Sindromul de strivire

Sindromul de strivire

Sindromul de strivire reprezinta prototipul de contuzie profunda grava. A fost descris de Bywaters, la ranitii din bombardamentele care au avut loc la Londra, in timpul celui de- al doilea razboi mondial. Sindromul de strivire sau de ingropare este frecvent in explozii, cutremure si accidente de circulatie, caracterizandu- se prin instalarea unei forme particulare de soc in hipoxia prelungita, prin zdrobire, se afla la baza tulburarilor grave, care evolueaza in doua etape: etapa de compresiune si etapa de decompresiune

Etapa de compresiune sau de strivire se instaleaza dupa 6- 12 ore, de la instalarea ischemiei prin apasare, timp in care se produc leziunile musculare, declansatoare de tulburari generale si necroza tesuturilor ischemiate.

Etapa de decompresiune incepe din momentul in care s- a suprimat compresiunea, odata cu scoaterea victimei. Aceasta etapa are trei faze succesive:

a) faza de edem si tumifiere, care se produce in primele ore de la degajarea accidentatului, caracterizata prin extravazatul determinat de revascularizatia rapida a membrelor afectate si cresterea permeabilitatii capilare indusa de substante vasoactive eliberate in conditiile de anaerobioza prelungita. Edemul dureaza 4- 5 zile si accidentatul supravietuieste se resoarbe lent;

b) faza de soc incepe odata cu instalarea edemelor si are la baza hipovolemia. Hipovolemia este determinata de extravazatul intens care reprezinta o pierdere imensa din masa circulanta la nivelul membrelor edematiate. Bolnavul este palid, cu periferia inchisa, extremitatile reci si adinamic, desi tensiunea arteriala se mentine. Starea de soc este intretinuta de colapsul circulator, precum si de factorii umorali si resorbtiile de la nivelul tesuturilor zdrobite care patrund in circulatia generala;

c) faza de insuficienta renala, determinata de scaderea debitului sangvin la rinichi si de acumularile de mioglobina, potasiu si uree.

Nefropatia mioglobinurica este direct proportionala cu amploarea distrugerilor tisulare si starea initiala a rinichiului. Punctul critic al bolnavilor cu sindrom de strivire este ziua a 7- a cand se instaleaza insuficienta renala si anuria. Un alt moment critic este stopul cardiac indus de hiperpotasemie, rezultata din distrugerile masive celulare si agravata de insuficienta renala.

Tratamentul sindromului de strivire are trei obiective principale:

- combaterea socului prin refacerea volumului circulant, cu solutii hidro- electrolitice, plasma si glucoza. Sangele este contraindicat. Se mai asociaza vasodilatatoare si antihistaminice;

- tratamentul leziunilor traumatice consta in excizia tesuturilor devitalizate, debridare larga a plagilor si chiar amputatia in situatiile in care membrele respective sunt total devitalizate;

- prevenirea si tratarea insuficientei renale inainte de aparitia anuriei. Epuratia extrarenala prin dializa peritoneala sau rinichi artificial se recomanda atunci cand potasiul se apropie de 5 mEq/l si ureea de 3g/l;

- spalarea plagilor si tesuturilor zdrobite cu solutii sterile de bicarbonat pentru eliminarea aminelor, mioglobinei, acidului lactic si fosforic si excesul de potasiu se dovedeste utila;

- perfuzia membrului zdrobit, pe cale arteriala, sub garou.