Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
ComunicareMarketingProtectia munciiResurse umane


AXIOMELE COMUNICARII

Cominicare

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
COMUNICAREA – FORMA A INTERACTIUNII SOCIALE
COMPORTAMENT - PSIHISM - COMUNICARE
COMUNICARE SI LIMBAJ
ARTA CONVERSATIEI SI COMPORTAMENTUL IN SOCIETATE
Despre apertura, expunere si adancimea campului
Negocierea in afaceri: continut, structura, functii
COPIERI SI IMAGINI-OGLINDA
Comunicarea politica
Structura comunicarii la Roman Jakobson
COMUNICAREA si Intelesurile comuncarii

TERMENI importanti pentru acest document

:
Warning: mysql_num_rows() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/svadan38/public_html/replace_diacritice.php on line 144
:
Warning: mysql_num_rows() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/svadan38/public_html/replace_diacritice.php on line 144
:
Warning: mysql_num_rows() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/svadan38/public_html/replace_diacritice.php on line 144
:
Warning: mysql_num_rows() expects parameter 1 to be resource, boolean given in /home/svadan38/public_html/replace_diacritice.php on line 144
:

AXIOMELE COMUNICARII

I.1.  Scoala de la Palo Alto  In cadrul curentelor dominate de teoria sistemica, anul 1951, numele lui Gregory Bateson si lucrarea acestuia Comunicarea (titlul original: Communication, publicata in volumul colectiv Communication. The Social Matrix of Psychiatry) se imprima ca niste coordonate definitive, peste care nici o cercetare ulterioara (atat in domeniul teoriei comunicarii, cat si in teritoriile apropiate) nu va mai putea trece. Antropolog american de origine engleza, Gregory Bateson este teoreticianul principal al Grupului de la Palo Alto (California) - celebrul Colegiu Invizibil* - si, in acelasi timp, prieten si colaborator apropiat al lui Milton H.Erickson. Nu numai Bateson isi structureaza teoretizarile dupa liniile de forta activitatii hipnoterapeutice ericksoniene, ci si ceilalti membri ai acestui grup informal, inchegand laolalta o constelatie de contributii – de cele mai diferite orientari - axate pe premisa comuna a considerarii limbajului ca fiind aspectul activ al structurii culturale si deplasand accentul de pe structura pe calitatea de proces interactional a comunicarii. Alaturi de G. Bateson, J. Beavin, R. Birdwhistell, R. Firsch, W. Fry, E. Goffman, J. Haley, E.T. Hall, D.D. Jackson, M. Mead, J. Riskin, J. Ruesch, V. Satir, A. Scheflen, S. Sigman, P.Watzlawick, J.H.Weakland s.a. sunt printre cei care, intr-o etapa sau alta, direct sau indirect, grupati in jurul a doua nuclee de cercetare (Mental Research Institute-Palo Alto, California si Universitatea  Pennsylvania, Philadelphia), si-au “dat intalnire” intr-un spatiu spiritual comun, sintetizand intr-un discurs teoretic unitar si emblematic ruptura de paradigma impusa prin trecerea de la metafora telegrafului la cea a orchestrei**, metafora pe care Y.Winkin o recepteaza cu entuziasm: “Comunicarea nu poate fi conceputa decat ca un sistem cu multe canale, la care actorul social participa in fiecare moment, fie ca  vrea sau nu. In calitate de membru al unei anumite culturi, el face parte din fenomenul comunicarii, asa cum muzicianul face parte din orchestra. Dar, in aceasta orchestra, nu exista nici dirijor, nici partitura. Fiecare canta acordandu-se la ceilalti.(s.n.)”      

    Ideea dublei constrangeri***(double bind) – elaborata de Bateson impreuna cu J.Weakland- revolutioneaza nu numai scoala psihiatrica a timpului, facand din abordarea comunicationala prima forma de terapie de familie care nu are origini in vreo forma de terapie individuala, ci si domeniile invecinate cultural, silite sa regandeasca relatiile umane in perspectiva  acestei ipoteze  reformuland insasi teoria paradoxului. In lucrarea sus-amintita, Bateson nu uita sa accentueze, analizand premisele teoretice ale studiului comunicarii umane, diferenta dintre pozitia proprie si cea freudiana clasica: accentul pus pe comunicare si pe abordarea acesteia, cu prioritate, dintr-un unghi interactional: “Vom pune astfel accent pe perceptie si comunicare si nu pe ierarhiile interne ale procesului mintal. Din punctul nostru de vedere, distinctia intre constient si inconstient devine semnificativ comparabila cu cea intre vederea patrunzatoare si  vederea tulbure”. El nu respinge determinismul psihic freudian, conform caruia nici un cuvant pronuntat, nici un detaliu oniric nu poate fi accidental, ci generalizeaza aceasta idee a psihologiei, transferand-o in domeniul proceselor interpersonale. In conceptia autorului, orice detaliu, verbal, nonverbal sau paraverbal are un rol decisiv in determinarea fluxului comunicativ (cuvinte, gesturi, intonatii) dintre persoane, formand un asa-numit “determinism interpersonal superior”, la randul lui influentat de contextul cultural supraordonat. Astfel, in Communication.The Social Matrix of Psychiatry, Bateson analizeaza interferenta dintre tendintele comunicative umane innascute si estomparea acestora prin elaborarile culturale ulterioare; desi echipamentul instinctiv al omului sufera transformari succesive, ramane comuna speciei  tendinta de a raspunde in mod global si difuz la anumiti stimuli globali si difuzi, cum ar fi: zgomotele puternice, frigul, foamea, durerea, pierderea echilibrului, spaima etc., acestea fiind doar partial (cca.1/3) traduse prin limbaj verbal, restul de 2/3 fiind acoperite prin gesturi, mimica, tonalitate etc., la randul lor puternic determinate cultural. Daca, intercultural, diferentele lingvistic vs nonlingvistic percepute sunt masive si lesne vizibile, intraculturalul permite, de asemenea, opozitii mai mult sau mai putin nuantate:“In sanul aceleiasi culturi, poetul  poate avea ipoteze extrem de diferite referitor la  intrebuintarea limbajului, fata de cele ale persoanelor apartinand mediului publicitatii. Un dansator poate avea un ansamblu de idei privind rolul posturii in comunicare, in timp ce catatonicul are altele; totusi amandoi impartasesc ideea ca postura este comunicationala (s.n.) si, la un anumit nivel de abstractie, cele doua sisteme ale lor de comunicare corporala au, probabil, unele premise comune. Chiar daca persoane opuse apartin aceleiasi culturi, ele continua sa impartaseasca o oarecare vaga recunoastere - chiar si deformata - a punctelor lor de divergenta”.              

      Uneori, pozitia lui Bateson interfereaza cu cea a lui Freud, anuntand, in plus, ceea ce Analiza Tranzactionala a lui Eric Berne – asa cum vom vedea in capitolul urmator- avea sa numeasca ulterior „teoria jocurilor psihologice”: limbajul este intotdeauna unul “dublu”. 'Retinem, de asemenea, din  teoria lui Freud, ideea ca elaborarea mesajelor verbale sau nonverbale se face prin intermediul proceselor primare, aceste mesaje continand in consecinta, implicit sau explicit, caracteristicile multiple  aferente visului sau  imaginarului. Daca este posibil ca un om sa aiba impresia ca nu abordeaza decat subiectul manifest al conversatiei, este din cauza unei functii ego puternice care refuleaza sau ascunde cu grija multiplele subintelesuri ale continutului implicit. In plus, noi ne asteptam ca analiza minutioasa a cuvintelor si gesturilor sa arate  ca mesajele, in aceste doua moduri, contin o mare cantitate de materiale  inconstiente(s.n.)'. Aceasta perspectiva duala asupra comunicarii – sustinuta de membrii Scolii de la Palo Alto - se va traduce prin axioma simetriei dintre limbajul digital si cel analogic  in cadrul oricarui act de comunicare interpersonala.

I.2. Comunicare si relatie.  Intersectarea studiului initiat de membrii Colegiului Invizibil asupra limbajului si comunicarii cu orientarea gestaltista in psihologie s-a concretizat in premisa comuna, de o importanta extrema pentru ambele scoli, ca experienta este punctuala. Negarea existentei unui continuum senzorial si afirmarea unei perceptii portionate, punctuale, atat de clar exprimate de gestaltisti prin teoria figurii si a fondului*, se transforma, in cadrul studiului raporturilor interumane, in ipoteza ca „nu se intampla niciodata sa nu se intample nimic”. Constructia mentala care este orice relatie interpersonala se sustrage – dupa Watzlawick- unei tentative  transante de definire: “Ce stim despre relatii?Deocamdata, foarte putin, in fond. Datoram psihologiei  perceptiei faptul de a sti ca numai relatiile sunt perceptibile (s.n.) Vedem o forma numai in masura in care ea se detaseaza de un fond. Nu putem auzi mult timp un sunet care ramane identic cu el insusi;  de aici si semnalul diferentiat al masinilor de pompieri. Cand tinem pupilele nemiscate, perceptia vizuala devine dificila, chiar imposibila; de unde si tehnica  traditionala care consta in a privi fix un punct pentru a intra in transa.(…) Diferentele sunt cele care ne permit sa sesizam lumea; apoi, reificam aceste diferente, pentru a determina proprietatile statice ale  lucrurilor  percepute. Dar daca suntem in stare sa masuram obiectiv diferitele marimi fizice, este imposibil sa dam o definitie exacta relatiei interindividuale.(…) natura unei relatii umane este  pura constructie abstracta. 

      Teza a desfasurarii punctuale a evenimentelor interpersonale – ca varianta a pluricanalitatii emiterii/receptarii mesajelor- este demonstrata cum nu se poate mai detaliat in celebra 'scena a tigaretei' analizata de R.L.Birdwhistell intr-un amplu studiu kinemorfologic efectuat asupra unei secvente interactionale de 18 secunde si care a devenit ulterior un punct de referinta pentru analiza kinetico-lingvistica de pretutindeni. Birdwhistell procedeaza intr-o maniera similara cu cea a lingvistului care studiaza sintaxa: grupand kinemorfemele* in “constructii kinemorfologice”, el studiaza elementele 'suprasegmentale', adica elementele prozodice care accentueaza, puncteaza si decupeaza fluxul verbal si gestual, analizand, in cadrul secventei interactionale sus-amintite, inclusiv elementele de jonctiune, care incadreaza segmentele gestuale, si  accentuarile, care insotesc discursul oral: In calitate de antropolog am fost atras de elementele cele mai evidente care credeam ca pot fi extrase si generalizate printr-o simpla decupare grijulie a fluxului complex ce constituie un mesaj. Determinarea acestor elemente, credeam eu, va conduce la intelegerea a ceea ce inseamna  comunicare – adica a  structurii dinamice care mentine ordinea si  creativitatea  in cadrul  interactiunii sociale (s.n.)'.

Vizand sa stabileasca legaturile dintre miscarile corpului si comportamentul verbal, kinemorfologia  grupeaza – in acceptiunea lui Birdwhistell - kinemorfemele in “constructii kinemorfologice” complexe, echivalentul “cuvintelor” din limbajul verbal;  ele difera de la o cultura la alta, asa cum exemplifica autorul in cazul clipitului, unitate de miscare corporala distincta, caracterizata prin viteze, intensitati si conotatii diferite, in functie de specificul socio-cultural. Microanaliza minutioasa pe care Ray Birdwhistell – profesorul lui Erving Goffman - o consacra, timp de 10 ani, unei interactiuni de doar doua fraze dintre Doris si Gregory Bateson: celebra “scena a tigaretei”, vizand cele trei segmente: verbal/ nonverbal /paraverbal – si  concretizata  intr-un volum de dimensiuni impresionante - detaliaza maniera in care ceea ce el numeste “partitura sociala” dicteaza comportamentul nonverbal; autorul refuza ideea (sustinuta de teoreticienii traditionali) gestualitatii ca simplu cadru superficial al limbajului, studiul sau  reusind sa surprinda integralitatea interactiunii celor doua personaje si constituind punctul de plecare in teoretizarea fenomenului sincroniei interactionale, echivalentul celui descris de Gordon W.Allport, in Structura si dezvoltarea personalitatii, sub numele de empatie si, ulterior, de Programarea Neuro-Lingvistica  initiata de J. Grinder si R. Bandler, ca fenomen de calibrare.

         Privind corporalitatea ca pe un instrument natural de comunicare, Birdwhistell - in bun acord cu traditia paloaltista - concepe comunicarea in termeni sistemici, integrand vocabularul ciberneticii si legile teoriei generale a sistemelor in cadrul lingvisticii descriptive pe care o abordeaza, favorizand, uneori, contextul in detrimentul continutului:“Orice analiza a discursului, orice analiza a conversatiei, orice analiza comunicarii sau orice analiza a interactiunii care s-ar limita la o singura modaliate – lexicala, lingvistica  sau kinetica - va suferi de  presupunerea ca toate celelalte modalitati se mentin intr-o stare stabila si fara consecinte” premisa denuntata – si demonstrata – ca falsa de catre autor.

        Dupa John Gumperz, indicii sau conventiile de contextualizare influenteaza, in egala masura, semnificatia interactiunii, neavand pertinenta decat in interiorul contextului: “Vom aborda mai intai problema semnificatiei simbolice a variabilelor lingvistice, cercetand modul in care acestea contribuie la interpretarea a ceea ce se petrece in cadrul schimbului comunicativ. Orice enunt poate fi inteles in mai multe feluri, iar noi decidem ce interpretare sa-i dam in functie de definitia data semnificatiei  momentului interactiunii(s.n.). Caracteristicile de suprafata ale formei mesajului constituie instrumentul  cu ajutorul caruia locutorii semnalizeaza si alocutorii interpreteaza (…) modul in care continutul semantic trebuie sa fie inteles (…) Aceste trasaturi constituie ceea ce noi numim indici de contextualizare.”   

I.3. Ritualizarea interactiunii. Analizand, dintr-o perspectiva complementara (si in cadrul unei tipologii discursive incluzand dialogul ca tehnica preferentiala), acelasi tip de interactiune fata in fata (care,de altfel, ne intereseaza prioritar  si care va face obiectul cercetarii noastre), alt reprezentant prestigios al Scolii de la Palo Alto - elev al lui Birdwhistell, Erving Goffman, focalizeaza rolul pozitiei in desfasurarea discursului, sustinand ca orice schimbare de pozitie implica o modificare a procesului de emitere/ receptare a unui enunt, contrar impresiei iluzorii ca putem transforma elementele cadrului interactiunii, fara a afecta interactiunea insasi:Termenii de locutor si de auditor ne lasa sa presupunem ca avem de-a face numai cu sunetul, cand, de fapt, este evident ca vazul, uneori chiar faptul de a-l atinge pe celalat, au o mare importanta (…) Fie ca este vorba de o  succesiune a luarilor de cuvant, de verificarea receptarii cu ajutorul indicilor  vizuali, de functia paralingvistica a gesturilor, de sicronizarea orientarii privirilor, de aprecierea gradului de implicare a celuilalt, caruia ii supraveghem  expresia fetei (…) vazul are o importanta cruciala, atat pentru locutor, cat si pentru  auditor.”         

       Lingvist si sociolog, E.Goffman are meritul de a fi identificat si  descris o “gramatica a vietii cotidiene”, ale carei “ritualuri de interactiune” le analizeaza cu minutie si rigurozitate, impunand in vocabularul comun al Colegiului Invizibil termeni-cheie precum: rol, punere in scena, constrangeri rituale, program cultural etc.; astfel, comunicarea – prin grila metaforei vietii “ca scena de teatru”- este asimilata spectacolului teatral, in cadrul caruia subiectii pun in scena, uneori ca simpli figuranti, propriile reprezentatii, angajand in joc un numar variabil de fete si un set de proceduri comunicationale. Analizand tehnica recadrajului ca metoda intuitiva, folosita spontan in cadrul conversatiilor intre patru ochi cotidiene, Goffman puncteaza raportul de incluziune dintre cadrul prezent si cadrul absent:“ (Recadrajele)… sunt amestecate in conversatii, aduse de pe scene pe care le-au parasit. Ceea ce natura a divizat, vorbirea (…) intercaleaza, insereaza, amesteca (s.n.). Aidoma dramaturgului care poate aduce pe scena  toate lumile posibile, si noi suntem capabili, in conversatiile pe care le purtam, sa intrupam toate cadrele participationale.”      

          Pentru cercetatorii de la Palo Alto, problema semnificatiei unei secvente date de semnale va fi ocolita in favoarea gasirii raspunsului la o alta intrebare, mai presanta, desi indirecta: schimbarea unei secvente din context antreneaza sau nu o schimbare semantica ? si daca da, in ce masura sunt capabili partenerii interactiunii sa rectifice eventualele perturbari ? 

       Intr-o conceptie despre comunicare cu accente vadite pe dimensiunea interactionala, cum este aceasta si, dupa cum afirma G.Bateson, tributara intelectual mai degraba lui G.H.Mead (In L’esprit, le soi et la société - societatea este considerata un macro-context), decat lui Freud sau psihologiei gestaltiste, analiza contextului capata o pondere decisiva; acesta  este prezent in orice interactiune verbala sau nonverbala, in orice conversatie, iar minimalizarea sau negarea prezentei lui nu-l va impiedica sa existe si va duce, eventual, la transformarea, pervertirea  mesajului (In arta cinematografica, mai ales, unde avantajul suprapunerii simultane dintre lingvistic, nonlingvistic, si paralingvistic este maxim,  intregul script este, de cele mai multe ori, doar pretextul detalierii minutioase a unui scurt moment de interactiune initiala;  este notabil, de asemenea, rolul scenografiei – ca generatoare de context - si implicatiile detaliilor decorului, costumelor, machiajului  asupra  sensului degajat din scenariul propriu-zis).

        In viziunea cercetatorilor Colegiului Invizibil, intre toate elementele si avatarurile formarii si transformarii raporturilor comunicative umane, poate cel mai interesant este acela prin care participantii instaureaza, constient si inconstient, reguli comune pentru crearea si comprehensiunea mesajelor. Aceste sisteme de reguli posibile si aplicabile in exercitiul de intermediere al unei intelegeri mutuale, si pe care doi parteneri le pot impartasi, sunt extrem de numeroase si de complexe; ele sunt cel mai adesea dobandite, interiorizate cultural, insa, uneori, se pot sutrage unei interventii intentionale, devenind inaccesibile constiintei;  mai mult, pot distorsiona pana-ntr-atat complicitatea contractului comunicativ, incat acesta sa se metamorfozeze intr-o relatie univoca sau biunivoca de agresivitate sau iubire, confirmand teza lui I.Eibl-Eibesfeldt conform careia comportamentul agresiv, ca si cel altruist, este pre-programat prin adaptari filogenetice si ca exista norme predestinate pentru manifestarile noastre etice; teza este, de altfel, confirmata si de paradoxul semnalat de K. Lorenz* (Cf. Agresiunea, o istorie naturala a asa-zisului rau), in baza caruia legatura maxima  interpersonala – iubirea, ia nastere tocmai din  agresivitatea intraspecifica, pe calea ritualizarii atacului si a reorientarii tendintelor de amenintare. Pre-programata sau dobandita, intentionala sau inconstienta, ceea ce putem numi complicitatea comunicativa - ca prima regula inerenta actului interactional - presupune o anumita ordine de zi, un plan alcatuit conform unor norme, un program cultural, cum il defineste A.E.Scheflen, interiorizat intr-un mod sau altul de catre partenerii interactiunii si dupa care se pot reconstitui coordonatele unei 'harti', planul sau programul unei interactiuni: 'Acest plan – scrie Scheflen - reprezinta maniera in care participantii au invatat sa execute aceasta interactiune. Daca am fi capabili sa studiem toate interactiunile posibile ale unui grup dat, am putea sa desenam harta (s.n.) detaliata si sistematica a tuturor actelor acestui grup. Aceasta harta ar reprezenta insasi cultura sa. Pe de alta parte, daca am putea urmari un individ din interactiune in interactiune, am putea extrage un program care sa-i descrie rolurile. Acest program ar reprezenta profilul  sau comportamental.'

      Transistoric fiind, tipul special de interactiune numit comunicare inceteaza de a mai fi individual, personal si, supunandu-se unor legi independente de spatiu si timp, devine transpersonal, integrandu-se in ceea ce C.G.Jung numeste inconstientul colectiv; teoria arhetipurilor, elaborata de disidentul lui Freud, conform careia visam dupa niste legi comune, mostenite colectiv, indica implicit limbajul drept principal arhetip, mitul turnului Babel putand fi citit astfel si prin grila teoriei comunicarii: diversificarea, specializarea tipurilor de comunicare actuale au o sursa primitiva comuna, ancestrala, confirmand diacronic transferul culturalului in ereditar. Insasi definitia arhetipului subliniaza aceasta filiatie simbolica, aceasta dubla orientare - individual/colectiv - a psihismului uman: “Termenul desemneaza un numar limitat de imago-uri caracterizate nu de inconstientul personal, ci de inconstientul colectiv () Figurile arhetipale ar fi  universale: s-ar regasi in productiile individuale normale si patologice (vise halucinatii, deliruri), ca si in productiile colective (mituri, religie). Aceasta universalitate nu s-ar putea explica decat prin caracterul  innascut al arhetipurilor.'

       

I.4.  Axiomele comunicarii.   Reactia  la aceasta  abordare sistemica a comportamentului uman de comunicare (si care vede in comunicare un mecanism de organizare sociala) se va concretiza, in ceea ce-i priveste pe P.Watzlawick, J.H.Beavin si D.D.Jackson, intr-o cercetare de tip axiomatic, fondata pe intentia autorilor susmentionati de simplificare - prin enuntarea, sustinuta teoretic, a unor axiome fundamentale ale comunicarii, sau “proprietati simple ale comunicarii” cum le numesc autorii. “S-ar putea pune intrebarea pe ce baza vrem sa fundamentam un studiu al pragmaticii comunicarii umane. Vom incerca sa aratam() ca trebuie sa pornim de la cateva proprietati simple ale comunicarii, ale caror implicatii interpersonale sunt fundamentale. Vom vedea ca aceste proprietati joaca rolul de axiome in acest calcul al comunicarii umane pe care l-am descris.”

 1) Prima axioma paloaltista vieaza imposibilitatea non-comunicarii si constituie, conform autorilor de mai sus, axioma fundamentala a comunicarii: “Nu putem sa nu comunicam”. Aparent banala (marile descoperiri au un aer familiar: cu cat o lege actioneaza mai general, cu atat ea  trece mai neobservata, asimilabila unui adevar individual evident si usor de enuntat; Watzlawick et al. au numit insa aceasta proprietate si acesta este meritul lor), celebra premisa teoretica  paloaltista are o maxima aplicabilitate in orice domeniu: “Comportamentul nu are contrariu. Altfel spus, nu exista 'non-comportament', sau, pentru a fi mai usor intelesi:  nu se poate sa nu avem nici un comportament. Daca admitem ca intr-o interactiune orice comportament are valoare de mesaj(s.n.), adica este o comunicare, rezulta ca nu putem sa nu comunicam, fie ca vrem sau nu. Activitate sau inactivitate, cuvant sau tacere, totul are valoare de mesaj. Astfel de comportamente ii influenteaza pe ceilalti, iar ceilalti, la randul  lor, nu pot sa nu reactioneze la aceste comunicari si, prin aceasta, comunica ei insisi. Trebuie inteles ca simplul fapt de a nu vorbi, sau a  nu acorda  atentie  cuiva, nu  constituie o exceptie de la cele spuse mai sus. » 

         Exemple prelevate din viata cotidiana ilustreaza aceasta teorema:  un student care asteapta in tacere pe holul universitatii pauza de curs, rezemat de o balustrada, un client care sta asezat la bar priveste in gol, consumandu-si tacut cafeaua, un pasager dintr-un tren sau avion, tinandu-si ochii inchisi sau privind pe geam si ignorandu-si vecinul de fotoliu comunica amandoi acelasi eventual mesaj: nu vor sa fie deranjati, nu doresc sa poarte o conversatie;  tot fara cuvinte, cei din jur decodeaza corect mesajul, lasandu-i in pace. Aparenta absenta a comunicarii este, de fapt, o comunicare non verbala. Cercetari interesante in acest sens s-au facut prin metoda “privarii de stimuli sociali”; persoane straine una de cealalta au fost plasate, in cadrul unui experiment, in aceeasi incapere, primind instructiunea “sa nu vorbeasca si sa nu comunice in nici un fel”. Marturiile acestora, ulterioare experimentului, au relevat disconfortul resimtit de partenerii interactiunii: lipsa comunicarii a fost la fel de, sau chiar mai epuizanta decat un test sau un examen. (Aceeasi experienta poate avea loc si intr-un cadru organizational, cum ar fi cel al unui birou sau amfiteatru studentesc; abolirea comunicarii verbale si nonverbale - inclusiv a contactului vizual - intre profesor si studenti, respectiv intre lider si subaltern- este perceputa ca insuportabila dupa o perioada variabila de timp. Interesanta este si experienta – perceputa cu un grad maxim de disconfort - posturii subiectilor vorbitori cu spatele catre public!). Concluzia completeaza ipoteza imposibilitatii non-comunicarii: comunicarea este un proces natural, necesar, in situatii extreme, chiar vital. Intreruperea sau anularea comportamentului comunicativ sunt traite de catre subiectii interactiunii cu un maximum de  frustrare, expresie a ceea ce am putea numi autoritatea simbolicului asupra biologicului.

2) Abordand, in cadrul problemei nivelurilor comunicarii, raportul dintre “continut” si “relatie”, Watzlawick et al. propun o a doua importanta axioma: orice comunicare presupune o relatie. Acesta este un alt mod de a spune - afirma autorii - ca o comunicare nu se limiteaza la a transmite o informatie, ci induce in acelasi timp un comportament. Mai mult, continutul si relatia instituie un raport de incluziune: al doilea termen il inglobeaza pe primul, fiind, prin urmare, o metacomunicare: “Am ales in mod oarecum arbitrar sa spunem ca relatia inglobeaza sau subsumeaza continutul. La o analiza logica ar fi cel putin la fel de corect sa spunem ca o clasa se defineste prin elementele sale si, deci, continutul este cel care defineste relatia. Intrucat interesul nostru nu se refera in primul rand la schimbul de informatii, ci la pragmatica comunicarii, vom utiliza prima metoda.” Comparand relatia de comunicare interpersonala cu functionarea unui calculator (teoria sistemelor constituind, de altfel, asa cum am vazut, principala sursa de inspiratie pentru membrii Colegiului Invizibil), autorii subliniaza faptul ca relatia sau metacomunicarea se poate exprima si intr-un mod nonverbal - strigat, zambet, postura etc. – sau, asa cum am vazut deja, chiar contextual. Ceea ce este foarte dificil, daca nu imposibil, in cazul special al comunicarii scrise:  aici pot fi elaborate mesaje extrem de ambigue din punct de vedere al metacomunicarii, deoarece limbajul scris nu da, in mod obisnuit, instructiuni asupra propriului sau continut, astfel incat contaminarile dintre cele doua nivele - comunicare si metacomunicare -  pot fi sursa de confuzie si paradox (limbajul poetic nu este singurul loc privilegiat al acestei contaminari, functia terapeutica a metaforei si rolul comunicarii paradoxale fiind unanim recunoscute in literatura de specialitate).

        

3)  In continuare, o a treia proprietate fundamentala a comunicarii - interactiunea (sau schimbul de mesaje intre parteneri) atrage, pentru un observator exterior, concluzia ca o comunicare poate fi considerata drept o serie neintrerupta de schimburi. Aceasta secventialitate a comunicarii evidentiaza faptul indiscutabil ca punctarea* structureaza elementele comportamentului, fiind esentiala pentru continuarea unei interactiuni: “Din punct de vedere cultural, avem in comun numeroase conventii de punctare. Ele nu sunt nici superioare, nici inferioare altor moduri de a puncta aceleasi fapte, insa ele servesc la structurarea secventelor in acelasi timp banale si importante.”    Pe aceasta a treia proprietate analizata de ei, autorii Logicii comunicarii intemeiaza o alta axioma a comunicarii: natura unei relatii depinde de punctarea secventelor de comunicare intre parteneri, de felul in care fiecare dintre ei impune o ordine (germ.= Gestalt, rom.= Structura, Forma) si o coerenta proprii.

      Ilustrarea  acestei axiome poate fi facuta prin exemple dintre cele mai prozaice, extrase din episoade existentiale diferite: conflictele conjugale si relatiile internationale, in ambele cazuri dezacordul privind maniera de punctare a secventei faptelor fiind la originea “escaladarii cursei inarmarilor”. In primul caz, de obicei, sotii distorsioneaza realitatea vietii lor de cuplu tocmai prin incapacitatea de a metacomunica privind modul lor deficitar de interactiune, adica avand opinii net diferite despre unul si acelasi aspect al vietii lor comune;  si, in al doilea caz, sursa conflictului  coincide tot cu un dezacord secvential: supralicitarea  scapata de sub control a eforturilor declarate de inarmare in cazul a doua state potential inamice, la adapostul unei devize cuceritoare prin structura ei paradoxala – “Cea mai buna metoda de a pastra pacea este sa te pregatesti de razboi”. Din punctul de vedere al teoriei comunicarii, ambele serii de comportamente comunicationale reprezinta secvente de afirmari si de negari ale unui mesaj initial; sunt interactiuni de tip oscilatorda-nu-da-nu-da-nu” care ar putea continua teoretic la infinit, insotite fie de acuzatii tipice de nebunie sau boala, fie de presupuse intentii agresive ca raspuns la presupuse iminente intentii invazioniste. Dilema si eroarea partenerilor - sustin Watzlawick et al - provin tocmai din punctarea vicioasa a structurii interactiunilor, fiecare dintre acestia delimitand in asa fel secventa  comunicativa, incat  sa  ofere iluzia ca initiativa ii apartine. De altfel, aceasta axioma (a metacomunicarii) – privind secventialitatea interactiunilor – este cea mai des invocata in cazul comunicarii patologice.

       

4) Limbaj digital/limbaj analogic. Notiunile de limbaj digital, limbaj analogic corespund, in linii generale, dihotomiei verbal vs. nonverbal si se sprijina pe teoria specializarii cerebrale bilaterale, teorie cu mult mai veche decat s-ar crede, daca ne gandim ca, inca din anul 1844, anatomistul englez Artur Wigan isi intitula  - dupa minutioase studii practice comparative - una din cartile sale: The Duality of the Mind. Precursor al neurochirurgiei moderne, medicul londonez intuieste, cu mijloacele si dotarile tehnico-medicale modeste ale epocii, bilateralizarea functionarii mentale si specializarea diferita a celor doua emisfere. Teoria - acceptata azi unanim in literatura psihiatrica (Cf. Paul Watzlawick - Nos deux cerveaux in Le langage du changement, Paris, Seuil, 1980) - emite ipoteza emisferei stangi ca emisfera dominanta, sediu al reprezentarilor logice, semantice si fonetice, responsabila cu procesarea analitica a informatiilor, sediu al limbajului, gandirii, lecturii, scrierii, calculului, intr-un cuvant, al comunicarii de tip digital: “Iata de ce aceasta emisfera a fost denumita majora sau verbala. Ea este cea care furnizeaza, probabil, raspunsurile de detaliu la testul Rorschach**. In termeni psihanalitici, functiile emisferei stangi corespund mai mult sau mai putin la ceea ce poarta numele de procese secundare. Ea este, de asemenea, la originea predominantei mainii drepte, contralaterale, ceea ce face ca mana stanga sa detina doar rol de asistenta. Aceasta specializare face ca, de aici, sa plece riscul de a nu vedea decat copacii, in detrimentul padurii. Leziunile emisferei stangi antreneaza handicapuri la nivelul dictiei, scrisului, calculului, judecatii si rationamentului. Complicatii surprinzatoare apar adesea; astfel, in urma unei emisferotomii stangi totale, un pacient poate sa  cante cuvintele  unui  cantec,  dar se dovedeste incapabil sa utilizeze termenii separat, in afara contextului cantecului.'

     Functiile complementare sunt indeplinite de emisfera dreapta, specializata in ceea ce Watzlawick numeste perceperea holistica a relatiilor; ea reconstituie astfel structurile (Gestalt), fiind sediul intelegerii metonimice, metaforice, muzicale, asociative si sintetice. Este emisfera comunicarii analogice: “Limbajul emisferei drepte este arhaic (s.n.) si putin dezvoltat, ceea ce face ca aceasta emisfera sa fie ades calificata ca 'silentioasa'. Ea nu dispune de prepozitii si, de fapt, de nici unul dintre elementele gramaticale, sintactice si semantice ale emisferei stangi. Emisfera dreapta are tendinta de a se sprijini pe asociatii de sunete si pe confuziile intre sensul literal si cel metaforic;  este inclinata sa utilizeze condensarile, cuvintele confuze, ambiguitatile, calambururile si alte jocuri de cuvinte, adica toate acele forme lingvistice asociate curent in psihopatologia schizofreniei. Este fara indoiala ca aceasta emisfera dreapta este cea care furnizeaza raspunsul global la  testul Rorschach.'

         Celor doua emisfere le corespund, asa cum am vazut, doua limbaje distincte, doua polaritati simetrice in procesele de emitere si de receptie a mesajelor: limbajul digital si limbajul analogic. Primul este utilizat in constructia si scrierea frazelor, in elaborarea analitica a definitiilor, in detalierea logica, explicativa si interpretativa, de exemplu, chiar acum, cand redactam aceste randuri. Celalalt, este limbajul viselor noastre, al intuitiei (care opereaza tocmai prin analogie), al receptarii muzicii si metaforei. Il putem numi si limbaj “figurat”, “simbolic”, in dihotomie cu primul, numit si “propriu”, “concret” sau “exact”.

       Aceasta intuire a polaritatii  gandirii nu este nicidecum o achizitie recenta: traversand istoria, arta, religia si filosofia, juxtapunerea dintre ratiune si simtire, gandire si sentiment, minte si suflet vine de foarte departe. De la Platon si mitul pesterii sale (lumina vs umbra), pana la topica freudiana a unui constient opus ireconciliabil inconstientului, omenirea a fost constant sfasiata intre paradis si infern, intre cumintenie si pacat. Existenta simultana a celor doua limbaje dovedeste faptul ca ele sunt necesare pentru a pune in evidenta doua imagini ale lumii foarte diferite, imagini nu numai reflectate, receptionate, cat si create, expediate. Aceasta bipolaritate a sufletului omenesc este invocata si de C.G.Jung prin opozitia animus/anima, procentul de masculinitate/feminitate pe care acesta il detecteaza in limbajul diurn sau oniric al pacientilor analizati fiind intotdeauna suprapus altor dihotomii fundamentale: pamant/apa, viata/moarte, sus/jos etc. In Simboluri ale transformarii, Jung pune fata in fata “gandirea stiintifica” si “gandirea simbolica”cautand in acest impact explicatia psihologica a aparitiei fenomenului religios: 'Realitatea simbolica de astazi () se dovedeste in stadiul ei actual incapabila de a face concurenta acestei gandiri stiintifice. Dovada veridicitatii lipseste inca. Ar trebui creata o noua fundamentare a realitatii simbolice, si anume o  fundamentare care sa nu se adreseze nmai sentimentului, ci si intelectului. Dar aceasta se poate petrece numai daca ne gandim, retrospectiv, ce s-a intamplat pentru ca omenirea sa simta nevoia neverosimilitatii mesajelor religioase si ce trebuie sa insemne faptul  ca existentei lumii perceptibile senzorial si tagibile i-a  fost suprardonata o spirituala atat de diferit constituita.”

5)  Interactiune simetrica  vs  interactiune complementara  Ultima axioma a comunicarii pe care ne propunem s-o abordam aici postuleaza ca orice schimb de mesaje este simetric sau complementar, dupa cum se bazeaza pe egalitate sau diferenta. Procesul de diferentiere a normelor comportamentului individual in cadrul unei interactiuni, descris de G. Bateson inca din 1935 in Culture Contact and Schismogenesis si analizat ulterior inclusiv in beneficiul dezamorsarii conflictelor politice internationale - prilej cu care L.F.Richardson impune sintagma “matematica a razboiului si a politicii externe” - este abordat pe larg si redefinit de catre membrii Scolii de la Palo Alto.

       Pornind  de la Bateson, Watzlawick et al continua studiul reactiilor indivizilor la reactiile celorlalti indivizi, considerand ca o interactiune biunivoca este capabila de a se modifica in timp, chiar si in absenta unei interventii externe: 'Numeroase sisteme de relatii intre indivizi sau intre grupuri de indivizi tind sa se modifice progresiv. Fie, de exemplu, unul din modelele de comportament adecvate cultural individului A si considerat drept model autoritar. Ne-am putea astepta ca B sa raspunda la acesta prin ceea ce se considera, din punct de vedere cultural, ca fiind supunere. Este posibil  ca aceasta supunere sa favorizeze un alt act autoritar care va cere, la  randul lui, supunerea. Avem astfel o relatie care se schimba progresiv si, daca nu intervin alti factori, A va deveni inevitabil tot mai autoritar, iar B din ce in ce mai supus.'

Este ceea ce autorii numesc tip de interactiune complementara, sprijinita pe inegalitatea, pe diferenta interrelationala, cand comportamentul unuia dintre parteneri il completeaza pe cel al celuilalt. In acest caz, exista tendinta de maximalizare a diferentei, existand doua pozitii diferite posibile: a) unul din parteneri ocupa o pozitie “inalta”, superioara, principala, prima etc. de tip one-up; b) celalalt partener ocupa pozitia desemnata ca “joasa”, inferioara, secundara etc. de tip one-down. Acest tip de relatie, ca si cel simetric, de altfel, este impus de un context social sau cultural: interactiunea diadica medic/pacient, cu variantele analist/analizat, psihoterapeut /client sau cele de tipul: mama/copil, vanzator/cumparator, profesor/elev, calau/ victima etc. 

       O relatie de tip complementar, bazata pe diferenta  esueaza sa se transforme prin forta sau violenta intr-una de tip simetric, fondata pe egalitate; este cazul heteroagresivitatii, si a derivatelor sale: crima, viol, rapt etc. Intr-o interactiune simetrica veritabila, partenerii au tendinta sa adopte un comportament in oglinda, interactiunea lor intemeindu-se pe minimizarea diferentei. Daca in interactiunea complementa solidaritatea relatiei provine din adaptabilitatea a doi termeni neasemanatori, in cea simetrica solidaritatea relatiei se sprijina pe atractia similaritatii. Este cazul relatiilor de tipul complicitatii, iubirii, prieteniei, colaborarii sau competitivitatii[1].  Axiomele comunicarii propuse de membrii Colegiului Invizibil si analizate in acest  capitol se pot regasi si verifica la majoritatea nivelelor de interactiune, inclusiv in comunicarea de tip organizational, avand, prin aceasta, in primul rand o importanta pragmatica. Cea care le domina, imposibilitatea de a nu comunica, implica faptul esential ca  orice situatie interpersonala este o situatie de comunicare.

CONCLUZII  La inceputul anilor  ’50  ai secolului trecut, antropologul si teoreticianul  in stiintele comunicarii – Gregory  Bateson  incepea sa inlocuiasca , in cadrul intercultural al  unui vast program de cercetare (incluzand specialisti din cele mai – aparent - dispersate domenii:  lingvistica, psihiatria, antropologia, sociolocia, logica, matematica, biologia si chiar chimia) conceptul clasic, de linearitate, cu acela (preluat din nou-nascuta - in 1948 – cibernetica) de  circularitate.  Formularea – mai intai matematica - si interpretarea teoretica data de Norbert Wiener principiului retroactiunii a deschis perspectiva fascinanta a folosirii feed-back-ului in  discipline extrem de diferite, incepand cu  cele mai abstracte: matematica, fizica , cibernetica (in care termenul defineste un concept-cheie: mecanism de autoreglare) si pana la cele mai concrete, strict legate de universul ontic, biologic/psihologic/social; de altfel, Cl. Bernard il intuise in notiunea sa de stabilitate a mediului interior, reluat apoi de W. Canon sub denumirea de homeostazie, notiune preluata din cadrul  biologic si extrapolata la cel psiho-social (orice coordonare senzorio-motorie implica interventia, cu functie de reglare, a feed-back-ului, furnizand in permanenta estimarile referitoare la distanta dintre performanta actuala si cea urmarita, in vederea reducerii ei).

        Intalnit in interactiunile sociale, in teoriile invatarii sau in activitatea rezolvarii de probleme, precum si in activitatea cotidiana de comunicare prin interactiune verbala si nonverbala, feed-back-ul verbal (cu rol rectificare/ajustare a dialogului – in cadrul limbajului oral - prin aprobari/dezaprobari ale enunturilor interlocutorului) se refera, astfel, la o extensie implicita a enuntului prin inglobarea semnificatiei enuntului precedent – avand un rol esential, de exemplu, in achizitia limbilor (atat a celei initiale, materne, cat si a celor straine, ulterioare). Daca s-ar fi limitat fie si numai la introducerea acestui concept cu impact covarsitor - cum arata P. Watzlawick- in cercetarile lor teoretice si practice (antropologice, sociale, comunicationale, psihoterapeutice etc.), membrii Scolii de la Palo Alto ar fi ramas oricum in istorie, revolutionand - gratie vastului lor demers intercultural si mutatiilor metodologice fundamentale provocate prin aplicarea abordarii sistemice.

      Valoarea cercetarilor grupului de specialisti reuniti in jurul lui Bateson – “prietenul si mentorul lor” - asupra interactiunii umane ramane una neinfirmata pana astazi, constituind actul de nastere al unei noi stiinte a comunicarii: pragmatica.  In prezentarea generala pe care o face in La nouvelle communication, Yves Winkin subliniaza contributiile incontestabile aduse de catre membrii Colegiului, reuniti cu entuziasm intr-un “spatiu” intelectual comun (“invatam unul de la altul…”- afirma A. Scheflen intr-un interviu). Pentru toti acesti autori - Bateson, Weakland, Watzlawick, Jackson, Beavin, Birdwhistell, Scheflen, Hall, Mead, Goffman, Haley, Satir sau Ruesch - comunicarea reprezinta un proces social permanent, implicand totalitatea comportamentelor umane.



* Colegiul Invizibil - numit astfel (de catre Y. Winkin) datorita caracterului sau informal, neinstitutional, insa, in acelasi timp, extrem de omogen.

** In Communicational  Structure: Analysis  of  a  Psychotherapy Transaction, Albert Scheflen scrie : “Daca admitem ca forma compozitiei muzicale, in general, este analoga cu structura comunicarii, unele variante speciale ale muzicii (simfonia, de exemlu), pot fi concepute ca asemanatoare structurilor comunicative.”(p. 181)        

* ** double bind - actiune simultana, asupra individului (grupului) a doua cerinte contradictorii, care se exclud reciproc

* Konrad Lorenz - etologist austriac, autor al teoriei  imprinting-ului (amprentei perceptive) – ca forma de invatare

*  punctarea secventei de fapte- concept introdus de Bateson si Jackson, pentru  delimitarea  stimulului de  raspuns.

**Test proiectiv,  numit si “testul petelor de cerneala” construit – in 1921-de catre psihiatrul elvetian Hermann Rorschach - care permite interpretarea factorilor de personalitate (introversie/extraversie etc).

[1]In relatia de competitivitate, o valoare X constituie modelul cultural al comportamentului unui grup si daca un alt grup raspunde in mod asemanator, prin etalarea valorii X, intre cele doua grupuri se instituie o situatie simetrica, de competitie, care poate duce la schimbare progresiva prin supralicitare: este situatia intrecerilor de tip sportiv, in care performantele finale au ca suport o interactiune initiala simetrica, intre concurenti de categorie, sex sau varsta identice

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 808
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved