Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


CRIZA CANALULUI SUEZ

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Definirea termenului de „securitate” si evolutia lui
Persuasiune, dezinformare, intoxicare, manipulare prin discurs
Politici publice
Comisia Europeana
Noul Concept Strategic al NATO: O perspectiva parlamentara
LIBERALISMUL ECONOMIC
Aprecieri privind rolul sefului statului
Comunicarea politica in spatiul public - OPINIA PUBLICA
Strategii de manipulare
Notiunea de coruptie

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA”

Facultatea de Stiinte Politice. Relatii internationale si Studii de Securitate

Masterat: Relatii internationale. Sisteme de Securitate



CRIZA CANALULUI SUEZ

Constructia Canalului Suez

Istoria canalelor a inceput acum 3000 de ani. Canalul Nahawan, construit in valea Tigrului in timpul perioadei babiloniene, avea o latime de peste 100 m si o lungime de 300 km, iar apele lui alimentau o retea intinsa de canale de irigatie mai mici. Canalele babiloniene au fost folosite si pentru navigatie, dar aveau sa treaca mai multe veacuri pana sa fie construite canale menite exclusiv pentru transport. Marea epoca a canalelor pentru navigatie s-a deschis in secolul al XIX-lea si a ajuns la apogeu cu construirea Canalului de Suez, primul destinat in mod specific pentru navigatia vapoarelor. Dimensiunile erau uriase : 160 km lungime ; 22 m latime si, initial, 8 m adancime.

Nevoia construirii unui canal era neindoielnica. Comertul intre Europa si Orientul Indepartat implica o lunga calatorie in jurul capului Africii, iar costul combustibilului si lipsa unor statii de buncheraj insemna ca vapoarele nu puteau concura cu cliperele rapide in comertul cu marfuri atat de cautate precum ceaiul chinezesc.

 La 25 aprilie 1859, la Port Said, Egipt, incep lucrarile la Canalul Suez, un canal de apa artificial care urma sa se intinda pe 101 mile, de-a lungul istmului Suez, si sa lege Marea Mediterana de Marea Rosie.

Figura 1. Canalul Suez

            Ferdinand de Lesseps, diplomatul francez care a organizat colosalul proiect, a dat prima lovitura de tarnacop ce a inaugurat constructia. Inca din antichitate au fost construite canale artificiale in regiunea Suez, care legau continentul asiatic de cel african. Sub dinastia egipteana Ptolemeu, un canal lega Lacurile Amare de Marea Rosie, iar un alt canal se indrepta spre nord, de la lacul Timsah pana la fluviul Nil. Aceste canale au cazut in paragina sau au fost distruse din motive militare. Inca din secolul al XV-lea, europenii au propus construirea unui canal de-a lungul Suezului, care sa permita negustorilor sa navigheze intre Mediterana si Oceanul Indian prin Marea Rosie, in locul ocolirii Capului Bunei Sperante, din Africa. Prima analizare a istmului a fost facuta in timpul ocupatiei franceze a Egiptului, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar generalul Napoleon Bonaparte a examinat personal ramasitele vechiului canal. Franta a facut si alte studii ale canalului, iar in 1854 Ferdinand de Lesseps, fostul consul francez la Cairo, a semnat o conventie cu guvernatorul otoman al Egiptului, Mahomed Said,  in scopul construirii unui canal. O echipa internationala de ingineri a intocmit un plan al constructiei, iar in 1856 a fost formata Compania Canalului Suez, careia i-a fost acordat dreptul de a exploata canalul timp de 99 de ani dupa finalizarea lucrarii. Beneficiile care urmau sa rezulte din exploatarea canalului trebuiau impartite dupa cum urmeaza: 15 % guvernului egiptean, 10% fondatorilor si 75% actionarilor.

Lucrarile au inceput in aprilie 1859. Efortul depus pentru construirea canalului a fost colosal. La inceput, forta de munca folosita s-a ridicat la 20000 de lucratori (felahi), inlocuiti treptat cu masinarii. In 1867 functionau 60 de excavatoare proiectate special. Chiar si asa, a fost nevoie sa fie adusi 1500 de terasieri experimentati din Piemont (Italia) pentru a disloca un imens bloc de piatra la Shaluf. A fost construit un port la Port Said. Pana in momentul in care a fost deschis canalul in 1869, lucratorii deplasasera 75 mil. de m³ de pamant. A fost una dintre cele mai mari realizari in materie de constructii civile din secolul al XIX-lea. Conflictele de munca si o epidemie de holera au incetinit procesul de constructie, iar Canalul Suez nu a fost finalizat decat in 1869 – cu patru ani in urma termenului stabilit initial.

Pe 17 noiembrie 1869, Canalul Suez a fost inaugurat oficial intr-o ceremonie fastuoasa. Mai tarziu, Ferdinand de Lesseps avea sa incerce fara succes sa construiasca un canal de-a lungul istmului Panama. De Lesseps a murit in 1894. In momentul deschiderii sale, Canalul Suez avea o adancime de doar 25 de picioare, o latime de doar 72 picioare la fund si intre 200 si 300 picioare la suprafata. In consecinta, mai putin de 500 de nave au navigat pe acest canal in primul sau an de functionare. Insa in 1876 au inceput sa fie facute imbunatatiri semnificative, iar canalul a devenit unul dintre cele mai importante canale de navigatie din lume.

Canalul nu are encluze, deoarece nu are inaltimi de urcat. Permite trecerea navelor cu deplasament de pana la 150.000 de tone. Pot trece navele cu pana la 16, sub apa, si exista planuri de a mari aceasta distanta la 22 m pana in 2010, pentru a permite trecerea superpetrolierelor. Astazi, superpetrolierele pot descarca o parte din incarcatura intr-o barca a canalului, si o pot reincarca la celalalt capat. Exista o singura banda de navigatie, cu mai multe locuri de depasire. De obicei, trei convoaie tranziteaza canalul zilnic, doua catre sud si unul catre nord. Trecerea ia intre 11 si 16 ore, cu o viteza de circa 8 noduri. Viteza redusa evita erodarea malurilor canalului de valurile generate de vase.

Din 1980 s-a deschis un tunel (Tunelul Ahmed Hamdi) pe sub canal, si incepand cu 1999, o linie de inalta tensiune il traverseaza. O cale ferata pe malul de vest merge paralel cu intreaga sa lungime. 

Figura 2. O nava de razboi americana traversand Canalul Suez

In 1875, Marea Britanie a devenit actionarul majoritar al Companiei Canalului Suez, dupa ce a cumparat actiunile de la noul guvernator otoman al Egiptului. Sapte ani mai tarziu, in 1882, Marea Britanie a invadat Egiptul, incepand o lunga ocupatie a acestei tari. Tratatul anglo-egiptean din 1936 a conferit independenta Egiptului, insa Marea Britanie si-a rezervat dreptul de exploatare a canalului. Canalul Suez a continuat sa prospere, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial a devenit o sursa de disputa intre Egipt, pe de o parte, si Marea Britanie si Franta pe de alta parte, care il considerau esential pentru aprovizionarea lor cu petrol din Orientul Mijlociu.

Evitand politica de ingradire : Criza Suezului

            Toate discutiile despre coexistenta pasnica avand ca punct de pornire intalnirea de varf de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentala : Statele Unite si Uniunea Sovietica, indiscutabil puterile dominante ale lumii, erau inclestate intr-o competitie geopolitica. Un castig pentru una dintre parti era larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealalta. Pe la mijlocul anilor ’50, sfera de influenta americana in Europa era in crestere si vointa demonstrata a Americii de a proteja aceasta sfera prin forta militara tinea in frau aventurismul sovietic. In 1995, la numai doua luni dupa intalnirea de la Geneva, Uniunea Sovietica, prin Hrusciov, a facut o vanzare masiva de armament catre Egipt, dand arme pe bumbac, aflat atunci in criza de supraproductie – o miscare indrazneata de extindere a influentei sovietice in Orientul Mijlociu.

            Conducatorii sovietici nu se poate sa nu fi inteles ca prima lor vanzare de arme catre o tara in curs de dezvoltare avea sa starneasca nationalismul arab, sa faca conflictul arabo-israelian si mai greu de stapanit si sa fie perceputa ca o provocare majora la adresa dominatiei occidentale in Orientul Mijlociu. Pana sa se imprastie fumul, Criza Suezului distrusese deja statutul de Mari Puteri al Marii Britanii si al Frantei. In afara Europei, America avea sa fie obligata de aici inainte sa asigure cu trupe meterezele Razboiului rece practic de una singura.

            Oricat de bine camuflata, vanzarea de arme sovietice in Orientul Mijlociu atingea un punct nevralgic al Europei Occidentale, in special al Marii Britanii. Dupa India, Egiptul reprezenta cea mai importanta mostenire a trecutului imperial al Marii Britanii. In secolul XX, Canalul Suez devenise principala artera de aprovizionare cu petrol a Europei de Vest. Chiar si asa slabita cum era dupa cel de-al doilea razboi mondial, Marea Britanie, continua sa se considere puterea dominanta in Orientul Mijlociu, dominatia ei sprijinindu-se pe doi piloni : Iranul, care livra petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene ; si Egiptul, care servea drept baza strategica. Liga araba fusese promovata in 1945 drept cadru politic al rezistentei Orientului Mijlociu in fata patrunderii unor forte din afara. Forte britanice semnificative stationau in Egipt, Irak si Iran. Un ofiter britanic, generalul John Glubb (Glubb Pasa), comanda Legiunea araba a Iordanului.

            In anii ’50, aceasta lume a inceput sa se destrame. Primul-ministru iranian Mossadegh a nationalizat in 1951 industria petrolului si a cerut retragerea trupelor britanice care protejau complexul petrolier de la Abadan.

            Provocarea lansata de Mossadegh a luat sfarsit doi ani mai tarziu, cand Statele Unite au incurajat o lovitura de stat pentru a-l rasturna. Suprematia Marii Britanii in Iran nu a mai fost, insa, restabilita niciodata. In 1952 se prabusea si pozitia militara in Egipt a Marii Britanii. Un grup de tineri ofiteri exprimand atitudinea nationalista si anticoloniala care cuprindea intreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk. Figura lor dominanta era colonelul Gamal Abdel Nasser.

            Personalitate puternica, Nasser a facut apel la nationalismul arab. El se simtise profund umilit de infrangerea arabilor in razboiul din 1948, cu Israelul. Vedea in crearea statului evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era hotarat sa expulzeze din zona Marea Britanie si Franta.

            La inceput, nici Marea Britanie, nici America nu au inteles ce reprezenta Nasser. Ambele natiuni au plecat de la premisa ca impotrivirea lui Nasser fata de politicile lor se datora vreunui set anume de nemultumiri care puteau fi rezolvate. Marea Britanie cauta sa-l determine pe Nasser sa-i accepte dominatia istorica, in vreme ce Statele Unite incercau sa-l ademeneasca pe Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de ingradire. Strategia de ingradire presupunea impotrivire fata de expansionismul sovietic din orice regiune, si de doctrina securitatii colective, care incuraja crearea unor organizatii similare ca NATO, pentru a face posibila rezistenta in fata amenintarilor efective sau potentiale. Uniunea Sovietica a sesizat o ocazie de a-si castiga noi aliati furnizandu-le arme fara a-si asuma responsabilitate pentru guvernarea lor interna. Nasser a folosit cu inteligenta toate aceste tendinte pentru a-i face pe diferitii competitori sa se confrunte intre ei.



            Marea Britanie a fost prima fortata sa-si abandoneze iluziile cu privire la Orientul Mijlociu. Baza sa militara din lungul Canalului Suez a fost unul dintre ultimele sale avanposturi imperiale semnificative, incartiruind vreo 80.000 de soldati. Insa Marea Britanie nu era deloc in stare sa mentina o forta insemnata in zona canalului in fata opozitiei egiptene si in lipsa sprijinului american. In 1954, fortata de Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca pana in 1956 sa-si retraga fortele din baza sa de la Suez.

            Ca si alte tari, Egiptul dorea sa obtina atat arme cat si alimente. Nasser a sperat sa obtina si una si alta de la Occident, dar a fost obligat sa cumpere arme comuniste sau sa continue fara garantia de care avea nevoie. Ulterior s-a confruntat cu problema daca poate obtine ajutor economic de la Occident dupa ce a acceptat ajutor militar de la blocul comunist. Raspunsul s-a dovedit a fi in cele din urma negativ, dar acest lucru a fost indoielnic timp de cateva luni. Testul a fost Marele Baraj de la Assuan si s-a dovedit ca nu numai Franta, ci si Marea Britanie si Statele Unite s-au intors impotriva lui Nasser.

            Marele baraj a fost construit pentru a transforma economia si societatea Egiptului, adaugand 860.000 hectare zonei de teren arabil, facan din Nil un rau navigabil pana la frontiera sudaneza in sud si furnizand electricitatea deservirii intreprinderilor industriale care urmau sa asigure astfel un mijloc de trai populatiei tot mai numeroase. Barajul avea sa coste 1.400 milioane de dolari, inclusiv 400 milioane in moneda forte, din care Marea Britanie 56 milioane de dolari si respectiv 14 milioane de dolari imediat, iar cele 130 milioane de dolari ramase mai tarziu. In 1955, negocierile destinate acestei probleme au decurs fara prea multe obstacole. In prima jumatate a anului 1956 insa, s-au incheiat. Marea Britanie si Statele Unite au decis sa nu dea nici o mana de ajutor. Creditul lui Nasser, in ambele sensuri ale cuvantului, a scazut simtitor, in special ca rezultat al achizitionarii de arme din blocul comunist.

            In 16 mai, Nasser a revenit asupra recunoasterii guvernului lui Chiang Kai-Shek si a stabilit relatii diplomatice cu Republica Populara Chineza. Acesta era un repros adresat direct Statelor Unite. Recunoasterea regimului comunist de la Beijing i-a starnit si mai mult pe dusmanii sai, provocand o puternica iritare in Congresul de la Washington, chiar daca adevaratul motiv al  acestei actiuni ar fi putut fi teama lui Nasser ca noii lideri sovietici ar putea fi convinsi, in timpul vizitei lor la Londra, sa se alature puterilor occidentale in cadrul unui nou embargo impus Orientului Mijlociu in privinta armelor. In iunie, noul ministru de externe sovietic, Dmitri Sepilov, a sosit in Egipt cu o oferta sovietica atat pentru finantarea, cat si pentru construirea barajului de la Assuan, dandu-i lui Nasser posibilitatea de a se lansa in distractia lui preferata, de a asmuti superputerile una impotriva alteia. In 19 iulie, Dulles, secretarul de stat al SUA, s-a decis sa puna capat divertismentului. Cand ambasadorul egiptean a revenit de la Cairo cu instructiuni de a accepta toate propunerile tehnice americane, Dulles a raspuns ca Washingtonul ajunsese la concluzia ca barajul depasea posibilitatile economice ale Egiptului. Nu avea sa fie avansat nici un ajutor.

            Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville (care ulterior avea sa devina ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu exactitate ce urma sa se intample : « Vor face ceva cu Suezul. Este unica modalitate de a starni tarile occidentale. »

            Inaintea unei multimi uriase adunate in Alexandria in 26 iulie 1956, Nasser i-a dat raspunsul lui Dulles, exprimandu-si riposta sub forma unui appel la nationalismul arab :

            « Aceasta, o, cetateni, este batalia in care suntem acum implicati. Este o batalie impotriva imperialismului si a metodelor si tacticilor imperialismului si o batalie impotriva Israelului, avangarda imperialismului…

            Nationalismul arab face progrese. Nationalismul arab triumfa. Nationalismul arab merge inainte ; el isi cunoaste drumul si isi cunoaste puterile. Nationalismul arab stie care ii sunt vrajmasii si cine ii sunt prietenii. »

           

             Provocand Franta cu buna stiinta, el a pronuntat in fata multimii la mijlocul discursului sau numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise Canalul Suez. Era codul pentru fortele militare egiptene de a prelua controlul asupra canalului. Aceasta i-a permis lui Nasser, spre sfarsitul cuvantarii, sa anunte unei multimi cuprinse de frenezie : «In acest moment in care va vorbesc, frati de-ai vostri egipteni…au inceput preluarea companiei canalului si a proprietatilor ei, precum si controlul navigatiei din canal – canal care este situat pe teritoriu egiptean, care…este parte a Egiptului si care este proprietatea Egiptului . »

Figura 3. Canalul Suez

            Canalul Suez era in mod neindoielnic o parte componenta a statului egiptean, dar facea in egala masura obiectul a doua, foarte diferite, instrumente – un acord de concesionare si un tratat international. Cel dintai, acordat lui Ferdinand de Lesseps de chidvul sau viceregele Egiptului, Said pasa, si confirmat de sultanul otoman, concesiona dreptul de a exploata canalul pe o durata de nouazeci si noua de ani de la inaugurarea sa. Acest acord de concesionare a fost transferat Companiei Maritime Universale a Canalului Suez (Universal Maritime Suez Canal Company), care era o corporatie egipteana cu sedii in Cairo si Paris si cu o diversitate de actionari, incluzand guvernul britanic si o multime de rentiers francezi. In 1956, acordul de concesionare, foarte pretios, mai era valabil timp de doisprezece ani. Dupa acest interval drepturile de exploatare reveneau statului egiptean. Actiunea lui Nasser a culminat cu nationalizarea companiei, dar dat fiind ca a promis sa acorde despagubiri, a fost dificil sa sustina ca nu a comis nici o ilegalitate sau, pentru secolul XX, ceva foarte neobisnuit – desi compania putea intreba de unde va obtine banii pentru aceste despagubiri. Daca incalca insa prevederile celui de-al doilea instrument pertinent, Nasser comitea oricum o ilegalitate. Cel de-al doilea instrument era conventia incheiata in 1888 intre doua puteri inclusiv Imperiul Otoman, care la vremea aceea era suzeranul Egiptului. Partile contractante s-au angajat sa mentina canalul deschis tuturor vaselor comerciale sau de razboi, pe timp de pace sau razboi, si sa nu il blocheze niciodata. Daca Nasser inchidea canalul liberei navigatii, el incalca prevederile conventiei, iar partile semnatare ar fi fost indreptatite sa ia masuri pentru redeschiderea lui. Exista temerea ca daca pilotii canalului vor fi retrasi, canalul va inceta sa functioneze si in acest caz se va putea face uz de dreptul de a interveni, dar in cele din urma canalul a continuat sa functioneze pana la bombardamentele britanicilor si francezilor, desi pilotii companiei au fost aproape toti retrasi ca rezultat al presiunilor unor puteri din afara.

            Nationalizarea companiei canalului a oferit Marii Britanii si Frantei o scuza pentru actiunea de forta pe care voiau sa o declanseze impotriva Egiptului. Cabinetul britanic a alocat 5 milioane de lire sterline (« imperialism platit ») si a decis sa recurga la forta in decurs de o saptamana, numai ca s-a descoperit ca situatia militara nu ii permitea Marii Britanii sa actioneze pana la jumatatea lunii septembrie sau fara sa mobilizeze si cadrele de rezerva. Aceasta amanare a permis Statelor Unite sa intervina. Einsenhower, comandantul fortelor armate, si Dulles au fost de acord cu guvernele britanic si francez in dorinta lor de a pune canalul sub control international, dar desi nu il agreau pe Nasser, s-au opus folosirii fortei pana cand au fost epuizate toate metodele pasnice. Eisenhower, care si-a expus parerea in scrisori adresate lui Eden si in declaratii publice, se opunea in mod structural folosirii fortei si era de asemenea convins ca recurgerea la forta era nepotrivita pentru ca va antrena sabotarea conductelor de petrol, va incuraja alti lideri (de exemplu Chiang Kaishek si Syngman Rhee) sa ceara ajutor americanilor pentru a folosi forta si in cadrul confruntarilor lor si va starni tarile neimplicate impotriva Occidentului.

Primul-ministru, Eden, era nepotrivit temperamental pentru a lua decizii sub presiune. A fii succesorul imediat al lui Churchill se va fi dovedit a fi o povara, dar faptul era combinat cu reputatia pe care si-o castigase Eden, de putere in total dezacord cu fragilitatea sa psihica si fizica. Vorbind fluent limba araba, el se dezvoltase in perioada dominatiei britanice asupra Orientului Mijlociu si era hotarat sa-l opreasca pe Nasser, de unul singur, la nevoie.

Eisenhower a trimis un emisar special la Londra care a raportat la 31 iulie 1956 ca britanicii au intentia sa recurga la forta si in consecinta intre Eden si Dulles, dusmani inca din momentul crizei din 1954 din Indochina, s-a declansat un duel, Eden incercand sa actioneze in asa fel incat sa obtina aprobarea americanilor pentru viitoarea sa politica, iar Dulles incercand sa castige timp.

            Franta era inca si mai ostila lui Nasser. Interesele sale majore in lumea araba erau in Maroc si Algeria, primul protectorat francez, cea de-a doua fiind departament al Frantei metropolitane, cuprinzand un million de francezi. Ambele tari nord-africane incercau sa-si obtina independenta, proces caruia actiunile lui Nasser ii ofereau un sprijin emotional si politic. Tranzactia cu arme sovietice deschidea perspectiva ca Egiptul sa devina un canal pentru armele sovietice si spre gherilele algeriene.

            In 29 iulie, ambasadorul francez la Londra l-a informat pe ministrul de externe englez ca Franta era gata sa-si puna fortele sub comanda britanica si sa scoata trupe din Algeria in vederea unei actiuni comune impotriva Egiptului.

            Initial, britanicii si francezii, cu sprijinul americanilor, au organizat la Londra o conferinta a principalilor beneficiari ai canalului si au prezentat in cadrul acestei conferinte un plan vizand crearea unui nou comitet de conducere care sa asigure un control international asupra canalului. Conferinta nu a aprobat in unanimitate acest plan ; el a fost calificat drept o incalcare nejustificata a suveranitatii Egiptului. Cu toate acestea, prim-ministrul australian, Robert Menzies si alti patru membri, reprezentand punctul de vedere al majoritatii, s-au dus la Cairo pentru a-i prezenta planul lui Nasser, care l-a respins declarand ca deocamdata canalul functioneaza normal. Apoi Dulles, in dorinta de a continua tratativele si de a evita recurgerea la forta, a propus crearea unei Asociatii a Beneficiarilor Canalului Suez (Suez Canal Users’ Association), care sa aiba dreptul sa organizeze escorte de protectie si sa perceapa taxe vaselor care il folosesc. Acest plan convenea britanicilor care vedeau in el o sansa de a organiza o escorta de protectie pe canal impotriva opozitiei egiptenilor si sa-i puna astfel pe egipteni intr-o lumina proasta in ochii americanilor. Dulles, care in aceasta faza era extrem de pragmatic, a renuntat la plan devenind foarte suspicios in privinta faptului ca Marea Britanie si Franta au supus aceasta problema atentiei Consiliului de Securitate, desi au declarat in mod explicit ca isi rezerva dreptul de a recuge la forta. Cand Consiliul de Securitate s-a intrunit la 5 octombrie, Egiptul a propus inceperea unor negocieri, in timp ce Marea Britanie si Franta au propus un plan vizand instruirea unui control international asupra canalului. Negocierile neoficiale desfasurate in afara Consiliului de Securitate au inregistrat progrese substantiale, dar Egiptul a continuat sa refuze sa accepte controlul international, iar planul anglo-francez a fost respins datorita folosirii de catre URSS  a dreptului sau de veto.

            Pe parcursul acestor luni francezii au inceput sa fie tot mai exasperati de atitudinea englezilor. La inceputul lunii august se crease un comandament comun anglo-francez, dar perspectiva de a actiona prin mobilizarea de trupe s-a diminuat, dat fiind ca britanicii oscilau intre dorinta de a tine pasul cu francezii si teama de a nu strica relatiile cu americanii. La sfarsitul lui septembrie sau la inceputul lui octombrie, francezii au revenit la vechea lor linie politica de a coopera cu Israelul, de la care s-au abatut datorita perspectivei unei operatiuni comune anglo-franceze ca raspuns la nationalizarea companiei canalului.

            Israelul avea motive temeinice sa isi doreasca sa declanseze un razboi impotriva Egiptului. Raidurile impotriva Israelului facute de fedayeen-ii cantonati in peninsula Sinai au devenit tot mai indraznete si mai frecvente. Pamantul din apropierea granitelor devenise prea periculos pentru a fi cultivat, iar guvernul israelian se temea de comiterea unor acte teroriste chiar si in centrul oraselor. Numai un gest spectaculos putea pune capat acestor atacuri. In plus, Israelul voia sa distruga blocada araba asupra golfului Aqaba si sa castige astfel o iesire sigura spre tarile din Asia si Africa din portul Eilat care se afla la capatul golfului ; chiar si legaturile aeriene ale Israelului cu Africa erau nesigure.

Figura 4. Golful Aqaba

Deschiderea stramtorilor Tiran la intrarea in golf putea constitui o compensatie pentru Israel care ar mai fi estompat refuzul Egiptului de a permite vaselor in drum spre Israel sau dinspre Israel sa foloseasca Canalul Suez. Dar posibilitatile Israelului nu erau la inaltimea intentiilor sale. Noile bombardiere rusesti de care dispunea Egiptul erau in masura sa bombardeze orasele israeliene si sa creeze panica in randul celor mai noi imigranti care nu se obisnuisera inca cu traiul intr-un stat asediat. Fortele aeriene de care dispunea Israelul abia daca puteau apara aceste orase, chiar si cu ajutorul noilor sale avioane de lupta de provenienta franceza, sau proteja fortele terestre israeliene care luptau in zona de desert si erau incapabile sa bombardeze aerodromurile egiptene si sa impiedice astfel fortele aeriene egiptene sa le suprime. Atunci cand francezii s-au gandit din nou la atacul israelian impotriva Egiptului pentru care ei furnizasera arme si-au dat seama ca israelienii vor mai mult decat arme. Ei voiau o participare activa din partea francezilor sub forma unor unitati din cadrul fortelor aeriene franceze care sa stationeze pe aerodromurile israeliene pentru apararea oraselor israeliene si doreau de asemenea participarea activa a britanicilor si bombardarea aerodromurilor egiptene de catre singurele bombardiere capabile sa faca acest lucru – si anume de bombardierele britanice ce foloseau bazele britanice din Cipru.




            Fiecare dintre parteneri ar fi facut mai bine daca si-ar fi urmat obiectivele independent. Marea Britanie si Franta si-au subminat pretentiile de a fi mari puteri dand impresia ca aveau nevoie de ajutorul Israelului pentru a infrange Egiptul. Israelul si-a pierdut avantajul moral al refuzului vecinilor sai de a discuta pacea permitandu-si sa apara ca o unealta a colonialismului. Pozitia Marii Britanii in Iordan si Irak, bastioane-cheie ale acesteia in Orientul Mijlociu, a fost slabita. Eisenhower a fost profund ofensat de o manevra parand cuplata cu presupusa lui grija de a nu intra in contradictie cu votantii evrei in ultima saptamana a campaniei electorale. Este nevoie de perseverenta pentru a gasi o politica ce combina dezavantajele tuturor liniilor de actiune sau pentru a construi o coalitie care slabeste simultan toti partenerii. Marea Britanie, Franta si Israelul au reusit intocmai.

            Aparent nepasatoare fata de furia internationala care le astepta, Marea Britanie si Franta si-au combinat problemele politice prin adoptarea unei strategii astfel gandite incat sa dea aparenta taraganarii. In 29 octombrie, Israelul a navalit in Sinai. Marea Britanie si Franta au cerut ca ambele parti sa se retraga din Canal, unde trupele israeliene inca nu ajunsesera. In 31 octombrie, Marea Britanie si Franta au anuntat ca vor reveni pe uscat. Totusi, trupele britanice si franceze nu au debarcat in Egipt vreme de inca patru zile si nu si-au indeplinit niciodata misiunea de a captura Canalul in cele cateva zile cat s-au aflat pe uscat.

Ceea ce nu pusese nimeni la socoteala a fost simtul de dreptate al Americii, starnit de operatiunea asupra Canalului. In 30 octombrie, la 24 de ore de la atacul initial al Israelului, Statele Unite au prezentat o rezolutie dura in Consiliul de Securitate, ordonand fortelor armate ale Israelului « sa se retraga imediat…inapoia liniilor stabilite ale armistitiului ». Nu a fost facuta nici o cerere de condamnare a terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada araba ilegala a Golfului Aqaba. Cand Marea Britanie si Franta au intrat in conflict in 31 octombrie, Eisenhower a condamnat implicarea lor intr-un discurs televizat, in aceeasi zi :

            « De vreme ce este dreptul evident al fiecareia dintre aceste natiuni sa recurga la asemenea decizii si actiuni, este de asemenea dreptul nostru – daca asa ne dicteaza judecata noastra – sa nu fim de acord. Noi credem despre aceste actiuni ca au fost luate gresit. Pentru ca noi nu acceptam folosirea fortei drept instrument intelept si potrivit pentru reglementarea disputelor internationale. »

            Aceasta a fost prima si ultima oara cand Statele Unite au votat cu Uniunea Sovietica impotriva celor mai apropiati aliati ai sai. Eisenhower a spus poporului american ca, in vederea vetoului asteptat al Marii Britanii si al Frantei in Consiliul de Securitate, el isi va prezenta cazul inaintea Adunarii Generale, unde vetourile lor nu functionau.

Figura 5. Campania din Sinai, 1956

            In 2 noiembrie, Adunarea Generala a cerut terminarea ostilitatilor printr-un vot coplesitor de saisezi si patru la cinci. Intr-o sesiune prelungita peste noaptea de 3 spre 4, a fost votata o rezolutie chiar mai puternica si a inceput discutarea unei forte a Natiunilor Unite de mentinere a pacii in zona Canalului – o miscare semnal, pentru a facilita retragerea britanica si franceza, de vreme ce fortele Natiunilor Unite nu sunt mentinute niciodata pe teritoriul unei tari suverane impotriva vointei acesteia, iar Nasser era sigur ca avea sa ceara retragerea lor.

            Pana in 5 noiembrie, a fost stabilita o forta a Natiunilor Unite de mentinere a pacii. In aceeasi zi, Marea Britanie si Franta au anuntat ca trupele lor se vor retrage imediat ce forta Natiunilor Unite avea sa ajunga in teren. Venind sa se adauge complotului Americii de umilire a celor mai apropiati aliati ai sai, fortele sovietice i-au zdrobit pe luptatorii pentru libertate maghiari exact in aceeasi zi, in fata a ceea ce poate fi descris numai drept o opozitie mimata a Natiunilor Unite.

Figura 6. Campania din Sinai, 1956

            In noaptea de 5 noiembrie, la o saptamana dupa ultimatumul britanic si francez si la douazeci si patru de ore dupa ce tancurile sovietice incepusera sa zdrobeasca Revolutia ungara, a fost auzita si Uniunea Sovietica. Dezbinarea evidenta dintre America si aliatii sai i-au permis Moscovei sa pozeze in protector al Egiptului cu risc minim, dezlantuind un veritabil tir de comunicate. Tema comunicatelor a fost aceeasi : agresiunea «pradalnica » impotriva Egiptului trebuie sa inceteze ; Natiunile Unite trebuiau sa organizeze un efort comun in acest scop ; Uniunea Sovietica avea sa coopereze punandu-si la dispozitie fortele aeriene si navale.

            Amenintarile sovietice au conturat acea extraordinara bravada care avea sa devina trasatura distinctiva a diplomatiei lui Hrusciov. Exact in acelasi moment in care trupele sovietice ii suprimau cu brutalitate pe luptatorii pentru libertate din Ungaria, Uniunea Sovietica avea indrazneala sa deplanga soarta presupuselor victime ale imperialismului occidental. Numai o fire necrutatoare i-ar fi putut permite lui Hrusciov sa dea glas amenintarii cu un al treilea razboi mondial in 1956, cand Uniunea Sovietica era incomparabil mai slaba decat Statele Unite, mai ales in domeniul nuclear. Uniunea Sovietica nu numai ca nu era deloc in stare de o etalare de forte, dar, cum a devenit iminent, Hrusciov ar fi putut fi obligat sa se retraga dezonorat, cum de fapt a si facut-o sase ani mai tarziu, in timpul crizei rachetelor din Cuba.

            Eisenhower a respins cu indignare actiunea militara comuna cu Uniunea Sovietica si a avertizat ca Statele Unite se vor opune oricarei miscari militare unilaterale sovietice. In acelasi timp, avertismentul sovietic a intensificat presiunea Washingtonului asupra Marii Britanii si a Frantei. In 6 noiembri s-a inregistrat un numar alarmant de cereri de retragere de lire sterline din banci. Contrar practicii anterioare, America a ramas deoparte si a refuzat sa intervina pentru a linisti piata.

            Atacat in repetate randuri in Camera Comunelor, gasind putin sprijin in Commonwealth si complet abandonat de Statele Unite, Eden a cedat. In 6 noiembrie, el a acceptat incetarea focului cu incepere de a doua zi. Fortele britanice si franceze s-au aflat pe teren mai putin de patruzeci si opt de ore.          

            Expeditia britanica si franceza fusese conceputa teatral si implementata fara profesionalism ; proiectata sub impulsul frustrarii si lipsita de un obiectiv politic limpede de definit, ea se autosortise esecului. Statele Unite nu ar fi sprijinit niciodata o asemenea intreprindere subreda. Sub aspect legal, Statele Unite nu aveau nici o obligatie fata de Marea Britanie si Franta in afara zonei clar definite de NATO.

            Statele Unite nu aveau deloc obligatia sa impuna deliberarilor Natiunilor Unite un asemenea ritm extraordinar, cum au facut, sau sa sprijine rezolutii care ignorau sursele provocarii si erau in intregime concentrate asupra chestiunilor imediate. Statele Unite ar fi putut atrage atentia asupra tuturor schemelor internationale, atat de diverse, pentru a izola operatiunea Canalul, asupra blocadei arabe ilegale a Golfului Aqaba sau asupra incurajarii de catre Nasser a raidurilor teroriste asupra Israelului. Mai presus de orice putea, si ar fi trebuit, sa-si fi legat condamnarea actiunilor britanice si franceze de condamnarea actiunilor sovietice din Ungaria. Actionand de parca problema Suezului ar fi fost cu totul morala si legala si de parca aceasta nu ar fi avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au evadat din realitatea faptului ca o victorie neconditionata a lui Nasser – rezultat in legatura cu care Egiptul nu dadea nici o garantie privitoare la administrarea Canalului – era si o victorie a politicii radicale incurajate de armele sovietice si sustinute de amenintarile sovietice.

            Miezul problemei tinea de definirea notiunilor. Conducatorii Americii au avansat trei principii e parcursul crizei Suezului, fiecare reflectand adevaruri bine stabilite : obligatiile Americii fata de aliatii sai erau fixate prin documente legale precise ; recurgerea la forta de catre oricare natiune era inadmisibila cu exceptia cazului cand era strict definita drept autoaparare ; si, cel mai important, criza Suezului furnizase Americii o ocazie de a-si urma adevarata vocatie, aceea de conducatoare a lumii in curs de dezvoltare.

            Prima chestiune a fost subliniata in discursul lui Eisenhower din 31 octombrie in care el arunca intreaga greutate diplomatica a Americii impotriva Marii Britanii si a Frantei : « Nu poate fi nici o pace…in afara legii. Si nu poate exista lege…daca ar fi sa invocam un cod al comportamentului international pentru cei care ni se opun…si altul pentru cei ce ne sunt prieteni. » Ideea ca relatiile internationale ar putea fi definite complet prin legi internationale avea radacini adanci in istoria americana. Presupunerea ca America ar trebui sa actioneze ca arbitrul moral impartial al comportamentului natiunilor, neafectata de interese nationale sau geopolitice sau de aliante, face parte din aceasta nostalgie. In lumea reala insa, diplomatia presupune, cel putin in parte, capacitatea de a face deosebirea intre situatii si de a distruge prietenii de adversari.

            Perspectiva strict constructiva conform careia singurul caz de razboi legitim este autoapararea a fost prezentata in decembrie 1956 de John Foster Dulles, care a interpretat articolul 1 al tratatului NATO ca dand nastere acestei obligatii :

            « …ideea era ca noi am considerat ca un asemenea atac in conditiile date viola Carta Natiunilor Unite si viola articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord insusi, care cere tuturor partilor participante la tratat sa renunte la folosirea fortei si sa-si reglementeze disputele prin mijloace pasnice. Aceasta este nemultumirea noastra : ca tratatul a fost violat ; nu ca nu au existat consultari. »

            Nimeni nu mai interpretase articolul 1 al Tratatului Atlanticului de Nord intr-un asemenea mod pacifist ; nimeni nu avea sa o mai faca. Ideea ca textul unei aliante militare continea o clauza privind solutionarea pasnica a tuturor disputelor era, desigur, derutanta. In orice caz, adevarata chestiune care se punea nu era juridica, ci daca o alianta nu cumva include obligatia tacita de a arata oarecare intelegere fata de definitia intereselor vitale ale unui aliat chiar in afara unei zone strict definite a tratatului si, poate, putina intelegere fata de o diferenta intamplatoare de vederi.

            Cea de-a treia premisa a politicii Americii, visul ei secret de a ajunge conducatorul lumii in curs de dezvoltare, s-a dovedit a fi imposibil de indeplinit. Richard Nixon, probabil cel mai rafinat invatacel al interesului national dintre conducatorii postbelici ai Americii, a plasat America in avangarda luptei anticoloniale in 2 noiembrie, cu patru zile inainte de alegeri, cand a declarat :

            « Pentru prima oara in istorie, am vadit independenta in raport cu politica anglo-franceza fata de Africa si Asia, care noua ni s-a parut a reflecta traditia coloniala. Declaratia de independenta a avut un efect electrizant asupra intregii lumi. »

           

            In lumina declaratiilor ulterioare ale lui Nixon, este greu de crezut ca el facea altceva decat sa urmeze instructiuni.

            Si totusi, aceasta nu a fost tot ce s-a intamplat. Nasser nu si-a moderat politica nici fata de Occident, nici fata de aliatii sai arabi. Elecoratul sau radical nu i-ar fi permis sa admita ca fusese salvat de presiunile americane chiar daca ar fi fost inclinat sa faca astfel. Dimpotriva, pentru a impresiona tocmai acest electorat, el si-a intensificat atacurile impotriva guvernelor moderate, prooccidentale din Orientul Mijlociu. In interval de doua zile de la inceputul crizei Suezului, guvernul prooccidental din Irak a fost rasturnat si inlocuit cu unul dintre cele mai radicale regimuri din lumea araba, care a condus in cele din urma la aparitia lui Saddam Hussein. Siria a devenit si ea din ce in ce mai radicala. In cinci ani, trupele egiptene au intrat in Yemen in ceea ce s-a transformat intr-un efort zadarnic de a rasturna regimul existent. Din momentul in care, in cele din urma, Statele Unite au mostenit pozitiile strategice abandonate de Marea Britanie, toata furia radicalismului lui Nasser s-a dezlantuit impotriva Americii, culminand cu ruperea relatiilor diplomatice, in 1967.

            Nici America nu si-a imbunatatit pozitia printre restul tarilor nealiniate. La cateva luni de la criza Suezului, America nu o ducea deloc mai bine decat Marea Britanie in relatiile sale cu tarile nealiniate. Nu din cauza ca majoritatea tarilor nealiniate devenisera subit rauvoitoare fata de Statele Unite, ci din cauza ca ajunsesera sa-si inteleaga avantajul pozitional. Ceea ce-si aminteau aceste natiuni in primul rand in legatura cu criza Suezului nu era sprijinul dat de America lui Nasser, ci faptul ca Nasser repurtase succese importante datorita dexteritatii sale de a asmuti superputerile una impotriva alteia. Criza Suezului a servit de asemenea drept prima expunere a natiunilor nealiniate la un alt adevar esential al Razboiului rece anume ca : exercitarea de presiuni asupra Uniunii Sovietice putea fi riscanta, deoarece raspunsul sovietic invariabil era administrarea dura a unei contrapresiuni.



            In deceniile urmatoare crizei Suezului, aceste tendinte s-au amplificat. Infierarea politicilor americane s-a transformat in ritualul conferintelor tarilor nealiniate. Condamnarea actiunilor sovietice in declaratii publicate la terminarea intalnirilor periodice ale tarilor nealiniate a fost extrem de rara si prudenta. De vreme ce statistic era improbabil ca Statele Unite sa greseasca intotdeauna, inclinatia statelor nealiniate trebuie sa fi reflectat un calcul de interese, nu o judecata morala.

            Cea mai profunda consecinta a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi ale liniei de ruptura din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de seama propagandist al Egiptului, scria la 19 noiembrie :

            « Nu sunt decat doua Mari Puteri in lume la ora actuala, Statele Unite si Uniunea Sovietica… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia si Franta, ca puteri nici mari, nici puternice. »

            Aliatii Americii au tras aceeasi concluzie. Criza Suezului ii ajutase sa inteleaga ca una dintre premisele Aliantei Atlantice – identitatea de interese dintre Statele Unite si Europa – nu era decat cel mult partial valabila. Din acest punct inainte, argumentul ca Europa nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea oricand conta pe sprijinul american se ciocnea de amintirea Suezului. Marea Britanie, desigur, avusese intotdeauna o retinere particulara. In privinta Frantei, un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez « Le Populaire » a exprimat ceea ce avea sa devina o atitudine franceza constanta : « Guvernul francez va lua fara indoiala in scurt timp decizia de a fabrica arme nucleare…Amenintarea sovietica ca va folosi rachete a imprastiat toate inchipuirile si iluziile. »

            Jucatorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simtit socurile dezavuarii de catre America a celor mai apropiati aliati ai ei. Cancelarul Adenauer, cel mai bun prieten al Americii din Europa postbelica, il admira intens pe Dulles. Cu toate acestea, chiar si el a vazut actiunile diplomatice ale Americii legate de Criza Suezului drept un potential precedent pentru un anumit tip de aranjament global intre Statele Unite si Uniunea Sovietica al carui prêt avea sa sfarseasca prin a-l plati Europa.

            S-a intamplat ca Adenauer sa se afle la Paris in 6 noiembrie, ziua in care Eden si Mollet au decis ca vor trebui sa cedeze presiunilor americane. Potrivit ministrului de externe francez Christian Pineau, Adenauer a spus :

            «  Franta si Anglia nu vor fi niciodata puteri comparabile cu Statele Unite si Uniunea Sovietica. Si nici Germania, de altfel. Lor nu le ramane decat un mod de a juca un rol decisiv in lume ; anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de matura pentru asta, insa afacerea Suezului o va ajuta sa-si pregateasca starea necesara. Nu avem deloc timp de pierdut : Europa va va fi revansa. »

           

            Aceasta declaratie arunca lumina asupra ratiunii aflate in spatele politicii franco-germane ulterioare, culminand cu tratatul de prietenie si consultare din 1963, al lui de Gaulle si Adenauer.

            Marea Britanie, tragand multe dintre concluziile analitice la care ajunsese si Franta in legatura cu slabiciunea relativa proprie, le-a pus in slujba unei politici complet diferite. Indepartandu-se de unitatea europeana, Marea Britanie a optat pentru subordonarea permanenta fata de politica americana. Inainte de Suez, Marea Britanie devenise deja perfect constienta de dependenta sa fata de Statele Unite, desi continuase sa se poarte ca o Mare Putere. Dupa Suez, si-a interpretat « relatia speciala » cu America ca un mijloc de a castiga maxima influenta asupra unor decizii ce erau luate in esenta la Washington.

            Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii Sovietice. In decurs de un an de la « spiritul Genevei », Uniunea Sovietica reusise sa patrunda in Orientul Mijlociu, sa reprime o revolta in Ungaria si sa ameninte Europa de Vest cu atacul cu rachete. Pretutindeni, oprobriul international se  concentrase asupra Marii Britanii si Frantei, in vreme ce actiuni mult mai brutale ale Uniunii Sovietice in Ungaria avusesera parte de cel mult condamnari formale.

            Ideologia si personalitatea lui Hrusciov l-au facut sa atribuie comportamentul american mai degraba slabiciunii decat unui principiu superior. Ceea ce incepuse ca o incercare de tranzactie de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase intr-o strapungere strategica sovietica majora, care a divizat Alianta Atlantica si a facut natiunile in curs de dezvoltare sa se intoarca spre Moscova ca modalitate de a-si spori puterea de negociere. Hrusciov era cuprins de euforie. Excelenta lui stare de spirit l-a propulsat ca intr-o cursa de roller-coaster dintr-o confruntare in alta, incepand cu ultimatumul Berlinului, din 1958, si sfarsit cu umilirea sa in timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962.

            Cu toata durerea provocata, criza Suezului marcase ascensiunea Americii pana la pozitia de conducator al lumii. America a folosit ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera de aliatii pe care intotdeauna ii considerase responsabili pentru pacostea reprezentata de « Realpolitik » si pentru devotamentul lor stirbit fata de echilibrul puterii. Dar Americii nu i-a fost ingaduit sa ramana cea de odinioara. Suezul s-a dovedit a fi initierea Americii in realitatile puterii globale, dintre ale carei lectii una este aceea ca golurile sunt intotdeauna umplute si ca principala problema nu este daca, ci de catre cine. Scotand Marea Britanie si Franta din rolurile lor istorice in Orientul Mijlociu, America a descoperit ca responsabilitatea pentru echilibrul puterii in acea regiune cazuse exact pe propriii ei umeri.

            In 29 noiembrie 1956, guvernul Statelor Unite, salutand recenta intalnire la varf a Pactului de la Bagdad dintre conducatorii Pakistanului, Irakului, Turciei si Iranului, a declarat : « O amenintare la adresa integritatii teritoriale sau a independentei politice a membrilor va fi privita de Statele Unite cu cea mai mare seriozitate. » Era modalitatea diplomatilor de a spune ca Statele Unite aveau sa actioneze concret in apararea statelor Pactului de la Bagdad, rol pentru care Marea Britanie era acum prea slaba si prea discreditata.

            In 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerand aprobare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu program de ajutor economic, asistenta militara si protectie impotriva agresiunii comuniste in Orientul Mijlociu. In discursul sau Starea Uniunii, din 10 ianuarie 1957, Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamand angajarea Americii in apararea intregii lumi libere.

            In 1957, Egiptul deschide Canalul Suez. In urma retragerii Israelului din teritoriul egiptean ocupat, Canalul Suez este redeschis traficului international. Totusi, canalul era atat de plin de ramasite rezultate din Criza Suez incat au fost necesare mai multe saptamani de curatare de catre muncitorii egipteni si ai Natiunilor Unite, inainte

ca navele mari sa poata naviga pe cursul de apa.

Dupa ce Marea Britanie si Franta se retrasesera in decembrie, fortele Israelului au plecat in martie 1957. In acea luna, Egiptul a preluat controlul canalului si l-a redeschis pentru navigatia comerciala. Zece ani mai tarziu, Egiptul a inchis din nou canalul in urma Razboiului de sase zile si a ocupatiei de catre Israel a Peninsulei Sinai. Canalul a ramas inchis timp de opt ani, pana cand presedintele egiptean Anwar el-Sadat l-a redeschis in 1975, dupa discutiile privind incheierea unei paci cu Israelul.

 

BIBLIOGRAFIE

  • Calvocoressi Peter – “Politica mondiala dupa 1945” – Editura Allfa, 2000
  • Duma, Dacian – Integrare Contra Fragmentare, Editura Eikon, 2006.
  • Adrian Liviu Ivan, Sub Zodia ‘Statelor Unite ale Europei’, Editura Ecumenica, 2006.
  • Kissinger Henry – “Diplomatia” – Editura All, 2003
  • Vasile Puscas, Relatii Internationale/ Transnationale, Editura Sincron, 2005.
  • Samuel P. Huntington, Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii Mondiale.

*** Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Nigel Hawkes, Tim Healey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, David MacFadyen, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, Robert Stewart, Richard Tames, Stephen Williams -  “Cand, unde si cum s-a intamplat” – Editura Reader’s Digest, 2006








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1746
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site