| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
NOTE DESPRE PLATON SI DESPRE O LECTURA MAI COMPLEXA A DIALOGURILOR SALE POLITICE
erau toate in starea in care e de asteptat
sa se afle orice lucru din care zeul lipseste .
PLATON, Timaios, 53b
1 Platon, a carui figura este astazi mai putin decit oricind cantonata in lumea filosofiei antice, pare a fi devenit astazi o referinta cvasiobligatorie pentru reflectii dintre cele mai diverse, de la epistemologie la filosofia politica, asa cum acelasi Platon a fost, observa Monique Dixsaut, intotdeauna o miza teoretica (un enjeu), in interiorul filosofiei, dar si in afara acesteia . Nu mai putem vorbi astazi de un Platon in proprietatea aproape exclusiva a profesorilor de filosofie antica. Acest lucru are consecinte pozitive, in masura in care Platon este astazi unul dintre filosofii cei mai cititi de publicul larg, dar si consecinte mai putin dezirabile, in masura in care opera intemeietorului Academiei este fie simplificata in spiritul unei viziuni dogmatice, de dictionar, fie total denaturata sub impulsul unei abordari asazis politice, care actualizeaza intrun mod extrem de discutabil unele presupuse teze platoniciene, ca in cazul lui Popper.
HansGeorg Gadamer este unul dintre interpretii contemporani ai lui Platon care au contribuit in cea mai mare masura la revizuirea imaginii dogmatice a intemeietorului Academiei, incepind chiar cu cercetarile sale din anii '30 (Platos dialektische Ethik ,1931, Plato und die Dichter , 1934), dar si in studiile publicate ulterior cu privire la opera lui Platon si, de asemenea, in extinse analize cuprinse in alte volume, inclusiv in ceea ce se considera a fi opera capitala a autorului german, Wahrheit und Methode. Grundzge einer philosophischen Hermeneutik , care apare intro prima editie in 1960. Insistind asupra necesitatii de a abandona lectura plata, literala, a textelor lui Platon in favoarea unei lecturi pregatite printro elaborare hermeneutica minutioasa, Gadamer este printre initiatorii unei noi etape, superioare, in studiul operei filosofului antic. Asa cum Kant si Hegel au influentat, in epoca lor, cercetarea filosofiei lui Platon prin modul lor special de a lumina intregul domeniu al filosofiei, in anii '30 filosofia heideggeriana a constituit pentru Gadamer, asa cum el insusi a aratat, una dintre sursele de inspiratie pentru reinnoirea modului de a citi scrierile aceluiasi autor.
In afara filosofiei lui Heidegger, insa, Gadamer, ca si alti interpreti ai lui Platon, a fost beneficiarul progreselor deosebite ale stiintei filologice in domeniul cercetarii culturii antice. In primele decenii ale secolului trecut, cercetatori ca W. Jaeger, U. von WilamowitzMoellendorff, P. Natorp, J. Burnet, A.E. Taylor, P. Friedlnder, K. Hildebrandt, J. Stenzel, dar si L. Robin, H.G. Gadamer, H. Cherniss, Gr. Vlastos, O. Gigon, W.K.C. Guthrie, W.D. Ross si, mai tirziu, H.J. Krmer, J.N. Findlay, K. Gaiser, E.N. Tigerstedt, H. Thesleff, Th. Szlezk, G. Ryle, Y. Lafrance, Luc Brisson, MarieDominique Richard, G. Bhme, Monique Dixsaut si, desigur, foarte multi altii (bibliografia comentariilor la Platon, inceputa de C. Ritter, continuata de H. Cherniss pentru anii 19301957[7] si, pentru perioada mai recenta, de Luc Brisson , cuprinde, un numar impresionant de pagini), au folosit rezultatele cercetarilor filologice (initiate inca in 1867 de Lewis Campbell, continuate de Ritter, Dittenberger, Baron si Lutoslawski catre sfirsitul secolului al XIXlea, la inceputul secolului trecut de G. Janell si W. Kaluscha, iarasi de Ritter, catre sfirsitul vietii sale si, mai recent, de Holger Thesleff si G.R. Ledger si, cu ajutorul computerului, de Leonard Brandwood ) pentru a avansa in analiza diferitelor implicatii ale unor pasaje din textele lui Platon pentru intelegerea mai exacta si mai complexa a operei sale.
In esenta, se poate spune ca studiul scrierilor platoniciene a devenit astazi o disciplina cu o istorie proprie si ca aceasta istorie poate lumina ea insasi semnificatia acestor cercetari, ca un stadiu preliminar (o pregatire istorica, asa cum formuleaza Gadamer in Wahrheit und Methode ) al elaborarii unei hermeneutici a operei lui Platon. Succesiunea punctelor de vedere exprimate de interpretii scrierilor filosofului grec in ultimele doua secole este instructiva pentru a intelege sensul si implicatiile dezbaterilor actuale. De aceea, inainte de a ne ocupa de contributia lui Gadamer la reevaluarea operei lui Platon, este poate utila o sumara recapitulare a acestor preliminarii istorice la elaborarile hermeneutice actuale.
2. Cum se stie, scrierile lui Platon au fost supuse unor lecturi extrem de diverse, incepind chiar cu perioada insasi a scrierii lor . O anecdota, raportata de Diogenes Laertios (Diog. Laert., III, 35), face, de altfel, din Socrate intiiul comentator al lui Plato .
Mai cert este faptul ca scrierile lui Platon au fost citite si interpretate in epoca de Aristotel, de Speusip, de Crantor, de exponentii Noii Academii[14] si de alti filosofi si ca au fost studiate destul de amanuntit in mediul alexandrin in secolele IIII i.e.n. (este de amintit, in special, opera de editor a lui Aristophan din Bizant, acesta propunind clasificarea in trilogii a unor Dialoguri) si in primele secole al erei crestine, cind sau si propus anumite sistematizari ale operei, aceea atribuita lui Thrasyllos, care (repetand probabil clasificarea lui Dercyllides in editia lui Atticus) grupeaza scrierile platoniciene in tetralogii, fiind poate cea mai cunoscuta. Comentarii foarte interesante si foarte personale ale doctrinei platoniciene se gasesc in citeva tratate ale lui Plutarh.
Romanii au oferit propria lor interpretare a filosofiei grecesti si am putea spune, de altfel, ca filosofia romana este in buna masura o traducere in spiritul civilizatiei Romei a unor teme ale filosofiei grecesti. Cum stim, contributia lui Cicero consta atit in traduceri si imitatii ale unor dialoguri platoniciene[17], cit si, dincolo de nivelul textului, in incercarea de a adecva terminologia latina la filosofia lui Platon (si a lui Aristotel) si aceasta, in special, a ramas in memoria limbilor latine, desi se indeparteaza mult de spiritul originar al Academiei din Atena.
Neoplatonicii, incepind cu Plotin, apoi Sf. Augustin (a carui De Civitate Dei este un ecou indepartat si crestinpolemic al Republicii, vazuta, probabil, prin interpretarea lui Cicero[18]) si, mai tirziu, Evul Mediu islamoiudaic (Al Farabi, Averroes, Maimonide s.a.) si crestin (PseudoDionisie Areopagitul, Psellos s.a.) au propus alte interpretari la Platon , unele dintre acestea prelunginduse in scrierile mai noi ale lui Gemistos Plethon si in acelea ale lui Marsilio Ficino, cel care se credea predestinat, ca un nou Orfeu, sa reinvie pe EuridiceAcademia (cum scria undeva A. Poliziano). Textele lui Platon sunt, acum, mai degraba inlocuite prin filosofeme, cam departe de textul platonician (cel putin pina la editia, devenita canonica, in trei tomuri, a lui H. Estienne sau Stephanus din 1578) si fac din intemeietorul Academiei mai degraba o figura mitologica, cu un profil simplificat.
3. Abia in secolele XVII XVIII, dezvoltarea studiilor clasice si a spiritului filologic a pus in evidenta necesitatea unei noi lecturi a operei lui Platon[20]. Sub influenta lui Leibniz (care, inca in 1706, vorbea de un Platon autentic si de denaturarea filosofiei acestuia de catre neoplatonicieni), sub influenta, de asemenea, a lui Wolff si in spiritul unei noi filosofii critice preconizate de Kant, apar in jurul anului 1780 mai multe studii care vizau o lectura a lui Platon pornind de la textul insusi al filosofului grec. Prima monografie moderna a operei lui Platon ) se datoreaza lui Wilhelm Gottfried Tennemann (1761 1819): System der platonische Philosophie, Leipzig, 17921795. Sub influenta lui Leibniz, care cerea (re)constituirea sistemului lui Platon (mettre Platon en système), Tennemann exprima parerea ca exista, in afara Dialogurilor, un sistem al filsoofiei platoniciene, care nu se regaseste in screrile care au ajuns pina la noi. Putem recunoaste, va sustine Tennemann, in unele referinte aristotelice la filosofia lui Platon, o marturie cu privire la existenta acestui sistem rezervat numai discipolilor apropiati din Academie. Asa cum arata Brisson, Tennemann pleaca, in cautarea sistemului filosofiei platoniciene, de la doua premise: 1) orice filosofie demna de acest nume trebuie sa propuna un sistem de principii prime, fie ca acest sistem este explicit sau ramine implicit si 2) incercarea neoplatonicilor de a descoperi acest sistem pe care sil revendicau in scrierile lui Platon a fost un esec .
Ideile lui Tennemann nu sunt acceptate de Friedrich Schlegel, care va prefera unei viziuni sistematice a filosofiei platoniciene o interpretare istorista, el fiind interesat de dezvoltarea in timp a ideilor filosofului grec. Sub influenta lui Schlegel, Schleiermacher intreprinde o traducere a Dialogurilor (publicata cu o prefata de A. Boeck) in care transpare convingerea ca esenta punctului de vedere al lui Platon se gaseste in scrierile care au ajuns pina la noi, insa acestea trebuie citite in spiritul lor, implicind o hermeneutica adecvata[23]. Ulterior, in secolul al XIXlea si in prima parte a secolului trecut, apar comentariile devenite clasice, multe dintre acestea eclectice, care imbina, in general, viziunea sistematica cu cea istoricista. Dialogurile incep a fi studiate fiecare in parte, ca reprezentind opere filosofice cu semnificatie in sine fiecare (Ed. Zeller: Legile, Parmenide), H. Bonitz (Gorgias, Theaitetos, Sofistul, Protagoras, etc.), constituind o mai buna fundamentare a marilor sinteze moderne privind opera lui Platon (Constantin Ritter, Platon, vol. 1, 1910, vol. 2, 1922, U. von WillamowitzMllendorf, Platon, 2 vol., 191920, Paul Friedlnder, Platon, 3 vol.,192830) etc . In spiritul, poate, al unui hegelianism excesiv si rau inteles, apare in aceasta perioada un curent care, inca o data, incearca sa restabileasca esenta, presupusa, a platonismului prin contestarea acelor dialoguri care par a nu coincide cu prezumtia criticilor respectivi. Asa cum scria si Constantin Noica, o intreaga pleiada de aparatori ai asazisei integritati si puritati platoniciene au inceput, rind pe rind, sa pledeze pentru inlaturarea anumitor dialoguri () Astfel, datorita unei hermeneutici mai degraba a rivnei decit a criticii intemeiate si a bunului gust, opera lui Platon ajunge sa fie treptat 'degrevata' de o serie de lucrari ce pareau 'mai putin implinite'. In mod surprinzator, autenticitatea unor dialoguri ca Parmenide, Sofistul, Omul politic, Legile a inceput sa fie pusa la indoiala . Evident, acest lucru este posibil deoarece unii cercetatori ai operei platoniciene considera ca sunt in posesia adevarului ultim cu privire la esenta platonismului, transformata in criteriu adhoc pentru atestarea sau, dimpotriva, pentru respingerea autenticitatii unuia sau altuia dintre dialogurile privite prin traditie ca apartinind lui Platon.
4. Inca din aceasta perioada, deci, putem inregistra cele doua modalitati de relatie cu textul platonician sistematizate mai recent de J. Angelo Corlett sub doua rubrici: Interpretari teoretice (sau, citeodata, Interpretari dogmatice), (prescurtat cu sigla TI), si Interpretari socratice (SI). Interpretarile teoretice (sau dogmatice) contin ideea ca scrierile lui Platon comunica teorii, doctrine sau credinte care sunt ale lui Platon insusi . Aceste interpretari iau in consideratie fie doar o parte a dialogurilor , fie toate textele platoniciene, pentru a reconstitui un presupus sistem filosofic al intemeietorului Academiei.
Evident, acest gen de abordare a operei platoniciene trebuie sa explice, in primul rind, numeroasele contradictii care apar intre diferitele dialoguri atribuite lui Platon. Explicatiile merg de la inconsecvente ale filosofului grec pina la postularea unei evolutii a gindirii platoniciene. Unul dintre primii interpreti[29] care au explicat contradictiile care apar in scrierile lui Platon prin caracterul evolutiv al operei este Karl Hermann, in Geschichte und System der Platonischen Philosophie (Heidelberg, 1839), pozitie interpretativa radicalizata in lucrarea lui F. Susemihl, Die genetische Entwicklung der platonischen Philosophie (Leipzig, 3 vol., 18551860), care crede ca platonismul sucomba in fata acestei evolutii. Alti comentatori au gasit cheia unitati gindirii lui Platon in biografia filosofului (P. Friedlnder) sau intrun set de concepte dezvoltate treptat in opera scrisa (P. Natorp, Platons Ideenlehre. Eine Einfhrung in den Idealismus, Leipzig, 1903, ed. a IIa, 1921, P. Shorey, The Unity of Plato's Thought, Chicago,1904; H. Raeder, Platons philosophisches Entwicklung, Leipzig, 1905, H. Gomperz, Platons philosophisches System, Oxford, 1930; L. Robin, Platon, Paris, 1935 si, desigur, alti autori).
5. O caracteristica a interpretarii moderne a operei platoniciene este accea ca tot mai multi comentatori devin constienti de importanta structurii interioare a textelor lui Platon. Forma literara in care se prezinta gindirea platoniciena, dialogul filosofic, nu este deloc lipsita de importanta pentru a intelege continutul operei. Putem, de altfel, compara aceasta forma literara, al carei potential de a comunica idei Platon la explorat in profunzime, cu formele literare anterioare, culegerile de apoftegme (Thales, Heraclit, dupa unele ipoteze) sau poemul filosofic, elegiac (Xenophan), epic (Parmenide), cosmogonicepic (Empedocle), tratatul (Protagoras, Gorgias), discursul sofist (Antiphon) etc. Alegerea dialogului este ea insasi o optiune filosofica, o declaratie de intentii[31]. Asa cum scria si Werner Jaeger, chiar si in cel priveste pe Platon, importanta formei pentru intelegerea gindirii acestuia a fost neglijata multa vreme si inca mai este neglijata; filosofii care ocupa diverse catedre si filologii in special au avut intotdeauna tendinta de a considera forma drept ceva pur literar, care nare nici o semnificatie pentru continutul gindirii lui Platon, cu toate ca aceasta legatura intima a gindirii cu forma (in cazul lui Platon n.m. I.G.) este un fenomen unic in istoria filosofiei. Astazi, totusi, cei mai multi interpreti stiu ca studiul evolutiei formei scrierilor sale este una dintre cheile cele mai importante pentru a le intelege aspectul filosofic al acestora . De altfel, notiunile de dialog si dialectica sunt, la Platon, strins conexe (asa cum reiese, intre altele, si din Cratylos, 390 c, dar si, cum observa Gadamer, din Philebos ). Nu numai Platon utilizeaza forma literara a dialogului filosofic, dar si ceilalti membrii ai Academiei se simteau obligati, ca si in cazul lui Aristotel, sa scrie dialoguri (discipolul venit de la Stagira va scrie Gryllos sau Despre retorica, Eudemos sau Despre suflet, etc., imitind, probabil, dialogurile maestrului, poate chiar punindul in scena ca personaj, asa cum Platon procedase cu Socrate ), ca semn al adeziunii la scoala filosofica platoniciana . Abia odata cu generatiile ulterioare dialogul de tip platonician va deveni mai degraba o chestiune formala, fara aderenta la fondul gindirii.
6. Prin urmare, interpretarea moderna a platonismului presupune, in urma acestor cercetari care imbina o dimensiune filologica si una filosofica, existenta mai multor curente, care apreciaza in mod diferit ponderea formei sau a continutului in comprehensiunea operei filosofice platoniciene. O pozitie aparte intre aceste interpretari teoretice revine sustinatorilor unui esoterism platonician, legat sau nu de chestiunea doctrinei nescrise[36] a lui Platon. Conform acestui punct de vedere, esentialul filosofiei lui Platon nu se gaseste in Dialoguri, scrieri cu caracter mai degraba literar si exoteric, ci in prelegerile (pierdute) pe care filosoful lear fi tinut in fata unui cerc restrins de studenti ai sai din Academie (conform unor aluzii detectabile in opera lui Aristotel si in alte surse antice, neoplatonice in special). Prin urmare, un sistem filosofic al lui Platon ar fi existat, dar el este inaccesibil vremii noastre, fiind pierdut iremediabil odata cu Academia insasi si acesta nu ar putea fi reconstituit prin interpretarea Dialogurilor, scrieri mai ales literare .
Interpretarea socratica (SI) pleaca de la ideea prevalentei metodei dialectice, care ar fi fost preluata de Platon de la Socrate, asupra fondului teoretic al Dialogurilor. Cu alte cuvinte, cum arata si Michael Frede, Platon scrie intrun mod in care nu e clar din forma scrierii sale daca el aproba sau nu un anume punct de vedere . Dialogurile ar fi, prin urmare, mai degraba ilustratii ale unei metode si nu, in primul rind, colectii de argumente in favoarea unor anume puncte de vedere adoptate de Platon. In vreme ce Socrate era un expert in dialectica filosofica vorbita, Platon incearca sa pastreze in scris metoda filosofica a mentorului sau, chiar daca se intimpla ca Platon si Socrate sa nu cada de acord asupra unui punct sau a altuia , rezuma J. Angelo Corlett. In acest caz, evident, nu avem nici o posibilitate de a distinge punctul de vedere filosofic platonician de acela al lui Socrate.
Principalul argument in favoarea acestei linii de interpretare este, fara indoiala, faptul ca Platon a scris dialoguri si nu tratate filosofice. Axul central al dezbaterii pare a fi devenit astfel aceasta chestiune a adoptiei de catre fundatorul Academiei a formei dialogice si o mare parte din literatura mai recenta in jurul lui Platon se refera explicit la acest punct. In exprimarea lui Charles Griswold, a venit vremea pentru o dezbatere aprofundata asupra lecturii lui Platon si, de asemenea, asupra motivelor pentru care Platon a scris dialoguri .
7. Impotriva acestui mod de a privi lucrurile si in favoarea interpretarii teoretice a operei platoniciene (TI) sau formulat o serie de argumente, unul dintre acestea fiind observatia ca Platon nu scrie in vederea reprezentarii scenice a Dialogurilor sale: operele lui Platon nu erau scrise pentru a intra in competitie si a fi reprezentate cu ocazia unor sarbatori religioase ale cetatii, asa cum erau piesele tragedienilor si comedienilor greci , sustine Richard Kraut. La aceasta sar putea raspunde ca Platon, influentat puternic de succesul reprezentatiilor dramatice ale vremii, a conceput o noua forma de arta, un teatru al ideilor, care era, insa, prin chiar natura sa, impropriu unor reale reprezentatii in fata multimii (v. si opiniile despre multime exprimate in unele dintre dialoguri), poate chiar cu intentia polemica de a umbri, in ochii unei elite culturale ateniene, faima unui teatru fundamentat mai cu seama pe exprimarea emotiilor, individuale si colective. Aceast teatru al ideilor sar constitui ca o opozitie intre idei si nu intre caractere, ca tragediile sau comediile epocii si expresia concentrata a acestei arte dramatice presupuse a lui Platon ar fi dialectica socratica. Dialogul Lahes, spre pilda, opune pe Lysimahos (care ar intruchipa opinia comuna, eikasa), pe Lahes (rationalitatea concreta a experientei, pstis), pe Nicias (rationalitatea reflexiva, dinoia) si pe Socrate insusi, in posesia adevarului, a cunoasterii in sensul propriu, nesis) . Sau, varietate a aceleiasi interpretari, am putea vorbi de dramatizarea unor practici discursive, in care nu adevarul obiectiv este important, ci mai degraba combaterea (in general de catre personajul Socrate) a unor uzaje perverse ale limbajului discursiv , specifice retoricii elaborate de sofisti. O asemenea structura dramatica foarte elaborata pare a ne propune, de pilda, dialogul Euthydemos . Un argument in favoarea acestei pozitii poate fi si acela ca anticii inca resimteau inrudirea Dialogurilor cu arta dramatica, dovada si anecdota relatata de Diogenes Laertios, conform careia Platon ar fi adus la Atena, cel dintii, mimii lui Sophron si ar fi extras din aceste schite anumite caractere si metode de a scrie dramatic; un manuscris continind mimii lui Sophron sar fi gasit sub perna lui Platon (probabil, la moartea filosofului) .
La acest mod de a privi dialogurile sar putea, insa, raspunde cu obiectia lui Kraut ca nu toate dialogurile sunt in egala masura dramatice in acest fel si ca in special dialogurile de maturitate arata un grad deosebit de colaborare intre interlocutori , ceea ce ar exclude ipso facto intentia dramatica. Intradevar, sunt cazuri (dialogul Legile este un asemenea exemplu) in care forma dialogala pare a fi pur mecanica. Chiar daca am putea crede ca Legile constituie un dialog inca nefinisat de autor si ca, probabil, revizuindusi textul, Platon ar fi introdus mai multa viata dramatica in scrierea sa, este evident ca o parte a operei scrise a lui Platon (in opinia cvasigenerala, scrierile mai tirzii) este scrisa cu mai putina aplecare spre dramatism in comparatie cu primele (presupus primele) scrieri. Prin urmare, sar putea sustine si ca Platon a abandonat cu vremea intentia sa de a dezvolta un teatru al ideilor, utilizind insa in continuare forma dialogala, uneori cvasimecanic, poate ca un fel de semnatura sui generis, de expresie a unei marci inregistrate in epoca: dialogul platonician.
8. Sar putea observa ca ambele teze (TI si SI) sunt, intrun anume fel, excesive, accentuind mai cu seama una sau alta dintre functiile de comunicare ale dialogului platonician. Nu se poate nega aspectul apodictic, demonstrativ in sens larg, al cel putin unora dintre dialoguri, poate in special al celor scrise dupa fundarea Academiei, atunci cind Platon isi precizeaza, probabil, propria doctrina, mai ales in raport cu pythagoreicii (Phaidon, mai tirziu Philebos, Timaios si Critias, dialogul Timaios, in special, avind caracterul unui adevarat curs de enciclopedie filosofica a epocii , izbitor prin aspectul metodic si pedagogic, cum noteaza Rivaud ). Dar (lasind la o parte chestiunile legate de autenticitate si de critica textuala, care nu sunt, totusi, lipsite de importanta in cazul textelor platoniciene) nu exista nici o certitudine ca aceste dialoguri exprima in totalitate si sistematic intreaga viziune filosofica a autorului , dupa cum nu putem afirma nici ca dialogurile sunt simple jocuri verbale, fara alta semnificatie decit aceea a unei literaturi dramatice, dezvoltind aproape in exclusivitate latura umana, caracterele convorbitorilor.
Mai potrivit ar fi, poate, sa adoptam o cale de mijloc, sa vedem in dialogurile platoniciene echivalentul antic al acelor Holzwege de care vorbea Heidegger, incercari inca neprecise de abordare a unor teme, lipsite de o unitate metodologica alta decit mult dezbatuta dialectica platoniciana. Platon ar fi, in fond, intemeietorul unui gen, acel al eseului filosofic, dezvoltat insa de el in contextul unei culturi dominate de spiritul dramaticului, cu multe reminiscente ale unei epoci de predominare a stilurilor orale , intrun fel de teatru de idei aparte. Ca si in cazul eseului modern, aceste eseuridialogate ar putea reflecta intentii diferite ale autorului, de la parodia cu intentii polemice la adresa retoricii politice a epocii (Menexenos) la demonstratia cvasiriguroasa, pornind de la un plan de expunere destul de evident, a unui anume punct de vedere (Philebos, Timaios etc.). De altfel, traditia impartea inca la antici dialogurile in genuri: genul diegetic, expozitiv, si genul zetetic, de cercetare. Pe de alta parte, se poate formula si ipoteza unei anume complementaritati a dialogurilor . Aceasta nu ar exclude, ci, dimpotriva, ar presupune si un alt gen de abordare, mai sistematica, a acelorasi teme in contextul Academiei, in forma lectiilor care, insa, nu sau pastrat. Este, de asemenea, foarte probabil ca anumite teme, cu implicatii de ordin religios (daca luam acest termen in sensul lui platonician, deosebit de religiozitatea populara a epocii), cum ar fi tema Binelui (tagathn), si care presupuneau o anumita pregatire a auditoriului , in spiritul si al scolilor pithagoreice, nu erau abordate decit intrun cerc inchis, intro comunitate esoterica, asa cum ar reiesi din relatarea deja mentionata a lui Aristoxenos.
9. Ideea ca dialogurile de maturitate si de batrinete trimit la dezbaterile care aveau loc in cadrul Academiei sar putea argumenta si prin structura lor argumentativa. Se poate stabili o evolutie a formei de dialog si a functiilor acesteia care ar cuprinde cel putin doua etape, o etapa dramatica, in care dialogurile sunt modalitati de a dramatiza expunerea unei confruntari de idei, si o a doua etapa, in care se sintetizeaza intro singura structura dialogala un numar mare de filosofeme, oarecum artificial legate intre ele intrun unic text, si care par a fi aplicatii diferite ale unei aceleiasi metode, dialectica . Spre deosebire de primele dialoguri (de pilda Lahes), scene perfect verosimile de confruntare de idei in jurul unui subiect, aceste dialoguri, pe care le putem presupune a fi ulterioare (Philebos sau Omul politic, de exemplu), desi metoda de expunere a lor ramine dialogala, contin un numar foarte mare de filosofeme si de rationamente cu privire la aspecte care sunt relativ independente intre ele, ca si cum Platon ar incerca sa impleteasca intrun text unitar o serie de dezbateri partiale care ar fi avut loc in scoala sa cu privire la o multitudine de subiecte, prin aplicarea unei metode unice. Fortind un anacronism, lucrurile par a sta ca si cum conducatorul (Platon) unei institutii de cercetare (Academia) ar prezenta un raport sintetic (anual) cu privire la temele dezbatute si cu privire la rezultatele partiale atinse, incecind sa expuna cit mai multe rezultate partiale intrun text unic. Aceasta ar explica aspectul, totusi, neverosimil al unor asemenea discutii, in care Socrate (de obicei) trece de la o tema la alta, propunind infinite divagatii, fiecare cu o structura logicargumentativa destul de complexa.
10. Un punct de referinta posibil pentru a intelege intentiile lui Platon ar putea fi Aristotel, de vreme ce filosoful de la Stagira a fost nu numai unul dintre studentii importanti ai lui Platon, dar si unul in masura de a descifra sensurile mai complexe ale textelor sale. In acest sens, Terence H. Irwin se refera la Aristotel ca la vechea marturie care nu ne permite sa ne indoim ca Plato isi exprima propriile puncte de vedere in dialoguri. Dar aceasta marturie, sa observat, nu e cu totul inocenta. Pe de o parte, exista unele dovezi ca Aristotel nu a inteles (sau nu a acceptat) in intregime vederile maestrului sau , pe de alta parte asistam, cum observa si Luc Brisson, in cazul unor anumite interpretari, la o paradoxala aristotelizare a lui Platon, avind in vedere si faptul ca problemele pe care Platon si Aristotel incearca sa le rezolve nu sunt aceleasi, deoarece conceptia si practica lor filosofica difera profund . In cazul in care trebuie sa optam intre implicatiile formei dialogice, pe de o parte, si marturia lui Aristotel in favoarea interpretarii teoretice a lui Platon, balanta, cum observa si Corlett, pare sa incline, totusi, in favoarea formei dialogice, mai ales ca un Platon profund socratic (strongly Socratic) ar fi vorbit astfel studentilor sai incit sa nu transpara cu evidenta propriile sale convingeri .
Vorbind de acest Platon profund socratic, trebui sa amintim aici, chiar daca oarecum in treacat, locul important pe care il ocupa, in ansamblul cercetarilor asupra operei lui Platon, cunoasterea aprofundata a fenomenului socratic .Avind in vedere legatura cvasiinextricabila intre Platon si maestrul sau, o mai buna cunoastere a gindirii lui Socrate inseamna, totodata, si posibilitatea de a studia evolutia filosofica a lui Platon, dar si de a intelege mai bine sensurile complexe ale formei dialogice in care se desfasoara aceasta si, totodata, de a cerceta geneza metodei dialectice care este, cum am vazut, indisolubil legata (cel putin in cazul lui Platon) de forma literara a dialogului filosofic.
11. Unul dintre autorii care au inaintat mult in profunzimea acestei chestiuni este HansGeorg Gadamer, incepind chiar cu studiul sau asupra Eticii dialectice a lui Platon (Platos dialektische Ethik , 1931, 1968, 1983) si continuind cu volumele ulterioare: Die Idee des Guten zwischen Plato und Aristoteles , Asa cum marturiseste autorul insusi in prefata, oarecum nostalgica, la a treia editie a cartii sale, un rol important in asumarea unei directii fenomenologice de cercetare a acestei teme la avut influenta exercitata asupra sa in epoca de M. Heidegger .
Gadamer este un contestatar al interpretarii teoretice (TI) de care aminteam anterior, fara a admite, insa, toate implicatiile interpretarii socratice (SI). Dupa el, ar fi o eroare sa incercam sa decorticam dialogurile pentru a pune in evidenta un anume miez teoreticconceptual. Aceasta ar fi o abordare in afara cerintelor unei hermeneutici a textului filosofic, ar insemna neintelegerea trasaturilor esentiale ale dialogurilor: Dialogurile lui Platon nu sunt in mai mare masura dizertatii filosofice decit erau discutiile in care Socrate respingea opiniile contemporanilor sai, atragindui astfel deriziunea si ura acestora. A le intelege in adevarata lor intentie inseamna a le intelege ca un parcurs catre idealul existentei filosofului, catre viata implinita in theora pura .
In intelesul ei platonician, de altfel, filosofia ca dialog isi precizeaza aceasta neimplinire si aceasta disponibilitate pe care le profeseaza in agora si Socrate, impotriva oricarei abordari definitive. Ea are in primul rind o functie exploratorie si euristica si, ceea ce nu mai trebuie subliniat, eidele lui Platon nu sunt conceptele filosofiei moderne (de altfel, ele marturisesc, probabil, despre o anume dificultate de a separa planul ontologic de acela gnoseologic, separatie foarte clara pentru moderni).
Platon, Timaios, 53b. Cf. Platon, Timaios, traducere in limba romana, lamuriri preliminare si note de Catalin Partenie in Platon, Opere, vol. VII, Editura stiintifica, Bucuresti, 1993, p. 168
Monique Dixsaut, Platon, in Enciclopaedia Universalis, Dictionnaire des philosophes, ditions Albin Michel, Paris, 1998, p. 1217.
HansGeorg Gadamer, Platos dialektische Ethik. Phnomenologische Interpretationen zu Philebos, Felix Meiner Verlag GmbH, Hamburg, 1931. a doua editie revazuta in Platos dialektische Ethik und andere Studien zur platonischen Philosophie, Felix Meiner Verlag, Hamburg, 1968. A treia editie revazuta publicata la aceeasi editura in 1983. V. si traducerea in limba franceza: HansGeorg Gadamer, L'thique dialectique de Platon. Interprtation phnomnologique du Philèbe, essai traduit de l'allemand par Florence Vatan et Veronika von Schenck, ditions Actes Sud, coll. Le gnie du philosophe, (Arles), 1994.
Unele dintre acestea publicate in vol. Dialogue and Dialectic. Eight
Hermeneutical Studies on Plato, translated and with an Introduction by P.
Christopher Smith, Yale University Press,
HansGeorg Gadamer, Wahrheit und Methode. Grundzge einer philosophischen Hermeneutik, J.C.B. Mohr, Tbingen, 1960.
Aparuta initial in Lustrum, vol. 20, 1977, vol. 25, 1983, vol. 30, 1988, 34, 1992 si reluata in doua volume aparute recent la casa de editura J. Vrin de la Paris.
V. si Leonard Brandwood, Stylometry and chronology, in Richard Kraut (ed.), The Cambridge Companion to Plato, Cambridge University Press, Cambridge, reprinted 1999, p. 90120
Leonard Brandwood, Analizing Plato's Style with an Electronic Computer, BICS
NR nr 3, 1956, apud Catalin Partenie, Exegeza platoniciana in secolul
XX, in Revista de filosofie, 1991, nr. 12, p. 52. V. si L.
Bandwood, The Cronology of Plato's Dialogues, Cambridge University
Press,
HansGeorg Gadamer, Wahrheit und Methode, traducere in limba italiana de Gianni Vattimo cu titlul Verità e metodo, Fratelli Fabbri Editori, Milano, 1972, p. 211311.
In legatura cu acest subiect, v. si Harold Tarrant, Plato's First Interpreters, Cornell University Press, Ithaca, 2000 si, de asemenea, Harold Tarrant, Dirk Baltzly (eds.), Reading Plato in Antiquity, Duckworth & Co., Londra, 2006.
Conform
acestei (probabil) legende, Socrate ar fi exclamat la lectura dialogului
Lysis: Pe Heracle, cite plasmuiri imi atribuie acest tinar mie; cf. Diogenes Laertios, Despre vietile
si doctrinele filosofilor, traducere din limba greaca de C. Balmus, studiu
introductive si comentarii de Aram M. Frenkian, Editura Academiei, Bucuresti,
1963, p. 213. Herkleis, hos poll mou katapsedeth'
ho neanskos suna in greceste cuvintele atribuite lui Socrate, verbul katapsedomai
avind in acest context sensul de falsificare a sensului [cuvintelor
cuiva]; R.D. Hicks traduce, insa, pur si simplu, what a number
of lies this young man is telling about me!. V. Diogenes Laertius, Lives
of Eminent Philosophers, vol. I, Loeb Classical Library 184, Harvard University
Press,
Cu privire, insa, la dificultatea de a recunoaste in scrierile lui Arkesilaos si celorlati reprezentanti ai noii etape a platonismului o noua paradigma in interpretarea scrierilor lui Platon, in absenta, totusi, a unor texte complete, v. si Thomas A. Szlezàk, La Repubblica di Platone. I libri centrali, Morcelliana, Roma, 2003, p. 1112.
Epicur ar fi consacrat, zicese, o carte intreaga refutarii argumentatiei din dialogul Timaios: cf. A. Rivaud, Notice, in Platon, Oeuvres complètes, tome X: Time, Critias, texte tabli et traduit par Albert Rivaud, Socit d'dition Les Belles lettres, Paris, 1925, p. 3
Jacqueline de Romilly, Dictionnaire de littrature grecque ancienne et moderne, Presses universitaires de France, coll. Quadrige, Paris, 1994, p. 204 sub voce
Unii autori vorbesc, totusi, de o reapropriere activa si de o lectura deschisa a dialogului platonician. V. , de pilda, Clara Auvray Assayas, Rcrire Platon? Les enjeux du dialogue chez Cicron, in vol. F. Cossuta, M. Narcy (ed.) La forme dialogue chez Platon, Editions Jrme Millon, Grenoble, 2001, pp. 237255.
In privinta relatiei dintre Sf. Augustin si Platon, v. si HenriIrne Marrou, Sfintul Augustin si sfirsitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici si Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 44
In legatura cu acest subiect, cf. si Raymund Klibansky, The Continuity of the Platonic Tradition During the Middle Ages. Outline of a Corpus Platonicum Medii Aevi, The Warburg Institute, Londra, 1939 si, de asemenea, recenzia mai extinsa a lui Ernst Kantorowicz, Platon in the Middle Ages, in The Philosophical Review, vol. 51, nr. 3, mai 1942. In textul acestei recenzii Kantorowicz se intreaba cum ar fi decurs lucrurile daca Boethius siar fi realizat intentia de a edita impreuna scrierile lui Platon si ale lui Aristotel in order to prove their essential concord si daca Evul Mediu nu ar fi aratat, de aceea, altfel daca Theodoric nar fi ordonat, in 524, executarea autorului scrierii Philosophiae consolatio.
In continuare, reiau in rezumat referintele lui Luc Brisson (Lectures de Platon, Vrin, 2000, p. 43 sq.), care, la rindul lui, trimite la un articol publicat de MarieDominique Richard in tudes philosophiques, 1998, p. 1130, cu titlul La critique d' A. Boeck de l'Introduction gnrale de F. Schleiermacher aux Dialogues de Platon.
Acelasi Luc Brisson citeaza (op. cit., p. 44) in acest sens articolul lui Denis Thouard, Tradition directe et tradition indirecte. Remarques sur l'interprtation de Platon par Schleiermacher et ses utilisations, publicat in tudes philosophiques, 1998, p. 543556.
O bibliografie a lucrarilor esentiale, completata in vederea editiei din 1968 de P.M. Schuhl, se gaseste in L. Robin, Platon, Presses Universitaires de France, 1935. Am amintit deja cercetarile bibliografice datorate lui C. Ritter si se mai pot mentiona acelea publicate in diverse perioade de O. Gigon, R.D. McKirahan, M. Deschoux, W. Totok, Y. Lafrance. In privinta unor lucrari mai recente, v. si bibliografiile publicate de H. Cherniss si Luc Brisson, in colaborare cu H. Ioannidi, in revista Lustrum si, in volum, de Luc Brisson si F. Plin, cele doua volume recent aparute la editura Vrin: Platon 19901995 si Platon 19962000). O buna prezentare a stadiului actual al exegezei platoniciene se gaseste in vol. Richard Kraut (ed.), The Cambridge Companion to Plato, Cambridge University Press, Cambridge, reprinted 1999, O prezentare in limba romana a unor aspecte mai noi ale exegezei operei intemeietorului Academiei a publicat si Catalin Partenie, Exegeza platoniciana in secolul XX, in Revista de filosofie, 1991, nr. 12.
Constantin Noica, Lamuriri preliminare (la dialogul Cratylos), in Platon, Opere, vol. III, Editura stiintifi
ca si enciclopedica, Bucuresti, 1978, p. 236
V. J. Angelo Corlett, Interpreting Plato's Dialogues, in Classical Quarterly, vol. 47, 1997, p. 423437.
J. Angelo Corlett, op. cit., p. 423. Unul dintre cei care duc aceasta linie de interpretare a lui Platon pina aproape de absurd este Karl R. Popper in cunoscuta sa scriere The Open Society and Its Ennemies, vol. I, The Spell of Plato, Routledge and Keagan Paul, prima editie 1945, retiparita in numeroase editii si revizuita in 1952, 1957, 1962 si 1966. Popper deduce, printro metoda de lectura dintre cele mai discutabile, nu numai o pozitie teoretica a lui Platon, ci si un adevarat program politic. Chestiunea aceasta, a ideilor politice ale lui Platon, e mult prea complexa, de altfel, pentru a fi discutata din perspectiva adoptata de Popper.
Preiau, in cele ce urmeaza, sistematizarea interpretarilor operei lui Platon din articolul citat mai sus al lui J. Angelo Corlett.
Chestiunea este discutata si mai recent de E.N. Tigerstedt in Interpreting Plato, Almqvist and Wiksell, Uppsala, 1977, in special in cap. VI, The Hidden System. V. si traducerea in limba franceza, E.N. Tigerstedt, Le système cach, ca anexa la H. Cherniss, L'nigme de l'Ancienne Acadmie, J. Vrin, Paris, 1993, p. 165222. O perspectiva mai compexa asupra interpretarii operei lui Platon ofera si recenta aparitie intr-un unic volum a corpus-ului scrierilor lui Holger Thesleff: Platonic Patterns, Parmenides Publishing, Las Vegas, Zurich, Athens, 2009.
V. si Jacqueline de Romilly, Prcis de literature grecque, Presses Universitaires de France, cap. La mthode d'expression de Platon: Alegerea formei dialogate se explica prin diferite ratiuni. In primul rind, o preocupare pentru rigoare (.) Socrate spune deasemeni ca marturiile altora nu valoreaza nimic; el nu pune pret decit pe propria judecata si pe aceea a interlocutorului sau (.) Din aceste doua motive, dialogul (.) este cea mai sigura cale spre adevar (.) dialogul platonician nu este arta de a impodobi ideile, ci o metoda exigenta si riguroasa pentru a ajunge la anumite adevaruri care vor fi fixate si acceptate ca certitudini (op. cit., p. 179180). In legatura cu semnificatia dialogului in opera filosofica a lui Platon si, in special, in legatura cu dialectica platoniciana, v. si HansGeorg Gadamer, L'thique dialectique de Platon. Interprtation phnomnologique du Philèbe, ed. cit., cap. 5: Le dialogue socratique, p. 90108, dar si in multe alte pagini ale scrierii citate. O remarca, intre altele, a lui H.G. Gadamer: Forma de dialog permite intradevar a avea in fiecare clipa certitudinea ca celalalt participa si el la progresul cercetarii si ii evita celui care vorbeste pericolul de a cadea intro vorbarie goala (dans une parole vide), uitind de obiectul discutiei, pericol care pindeste orice discurs in aceasta vreme (a lui Socrate n.m.I.G.) in care triumfa retorica (op. cit., p. 91).
Werner Jaeger, Aristoteles. Grundlegung einer Geschichte seiner Entwicklung, trad. in limba franceza: Aristote. Fondements pour une histoire de son volution, traduit et prsent par Olivier Sedeyn, ditions de l'clat, coll. Polemos XIII, Paris, 1997, p. 7.
In Platos dialektische Ethik (cartea este, cum am vazut, o interpretare fenomenologica la Philebos, precedata de o cercetare generala a dialecticii platoniciene), Gadamer vorbeste despre unitatea cu deosebire strinsa care leaga aici (in dialogul Philebos n.m. I.G.) dialogul si dialectica (H.G. Gadamer, op. cit., p. 43).
Trebuie sa observam aici ca a scrie dialoguri, mai mult sau mai putin filosofice, este un lucru destul de obisnuit in epoca, chiar cu o generatie inainte de aceea a lui Platon, un passe temps destul de comun, de vreme ce un Criton, personaj care nu e un filosof, in sensul propriu al termenului, ci mai degraba un diletant fascinat de personalitatea lui Socrate, scrie nu mai putin de 17 dialoguri (Diogenes Laertios, II, 12). Acelasi Diogenes Laertios relateaza cazul unui Simon, cizmar din Atena, al carui atelier era vizitat de Socrate, care ar fi scris 33 de dialoguri (Diogenes Laertios, II, 13). Alte personaje, independente de Academia lui Platon si, in general, dintro generatie anterioara acesteia, care au scris dialoguri: Glaucon (i se atribuiau peste patruzeci), Simmias si Cebes (cunoscuti din dialogul Phaidon), Phaidon insusi, Eucleides, Stilpon si, desigur, Xenophon.
Traducerea obisnuita a expresiei aristotelice (cf. Phys., IV, 209 b 15) grapha dgmata, care este totusi, un plural (cf. si traducerea in germana die ungeschriebene Lehre, dar si the unwritten doctrines in engleza); o alta traducere, oarecum arhaizanta, utilizata este invatatura (invataturile) nescrisa(e) (in limba franceza les enseignements non-crits sau, in engleza, the oral teachings) care trimite, evident, la acea acrasis (care poate fi, in fond, o conferinta, o lectie, dar si o lectura publica) de care vorbeste Aristoxenos din Tarent intro anecdota cuprinsa in a doua carte a Elementelor armonice, 3031 (cf. si MarieDominique Richard, L'enseignement oral de Platon, Les ditions du Cerf, Paris, 1986, p. 89; un comentariu al aceluiasi pasaj si, mai ales, cu privire la dilatarea acestei marturii in scrierile comentatorilor moderni se gaseste in H. Cherniss, op. cit., p. 73 sq.).
Pozitie exprimata, intre altii, de H.J. Kramer, in lucrarea Arete bei Platon und Aristoteles, Stuttgart, 1963
Michael Frede, Plato's Argument and the Dialogue Form, in J. Klagge si N.D. Smith (ed.), Oxford Studies in Ancient Philosophy: Methods of Interpreting Plato and His Dialogues, Oxford University Press, Oxford, 1992, citat dupa J. Angelo Corlett, op. cit., p. 425.
Charles Griswold, Platonic Writings: Platonic Readings, New York, 1988, citat dupa J. Angelo Corlett, op. cit., p. 426. Aceeasi opinie apare, insa, mult mai devreme, in capitolul consacrat dialogului Republica din lucrarea lui Leo Strauss, The City and Man, Rand MacNally, Chicago, 1964. Cf. traducerea in limba romana, Cetatea si omul, Editura Polirom, 2000, p. 59 sq.
Am preluat, cu unele nuante, sugestiile formulate de R.G. Hoerber in articolul Plato's Lahes, citat de Dan Slusanschi in Nota introductiva la Lahes, in Platon, Opere, vol. I, Opere, vol. I, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1975, p. 236
Expresia apartine lui H.G.Gadamer, care descrie unele dintre aceste uzaje perverse ale limbajului in op. cit., cap. 4, p. 8289: formularea unei teze doar pentru a impune prin forta o anume pozitie si abandonarea ei de indata ce nu mai poate indeplini acest rol, preferinta pentru discurs (Protagoras, Phaidros) si nu pentru dialogul care inainteaza metodic spre adevar, discursul emotional care face apel la arta de a fermeca multimile (Menexenos), discursul redactat ca o piesa de bravura (cum procedeaza Lysis, trezind entuziasmul oarecum comic al lui Phaidros), respingerea sistematica, intrun dialog, a tezelor adverse, fara preocupare pentru progresul adevarului (mai multe exemple in prima parte a dialogului Republica), mutenia sau raspunsul monosilabic in fata unor argumente net superioare etc.
In legatura cu acest aspect, v. si Gabriel Liiceanu, Lamuriri preliminare la Euthydemos, in Platon, Opere, vol. III, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978, cap. Compozitia dialogului (planuri de desfasurare, p. 37 sq., unde intilnim urmatoarea remarca: Euthydemos este cel mai scenic si mai 'cinematografic' dialog din Corpusul platonician (p. 40). De asemenea, intrunul dintre, probabil, primele texte compuse de Platon, Hippias Minor, aspectul de farsa dramatica apare ca evident in ultimele rinduri ale dialogului.
Este de amintit, aici, si punctul de
vedere exprimat de W.K.C. Guthrie in incheierea comentariului sau la Protagoras:
Daca vom cauta in Protagoras lectii de filosofie, vom ajunge la
concluzia ca [acest dialog] este mai degraba un amestec enervant de dezbateri
marunte, digresiuni fara substanta, reluari si erori de argumentatie (an
irritating patchwork of niggling argument, irrelevant digressions, false starts
and downright fallacy). Citit, insa, ca o scriere dramatica in care cele
mai stralucite minti ale unei perioade exceptionale se intilnesc si se
confrunta intro lupta a inteligentelor, [dialogul Protagoras] creeaza o
impresie cu totul diferita. Asa trebuie citit (W.K.C.
Guthrie, A History of Greek Philosophy, IV. Plato: the man and his
dialogues earlier period, Cambridge University Press,
Dupa cronologia in general acceptata. Pentru o discutie a acestei chestiuni in cazul ultimelor doua dialoguri amintite, v. si Catalin Partenie, Lamuriri preliminare la Timaios si Critias, in Platon, Opere, vol. VII, Editura stiintifica, Bucuresti, 1993, p. 121 sq. si, in acelasi volum si cu acelasi autor, Anexa 1, Principalele cronologii ale scrierilor lui Platon, p. 267269
Lasam aici la o parte intrebarea daca dialogul Timaios reflecta invatatura esoterica transmisa de Platon in lectiile tinute la Academie sau daca nu cumva discursul verosimil din Timaios (29bc, 48d, 56ab, 59cd etc.) ar putea fi, in fond, imprumutat in substanta sa din tratatele (precum acela al lui Philolaos de care vorbea Hermippus; in legatura cu aceasta, dar si alte influente, v. si Rivaud, op. cit., p. 23 sq. si Catalin Partenie, Interpretare la Timaios si Critias, p. 107108) elaborate in mediile pythagoreice din Graecia Magna.
Albert Rivaud, op. cit., p. 5. Comentatorul francez citat adauga, vorbind despre caracterul metodic si pedagogic al dialogului Timaios: Sar spune ca e vorba despre un curs sau despre sumarul unui curs, analog acelora care se tineau poate in cadrul Academiei. Acest curs nu e destinat profanilor, ci celor deja avansati in cunoasterea diverselor ramuri ale stiintei si pregatiti sa inteleaga, fie si din aluzii, referintele la teoriile savante (.) Mai mult decit orice alta scriere a lui Platon, Timaios lasa impresia de a fi rezultatul unui invatamint dogmatic si avem uneori impresia de a regasi, ici si colo, ticurile si maniile profesorului (ibidem).
Sar putea adauga aici o varianta a acestei afirmatii care rezulta din ceea ce
Vlastos indica a fi ipoteza metodologica centrala pe care el sia construit cartea despre
Socrate: anume aceea ca Platon ii atribuie personajului Socrate numai ceea
ce lui (Platon) i se pare a fi adevarat in acel moment (Gregory Vlastos, Socrates.
Ironist and Moral Philosopher, Cambridge University Press,
V., in acest sens, si demonstratia lui
Eric A. Havelock in cunoscuta sa carte Preface to Plato, Harvard
University Press, Cambridge, Massachusetts, 1963 (traducere in limba italiana
cu titlul Cultura orale e civiltà della scrittura. Da
Omero a Platone, Editori Laterza,
Diogenes Laertios, III, 49: Dialogul platonic are doua caractere generale: unul destinat pentru a invata, altul pentru a cerceta (Diogenes Laertios, op. cit., p. 216. V. si Gheorghe Vladutescu, O enciclopedie a filosofiei grecesti, Editura Paideia, Bucuresti, 2001, sub v. dialog, p. 186 (se citeaza aici ca sursele acestei informatii: Albinos, Eisagoge eis tou Pltonos dial. si Diogenes Laertios, III, 49
Asa cum scrie si Gheorghe Vladutescu, op. cit., p. 316: tocmai unde sunt rafinat individualizate, dialogurile sunt complementare, intregul fiind, intrun fel, in fiecare in parte si prin toate la un loc.
La astfel de subiecte sar putea referi acea enigmatica a doua navigatie, deteros ploûs (v. Phaidon, 99d, dar si Philebos, 19c, unde, insa, expresia pare a avea un sens neutru) despre care sa discutat in repetate rinduri (v. si Manuela Tecusan, Note la Phaidon, nota 567, in Platon, Opere, vol. IV, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1983, p. 279280). Semnificativ pare si pasajul imediat urmator (Phaidon, 99de) evocarii acestei a doua navigatii, unde Socrate vorbeste de imposibilitatea contemplarii directe a Soarelui, aluzie poate la imposibilitatea abordarii directe a unor teme ca aceea a Binelui fara o prealabila prima navigatie. O posibila aluzie la acest aspect esoteric (.en aporrtois.) al discutiilor din cercul lui Platon se afla, sar parea, in Cratylos, 413a. Aceeasi expresie, observa Simina Noica, se gaseste si in Theaitetos, 152c, cu privire la materia lectiilor lui Protagoras, la adevarul pe care acesta in transmitea in taina (en aporrto) discipolilor sai (v. Simina Noica, Note la Cratylos, p. 359, n. 160). De asemenea, trebuie sa amintim aici o observatie a lui Vlastos, care, pe buna dreptate, opune sub acest aspect ironia platoniciana aceleia socratice. Ironia din unele dialoguri ale lui Platon, scrie Vlastos, se adreseaza citeodata unor initiati, chiar unele personaje (Alcibiade, Chairephon) reprezentind uneori aceasta perspectiva sugerata in unele dialoguri (Gregory Vlastos, op. cit., p. 300).
Care apare a fi, in aceasta perioada, oarecum un fel de matematica a ideilor, altceva decit matematica vulgara (cf. si Philebos, 56 d 57 d).
T.H. Irwin, Plato: The Intellectual Background, in Richard Kraut (ed.), The Cambridge Companion to Plato, ed. cit., p. 77.
Un exemplu, intre altele, este acela citat si de H. Cherniss in The Riddle of the Ancient Academy, The University of California Press, Berkeley, 1945, al modului in care Aristotel primeste unele dintre ideile maestrului sau (de pilda, cu privire la Timaios sau la Sofistul; v. si J. Stenzel, Zahl und Gestalt bei Platon, Leipzig und Berlin, 1933, p. 70, citat dupa Cherniss, op. cit., p. 9495) si, in special, modul neortodox in care Stagiritul relateaza vederile filosofice ale lui Platon (v. si H. Cherniss, L'nigme de l'Ancienne Acadmie, ed. cit., cap. Speusippe, Xnocrate et la mthode polmique d'Aristote, p. 105 sq.). V., de asemenea, observatiile lui Tigerstedt cu privire la acest subiect in E.N. Tigerstedt, Le système cach, ed. cit., dar si introducerea lui L. Boulakia la traducerea scrierii amintite a lui H. Cherniss intitulata Platon hritier d'Aristote ou des diffrents sens de la sparation, in H. Cherniss, op. cit., p. 1569, passim. W.K.C. Guthrie, la rindul sau, a observat ca Aristotel are o tendinta de a interpreta pozitiile lui Platon in lumina unei progresii lineare a doctrinelor de la predecesori la Platon, ca si cum Platon ar fi impartasit cu acestia aceleasi presupozitii filosofice si interese (W.K.C. Guthrie, A History of Greek Philosophy V: The Later Plato and the Academy, Cambridge University Press, Cambridge, 1978, p. 421).
Luc Brisson, Avantpropos, in H. Cherniss, op. cit., p. 12 . Teza ii apartine, in primul rind, lui Cherniss.
Evident, cartea care evoca cel mai convingator, poate, semnificatiile fenomenului socratic ramine aceea a lui Gregory Vlastos, Socrates. Ironist and Moral Philosopher, al carei capitol introductiv se incheie cu precizarea autorului ca lucrarea respectiva nu are nici o valoare daca nu reuseste sa faca scrierile lui Platon mai usor de inteles decit pot fi intelese fara ajutorul ei (op. cit., p. 23). Pentru o orientare asupra literaturii mai recente asupra lui Socrate, v. si G. Romeyer Dherbey (dir.), J.B. Gourinat (d.), Socrate et les socratiques, J. Vrin, Paris, 2001. Pentru o abordare bibliografica a relatiei PlatonSocrate intrun anume interval de timp, v. si R.D. McKirahan, Plato and Socrates. A Comprehensive Bibligraphy 19581973, New York, 1978 (citat in G. Romeyer Dherbey (dir.), J.B. Gourinat (d.), op. cit., p. 479).
HansGeorg Gadamer, Platos dialektische Ethik, Felix Meiner Verlag GmBH, Hamburg, 1931, ed. a 2a revazuta 1968, ed. a 3a revazuta 1983; traducere in limba franceza: L'thique dialectique de Platon. Interprtation phnomnologique du Philèbe, ed. cit. (v. n. 3).
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2645
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
