Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




loading...



Alimentatie nutritieAsistenta socialaCosmetica frumuseteLogopedieRetete culinareSport

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

sanatate

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Gripa aviara
Hemoliza - Rezistenta globulara
RADIOLOGIA INTERVENTIONALA
Formele clinice de Schizofrenie
Insulina semnalizeaza hiperglicemia
Test grila cu raspunsuri corecte
EVALUAREA COMPUTERIZATA A PARAMETRILOR BIOUMORALI AI MEDIULUI INTERN - LUCRAREA PRACTICA
Circulatia fetoplacentara
Dictionar de logopedie
Preventia, preocupare prioritara in medicina moderna

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

Indicatorii fiziologici

Timpul de reactie




Raspunsurile verbale

Indicatorii fiziologici

Variabilele dependente cel mai frecvent utilizate in experimentul psihologic sunt: raspunsurile fiziologice, motorii, verbale si timpul de reactie. Variate manifestari comportamentale sunt insotite de diverse reactii fiziologice (puls, ritm respirator, reactie electro-dermala), reactii motorii (miscari, actiuni coordonate), reactii verbale (raspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de reactie (viteza, corectitudine). Unul si acelasi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de raspuns (fiziologic, motor, verbal) si aceste raspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei dependente.

Vom trece in revista, in cele ce urmeaza, principalii indicatori fiziologici utilizati in laboratoarele de psihologie experimentala, indicatorii motricitatii, experimentul asociativ-verbal si timpul de reactie ca variabile dependente.

Ritmul cardiac (pulsul) prezinta urmatoarele corelate de ordin psihologic:

sub 60 pulsatii/minut, exprima o frecventa cardiaca diminuata, sub medie, caracteristica persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic si emotional;

intre 60-80 pulsatii/minut exprima un puls in limite normale, care evidentiaza o functionare optima a sistemului cardiovascular si raporturi echilibrate intre componentele somatice, neurovegetative si afective;

intre 80-100 pulsatii/minut exprima unele modificari psihofiziologice cu tendinte de accelerare a ritmului cardiac si usoare fluctuatii in planul dispozitiei afective; apare o nota de emotivitate, labilitate neurovegetativa si sensibilitate in fata unor situatii deosebite;

intre 100-160 pulsatii/minut exprima un activism psihofiziologic crescut, labilitate psihofiziologica si afectiva; posibile disfunctii neurovegetative cardiace si organice ce necesita investigatii medicale;

peste 160 pulsatii/minut exprima posibile disfunctii neurovegetative si emotionale, cardiopatii, boli organice sau stari psihonevrotice; conduita hiperprudenta, ezitanta, nesigura;

variatii de ritm (schimbarea frecventei), denota instabilitate, labilitate emotionala, fluctuatii accentuate ale starilor interioare (dupa P. Golu, N. Bogatu, 1993).

Pletismograma

Acest indicator exprima modificarea vasomotricitatii sistemului circulator periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului determina reactii de orientare in vederea unui raspuns adecvat, un intreg ansamblu pregatitor al raspunsului. In aceasta activitate pregatitoare sistemul simpatic comanda o vasoconstrictie periferica pentru a elibera o parte din sangele circulant ce „stationeaza“ (relativ) in unul dintre rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-l dirija mai intai, in special, catre inima si creier. Exceptie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare. Captarea acestor variatii volumetrice (presiune) se face la locul de contact prin dispozitive pneumatice, fotoelectrice sau cu raze infrarosii.

In cercetarile experimentale psihofiziologice acest indicator se utilizeaza in studierea trecerii de la veghe la somn si invers, reactii de orientare, in elaborarea unei conditionari, in studierea starilor de oboseala, conflict, emotie.

Electromiograma (EMG)

Determina prezenta sau absenta unei activitati motorii, nivelul tonusului muscular, tensiunea musculara (aflata adesea in relatie cu tensiunea nervoasa). Se determina prin amplasarea unor electrozi pe suprafata pielii la grupele de muschi implicate in diferite actiuni motorii (brat, gamba etc.).

Eletrooculograma (EOG)

Miscarile oculare au un rol activ in perceptia vizuala, in raporturile vizuale sai in imaginatie. Miscarile oculare sunt un indicator al activitatii de explorare vizuala si – prin aceasta – si un indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indica un anumit control si verificare; durata mare a intervalelor poate sugera dificultati de intelegere. Interesul pentru obtinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei tehnologii, aparaturi sofisticate de masurare.

In activitatea exploratorie caracterizata prin pauze, variabilele independente vor fi: numarul de pauze si durata lor, numarul sacadelor si amplitudinea lor, sensul sacadei (progresie sau regresie). Ordinea si succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de explorare (J.P. Rossi, 1997).Relatii interesante din punct de vedere experimental apar cu reactiile de aparare, cu starile emotionale – legate mai ales de starea de vis (miscari oculare rapide).

Procedee de determinare

a)      procedeul reflectarii de catre o lentila de contact fixata pe cornee a unei raze provenita de la o sursa de lumina amplasata in apropiere. Miscarea ochiului schimba unghiul de incidenta al razei reflectate astfel incat se poate filma pe o pelicula drumul sinuos al directiilor privirii, al punctelor de stationare. Mai comod pentru subiect este utilizarea unei raze invizibile, in infrarosu.

b)      Procedeul electrozilor amplasati in zona ochiului si care capteaza potentialul electric de actiune. Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de evolutie a miscarilor privirii (dupa I. Ciofu, 1978).

Dinamica pupilara

Indicatorul dinamicii pupilare este expresia contractiilor sau dilatarii pupilei si se determina cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanseaza automat de doua ori pe secunda. Se fac investigarile si apoi se proiecteaza secventa cu secventa fiecare imagine marita pe un ecran. Dinamica pupilara ofera date interesante in studiul experimental al reactiei de orientare, al atentiei, starilor emotive.

Modificarile conductibilitatii electrice ale pielii

In literatura de specialitate acest tip de raspuns electrofiziologic este intalnit sub denumiri precum: reactia electro-dermala (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau electrodermograma (EDG). In lucrarile anglo-saxone se intalneste sub numele de galvanic skim reaction (GSR). In acest capitol vom folosi prima varianta, prescurtata.

RED reprezinta un indicator electrofiziologic important al modificarilor psihofiziologice declansate endogen sau exogen. El este consecinta – in plan somato-vegetativ – a activitatii generalizate a organismului, efectuata asupra unor zone ale trunchiului si scoartei cerebrale, cu ecou nespecific in planul trairilor si manifestarilor neurovegetative si afectiv-emotionale.

RED se defineste ca reactie de scadere a rezistentei sau de crestere a conductantei electrice a pielii ca urmare a unor descarcari provocate de sistemul simpatic ce produce o crestere a secretiei glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).

Féré (1888) si Veraghut (1909), dupa Woodworth si Schlosberg (1971, 1972) au determinat modificarile ce se produc la nivelul rezistentei sau conductantei electrice a pielii la trecerea unui curent electric de cca. 2V, continuu, stabil, prin doi electrozi atasati pe piele. Deci voltajul dintre cei doi electrozi variaza liniar cu rezistenta tesutului strabatut de curent, rezistenta modificata ca urmare a unei reactii aparute. Unitatea de masura a conductibilitatii o constituie mho (microohmi). Valoarea de 10 mho, ca marime a conductantei pielii este egala cu 100 ohmi, ca marime a rezistentei electrice a pielii. Intrucat procesele implicate au loc preponderent la suprafata pielii, ele sunt denumite exosomatice.

Tarhanov (1890) (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972) a abordat modificarile ce survin in potentialul electric al pielii cules prin doi electrozi prin care nu trece curent electric. El a captat diferenta de bipotential (exprimabila in mV si putand fi redata printr-o curba) intre zonele electrozilor respectivi. Acestea se considera a fi manifestarea unor modificari endosomatice.

Indicatorii RED sunt urmatorii

a)      amplitudinea se exprima prin valoarea maxima atinsa dupa aplicarea

excitatiei masurata in miliamperi;

b) nivelul de revenire, apreciat in miliamperi dupa ce curba s-a stabilizat;

b)      suprafata masurata in cm2 cu ajutorul unui urbimetru – indicator sintetic si cu valoare psihodiagnostica mare;

d)      durata sau timpul necesar stabilizarii curbei, apreciata in secunde sau minute.

In cele ce urmeaza vom analiza RED in raport cu diversele stari fiziologice sau situatii cu semnificatie psihologica pentru subiect (dupa Woodworth si Schlosberg, 1971, 1972).

RED in timpul somnului:

Masurandu-se rezistenta cutanata la unele intervale de timp de dimineata pana noaptea s-a constatat o rezistenta ridicata imediat dupa sculare, scazuta in timpul zilei si din nou crescuta seara. In schimb, in timpul somnului profund, rezistenta este ridicata, iar in vis asistam la o scadere rapida a rezistentei.

RED in sugestia hipnotica

Unor subiecti aflati in stare de hipnoza usoara li s-au sugerat doua stari: somn profund unora si ca sunt incapabili sa-si miste mainile si picioarele altora. S-a constatat la primii o crestere a rezistentei cutanate, iar la ceilalti o tendinta de scadere.

Deci starea letargica a hipnozei seamana cu somnul, pe cand starea activa de hipnoza seamana (din punctul de vedere al rezistentei cutanate) cu starea de veghe.

RED si stimulii senzoriali

RED poate fi usor obtinuta la stimulii surpriza (soc electric, zgomot puternic, intepaturi, mirosuri puternice, lumina brusca). S-a constatat ca raspunsul RED este cu atat mai sigur cu cat stimulii sunt mai intensi, iar latenta este mai mare la stimulii vizuali decat la cei auditivi (ceea ce corespunde si latentei la timpul de reactie).

RED si conditionarea stimulilor

S-a constatat ca avertizarea conduce la o cadere brusca a rezistentei electrice a pielii, in schimb amenintarea cu repetarea socului provoaca uneori o RED mai ampla decat stimulul real. Aceste observatii sugereaza ca RED este usor de conditionat. Spre exemplu, daca vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un usor soc electric, vom obtine apoi o reactie RED evidenta la prezentarea doar a stimulului neutru.

RED ca raspuns la stimuli, situatii cu sens pentru subiect.

S-a constatat ca stimulii complecsi, situatii cu sens pentru subiect cum ar fi muzica, filmele de calatorie si aventuri, activitati, situatii care corespund intereselor, pasiunilor, preocuparilor subiectului sau in cursul povestirii de catre subiect a pasiunilor, poftelor, dorintelor sale provoaca modificari sensibile ale rezistentei cutanate.

RED in experimentul asociativ-verbal

Peterson si Jung au avut in vedere relevanta RED pentru identificarea complexelor cu ajutorul asociatiei libere. Intr-un experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat ca RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu incarcatura emotionala. Este relevant sa reproducem aici primele 10 cuvinte, cele cu incarcatura emotionala mare (sarut, dragoste, casatorie, divort, numele propriu, femeie, jignire, dans, spaima, mandrie) si ultimele 10 cuvinte, fara rezonanta afectiva (morcov, boala, foame, alb, pahar, a da, floare, helesteu, creion, a inota).

Studiindu-se nivelul intensitatii emotionale a cuvintelor stimuli pe o scala cu 4 grade s-a constatat o corelatie pozitiva intre amplitudinea RED si intensitatea evaluarilor (dar cu multe exceptii). Deci, amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emotii recunoscute dupa o experienta unica.



Alte studii au folosit cuvinte si fraze ce sugereaza diferite situatii de viata. Stimulii au fost dati de doua ori la rand, in timp ce subiectii erau conectati la psihogalvanometru, fara sa trebuiasca sa raspunda. Apoi li s-a cerut sa indice stimulii care au determinat o stare emotionala. S-a constatat o buna concordanta intre RED si evaluarea subiectiva a intensitatii. Este sugestiva prezentarea primilor trei stimuli utilizati sub aspectul RED: prenume, nume, sarut, iar in evaluarea subiectiva apare o singura modificare: prenume, sarut, mama (cu o valoare foarte apropiata de stimulul „nume“. Se poate concluziona ca RED este cea mai buna dovada a emotiei. Aceasta concluzie este intarita si de experimente in care s-au sugerat cuvintele stimul in trei categorii: agreabile, dezagreabile si indiferente (neutre). Operandu-se cu o scala de evaluare in cinci trepte s-a constatat ca RED este foarte slab reliefata la cuvintele neutre, iar dintre celelalte doua categorii mai intensa la cele dezagreabile.

Tipul de emotie recunoscut cu RED:

Pentru a identifica frica s-au utilizat in experimente urmatorii stimuli: zgomot violent (revolver etc.), sa tina un chibrit aprins pana cand arde degetele, soc electric, erori la calcul aritmetic, prelevarea si prelingerea unei picaturi de sange pe deget, lectura unei povesti sinistre, vizionarea unor imagini terifiante, filme de groaza etc. Daca subiectul claseaza situatia dupa intensitatea emotiei, s-a constatat o buna corelatie intre intensitatea emotiei si amplitudinea RED.

Apeland tot la evaluarea subiectilor, Abel (1930), dupa Edelberg (1972) le da spre rezolvare o serie de probleme si le cere sa tina seama de „atitudinea“ sau starea de functionare a organismului. Temele sunt grupate in doua categorii: situatii suparatoare, penibile, dificile si situatii, stari de bucurie, usurare de progres facil. Frecventa RED calculata pe cele doua clase indica 76% pentru situatii suparatoare si 16% pentru starea de bucurie. Autorul considera ca RED nu este atat un indice de sentiment si de emotie, cat atitudinea unui organism orientat spre solutionarea unei dificultati majore.

Landis si Hunt (1935) au experimentat RED intr-o multime de situatii, prezentand stimuli foarte variati pentru a trezi frica, amuzamentul, emotia sexuala, stari agreabile sau dezagreabile. Se cere subiectului ca, dupa fiecare raspuns, sa ofere o descriptie verbala a ceea ce se petrece in constiinta lui in perioada stimularii. Apoi au grupat RED in functie de starea mentala descrisa de subiecti si au masurat nivelul RED. In ordine descrescatoare, starile mentale sunt: tensiune, tresarire, confuzie, amuzament, asteptare, inhibitie, dezagreabil, efort, agreabil (dupa Woodworth, 1949). Autorii concluzioneaza ca RDG atasat la o stare specifica constienta este mai relevant pentru tensiune, surpriza, frica, tresarire decat pentru alte stari.

RED in timpul activitatii mentale:

RED in activitatea mentala nu rezulta dintr-un simplu efort intelectual. Adesea o emotie puternica este provocata de surpriza in fata problemei puse, starea de contrarietate in raport cu posibilitatea ca raspunsul sa nu fie corect. Wechsler arata ca subiectul simte ca este testat si ca produce o buna sau proasta impresie. Astfel, la o operatie de calcul aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2…) se constata o RED mai mare la inceput si sfarsit, deci in momentul cand se ataca problema si cand raspunsul este dat, decat in activitatea de calcul propriu-zisa.

Intr-un alt experiment s-au dat urmatoarele probe: cateva operatii usoare de rezolvat fara limita de timp si fara rapiditate, urmate de cateva operatii usoare de rezolvat rapid si, in final, cateva operatii mai complexe, dificile. S-a constatat ca RED scade gradual pe masura ce se rezolva prima sarcina pentru a creste brusc la a doua, apoi se produce din nou adaptarea, pentru a urma o crestere brusca la debutul ultimei sarcini.

Intr-un experiment al lui Bartlett cu RED in activitatea mentala continua subiectul trebuie sa numere cu voce inalta, tare sau soptita. Se constata ca numararea cu voce inalta produce deviatii mai ample RED. In astfel de situatii subiectul se poticneste si Bartlett atribuie deviatiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o senzatie de esec posibil.

RED combinata cu miscari corporale:

RED nu se produce cu respiratie calma, obisnuita, dar se produce in respiratie profunda. Alte tipuri de miscari respiratorii cu care se asociaza RED: stranutul, suspinul, rasul. Tensiunea musculara se insoteste cu RED in miscari de forta, in miscari rapide si precise sau in timpul de reactie. In general RED insoteste miscarile musculare energice si pregatirea acestor miscari.

Adaptarea negativa la RED:

S-a constatat ca subiectii care sunt obisnuiti zi de zi cu o experienta intensa sfarsesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici, dar un weekend odihnitor ii aduce la „normal“.

Masurandu-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasa (flash) la intervale de un minut s-a constatat ca valoarea RED(in ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash fata de primul.

Intr-un alt experiment s-au aplicat subiectilor in sedinte zilnice cinci socuri electrice puternice la cate un minut interval, consemnandu-se RED, miscarile respiratorii si miscarile generale ale corpului. Subiectii realizau dupa fiecare zi de experiment o evaluare subiectiva a intensitatii si gradului de disconfort, neplacere provocat de socul electric. Se constata din aprecieri o scadere a perceptiei negative a situatiei, o obisnuire si evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizati. Aceasta adaptare apare si la miscarile respiratorii si cele corporale.

In experimentele asociativ-verbale se constata de asemenea o adaptare a RED odata cu repetarea listei de cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar mai la coada listei.

Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor sudoripare atata timp cat trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED. Receptorii pot – evident – sa se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea RED este explicabila prin mecanisme centrale.

Concluzii cu privire la semnificatia psihologica a RED

Trecerea in revista a corelatiilor dintre RED si diverse situatii, stari ne permite sa sistematizam urmatoarele concluzii:

a) RED este un indicator al activitatii generale a sistemului simpatic si in particular ca indice al conduitei emotionale, in special raportat la starile de tensiune, surpriza, frica;

b) RED este un bun indicator al schimbarii orientarii activitatii mentale, dar in nici un caz o masura adecvata sau directa a acestor schimbari;

c) generalizand, activitatea sistemului simpatic este crescuta: in timpul activitatii musculare efective si in pregatirea acestei activitati; in timpul activitatii mentale care cere un efort sustinut si in pregatirea acestei activitati;

d) activitatea simpaticului este controlata cortical;

e) Sears, dupa Woodworth si Schlosberg (1971, 1972), reuneste comportamentele controlate cortical care activeaza simpaticul si care permit RED sub titlul de „situatie de urgenta“. Aceasta poate fi caracterizata ca o trecere de la o stare de dezactivare la o stare de pregatire sau ca mobilizare in vederea actiunii. Starea de urgenta exprima ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculara. Acest comportament functioneaza si la „homo sapiens“, chiar daca organismul nu are nevoie de o mobilizare musculara (Cannon, 1915). Sistemul nervos simpatic este preponderent legat de comportamentele de teama, manie, pericol, frustrare. Daca ne gandim la conditiile vietii primitive constatam ca exista cel putin trei tipuri de urgenta cerand o activitate musculara energica: pericol de evitat sau fuga; frustrare, de unde atac si combativitate, prezenta prazii, necesitatea de a o sesiza;

f) daca dorim sa sesizam momentul experimentului cand RED isi are originea (una sau doua secunde inainte de aparitia sa), trebuie sa consemnam foarte precis acest moment;

g) este greu de afirmat ca o experienta care dureaza cateva secunde este agreabila sau dezagreabila, vesela, stimulanta, etc. Subiectii atent examinati relateaza ca in aceste momente ii incearca o senzatie de oprire brusca, un soc, ceva neasteptat, un scurt sentiment de neadaptare urmat, in general, de o recuperare rapida;

h) in experimentul asociativ-verbal, cand cuvantul stimul este prezentat, nu trebuie sa presupunem ca avem de a face neaparat cu o emotie inconstienta care declanseaza RED, ci ca probabil subiectul are constiinta abordarii unui subiect periculos;

i) RED nu poate fi supusa controlului voluntar;

j) descarcarea afectiva, tensionala provoaca scaderea RED. Subiectii care au plans, sau si-au manifestat deschis teama sau mania manifesta au prezentat o scadere evidenta a RED.

Timpul de reactie

Timpul de reactie (T.R.) este o varianta a raspunsurilor motorii, dar implicatiile si importanta sa ca variabila dependenta cea mai frecvent utilizata in psihologia experimentala au impus o tratare distincta. Desi este aproape nelipsita din activitatea laboratoarelor de psihologie, masurarea timpului de reactie este departe de a fi doar o procedura rutiniera.

Psihologii acorda un mare interes timpului de reactie necesar realizarii diferitelor operatii mentale. Masurand acest timp, ei pot realiza inferente in legatura cu structura si organizarea evenimentelor mentale, care prin natura lor, nu pot fi direct observate.

Modelul lui Donders

Interesul oamenilor de stiinta pentru timpul de reactie a inceput in secolul al XVIII-lea, cand un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat pentru ca timpii lui de reactie nu corespundeau cu cei ai sefului sau. Acesta ar fi fost sfarsitul povestii daca astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident si daca nu ar fi inceput sa se intrebe daca diferenta sistematica dintre asistentul Kinebrook si seful sau nu ar fi fost cauzata de altceva decat de incompetenta. El si-a pus intrebarea daca nu cumva fiecare persoana observa acelasi eveniment cu timpi de reactie usor diferiti. Intr-adevar, cand astronomii au inceput sa-si compare masuratorile lor, au aparut diferente sistematice. Acest fenomen a fost numit „ecuatie personala“.

Aceasta ar fi ramas doar o problema de astronomie pana cand fiziologul Donders (1865) si-a dat seama ca ar putea s-o foloseasca pentru a calcula timpul necesar pentru realizarea diverselor operatii mentale. El a stabilit trei tipuri de reactie care sunt cunoscute ca „reactii Donders A, B si C“. Intr-o reactie A (reactie simpla) aparea o lumina si subiectul reactioneaza, apasand o cheie sau un buton; exista, deci, doar un stimul si un raspuns. Donders credea ca timpul de reactie simplu (A) este de baza, luand in considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt componente ale unor reactii mai complexe. Aceste situatii de reactie, care sunt mai complicate , au fost numite situatiile B si C. Intr-o situatie B avem de-a face cu mai multi stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie sa aleaga raspunsul potrivit(reactia la alegere). Fiecare stimul are un raspuns propriu si unic. Atunci cand ne aflam cu masina la semafor, suntem pusi intr-o situatie de alegere (B): daca lumina este verde, acceleram; daca este rosie, franam. Ce fel de operatii mentale sunt necesare pentru o astfel de reactie la alegere? In primul rand trebuie sa identificam culoarea luminii: rosie sau verde, apoi, trebuie sa selectam pe care pedala trebuie sa apasam acceleratorul sau frana. Putem vorbi despre operatii mentale de identificare a stimulului si de selectie a raspunsului. Daca vrem sa masuram timpul necesar pentru aceste doua operatii, trebuie sa studiem un al treilea tip de reactie: reactia C. Aici, ca si in reactia B., numai un stimul etc. legat de o reactie. Daca alt stimul va aparea, comportamentul corect va fi sa nu raspundem(reactionam) si, deci, sa nu facem nimic. Cand asteptam sa intram la doctor la consultatie pe baza unui bon, nu vom reactiona decat atunci cand vom auzi numarul nostru. Ca si in reactia B, trebuie sa identificam numarul cand acesta este strigat . cu toate acestea, odata ce acest lucru s-a intamplat, nu este nevoie sa selectam un raspuns, din moment ce numai un raspuns este compatibil. Deci, reactia C necesita identificarea stimulului, dar nu necesita si selectia raspunsului.

Putem sa evaluam acum timpul necesar pentru operatiile mentale de identificare si selectie, scazand perechile corespunzatoare de timpi de reactie. Reactia C masoara identificarea plus timpii de baza(timpul de conducere a influxului nervos, etc.). Astfel, scazand timpul de reactie A din timpul total de reactie C vom sti cat timp ia identificarea. Similar, scazand timpul de reactie C din timpul de reactie B, vom estima timpul de selectie, din moment ce reactia de tip B include identificarea, selectia si timpul de baza, in timp ce reactia C include numai identificarea si timpul de baza.

Metoda Donders a fost considerata ca fiind foarte promitatoare; cand Wundt si-a deschis in 1879 laboratorul de psihologie, studentii lui au dedicat mult efort studierii timpului de reactie, dar nu au reusit sa obtina estimari precise ale timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. La inceputul secolului urmator introspectionistii au contestat metoda deductiva de masurare a timpilor prin scadere si astfel metoda a fost discreditata si abandonata in psihologie.

Metoda deductiei timpilor prin scadere a lui Donders estima ca atunci cand cele trei tipuri de reactii sunt ordonate, reactia B ar trebui sa dureze cel mai mult , apoi reactia C si, in final, reactia A. aceasta predictie isi are justificarea in faptul ca reactia A consta numai din componente mentale de baza (timpi de baza), reactia C are doua componente (de baza si de identificare), iar reactia B trei componente (de baza, de identificare si de selectie). Intr-adevar, atunci cand dispunem de date, aceasta predictie este confirmata pe deplin. Totusi, in ciuda unui inceput promitator, metoda Donders a fost ignorata aproape tot secolul trecut. Pentru a intelege respingerea metodei, trebuie sa avem in vedere faptul ca modul dominant de cercetare psihologica era metoda introspectiei. Cu toate ca psihologia a respins mai tarziu aceasta metoda, ea era foarte apreciata la momentul respectiv. Introspectionistii profesionisti realizau reactii A, B, si C si relatau ca o reactie C nu se si simtea ca o reactie C plus inca ceva . In schimb, cele trei reactii erau percepute complet diferit. Desi acum pare ciudat, acest argument parea suficient la timpul respectiv pentru a discredita metoda lui Donders. Astazi, desigur, Donders detine o pozitie respectabila in psihologia experimentala, iar metoda lui (dar si alte extinderi sofisticate ale acesteia) este larg utilizata.

Modelul lui Sternberg

Cea mai cunoscuta aplicatie a metodei lui Donders este „metoda factorilor cumulativi“ propusa de Sternberg (1969). Aceasta metoda se serveste de un suport matematic complex. Metoda factorilor cumulativi ia in considerare un timp total de reactie pe care il imparte in stadii succesive de procesare a informatiei. Definitia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lasata ambigua, dar ea corespunde in mare unei subunitati complete de procesare. Exista doua mari diferente intre metoda lui Donders si cea a lui Sternberg (Taylor, 1976). In primul rand, Sternberg a utilizat manipulari (modelari) experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Variabilele independente experimentale utilizate pentru a realiza aceasta modificare au fost numite factori. In al doilea rand, Sternberg a elaborat o metoda de inferare a relatiei dintre factori si stadii. Factorii care influentau diferitele stadii vor determina influente cumulative (neinteractioniste)asupra timpului de reactie. Factorii care influenteaza acelasi stadiu(sau stadii) vor interactiona. Astfel, realizand experimente factoriale si cautand patternuri de interactiune si cumulare, psihologii ar putea descoperi cum sunt opuse in legatura stadiile de procesare.



Metoda factorilor cumulativi nu evalueaza timpul necesar unui stadiu de procesare. Ea ne spune doar cum sa descoperim aceste stadii. Donders era, deci, din punctul de vedere al metodei folosite, cu o suta de ani inaintea timpului sau si numai recent restul psihologiei l-a ajuns din urma.

Efectele unor variabile independente asupra timpului de reactie

a)      durata intervalului si intensitatea stimulului influenteaza intr-o maniera semnificativa valorile timpului de reactie.

b)      perioada pregatitoare: atunci cand se foloseste un semnal pregatitor, intervalul dintre cei doi stimuli trebuie sa fie variat pentru a impiedica aparitia reactiilor la acest semnal. Subiectii, daca stiu dinainte ce stimul urmeaza sa primeasca, vor sti si ce reactie se asteapta de la ei. Astfel, viteza reactiei lor va depinde de aceasta perioada pregatitoare. S-a demonstrat ca timpul de reactie simplu tinde sa scada odata cu cresterea intervalului pregatitor. Pentru a evita anticiparile posibile se foloseste un interval variabil de timp. Se recomanda eliminarea valorilor extreme obtinute de un subiect.

c)      inhibitia se manifesta ca intarziere a raspunsului la un stimul imediat dupa raspunsul la stimulul anterior. Acest efect isi are originea la nivelul fluxului neuronal. Impulsul inhibitor este initiat mai tarziu decat impulsul care produce timpul de reactie, ceea ce va avea drept efect o crestere a valorii timpului de reactie pentru stimulul urmator. Inhibitia se produce si in situatia in care subiectii trebuie sa reactioneze la serii lungi de stimuli intr-un interval de timp foarte scurt.

d)      Blocajele au fost observate mai ales in sarcini de reactie seriala, cand subiectul trebuie sa raspunda rapid la fiecare stimul dintr-o serie. Sunt blocaje scurte de cel mult 1-2 secunde, dupa care activitatea se desfasoara normal. Se considera ca blocajele ar fi rezultatul acelorasi mecanisme neuronale de tip inhibitor.

e)      Dominanta vizuala poate determina modificari ale timpului de reactie. Ea se asociaza cu dominanta manuala, dar este mai greu de pus in evidenta. S-a constatat ca valoarea timpului de reactie este mai scurta pentru ochiul dominant.

f)        Exercitiul, antrenamentul influenteaza valorile timpului de reactie in sensul scaderii acestora. De la o anumita limita, imbunatatirea performantelor se opreste, se atinge o limita de platou. Din acest motiv trebuie sa ne asiguram de fiecare data cand folosim acelasi subiect in conditii variate ale unui experiment ca realizam contrabalansarea conditiilor de lucru pentru a contracara efectele exercitiului.

Particularitati ale utilizarii timpului de reactie.

Utilizarea timpului de reactie pentru estimarea timpului de procesare a informatiei presupune ca activitatea subiectului sa fie in intregime consacrata sarcinii stabilite si pe care el o realizeaza intr-un timp minim. Pentru a evita o dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit sa se elaboreze situatii experimentale in care constrangerile temporare sa fie puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durata mai mare de cateva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau un cuvant mai complex, o imagine, o propozitie, o fraza (rareori). Daca stimulul este mai complex (propozitie, fraza), durata de expunere trebuie sa fie mai lunga (10 sec.). In acest caz nu mai avem de-a face cu timpul de reactie propriu-zis ci cu latenta de raspuns care se masoara incepand cu momentul in care s-a incheiat exploatarea stimulului si inceputul raspunsului. Constrangerile temporale sunt menite sa oblige subiectul sa proceseze stimulul si sa raspunda cat mai repede posibil.

Raspunsul trebuie sa fie simplu de dat: apasarea pe un buton, pe o tasta, pronuntarea unui cuvant si sa nu implice instructaje sofisticare care sa presupuna procesari suplimentare. Timpul de reactie este masurat de obicei in milisecunde. Pentru durate superioare nu se mai vorbeste de timp de reactie ci de latenta de raspuns. Pentru a limita efectele distragerii atentiei se recomanda utilizarea unui semnal pregatitor care sa preceada cu 1,2 sec. prezentare stimulului. Daca stimulul este vizual, semnalul pregatitor va fi vizual (un led, o lampa de avertizare), daca stimulii sunt complecsi si sunt oferiti la tahistocop, atunci experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvantul „atentie“ imediat inaintea prezentarii.

Timpul de reactie ca variabila dependenta este masurat intr-o varietate de sarcini experimentale: detectie, localizare, discriminare, estimare, lectura, denumiri, recunoasteri, reamintiri, decizie lexicala s.a.m.d.

Clasificarea formelor timpului de reactie se face in raport cu complexitatea sarcinii si a stimulilor. O prima distinctie este intre stimul de reactie simplu si timpul de reactie complex.

Timpul de reactie simplu presupune un stimul unic si o reactie unica. Valorile acestor timpi se obtin cel mai adesea in urma prezentarii unor stimuli singulari de diferite calitati senzoriale, intensitati, durate si frecvente la care subiectii trebuie sa raspunda intr-o maniera specificata de examinator. Subiectii sunt solicitati uneori sa reactioneze numai la incetarea actiunii unor astfel de stimulari.

Timpul de reactie complex presupune mai mult de un stimul. Daca subiectul trebuie sa raspunda doar la un stimul si sa-i ignore pe ceilalti, atunci vorbim de timp de reactie de discriminare.

O alta clasificare a timpului de reactie se face prin raportarea la natura sarcinii si a raspunsului. In acest caz putem vorbi despre timp de reactie electrofiziologic, motor sau verbal.

Timpul de reactie electrofiziologic presupune masurarea unui fenomen electrofiziologic potential evocat, reactie electrodermala. In aceste situatii nu se obisnuieste utilizarea termenului de timp de reactie ci de latenta a raspunsului.

Timpul de reactie motor este reprezentat de raspunsurile motrice implicate in reactia la un semnal. Aceasta este de fapt timpul de reactie obisnuit, caracterizat printr-un nivel de complexitate si masurat in milisecunde. In prima parte a capitolului am prezentat modelele Donders si Sternberg ale timpului de reactie.

Timpul de reactie verbal masoara latenta unui raspuns exprimat sub o forma verbala. Aici apar dificultati de inregistrare si, de fapt, nu este un timp de reactie veritabil ci latenta a raspunsului.

In ceea ce priveste prezentarea stimulilor, dispozitivele de stimulare sau aparatele trebuie sa raspunda unor exigente de validitate si fidelitate care sa permita un riguros control al variabilelor: durata prezentarii, intensitatea, contrastul, localizarea aspectele cromatice sa de forma, inaltimea. Reglarea acestor parametri trebuie sa fie accesibila si controlabila.

Aceleasi exigente se impun si la inregistrarea stimulilor. Utilizarea calculatoarelor face ca precizia si acuratetea inregistrarii sa fie asigurate. Momentul de debut si de sfarsit al masurarii poate varia in raport cu scopurile cercetarii. In mod obisnuit timpul de reactie se inregistreaza intre debutul stimularii si debutul raspunsului, dar pot fi alese si alte limite. In cazul unor stimuli complecsi inceputul inregistrarii se face dupa prezentarea stimulului , iar incheierea inregistrarii la debutul raspunsului dat de subiect. In aceste situatii operam – de obicei – cu un cronometru si cu stimuli verbali (de ex. experimentul asociativ-verbal) si vorbim de latenta raspunsului.

3.3 Raspunsurile verbale

Raspunsurile verbale posibile sunt atat de numeroase incat este dificil sa realizam o lista cuprinzatoare. Multe dintre manifestarile comportamentale vizate in experimentul psihologic se traduc prin raspunsuri verbale. Raspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete si atunci se vorbeste despre raport verbal sau pot fi raspunsuri verbale asociate unui stimul verbal si atunci vorbim despre o forma aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal.

Raportul verbal

Prin raportul verbal desemnam raspunsurile verbale furnizate de catre subiect in situatia in care nu trebuie sa se raspunda la o intrebare, ci trebuie sa se descrie modul de rezolvare al unei actiuni, sa descrie un obiect sau o situatie.

Dupa cum apreciaza Rossi (1997), descrierea diverselor tipuri de raspunsuri impune distinctia dintre intrebarile inchise si intrebarile deschise.

Intrebarile inchise. In acest caz se ofera subiectului o lista de raspunsuri dintre care trebuie sa aleaga unul sau mai multe, sau isi poate manifesta preferinta pentru anumite raspunsuri, clasificandu-le (ordonandu-le dupa o scala de intensitati), sau atribuindu-le valori numerice. Dintre raspunsurile la intrebari inchise, cele mai simple sunt cele care corespund deciziei de a raspunde „da“ / „nu“. In acest caz, activitatea cognitiva care sta la baza raspunsului este relativ simpla.

Intrebarile deschise: raspunsurile sunt lasate la initiativa subiectului care alege si forma si continutul. Evaluarea raspunsurilor va fi dificila deoarece va trebui sa procedam la o interpretare a ceea ce a dorit sa raspunda subiectul. Raspunsul poate sa cuprinda elemente ale raspunsului corect, dar sa nu corespunda asteptarilor cercetatorului. Putem contracara aceasta dificultate fie elaborand mai multe categorii de raspunsuri, pentru a compara raspunsul dat, fie sa cotam raspunsul pe o scala. Modalitatile de valorificare ca variabile dependente sunt aceleasi ca si la raspunsurile la intrebarile inchise.

Relatarile verbale pot lua si alte forme, cum ar fi o amintire, o judecata, un comentariu. In aceste cazuri valorificarea este si mai dificila. Se pot clasifica raspunsurile, la diferitele categorii se pot asigna valori numerice, se poate masura timpul necesar elaborarii raspunsului.

Experimentul asociativ-verbal (metoda asociatiei verbale in psihologia experimentala)

Principiul de baza al asociationismului stipuleaza ca daca doua experiente se produc impreuna si concomitent, atunci fiecare dintre ele, cand ajunge in constiinta, are tendinta de a o readuce si pe cealalta. Reproducerea se desfasoara pe baza celor trei legi ale asocierii formale formulate inca de Aristotel

1. dupa asemanare:   o perceptie sau o reprezentare readuc in memorie elemente asemanatoare;

2. dupa contrast: aparitia in memorie a unor elemente opuse;

3. coexistenta spatiala si succesiunea temporala: in memorie revin elemente care in trecut au aparut fie impreuna, fie nemijlocit unul dupa altul.

Termenul este atribuit lui John Locke, iar curentul asociationist in psihologie va domina vreme de aproape trei secole.

Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima data propusa de Fr. Galton.

Se pot desprinde trei stadii in evolutia metodei asociativ-verbale:

1. Stadiul mentalist, initiat de Galton. Asociatia reprezinta un echivalent sau un substrat empiric al asociatiei de idei. El a descoperit ca asocierile de cuvinte nu sunt nici arbitrare, nici nelimitate, ca ele apar in numar mic, ca se impun cu claritate constiintei si ca sunt frecvent legate de amintiri din copilarie sau tinerete (Anzieu & Chabert, 1992).

2. Al doilea stadiu, cuprins intre 1915-1940, cu doua directii:

a) neoasociationismul si behaviorismul, care descriu legaturile asociativ-verbale in termenii teoriei stimul-raspuns.

b) psihanaliza, din perspectiva careia asociatia verbala este un test de personalitate (cum sunt cele proiective), cu ajutorul careia pot fi depistate complexele afective, culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne si refularile (Jung, dar si Wertheimer, Wells, Lafall).

Jung si asistentul lui, F. Ricklin, de la clinica de psihiatrie din Burgholzli au folosit la inceputul secolului trecut tehnica asociatiei verbale pentru a depista complexele pacientilor cu diferite tulburari. Ei prezentau subiectului cate un cuvant de pe o lista de cuvinte, iar instructajul era ca subiectul sa raspunda cat mai repede cu primul cuvant care ii venea in minte. Jung a observat ca in anumite situatii, subiectul se bloca si nu mai era capabil sa reactioneze imediat, raspunsul fiind dat cu intarziere. Dupa el, aceasta insemna ca stimulul respectiv atinsese un complex. Cuvantul respectiv devenea dintr-o simpla eticheta verbala impersonala un stimul afectogen, care bruia sau chiar paraliza asociatiile mentale din cauza emotiei penibile pe care o trezea.

Adesea subiectul nici nu era constient de blocajele lui asociative si nu-si amintea dupa experienta emotia penibila pe care o traise, dar nici raspunsul pe care il daduse la anumite cuvinte. Jung a explicat acest lucru prin faptul ca Eul individului reusise sa faca uitat complexul mai mult sau mai putin inconstient care se activase la un anumit stimul. Este vorba de fenomenul pe care Freud l-a denumit refulare, adica tendinta Eului de a uita anumite continuturi psihice (idei incarcate afectiv) iritante, negative sau indezirabile.

Care este principiul de functionare a experimentului de asociere verbala? In opinia lui Jung (1910), cuvintele reprezinta niste obiecte, situatii sau evenimente condensate intr-o eticheta verbala. Cand i se citeste subiectului un cuvant de pe lista, el se simte ca si cum ar fi pus in situatia sa descrie ce crede despre cuvantul respectiv sau ce emotii starneste in el acel cuvant. Daca subiectul raspunde calm si face asocieri logice, inseamna ca stimulii respectivi sunt neutri afectiv. Daca insa da semne de agitatie iar asociatiile sale mentale sunt perturbate, aceasta inseamna ca obiectul sau situatia desemnata de stimulul respectiv constituie o problema reala pentru individ si ii creeaza dificultati de adaptare. Ceea ce se intampla cu subiectul in aceasta situatie este ca si cum ar uita ca se afla doar in fata unor simple etichete verbale si ia stimulul in sens foarte personal, simtindu-se atins de semnificatia lui.

Explicatia fenomenului consta in faptul ca experimentul de asociere verbala implica mecanismele mnezice si conceptualizarea, dar si afectivitatea. In momentul in care subiectului i se citeste un cuvant de pe lista, si tinand cont de instructajul pe care l-a primit, el incepe cautarea in memoria sa de lunga durata a unui cuvant care sa se potriveasca cel mai bine cuvantului inductor. Odata cautarea inceputa, in mintea subiectului apare un fel de lant asociativ de concepte. Toate aceste operatii se desfasoara insa sub influenta sistemului afectiv-motivational (trebuinte, dorinte, emotii, atitudini), iar atunci cand cuvantul a atins o zona sensibila a subiectului, va declansa o emotie puternica care perturba cautarea. Rezultatul acestei perturbari se va concretiza fie in inghetarea ei intr-o faza preliminara, fie in realizarea de noi lanturi asociative haotice, ceea ce duce la un raspuns lipsit de orice legatura logica cu stimulul inductor (Rapaport, Merton, Schafer, 1974).



Dupa Jung, principalii indicatori care sugereaza probleme de asociere din cauza unor complexe sunt:

1) Blocajul asociativ, adica lipsa raspunsului. Subiectul nu poate oferi vreun raspuns la cuvantul-stimul, afirmand fie ca nu-i vine nimic in minte, fie ca ii vin prea multe idei si nu stie pe care sa o aleaga. Indiferent de ceea ce spune subiectul, blocajul este o forma extrema de perturbare asociativa, indicand faptul ca stimulul a atins un continut psihic important si in acelasi timp dureros pentru subiect.

2) Un timp de reactie (TR) prelungit indica, de asemenea, faptul ca subiectul tulburat in procesul lui de asociere a avut nevoie de mai mult timp ca sa-si revina. Exista, insa, situatii in care efectul perturbator al unui stimul se poate intinde si asupra stimulilor care urmeaza, astfel incat subiectul poate da o serie de raspunsuri consecutive cu un TR mare, desi cauza perturbatoare provine numai de la primul stimul din serie.

3) Reproducerile eronate sau absenta reproducerii, indica incapacitatea subiectului de a-si aminti raspunsurile date la diferiti stimuli. La baza lor se afla tendinta inconstienta a individului de a uita situatiile in care el s-a simtit cuprins de o emotie negativa.

4) Raspunsurile „distante“ sunt acele reactii care nu au nici o legatura clara cu cuvantul-stimul. De exemplu: „mama – avion“ sau „carte – ardei“. Aceasta sugereaza faptul ca adesea, subiectul, in loc sa reactioneze cu primul cuvant care i-a venit in minte, s-a lansat intr-un nou sir de asociatii pentru a ascunde reactia originala.

5) Perseverarea unui raspuns presupune repetarea aceluiasi raspuns la mai multi stimuli. Dupa parerea lui Jung, reactia perseverativa releva intotdeauna o anumita problema a subiectului. El da ca exemplu cazul unui tanar complexat de statura lui scunda si care a raspuns de cateva ori la test cu cuvantul “scund”.

Testul original al lui Jung era insa un simplu instrument clinic, destinat sa faciliteze examenul pacientului dandu-i medicului o prima apreciere a conflictelor care nu apar spontan in timpul anamnezei, obligandu-l pe pacient sa recunoasca existenta in el insusi a unor tendinte inconstiente. El nu este un test etalonat si validat (Anzieu & Chabert, 1992).

Psihiatrii Kent si Rosanoff au realizat aceasta validare. Ei au elaborat in 1910 tabelele de frecventa cu ajutorul carora se incerca stabilirea „indicelui de devianta“ al unui individ fata de comportamentul asociativ normal. Ei au stabilit o lista de 100 de cuvinte, mai putin incarcate afectiv decat cea a lui Jung si au aplicat-o pe o mie de subiecti normali, selectand o lista de raspunsuri “obisnuite” sau normale. Confruntate cu aceasta lista, protocoalele bolnavilor mental releva un procentaj ridicat de raspunsuri “subiective”. Din acel moment, a fost posibila identificarea raspunsurilor si a reactiilor anormale caracteristice unui anumit sindrom mental (Anzieu & Chabert, 1992).

Tabelele lui Kent si Rosanoff au fost reactualizate de Russell si Jenkins (1954), iar in Franta de Rosenweig 1957). Ulterior, s-a iesit din sfera stricta a interpretarilor psihanalitice si s-a incercat corelarea anumitor trasaturi de personalitate cu caracteristici ale raspunsurilor asociative.

3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuala, care urmeaza unei perioade de relativ declin al metodei in anii ‘50-’70. Se porneste de la depasirea cadrului strict al behaviorismului si de la admiterea ideii ca diferentele individuale nu pot fi corect interpretate decat plecand de la descrierea structurilor generale ale asociatiilor verbale si a modului in care acestea se inscriu in ansamblul conduitei.

O abordare interesanta a metodei asociativ-verbale este legata de incercarea lui Noizet si Pichevin (1966) de a o interpreta din punct de vedere al teoriei psiho-lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, relatia dintre raspuns si cuvantul-stimul poate fi de ordin sintagmatic sau de ordin paradigmatic. In primul caz, raspunsul tinde sa constituie, impreuna cu inductorul, un enunt narativ in care termenii diferiti sunt in relatie de continuitate semantica (de exemplu, “caine” induce “latra”). In al doilea caz, raspunsul reprezinta un echivalent al inductorului, fiind cu acesta intr-o relatie de similaritate semantica (tautologia, disimilaritatea, sinonimia, antonimia). De exemplu, “caine” induce “pisica”. Pentru a relua distinctia fundamentala a lui Jakobson, prima alegere se face pe baza de metonimie; a doua, pe baza metaforei. Odata introduse in practica, aceste categorii lingvistice fac posibila validarea statistica a frecventei lor in functie de varsta, nivel socio-cultural sau sindroame mentale (Anzieu & Chabert, 1992).

Principalele directii de utilizare a metodei asociativ-verbale

1. Ca proba de personalitate, plecandu-se de la ipoteza ca asociatiile, legaturile pe care le emite subiectul si latenta raspunsului constituie o proiectie a trasaturilor sale de personalitate, dezvaluind complexe afective, sentimente si tendinte refulate, pulsiuni inconstiente.

Mai exact, cu ajutorul metodei de asociere verbala putem evalua urmatoarele caracteristici ale subiectului:

a) complexele, in sensul pe care Jung il da acestui termen. Ele sunt relevate de cuvintele unde apar perturbari asociative. O metoda de a le depista este de a grupa separat toate cuvintele stimul care au produs perturbari asociative si de a incerca sa vezi ce legatura semantica exista intre ele. De exemplu, daca un subiect prezinta perturbari asociative la un grup de stimuli cum ar fi „bani“, „valoare“, „risipa“, „bogat“, „portofel“, inseamna ca subiectul are un complex „pecuniar“. Aceasta inseamna fie ca trece printr-o criza financiara, fie ca are niste trasaturi stabile de personalitate asociate cu achizitia si/sau pastrarea de bani sau valori (aviditate, parcimonie, zgarcenie).

De asemenea, sunt foarte relevante acele asocieri personale la anumiti stimuli, care tradeaza imediat o anumita problema sau atitudine a subiectului. De exemplu, o asociere „tata – tiran“, exprima clar atitudinea individului fata de figura paterna.

b) adaptarea afectiva. Cu cat la test apar mai multe semne de perturbari asociative, cu atat adaptarea emotionala este mai precara. La extrem, acest lucru poate duce la chiar la diferite forme de tulburari (nevroze, boli psihosomatice etc.).

Testul de asociere verbala poate fi uneori si un indicator al dispozitiei afective a subiectului. De exemplu, daca are un anumit numar de raspunsuri cu o tonalitate afectiva negativa si daca raspunde intr-un ritm mai lent, se poate deduce prezenta unei stari depresive.

c) unele trasaturi de personalitate. Tendintele isterice se manifesta la indivizii care dau multe raspunsuri prin care nu fac decat sa-si exprime atitudinea fata de cuvintele stimul (de exemplu: „pian – frumos“, „familie – minunat“, „caine – oribil“). Subiectii care reactioneaza puternic la cuvintele din categoria semantica oralitate (de exemplu: „gura“, „san“, „sticla“, „mama“) au o puternica tendinta la dependenta (Rapaport, Merton & Schafer, 1974).

Dupa Anzieu si Chabert (1992) se poate afla cu ajutorul TAV chiar si tipul temperamental. Extravertul, orientat spre lumea externa, reactioneaza mai ales la semnificatia obiectiva a cuvantului inductor, este un tip concret. Introvertul (orientat spre sine) este sensibil la rezonanta subiectiva a cuvantului inductor; este tipul egocentric.

d) slabirea asociatiilor mentale. Se iau ca indicatori bizareria si incoerenta asociatiilor mentale. Gradul de deteriorare mentala este direct proportional cu frecventa aparitiei acestor fenomene. De exemplu, la cuvantul „masa“, un astfel de subiect poate raspunde cu „vulcanic“, sau la „familie“ cu „sticla“. Asadar, este vorba de asa-numitele reactii distante (asociatii bizare sau fara o legatura directa cu stimulul)

2. Ca mijloc de diagnosticare a capacitatii de invatare, deci ca proba de memorie, urmarindu-se indicatorii de exactitate, fidelitate in reproducerea raspunsurilor asociative.

3. Ca mijloc de investigare si evaluare a capacitatii cognitive, orientare care tinde sa se impuna in prezent. Din aceasta perspectiva, asociatia verbala apare ca un proces complex, caracterizat prin medieri succesive si de reglari cognitive (Ceausu & Cavasi, 1987).

4. Ca metoda de studiu a conceptelor, in psihologia cognitiva. De exemplu, prin metoda asociatiei verbale ne putem da seama care sunt categoriile mentale cele mai active vizavi de un anumit concept. Altfel spus, la ce se gandesc oamenii prima data cand au in minte o anumita notiune sau concept (cum ar fi „fruct“ sau „mobila“). Asadar, este vorba de studiul prototipurilor, adica acele exemplare definitorii pentru o anumita clasa de obiecte.

Pentru a afla care sunt prototipurile pentru anumite categorii, se ia in calcul timpul de reactie in care subiectul recunoaste un item ca facand parte sau nu din categoria respectiva. Lui i se prezinta cate un exemplar al unei categorii (concept) si i se cere sa raspunda cat mai repede prin „da“ sau „nu“ daca exemplarul respectiv apartine sau nu acelei categorii. Se pleaca de la premisa ca timpul de reactie va fi mai scurt in cazul exemplarelor tipice (prototipurilor) decat al celor atipice, deoarece primele sunt mai usor de evocat din memorie, fiind asociate mai des cu categoria respectiva. (Miclea, 1999).

Iata un exemplu: pentru categoria „pasari“, subiectii dintr-un astfel de experiment raspundeau la „barza“ si „randunica“ in medie cu 150-200 milisecunde mai repede decat la „flamingo“ sau „liliac“, ceea ce inseamna deci ca barza si randunica reprezinta pentru indivizi in mai mare masura niste prototipuri ale categoriei „pasari“ decat celelalte doua exemplare.

Variante experimentale ale metodei

1. Asociatia libera simpla. Pornind de la o lista de cuvinte-stimul, subiectul trebuie sa raspunda cat mai repede posibil cu primul cuvant care ii vine in minte la auzul (vazul) cuvantului-stimul. Libertatea subiectului este practic nelimitata, el poate raspunde cu orice cuvant din vocabularul limbii sale. Este simpla pentru ca subiectul trebuie sa ofere un singur raspuns. Prezentarea pate fi vizuala sau auditiva. Raspunsul poate fi dat in scris sau oral. Aplicarea se poate realiza individual sau colectiv. Timpul de raspuns poate fi liber sau limitat.

Experimentatorul masoara timpul de reactie fie cu un cronometru, fie cu un cronoscop. Cronoscopul poate fi pornit sau oprit printr-o ingenioasa cheie pentru voce sau pentru buza. Acest rafinament nu creste intotdeauna precizia masurarii, deoarece cheia pentru voce nu poate fi oprita pana cand silaba accentuata a raspunsului este pronuntata, iar cheia de pe buza poate fi activata prin simpla deschidere a gurii, inainte de raspuns. Mai mult, unii subiecti nu pot evita sa nu spuna, de exemplu, „Uf - rosu!“ si astfel opresc cronoscopul inainte ca raspunsul corect sa fie rostit. Poate cea mai eficace procedura este cea de a lasa timpul de experimentare pe seama experimentatorului. I se ofera un singur buton sau cheie si el va inchide butonul sau cheia imediat ce pronunta cuvantul-stimul si il va deschide din nou imediat ce subiectul a inceput sa raspunda. Cu siguranta, acest timp masurat include timpul de reactie asociat al subiectului, dar si timpul de reactie simplu al experimentatorului; dar cum acesta din urma este relativ scurt si constant, poate fi eliminat daca este nevoie, prin scadere (Schlosberg & Heineman, 1950).

Metoda a fost folosita si dezvoltata de catre: Kent si Rosanoff (1910), Russell si Jenkins (1954) si Rosenzweig (1957). Acesti autori au realizat studii de frecventa a raspunsurilor in functie de grupuri populationale, de categorii de varsta, de sex etc.

2. Asociatia libera continua (Cofer, 1958). Se prezinta un singur cuvant-stimul, iar subiectul trebuie sa ofere un sir de asociatii pornind de la acest cuvant – cat mai multe posibil. Are o durata determinata; se obtine un indicator al bogatiei asocierilor. Apare aici riscul interferentei, fiecare cuvant din serie putand sa influenteze intr-un fel cuvantul urmator.

Subiectului i se cere sa faca o lista a obiectelor din camera, ori sa foloseasca orice schema asemanatoare, insa fiecare cuvant rostit sa-l sugereze pe urmatorul. Un exemplu ar putea fi: caine, pisica, cal, gandacel, roata, cauciuc etc. Se pune intotdeauna intrebarea daca fiecare cuvant este determinat de cel anterior; ambele cuvinte „caine“ si „pisica“ poate ca au contribuit la raspunsul „cal“, dar ultimul a fost poate responsabil pentru „gandacel“.

O serie de 5, 10 cuvinte poate fi cronometrata, sau seria poate sa continue pentru o perioada precisa, in timp ce experimentatorul numara raspunsurile. Cateodata, subiectului i s-a cerut sa scrie raspunsurile, dar scrisul incetineste foarte mut procesul; chiar si vorbirea poate avea acest efect. Aceasta dificultate este uneori evitata punand subiectul sa sublinieze cuvantul sau sa apese/roteasca o cheie de fiecare data cand se gandeste la un cuvant; aceasta metoda releva viteza asociatiei, dar nu si continutul, mai putin atunci cand subiectul poate sa-si aminteasca raspunsurile imediat dupa stimul. Bousfield & Sedgewick (1944) au folosit o cheie care schiteaza propria curba cumulativa, aratand viteza intregii serii de raspunsuri. Aparatele moderne de inregistrat electronic ofera posibilitati interesante in acest sens.

3. Asociatia restransa (controlata) simpla (Boker si Elliot, 1948) este asemanatoare cu asociatia libera, dar se limiteaza tipul de raspuns la o anumita categorie: sinonime, antonime etc.

Aceasta sarcina este descrisa subiectului dinainte, astfel incat el sa fie pregatit sa dea tipul de raspuns potrivit la orice stimul verbal.

Cu toate ca este convenabil sa faci distinctie intre asociatia libera si cea controlata, distinctia este numai de grad. Exista un anumit control si in asociatia libera, subiectul raspunzand printr-un singur cuvant in loc de propozitii, dupa cum se obisnuieste in conversatia libera si de obicei are grija sa raspunda politicos, ceea ce nu-i „tradeaza“ problemele. Koffka (1912) a observat ca este aproape imposibil sa-i faca pe subiecti sa adopte o atitudine realmente pasiva, libera de orice fel de control involuntar. Si adesea exista o anumita libertate in situatia “controlata, deoarece sarcina curenta poate sa nu oblige subiectul sa dea un singur raspuns corect la fiecare cuvant-stimul. Un test de antonime este foarte controlat, dar un test “parte-intreg” mult mai putin. Gradul de control poate constitui o variabila experimentala, astfel incat sa descoperi efectele controlului asupra vitezei raspunsului.

4. Asociatia restransa (controlata) continua (Bousfield, Sedgewick, 1944) subiectul trebuie sa raspunda la un stimul generic (ex.: nume de orase, sau lucruri din casa) cu un numar cat mai mare de cuvinte care se subsumeaza categoriei respective.

5. Asociatia in lant (Fr. Jodelet, 1960) este asemanatoare cu asociatia continua. Subiectul trebuie sa emita asociatii in lant, pornind mereu de la cuvantul cu care a raspuns anterior; fenomenul de interferenta devine aici obiect de studiu.

6. Asociatia repetata (Lafall, 1955), unde, dupa un interval de timp variabil i se prezinta din nou lista de cuvinte si i se cere sa raspunda cu aceleasi cuvinte ca la prima prezentare.

7. Asociatia fortata (Buchwald, 1957) in care dintre mai multe variante propuse, subiectul trebuie sa o aleaga pe cea pe care o considera cel mai pregnant evocata de cuvantul inductor.

8. Asociatia tautofonica (Skinner, 1936) in care i se prezinta subiectului esantioane fonetice lipsite de semnificatie, spunandu-i-se ca este vorba despre cuvinte deformate si i se cere sa spuna ce cuvinte ii sunt sugerate / evocate fara a i se preciza daca sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoastere. Skinner considera ca aceasta proba permite sondarea vocabularului latent.

9. Asociatia continuare de fraze. Se da un inceput de fraza, propozitie pe care subiectul trebuie sa le continue cu ce ii vine in minte in acel moment. Este o proba dominant clinica.

10. Asociatia semi controlata-repetata, elaborata de catre V. Ceausu in 1960 si utilizeaza vreme de peste 30 de ani in laboratorul de psihologie aeronautica, in primul rand ca proba cognitiva, indicator al fidelitatii si exactitatii memoriei de scurta durata, dar si ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. Lista cuprinde un numar de 60 de cuvinte stimul, substantive comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuintelor si tendintelor majore ale individului (orientare, aparare, nutritie, reproducere, integrare sociala, afirmare proprie, achizitie, impulsivitate), precum si 12 cuvinte neutre.

In instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvant auzit, sa raspunda cu primul cuvant care ii vine in minte, de preferinta substantive. La fiecare cuvant-stimul se noteaza latenta raspunsului, dar si cuvantul cu care s-a raspuns. Apoi, dupa o scurta pauza (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte si i se cere subiectului ca, de asta data, sa repete raspunsul dat initial. Se noteaza raspunsurile corecte, eronate si omisiunile. Indicatorii variabilei dependente sunt: numarul de raspunsuri corecte, latenta medie a raspunsurilor si exactitatea reproducerii dupa formula:



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 928
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site