir intr-un memoriu adresat tarului Petru cel Mare.

Declansarea razboiului ruso-austro-turc din 1735-1739 determina re­nasterea planurilor de eliberare a popoarelor balcanice. Intrarea armatei ruse in Moldova face sa se manifeste evidente tendinte de eliberare de sub dominatia otomana pe baza aliantei cu Rusia. Un rol important in actiu­nile politice si militare l-au avut fratii Cantemir, fiii fostului domn Antioh Cantemir.

In orientarea politica a tarilor romane ocuparea Olteniei de catre austrieci si politica pe care o practica nu mai lasa nici o urma de indoiala asupra intentiilor de transformare a tarilor romane in provincii imperiale. Boierimea Tarii Romanesti se indreapta din nou spre solutia eliberarii, in numele drepturilor Cantacuzinilor si Cantemirestilor la tronul tarilor roma­ne, trimitand misiuni politice in Rusia pentru a stabili legaturi cu membrii familiei Cantemir. in corespondenta politica a timpului se vorbeste in numele ambelor principate „acestei tari, Moldova si a noastra' (Tara Roma­neasca), despre eliberarea lor. in actiunea politica romaneasca se manifesta tot mai insistent ideea pericolului reprezentat de Imperiul Habsburgic pentru independenta tarilor romane, exprimandu-se concomitent si dorinta de a readuce Oltenia la Tara Romaneasca. Rezultatele demersurilor politice externe ale boierimii muntene au contribuit si ele ca la Congresul de pace de la Nimirov (1736) sa se discute despre recunoasterea Moldovei si Tarii Romanesti ca principate neatarnate. Desi inscrierea in actele Congresului a ideii de independenta a tarilor romane nu a dat rezultate, actiunea facto­rilor politici interni a marcat un moment insemnat pentru viitoarea afirmare politica.

Corespondenta politica marturiseste interferarea, pe baza demersurilor interne, a problemei romanesti in „problema orientala'. Aceeasi corespondenta lumineaza insa si cristalizarea noului concept modern de patrie, semnul unei evolutii remarcabile a societatii romanesti.

Idealul politic de independenta s-a manifestat si mai puternic in vremea razboiului din 1768-1774, cand aceleasi forte politice, in frunte cu Cantacuzinii, exprima dorinta de eliberare de sub dominatia otomana. in 1769, Mihai Cantacuzino, in memoriile prezentate congresului de la Focsani (1772), cere restaurarea vechilor drepturi si a neatarnarii Tarii Romanesti. Actiunea fortelor politice locale, amplu diversificata, s-a exprimat cu acest prilej si la nivelul unei intinse argumentatii istorice ce insotea memoriile adresate delegatilor Rusiei, Austriei si Prusiei in care se dezbateau raporturile tarilor romanesti cu Poarta.

Concomitent, interesul pentru clarificarea raporturilor cu Poarta se manifesta si in Moldova, astfel ca asistam la o sincronizare a demersurilor politice cladite pe apelul la dreptul istoric. Preluand ideile cantemiriene despre raporturile cu Poarta Otomana (motivatia principelui despre incalcarile puterii suzerane si invocarea „capitulatiilor'), boierimea incearca sa obtina independenta tarilor romane. in 1772, romanii propun un stat tampon, sub ocrotirea marilor puteri. Principatele, in pofida activitatii intense a factorilor interni, nu au obtinut independenta nici cu prilejul pacii de la Kuciuk-Kainargi (1774). Tratatul confirma insa privilegiile Prin­cipatelor Romane, impunand Portii recunoasterea pentru reprezentantii lor la Constantinopol a privilegiului dreptului gintilor. Participarea volunta­rilor romani la razboiul impotriva Imperiului Otoman si intensa activitate politica externa, solutiile oferite de memoriile politice si discutiile din sferele diplomatice interesand un nou statut pentru Principate, au contri­buit la consolidarea curentului indreptat impotriva regimului fanariot si implicit a dominatiei otomane. Activitatea politica din Principate, prin sincronismul ei si prin similaritatea revendicarilor, reflecta intensificarea vietii politice interne, noul curs al miscarii de emancipare.

Deceniul al optulea al secolului a marcat, in raport cu „problema orientala', o evolutie a miscarii nationale orientata spre obtinerea independentei, alimentata de acum tot mai accentuat de dialogul politica-cultura. Prezenta acestor idei in scrierile timpului va asigura o notabila difuzare a ideologiei politice romanesti. Pe un alt plan, sincronismul, constatat pen­tru Moldova si Tara Romaneasca, poate fi remarcat si in miscarea politica a romanilor din Transilvania, care, in acelasi deceniu, cu noile argumente scoase din istoria tarilor romane, incearca sa obtina un nou statut in ierar­hia ecleziastica greco-catolica, demnitatea de mitropolit pentru bisericile din Imperiul austriac. Astfel, deceniul al optulea al secolului indica o concordanta intre miscarea de emancipare politica si stadiul cristalizarii constiintei nationale.

Identica prin optiunile ei nationale, miscarea politica romaneasca dezvaluie prioritati in raport cu statutul politic specific, in Principate indrumata spre recastigarea independentei, in Transilvania spre integrarea in sistemul constitutional.

Despotismului luminat. Rascoala lui Horea. in mijlocul deceniului noua, in plina era a reformelor, se declanseaza in Transilvania, in 1784, una din cele mai puternice rascoale taranesti europene din secolul al XVIII-lea, prin proportiile si rasunetul ei international.

Anuntata de incidente locale petrecute in Muntii Apuseni inca de la inceputul deceniului, rascoala izbucneste in legatura cu conscriptia militara ordonata de Iosif al II-lea in 31 ianuarie 1784 in vederea intaririi sistemului de aparare local. Stirea despre proiectata inrolare in regimentele graniceresti, organizate intr-o perioada precedenta, provoaca un val de interes in mijlocul taranimii iobage, tentata de statutul de libertate oferit de inrolare. Oficialitatile comitatelor asista consternate la adeziunea satelor, la proportiile contagiunii care cuprinde intregi regiuni, taranimea iobaga, in primul rand romaneasca, dar si maghiara si saseasca din zonele comitatelor. Pe masura extinderii fenomenului apar tot mai distincte si manifestarile antifeudale, intentiile taranilor de a deveni stapani pe pamanturile lucrate, de impartire a celor nobiliare. incercarea de a stavili fluxul, prin contramandarea conscrierii, nu opreste revolta care se declanseaza in Muntii Apuseni, intr-o atmosfera mereu incandescenta, urmare a incidentelor an­terioare ce nu se stinsesera inca.

In mijlocul noilor agitatii se defineste tot mai clar personalitatea lui Horea, conducator al delegatiilor taranesti la Viena, de pe acum figura centrala datorita primirii la imparat (aprilie 1784). Aureolat de nimbul audientei, personalitatea lui Horea castiga dimensiunile conducatorului. Credinta comuna taraneasca in intentia salutara a „bunului imparat', stimulata de contactul cu Iosif al II-lea, imprumuta lui Horea prestigiul omu­lui providential. Reluarea conscriptiei antreneaza in toamna lui 1784, in octombrie, noul val de interes pentru militarizare care creste in randul motilor, locuitorii munteni, paralel cu atmosfera generala de nemultumire a iobagilor din comitate impotriva sarcinilor feudale.

Creste insa si increderea in demofilia imparatului, grefata pe contra­dictiile dintre reformism si conservatorismul nobiliar. in 28 octombrie, in comitatul Zarandului, la Brad, unul din viitorii conducatori ai rascoalei, Crisan, un fost soldat imperial, cheama, in numele lui Horea, taranimea la adunare, pentru a-i face cunoscuta „porunca' imperiala de a primi arme si de a nu presta slujbele domnesti. in 31 octombrie, la Mesteacan se aduna taranime din comitatele invecinate, de unde, in numele lui Horea, sunt indrumati spre cetatea din Alba-Iulia pentru a primi arme. La aceasta adu­nare se prefigureaza, prin cuvintele rostite de Crisan, perspectivele eli­berarii de iobagie si reducerea sarcinilor feudale.

De acum inainte rascoala castiga teren, gandul inrolarii se transforma in hotararea de a distruge nobilimea. Rasculatii ataca deopotriva nobilimea si reprezentantii statului, aparatul functionaresc, sub cele mai variate lozinci, dar mai ales sub una care le domina pe toate: nobilime si iobagie sa nu mai fie.

Pe masura ce rascoala se intinde si cuprinde satele din campia Transilvaniei sunt antrenati si iobagii unguri, astfel ca miscarea devine gene­rala, cuprinzand, intr-o forma sau alta, toata iobagimea. in noiembrie rascoala era in apogeu, cuprinsese intreaga tara, antrenata de destinul comun in fata opresiunii feudale. in aceasta situatie de ridicare generala, taranimea ncrezatoare in biruinta ei isi sintetizeaza revendicarile in ultimatumul din 11 noiembrie 1784 adresat nobilimii adapostita in cetatea de la Deva.

In formule lapidare taranimea da expresie gandului de care era aninata: Nobilul comitat si toti posesorii lui sa jure pe cruce; nobilimea sa nu mai le, nobilimea sa traiasca din slujbe, sa-si paraseasca mosiile, sa plateasca dare ca i poporul, iar pamanturile sa fie impartite taranimii. Ideile cuprinse in textul ltimatumului exprima dezideratele generale ale taranimii iobage de pe do-leniile nobiliare. in el se sintetizeaza toate formulele anterioare, lozincile i circulatie sau alte conditii formulate de taranime pe parcursul tratati-elor angajate. intr-o formula condensata si la nivelul unui radicalism ta-inesc s-a cerut desfiintarea nobilimii si a proprietatii feudale, deci des-intarea nu numai a raporturilor feudale, ci si a domeniilor stapanite de Dbilime pur si simplu si a iobagiei, fara vreo distinctie nationala, cuprinnd intreaga taranime, dar in primul rand taranimea romana majoritara.

Ultimatumul, asa cum a fost formulat, subliniaza revendicarea sociala fundamentala, radicala, indepartandu-se hotarat de la orice tendinta de ameliorare a raporturilor feudale, venind ca negatie a practicii reformiste. Acest act a oferit astfel solutia taraneasca a problemei nationale, pe o cale proprie, revolutionara, fiind indreptat spre viitor, prin emanciparea natiunii de sub jugul iobagiei. Expresie a climatului reformist si a actiunii taranesti, sideralele formulate s-au cristalizat intr-un context mai larg reformist, fezian si iosefin, social-politic si ideologic, in care circulau ideile privind (fiintarea mai cu seama a privilegiilor si impozabilitatea nobilimii discuta la nivelul Consiliului de Stat. Ultimatumul condenseaza principalele revendicari sociale taranesti, dar in acelasi timp a preluat din atmosfera jmismului ideea transformarii nobilimii intr-o clasa utila, impozabila fale stat. Dezideratele in esenta lor sunt taranesti, desi prezenta preotimii de este neindoielnica in conceptualizarea si sistematizarea lor, fara'ca sa :reze revendicarile taranesti.

Evident ultimatumul nu poate sa fie considerat „programul rascoalei' ci „o expresie de moment, fara valoare generala activa' (David Prodan) atata vreme cat desfasurarea rascoalei lui Horea si a rascoalelor in general se refuza ideii de program.

Ajunsa la apogeu, rascoala continua paralel cu incercarile de linistire ale aparatului administrativ si ale armatei. Actiunea taraneasca este intretaiata, intrerupta de tratative, de interventia conducatorilor ecleziastici, a intelectualilor, care inlesnesc opera de linistire. Comanda militara, exploatand increderea taranimii in Iosif al II-lea, a reusit sa opreasca, inca inainte de a avea dispozitii precise, cursul ascendent al rascoalei. Atunci insa cand imparatul decide interventia armatei, aceasta intra in munti. Taranimea s-a vazut confruntata de necesitatea apararii. Cu toate succesele pe care taranimea rasculata le inregistreaza, la 7 decembrie la Mihaleni colonelul imperial Kray invinge oastea taraneasca. Masurile de pacificare, tratativele si o armata imperiala au hotarat nu numai soarta rascoalei din munti, ci in general din tara. Oastea lui Horea s-a destramat si ea, astfel ca la 14 decembrie capii rascoalei se retrag adanc in munti. Urmariti, au fost arestati la 26 decembrie si incarcerati la Alba-Iulia. Judecati dupa o insistenta ancheta, sunt condamnati prin sentinta din 25 februarie 1785, potrivit codului terezian, sa fie franti cu roata. La 28 februarie sentinta a fost executata in prezenta multimilor taranesti, aduse spre a vedea un exemplu de pedepsire a indraznelii savarsite prin ridicarea la lupta.

Rascoala lui Horea a declansat, datorita proportiilor ei, un larg rasunet european, difuzat pe toate canalele diplomatice, publicistice, literare si isto­rice, intr-un larg spatiu, din Peninsula Iberica pana in Scandinavia, in statele italiene si germane, in Franta si Tarile de Jos, in America. Inter­venita intr-un moment in care ideile revolutiei democratice americane vesteau amurgul vechiului regim, rascoala dezvaluie Europei esecul despo­tismului luminat, invalidand imaginea monarhului desavarsit, prezentata de Lanjuinais.

Rascoala lui Horea i-a prilejuit lui J.-P. Brissot o ampla discutie despre practica despotismului luminat, a iosefinismului, in special. Incriminand sentinta si punand in discutie in termenii lui Beccaria dreptul de a pedepsi luptatorii pentru libertate, viitorul revolutionar, prin exemplul rascoalei lui Horea, ridica in fata opiniei publice o problema de principiu. El s-a pro­nuntat in apararea romanilor rasculati, in numele dreptului la rezistenta, asimiland exemplul romanesc celui al revolutiei americane si al ideilor umanitare ale secolului.

Efectele rascoalei s-au rasfrant si asupra societatii timpului, ea stand la baza Patentei de desfiintare a iobagiei in Transilvania (1785). Desi aplicata incepand cu 1781 in alte tari ale coroanei, datorita rezistentei nobilimii, introducerea ei in principat, s-a amanat. Datorita rascoalei s-a desfiintat si in Transilvania dependenta personala, redandu-se iobagului dreptului de stramutare, suprimat de legislatia dietala de dupa rascoala lui Doja. Cu toate ca nu desfiinta raporturile feudale, patenta a grabit disolutia lor. Aceasta stimuleaza si alte procese adiacente prin acordarea dreptului de a invata meserii si a le exercita indiferent de loc. in general, prin desfiintarea dependentei personale se deschide o noua faza in raporturile feudale, ofe­rind noi temeiuri miscarii de emancipare. „In perspectiva istorica rascoala intregeste programul natiunii cu dimensiunea ei sociala, inaltimea conceptului cu greutatea masei sale, calea de lupta reformista cu cea revolutionara' (D. Prodan).

Rascoala lui Horea indica insa si profunde mutatii la nivelul men­talului colectiv datorita practicii reformiste care a determinat credinta in posibilitatea schimbarii. Taranimea rasculata manifesta o incredere clar exprimata in demofilia imparatului si o nedisimulata ostilitate impotriva nobilimii. Desfasurarea evenimentelor atesta o deplasare de accent de la confesional spre social, desi taranimea continua sa identifice confesiunea cu etnia. Botezul nobilimii semnifica o schimbare a identitatii etnice deoarece „legea' romaneasca, potrivit mentalitatii taranesti reprezenta mai mult decat o credinta. Rascoala lui Horea marturiseste o metamorfoza in menta­litatea taranimii comparativ cu rascoala lui Sofronie in care accentul prin­cipal cadea pe confesional.

Insemnatatea rascoalei a fost imensa pentru lupta de afirmare a roma­nilor. Prin participarea masiv romaneasca, rascoala are un vadit caracter social si national. Taranimea luptand impotriva stapanilor feudali se ridica implicit impotriva acelora care reprezentau structura institutionala medievala, in 1784 se infrunta o taranime in majoritatea absoluta romaneasca cu o nobilime covarsitor maghiara. Cele doua planuri, social si national con-fundandu-se si caracterul rascoalei a fost ambivalent. Pornita de jos, rascoala a incercat intr-o viziune taraneasca sa rezolve problema romaneasca. La scurta vreme elita intelectuala va cauta rezolvare in plan politic. Evolutia ulterioara va apropia planurile in cadrul luptei nationale, le va contopi intr-o unica problema romaneasca. Desi dezavuata de iluministii romani, ca modalitate de emancipare sociala, rascoala a contribuit la apro­pierea intelectualitatii de problematica sociala a natiunii.

Miscarea nationala in timpul revolutiei democratice. Supplex Libellus Valachorum. La sfarsitul secolului al XVIII-lea miscarea nationala din centrul si sud-estul european intra intr-o noua faza de dezvoltare, inscrisa pe fundalul evenimentelor provocate de Revolutia franceza, actiu­nea elitei se contureaza in functie de mutatiile intervenite in politica europeana si, pe un alt plan, de evolutia raporturilor interne.

Moartea lui Iosif al II-lea a fost precedata si urmata, in conditiile expansiunii revolutiei, de o criza a reformismului iosefin, manifestata prin revocarea reformelor si prin ascendentul nobilimii, interesata in recuperarea terenului pierdut. Militand pentru o restitutio in integrum, nobilimea incearca sa profite de pe urma dificultatilor imperiului, pentru a anula efectele reformismului, orientandu-se in sensul unei restaurari a vechilor sale prerogative provinciale, pentru a reveni la situatia politica anterioara reformelor. Nobilimea organizeaza o vasta actiune de opozitie fata de politica centralizatoare a reformismului si mai cu seama a celui iosefin. Revenirea insa la vechile oranduieli trebuie sa tina seama de progresele spiritului revolutionar in imperiu, de imprejurarile politice refractare cursului reac-tiunii, de rezistenta generatiei iosefine si iluministe si, in general, a na­tionalitatilor.

In acest cadru conflictual se contureaza, in timpul lui Leopold al II-lea (1790-1792), o perioada postiosefina pe baza experimentului reformist din Toscana, mai putin doctrinar si mai inclinat spre dialogul cu structurile locale. Pastrand sensul general al cursului reformator, Leopold al II-lea inaugureaza o noua epoca de atenuare a centralismului, o politica cu mai mare deschidere spre structurile juridico-constitutionale, realizand astfel pentru moment un compromis cu nobilimea. Formula a devenit viabila datorita propagarii spiritului revolutionar care obliga nobilimea la dialogul cu Viena, pentru care pleda si presiunea miscarilor nationale din Ungaria si Transilvania. In aceste conditii politica de restitutii readuce in scena, cu putere crescanda, cu stimulul oficial, revendicarile natiunilor mentinute in afara vietii constitutionale sau cu un statut de inferioritate politica.

Unul din primele efecte ale postiosefinismului leopoldin a fost revenirea in Ungaria si Transilvania la viata constitutionala a regimului de Stari. Convocarea dietei din Ungaria si apoi a celei din Transilvania (1790) a oferit natiunilor privilegiate posibilitatea formularii dezideratelor lor fata de Viena, dar a deschis si romanilor un teren de afirmare. Dieta convocata oglindea insa caracterul regimului de Stari al natiunilor politice si religiilor recepte. Din cei 417 componenti, 296 sunt regalisti si alti dregatori si numai 121 reprezentanti alesi. Sub aspect social nobilimea de­tinea mai mult de 350 de membri, din care magnati 161. Sub aspect na­tional, maghiarii (dimpreuna cu secuii) reprezentau aproximativ 90%, sasii 10%, iar romanii aveau un singur reprezentant, episcopul greco-catolic, Ioan Bob, si el in calitate de regalist.

Discutiile din Dieta, reactualizand programul nobiliar antireformist, afirma tendinta de revenire la vechea viata constitutionala, la regimul natiunilor privilegiate, la toate ingradirile principatului privitoare la romani, carora le adauga noile resentimente provocate de rascoala lui Horea. Ostilitatea a fost totala fata de programul social al reformismului, legislatia iosefina, dreptul de libera stramutare, pe care il ingreuneaza cu noi restrictii, facandu-l aproape inoperant.

In cursul acestor framantari, miscarea revendicativa a nationalitatilor cunoaste accente noi, o noua si intensa activitate, in randurile romanilor, sarbilor etc. Intelectualitatea, de asta data prin o noua generatie formata in ambianta iosefina si iluminista, in atmosfera de continuitate a programului politic national si in conditiile reformismului, aducea o consistenta numerica remarcabila, o mai mare diversitate de structuri socio-profesionale, intelectuali cu studii superioare la Roma, Viena, care detineau ierarhia ecleziastica superioara, dar si istorici, filologi, juristi, ofiteri ai granitei mi' litare. In plus, elita intelectuala romaneasca se prezinta substantial alta la nivelul functiilor ecleziastice inferioare, protopopi, preoti, dascali, functio-nari mici, cu o calificare intelectuala insusita in scolile timpului. Sub raport intelectual - o generatie care a inregistrat, e adevarat diferit, efec' tele contactului cu iluminismul, cu practica reformista, mai interesata in problematica nationala. Generatia noii etape a miscarii nationale se pre­zenta mai unitara datorita atenuarii confesionalismului, sub impulsurile procesului de laicizare si solidara datorita presiunilor nobiliare in urma rascoalei lui Horea.

Primele manifestari politice marturisesc o activitate diversificata, in forma petitiilor adresate individual sau colectiv, in numele ofiterilor regimentelor de granita, de intelectuali de prestigiu. Prin continutul lor me­moriile reiau motivele programului politic anterior, le imbogatesc cu argumentele iosefinismului si prin contactele cu spiritualitatea vremii. Ele exprima prin formulele cunoscute, dar adaptate starilor prezente, revendicarea principala, egalitatea cu celelalte natiuni, integrarea in viata constitutionala. Sustinute acum de o noua baza doctrinara, doleantele, potrivit logicii iluminismului, invoca un contractualism raportat la imprejurarile etnice din trecut. Actiunile se indreapta spre oficialitate, dar preseaza si asupra episcopatului, pentru a reinvia functia politica a bisericii, experimentata odinioara. in aceasta atmosfera, traversand cautari si solutii, con­fesionale insa, ca redactarea unui Supplex in numele clerului greco-catolic (1 martie 1791), elita romaneasca se fixeaza in cele din urma la o formula politica neconfesionala, la un act reprezentativ national.

Centrul actiunii se stabileste la Oradea, unde episcopul greco-catolic Ignatie Darabant, un remarcabil om de cultura, se hotaraste sa sprijine miscarea. Opera de colaborare nationala, Supplex Libellus Valachorum a fost elaborat de personalitatile de prim plan ale vietii intelectuale Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, Piuariu Molnar, Iosif Mehesi, Budai De-leanu, Ioan Para, istorici si juristi, ecleziastici si laici, uniti si ortodocsi. Semnat in numele natiunii de categoriile sale libere (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvaniae Valachicae), Supplex-ul sintetizeaza postulatele in cinci puncte esentiale: 1. Stergerea numirilor odioase si jignitoare de tolerati, admisi, si reasezarea natiunii romane in uzul tuturor drepturilor civile si „regnicolare'; 2. sa i se redea natiunii locul pe care l-a avut in viata politica in evul mediu; 3. clerul, nobilimea si ple­bea sa se considere la nivelul starilor care constituie uniunea celor trei natiuni; 4. reprezentarea proportionala in dieta si in functii; 5. unitatilor administrative cu majoritate romaneasca sa li se acorde numiri romanesti sau mixte ori sa-si pastreze numele dupa rauri sau cetati. in sfarsit, gene­ralizand programul, memoriul cere ca locuitorii principatului, fara deosebire de natiune si confesiune sa se invredniceasca, potrivit starii si conditiei lor, de aceleasi libertati si beneficii, sa poarte aceleasi sarcini.

Memoriul, amplu argumentat istoric si sustinut de considerente de na­tura demografica, cuprinde revendicarile fundamentale ale natiunii, asa cum s-au cristalizat timp de sase decenii. Fiind de natura constitutionala, postulatele preconizeaza, potrivit sensibilitatii epocii restituirilor, reasezarea natiunii in drepturile depline cetatenesti, egalitatea in drepturi cu natiunile politice, reprezentare proportionala in viata publica. Integrat perfect atmosferei timpului, memoriul, in ambianta politica postiosefina, reticenta la innoiri, cere o reasezare, o restituire a vechilor libertati.

Orientarea politica a vremii lui Leopold al II-lea isi arata pe deplin roadele; politicii de restituiri nobiliare i se raspunde, dinspre natiunea romana, cu aceeasi unitate de masura, Supplex-ul cerand o reintegratio. Sub aceasta aparenta, romanii avanseaza cereri noi care vizau modificarea sistemului constitutional. Practic, revendicarile, prin formulare si argumentatia lor rationalista, marcau o rasturnare de valori politice. Argumentele moderne ale SuppleX'ului, intemeiate pe numar, erau indreptate impotriva principiului regimului de stari privilegiate, facand loc unei viziuni non-me-dievale. Programul national al romanilor, in masura in care ar fi fost acceptat, transforma principatul intr-o Tara Romaneasca, prin rolul politic al unei natiuni precumpanitoare, prin numar si exercitarea drepturilor sale politice reprezentative.

Asa cum au fost redactate, dezideratele reflectau continuitatea cu etapa precedenta a luptei politice. Ceea ce in mare parte fusese revendicat in vremea lui Inochentie Micu, acum capata un aspect cumulativ, coerenta, unitate si o suplimentara argumentatie. in tesatura textului, noua generatie introduce idei izvorate din climatul iluminist, dar si conceptele revolutiei democratice, de egalitate, de drepturi ale omului si cetateanului. Actul reprezentativ debuteaza cu o nedisimulata referinta la Declaratia drepturilor omului si cetateanului. Evolutia in sens modern si concordanta cu noile aspiratii sunt observabile si in modul in care concepe Supplexul natiunea. Daca Inochentie Micu cerea recunoasterea ca a patra natiune constitu­tionala, politica, generatia noua, prin argumentele de ordin demografic, are in vedere o natiune in termeni moderni, care sa integreze intreg corpul social.

Programul romanilor din Transilvania accentueaza postulatele politice in raport cu constitutia tarii. in sistemul ei de prioritati generatia fixeaza in prim plan dezideratul politic esential, convinsa ca satisfacerea acestuia le incorporeaza pe celelalte. Reprezentarea politica a natiunii proportional cu numarul ei insemna de fapt prabusirea vechiului sistem constitutional, dis­locarea autonomiilor „natiunilor' constituite pe privilegiu. Revendicarea congresului national urma sa creeze un organism constitutional romanesc, d forta politica avand individualitatea ei de actiune. Supplex-ul miscarii nationale este redactat si inaintat Curtii. in ansamblu, ideile chemate in iprijinul actiunii politice reflectau stadiul de dezvoltare a natiunii, o slaba iezvoltare burgheza, imprejurari politice ostile in interior, dar si aderente la :onceptia iluminist-reformista care indruma spre solutia petitionala indrep-ata spre Curtea imperiala, trecand astfel peste caile procedurale obisnuite, ocale.

Soarta Supplex-ului a fost hotarata de raporturile politice interne ale tnperiului, de compromisul intervenit intre Curte si nobilime in fata xploziei revolutionare europene. Trimis dietei Transilvaniei, Supplex-ul italneste refuzul aceluiasi bloc solidar al privilegiatilor, care hotarasc, o ata mai mult, mentinerea constitutiei si a formelor traditionale de con-ucere. Dar mai cu seama actiunea romaneasca s-a lovit de viziunea poli-ca centralizatoare si unificatoare a imperiului care nu putea sa imparta-:asca solutii favorabile crearii unor individualitati nationale. in fata ipansiunii revolutiei democratice, politica imperiala ramane pe mai de-irte ancorata in imobilismul structurilor constitutionale provinciale, pre-rand concordia cu nobilimea in locul inovatiilor, feudalitatea aspiratiilor oderne.

Respins de dieta, actul reprezentativ politic este urmat de un al doilea ipplex (1792), redactat si inaintat in numele celor doi episcopi, Ioan Bob Gherasim Adamovici, primul reprezentand confesiunea greco-catolica, al ilea cea ortodoxa. in pofida plusului de argumentare istorica si restrangreii formulei nationale la aceea a institutiilor ecleziastice, cel de al doilea supplex impartaseste aceeasi soarta.

Al doilea Supplex a oglindit orientarea liderilor politici romani spre girea bazei sociale a miscarii nationale. Autorii acestei petitii reactua-;aza in termeni hotarati ideea congresului national, formulata si in pri-il Supplex, cerand o adunare nationala de genul congresului iliric la care participe deputati nu numai din starea militara, nobila, bisericeasca si ila, ci si din cea plebeie. Comparativ cu primul Supplex tonalitatea celui al doilea este mai radicala, oglindind evolutia societatii romanesti spre alurile revolutiei democratice. De altminteri, miscarea nationala, dupa respingerea revendicarilor primului Supplex, inregistreaza accente protes­tatare. Curtea vieneza, confruntata cu acute probleme externe, este inte­resata in asigurarea linistii interne pentru a se putea concentra in exterior. Actiunea politica deschisa se opreste pentru multa vreme la acest punct, episcopilor interzicandu-li-se pentru viitor preocupari de natura politica.

Momentul Supplex-ului insa isi continua efectele in societatea Transilvaniei, miscarea politica asociindu-si alte grupuri sociale, negustorimea romaneasca, care, in prelungirea actiunilor revendicative din vremea iosefinismului, se intalneste cu intelectualitatea in jurul unor repere comune nationale. Evolutia de la local si confesional spre national, participarea solidara a intelectualitatii laice si ecleziastice, ortodoxa si greco-catolica la miscare, atesta progresul constiintei nationale.

Miscarea politica organizata in jurul Supplex-ului reuneste pentru pri­ma data intr-o actiune constienta diversele paturi sociale libere interesate in obtinerea unui nou statut politic. Desi obiectivele propuse de miscare nu se realizeaza, afirmarea politica a intelectualitatii ii dovedeste forta si locul pe care il detinea in societatea Transilvaniei. Continuat pe cele mai variate cai, programul se mentine mereu prezent, starneste dezbateri polemice in randul natiunilor privilegiate, dar si al intelectualitatii romanesti, se difuzeaza pe verticala in societate, fiind reluat in noi conditii, prelun-gindu-si efectele in opera politica a generatiei revolutionare de la 1848.

Miscarea nationala din Tara Romaneasca si Moldova. Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, in Tara Romaneasca si Moldova activitatea politica revendicativa din timpul razboiului continua prin alte memorii redactate de opozitia interna, la care se asociaza ample miscari conspirative impotriva noilor domni fanarioti, Alexandru Ipsilanti si Grigore al III-lea Ghica. In noua ambianta de revenire la sistemul politic fanariot, indepar­tat pentru moment in timpul razboiului, boierimea militeaza pentru inlaturarea domnilor straini. in 1778, complotul din Moldova indreptat impo­triva lui Constantin Moruzi s-a transformat intr-o puternica actiune anti-fanariota, semnificativa pentru noul curs al actiunii opozitioniste care depaseste forma petitionala prin incercari efective de schimbare a domnitorilor.

Paralel cu actiunile conspirative si opozitioniste se constata, imediat dupa 1774, o multiplicare a proiectelor de reorganizare politica a tarilor romane in legatura cu nadejdile pe care le trezeste evolutia „problemei orientale'. Actiunile petitionale urmeaza in linii generale cursul evenimen­telor internationale, care continua sa creeze cadrul de afirmare pentru opozitia interna. Asa se si explica faptul ca intre 1802-1807, in relatie cu politica Frantei napoleoniene, numarul memoriilor sporeste, pentru ca in anii urmatori sa fie in scadere pana in preajma Revolutiei lui Tudor Vladimirescu cand ritmul devine iarasi intens.



Miscarea antreneaza personalitati din randul boierimii, oameni de cultura ca Mihai Cantacuzino, Ienachita Vacarescu, in general autori de memorii si scrieri istorice, clerici de prestigiu cum au fost Chezarie din Ramnic, Iacov Stamati si Leon Gheuca. Acestora li se alatura, la inceputul secolului al XlX-lea, scriitori din randul boierimii mici si mijlocii, inte-lectuali recrutati din burghezie, ce exprima sub raport teoretic concordanta miscarii nationale cu gandirea politica europeana.

Memoriile si proiectele de reforma abordeaza problemele caracterului si sensului evolutiei istorice a Principatelor, avand ca punct de plecare ideile formulate de Dimitrie Cantemir, modul de realizare a transformarilor preconizate, chestiuni social-economice, de reformare a institutiilor, aspecte ale formei de guvernamant. in acest ansamblu revendicativ un loc central l-a ocupat dezbaterea statutului international al Principatelor, idee dominanta a programului politic romanesc.

Miscarea nationala, amplu diversificata si consistenta ca motivatie teoretica, datorita impactului iluminist, se exprima prin mijlocirea bro­surilor si pamfletelor, a literaturii social-politice si istorice, patrunse de spirit critic. Genurile pe care le cultiva aceasta imprumuta mult din mo­dalitatile secolului al XVIII-lea, fapt ce usureaza comunicarea, conferind o notabila audienta ideilor in societate.

Desi programul politic nu se fixeaza in Principate intr-un act funda­mental, in totalitatea lor memoriile si proiectele de reforma il formuleaza coerent si il articuleaza in raport cu principala problema: recastigarea independentei prin abolirea dominatiei turco-fanariote. Memoriile politice ii invinuiesc pe fanarioti si dominatia otomana pentru decandenta Principatelor si efectueaza o analiza ampla si critica a sistemului fanariot. Solutiile pe care le ofera sunt in marea lor majoritate reformiste. Memoriile manifesta o preocupare in crestere pentru problemele economice, pentru agricultura, manufacturi, comert, afirmand totodata necesitatea abolirii monopolului turcesc; in schimb, datorita apartenentei autorilor lor la starea boiereasca, interesul acestor memorii pentru fenomenul social e foarte re­dus, in schimb, ele accentueaza preocuparea pentru guvernamant, in or­dine legislativa, judiciara si executiva, aducand in discutie problemele puterii principelui si originii sale etnice, alegerea, durata si limitarea atri­butiilor domniei. Conceptele noi, in circulatie in tarile romane, adaptate la nivelul intereselor boieresti, vehiculeaza un novator convoi semantic care incorporeaza idei interesand structura politica si formele de guvernamant. Indiferent de optiunile formei de guvernamant la care se fixeaza autorii programului politic, monarhie, republica, monarhie constitutionala si re­prezentativa,      absolutism luminat sau de esenta nobiliara, dezbaterile prilejuite au contribuit la familiarizarea opiniei publice elitare cu alterna­tivele posibile si cu ideea necesitatii schimbarii vechilor forme.

Cu atat mai mult, referintele la statutul international al Principatelor exprimau o stare de spirit generala, favorabila recastigarii independentei sau mentinerii si consolidarii autonomiei. Revendicarea unui nou statut juridic de catre oamenii politici romani era convergenta cu telurile unor puteri europene, angajate direct in „problema orientala', interesul acestora pentru inlaturarea dominatiei otomane. Se poate remarca, pe masura ce criza regimului fanariot se adanceste, o evidenta tendinta cumulativa, de incorporare a principalelor revendicari intr-un sistem de optiuni fundamentale. Locul central il detine si de asta data, in amurgul regimului fanariot, revendicarea neatarnarii Principatelor pe baza dreptului istoric, independenta fata de puterea suzerana si revenirea la domniile autohtone, intr-o epoca de restaurare, fortele sociale active sub raport politic cer ho­tarat, in termenii logicii iluminismului, o revenire la statutul politic al ta­rilor romane dinaintea instaurarii dominatiei otomane. Cu alte cuvinte statul suveran, chiar daca, la nivelul ideologiei boieresti, ramanea prizonierul intocmirilor sociale ale trecutului. in conditiile in care burghezia era slab dezvoltata si eterogena sub raport national, boierimea devine purtatoarea ideilor noi, pe care le adapteaza, le corecteaza, ingustandu-le semnificatiile potrivit intereselor ei diferentiate si paturilor ce o alcatuiau, in ansamblu insa, programul politic, prin revendicarile lui nationale, a reusit in fata revolutiei lui Tudor Vladimirescu sa solidarizeze, intr-un fel sau altul, intregul corp social al natiunii.

Tarile romane si chestiunea orientala. Variatiile „problemei orientale', progresele pe care le face Revolutia franceza si propagarea spiritului revolutionar in Europa Sud-Estica se rasfrang si asupra situatiei politice a tarilor romane. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, in ambianta problema­ticii internationale continentale, se cristalizeaza un nou climat favorabil mutatiilor politico-teritoriale in sud-estul european.

Dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi care nu rezolvase diferendele internationale, „problema orientala' se complica in functie de noile desfasurari militare. Imperiul Rus si Monarhia austriaca manifesta in continuare tendinte expansioniste, iar Franta si Anglia devin tot mai active in aria stapanirilor otomane. intalnirea Ecaterinei a Ii-a cu Iosif al II-lea la Mo-ghilev deschide calea unei viitoare „antante' antiotomane, anticipata de tratative purtate intre cele doua curti. Textul definitiv al tratatului (mai 1781), garantand mutual stapanirile celor doua puteri, era indreptat im­potriva Imperiului Otoman. Precizarea ulterioara a obligatiilor reciproce ocazioneaza si expunerea intentiilor in privinta celor doua Principate.

Ecaterina a Ii-a propune crearea unui stat tampon intre cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova si Tara Romaneasca, sub un suveran de religie crestina ortodoxa. Statul urma sa fie independent, fara a putea sa fie incorporat de Rusia sau Austria sau sa cada sub o alta dependenta. Atat acest proiect, cat si proiectul grec al Ecaterinei a Ii-a s-au lovit de asperitatile „problemei orientale', imprejurare care face ca „regatul dacic' sa ramana doar o recunoastere a destinului comun al tarilor romane. in realitate, cele doua imperii continua sa aiba pe mai departe propriile interese fata de Imperiul Otoman, astfel ca alianta austro-rusa fa­ciliteaza expansiunea Rusiei, care ocupa Oceakovul (1787) pe baza intelegerii din 1782. Razboiul izbucnit in 1787, victoriile lui Suvorov la Focsani si Ramnic si ofensiva austriaca de la sfarsitul anului 1789 aduc Moldova si Tara Romaneasca in stapanirea aliatilor. Iesirea Austriei din razboi si incheierea pacii de la Sistov (august 1791) a lasat Rusia singura in razboiul antiotoman. Pacea turco-rusa incheiata la Iasi (9 ianuarie 1792) a confirmat tratatele precedente, obligand Poarta la respectarea privilegiilor Moldovei si Tarii Romanesti. Razboiul a oferit un nou prilej fortelor locale sa participe la lupta impotriva stapanirii otomane si totodata diplomatiei europene sa-si manifeste interesul fata de Principate. Proiectul regatului dacic si tendinta Austriei de stapanire efectiva a teritoriilor ocupate au readus in discutie statutul international al Tarii Romanesti si Moldovei. Incidentul Oceakovului a dovedit Angliei directia intentiilor politice ale Rusiei, convingand-o despre necesitatea unei linii politice de protejare a itapanirilor europene ale Imperiului otoman.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, spatiul istoric sud-est european este iitr-o tot mai mare masura inraurit de efectele Revolutiei franceze. Pe de o 3arte, expansiunea ideilor revolutionare si receptarea lor de miscarea po-itica romaneasca, potrivit propriului nivel de dezvoltare, stimuleaza noile sroiecte de reforma, iar pe de alta politica orientala a Frantei intra intr-o loua etapa. infiintarea consulatelor franceze in Principate (1796), pe de o «arte atesta dimensiunile noi ale „problemei orientale' si pe de alta contri-tuie la dialogul noilor idei cu societatea tarilor romane. Prezenta insa a Tantei in zona, alaturi de telurile Rusiei, determina un tot mai accentuat nteres politic al Angliei fata de soarta Principatelor.

In aceasta ambianta, politica napoleoniana, pentru care „problema rientala' reprezenta un mijloc in atingerea scopurilor sale de anvergura in )rient, stimuleaza inaintarea unor petitii catre Napoleon (1802). Boieri-lea munteana cere protectie impotriva turcilor, revenind, in 1807, cu un ou memoriu. in legatura cu aceeasi prezenta a Frantei in Sud-Est, alleyrand, dupa formarea coalitiei a treia in 1805, readuce in planul di-lomatiei europene soarta Principatelor. El propune lui Napoleon sa ofere austriei Principatele si Bulgaria, cu gandul sa taie Rusiei posibilitatea de expansiune spre Constantinopol si s-o opuna astfel Austriei. Evenimentele viitoare nu valideaza proiectele faurite pe parcursul evolutiei „problemei orientale', nici nu confirma asteptarile Principatelor. Dimpotriva, in urma pacilor care incheie confruntarile dintre marile puteri, Rusia, la 28 mai 1812, incorporeaza teritoriul dintre Nistru si Prut, asa cum in 1775 Austria anexase partea de nord a Moldovei.

Pentru Principate bilantul acestei etape din istoria „problemei orientale' in secolul al XVIII-lea indica, sub aspectul revendicarilor romanesti, un progres incontestabil. Soarta lor politica ajunge in dezbaterile interna­tionale, inscriindu-se pe ordinea de zi a discutiilor, fiind inserata in cele din urma in actele pacilor incheiate. Se poate considera ca intre 1774 si 1802 seria de firmane, seneduri si hatiserifuri pe care Poarta a fost obligata sa le acorde Principatelor au modificat statutul lor juridic. Puterea suzerana a fost constransa sa garanteze privilegiile Principatelor si sa tina seama in exercitarea drepturilor sale de clauzele tratatelor incheiate cu puterile straine. In aceste conditii si miscarea nationala a cunoscut un nou impuls in acelasi cadru al suzeranitatii otomane, care continua, in urma impo­sibilitatii de a rezolva multumitor, pentru partile angajate, problemele partajarii Imperiului otoman.

Problema romaneasca, in ansamblul ei, ajunge sa fie cunoscuta si prin evenimentele petrecute in Transilvania, unde rascoala lui Horea prin ra­sunetul ei european patrunde in sferele diplomatiei si ale opiniei publice europene. Si intr-un caz si intr-altul miscarea politica romaneasca se convinge, in urma variatelor experiente prilejuite de actiunea marilor pu­teri, ca o solutie pentru tarile romane nu putea veni decat din propriile actiuni, concordante cu evolutia raporturilor internationale.

Epoca reactiunii in Transilvania si criza regimului fanariot. Evenimentele anilor 1790-1792 au lamurit curand cele doua mari imperii, otoman si habsburgic, ca noile imprejurari solicitau o modificare a politicii lor traditionale. in timp ce Imperiul Otoman capituleaza in fata presiunilor interne si externe, incercand o politica de concesii fata de dezideratele Principatelor Dunarene, Imperiul austriac evolueaza cu pasi repezi spre reactiune.

Razboaiele austro-ruso-turce au evidentiat clar declinul iremediabil al Imperiului Otoman, marcat de subrezirea structurilor sale traditionale. infrangerile militare au fost precedate de o semnificativa criza de autoritate a sultanatului, de manifestari de insubordonare in provincii, la care s-a aso­ciat functionarea deficitara a sistemului militar.

Insa evenimentele dau la iveala si o profunda criza a regimului fanariot, lasand sa se intrevada de pe acum sensul evolutiei viitoare. Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), marcand rolul preponderent al Rusiei in Europa Rasariteana si Sud-Estica, accentueaza decadenta regimului fanariot. Desi restaurat dupa incheierea pacii, regimul fanariot in tarile romane prezinta acute fenomene de criza in care se reflecta transformarile inregistrate de societatea sud-est europeana. Astfel, declinul militar otoman si interventia puterilor europene in raporturile turco-romane creaza un cadru larg de manifestare pentru miscarea de emancipare nationala. in aceste circumstante Imperiul otoman se vede silit sa se deschida cererilor tarilor romane, in special sa fixeze obligatiile in bani ale Principatelor si sa-si atenueze practicile abuzive in achizitionarea produselor romanesti. in aceeasi masura in 1802, Poarta corecteaza sistemul politic fanariot, stabilind durata domniei la sapte ani. Obligat la concesii, Imperiul Otoman a incercat sa realizeze climatul necesar impacarii contradictiilor dintre regimul fanariot si fortele politice interne ostile aceluia.

Razboaiele si, in general, complexitatea „problemei orientale', ritmul mutatiilor intervenite in scena politica sud-est europeana determina o modificare in functionarea pactului turco-fanariot. Atenti la evolutia situatiei politice europene, fanariotii dau semne de instrainare fata de politica Portii; domnul Constantin Ipsilanti (1802-1806) trece decis la o politica de eliberare de sub dominatia otomana in legatura cu Rusia si cu miscarea de eliberare balcanica, sprijinind rascoala sarbeasca sub conducerea lui Caragheorghe (1804). Planurile de constituire a unei armate proprii si proiectul intemeierii unui regat dacic, ereditar in familia Ipsilanti, sunt dovada evidenta a orientarii principelui fanariot spre interesele nationale ale tarilor romane. Evenimentele de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea vadesc tot mai insistent indreptarea miscarii nationale din Principate spre o solutie politica favorabila eliberarii de sub dominatia turco-fanariota, in timp ce ultimul domn fanariot din Moldova, Mihai Sutu (1819-1821), se apropie de conducerea Eteriei.

In Transilvania dupa Leopold al II-lea cursul reformelor se degradeaza continuu in timpul lui Francisc I (1792-1835), locul lui fiind luat in planul politicii interne de reactiune. Sunt combatute ideile revolutiei demo­cratice in cadrul unui regim politienesc, in care cenzura si interventia statului tindeau sa supravegheze orice manifestare a gandirii. Locul rationalismului care facuse voga in deceniile anterioare este acoperit de valurile irationalismului, de ascendentul catolicismului ultramontan si al ordinelor calugaresti. Regimul, interzicand activitatea politica a nationalitatilor, obliga capii bisericii romanesti la stricte preocupari de ordin ecleziastic, rapind astfel o posibilitate de folosire a cadrului institutional traditional in scopuri politico-nationale. Orientarea spre irationalism se remarca si in actiunea culturala sprijinita de oficialitate, pe care o directioneaza intr-un sens religios si conformist.

Imperiul striveste in 1794-1795 miscarea iacobina maghiara condusa de Martinovici care reusise sa cuprinda in actiunea ei secreta si cercuri intelectuale romanesti. Progresele Revolutiei franceze decid definitiv nobilimea pentru solutia de colaborare cu tronul, astfel ca regimul revine la practicile constitutionale, la activitatea dietala, convins ca opozitia nobiliara in fata primejdiei reprezentata de miscarile sociale taranesti si de activitatea politica a nationalitatilor nu mai era un real pericol politic. Dieta din 1794 o dovedeste din plin prin solutiile pe care le ofera proble­melor presante sociale si national-culturale, care atesta atitudini convergente cu imobilismul preconizat de stat.

In noile limite impuse de regim, politica nationala se acomodeaza im­prejurarilor, cautand un nou limbaj de exprimare prin cultura care castiga de acum tot mai evidente dimensiuni politice. Beneficiind de liniile culturale oficiale care propulseaza o literatura de stat utilitara si conformista, miscarea nationala romaneasca largeste neincetat acest cadru, in care infiltreaza preocupari cu continut politic si national. Activitatea politica continua totusi din initiativa unor intelectuali ai generatiei anterioare prin elaborarea unui nou Supplex in 1804, in care alaturi de o remarcabila con­tinuitate a ideilor politice formulate anterior, se observa o preocupare pentru social si o orientare spre spatiul general romanesc. intr-un ansamblu de initiative culturale si politice apar si interesante mutatii sub raport confesional, in incercarea de reunire a bisericilor pe care clerul ortodox si greco-catolic o face spre sfarsitul veacului. Triumful nationalului asupra confesionalului, intinsa activitate culturala si audienta la intelectualitate a gravei probleme taranesti ofera si in Transilvania, in preajma Revolutiei lui Tudor, fundalul pe care se vor cladi noile actiuni politice. in timp ce factorii politici din Principatele Dunarene se indreptau hotarat spre solutia independentei nationale in raport cu Imperiul Otoman, in Transilvania continuitatea programului Supplex-ului din 1791-1792 si noile accente nationale ale actiunii politice, ca efect al penetratiei noilor idei in paturile intelectuale mai largi, vestesc zorii unei noi epoci.

Iluminism si societate. Evenimentele politice de la sfarsitul secolului al XVIII-lea nu au ramas fara urmari in domeniul culturii. Trecerea de la „mica' la „marea' Europa a deschis noi posibilitati de integrare a spatiului central-sud-est european in noua geografie spirituala a secolului luminilor. Tarile romane, situate la interferenta zonelor culturale, intre Occident si Orientul ortodox, au inregistrat experienta umanismului tarziu si afirmarea ideii originii latine a poporului roman. Umanismul s-a fixat insa intr-o di­versitate de structuri intelectuale, in care continuau sa se manifeste reali­tatile lumii ortodoxe si catolice, diferitele variante ale Reformei, fiecare cu


aspiratiile si traditiile sale particulare. In aceeasi masura societatea tarilor romane oferea un peisaj compozit de structuri central-europene si sud-es-tice, o Transilvanie integrata Imperiului Habsburgic, Contrareformei si Reformei Catolice, o Moldova si o Tara Romaneasca aflate in aria stapanirii Imperiului otoman si a influentelor curentelor de idei ale Sud-Estului, carora li s-a suprapus inraurirea iluminismului occidental, patruns prin filiera germana si franceza, direct sau mediat.

De o demarcatie riguroasa insa nu putea sa fie vorba deoarece struc­turile intelectuale si religioase invecinate se intrepatrundeau, infatisand o lume complexa care facea ca umanismul, ortodoxia, Reforma si catoli­cismul sa se subordoneze unor evidente tendinte sociale si politice. Socie­tatea Transilvaniei, datorita pluralismului etnic, lingvistic si religios, grefat pe o pluralitate de traditii culturale nationale, invedereaza un multicul-turalism cu un spectru larg de optiuni. Tocmai aceasta eterogenitate cul­turala, de o deosebita complexitate, evidentiaza ipostazele diferite in care se manifesta secolul luminilor in zona tarilor romane. Datorita diversitatii, receptarea valorilor spirituale prezinta un anumit eclectism in care Auf-klarungul german protestant sau de expresie catolica se intalneste cu ilu­minismul francez sau cu idei ce vin dinspre revolutia democratica.

Reinserarea Europei central-orientale intr-un continent revenit la unitatea lui a avut urmari in procesul de redimensionare culturala. Astfel se constata o convergenta a frontierelor culturale Vest-Est si Est-Vest, in care expansiunea ideilor occidentale intalneste tendinta de integrare in civili­zatia moderna.

La inceputul secolului in cultura spatiului romanesc se afirma, pe fun­dalul unei societati marcate de mobilitate, noile optiuni ale preiluminis-mului. Dimitrie Cantemir, care exprimase la sfarsitul secolului al XVII-lea in opera lui filosofica de tinerete, in Divan, un spirit nonconformist in raport cu dogmele ortodoxe, indrazneli de gandire care l-au apropiat de ideile Reformei antitrinitariene, vadea la inceput de secol XVIII preocupari concordante cu valorile preiluministe.

In aceasta sfera de interese a iluminismului timpuriu se inscrie lucrarea geografica a invatatului principe, Descriptio Moldaviae redactata in spiritul scolii germane de cunoastere a statelor (Staatenkunde); aceleasi sensibilitati culturale ii apartine opera lui Iobann Filstich, Tentamen Historiae Valachicae, precum si lucrarea lui Kolesery consacrata mineritului din Transilvania, Auraria Romano Dacica (1717). Facand cunoscute cerurilor stiin­tifice realitatile tarilor romane, aceasta pleiada de carturari evidentiaza originea latina a romanilor, facand-o cunoscuta unor mai largi cercuri intelectuale europene.

Dimitrie Cantemir, animat de ideea emanciparii politice a tarilor ro­mane,      consacra in Historia Moldo-Vlachica si Hronicon a vechimii romano-moldovo-vlachilor pagini semnificative despre latinitatea poporului roman si a limbii sale, subliniind ideea apartenentei acestuia la aceeasi civilizatie pe care o exprima in notiunea de „Tara Romaneasca', ca patrie primitiva a romanilor. Principele roman continua la nivelul unei savante argumentatii optiunile umanistilor din secolul al XVII-lea conferind ideii de latinitate o forma doctrinara.

Angajat unor evidente scopuri politice, in ambianta Rusiei petrine, Dimitrie Cantemir dedica Imperiului Otoman, in legatura cu evolutia politica din scena europeana, o substantiala opera in sfera turcologiei, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae, care, alcatuita pe baza cunoasterii surselor otomane, a fost, prin traduceri in limbile engleza, germana, franceza, un reper in cunoasterea impactului otoman in sud-estul european. Principele consacra, in aceeasi ambianta a epocii petrine, o prezentare a religiei mahomedane (Sistema religiei mahomedane) de larga circulatie in epoca.

Domeniu prioritar al preiluminismului din tarile romane, cercetarea istorica atesta o asidua preocupare pentru deslusirea critica a originii popoarelor, in prelungirea demersurilor istoriografiei barocului din perioada precedenta, in care se inscriu Cantemir, Filstich, Kolesery si Valentin Frank von Frankestein, cel din urma cu Breviculum nationum et praecipue - saxonicae in Transylvania (1696), o prima investigare critica a originii sasilor.

In seria istoricilor preiluministi Martin Schmeitzel (1679-1747), pro­fesor la Halle, a consacrat istoriei Transilvaniei un curs in care a staruit si asupra istoriei romanilor. El a mai publicat o istorie ecleziastica De Statu Ecclessiae Lutheranorum in Transylvania (1722), la care a asociat o serie de alte lucrari. intre istoricii sasi care au scris despre romani, Martin Felmer (1722-1767) a evidentiat romanitatea romanilor.

In istoriografia maghiara privitoare la Transilvania se continua cronis-tica secolului anterior prin Mihai Cserei (1699-1756) si Petru Apor (1676-1752) care au oferit informatii importante despre tara si obiceiurile localnicilor. in ce priveste istoriografia romana din Transilvania, Istoria bisericii Scheilor Brasovului a lui Radu Tempea II (1691-1742) reprezinta o pagina de istorie locala, a unui centru ortodox, in care se dezvaluie rezistenta la unirea cu biserica romana.

In aceeasi perioada in Tara Romaneasca se continua traditia secolului anterior prin scrisul istoric din epoca lui Constantin Brancoveanu si alte lucrari de continut istoric care acopera prima jumatate a secolului. Din pleiada de cronicari, Ion Neculce (1672-1745) se distinge ca istoric participant si memorialist cu accente moraliste. in ce priveste istoriografia romana, cu exceptia lui Cantemir si a stolnicului Cantacuzino, prevaleaza genul cronistic, istoria participantului care anunta insa un spirit atent la problemele si atmosfera veacului. Dovada ca incep sa circule istorii uni-;rsale privitoare la evenimentele contemporane, ca Istoria asediului Vienei i legatura cu Imperiul Otoman.

Istoriografia preiluminista reuseste la inceputul secolului al XVIII-lea in lucrari de eruditie sa universalizeze istoria tarilor si, in acelasi timp, sa tntureze un profil scrisului istoric, care prin metoda si conceptie, castiga Isaturi moderne. Paralel insa, istoriografia aduce o bogata informatie ispre istoria primei jumatati a secolului fanariot.

Ideile preiluministe atesta in noua ambianta socio-politica un raport edit cu societatea, mutatii semnificative in planul constiintei, o aderenta spiritul novator, anticonfesional, care prefigureaza mobilitati in mentali-tea traditionala. Adoptarea unirii religioase semnifica in Transilvania o ua atitudine ireverentioasa fata de dogme, o anumita desprindere de sub toritatea lor, o viziune laica ce inclina spre avantajele materiale sau de tura politica. Se remarca, in general la protagonistii scenei culturale tsamentul pentru filosofie, o mai mare independenta de gandire, preocu-ri pentru o cultura militanta, deschisa la nevoile societatii.

Actiunea Contrareformei in aria Sud-Estului de la sfarsitul secolului a :erminat replica ortodoxa prin seria de publicatii in limba greaca sau nana in care se iau in discutie principiile doctrinare ale catolicismului, acest sens contributiile lui Antim Ivireanu sunt relevante pentru epoca anticatolica orientata impotriva unirii religioase. Tomul bucuriei 05) cuprinde texte indreptate impotriva primatului papal si in general a zelitismului catolic provocat de cardinalul Kollonich. Aceste scrieri sta spiritul de controversa confesionala indreptat impotriva catoli-nului.

in aceasta perioada, cutreierata de o dinamica politica excesiva, im-gnata de dispute religioase, se afirma rationalismul ortodox si paralel se larca circulatia cartilor de intelepciune ca Floarea darurilor sau Pilde ofesti de provenienta occidentala. Semnificativ, la sfarsitul secolului [I si inceputul secolului XVIII, aparitia temei „translatio studii' este ptomatica pentru aspiratia intelectualului roman care nazuieste la area propriului popor in civilizatia europeana.

Dincolo de infruntarile confesionale in spatiul romanesc actiunea itrareformei si manifestarile Reformei catolice in Transilvania deter-au o reflexie asupra conditiei politice si sociale a romanilor. in conul socio-polvtk. cteat de lefoTmismm habsburgic se manifesta la mij­ii veacului, sub influenta noilor idei, programul politic romanesc, eptat de episcopul Inochentie Micu impotriva incorsetarilor feudale si piritul emanciparii poporului roman. intemeiat pe realitatile politice si ale ale principatului, programul politic romanesc incorporeaza ideile uminismului si stiintelor camerale pe care isi va sprijini revendicarile.

Beneficiind de formularile doctrinei latine in viziunea lui Dimitrie Cantemir, latinismul secolului XVIII se afirma ca miscare ideologica de anvergura, in care originea natiunii era chemata sa sprijine revendicarile politice, in linii esentiale, ideologia nationala se cristalizeaza la mijlocul secolului intr-un program politic modern, la care colaboreaza deopotriva dreptul natural, idei anticonfesionale si dreptul istoric.

Iluminismul romanesc porneste prin urmare de la idei formulate la in­ceput de secol in ambianta preiluminista europeana, de la ideile operei lui Cantemir, carora dezvoltarea politica si sociala le confera un suport. Argumentarea contractualista a emanciparii de sub dominatia otomana si ideea latina devin, la nivelul functionarii dreptului istoric, leitmotivele noii culturi.

La mijlocul secolului, in imprejurarile reformismului terezian, in cadrul absolutismului luminat, in Transilvania se contureaza o orientare care se exprima prin opera de institutionalizare culturala. Alaturi de centrele culturale existente in secolul al XVII-lea, Brasov, Sibiu, Aiud, Alba Iulia si Cluj se dezvolta la Blaj, devenit resedinta a episcopilor greco-catolici, potrivit promisiunilor actelor unirii si la initiativa romaneasca, un focar cultural greco-catolic. Aici se organizeaza institutii de invatamant, gimnazial si superior (1754), manastiri greco-catolice, tipografia si biblioteci ce respira o atmosfera spirituala europeana. Epoca lui Petru Pavel Aaron s-a relevat prin aparitia unor carti cu continut teologic care argumenteaza bazele unirii religioase rezultate din doctrina catolica si ritul grec.

Lucrari ca Floarea Adevarului (1750), in versiune latina Flosculus Ve-ritatis (1753), sau Doctrina Christiana (1757) reprezinta manifestari ale Re­formei catolice. Difuzarea noii doctrine s-a facut pe filiera catehismelor care isi aveau originile in Catehismul roman (1566), prin traducerea Vul-gatei sau a altor carti redactate in spiritul Contrareformei si ideilor anti-schismatice care se evidentiaza pe masura expansiunii imperiului. Aceasta orientare spre eruditie in spirit catolic prelimineaza etapa iluminismului de coritinut laic din deceniul opt al secolului care dezvolta ideile profesate de intelectualii de formatie confesionala.

Miscarea intelectuala din Transilvania in etapa preiluminista cunoaste o febrila activitate in mediile catolice, calvine, luterane sau unitariene care invedereaza un remarcabil progres al eruditiei in cadre confesionale, dar adeseori si in domeniul stiintelor naturii unde se distinge J. Fridvaldszky. in general prevaleaza eruditia religioasa si istoriografia ecleziastica care tinde sa cuprinda toate confesiunile.

Traversand o perioada de organizare a luminilor in care traditiile cultu­rii preiluministe se prelungesc, in deceniul al optulea se contureaza o mis­care iluminista care se manifesta prin institutionalizarea culturii. Preocuparea pentru invatamant s-a manifestat la nivel central prin secularizarea scolii si asezarii ei in serviciul statului. Restructurarea invatamantului universitar vienez in timpul Mariei Terezia a inraurit viata spirituala a timpului. Astfel Allgemeine Ostereichische Schulordnung (1774) infuzeaza princi­piile sale in Ratio Educationis (1777) si Norma Regia (1785) care aveau in vedere si realitatile Transilvaniei.

Noile initiative culturale sub influenta reformismului luminat deter­mina dezvoltarea istoriografiei si filologiei in intregul spatiu romanesc. Istoria era chemata sa argumenteze dreptul Tarii Romanesti si al Moldovei la independenta fata de Poarta Otomana, iar in Transilvania doctrina latina sprijinea ideea de emancipare a romanilor si integrarea lor intr-o mai larga comunitate europeana prin catolicism.

In Principatele extracarpatice se constituie deci un istorism contrac-tualist care vizeaza emanciparea de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, idee care domina fondul dectrinar al actelor politice, iar in interiorul arcului carpatic unul aplicat raporturilor interetnice.

In Transilvania iluminismul se contureaza in raport cu noile expe­riente intelectuale prilejuite de contactul cu filozofia lui Christian Wolff la care adera noua generatie. Datorita traducerilor si prelucrarilor filozofice in culturile maghiara, germana si romana are loc o concordanta cu filozofia secolului. Filologia la randul ei a inregistrat netagaduite succese prin cultivarea limbii, prin miscarea gramatica, spre exemplu lucrarea lui Micu, Elementa linguae daco romanae sive valachicae menita dovedirii structurii gramaticale latine a limbii romane. Miscarea gramatica si lexicografica pre­gateste instrumentarul comunicarii in epoca luminilor, iar istoriografia tin­de sa precizeze propria identitate nationala la romani, sasi sau maghiari.

Cultivarea filosofiei ca preocupare autonoma, emancipata de religie, datorita rationalismului wolffian, a colaborat la desacralizarea culturii si la asimilarea unor valori europene. Crearea terminologiei filosofice moderne si vehicularea noilor concepte imprumuta istoriei si filologiei un plus de rationalitate. Contactul cu filosofia a contribuit la restructurarea utilajului mental care a ingaduit insusirea unor convingeri iluministe.

In Moldova si Tara Romaneasca ideile iluministe, grefate pe o proprie traditie culturala, contribuie, datorita multiplicarii contactelor cu cultura occidentala, la integrarea unui corpus de idei iluministe si democratice ce au largit perspectiva elitei despre societatea proprie in raport cu civilizatia europeana. Intelectualii romani, recrutati din boierime, in ultimele decenii ale secolului XVIII si mai tarziu din boierimea mica si mijlocie si chiar din mediul citadin, angajeaza discutii despre formele de guvernamant ce se reflecta in proiecte de reforma a societatii. Spre sfarsitul secolului si la inceputul celui urmator se vehiculeaza idei despre absolutismul luminat, monarhia constitutionala, republica ce atesta cristalizarea spiritului modern la nivelul elitelor si implicit o schimbare de mentalitate vizibila in miscarea ideologica a timpului. in aceasta ambianta a dialogului cu Europa spo­reste constiinta etnica ce alimenteaza patriotismul si constiinta nationala.

Se poate remarca pentru ultima treime a secolului si cu deosebire din deceniul opt, atat in Transilvania cat si in Principatele extracarpatice si­multaneitatea afirmarii constiintei nationale in mediile ecleziastice si laice. Daca in exteriorul arcului carpatic in deceniul opt se observa o preemi­nenta a marii boierimi in formularea dezideratelor nationale, in Transilva­nia mediile ecleziastice, greco-catolice si ortodoxe, prin intelectuali de origine mic-nobiliara sunt purtatoare a ideilor noi de sorginte iluminista subsumate emanciparii natiunii.

In aceeasi ambianta a luminilor in cultura maghiara se organizeaza Societatea pentru cultivarea limbii maghiare din Transilvania de catre Aranka, iar in mediul sasesc: Societas filohistorum Transylvaniae. in domeniul gra­maticii apar lucrari semnificative ca: Observatii de limba romaneasca a lui Paul Iorgovici, o gramatica generala, iar la maghiari dizertatia lui Gyarma-thi Samuel, Affinitas linguae hungaricae cum linguis finnicae originis gram-maticae.

Cultura iluminista in tarile romane, cu aportul noii filosofii, intr-o am­bianta politica stimulativa, datorita reformismului, cultiva pe scara larga istoria intr-un spatiu in care pluralismul etnic era predominant. Peisajul istoriografie al secolului luminilor este de o rara diversitate si bogatie in domeniul istoriei nationale, prin istorii provinciale sau generale consacrate spatiului romanesc. Complexitatea scenei politice europene in aria cen-tral-orientala a imprimat scrisului istoric note specifice care reflectau ten­dinte politice nationale. Exista o evidenta continuitate a genurilor prin perpetuarea cronisticii secolului precedent, la care se asociaza tot in pre­lungirea demersurilor anterioare, istoriile. Mihai Cantacuzino scrie o Istorie a Tarii Romanesti, cu interes pentru problemele economice, din care nu au lipsit elementele de ordin politic. Adiacent, acelasi om politic va redacta o Genealogie a Cantacuzinilor. Epoca este ilustrata istoriografie de Dionisie Eclesiarhul cu un Hronograf in care istoria nationala este impregnata de istoria generala. in aceeasi orientare se situeaza si Cronica protosinghelului Naum Ramniceanu, o lucrare compozita in care datele de istorie politica se impletesc cu cele de istorie economica, financiara, cu istoria institutionala.

Istoriografia moderna propriu-zisa debuteaza in secolul luminilor in Transilvania unde contactele cu istoriografia europeana, in special de sorginte germana, sunt continui invederand existenta unor mai vechi traditii si o diversitate de influente din mediile europene potrivit specifi­cului confesional. Istoriografia romana se afirma prin opera lui Samuil Micu, un initiator al eruditiei romanesti, prin Brevis Historica Notitia (1778) adresata cercurilor savante in limba latina, o scriere ce poarta am­prenta umanismului tarziu si in buna masura a conceptiei luminilor. Convins de necesitatea difuzarii cunostintelor istorice el redacteaza, dupa mis­carea Supplexului, Scurta cunostinta a istoriei romanilor in care tipul de istorie iluminista se impune prin capitole in care sensibilitatea luminilor este prezenta in tratarea istoriei culturii, a vietii religioase si a problemelor politice. Prin Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor, Samuil Micu a incercat o expunere a istoriei spatiului istoric romanesc, a natiunii romane care a ramas insa la formula Historia rerum gestarum intr-o naratiune inca provinciala, intretaiata de capitole de ordin general consacrate culturii si vietii religioase.

Istoriografia secolului al XVIII-lea romanesc se impune si prin eruditia individuala datorata lui Gheorghe Sincai, autorul unei colectii de izvoare intitulata Rerum Spectantium ai universam gentem daco romana, care, pe te­meiul izvoarelor narative, a oferit o imagine a natiunii din cele mai vechi timpuri pana in secolul al XVIII-lea. Pe aceasta baza el a alcatuit Hronica romanilor si a mai multor neamuri care a stat la inceputurile sintezei istorice romanesti in secolul al XlX-lea datorita imprimarii sale. Absorbind infor­matia lui Samuil Micu si ideile acestuia, Sincai a facut sa progreseze eruditia istorica si totodata ideea integrarii fenomenului romanesc in istoria europeana.

Istoriografia in secolul luminilor in Transilvania este de o apreciabila diversitate in raport de apartenenta etnica, de mediile formative care inrauresc problematica tratata, conceptiile si metodele profesate. in ansamblu istoriografia continua spiritul eruditiei secolului al XVII-lea si istoriografia preiluminista, carora le asociaza experienta istoriografiei luminilor. Existenta traditiilor confesionale diferite, ortodoxe, greco-catolice, catolice sau reformate, a pluralismului etnic si lingvistic determina orientari istoriogra-fice diferentiate sub influenta Aufklarungului catolic sau luteran. Astfel scrisul istoric din Transilvania cunoaste o bogata literatura istorica de ex­presie maghiara care continua traditia secolului anterior si a epocii preilu-ministe prin Petru Bod care apartine, prin subiectele tratate si metoda istorica practicata, traditiei Aufklarungului. Interesat de istoria tiparului, de bibliografie a scris si o istorie a romanilor .din Transilvania vazuta din unghiul istoriei civile si ecleziastice in care a inscris pagini privind istoria unirii romanilor si a miscarilor religioase de la mijlocul veacului. in istoriografia maghiara s-a distins Benko Iosef prin scrierile sale din sfera istoriei medievale si mai cu seama prin lucrarea de referinta Magnus Transilvaniae Principatul in care o vasta eruditie se impleteste cu acuratetea reconstituirii istorice institutionale.

In aceeasi perioada, continuand traditia epocii precedente, in sfera istoriei constitutionale si ecleziastice se remarca istoricul sas Karl Eder care s-a distins deopotriva prin publicarea izvoarelor in Scriptores rerum Tron-silvanicarum, la care a asociat o Historia rerum Ungaricarum et Transilva'nicarum. Karl Eder s-a integrat insa si miscarii polemice orientate impo­triva Supplexului redactand o editie insotita de note critice in care se dezvaluie un evident spirit partizan.

Dintre istoricii sasi una din personalitatile reprezentative a fost Iohann Seivert (1735-1785) autor al unui Lexicon bibliografic si al lucrarii, ramase in manuscris, Specimen Transilvaniae litteratae, si profesorul de la Gottingen, Michael Hissmann care a ramas in legatura cu patria sa.

In aceeasi atmosfera a afirmarii nationalismului orientat spre emanci-parea romanilor, Petru Maior scrie Istoria pentru inceputul romanilor in Dacia (1812) si Istoria bisericii romanilor (1813) in care spiritul polemic, cu accente voltairiene, se orienteaza in directia preromantismului. Iluminist ca formatie, atasat Reformei catolice si reformismului, prelungeste prin scrisul sau miscarea politica a Supplexului. Din aceeasi familie spirituala, Ion Budai Deleanu prin Historia Populorum Transylvaniae incearca sa desluseasca originea popoarelor Transilvaniei in concordanta cu ideile politice ale secolului. Opera lui Budai Deleanu reuneste multiple influente culturale, iluminismul erudit de factura germana, apartinand scolii Gottingenului, cu evidente inrauriri ce veneau dinspre iluminismul francez sau englez. Opera lui Budai Deleanu, lexicografica si istorica, se ataseaza ideilor lui Schlozer care influenteaza orientarea lui spre conceptul de natiune moderna si spre spiritul democratic. El a fost un anticipator al unitatii tarilor romane.

In general, se poate considera ca istoriografia Transilvaniei apartine prin conceptia si metoda practicata unui iluminism de factura germana in care traditia erudita ramane preponderenta, alaturi de idei ce sunt incadra-bile spiritului veacului luminilor prin militantismul profesat si libertatea de gandire. Chiar daca Historia rerum gestarum este inca prevalenta, se remarca o integrare, prin problematica tratata si scriitura, unei noi conceptii despre istorie emancipata de providentialism. Istoriografia a contribuit in vremea iluminismului la afirmarea constiintei nationale si a unui spirit identitar. Deopotriva istoriografia a adancit cunoasterea reciproca a etniilor prin conturarea imaginii celuilalt. Prin subiectele tratate si circulatia lucrarilor in afara hotarelor Transilvaniei s-a propagat in Europa o imagine asupra istoriei spatiului romanesc.

In epoca luminilor cultura tarilor romane a cunoscut o diversificare prin domeniile cultivate care ilustreaza o anume evolutie de la enciclope­dism spre autonomia domeniilor. in acelasi timp, in Transilvania se remar­ca o deschidere, in ultima treime a secolului, spre difuzarea culturii, prin literatura de stat si cartile de colportaj din domeniul stiintific. Astfel, alaturi de cultivarea filosofiei wolffiene prin traduceri sau prelucrari, cultura secolului luminilor se incadreaza dinamicii europene in planul ideilor. De o deosebita insemnatate este literatura de luminare a poporului prin tradu­cerea si adaptarea unor carti orientate spre inlaturarea superstitiilor. Alaturi de aceasta literatura calendarele satisfac cerintele culturale ale taranimii sau ale elitei rurale care, potrivit procesului de alfabetizare, contribuie la sporirea nivelelor de cultura.

Alaturi de aceasta „literatura', secolul luminilor aduce reale contributii beletristice, preluand motive ale literaturii europene in domeniul poeziei sau prozei. Din randul acestor creatori Ion Budai Deleanu ocupa prin epopeea Tiganiada si Trei viteji un loc proeminent. in poezie Ienachita Vaca-rescu prin tematica erotica realizeaza adeseori accente care tind sa depaseasca gustul lautaresc. Un rol important in penetrarea noilor idei in so­cietatea romaneasca l-a detinut in Principatele dunarene cultura greaca prin Academiile domnesti de la Bucuresti si Iasi si, totodata, datorita interesului intelectualilor romani pentru cultura occidentala receptata prin intermediare grecesti dar si direct. in general, incepand cu ultima treime a secolului, are loc o schimbare in sensibilitate, astfel ca pe fundalul clasicis­mului se cultiva noi genuri literare ce anunta romantismul prin Costache Conachi sau Alecu Vacarescu. in literatura maghiara Barcsay Abraham a zugravit in poeziile sale datinile poporului; lui i se pot asocia Baroczy Alexandru, Nalaczy Iosef, ei fiind in egala masura traducatori care raspan­desc literatura franceza si ideile moderne care patrund, via Viena, din Franta. Capitala imperiului impregnata in secolul al XVIII-lea de cultura franceza propaga prin lojile masonice un nou gust literar. in secolul al XVIII-lea Aiudul protestant maghiar a fost un focar al culturii franceze, in egala masura Sibiul, datorita activitatii culturale a lui Samuil Bruken-thal, un propagator al barocului pe aceeasi filiera a masoneriei, a fost in a doua jumatate a secolului in centrul vietii spirituale.

Sub raport artistic sfarsitul epocii luminilor aduce o data cu noile aspiratii moderne o deplasare de la arhitectura ecleziastica spre creatia profana prin apelul la un limbaj propriu in arhitectura sau pictura. in aceasta epoca sunt detectabile influente dinspre arta occidentala germano-austriaca datorita legaturilor cu Occidentul. Acum apar constructii monumentale, palatul de la Bontida a contelui Banffy si la Cluj a fiului sau George Banffy, exceptionala realizare in arta barocului transilvanean. Aceste exemple au fost determinante pentru proliferarea constructiilor nobiliare in Transilvania, in mediul romanesc la Blaj, in a doua jumatate a secolului, se con­struieste catedrala greco-catolica, opera arhitectului Martinelli, dimpreuna cu seminarul scolar.

In ansamblul sau, iluminismul a contribuit la integrarea in cultura europeana, prin creatii care poarta amprenta originalitatii datorita raportului stabilit intre lumini si spiritul national. in special, datorita filologiei, creatia lexicografica si gramaticile au colaborat la stabilirea locului limbii romane in familia limbilor romanice prin latinism.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2045
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site