CONTRACTUL DE COMERT INTERNATIONAL

Contractul de comerT internaTional

                1. Notiune

          Contractul de comert international nu are o definitie sintetica, unanim acceptata.

          Potrivit doctrinei contractul de comert international este contractul comercial, definit in sistemele nationale de drept, marcat de un element de extraneitate.

          Pentru ca elementul de extraneitate face posibila aplicarea unei legi straine, instrumentele juridice internationale, cuprinzand norme uniforme in materie comerciala, au incercat si o definitie unitara a internationalitatii unui contract. Astfel:

§          contractul de transport este international daca locul imbarcarii/incarcarii si locul debarcarii/descarcarii sunt situate pe teritorii statale deosebite sau daca aeronava transportatoare survoleaza un teritoriu tert cu escala, indiferent de nationalitatea sau cetatenia partilor contractante;

§          contractul de intermediere este international daca sediul reprezentatului si al intermediarului se afla pe teritorii statale diferite;

§          contractul de leasing este international daca utilizatorul si finantatorul isi au sediul, domiciliul sau resedinta pe teritorii statale deosebite.

2. Clasificarea contractelor de comert international

Clasificarea prezinta importanta intrucat apartenenta unui contract la o categorie sau alta reverbereaza asupra regimului juridic al acestuia.

Criterii de clasificare

§        Dupa participantii la contractul de comert international:

a)    contracte de comert international incheiate intre state;

b)    contracte de comert international mixte (incheiate intre state, pe de-o parte, si comercianti din alte state, pe de alta parte);

c)     contracte de comert international incheiate intre comercianti din state diferite.

Contractele de comert international incheiate intre state prezinta urmatoarele particularitati:

- partile contractante trebuie sa aleaga, obligatoriu, legea aplicabila contractului;

- partile contractante trebuie sa aleaga instanta competenta sa solutioneze litigiile nascute din acel contract;

- partile contractante trebuie sa faca declaratie de renuntare la imunitatea de jurisdictie, pentru acel contract.

- statul trebuie sa fie reprezentat prin ministrul finantelor ori de o persoana cu depline puteri.

Contractele mixte prezinta urmatoarele particularitati:

- partile contractante pot alege legea aplicabila; daca nu au facut-o, contractul de comert international va fi supus legii in vigoare in statul parte la contract;

- partile contractante pot alege instanta competenta sa solutioneze litigiile nascute din acel contract; daca nu au facut-o, va fi competenta instanta suprema din statul parte la contract;

- statul parte trebuie sa faca declaratie de renuntare la imunitatea de jurisdictie, pentru acel contract.

§        Dupa durata:

a)    contracte de comert international pe termen scurt (cel mult 1 an);

b)    contracte de comert international pe termen mediu (3-5 ani);

c)     contracte de comert international pe termen lung (5-25 ani).

Incadrarea in categoriile mentionate are consecinte asupra cuprinsului contractului, mai ales pentru cele pe termen mediu sau lung, in cuprinsul acestora trebuind sa figureze clauze de adaptare a valorii contractului.

Aceasta clasificare nu are suport intr-un instrument international de aplicatiune universala; isi gaseste suport in domeniul bancar, unde creditele sunt clasificate, in raport de termen, in credite pe termen scurt, mediu sau lung.

§        Sub aspectul structurii:

a)    contracte simple - cuprind o singura operatiune juridica;

b)    contracte complexe – cuprind mai multe operatiuni juridice (ex: barter, franchising, leasing, consignatie).

§        Dupa existenta reglementarii lor:

a)    contracte numite – au o reglementare pe planul legislatiilor nationale, si, de cele mai multe ori, in instrumentele interstatale (ex: vanzare, mandat, comision, depozit);

b)    contracte nenumite – nu cunosc reglementare nici in planul dreptului national, nici in instrumentele interstatale (ex: barter, consulting-engineering, turism); se incearca reglementarea prin analogie a acestor contracte, dar solutiile nu sunt intotdeauna pertinente.

3. Incheierea contractelor de comert international

          Distingem intre:

a)    incheierea contractului intre prezenti

b)    incheierea contractului intre absenti

a)    Incheierea contractului intre prezenti

Momentul incheierii este acela al realizarii acordului de vointa (al incheierii negocierii, finalizata cu realizarea acordului de vointa). Acest moment se precizeaza in instrumentul scris intocmit pentru acel contract; daca nu s-a confectionat un instrument scris (uneori nici nu este necesar), momentul se probeaza cu data inscrisa in protocolul sedintei de negociere, care se intocmeste intotdeauna.

Locul incheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de vointa; locul se consemneaza in instrumentul scris confectionat; daca nu s-a intocmit un instrument scris locul se precizeaza in protocolul sedintei de negociere.

b)    Incheierea contractului intre absenti

§        incheierea contractului prin corespondenta

Acceptarea ofertei trebuie sa circule prin mijloace de siguranta si rapiditate cel putin egale cu acelea prin care a circulat oferta.

Sistemele de drept retin teorii diferite cu privire la momentul incheierii contractului.

In sistemele de common-law contractul de comert international se considera incheiat la momentul la care acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare; momentul este probat cu data inscrisa pe stampila serviciului postal de la sediul acceptantului. Cu privire la locul incheierii contractului de comert international, acesta este sediul acceptantului – TEORIA EXPEDITIUNII.

Aceasta teorie nu este acoperitoarea pentru ambele parti contractante, nu ofera acestora certitudine cu privire la momentul incheierii contractului.

          In legislatiile moderne se aplica TEORIA RECEPTIUNII, ce se regaseste si in instrumentele internationale. Conform acestei teorii contractul se considera incheiat in momentul in care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare; momentul se probeaza cu data inscrisa pe stampila serviciului postal de la sediul ofertantului. Locul incheierii contractului este sediul ofertantului.

          Dreptul roman, ca si cel portughez, brazilian, retine o varietate a teoriei receptiunii – TEORIA INFORMATIUNII. Conform acestei teorii contractul se considera incheiat in momentul in care, prin orice mijloc, ofertantul s-a informat asupra existentei si continutului acceptarii (inainte sau dupa primirea scrisorii de acceptare). Locul incheierii contractului este, si aici, sediul ofertantului. Teoria este acoperitoare pentru ambele parti contractante.

          Oferta de contractare poate fi cu termen sau fara termen.

          Oferta cu termen nu poate fi revocata inauntrul termenului, fara daune. Oferta fara termen trebuie mentinuta un timp rezonabil, potrivit naturii contractului si potrivit obiceiului practicat pe piata ofertantului.

          Se accepta in cvasi-unanimitatea sistemelor de drept ca, atat oferta, cu sau fara termen, cat si acceptarea, pot fi revocate fara daune daca scrisoarea de revocare a ofertei/acceptarii ajunge la destinatar inainte sau cel tarziu o data cu scrisoarea de oferta/acceptare. Exceptie face Marea Britanie unde, posta fiind reprezentantul destinatarului, depunerea unui inscris la posta echivaleaza cu depunerea acestuia in mana destinatarului; prin urmare, nici oferta, nici acceptarea, odata depuse la posta, nu mai pot fi revocate.

§        incheierea contractului prin telefon

Momentul incheierii este cel al convorbirii telefonice, finalizata cu acordul de vointa.

In privinta locului incheierii solutiile sunt diferite:

- in dreptul anglo-american locul incheierii este sediul celui apelat la telefon;

- in dreptul continental locul incheierii este sediul celui care are initiativa convorbirii telefonice.

4. Cuprinsul contractului de comert international

Clauzele contractului de comert international

1. Clauze obligatorii

a) Elemente de identificare a partilor

- daca partener este un stat, acesta este reprezentat de ministrul finantelor. In contractul de comert international se va preciza statul, reprezentantul, calitatea in care reprezinta statul, eventual numarul scrisorii de imputernicire, daca reprezentantul este altul decat ministrul finantelor;

- daca partener este un comerciant persoana fizica, in contract vor fi prevazute: numele, prenumele, cetatenia, domiciliul, actul de identitate, numarul de inregistrare in registrul de evidenta;

- daca partener este un comerciant persoana juridica, in contract vor fi prevazute: denumirea, sediul, , eventual numarul de inmatriculare in registrul de evidenta, nationalitatea, numele si prenumele persoanei fizice care reprezinta persoana juridica, calitatea in care o reprezinta (administrator, director, procurist), cetatenia, domiciliul, actul de identitate ale acestuia.

b) Precizarea naturii juridice a contractului

In raport de natura juridica a contractului in cuprinsul acestuia pot fiinta anumite obligatii subintelese ale partilor sau anumite clauze, ce sunt de esenta contractului respectiv. Ex:

          - clauza de exclusivitate – de esenta contractelor de agent, factoring, concesiune exclusiva, publicitate;

          - clauza de confidentialitate – de esenta contractelor de know-how, franchising, publicitate, consulting-engineering;

          - clauza de nonconcurenta – de esenta contractelor de publicitate comerciala, sponsorizare, licenta de brevet.

c) Obligatiile partilor

d) Termenele de executare a obligatiilor

e) Modalitatile de plata

2. Clauze facultative

a) Clauze referitoare la raspundere

·        Clauza penala

·        Clauzele exoneratoare de raspundere si limitative de raspundere

Acestea au uneori o configuratie legala. Astfel, de exemplu, Conventia de la Berna – 1980,1995, privitoare la transportul international de marfuri pe calea ferata, limiteaza raspunderea carausului in situatia in care expeditorul nu a declarat sau a declarat incorect natura si valoarea marfii.

·        Clauza de forta majora

Intrucat sistemele de drept definesc diferit forta majora, odata cu inscrierea in contract a acestei clauze, partile sunt obligate sa consemneze:

-                            ce inteleg prin forta majora;

-                            durata evenimentului de forta majora care, in conditiile stipulate, duce la rezilierea contractului fara daune;

-                            intervalul de timp in care partile trebuie sa-si comunice producerea sau incetarea evenimentului de forta majora;

-                            cine anume urmeaza sa certifice, pentru fiecare parte, producerea evenimentului de forta majora (in Romania – Camerele de Comert si Industrie teritoriale).

b) Clauze de mentinere a valorii contractului

- au ca scop mentinerea echivalentei prestatiilor

- cele mai utilizate sunt:

·        Clauza de indexare

Presupune stabilirea monedei de plata si exprimarea pretului in unitatea de masura a materiei prime sau energetice de care depinde executarea acelui contract. Ex: vanzarea de aluminiu (produs energofag) – pretul va fi exprimat in kwh.

·        Clauza de optiune asupra monedei liberatorii

Presupune exprimarea pretului contractului intr-o moneda de cont si precizarea, la incheierea contractului, a posibilitatii partilor de a plati intr-una din mai multe valute convenite. O asemenea prevedere conserva echilibrul prestatiilor prin aceea ca partile vor evita riscul schimbului valutar, platind in moneda pe care o au in excedent.

·        Clauza valutara

Cunoaste mai multe forme:

     - clauza monovalutara – indexarea pretului contractului in raport de o anumita valuta, considerata forte pe piata respectiva, plata putandu-se face intr-o alta moneda;

- clauza plurivalutara (multivalutara) – indexarea pretului contractului in raport de media ponderata a ratelor reciproce de schimb dintre anumite valute care formeaza „cosul valutar”;

- clauza DST – indexarea pretului contractului in raport de Drepturile Speciale de Tragere (moneda scripturala a Fondului Monetar International, a BIRD). Se practica in contractele care au la baza un imprumut acordat de BIRD.

- clauza EURO – indexarea pretului in raport de moneda EURO; se utilizeaza in raporturile cu statele membre ale Comunitatii Europene, dar di afara spatiului EURO.

·        Clauza aur

Presupune indexarea pretului in raport de valoarea gramului de aur; nu se utilizeaza aceasta clauza in statele care nu coteaza aurul.

c)     Clauze de adaptare a valorii contractului

- au ca scop restabilirea echilibrului rupt al prestatiilor

- cele mai utilizate sunt:

·        Clauza clientului mai favorizat

Are un grad mare de automatism, asemanator clauzelor de mentinere a valorii contractului.

Este utilizata in contractele de comert international incheiate pe termen lung.

Mecanismul se declanseaza din initiativa celui care ofera clauza si se prezinta astfel: daca pe durata executarii unui contract primar cel care acorda clauza incheie cu un tert un contract mai avantajos tertului, clauza presupune modificarea contractului primar, fara daune, aliniindu-l la conditiile mai avantajoase oferite tertului. Aceasta clauza nu presupune renegocierea contractului.

·        Clauza ofertei concurente

Dispare automatismul.        

Clauza presupune o oarecare renegociere a contractului, ce se declanseaza de catre beneficiarul clauzei care, daca pe durata executarii contractului primar primeste de la un tert o oferta mai avantajoasa, trebuie sa prezinte termenii acesteia partenerului sau din contractul primar, acesta avand urmatoarele posibilitati:

I.               daca situatia financiara ii permite, va alinia contractul primar la termenii ofertei concurente, continuandu-se relatiile din contractul primar;

II.           daca situatia financiara nu ii permite, exista doua posibilitati:

1)    contractul primar se suspenda, fara daune, beneficiarul clauzei urmand sa incheie contractul cu ofertantul concurent, iar la expirarea noului contract se vor relua relatiile din contractul primar;

2)    contractul primar se reziliaza, fara daune, iar beneficiarul ofertei va incheia contractul cu ofertantul concurent

          La formularea acestei clauze partile trebuie sa precizeze in ce limite o oferta poate fi considerata concurenta. Pentru a se constata daca o oferta este concurenta trebuie sa se faca o comparatie. Daca elementul de diferentiere este pretul, iar celelalte elemente sunt identice, comparatia usor de realizat. Dar, de cele mai multe ori, situatia este mai complexa, fie cand pretul este identic, dar celelalte elemente difera (ex. modalitati de plata, calitate, cantitate, regularitate, termen), fie cand toate elementele, inclusiv pretul, sunt diferite.

·        Clauza de „hardship” (de impreviziune)

Mecanismul acestei clauze are la baza principiul fundamental al dreptului – „pacta sunt servanda” daca „rebus sic stantibus”; presupune schimbarea substantiala a conditiilor ce au fost esentiale, determinante la incheierea contractului: pe durata executarii contractului intervine un eveniment independent de fapta si vointa partilor contractante, imprevizibil si insurmontabil pentru acestea, si care face executarea pe mai departe a contractului pentru una dintre parti extrem de oneroasa.

Daca in contract este inserata aceasta clauza, partea a carei obligatie nu mai poate fi executata decat in conditii foarte oneroase va aduce la cunostinta celeilalte parti producerea evenimentului.

Daca partenerul contractual accepta calificarea evenimentului ca fiind de „hardship”, partile vor proceda la renegocierea contractului, fara daune.

Daca partenerul contractual nu accepta calificarea evenimentului ca fiind de „hardship”, partile se vor adresa unei instante de arbitraj ce se va pronunta cu privire la calificarea imprejurarii in discutie, partile urmand sa respecte hotararea arbitrala.

Evenimentul de „hardship” nu trebuie confundat cu evenimentul de forta majora. Spre deosebire de „hardship”, ce permite executarea pe mai departe a obligatiilor partilor, dar in conditii foarte oneroase pentru una dintre ele, forta majora face executarea pe mai departe a contractului absolut imposibila.

·        Clauza de escaladare (renegociere) a pretului

La incheierea contractului partile precizeaza pretul, asupra caruia se plateste un acont, transele ulterioare sau chiar pretul in intregime urmand a fi corectat prin renegociere, la intervale prestabilite.

d) Clauze de continuitate a relatiilor contractuale

  - produc efecte dupa incetarea raporturilor contractuale

- prezenta in contract a acestor clauze face ca partenerii sa nu poata incheia un contract de acelsi fel cu un tert decat daca, facandu-si reciproc oferte, unul dintre ei refuza incheierea unui nou contract

·        Clauza primului refuz

La expirarea contractului una dintre parti nu poate incheia un contract asemanator cu un tert decat daca partenerul sau din contractul primar nu doreste sa incheie un nou contract de acelasi fel.

·        Clauza primului si ultimului refuz

Partea care doreste sa incheie un nou contract va prezenta oferta partenerului sau din contractul primar de acelasi fel. Daca acesta refuza oferta, ofertantul procedeaza la renegocieri pe piata respectiva, dupa care prezinta din nou oferta partenerului din contractul primar. Daca acesta refuza din nou incheierea contractului, se va putea proceda la incheierea unui nou contract.

e) Clauza „electio juris” (de alegere a legii aplicabile contractului)

Spre deosebire de dreptul intern, principiul libertatii contractuale are in dreptul comertului international valente mult mai cuprinzatoare. Astfel, partile contractante pot nu numai sa inscrie in contractul lor orice clauza, in limitele dispozitiilor supletive din legislatiile nationale, dar, mai mult, pot alege legea care sa guverneze acest contract cu element de extraneitate.

Acest principiu, in temeiul caruia partile contractante pot sa aleaga legea aplicabila contractului, este un principiu de drept conflictual, cunoscut sub denumirea de lex voluntatis. Este un principiu legal in numeroase legislatii (ex: in dreptul roman – Legea nr. 105/1992) sau un principiu evidentiat de practica judecatoreasca si arbitrala (ex: dreptul anglo-american).

In temeiul principiului lex voluntatis partile desemneaza legea aplicabila contractului – lex contractus.

Partile unui contract de comert international pot sa aleaga ca lex contractus numai o lege in vigoare. Daca partile fac trimitere la un proiect de lege sau la o lege abrogata, aceasta trimitere nu are valoarea desemnarii legii aplicabile, ci reprezinta ceea ce dreptul numeste receptarea contractuala: pentru rapiditate, pentru facilitarea redactarii inscrisului contractual, partile inteleg sa transforme in text al contractului proiectul de lege sau legea abrogata si, independent de acesta, ele pot sa determine lex contractus (o lege in vigoare).

Unele sisteme de drept permit partilor sa aleaga ca lex contractus orice lege in vigoare, de oriunde ar fi ea.

Alte sisteme permit partilor sa aleaga ca lex contractus numai o lege cu care contractul are:

-                            o legatura efectiva (ex: dreptul american);

-                            o legatura semnificativa (ex: dreptul englez);

-                            o legatura substantiala (ex: dreptul german);

-                            o legatura serioasa (ex: dreptul polonez).

          Daca partile nu au determinat legea aplicabila contractului, revine forului de jurisdictie sarcina de a stabili legea aplicabila contractului; aceasta determinare se face in baza principiilor conflictuale subsidiare din dreptul forului.

          In unele sisteme de drept principiile conflictuale subsidiare sunt principii legale (ex: Legea nr. 105/1992), iar in alte sisteme aceste principii sunt evidentiate de practica.

          In lumina Legii nr. 105/1992, aliniata Conventiei de la Roma din 1980, privind legea aplicabila obligatiilor internationale, partile contractante pot alege mai multe legi care sa guverneze contractul (ex: o lege pentru obligatiile uneia dintre parti, o lege pentru obligatiile alteia, pentru executare etc.).

          In dreptul roman, in temeiul principiilor conflictuale subsidiare legale, contractele sinalagmatice se considera supuse legii statului cu care acestea au legaturile cele mai stranse; legiuitorul presupune ca un contract sinalagmatic are legatura cea mai semnificativa cu legea in vigoare la sediul, domiciliul sau resedinta debitorului prestatiei caracteristice. Daca nu se poate preciza aceasta prestatie caracteristica, contractul se considera supus legii in vigoare la locul incheierii acestuia (lex loci contractus).

Alte sisteme de drept (ex: rus, ceh) considera, in tacerea partilor, contractul ca fiind supus lex loci contractus.

Alte sisteme (ex: dreptul anglo-american) considera contractul de comert international ca fiind supus lex loci executionis. Daca este un contract cu executare succesiva, va fi supus legii in vigoare la locul executarii principale, si, numai daca nu se poate preciza locul executarii sau nu se poate determina locul executarii principale, atunci contractul va fi supus legii in vigoare la locul incheierii acestuia.

Lex contractus, determinata dupa regulile amintite, va guverna fondul si efectele contractului.

5. Forma contractului de comert international

Potrivit Legii nr. 105/1992, forma contractului este supusa tot lex contractus, desemnata in temeiul lex voluntatis, dar contractul se considera totusi incheiat valabil sub aspectul formei, daca aceasta respecta conditiile prevazute de legea in vigoare la locul incheierii contractului, in temeiul principiului locus regit actum.

Nevoia de siguranta in operatiunile comerciale a impus elaborarea unui cadru uniform pentru contractul de comert international. Acesta se poate realiza pe doua cai:

A. Prin efortul comerciantilor concreti, reuniti in asociatii internationale, acesta fiind cadrul contractual uniform de aplicatiune facultativa;

B. Prin efortul statelor, acesta fiind cadrul uniform legal, obligatoriu pentru resortisantii din aceste state.

A. Cadrul contractual uniform de aplicatiune facultativa este reprezentat de:

- contracte tip, contracte standard, contracte model

- contracte cadru

- ghiduri de contractare

- conditii generale

- uzante comerciale internationale

a) Contractele tip, standard, model sunt elaborate de comerciantii cu mai multa experienta intr-o anumita operatiune sau de asociatiile internationale de comercianti.

Contractul are doua parti:

-                            o parte speciala, diferita de la un contract la altul si care se negociaza pentru fiecare situatie in parte

-                            o parte generala, legata de natura contractului, de specificitatea acestuia, care este prefabricata, pe care partenerul o accepta asa cum este, fara a fi vreun impediment ca una sau alta dintre clauzele prestabilite sa fie renegociata

          Contractele tip au o larga raspandire.

          b) Contractele cadru au o parte generala, negociabila in fiecare caz in parte, cuprinzand doar elementele esentiale, urmand ca elementele de amanunt sa fie detaliate ulterior prin contracte adiacente, avand aceeasi cauza, intre aceleasi parti sau de fiecare parte cu tertii.

          c) Ghidurile de contractare au in vedere atentionarea partilor asupra clauzelor pe care trebuie sa le cuprinda contractul, cu formularea mai multor variante, partile urmand sa opteze asupra unei variante.

          d) Conditiile generale contin detalierea unora dintre obligatiile partilor; partile le accepta in fiecare caz concret prin vointa lor comuna.

          e) Uzantele comerciale internationale contin reguli de livrare a marfurilor si de partajare a cheltuielilor de transport in vanzarea internationala.

          Partile contractante concrete pot conveni incheierea contractului, de exemplu, in conditiile regulilor INCOTERMS, cu trimitere la una din clauzele FOB, CIF, FAS etc.

          Uzantele comerciale internationale au caracter facultativ.

B.    Cadrul uniform legal a fost creat prin vointa statelor si este obligatoriu pentru statele ratificante sau aderente.

          6. Solutionarea litigiilor

          A. Solutionarea litigiilor de catre instantele judecatoresti

          Ca orice litigiu, si litigiul izvorat din contractul de comert international este de competenta instantelor judecatoresti.

          Rezultand dintr-un contract cu element de extraneitate, litigiile au caracter international.

          Legile procedurale cuprind reglementari in temeiul carora se stabileste competenta de solutionare a unor asemenea litigii. In general se recunoaste competenta instantelor de la sediul paratului, afara numai daca legea procedurala nu are in vedere fie o competenta exclusiva, fie o competenta alternativa.

          Indiferent de sediul paratului, legile procedurale prevad ca in litigiile nascute in legatura cu un bun imobil competenta apartine instantei de la locul situarii bunului.

          Alteori legile procedurale prevad o competenta alternativa. Astfel, intr-un litigiu izvorat dintr-un contract de asigurare este competenta:

-                            fie instanta de la sediul asiguratorului

-                            fie instanta de la locul situarii obiectului asigurarii

-                            fie instanta de la locul producerii evenimentului asigurat.

          Daca nu s-a prevazut o competenta exclusiva sau alternativa in legea procedurala, partile litigante pot conveni, prin conventie de prorogare de competenta, sa solutioneze litigiile dintre ele la o alta instanta decat aceea a paratului.

          In general, solutionarea litigiilor de dreptul comertului international de catre instantele judecatoresti este:

·        greoaie, intrucat instantele sunt foarte incarcate si cu litigiile interne;

·        costisitoare pentru parti, care pot fi puse in situatia ca pentru una si aceeasi cauza sa apeleze la serviciile mai multor avocati.

          Din aceasta cauza s-a simtit nevoia de solutionare a acestor litigii intr-o maniera mai rapida si mai apropiata nevoile partilor contractante, mecanism asigurat de arbitrajul comercial international.

B.   Arbitrajul comercial international

a) Clasificare:

·        Din punctul de vedere al duratei instantei de arbitrare:

-        arbitraj ocazional (ad-hoc) – se constituie si exista pentru solutionarea unui litigiu determinat

-        arbitraj permanent (institutionalizat) – are o existenta nelimitata in timp

Arbitrajul permanent se clasifica, in functie de competenta ratione personae, in:

                 - arbitraj international – competent pentru litigiile dintre parteneri din orice state ale lumii (ex. Curtea de arbitraj international de pe langa Camera de Comert International din Paris);

                 - arbitraj regional – competent pentru litigiile dintre partenerii unei anumite regiuni (ex. Arbitrajul afro-asiatic de la New Delhi);

                 - arbitraj bilateral – competent pentru litigiile dintre partenerii a doua state (ex. Comisia de arbitraj americano-canadiana, Institutul regal de arbitraj de la Stockholm);

                 - arbitraj national cu competenta internationala (ex. Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei).

In functie de competenta ratione materiae, arbitrajul permanent se clasifica in:

                 - arbitraj universal – solutioneaza litigii izvorate din orice contracte de comert international

                 - arbitraj specializat – solutioneaza litigii izvorate din anumite contracte (ex. Arbitrajul maritim de la Londra, Arbitrajul de la Bremen pentru litigii izvorate din comertul cu bumbac).

·        Dupa elementele pe care le poate utiliza arbitrul in solutionarea cauzei:

-        arbitraj in drept (in jure) – arbitrul solutioneaza cauza facand aplicarea unei legi, aleasa de parti sau determinata de arbitru prin mecanismul conflictual din lex fori);

-        arbitraj in echitate (ex aequo et bono) – arbitrul solutioneaza cauza facand aplicarea principiilor generale de drept – buna-credinta, echitatea (mai ales in situatia contractelor de export complex, cooperare in productie, barter).

 

 

 

 

b) Investirea instantei arbitrale

Intrucat solutionarea cauzei pe calea arbitrajului reprezinta o procedura derogatorie fata de cea de drept comun, investirea instantei de arbitraj trebuie sa se faca in forme exprese, speciale.

Investirea se poate face:

- prin vointa statelor – exista conventii care obliga ca litigiile din anumite contracte sa fie solutionate pe calea arbitrajului, stabilind si instanta competenta. Astfel, Conventia de la Moscova, din 1972, denuntata de Romania in 1997, obliga ca toate litigiile izvorate din contractul de vanzare de marfuri incheiat intre comercianti din statele parti sa fie solutionate pe calea arbitrajului, stabilindu-se si competenta de drept comun a instantei de arbitraj de la sediul paratului;

- prin vointa partilor investirea cunoaste doua forme:

·        Clauza de arbitraj (compromisorie)

Se incheie obligatoriu in forma scrisa, indiferent de forma incheierii contractului in care figureaza.

Cuprinde vointa neechivoca a partilor contractante de a solutiona un eventual litigiu nascut din acel contract pe calea arbitrajului, desemnandu-se si instanta de arbitraj competenta.

Desi clauza de arbitraj are figura juridica a unei conventii accesorii, grefata pe contractul principal de comert international, regimul sau juridic se abate de la principiul „accesorium sequitur principale” in sensul ca, daca acel contract de comert international este nul sau anulabil, clauza de arbitraj, sub conditia de a fi redactata in scris si de a fi cuprins vointa indubitabila a partilor de a solutiona litigiile pe calea arbitrajului (cu desemnarea instantei arbitrale), isi pastreaza validitatea.

·        Compromisul – conventie incheiata intre partile litigante, in cazul in care contractul din care a izvorat litigiul nu cuprinde clauza de arbitraj, prin care acestea convin ca litigiul sa fie solutionat de catre o instanta arbitrala. Partile indica instanta competenta si, eventual, legea aplicabila, daca aceasta nu a fost prevazuta in contract, precum si completul de arbitrare.

          c) Completul de arbitrare

          Completul de arbitrare poate fi format dintr-un arbitru unic, desemnat de comun acord de partile litigante sau dintr-un numar egal de arbitri desemnati de fiecare parte, acestia alegandu­-si un supraarbitru.

          Arbitri lucreaza in deplina impartialitate in raport cu partile in litigiu si in deplina independenta.

          Unele instante de arbitraj au o lista de arbitri, partile alegand din aceasta lista; tot din aceasta lista arbitri desemnati numesc un supraarbitru.

          In alte state (SUA, Canada) partile radiaza din lista persoanele pe care le considera incompatibile cu cauza; dintre persoanele neradiate presedintele instantei arbitrale desemneaza completul arbitral.

          Dezbaterile au loc in contradictoriu; partile pot fi prezente sau reprezentate.

          Se poate folosi orice mijloc de proba.

          Hotararea arbitrala trebuie sa fie motivata in fapt si in drept. Hotararea poate fi revizuita pentru acte noi, la aceeasi instanta, rectificata, pentru erori materiale.

          Hotararea poate fi atacata, la instanta judecatoreasca ce ar fi fost competenta daca partile nu ar fi recurs la arbitraj, cu actiune in anulare, pentru situatiile prevazute expres de legea procedurala (in dreptul roman: art. 364/ C.pr.civ).

          Executarea hotararii arbitrale se face, de regula, voluntar.

          Apar probleme ori de cate ori una dintre parti nu accepta executarea hotararii, punandu-se problema executarii silite.

          Daca executarea silita se face in tara unde s-a pronuntat hotararea, se va aplica formula executorie.

          Daca executarea silita a hotararii arbitrale se face intr-o alta tara decat tara unde a fost pronuntata hotararea ce trebuie executata, se pune problema recunoasterii si executarii sentintei arbitrale straine.

          Exista in acest sens conventii internationale:

·        Conventia de la New York, din 1958, ratificata si de Romania, privind recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine. Aceasta asimileaza sentinta arbitrala straina cu hotararea judecatoreasca straina, deci in tara locului executarii silite hotararea arbitrala straina urmeaza sa parcurga, in fata instantelor judecatoresti competente, procedura de exequatur, cu conditia ca executarea sentintei arbitrale straine sa nu fie nici mai greoaie si nici mai costisitoare decat executarea sentintelor arbitrale nationale;

·        Conventia de la Moscova, din 1972, asimileaza sentintele arbitrale straine, date la nivelul statelor ratificante, cu hotararile judecatoresti nationale, dispensand sentinta arbitrala pronuntata de o instanta de arbitraj dintr-un stat parte de parcurgerea procedurii de exequatur;

·        Aceeasi asimilare exista si in temeiul Conventiei de la Bruxelles, din 1968, privind recunoasterea si executarea sentintelor civile si arbitrale europene;

·        Mai mult, hotararile arbitrale pronuntate de Curtea de Justitie Comunitara de la Luxemburg, atunci cand functioneaza ca instanta de arbitraj, sunt direct executorii in statele comunitare.

          d) Arbitrajul in Romania

          Legea nr. 139/1990 reglementeaza constituirea si functionarea pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei a Curtii de Arbitraj Comercial International, avand caracter permanent si reguli proprii de procedura, aliniate atat regulilor procedurale ale Curtii de Arbitraj International de pe langa Camera de Comert International din Paris, cat si Regulamentului uniform de arbitraj adoptat de UNCITRAL.

          Curtea are 40 de arbitri, desemnati, la propunerea presedintelui, de presedintele Camerei de Comert si Industrie a Romaniei.

          Curtea este condusa de un colegiu, ce are un presedinte, un vicepresedinte si trei membri.

          Completul arbitral se formeaza pe baza listei de arbitri; fiecare parte alege un arbitru principal si supleanti; arbitri aleg un supraarbitru.

          Daca in termen de 30 de zile de la primirea cererii de arbitrare partile nu isi desemneaza arbitri, acestia sunt desemnati din oficiu de catre presedintele Curtii de arbitraj.

          Completul poate fi format si din arbitru unic, daca partile doresc; acesta poate fi ales de parti sau desemnat, la solicitarea partilor.

          Hotararea este motivata in fapt si in drept.

          In caz de neexecutare se investeste cu formula executorie de catre instanta competenta si se executa silit. Competenta apartine instantei judecatoresti ce ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond.(art. 367¹/ C.pr.civ).