Investitii straine

Investitii straine

In conditiile in care exportul implica un set de activitati noi, pe piete noi si necunoscute pentru firma, acordarea de licente implica riscul de "imprastiere" a tehnologiei, multe firme prefera sa investeasca in filiale de productie in strainatate. De fapt, definitia standard pentru o companie multinationala nu este aceea de companie care isi vinde produsele pe mai multe piete, ci aceea de companie care detine mai multe unitati de productie externe (fabrici de asamblare, productie), controland astfel avantajele competitive ale firmei.

Investitiile straine directe se materializeaza de cele mai multe ori in deschiderea propriilor filiale de productie ale unor companii in diferite tari.

Scopul pentru care diferite companii se angajeaza in deschiderea de filiale pot fi:

Accesul la materii prime

Realizarea productiei la un cost mai mic

Evitarea barierelor tarifare si netarifare

Evitarea impunerii locale

Penetrarea unor noi piete

Concurenta.[1]

Ratiunea de baza pentru deschiderea unei filiale se rezuma in fond la posibilitatea reducerii preturilor prin eliminarea cheltuielilor cu transportul, taxe vamale si alte bariere netarifare sau prin folosirea unor materii prime si forta de munca mai ieftine decat in tara de origine. Aceste bariere de intrare trebuie clasificate conform originii lor. Desi au devenit mai putin importante din cauza progresului tehnologic, costul transportului forteaza aparitia de noi investitii in productie pentru o apropiere mai mare de piata de desfacere. Proximitatea punctelor de aprovizionare si a serviciilor conteaza atunci cand costurile de transport sunt mari. De asemenea, instrumentele tarifare si netarifare - proceduri vamale complicate, acordarea licentelor de import export, stabilirea unor contingente, etc. - pot face dificila intrarea pe o anumita piata. Cu toate aceste, exista si alte tipuri de bariere mult mai subtile; accesul la tehnologia de productie, la furnizorii de componente, la canalele de distributie poate fi restrictionat de legislatie sau de cartelurile realizate de firmele locale.

Costul acestor bariere este binecunoscut; ineficienta cauzata de acestea se transforma in preturi mai mari pentru consumatori si in costuri suplimentare pentru producatori.

In conditiile unei concurente tot mai acerbe, filialele vin in intampinarea dorintei de adaptare a produselor si serviciilor la cerintele pietei in cauza (exemple ar fi productia de automobile americane in Europa, fabricarea de skiuri Rossignol in SUA si Canada, etc). In legatura cu acest aspect exista o potentiala problema in ceea ce priveste productia in strainatate acolo unde efectele tarii de origine sunt puternice, si implicit produsele sunt judecate dupa eticheta "made in..". In astfel de cazuri optiunea de extindere a productiei in strainatate trebuie foarte bine cantarita. Tot mai multe studii arata ca evaluarea produsului si a marcii depinde in mod hotarator de schimbarea locatiei de productie. De cele mai multe ori acest fenomen apare atunci cand se stabileste filiala sau productia intr-o tara cu un cost scazut al fortei de munca, care este perceputa ca avand un nivel redus de calificare; ca urmare se poate ajunge la respingerea produsului de catre consumatori daca acestia realizeaza ca ceea ce doresc sa cumpere este fabricat intr-o tara in curs de dezvoltare.

In aceasta situatie, rezolvarea gasita de companii este de a localiza operatiile de productie care nu necesita un nivel mare de calificare in strainatate, iar celelalte mai dificile realizandu-le acasa. Desi firmele au fost criticate pentru aceste decizii, ele s-au dovedit a fi cele mai bune pe de o parte, pentru ca protejau renumele marcii, si pe de alta parte pentru ca aceasta strategie a ajutat la calificarea fortei de munca din tarile in curs de dezvoltare. Astfel, putem afirma ca marile corporatii se lupta pentru a asigura o productie la standarde inalte si la un pret competitiv, si pentru a depasi efectele negative ale tarii de provenienta.

Orice initiativa a investitiilor straine directe trebuie sa plece de la analiza financiara a proiectului de investitii. Pe langa analizarea fluxurilor de venituri si cheltuieli pe care le-ar genera aceasta operatiune, trebuie analizata si posibilitatea folosirii unei locatii de productie pentru a exporta in mai multe tari; astfel calculul investitiei se poate complica din cauza ca tara gazda devine doar una din potentialele destinatii ale produselor fabricate acolo. De asemenea, previzionarea fluxului de costuri ar trebui sa ia in calcul si posibilitatea de a importa subansamble din alte tari decat a fabrica toate componentele in acelasi loc.

Plecand de la aceste considerente investitiile straine directe pot imbraca mai multe forme.

Tabel nr. 5.7

Tipologia investitiilor straine

Achizitiile - presupun preluarea de catre o firma a unei companii care activeaza in tara in care firma in cauza vrea sa se extinda. Principalul avantaj al acestei forme este viteza cu care poti sa intri pe piata in cauza: o companie deja existenta detine o linie de productie, un lant de distributie, are relatii cu clienti si furnizori, etc. , toate aceste elemente pot fi preluate si restructurate in functie de obiectivele pe care le are firma - mama.

Fuziunile - reprezinta uniunea dintre doua firme, in care actionarii convin sa-si alature capitalul social pentru a forma o companie noua. Acesta fuziune se poate face prin doua metode:

o       Absortiile, care presupun incetarea existentei firmei cumparate si integrarea sa in compania mama

o       Consolidarile, presupun contopirea mai multor firme si formarea unei noi companii.

Literatura de specialitate aduce in discutie si notiunea de fuziune pura, desemnand acea fuziune prin care doua sau mai multe firme se unesc intr-o companie noua, fiecare din firmele originare incetandu-si existenta juridica.[5]

Investitii pe loc gol - reprezinta deschiderea unor filiale de catre societatile transnationale in domeniul de baza al firmei sau in amonte sau aval de acesta. Aceasta investitie pe loc gol este forma traditionala a investitiilor straine directe; o subsidiara detinuta in totalitate in domeniul productiei poate implica investitia intr-o noua fabrica de productie sau de asamblare. Prezenta operatiilor de productie efective ajuta la sprijinirea activitatilor de marketing. Astfel, o fabrica locala va raspunde mai usor cerintelor de adaptare a produselor la piata decat una situata in afara granitelor locale. Este important de stiut ca investitiile straine directe duc de obicei la export. In timp ce productia este stabilita in strainatate cu ajutorul investitiilor straine, anumite parti si componente sunt deseori expediate din si inspre tara mama. Aproximativ o treime din schimburile internationale ale SUA implica asemenea schimburi cu si dinspre tara mama. Desi astfel de transferuri interorganizationale sunt diferite de operatiunile clasice de vanzare - cumparare, din ce in ce mai multe companii isi fixeaza preturi de transfer la nivelul pietei si dau voie subsidiarelor sa cumpere de la furnizorii locali, daca pretul si calitatea sunt competitive. Acest lucru inseamna ca fabrica rezultata din investitia straina directa trebuie sa se antreneze in economia nationala respectiva, sa satisfaca clientii interni si subsidiarele din strainatate.

O subsidiara de vanzari este in mod fundamental diferita de o subsidiara de productie. In timp ce prima se ocupa de distributia si marketingul produsului pe piata locala (produsul fiind exportat din tara de origine sau de la o alta fabrica straina), implicand o investitie relativ mica, cea de-a doua atrage investitii si riscuri mult mai mari.

Indiferent de forma pe care o imbraca aceste investitii internationale, odata realizate ele genereaza o serie de avantaje pentru partile implicate:

se pot obtine reduceri ale costului de productie pe seama resurselor sau fortei de munca mai ieftine

obtinerea unor facilitati din partea guvernelor tarilor primitoare de investitii

consolidarea relatiilor cu clienti, furnizori, asociatii comerciale si profesionale

accesul la piata.