| CATEGORII DOCUMENTE |
| Arheologie | Istorie | Personalitati | Stiinte politice |
TEORII SI ELEMENTE DE POLITICA
Termenul de revolutie implica in principal o schimbare rapida, fundamentala si violenta a valorilor dominante ale unei societati, a institutiilor politice, a structurii sociale, precum si in conducerea si activitatea politica a guvernului[1]. In timp apare in cadrul unei societati credinta ca este capabila sa schimbe mediul in care traieste, ca este capabila sa-l controleze si, mai mult, ca are dreptul sa o faca. Esenta politica a revolutiei consta in insasi expansiunea rapida a constiintei politice si mobilizarea rapida a noilor grupuri din societate, la o asemenea viteza incat institutiile politice nu mai au capacitatea sa le asimileze. O asemenea explozie a participarii politice s-a desfasurat si in Romania in decembrie 1989. Insa orice revolutie implica si o a doua faza, si anume crearea si institutionalizarea noii ordini politice. Pentru ca o revolutie sa fie considerata victorioasa ea trebuie sa implice mobilizarea politica rapida alaturi de institutionalizarea politica rapida.
In
Romania, inainte de
Notiunea de regim politic este atasata institutiilor guvernamentale, modul de organizare a puterilor si raporturile dintre puteri constituind elemente definitorii al regimului politic. Regimul politic indica de fapt daca o societate este cu adevarat democratica sau nu. Democratia reprezinta acea forma de guvernamant in care puterea apartine poporului iar acesta isi exercita prerogativele in mod suveran, de la caz la caz prin reprezentantii alesi. Intr-o democratie toti cetatenii au drepturi si indatoriri egale, fara privilegii sau discriminari. Principiile care fundamenteaza o democratie si o fac viabila sunt, printre altele, universalitatea participarii la rezolvarea problemelor publice, consacrarea si garantarea drepturilor si libertatilor individuale, pluralism ideologic, aplicarea principiului majoritatii si pluralismul institutional.
Regimurile politice prezinta in general patru caracteristici majore, care interactioneaza intre ele: structurile de comanda, structurile consensului, configuratia intereselor si configuratia drepturilor . Daca ne referim la structurile de comanda in principal ne oprim asupra statului si a institutiilor sale. Statul este o comunitate umana care detine monopolul asupra folosirii fortei legitime intr-un anumit teritoriu . Statul roman este unitar, constituind o singura formatiune statala, cu un regim constitutional unic, un singur rand de organe de varf (legiuitoare, administrative si judecatoresti) care exercita autoritatea lor la nivel central iar populatia sa are o singura cetatenie.
Principiul separatiei puterilor in stat a devenit trasatura de baza a democratiilor liberale si garantia esentiala a securitatii individului in raporturile cu puterea. Statul are de indeplinit trei functii - legislativa, executiva si judecatoreasca si are o organizare piramidala - el prezinta un corp executiv, bicefal, presedintele si guvernul, caruia i se subordoneaza agentiile administrative sau birocratice. Acestea pun in aplicare politica organului legislativ care
elaboreaza legile. Mai exista un corp juridic care aplica legea si mediaza disputele din domeniul legislatiei. Relatiile dintre organe sunt statuate in Constitutia Romaniei, un set de reguli scrise care reglementeaza limitele puterii si indatoririle cetatenilor.
Pentru a identifica tipul de regim dintr-o tara sau alta trebuie in primul rand stabilita apartenenta puterii politice precum si modul exercitarii ei. Este implicat, pe de o parte principiul reprezentativitatii (desemnarea organelor care sa exercite puterea) iar pe de alta parte, principiul distribuirii functiilor puterii intre diferitele categorii de organe (functia legislativa, cea executiva si cea judecatoreasca).
Regimul semi-prezidential romanesc prezinta doua din trasaturile caracteristice ale regimurilor semi-prezidentiale: presedintele tarii este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat iar guvernul raspunde politic numai in fata Parlamentului. Presedintele poate raspunde juridic in fata Parlamentului la acuzatia de "inalta tradare" dar poate fi suspendat din functie de catre Parlament si pentru incalcarea prevederilor Constitutiei. Durata mandatului prezidential se limiteaza la patru ani putand fi reinnoit pentru inca patru iar cele doua mandate pot fi succesive. Membrii Parlamentului sunt desemnati tot prin sufragiu universal, direct, secret si liber exprimat iar Parlamentul este considerat "organul suprem reprezentativ al poporului roman". Membrii Parlamentului pot fi in acelasi timp si membri ai executivului, Parlamentul fiind omnipotent in materie legislativa.
Functionarii administratiei publice locale - primarii si consilierii locali - sunt alesi prin vot universal, numai prefectii fiind numiti de autoritatile centrale. Functioneaza principiul descentralizarii si al deconcentrarii, o parte a prerogativelor autoritatilor centrale fiind atribuite autoritatilor locale. Acestea au dreptul de a se autoconduce, hotarand asupra politicii locale care trebuie urmata la un moment dat.
Controlul jurisdictional ramane cea mai eficienta forma de control asupra actelor administratiei de stat. El este un control extern, care are la baza printre altele independenta judecatorilor, ceea ce-i confera deplina autoritate, controlul referindu-se in special la legalitatea actelor si nu la oportunitatea lor.
Un al doilea proces major al regimurilor il reprezinta structurile consensului. Pentru a putea fi legitim orice sistem necesita o recunoastere din partea populatiei. Cetatenii isi exprima sau nu suportul pentru un anumit regim, suport care poate sa fie afectiv sau instrumental. In general, suportul afectiv este foarte puternic si se erodeaza greu, tinand de afectul cetatenilor; acestia se simt legati de un anumit regim politic din motive intrinseci, independent de realizarile materiale ale acelui regim. Suportul instrumental este precar iar legitimitatea regimului care se sprijina pe acest tip de suport nu este stabila. Democratiile liberale se bazeaza pe suportul instrumental al cetatenilor realizandu-se un schimb intre cele doua entitati: cetatenii vor sprijini regimul daca vor fi multumiti de actiunile acestuia. Starea de confort psihic pe care o resimte individul in momentul in care stie ca se poate baza pe regim va atrage dupa sine suportul instrumental si astfel legitimarea regimului. Patru procese sunt asociate cu organizarea consensului: socializarea politica, respectiv ansamblul de procese prin care apare atasamentul si loialitatea fata de un regim politic, procesul de reprezentare - proces prin care sunt desemnati in fruntea structurilor de conducere reprezentantii alesi ai populatiei, respectiv Parlamentul, participarea prin care se creeaza premisele unei comunicari si interactiuni active intre cetateni si cei din functiile de conducere ale tarii si mobilizarea care constituie o participare interna, o activitate sustinuta si un atasament profund. Mobilizarea poate aparea spontan sau poate fi incurajata de activisti politici. Partidele politice constituie cel mai raspandit mijloc de mobilizare si institutionalizare a participarii politice.
Un al treilea proces major al regimurilor politice il reprezinta configuratia intereselor. In orice societate exista grupuri de interese care isi delimiteaza interesele iar mai apoi le articuleaza. Aceste interese vor fi agregate pentru a fi analizate mai usor iar cele cu adevarat viabile vor fi reprezentate. In general partidele politice sunt cele care indeplinesc o functie de selectie a intereselor pentru ca mai apoi sa le inainteze sub forma cererilor facute autoritatilor guvernamentale.
In fine, un regim democratic ce are la baza principiul reprezentativitatii trebuie sa recunoasca si sa garanteze drepturile electorale, cele mai importante drepturi politice ale cetatenilor. Odata ales, organul reprezentativ al tarii este singurul in masura sa stabileasca sistemul drepturilor si libertatilor, garantiile lor materiale si juridice. Cetatenii au o serie de drepturi individuale cum ar fi dreptul la viata, dreptul la cetatenie, dreptul la siguranta individuala, dreptul de circulatie, libertatea gandirii, libertatea cuvantului, libertatea constiintei etc. la care se adauga drepturi politice - drepturi electorale, dreptul la petitionare si altele sociale precum dreptul la munca, dreptul de a intemeia o familie etc., precum drepturile exercitate in grup cum sunt libertatea de asociere, libertatea de reuniune si libertatea manifestatiilor.
Dupa aceasta scurta introducere in problematica regimului politic vom incerca explicarea principalelor concepte care se regasesc in stiintele politice, concepte extrem de mediatizate dar care, din nefericire, sunt utilizate de cele mai multe ori intr-o maniera total gresita, nefiind perceput adevaratul lor sens.
Ce este politica?
Politica reprezinta un proces prin care anumite grupuri iau decizii colective[4]. Aceste decizii pot influenta nu numai viata acelor grupuri de oameni dar si a unor intregi comunitati, state etc. Modalitatile prin care se vor lua acele decizii sunt dintre cele mai diverse, variind de la vot, negociere, consens pana la conflict.
O a doua definitie a politicii implica aparitia unei competitii intre indivizi pentru resurse. Prin politica se stabileste cine ce ia, cand si cum. Resursele fiind limitate apare implicit o competitie intre diversii actori de pe scena politica, diferiti indivizi vor considera diferite obiective ca fiind prioritare, fapt ce poate degenera chiar in conflicte intre membrii grupurilor. Astfel, politica se refera la stabilirea obiectivelor si luarea deciziilor comune pentru grup, precum si la stabilirea modului in care resursele vor fi impartite intre membrii grupului.
Puterea
Indiferent de definitia pentru care optam reiese destul de clar ca politica implica exercitarea puterii unor persoane asupra altora. Dar ce este puterea? O definitie minimala a puterii se refera la abilitatea unei anumite persoane de a obtine ceea ce vrea. In general se face distinctie intre "puterea asupra cuiva" (capacitatea de a determina alta persoana sa faca ceea ce iti doresti, concept adesea asociat cu forta si amenintarea) si "puterea de a realiza ceva" (capacitatea de a atinge anumite obiective, asociata cu caracteristicile personale ale indivizilor, resursele de care dispun etc.). Unii autori amintesc si de "puterea impreuna cu", asemanatoare cu puterea de a realiza ceva; este de fapt, puterea consensului, puterea unor indivizi de a atinge anumite obiective comune.
Boulding (1989) afirma ca puterea reprezinta capacitatea de a schimba viitorul, sustinand ca puterea se poate manifesta sub trei forme diferite:
amenintarea cu forta - care este asociata cu institutii de genul armata, politie; cetatenilor li se aplica sanctiuni in momentul in care nu se supun regulilor stabilite;
targul - asociat cu institutii economice; in momentul in care cetatenii se vor supune acestia vor fi recompensati;
crearea de obligatii - care se refera la capacitatea de a inspira loialitate, respect si angajament (spre exemplu nationalismul si religia).
Puterea politica implica toate cele trei forme de putere, puterea politica reprezentand capacitatea guvernamantului de a-i angaja pe cetateni in vederea atingerii unor scopuri colective. Astfel, guvernul va uza de toate cele trei forme de putere pentru a obtine suport din partea cetatenilor sai, atat suport afectiv cat si suport instrumental. Istoria a demonstrat de atatea ori ca nici un regim politic nu a reusit sa se mentina in timp in lipsa unui suport din partea cetatenilor sai. Suportul afectiv vizeaza atasamentul populatiei fata de un anumit regim. In general, suportul afectiv este mai durabil si mai puternic decat cel instrumental care se poate eroda mult mai repede deoarece, in virtutea suportului instrumental, cetatenii sprijina regimul daca acesta le ofera posibilitatea de a-si satisface interesele personale.
Astfel, un regim are nevoie atat de suport afectiv cat si de suport instrumental. In relatia cu cetatenii sai un stat va arunca in joc toate "armele" de care dispune: forta, pentru a asigura respectarea legilor, negociere, targ pentru castigarea suportului instrumental si crearea de obligatii pentru castigarea suportului afectiv. Si toate acestea cu un singur scop - asigurarea supravietuirii regimului politic.
Dupa cum am observat puterea reprezinta un aspect foarte important in politica, iar sursele puterii sunt cat se poate de diverse. Fiecare tip de interactiune dintre indivizi implica si exercitarea unei anumite forme de putere. Puterea nu este absoluta ci mai degraba este un concept relativ care difera in functie de circumstante, de caracteristicile indivizilor care interactioneaza, de informatiile detinute etc.
Statusul este o importanta sursa de putere. Un individ va putea influenta comportamentul celorlalti datorita pozitiei pe care o ocupa. Insa intr-o asemenea situatie este foarte important ca cei din jur sa recunoasca autoritatea celui care exercita puterea.
Posibilitatea de a oferi recompense este o caracteristica importanta a oricarui individ care doreste sa exercite putere asupra altora. Problema care se ridica in acest caz este detinerea de resurse suficiente.
De multe ori recompensele sunt utilizate simultan cu sanctiunile. Sanctiunile pot lua diverse forme, de la privarea de libertate la sanctiuni economice, toate avand in comun un element important - sentimentul de teama resimtit de indivizi ca amenintarile care le sunt adresate in momentul nesupunerii vor fi puse in practica. Aceasta sursa de putere depinde de capacitatea indivizilor de a se sustrage amenintarilor, precum si de interesele pe care le au. Daca in urma nesupunerii indivizii vor avea mai mult de castigat, acestia vor prefera aceasta varianta in ciuda temerii fata de cei care exercita puterea. Un alt aspect important se refera la credibilitatea amenintarilor. Dintre aceste doua surse de putere cea mai eficienta este cea a recompenselor care induce de cele mai multe ori rezultatele dorite, iar cei care exercita puterea nu vor fi obligati sa controleze permanent comportamentul celor pe care vor sa ii influenteze.
Carisma se refera la caracteristicile personale ale unui anumit individ. O persoana care se bucura de carisma este urmata datorita personalitatii sale. Nu putine exemple de lideri carismatici ne-au fost prezentate de-a lungul istoriei. Cei care i-au urmat au renuntat la argumentele rationale, din acest motiv carisma fiind considerata una dintre cele mai puternice surse de putere. Din nefericire, de multe ori aceste personaje au fost negative reusind prin discursurile lor politice sa porneasca conflicte care au dus la pierderea a numeroase vieti omenesti.
Expertiza se refera la experienta profesionala a indivizilor, referindu-se atat la probleme tehnice, administrative sau pur si simplu la probleme personale. S-a observat tendinta indivizilor de a se supune persoanelor care detin expertiza, persoane cunoscute in diverse domenii de activitate, pe scurt persoane renumite. Aceasta sursa de putere este strans legata de puterea informatiilor.
Informatiile detinute de un anumit individ pot de multe ori influenta comportamentul celorlalti. S-au scris numeroase carti despre modalitatile in care statul sau anumite persoane pot influenta atitudinile cetatenilor prin intermediul statisticilor, a graficelor, a numerelor in general. Informatiile pot fi utilizate pentru a-i manipula si controla pe ceilalti indivizi - prin prezentarea unor informatii partiale, prin ascunderea unor informatii vitale dar care i-ar determina pe indivizi sa nu se comporte conform asteptarilor etc.
Circumstantele interactiunilor dintre persoane.
Ca o scurta concluzie a acestei parti am putea spune ca politica prezinta doua caracteristici fundamentale: in primul rand implica luarea unor decizii comune pentru un anumit grup iar in al doilea rand aceste decizii sunt luate de unii membrii ai grupului care astfel isi vor exercita puterea asupra altora.
Autoritatea. Autoritatea este dreptul recunoscut de a conduce, este o putere recunoscuta de catre cetateni a institutiilor, a persoanelor care detin anumite functii, exista atunci cand este recunoscut dreptul superiorilor de a da ordine. O problema fundamentala a celor care conduc este legitimarea pozitiei lor (transformarea puterii in autoritate) iar recunoasterea autoritatii nu duce implicit la acceptarea neconditionata a deciziilor luate. Relatiile politice implica pe langa exercitarea puterii si autoritate. Weber[5] distinge trei tipuri de autoritate: autoritatea traditionala - in care persoanele sau grupul aflat la conducerea societatii sunt considerate predestinate pentru aceasta sarcina. Ordinea existenta intr-o societate care se bazeaza pe autoritatea traditionala este considerata inviolabila iar loialitatea cetatenilor este mentinuta prin impunerea in societate a unor valori, credinte. Autoritatea carismatica este considerata de Weber ca fiind de o importanta deosebita, liderii carismatici reusind sa se impuna in fata maselor prin calitatile lor exceptionale (uneori cetatenii sunt cei care ii inzestreaza pe liderii politici cu calitati exceptionale, chiar supranaturale, fiind in general cazul liderilor religiosi). De cele mai multe ori liderii carismatici se remarca in perioade de criza ale unor societati, uneori liderii reusind sa-si transfere autoritatea unor institutii. Autoritatea de tip legal-rational este caracteristica democratiilor, supunerea cetatenilor bazandu-se pe un set de principii, pe recunoasterea necesitatii legii si a ordinii intr-o societate. Un asemenea tip de autoritate limiteaza abuzul de putere, autoritatea apartinand institutiilor sau functiilor si nu unor persoane.
Legitimitatea este un concept asemanator celui de autoritate. In timp ce autoritatea apartine asa cum am precizat anterior institutiilor sau unor persoane (in functie de tipul de autoritate existent), legitimitatea se refera la un regim politic, constituind un element foarte important in supravietuirea regimurilor. Daca legitimitatea unui anumit regim se erodeaza apar situatii de criza cum este cazul revolutiilor din Europa Centrala si de Est.
Politica, ca proces, se desfasoara in cadrul sistemului politic.
|
Sistemul politic Statul Guvernamantul |
Sursa: Rod Hague, Martin Harrop si Shaun Breslin (1993), Political Science: A Comparative Introduction, St. Martin' Press,
Dupa cum se observa sistemul politic cuprinde si statul si guvernamantul. Partidele politice si grupurile de interes fac parte din sistemul politic fara a fi parte integranta a statului.
Statul
Sunt numeroase teorii referitoare la aparitia statului. Aristotel este celor care a pus bazele conceptiei organice a statului.[8] Conform teoriei sale, statul este cea mai inalta forma de comunitate avand ca scop suprem Binele. Statul este natural constituind etapa naturala finala in dezvoltarea relatiilor umane (familie - sat - oras-stat). Aristotel considera ca statul, prin natura, precede individului sau familiei deoarece un intreg precede partilor sale componente.
Teoriile contractualiste incearca sa explice aparitia statului in urma realizarii unor contracte sociale, prin care indivizii urmaresc obtinerea protectiei si a unei minime sigurante. Indiferent daca natura statului este limitata sau nu, principalul scop si functie a sa este protejarea cetatenilor sai.
Definitie. Statul este o comunitate umana care detine monopolul asupra folosirii legitime a fortei fizice intr-un anumit teritoriu[9]. Intr-o anumita societate forta fizica este folosita deseori pentru a-i influenta pe cei din jur sa se comporte conform asteptarilor. Insa statul este singurul care detine legitimitatea asupra utilizarii fortei fizice cu scopul de a asigura respectarea statului de drept, a legilor, a valorilor existente in societatea respectiva. Asa cum am aratat anterior aceasta este o forma de putere care poate fi folosita de catre stat prin intermediul institutiilor sale militare. Daca nu ar exista asemenea institutii care sa impuna legea si ordinea s-ar elimina insusi conceptul de stat iar societatea respectiva ar fi anarhica. Forta nu este singurul mijloc folosit in vederea atingerii scopurilor comune insa este un mijloc specific statului.
Actorii sistemului international contemporan sunt statele-natiune care se afla intr-o permanenta interdependenta; autarhia practic nu mai exista, datorita dezvoltarii sistemelor informationale si de comunicatie - nici un stat sau regiune a lumii nu mai este izolata. Statul si natiunea[10] nu exista mereu in limitele unui singur teritoriu. Daca statul si natiunea coincid, liderilor politici le va fi mult mai usor sa mobilizeze populatia in realizarea scopurilor comune societatii respective, bucurandu-se din partea cetatenilor de suport afectiv. In momentul in care limitele teritoriale ale statului si ale natiunii sunt diferite apar de cele mai multe ori conflicte politice determinate de sentimentele indivizilor privind apartenenta lor nationala. Lumea contemporana nu a fost scutita de asemenea experiente iar incercarile de regionalizare nu par sa aiba efectele scontate.
Termenul de stat se refera la intreaga gama de demnitari, functionari care iau decizii colective pentru o anumita societate si le pun in aplicare. Orice stat este caracterizat de o anumita populatie (elementul uman - cetatenii), de un teritoriu bine delimitat (elementul material) si de forma puterii de stat (elementul formal ).
Separatia puterilor in stat
O realitate a tuturor democratiilor, separatia puterilor in stat a fost propusa intr-un mod care nu lasa loc interpretarilor de catre Baron de Montesquieu (1748)[11] care sustinea ca o clara separatie a celor trei ramuri de guvernamant (executiva, legislativa si judecatoreasca) va duce la cresterea competentei acestor ramuri dar va preveni, in acelasi timp, abuzul de putere.
Lumea contemporana este caracterizata de o serie de modele institutionale alese, teoretic, pentru a corespunde realitatilor politice din fiecare tara. In ansamblu se poate vorbi despre doua modele numite pure - modelul parlamentar si modelul prezidential. Nu poate fi uitat nici modelul semi-prezidential care in esenta sa incearca sa combine cele doua modele de baza. Este greu sa vorbim despre un model pur in ansamblul sau deoarece un anumit model depinde de o serie de factori - sistem electoral, sistem de partide, existenta celor trei puteri in stat si parghiile de control dintre acestea (checks and balances), relevanta diferitilor actori pe scena politica etc. Indiscutabil optarea pentru un model sau altul are o influenta deosebita asupra democratiei deoarece exista pericolul ca alegerea facuta sa nu fie tocmai fericita si astfel se ajunge la erodarea democratiei si chiar la instituirea unui regim autoritar. In optiunea facuta de actorii politici nu se pot trece cu vederea nici traditiile institutionale din tara respectiva, nici cultura politica. Ar fi dificil de optat pentru un model parlamentar pur intr-o tara care pentru o perioada indelungata a cunoscut o conducere militara sau alte forme de regim nedemocratice asemanatoare.
De-a lungul anilor analistii politici au fost preocupati de problema oportunitatii unui model institutional. Care ar fi cel mai potrivit sistem care ar putea duce la consolidarea democratiei? Problema a ramas deschisa si in prezent, mai ales dupa transformarile survenite in America Latina si Europa Centrala si de Est.
In conceptia lui Linz[12] "vasta majoritate a democratiilor stabile in lumea actuala sunt regimurile parlamentare, unde puterea executiva e generata de majoritatile din legislativ si depinde de acestea pentru supravietuire". Probabil ca stabilitatea regimului deriva din flexibilitatea sistemului parlamentar in care exista anumite mecanisme de echilibrare a puterilor in stat fara a se ajunge la crize politice neprevazute. Afirmatia sa este discutabila, acelasi autor considerand ca si regimurile parlamentare pot fi instabile in conditiile prezentei pe scena politica a numeroase partide politice si a manifestarii in societate a unor adanci clivaje politice. Totusi sistemul parlamentar are un avantaj: schimbarea primului ministru si a cabinetului sau nu duce implicit la schimbarea regimului. Acest aspect nu il putem remarca si la sistemul prezidential in care presedintele este ales prin vot direct. Nu exista mecanisme de destituire a presedintelui (exceptie face procedura de impeachment) care sa nu incalce prevederile constitutionale. Ar exista posibilitatea ca presedintele sa fie supus unor presiuni din partea liderilor politici si a unor grupuri de interes pentru a-si depune demisia. Demisia voluntara a presedintelui nu este un fenomen prea des intalnit deoarece in randul sefilor de stat exista sentimentul ca ei reprezinta natiunea (a fost ales prin vot direct, universal) si demisia sa ar insemna sa tradeze asteptarile electorilor sai. S-ar putea ajunge la crize politice daca sustinatorii presedintelui nu accepta decizia sa de a demisiona si recurg la manifestatii de strada. Un alt aspect al sistemului prezidential consta in succesiunea la scaunul prezidential, in cazul demisiei, mortii sau incapacitatii presedintelui, a vicepresedintelui care, probabil, nu se bucura de acelasi suport din partea electorilor, este exponentul unor interese politice opuse sau daca este ales de presedinte nu se bucura de aceeasi legitimitate.
Alegerea directa a presedintelui ii confera acestuia legitimitate. Si in acest caz apar probleme deoarece, desi este reprezentantul intregii natiuni, presedintele apartine unui partid politic sustinand o anumita optiune politica. Problema ar fi irelevanta in cazul in care sistemul electoral impune anumite limite pentru alegerile prezidentiale. Dar si parlamentarii - daca fac parte din partide politice bine organizate si cu o disciplina de partid riguroasa, partide care ofera alternative ideologice si politice clare - pot pretinde la randul lor legitimitatea democratica. Iar daca acestia reprezinta o optiune politica diferita de aceea a presedintelui se pune intrebarea "cine are dreptate? Totusi, asa cum precizeaza si Linz, presedintele reprezinta intreaga natiune in timp ce parlamentarii - singuri - reprezinta anumite grupuri de persoane.
O alta problema ridicata de sistemele prezidentiale este aceea ca, in cadrul lor, separatia puterilor este stricta. In momentul aparitiei unor crize institutionale nu exista parghii de deblocare a crizei, fapt ce ar putea fi fatal regimului. Pe de alta parte in regimul parlamentar se realizeaza o colaborare intre legislativ si cabinet. Guvernarea parlamentara este mult mai responsabila. Ministrii sunt membri ai parlamentului si sunt responsabili in fata acestuia. Exista si situatii in care daca cabinetul se bucura de majoritate parlamentara se ajunge la o dominare a legislativului de catre executiv iar balanta de putere este compromisa.
S-a afirmat, de asemenea ca executivul este mult mai stabil in sistemele prezidentiale decat in cele parlamentare. Motivele le-am prezentat anterior (absenta unor mecanisme institutionale de demitere a presedintelui). Totusi, acest avantaj se transforma intr-un dezavantaj - executivul este rigid, nu accepta schimbari in cazul unor modificari survenite in cadrul sistemului politic. Dimpotriva, sistemele parlamentare sunt mult mai flexibile - necesitatea schimbarii primului ministru si a cabinetului sau nu duce neaparat la situatii de criza, iar daca cabinetul se dovedeste incompetent parlamentul are posibilitatea inlocuirii acestuia potrivit noilor cerinte de pe scena politica.
Un alt dezavantaj al sistemelor prezidentiale il reprezinta dimensiunea "winner takes all" deoarece ii favorizeaza pe cei ce obtin majoritatea voturilor in campania electorala iar seful executivului nu va coopera cu opozitia, executivul nefiind responsabil in fata parlamentului. Este un joc cu suma zero in care invinsii vor trebui sa accepte sa treaca perioada in care invingatorii se afla la putere pentru a porni din nou intr-o campanie electorala cu speranta ca de aceasta data ei vor fi cei alesi. O asemenea situatie poate fi intalnita si in sistemele parlamentare unde un singur partid politic - favorizat de sistemul electoral majoritar - castiga majoritatea locurilor in parlament. Mainwaring[13] demonstreaza ca exemplul pur a ceea ce Lijphart numea democratie majoritara il reprezinta de fapt sistemul parlamentar. Insa este adevarat numai in cazul in care un singur partid reuseste sa castige majoritatea absoluta a locurilor in parlament, ceea ce nu se intampla prea des.
Cele mai numeroase sisteme prezidentiale prezinta si un sistem multipartidic, combinatie ce face democratia greu de sustinut; singura democratie cu aceasta formula este Ecuadorul, tara care trebuie sa faca fata unor numeroase probleme. Sistemele prezidentiale nu au mecanisme prin care sa asigure majoritatea legislativa si astfel presedintele este nevoit sa recurga la formarea de coalitii. Sistemele bipartide sunt mult mai compatibile cu sistemele prezidentiale deoarece nu apare polarizarea ideologica (ex. SUA). In asemenea cazuri politicienii urmaresc in general sa castige voturile de la centru (voturile celor nehotarati, de fapt). Si in sistemele parlamentare exista posibilitatea formarii unor coalitii insa acestea se formeaza post-electoral si sunt mult mai stabile. Cabinetul este ales prin consensul partidelor relevante din legislativ si il pot demite prin intermediul unui vot de neincredere. Astfel ele sunt interesate in sustinerea unui cabinet care corespunde asteptarilor sale, sprijina programul de guvernare pe care l-a aprobat. In sistemele prezidentiale multipartidice este mult mai probabil sa se produca impasul legislativ-executiv deoarece presedintele nu se bucura de sprijinul unei majoritati parlamentare iar coalitiile sunt mult mai efemere. Dintre statele Americii Latine doar Columbia si Costa Rica au aproximat sistemul bipartid, iar Venezuela s-a apropiat de acest sistem incepand cu 1973. Tocmai din aceasta cauza ele reprezinta cele mai vechi democratii prezidentiale din afara SUA. In sistemele prezidentiale multipartidice s-a incercat limitarea fragmentarii in sistemele de partide (ex. Prin introducerea unui prag electoral mai mare care sa nu permita tuturor partidelor nerelevante sa acceada la putere), mecanism institutional care ar face sistemul prezidential mai viabil.
Sistemul
semi-prezidential incearca sa combine cele doua sisteme pure
(parlamentar si prezidential) imprumutand de la ambele atat avantaje
cat si dezavantaje (acestea din urma minimalizate). Printre
tarile care prezinta un sistem de acest tip se numara
Franta (este modelul tipic), Rusia pana recent si Romania. In
ceea ce priveste Rusia, ea se incadreaza in grupul tarilor
prezidentiale, considerandu-se chiar ca prezinta un
super-prezidentialism. Aceste tari au optat pentru un sistem
semi-prezidential in urma unei centralizari a puterii politice,
incercandu-se prin noul sistem difuzarea puterii. Potrivit lui Maurice Duverger[14]
alaturi de Franta (dupa 1962) mai exista alte 6 sisteme
semi-prezidentiale: Republica de
In conceptia lui J. Gicquel[15] echivalentul sistemului semi-prezidential este sistemul prezidentialist. Insa sistemul prezidentialist este cel care concentreaza puterea in mainile presedintelui datorita desemnarii acestuia prin sufragiu universal direct si al calitatii sale de lider al majoritatii parlamentare (a V-a Republica Franceza). O. Duhamel critica teoria lui Gicquel intrebandu-se daca Franta isi modifica sistemul politic de cate ori isi modifica majoritatea parlamentara (desigur face referire si la cel de-al doilea model propus de J. Gicquel, sistemul parlamentarist in care se remarca dominatia parlamentului).
In sistemele parlamentare singura institutie democratica legitima este parlamentul, iar autoritatea guvernului deriva din votul de incredere acordat de parlament. Guvernul supravietuieste atata timp cat are suportul legislativului. Sistemul parlamentar are drept model sistemul britanic, insa se poate vorbi despre un sistem parlamentar de tip Westminster si de un model continental (sistemul parlamentar poate fi regasit atat in Africa, Asia - ex. India, America de Nord - ex. Canada, cat si in Oceania - ex. Noua Zeelanda si Australia). Un sistem prezidential se bazeaza pe un control al presedintelui asupra cabinetului si asupra administratiei (presedintele fiind ales prin sufragiu universal, bucurandu-se astfel de legitimitate). Presedintele nu este doar detinatorul puterii executive ci si seful simbolic al statului si nu poate fi demis in timpul mandatului decat in cazuri exceptionale. Sistemul prezidential are drept reper modelul american; el se regaseste in numeroase tari din America Latina dar si in Africa si Asia (prezidentialismul pur este intalnit in SUA, Philipine, Coreea de Sud, Nigeria etc.). O statistica a lui A. Stepan si C. Skach arata ca din cele 93 de tari care au devenit independente dupa 1945, 41 au sistem parlamentar, 36 sistem prezidential, 3 sistem semi-prezidential iar 13 sunt conduse de catre monarhi. Desigur ca datele sunt relative datorita noilor schimbari care au intervenit in special in noile democratii.
Daca ar fi sa ne referim la modificarile institutionale petrecute in ultima perioada in America Latina si in Europa Centrala si de Est observam o clara diferentiere intre sistemele preferate de tarile din cele doua colturi ale lumii. In primul rand tarile din America Latina au optat pentru un tip de sistem prezidential care corespundea cel mai bine realitatilor sociale si politice din acea regiune. Se incerca "centralizarea" puterii in mainile unei singure persoane, preferabil carismatica, care sa reuseasca sa reduca clivajele din societatile respective. Totusi, asa cum am precizat anterior, democratii din aceste tari sunt mult mai preocupati acum de reducerea puterilor presedintelui decat de extinderea acestora (Harry Kantor). Spre deosebire, tarile din Europa Centrala si de Est au optat pentru un sistem parlamentar pur (Albania, Bielorusia, Cehia, Ungaria, Letonia) sau pentru un sistem parlamentar cu un presedinte ales (Bulgaria, Lituania, Polonia, Slovenia, Ucraina si dupa 1999 si Slovacia). Aceste tari au incercat, ca si in cazul sistemelor semi-prezidentiale, sa imparta puterea politica astfel incat nici o putere din stat sa nu prevaleze.
Alegerea unui anumit model este greu de realizat deoarece toate au atat avantaje cat si dezavantaje. Nu poate fi uitata nici traditia tarii respective, nici conservatorismul institutional si nici cultura (care este deosebit de importanta). Daca tarile Europei Centrale si de Est ar fi incercat modelul prezidential ar fi insemnat sa concentreze puterea in mainile unei singure persoane, lucru de care s-au ferit datorita trecutului lor istoric. O intarire prea mare a atributiilor presedintelui ar fi putut fi fatala in conditiile proaspetei lor democratii. S-au axat pe sistemul parlamentar pentru a conferi legitimitate unui grup de persoane cat mai divers in componenta sa. Sistemul de partide a constituit un factor important in aceasta privinta. Formula unui numar mare de partide care reprezinta interese dintre cele mai diverse combinata cu sistemul prezidential nu ar fi putut sustine stabilitatea democratica si asa destul de precara. S-a incercat evitarea unor situatii nefericite de criza sau chiar o potentiala interventie armata care ar fi dezechilibrat sistemul politic. Putem afirma ca agentii politici au facut calcule in vederea alegerii unui sistem sau altul. Spre exemplu in Romania se vorbeste tot mai mult de modificarea structurii parlamentului (bicameral → unicameral). Ambele camere au aceleasi atributii iar costurile implicate de o asemenea formula sunt mari. Dar un parlament avand doua camere, alese diferit, reprezentative pentru electorate diferite acopera o pondere mai mare a populatiei, conferind si stabilitate sistemului politic (exista formula unui control reciproc). Insa modificarile institutionale daca nu s-au produs brusc in urma unor revolutii (fenomen care oricum necesita o perioada indelungata pentru implementarea politicilor) se vor realiza mult mai greu si doar treptat pentru a nu produce instabilitate politica.
Sistemul politic
Asa cum am afirmat anterior, in cadrul sistemului politic se desfasoara intregul proces politic. Pentru asigurarea perpetuarii si supravietuirii unui sistem politic sunt necesare anumite functii vitale precum selectia politica, socializarea politica, comunicarea politica (considerate a fi functii sistemice deoarece asigura supravietuirea si buna functionare a unui sistem politic) precum si articularea intereselor, agregarea intereselor, elaborarea si luarea deciziilor politice si aplicarea/implementarea deciziilor politice.
Functia de selectie politica se refera la recrutarea persoanelor care vor ocupa la un moment dat functii si demnitati publice. Este o functie deosebit de importanta deoarece exista posibilitatea recrutarii unor persoane improprii si s-ar putea ajunge la schimbarea sistemului politic.
Prin functia de socializare politica se urmareste formarea si dezvoltarea unor atitudini din partea cetatenilor referitoare la sistemul politic. Socializarea reprezinta procesul prin care individul, in interactiune cu semenii sai, acumuleaza deprinderi, cunostinte, valori, norme, atitudini si stiluri de comportament. Dezvoltarea fizica, intelectuala si afectiva, si cu atat mai mult conduitele sociale complexe, nu se realizeaza automat, ci prin invatare. Societatea, printr-o serie de mecanisme si agenti - cum ar fi familia, scoala, mass-media - transmite bagajul cultural existent noilor generatii, pretinzandu-le un anumit comportament. Acest comportament este considerat a fi normal in cultura societatii respective.
Socializarea este un proces determinant in formarea personalitatii si a identitatii de sine. Potrivit abordarii liberale a socializarii politice, acest proces incepe inca din copilarie si se continua pe tot parcursul vietii. Socializarea primara se refera cu precadere la copilarie si adolescenta, la insusirea unor deprinderi, valori si norme de baza. In aceasta perioada o pondere insemnata o detine familia, precum si sistemul educational (educatorii, invatatorii si mai apoi profesorii). Copilul - adolescentul - tinde sa copieze un anumit tip de comportament. Treptat se realizeaza o trecere de la lumea copilariei la o lume mult mai eterogena. Socializarea secundara presupune interiorizarea cerintelor, normelor si valorilor promovate de diferite institutii (formale sau informale) specializate. Spontan sau constient, individul va filtra din potentialul relatiilor interpersonale si al afinitatilor pe acelea care ii confirma si intretin autoidentificarea si stima de sine.
In societatile complexe si dinamice traiectoria de viata a indivizilor inseamna schimbarea de statusuri si roluri; astfel apare nevoia de restructurare a cunostintelor si conduitelor, socializarea realizandu-se pe tot parcursul vietii indivizilor.
Prin socializare politica indivizii invata despre sistemul politic al societatii din care fac parte si se plaseaza in interiorul acelui sistem politic. Se disting doua abordari diferite privind socializarea politica: in primul rand este abordarea liberala in virtutea careia cultura politica este transmisa din generatie in generatie, socializarea efectuandu-se cu precadere in perioada copilariei. Cea de-a doua abordare este cea marxista, socializarea politica fiind un proces continuu de indoctrinare a cetatenilor realizat de elita politica prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa.
Functie de comunicare politica asigura circularea informatiilor in cadrul societatii respective iar prin functia de articulare a intereselor sunt exprimate anumite valori si preferinte politice din cadrul societatii. Prin functia de agregare, interesele articulate vor fi selectate, transformate in propuneri politice, programe etc. Elaborarea si luarea deciziei politice precum si implementarea deciziilor politice se realizeaza de factorii avizati din cadrul sistemului respectiv.
Astfel, putem sa intelegem mai bine scena unde se desfasoara intregul proces politic. Este important, de asemenea, sa intelegem si cum se desfasoara acest proces.
Procesul de elaborare si aplicare a deciziilor
|
Intrari in sistemul politic |
Iesiri din sistemul politic |
|
|
|
David Easton (1981), The Political
System,
Easton a conceput procesul de elaborare si aplicare a politicilor intr-o maniera simpla, in care cererile pentru anumite politici publice articulate in cadrul societatii intra in sistemul politic (acolo se desfasoara intregul proces politic) de unde vor iesi sub forma de decizii politice. Acest proces se reia la nesfarsit deoarece noile politici elaborate vor da nastere unor noi cereri din partea populatiei sau unui suport pentru politicile deja existente.
Deoarece exista numeroase cereri iar resursele sunt limitate, unele cereri vor fi considerate ca fiind prioritare comparativ cu altele iar filtrele au sarcina de a agrega cererile inaintate si de a face o selectie a acestora. Partidele politice sunt cele care au rolul de filtre in cadrul acestui proces.
Partidele politice.
Definitie. Un partid politic reprezinta o grupare politica ce poarta o denumire oficiala, prezinta candidati in alegeri si este capabila sa ii propulseze in functii publice pe acei candidati[17]. Aceasta definitie limiteaza insa numarul gruparilor politice care pot fi denumite partide politice deoarece exclude anumite grupuri revolutionare care nu iau parte la alegeri sau grupurile politice scoase in afara legii - fara a lua astfel parte la alegeri - dar care, totusi, poarta denumirea de partide politice. Consideram ca este mult mai oportuna definitia oarecum minimala a lui Janda dar care este mult mai cuprinzatoare: "un partid politic este un grup organizat care are scopul de a obtine si exercita puterea in cadrul unui anumit sistem politic".
Originea partidelor politice.
Au fost elaborate diferite teorii privind aparitia partidelor politice. Duverger[19] sustinea ca partidele politice au fost create fie in interiorul unor parlamente (origine intraparlamentara - partide create intern) fie in teritoriu (origine extraparlamentara - partide create extern). Partidele de origine intraparlamentara au fost fondate de anumite factiuni ale unor partide parlamentare, in timp dezvoltandu-se si in teritoriu. Cele mai numeroase partide sunt insa de origine extraparlamentara iar initiativa crearii partidului apartine liderului unui grup nereprezentat in parlament. Teoria lui Duverger privind aparitia partidelor politice este de fapt strans legata de evolutia vietii parlamentare din diferite state. O alta teorie sustine ca dezvoltarea sociala, economica si politica au dus la aparitia diverselor partide politice - raspandirea sufrajului universal, necesitatea reprezentarii pe scena politica a tot mai numeroase categorii sociale au fost principalele cauze ale cresterii in numar a partidelor politice.
Teoria clivajelor. Rokkan[22] este cel care a introdus teoria aparitiei partidelor politice ca efect al clivajelor existente la un moment dat intr-o societate. Toate cele patru clivaje despre care ne vorbeste au determinat nasterea a diferite familii de partide:
Clivajul stat-biserica (in acest clivaj isi gasesc originea partidele crestin-democrate care exista cu precadere in statele catolice dar si partidele laice - republicane, conservatoare etc.);
Clivajul centru-periferie (au fost create partidele nationale care sprijineau statul si partidele regionale, ultimele activand pentru obtinerea autonomiei unei anumite regiuni);
Clivajul sectorial, urban-rural (din acest clivaj rezulta partidele agrariene care vor apara interesele populatiei rurale; in schimb nu au fost create partide care sa promoveze exclusiv interese ale populatiei urbane);
Clivajul de clasa, dintre patroni si angajati (in urma acestui clivaj au aparut partidele de dreapta care promoveaza interesele oamenilor de afaceri si partidele de stanga, partidele socialiste/muncitoresti.
Functiile partidelor politice
Cu timpul partidele politice au ajuns sa se implice intr-o serie de activitati social-economice si politice prezentand un numar de functii importante. Spre exemplu, partidele politice se constituie intr-un "corp intermediar" intre guvernanti si cei guvernati, contribuind la degajarea vointei generale si valorizarea ei ca impuls fata de putere. Partidul este un canal de expresie prin care circula informatia intre popor si conducerea politica; prin intermediul partidelor se realizeaza informarea, educarea si influentarea opiniei publice. In mod normal, unde exista un singur partid la putere schimbul informational se realizeaza in principal de sus in jos, in timp ce in democratiile liberale schimbul de informatie este foarte puternic de jos in sus. Liderii democrati sunt foarte sensibili la opiniile si cerintele grupurilor din societate, lucru care nu se poate spune insa si despre liderii partidelor romanesti. In tara noastra, desi exista competitie intre partidele politice, informatia circula in special de la nivelurile inalte de autoritate inspre opinia publica si implicit spre populatie. Conducerea politica lanseaza informatii referitoare la actiunile proprii urmand a citi in ziarele de maine despre ei insisi. Se realizeaza o sondare limitata a opiniei publice si, chiar atunci cand este realizata, ea nu constituie obiectul interesului grupurilor de la conducerea tarii. O mare lipsa a partidelor politice din Romania este tocmai faptul ca se neglijeaza acest factor deosebit de important al vietii publice: realizarea unei introspectii la nivelul societatii civile.
Partidele politice tind, de asemenea, la realizarea functiei de conducere a societatii, prin accederea la statutul de partide de guvernamant si transformarea programelor lor politice in programe guvernamentale. Partidele contribuie la agregarea diverselor interese ale populatiei, la armonizarea si articularea lor, la stabilirea optiunilor prin valorizarea intereselor si aspiratiilor agregate. Actionand ca adevarate filtre la nivelul societatii, partidele politice selecteaza interesele pe care le evalueaza si iau decizii privind interesele care trebuie reprezentate. In Romania aceste interese tin mai cu seama de structurile de conducere ale partidelor.
Daca se afla la guvernare, liderii partidelor politice sunt implicati in implementarea obiectivelor colective pentru societate. Partidele, prin programele lor de actiune dau directie politicii guvernamentale. Pe de alta parte, partidele politice functioneaza ca si agenti de recrutare a elitelor, de socializare si mobilizare a maselor. Ele servesc ca un mecanism major prin care candidatii la functiile publice sunt pregatiti si selectati la orice nivel (se realizeaza o selectie atat la nivelul elitelor cat si la nivelul maselor). Partidul reprezinta o treapta aparte in cariera oricarui om politic, partidul asigurandu-i sprijinul de care are nevoie dar si o anumita siguranta politica. Este mult mai dificil pentru un independent sa se remarce pe scena politica.
Nu este mai putin important faptul ca partidele politice sunt considerate obiecte ale unui puternic atasament emotional, exercitand o puternica influenta asupra opiniilor si comportamentului sustinatorilor lor. Se remarca de numeroase ori un atasament afectiv al alegatorului fasa de o anumita personalitate politica (mai rar in virtutea alegerii rationale).
Daca ar fi sa definim partidul politic in termeni juridici, legea partidelor politice[23] ne spune: "Partidele politice sunt asociatii cu drept de vot, care participa in mod liber la formarea si exercitarea vointei lor politice, indeplinind o misiune publica garantata de Constitutie." Articolul doi din aceeasi lege sustine: "In activitatea lor partidele politice promoveaza valorile si interesele nationale, precum si pluralismul politic, contribuie la educarea politica a cetatenilor si incurajeaza participarea acestora la viata publica, influenteaza formarea opiniei publice, formeaza cetatenii capabili de a-si asuma responsabilitati politice, participa cu candidati in alegeri si, unde este cazul potrivit legii, la constituirea autoritatilor publice, stimuleaza participarea cetatenilor la scrutinuri si organizeaza initiativa legislativa a cetatenilor." Peste toate aceste reglementari se pune problema daca, in realitatea politica romaneasca de dupa Revolutia din 1989, partidele politice se comporta cu adevarat ca o forta de mobilizare contribuind la "integrarea comunitatilor locale in cadrul unei natiuni". In cadrul unui sistem politic, partidele cauta sa ocupe pozitii decisive de autoritate. Este exact ceea ce s-a intamplat si in Romania post-revolutionara, unde au aparut peste noapte nenumarate partide si formatiuni fara a avea o ideologie politica specifica ci doar un tel comun; obtinerea pentru liderii lor politici inalte functii de autoritate. Luand in considerare caracteristicile definitorii ale partidelor politice evidentiate de Hague, Harrop si Breslin - un scop constient pentru a captura puterea de luare a deciziilor politice, singur sau in coalitie, cautarea suportului popular in cadrul alegerilor si o organizare permanenta - putem afirma ca si partidele politice romanesti prezinta aceste trasaturi, fara a se ridica insa, inca, la nivelul ideologic si organizatoric al partidelor "cu istorie" din Vest.
Partidele politice sunt un produs al democratiei si nu o cauza a ei. Odata ce decizia politica este transmisa populatiei (in democratie), partidele politice apar pentru a media intre diferitele grupuri cu interese bine delimitate si autoritatile care realizeaza de fapt procesul de luare a deciziilor. O trasatura caracteristica a tranzitiei efectuate de la comunism la democratie a fost aparitia "peste noapte" a numeroase formatiuni si partide politice. Un factor decisiv in acest fenomen l-a constituit desigur si legislatia in vigoare care inlesnea peste masura infiintarea unui nou partid politic. La randul sau, statul si-a luat angajamentul de a sprijini material functionarea noilor partide constituite. Repede aceste partide politice au devenit o sursa de venituri pentru oportunisti. Partidele politice romanesti prezentau mari lipsuri, cele mai evidente fiind audienta restransa la populatie (alegerile din 1990 au adus pe scena politica un numar mare de partide cu o audienta electorala foarte scazuta) precum si faptul ca nu aveau o politica reala - nu reprezentau pe nimeni si nu reprezentau interesele nimanui cu exceptia liderilor pe care ii urmau. Nu aveau obiective politice prestabilite, toate etaland aceleasi idei: "democratie, libertate, bunastare sociala, dezvoltare economica, culturala etc."
Conceptul de partid relevant. Sartori sustine ca un partid poate fi considerat relevant pe scena politica daca influenteaza competitia dintre celelalte partide (prezinta potential de coalitie sau potential de santaj). Un partid prezinta potential de coalitie daca intra in calcul in formarea unor posibile coalitii. Acest criteriu se aplica insa doar partidelor care sunt orientate catre guvernare si sunt acceptate din punct de vedere ideologic de posibilii parteneri de coalitie. Astfel, un al doilea criteriu se refera la potentialul de santaj adica la posibilitatea ca un partid politic, prin aparitia sau existenta sa, sa afecteze competitia dintre celelalte partide dar si sa schimbe directia acestei competitii .
In ciuda numarului foarte mare de partide politice din Romania - intre 1990 si 1998 au fost inregistrate peste 160 de partide dintre care aproximativ 100 mai functioneaza si in prezent - datorita pragului de reprezentare stabilit prin lege doar cateva pot fi considerate cu adevarat relevante. Tot pentru a considera un partid relevant trebuie sa tinem cont si de puterea sa electorala, de impactul pe care il are asupra alegatorilor si nu in ultimul rand de numarul reprezentantilor sai in cele doua camere legislative. Cu cat numarul parlamentarilor care reprezinta un anumit partid politic este mai ridicat cu atat creste probabilitatea ca acel partid va influenta procesul politic. Se pune, de asemenea problema potentialului de guvernare al unui partid politic tot pentru a depista care este adevarata sa valoare pe "piata" politica a tarii. Astfel, in momentul in care un partid politic reuseste sa obtina un potential de coalitie ridicat - adica nu ramane izolat fata de celelalte partide care se presupun a fi relevante - prin schimbarea tacticilor sale el va urmari sa obtina prin diferite coalitii realizarea scopurilor propuse.
Caracteristici ale partidelor politice.
Partidele politice sunt organizatii permanente;
Obiectivul lor prioritar este obtinerea puterii decizionale, fie singure fie in coalitie cu alte partide politice;
Partidele politice sunt organizatii deschise, orice persoana avand posibilitatea de a deveni membru de partid prin semnarea unei declaratii de accedere la partidul respectiv. Nu in toate statele este formalizata calitatea de membru de partid - spre exemplu in Statele Unite.
Partidele politice sunt formate in mod voluntar. Desigur ca aceasta calitate nu se aplica in cazul sistemelor cu un singur partid care organizeaza intreaga viata sociala, economica si politica a societatii in care isi desfasoara activitatea (sistemele stat-partid);
Activitatea si structura lor organizatorica nu este intotdeauna reglementata prin lege. In general statele din Europa Centrala si de Est - printre care si Romania - au resimtit nevoia adoptarii unor reglementari juridice in acest sens, in mare masura datorita perioadei de tranzitie pe care o traverseaza aceste state.
Partidele politice urmaresc obtinerea suportului electoral din partea unui numar cat mai mare de cetateni, prin intermediul alegerilor.
Clasificari ale partidelor politice
Deoarece partidele politice au fost create pentru a promova interesele anumitor grupuri din societate implicit ele vor avea caracteristici diferite. Duverger[27] a realizat o clasificare a partidelor politice identificand patru categorii diferite de partide:
Partidul de cadre a carui unitate de baza - structurala si functionala - este comitetul electoral. Aceste comitete electorale isi desfasoara activitatea doar pe perioada campaniilor electorale (activitate intermitenta) avand o organizare slaba (erau puternic descentralizate). Aceste partide constituiau grupuri inchise, statutul de membru fiind obtinut prin cooptare tacita accentul cazand in special pe calitatea membrilor sai proveniti din elita societatii. Acest tip de partid se baza pe regimul cenzitar scopul politic privind distributia privilegiilor intre membrii partidului. Partidul de cadre corespunde partidelor conservatoare si liberale de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Partidul de masa este mult mai centralizat decat partidul de cadre, activitatea sa fiind permanenta. Este o organizatie deschisa, extensiva, urmarind in permanenta sporirea numarului de membri (modalitatea de recrutare - libera). Daca partidele de cadre se finantau in cea mai mare parte din donatii, in cazul partidului de masa finantare se realiza din cotizatiile membrilor de partid. Corespunde partidelor de stanga.
Partidul de tip celula este caracterizat de accentul foarte mare care cade pe comunicarea pe verticala dintre lideri si membrii de partid. Este un tip de partid extrem de centralizat, membrii fiind organizati in celule mici in functie de locul de munca al acestora. Comunicarea pe orizontala, intre celule, este foarte scazuta iar factiunile interne sunt interzise. Este un tip de partid care corespunde partidelor comuniste.
Partidul de tip militie s-a dezvoltat din structura de celula; din acest motiv unii autori prefera sa includa ambele tipuri de partide intr-o singura categorie. Acest tip de partid corespunde organizatiilor paramilitare sau anumitor ramuri paramilitare ale partidelor fasciste.
Cu siguranta ca aceasta clasificare a lui Duverger prezinta anumite limite deoarece de la data realizarii sale partidele politice nu au incetat sa cunoasca anumite evolutii in functie de noile realitati sociale, economice si politice ale sistemului contemporan. Treptat, incepand cu anii '50 ai secolului trecut si-a facut aparitia un nou tip de partid de masa care insa nu se mai adresa unei singure categorii de electorat - partidul agregativ (catch-all party).[28] Cauzele aparitiei acestui tip de partid au fost numeroase, de la ameliorarea conditiilor sociale si reducerea diferentelor dintre clasele sociale pana la dezvoltarea mijloacelor de comunicare in masa, liderii politici avand astfel posibilitatea de a se adresa direct tuturor segmentelor de electorat. Astfel, a sporit rolul liderilor politici, permitandu-se in acelasi timp alegatorilor accesul la diferite grupuri de interes (partidul isi pierde treptat functia de integrare caracteristica partidului de masa iar individul nu mai tine la identificarea cu partidul). Datorita faptului ca mesajul politic este adresat unor numeroase categorii de electorat bagajul ideologic al partidului se reduce substantial. Aceste partide sunt extrem de flexibile, reactioneaza la schimbarile survenite in sistemul politic fara a urmari realizarea unor obiective pe termen lung.
Partidul de tip cartel a aparut dupa anii ai secolului trecut constituind grupuri de lideri ce concureaza pentru a ocupa functii guvernamentale; partidul este atomizat la nivelul membrilor sai. In societatile caracterizate de acest tip de partid nu exista invingatori sau invinsi, existand alternanta la guvernare, fara ca nici un partid major sa ramana in afara competitiei. Politica este mai putin competitiva deoarece exista consens in randul partidelor (schimbarile sociale sunt foarte putin probabile, partidele fiind garantul stabilitatii sociale). Resursele partidului se bazeaza pe subventii venite din partea statului. Politica inceteaza sa mai constituie o vocatie, devine o profesie iar partidele nu mai functioneaza ca si canale de comunicatie intre stat si societate. Deoarece aceste partide exclud grupurile care nu fac parte din ele, exista pericolul prabusirii lor in fata unei eventuale competitii externe.
Facand referiri la caracteristicile partidelor politice din Romania post-decembrista consider ca partidele socialiste nu prezinta caracteristicile partidelor de masa. In opinia lui Katz si Mair partidul de masa este un partid al societatii civile, emanand de la sectoare ale electoratului, cu intentia de a penetra statul si de a modifica politicile publice in favoarea unor interese cu durata lunga de actiune[29]. In cazul partidului de masa unitatile fundamentale ale vietii politice sunt grupuri sociale predefinite iar politicile se refera in principal la competitia, conflictul si cooperarea dintre aceste grupuri. Partidele politice sunt agentiile prin care aceste grupuri si membrii lor participa la politica, fac cereri statului si incearca sa preia controlul prin plasarea reprezentantilor lor in pozitii cheie. Fiecare dintre aceste grupuri are un interes care este bine articulat in programul partidului sau. Se ofera, de asemenea, posibilitatea patrunderii maselor in procesul de luare a deciziilor in cadrul partidului. La nivel sistemic, modelul partidului socialist/ de masa furnizeaza controlul popular asupra politicii, in care alegatorul sprijina un partid si programul sau bine definit, iar partidul sau coalitia cu o majoritate de alegatori ajunge la conducerea tarii. Partidul ofera o legatura esentiala intre cetateni si stat. Dupa parerea lui Duverger partidele care reprezinta alte interese sau segmente din societate vor fi obligate sa adopte trasaturile si strategia de baza ale partidului de masa, in caz contrar acestea vor disparea de pe scena politica.
Un fenomen larg raspandit in Romania, dupa Revolutia din 1989, este tendinta alegatorului de a alege liderul in locul programului partidului. Desi nu este singura trasatura care sa caracterizeze acest tip de partid, se pare totusi ca se evidentiaza caracteristicile partidului agregativ dupa abordarea celor doi autori amintiti anterior. Partidul agregativ nu este un partid al societatii civile insa se interpune intre societatea civila si stat. El cauta sa influenteze statul din afara, fara a urmari realizarea unor obiective pe termen lung ci doar satisfacerea cererilor imediate ale alegatorului sau. Este reprezentativ pentru sectoare predefinite ale societatii insa nu si bine definite, ca in cazul partidului de masa. Toata atentia din timpul alegerilor este acordata liderului si nu programului, iar formularea politicii de partid a devenit o prerogativa a liderului si nu a intregului colectiv al partidului. Nu se pune accent nici pe mobilizarea si nici pe concentrarea alegatorilor; in ambele cazuri se presupune ca exista o anumita capacitate de a se produce loialitate afectiva. In cazul partidului agregativ alegatorii nu sunt angajati ideologic, ei sunt liberi sa se afilieze oricarui partid politic competitiv.
Sisteme de partide
Sistemul de partide se refera la ansamblul tiparelor de interactiune existente la un moment dat intre partidele dintr-un stat. Exista diverse clasificari si tipologii ale sistemelor de partide, numerosi autori preferand sa ia in considerare doar criteriul numeric pentru a include un anumit sistem de partide intr-o categorie sau alta. In general se face distinctie intre sisteme cu un singur partid, cu doua partide - bipartide si cu mai mult de doua partide - multipartide. Sartori[30] considera insa ca acest criteriu nu este suficient, fiind necesara si analiza distantei ideologice care se remarca intre partidele politice. Astfel, a distins 7 tipuri de sisteme de partide:
Sisteme cu un singur partid, in care nu este permisa existenta nici unui alt partid politic (se remarca in statele totalitare);
Sisteme cu un partid dominant (sistem hegemonic) in care este permisa existenta unor partide mai mici, subordonate (exemple - Mexic);
Sisteme cu un partid predominant - apartine pluralismului - in care exista mai multe partide competitoare insa nu se realizeaza alternanta la guvernare deoarece un singur partid va castiga alegerile pentru o perioada mai indelungata de timp. Acest tip de sistem poate rezulta dintr-un sistem extrem de fragmentat - exemplul Indiei;
Sisteme cu doua partide - bipartid - in care doua partide relevante concureaza pentru castigarea majoritatii voturilor. Se realizeaza alternanta la guvernare iar partidul castigator va guverna singur, coalitiile fiind excluse. Distanta ideologica dintre cele doua partide trebuie sa fie mica - exemplu: Marea Britanie;
Pluralismul moderat este caracterizat de existenta a 3-5 partide relevante. Ca o distinctie majora fata de sistemul bipartid, in cazul pluralismului moderat nici un partid nu obtine majoritatea absoluta, realizandu-se guverne de coalitie. Distanta ideologica dintre partidele relevante este mica, sistemul nefiind polarizat fapt ce rezulta in moderarea politicilor;
Pluralismul polarizat, in care se remarca 5,6 partide relevante. Acest tip de sistem este caracterizat de existenta partidelor antisistem (este o opozitie de principii). Opozitiile bilaterale sunt reciproc exclusive, nu formeaza coalitii, fiind mai apropiate de partidele aflate la guvernare decat unul de celalalt. Se remarca, de asemenea, o puternica polarizare a sistemului si o mare incarcatura ideologica, distanta dintre polii opusi acoperind o intindere maxima de opinii. Partidele din centrul sistemului nu sunt expuse alternarii deoarece partidele extremiste sunt excluse de la alternanta la guvernare (accesul la guvernare este limitat - doar partidele de centru-dreapta sau centru-stanga fiind acceptate). Societatile care prezinta un asemenea tip de sistem sunt caracterizate de clivaje adanci, consensul fiind destul de scazut remarcandu-se si existenta unor politici de supralicitare (o inflatie a promisiunilor politice).
In opinia lui Sartori configuratia puterii prin prisma multipartidismului are anumite trasaturi specifice - nici un partid nu are sanse sa se apropie, sau cel putin sa mentina o majoritate absoluta, puterea partidelor poate fi evaluata in functie de indispensabilitatea lor fata de coalitie si potentialul lor de intimidare (sau santaj).
Cultura politica
Cultura politica este un concept despre care se vorbeste din ce in ce mai mult si in Romania. Desi ea exista in cadrul tuturor tarilor nu toti sunt constienti de existenta sa. Cultura politica este un concept de natura psihologica referindu-se la ceea ce cred indivizii despre politica - la credinte, valori si emotii - realizate la nivel cognitiv si afectiv, fara a implica si conotivul (cultura politica nu se refera la comportamentul politic).
In literatura de specialitate exista doua abordari de baza ale culturii politice - cea liberala (behaviourista) si radicala (marxista). Potrivit conceptiei liberale se considera ca majoritatea democratiilor au o cultura politica nationala care reprezinta distributia tiparelor privind orientarea indivizilor catre politic. Aceasta se transmite de-a lungul generatiilor prin intermediul institutiilor sociale si ale familiei. Potrivit lui Almond si Verba[31] aceste orientari sunt cognitive, se refera la cunoasterea individului, sunt afective, trimit la sentimentele individului si evaluative. Cele trei tipuri de orientari sunt indreptate inspre sistem ca intreg precum si inspre cererile de politici sau inspre deciziile politice. Autorii folosesc termenii de "input" (intrari) pentru a evidentia fluxul de cereri ale societatii inspre sistemul politic si transformarea lor in politici iar pe cel de "output" (iesiri) pentru a sublinia procesul prin care politicile sunt aplicate sau chiar impuse. Structurile de "input" sunt partidele politice si grupurile de interes in timp ce cele de "output" sunt autoritatile guvernamentale. In functie de interactiunea dintre orientarile individului si de obiectele orientarilor sale cei doi autori au identificat trei tipuri "pure" de cultura politica si anume cultura politica parohiala, cea dependenta si cea participativa. In cazul culturii politice parohiale nu se realizeaza propriu-zis o orientare a individului asupra nici unui obiect politic. Expectantele sale sunt foarte reduse, el nu asteapta ca sistemul sa faca ceva pentru el. Acest tip de cultura politica este specific comunitatilor umane aproape primitive, care traiesc izolate intr-un sistem al valorilor in care politicul nu prevaleaza. Pentru membrii acestor societati, orientarile lor politice nu se separa de orientarile lor religioase si sociale. In cadrul celui de-al doilea tip de cultura politica orientarea individului se indreapta catre "output-ul" sistemului si foarte putin catre "input" sau chiar catre sine ca participant activ al sistemului politic. Subiectul este orientat afectiv catre autoritatile centrale - pozitiv sau negativ - acceptand sau nu legitimitatea regimului. Relatia dintre individ si sistem este una pasiva. Cel de-al treilea tip de cultura politica este cel participativ in care individul este orientat atat inspre sistem ca intreg, inspre "input" si "output" dar si inspre sine ca participant direct la functionarea sistemului politic. Individul se considera pe sine un adevarat "activist" al sistemului politic, o componenta importanta in cadrul fluxului intereselor spre autoritatile centrale si mai apoi in cadrul procesului de luare a deciziilor.
Culturile politice sunt eterogene si neuniforme. Individul este un amestec de orientari, iar societatea este un amestec de indivizi. De aici deriva o varietate de culturi politice care pot sau nu sa se armonizeze cu structurile politice[32].
Cea de-a doua abordare a culturii politice este cea radicala (marxista). Radicalii respingeau interpretarea liberalilor considerand ca o anumita cultura politica este rezultatul incercarii clasei conducatoare de a-si impune valorile asupra grupurilor subordonate. Aceasta se realizeaza prin intermediul unor mecanisme formale cum ar fi mass-media sau sistemul educational. Cultura politica este interpretata de radicali ca fiind rezultatul efortului clasei conducatoare de a-si legitima puterea sociala si economica pe care o detine. Ei considera ca valorile culturale democratice - individualismul, competitivitatea si materialismul - divid clasa muncitoare si o lipsesc de omogenitatea care de fapt ii da forta. In schimb, cultura politica a clasei muncitoare nu reprezinta doar o acceptare pasiva a valorilor clasei dominante ci include si idei de solidaritate. Aceste idei sunt promovate in primul rand de sindicate sau partide pentru a fi mai apoi indoctrinate in randurile clasei muncitoare. Abordarea radicala a culturii politice da mult mai multa greutate subculturilor politice decat o face abordarea behaviourista. Totusi ei considera ca aceste clase subordonate pe care le apara sunt orientate natural inspre stanga axei politice dar ca sunt atrase de pe aceasta cale justa de "ideologia dominanta".
Daca liberalii studiaza transmiterea valorilor culturale peste generatii prin fenomenul de socializare, metoda folosita de marxisti este cea de indoctrinare ideologica. Socializarea politica incepe inca din copilarie cand copilul observa la persoanele din cercul sau anumite atitudini si comportamente legate de politica. Acest proces se continua pe tot parcursul vietii fiind strans legat de difuzarea informatiilor, de perceperea acestora precum si de evaluarea lor.
Din 1945 pana in 1989 Romania a cunoscut un regim comunist care si-a lasat amprenta asupra societatii romanesti, influentand in special cultura politica. Spre sfarsitul deceniului al optulea regimul a cautat constant o strategie de supravietuire a regimului, selectand anumite grupuri sociale carora le-a oferit anumite "privilegii" pentru a le castiga sprijinul. S-a nascut astfel un set de valori complexe si contradictorii. Imediat dupa Revolutie, romanii au respins tot ceea ce considerau ca reprezinta o ideologie - ca reactie la spiritul de masa propagat de comunisti, respectiv ideile de cooperare si solidaritate. In schimb ei s-au atasat de concepte abstracte precum libertatea si alte drepturi individuale care pana atunci le-au fost negate.
Participarea politica
Dahl[33] considera ca termenul de democratie este rezervat sistemului politic care, printre caracteristicile sale, are si calitatea de a fi complet sau aproape complet responsabil fata de cetatenii sai. Responsabilitatea sistemului politic se manifesta fata de preferintele indivizilor. Astfel, intr-o democratie, toti indivizii trebuie sa aiba posibilitatea de a-si formula interesele, sa dezvaluie preferintele celorlalti cetateni prin actiune colectiva sau individuala iar preferintele lor sa cantareasca in mod egal in fata autoritatilor (sa nu se faca diferentieri datorita sursei lor). Aceste trei conditii sunt necesare dar nu si suficiente pentru o democratie. Pentru ca toti indivizii unei societati sa poata dispune de aceste posibilitati sistemul politic trebuie sa furnizeze cel putin 8 garantii institutionale (libertatea de a forma si de a se alatura unor asociatii; libertatea de exprimare; dreptul de vot; eligibilitate pentru functii publice; dreptul liderilor politici de a cauta suport; surse alternative de informare; alegeri libere si corecte; institutii care sa faca politicile guvernamentale dependente de voturi si alte mecanisme de exprimare a preferintelor). Aceste 8 garantii constituie doua dimensiuni diferite ale democratiei: contestarea si participarea.
O democratie reala necesita fenomenul de participare politica; doar prin discutii, articularea intereselor si implicarea in politica se pot defini si realiza scopurile societale. Fara interventia publica in procesul politic, democratiei ii lipseste legitimitatea. Cetateanul trebuie sa fie informat asupra procesului politic si sa se implice in desfasurarea lui; el sprijina astfel sistemul democratic si ii asigura stabilitate.
Macridis si Burg[34], in momentul in care fac referiri la participare, iau in considerare functia de agregare si articulare a intereselor. Realizeaza distinctia intre doua concepte: eficacitate (efficacy) sentimentul cetateanului de a fi capabil sa influenteze procesul de luare a deciziilor si eficienta (effectiveness) cetateanul este propriu-zis capabil sa influenteze procesul de luare a deciziilor. In regimurile democratice eficienta este mare, eficacitatea fiind aproape nula. Exista sentimentul cetateanului ca liderii politici actioneaza fara a lua in calcul si interesele sale. Daca ar fi sa facem o paralela intre cele doua tipuri de regim - democrat si autoritar - prin prisma eficcacity (eficacitate) si effectiveness (eficienta) am putea observa diferentele care apar. In regimurile autoritare este mai mare eficacitatea cetatenilor deoarece elitele politice se lasa cu greu influentate de opiniile indivizilor care, potrivit parerii lor, ar trebui sa li se conformeze. Dimpotriva, in democratiile liberale, eficienta este foarte ridicata fara ca indivizii sa realizeze acest fapt. In conformitate, participarea sa politica va fi scazuta considerand ca actiunile sale nu vor avea nici un efect asupra autoritatilor.
Pentru a intelege mai bine fenomenul participarii este necesar sa ne oprim si asupra intelegerii societatii civile, deosebit de importanta intr-o democratie. Pentru Larry Diamond[35] ea reprezinta un domeniu al vietii sociale organizate si care este voluntara, se auto-genereaza, se intretine singura, este autonoma de stat si limitata de o ordine legala sau un set de reguli unanim acceptate. Societatea civila implica cetateni care actioneaza colectiv intr-o sfera de interes politic - pentru a-si exprima interesele, pasiunile, ideile, pentru a face schimb de informatii, pentru a atinge scopuri comune, pentru a inainta cereri de politici statului si pentru a-i mentine responsabili pe oficiali pentru actiunile lor. In cadrul societatii civile sunt numeroase organizatii care la randul lor includ o serie de grupuri: economice (asociatii si retele comerciale si producatoare), culturale (religioase, etnice, comunitare sau alte institutii si organizatii implicate in apararea drepturilor si valorilor colective), informationale si educationale (preocupate de producerea si raspandirea unor idei, stiri sau informatii), grupuri bazate pe interese comune (asociatii ale veteranilor, muncitorilor, pensionarilor etc.), grupuri implicate in dezvoltarea societatii in general, grupuri orientate spre rezolvarea unor anumite probleme si grupuri civice.
O societate civila din cadrul unei democratii, cum este si normal, prezinta o serie de functii democratice de unde si deosebita sa importanta. Doar cateva dintre acestea sunt relevante pentru fenomenul de participare. Spre exemplu, o bogata viata sociala voluntara suplimenteaza rolul partidelor politice in stimularea participarii si in cresterea eficacitatii politice. Ea contribuie, de asemenea la intelegerea de catre cetateni a drepturilor si a obligatiilor lor in cadrul unei societati. O societate civila pluralista va tinde sa genereze o varietate de interese care vor fi agregate si mai apoi articulate ceea ce va ajuta la dezvoltarea participarii politice. Va crea o serie de canale pentru aceasta, altele decat partidele politice. Spre exemplu in Europa de Est s-a manifestat fenomenul de deteriorare a statutului social si politic al femeilor, si numai societatea civila poate astfel sa readuca la realitate egalitatea politica si sociala.
Participarea (acele actiuni ale cetatenilor care au ca obiectiv, mai mult sau mai putin direct, sa influenteze selectia personalului din guvernamant si/sau actiunile acestora[36]) implica o actiune voluntara a individului. Intr-un sistem democratic, participarea este o componenta esentiala; cu cat este mai ridicat nivelul de participare politica cu atat societatea respectiva este considerata a fi mai democratica. Participarea trebuie moderata in formele si frecventa ei: o participare prea mare sau prea mica ar putea ameninta balanta sistemului. J.S. Mill sustine ca participarea este o metoda prin care sunt invatate virtutile civice. Indivizii tind sa se manifeste in general in moduri asemanatoare indiferent de motivatii sau scopuri. Dalton denumeste categoriile de activitati - modalitati de participare democratica. Exista o varietate larga de activitati: de la participarea la vot, implicarea in desfasurarea unor campanii electorale, contactarea unor oficialitati sau politicieni pana la diferite activitati de grup. Pe langa aceste categorii ale participarii politice numite si forme conventionale mai sunt mentionate si protestul si alte forme neconventionale de participare politica.
Participarea la vot este cea mai cunoscuta si cea mai raspandita forma de participare de multe ori se remarca o supraevaluare a importantei alegerilor. Participarea la vot nu presupune un efort politic ridicat deoarece implica putina initiativa si nu necesita cooperare. Statele europene favorizeaza in general participarea la vot deoarece guvernantii au liste cu toti cetatenii eligibili pentru a vota si astfel acestora nu le ramane de facut decat sa se prezinte la vot. In SUA insa, cetatenii trebuie sa se inscrie personal pe listele de vot si de foarte multe ori numeroase persoane eligibile nu se prezinta la vot. De asemenea, sistemul reprezentarii proportionale favorizeaza participarea la vot; chiar si partidele mai mici au posibilitatea de a obtine mandate legislative si sunt interesate astfel in castigarea unui suport din partea cetatenilor. Reprezentarea proportionala este insa destul de periculoasa pentru tarile care se confrunta cu clivaje etnice sau culturale, diviziunea electoratului exacerband conflictele din societate.
Implicarea in desfasurarea campaniei electorale reprezinta o "anexa" a participarii electorale; aceasta include o varietate de activitati: munca voluntara pentru un candidat sau partid, participarea la intalniri electorale, persuasiune fata de alti indivizi pentru a le influenta decizia electorala, calitatea de membru al unui partid sau organizatie politica etc. Doar putini cetateni se implica in campanii electorale deoarece aceasta activitate presupune o mai mare initiativa si o implicare sporita.
Participarea comunitara poate de asemenea sa ia o serie de forme - ceea ce este o caracteristica pozitiva a unei asemenea modalitati de participare. Ea presupune un efort venit din partea unor grupuri pentru rezolvarea unor probleme ale comunitatii respective, probleme care se refera la diferite domenii (de la problemele educationale pana la protejarea mediului). Studii recente demonstreaza ca americanii continua sa fie implicati in actiuni colective care urmaresc rezolvarea unor probleme comunitare. In timp ce Dalton apreciaza ca intensitatea participarii comunitare a crescut in SUA in ultimele decenii, Putnam[38] aduce argumente de sens contrar: 'dupa oricare dintre masuri implicarea directa a americanilor in politica si guvernare a scazut in mod constant si abrupt de-a lungul ultimei generatii'. Masurile mentionate de Putnam se refera in primul rand la apartenenta in organizatii cum ar fi cele religioase, asociatii de parinti - profesori (PTA), Federatia Cluburilor de Femei etc., precum si la voluntariatul in organizatii civice. In Europa, numarul activitatilor in comunitate a crescut in ultimii ani fara a ajunge la nivelul inregistrat in SUA.
Contactarea unor oficialitati este o forma de activitate destul de putin abordata de cercetatorii din acest domeniu. Ea poate lua doua forme: individuala (daca problema in cauza priveste doar o persoana) sau colectiva (problema priveste o anumita colectivitate). Verba, Nie si Kim[39], intr-un studiu comparativ cu date culese din 6 tari, au gasit ca intre 1/10 si 1/3 dintre cei intevievati de ie contactasera personal oficiali pentru rezolvarea unor probleme. Mai mult, importanta rezida in efectul pe care aceste actiuni il au asupra conceperii de politici de catre guvernanti: cu cat sunt mai numeroase cu atat sunt mai mari resursele alocate unor cereri inguste.
O forma diferita de participare este cea neconventionala (de protest) care, desi depaseste limitele legale, este destul de intalnita. Ea include forme diferite de la semnarea de petitii, demonstratii, greve neoficiale pana la boicoturi si ocuparea de cladiri. Actiunile colective de protest reprezinta un mijloc de participare al celor dezavantajati social (membrii unor minoritati etnice, religioase sau rasiale). In ultima perioada, acest tip de participare neconventionala a inceput sa fie tot mai raspandita. S-a considerat ca actiunile de protest vor descreste in intensitate si numar, ipoteza neconfirmata de realitatile politice. Daca in trecut formele de actiune colectiva erau spontane acum sunt adeseori planificate si organizate. Exemplul cel mai important pentru activitatile de protest din tarile democratice industrializate il reprezinta miscarile ecologiste (formele sunt dintre cele mai diverse: ocupare insulelor pe care urmeaza sa aiba loc experiente nucleare, blocarea vaselor care vaneaza balene etc.).
Indivizii au o putere de influenta in cadrul procesului politic mult mai mare daca sunt asociati. In cadrul societatii civile grupurile sunt orientate pe diferite domenii, observandu-se ca munca voluntara intr-un anumit grup dezvolta aptitudini folositoare in politica. Chiar si grupurile apolitice vor stimula intr-un final o implicare in procesul politic. Partidele politice constituie un canal important prin care circula informatia de la cetateni la guvernanti; prin intermediul partidelor se realizeaza informarea, educarea si influentarea opiniei publice. Acestea se implica intr-o serie de activitati sociale, politice, economice si culturale. Partidele politice contribuie la agregarea diverselor interese, la armonizarea si articularea lor, la stabilirea optiunilor privind valorizarea intereselor si aspiratiilor agregate. Partidele politice selecteaza interesele, le evalueaza si decid asupra intereselor care trebuie reprezentate.
Daca intr-o societate participarea este la un nivel mai ridicat atunci factorii de decizie vor cunoaste preferintele cetatenilor si posibilitatea de a raspunde asteptarilor acestora va fi mai mare. Exista deci interesul pentru diferite actiuni ale indivizilor. Desi toti cetatenii au oportunitati egale nu toti participa la procesul politic. Problema inegalitatii in reprezentare nu se rezuma doar la determinarea diferentelor de structura dintre populatia care activeaza si restul populatiei. Si acest lucru deoarece diferentele, din perspectiva unor caracteristici socio-demografice, nu implica in mod necesar si diferente in preferintele de natura politica. In SUA se remarca diferente demografice importante intre cei care voteaza si cei care nu voteaza, insa in ceea ce priveste atitudinile fata de politicile guvernamentale de asistenta sociala, sanatate, precum si atitudinile fata de avort, diferentele au fost neglijabile. Atunci cand un grup care este activ are trasaturi care pot fi identificate de catre cei care iau decizii de interes public, nevoile grupului sunt deduse pornind de la caracteristicile vizibile ale grupului si nu doar de la nevoile exprimate de catre membrii sai (Verba). Astfel, conteaza nu doar modul in care difera opiniile participantilor fata de cele ale non-participantilor (daca vor impozite mai mari sau mai mici, daca au preferinte clare in ceea ce priveste invatamantul in limbile minoritatilor etc.) ci si cine sunt cei care participa.
S-a remarcat ca o importanta deosebit in diferentierea participantilor o reprezinta nivelul de educatie, veniturile realizate etc. Astfel, cei care dispun de venituri mai mari vor avea mai multe posibilitati de a se implica in procesul politic decat cei care nu au bani si care astfel vor fi mai preocupati sa-si castige painea decat "sa faca politica". De asemenea, cei cu studii superioare vor fi mult mai capabili sa-si organizeze si sa-si inainteze preferintele decat cei cu un nivel de scolarizare redus. Tinerii nu sunt la fel de motivati ca si persoanele adulte sa se integreze in procesul politic. Cei adulti vor avea responsabilitati, taxe si impozite de platit, copii de intretinut etc. si vor deveni beneficiari ai unor programe guvernamentale. Unele studii releva faptul ca implicarea in procesul politic creste o data cu inaintarea in varsta. Diferentele dintre sexe sunt si ele relevante; s-a observat ca femeile nu sunt la fel de motivate ca barbatii pentru a actiona in cadrul societatii civile. La acest fenomen contribuie socializarea timpurie a copiilor; politica nu se potriveste statutului femeii in societate (?).
Diferente in formele participarii se manifesta si datorita diferentelor de sistem, de fapt datorita diferentelor tipului de regim politic. Daca intr-o democratie participarea (o forma voluntara de activitate) este mare - metoda standard fiind metoda alegerilor, in regimurile totalitare apare o mobilizare intensa a populatiei. Desi in cazul mobilizarilor apare implicit si o amenintare la adresa stabilitatii, acest tip de activitate ii face pe oameni sa se simta utili regimului. Regimurile totalitare sunt regimuri mobilizatoare; doresc sa schimbe societatea in spiritul unui ideal formulat initial, insa regimurile trebuie sa tina seama si de faptul ca mobilizarea se poate intoarce impotriva regimului. In asemenea tipuri de regim, mobilizarea este denumita "participare activa" ceea ce nu este tocmai adevarat deoarece mobilizarea nu presupune o actiune voluntara.
Daca ar fi sa evaluam toate canalele de acces la procesul politic, vom considera probabil ca unele sunt mai importante decat celelalte; acestea depind insa de personalitatea indivizilor care participa (precum si de varsta, sex, nivelul de educatie, mediul de provenienta etc) si de interesele care il vor ghida. Intr-o democratie valida, un singur canal de participare nu asigura necesarul de actiune din partea cetatenilor pentru a influenta actiunile guvernantilor. Trebuie sa existe o varietate de canale de acces care sa dea posibilitate fiecaruia sa-si aleaga forma de participare care-i da posibilitatea realizarii intereselor sale. Doar participarea la vot nu reprezinta o conditie suficienta a unei democratii. Si intr-un regim nedemocratic pot exista alegeri "libere" si "corecte" (insa exista o mare probabilitate ca electorii sa nu poata vota decat un singur partid - si anume partidul aflat la conducerea tarii). Demonstratiile, grevele, ocuparea unor cladiri nu sunt forme tocmai legale de participare fiind utile in vederea atragerii atentiei societatii si in special a guvernantilor asupra existentei unor probleme care vor necesita solutii.
Dezbaterile referitoare la participare raman deschise. Nu se poate sustine ca un anumit canal de acces este mai important decat altul (totul este relativ in functie de diversi factori). O problema importanta in domeniu o constituie participarea din fostele tari comuniste. Este destul de devreme sa vorbim despre o participare in adevaratul sens al cuvantului in aceste tari, desi se remarca vizibile imbunatatiri ale fenomenului de implicare al cetatenilor in procesul politic.
Bibliografie
*** Legea nr. 27/1996, Legea partidelor politice publicata in Monitorul Oficial nr. 87 din 29 aprilie 1996.
Almond, Gabriel si Sidney Verba (1996), Cultura civica, CEU Press, DU Style: Bucuresti
Dahl,
Robert A (1971), Polyarchy: Participation
and Opposition,
Diamond, Larry (1999), Developing Democracy: Toward Consolidation,
Duhamel, Olivier (1993), Les Democraties, Seuil, Paris
Duverger, Maurice (1954), Political Parties ,
Duverger, Maurice (1964), Political
Parties. Their Organization and Activity in the
Duverger, Maurice (1986), Les regimes semi-presidentiels, PUF, Paris
French, J. si B. Raven (2001), ' The Bases of Social
Power.' in D. Cartwright (ed.), Studies
in Social Power,
Giquel, Jean (1997), Droit constitutinnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien, Paris
Hague, Rod, Martin Harrop si
Shaun Breslin (1993), Political Science:
A Comparative Introduction, St. Martin'Press:
Huntington, Samuel P. (1997), Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Prahova
Janda, Kenneth (1980), Political
Parties: A Cross-National Survey, Macmillan Publishing Company,
Katz, Richard S. si Peter Mair (1995), 'Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party,' in Party Politics, Nr. 1
Lijphart, Arend ed. (1992), Parliamentary Versus Presidential Government,
Linz, Juan J. (1990), "The Perils of Presidentialism" in Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 1
Linz, Juan J. (1990), "The Virtues of Parliamentarism" in Journal of Democracy, Vol. 1, Nr. 4
Lipset, Seemour M. and Stein
Rokkan, (1990) 'CIeavage Structures, Party Systems and Voter Alignments.
Introduction' in The West European
Party System, ed. Peter
Mair,
Macridis, Roy C. si Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and Change, Harper Collins Publishers
Mainwaring, Scott (1990) "Presidentialism in Latin America.' in Latin American Research Review XXV, Nr. 1
Mair, Peter ed. (1990), The West
European Party System,
Robert Putnam (1995), Making Democracy Work, NJ:
Sartori, Giovanni (1976), Parties
and Party Systems: A framework for analysis,
Sartori, Giovanni (1990), 'A
Typology of Party Systems" in The West
European Party System, ed.
Peter Mair.
Verba,
Verba, Sidney, Norman Nie si Jae-On Kim (1978), Participation and Social Equality: A Seven-Nation Comparison, Cambridge University Press
Weber, Max (1946), "Politics as a Vocation" in From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford University Press
Roy C. Macridis si Steven L. Burg (1991), Introduction to Comparative Politics. Regimes and Change, Harper Collins Publishers
Max Weber (1946), "Politics as a Vocation" in From Max Weber: Essays in Sociology, Oxford University Press
Rod Hague, Martin Harrop
si Shaun Breslin (1993), Political
Science: A Comparative Introduction, St. Martin's Press:
Acest tip de autoritate este intalnita in anumite monarhii din Asia in care se respecta dreptul divin al monarhilor.
Este cazul Ayatollahului Khomeini care in
Se disting doua tipuri majore de teorii politice privind statul: conceptia organica ce percepe statul ca fiind o comunitatea naturala, un organism care prezinta toate atributele fiintelor si conceptia instrumentala (pronuntata de sofisti si reluata de J. Locke si Th. Hobbes) conform careia statul este un instrument, un mecanism folosit pentru scopuri care sunt mai inalte decat el.
Natiunea reprezinta un grup mare de oameni legati intre ei datorita unei culturi comune (acestia recunosc ca exista o anumita similaritate intre ei); un element important il reprezinta vorbirea unei limbi comune.
Montesquieu nu este primul care a facut referiri la separatia puterilor in stat, aceasta idee avandu-si originea tocmai in antichitate insa intr-o alta forma.
Duverger, Maurice (1964),
Political Parties. Their Organization and
Activity in the
Este cazul partidelor de cadre formate din elita societatilor respective. Exemple: partidele conservatoare din Scandinavia si Marea Britanie.
Lipset, Seemour M. and
Stein Rokkan, (1990) 'CIeavage Structures, Party Systems and Voter
Alignments. Introduction' in
The West European Party System, ed. Peter Mair,
Legea partidelor politice, Legea nr. 27/1996 publicata in Monitorul Oficial nr. 87 din 29 aprilie 1996.
Sartori, Giovanni (1990), 'A Typology of Party Systems" in The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press
Este cazul partidelor comuniste din Italia si Franta care nu au potential de guvernare dar, prin numarul mare de voturi obtinute la alegeri, poseda potential de santaj.
Katz si Mair au realizat o noua clasificare a partidelor politice in care, alaturi de partidul de cadre si partidul de masa, au inclus partidul agregativ si partidul de tip cartel.
Richard S. Katz si Peter Mair (1995), 'Changing Models of Party Organization and Party Democracy: The Emergence of the Cartel Party,' in Party Politics, Nr. 1
Sartori, Giovanni (1990) 'A Typology of Party Systems in The West European Party System, ed. Peter Mair. Oxford: Oxford University Press
Alaturi de cele trei tipuri majore de cultura politica se remarca si existenta unor tipuri derivate. Cultura politica parohial-dependenta este un tip de cultura politica in care populatia si-a exprimat fidelitatea fata de un sistem politic mai complex, cu structuri centrale specializate. In cultura mixta dependent-participativa, o parte a populatiei s-a orientat catre "input" si catre sine ca "activist" in timp ce majoritatea au ramas orientati catre structurile centrale si mai putin catre sine. In cultura politica parohial-participativa se incearca trecerea de la cultura parohiala, pasiva, la cea participativa, activa din partea individului. Majoritatea acestor sisteme politice se balanseaza intre democratie si autoritarism. Aceste clasificari demonstreaza insasi eterogenitatea culturilor politice.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1459
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
