Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

Consecintele deschiderii procedurii insolventei, in general

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Modificarea societatii cu raspundere limitata
SECRETUL SUCCESULUI ONLINE
TRANZACTII PE PIETELE DE MARFURI CU PRODUSE DERIVATE - Functiile pietelor futures
Deschiderea procedurii la cererea creditorilor
PIETE DE MARFURI - Functionarea pietei energetice, de marfuri, de transport
Afacerile cu vinuri, umflate de reclame
RISCUL: din perspectiva afacerilor - tendinte ale riscului in afaceri
Dizolvarea si lichidarea societatii cu raspundere limitata
HANUL MOTILOR -plan de afaceri
DEZVOLTAREA AFACERILOR IN INTERNET - COMERTUL ELECTRONIC

Consecintele deschiderii procedurii insolventei, in general

50. Hotarirea de deschidere a procedurii este cauza tuturor efectelor deschiderii procedurii. Inexistenta acestei hotariri sau desfiintarea sa echivaleaza cu inexistenta oricaruia dintre efectele deschiderii procedurii.



Asa cum este si firesc, majoritatea efectelor deschiderii procedurii se concentreaza in perioada existentei procedurii si in jurul participantilor la procedura. Efectele procedurii se pot insa extinde si dincolo de limitele temporale ale procedurii, precum si dincolo de cercul participantilor propriu-zisi la procedura.

Astfel, spre exemplu, deschiderea procedurii produce unele efecte retroactive asupra actelor incheiate de debitor intr-o perioada anterioara deschiderii procedurii, perioada care se poate extinde pe maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii. Legea insolventei instituie o prezumtie de frauda in privinta acestor acte si permite lipsirea lor de efecte, chiar daca, in mod normal, adica in lipsa procedurii insolventei deschise fata de debitor, aceste acte ar putea fi perfect valabile. Deschiderea procedurii insolventei infecteaza insa aceste acte cu o prezumtie de frauda, prezumtie reglementata pentru a facilita reintregirea patrimoniului debitorului.

Pe de alta parte, exista unele efecte ale procedurii insolventei chiar ulterior inchiderii acesteia. Este vorba despre decaderile si interdictiile profesionale consecutive inchiderii procedurii, precum si despre efectele subsecvente radierii debitorului persoana juridica. Este cazul, spre exemplu, al transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa faliment in patrimoniul asociatilor societatii comerciale radiate sau al stingerii datoriilor prin disparitia debitorului.

Unele efecte ale deschiderii procedurii se extind dincolo de cercul participantilor la procedura insolventei. Spre exemplu, creditorii neinscrisi in tabelul creantelor contra debitorului sunt tinuti, ca si creditorii inscrisi in tabel, de efectul suspensiv al urmaririlor individuale si al curgerii dobonzilor. Piata reglementata pe care sunt tranzactionate valorile mobiliare emise de debitor precum si investitorii in acele valori mobiliare sufera efectul de suspendare de la tranzactionare a acelor valori mobiliare si, la momentul trecerii la faliment, chiar efectul de delistare, ceea ce reduce drastic lichiditatea acelor valori mobiliare. Bancile la care debitorul avea conturi deschise pierd un client in favoarea bancii la care s-a deschis contul unic al procedurii de insolventa si asa mai departe.      

Deschiderea procedurii insolventei atrage competenta functionala a judecatorului sindic pentru toate procedurile judiciare prevazute de Legea insolventei, precum si pentru toate litigiile sau pricinile aferente. De asemenea, prin deschiderea proceduri insolventei, judecatorul sindic este indrituit sa exercite controlul judiciar al procedurii. Daca, insa, s-a respins cererea de deschidere a procedurii, judecatorul-sindic se dezinvesteste de cauza si el nu mai are nici una dintre competentele prevazute de Legea insolventei.

Numirea administratorului judiciar/lichidatorului este, si ea, o consecinta a deschiderii procedurii insolventei.

Raspunderea pentru prejudicii aduse participantilor la procedura prin neindeplinirea, prin indeplinirea intirziata sau deficitara fie a obligatiei de celeritate si de urmarire a realizarii drepturilor participantilor, fie a atributiilor administratorului judiciar/lichidatorului se poate antrena in cadrul procedurii, prin hotarire a judecatorului sindic, dar numai in cazul in care exista o procedura de insolventa deschisa.

Raspunderea debitorului pentru cerere tardiva si raspunderea debitorului pentru cerere prematura de deschidere a procedurii poate fi angajata numai in cazul in care se mentine procedura deschisa. Raspunderea creditorilor pentru cerere prematura nu poate fi angajata in procedura insolventei, pentru ca nu se va fi deschis procedura sau pentru ca se va fi desfiintat cu efect retroactiv hotarirea de deschidere a procedurii.

51. Efectele patrimoniale ale deschiderii procedurii se pot rezuma la urmatoarele categorii : (i) suspendarea actiunilor juridicare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor si a urmaririlor individuale contra debitorului; (ii) suspendarea curgerii dobinzilor, a penalitatilor si a celoralte costuri atasate capitalului ; (iii) intreruperea cursului prescriptiei ; (iv) inchiderea conturilor bancare si deschiderea contului unic al procedurii de insolventa ; (v) nulitatea unor acte ale debitorului, incheiate dupa deschiderea procedurii ; (vi) anularea unor acte incheiate de debitor in perioada suspecta ; (vii) interdictia vinzarii actiunilor/partilor sociale detinute la debitor de catre conducatorii acestuia ; (viii) iertarea de datorii a debitorului ; (ix) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la asociati sau actionari.

Desi fac parte din categoria efectelor patrimoniale ale deschiderii procedurii, actiunea in raspundere contra asociatilor cu raspundere nelimitata si actiunea in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica vor fi analizate in capitole separate. De asemenea, procedura inscrierii la masa credala este si ea un efect patrimonial al deschiderii procedurii, dar chestiunea va fi analizata in cap. VIII, referitor la perioada de observatie. Sa retinem pentru moment ca dupa deschiderea procedurii se naste obligatia oricarui creditor de a formula in termen cerere de inregistrare a creantei sale in tabelul creantelor, sub sanctiunea considerarii sale ca fiind strain de procedura.

Efecte nepatrimoniale ale deschiderii procedurii pot fi, si ele rezumate la urmatoarele categorii : (i) desesizarea debitorului si limitarea capacitatii sale de folosinta, in caz de trecere la faliment ; (ii) dizolvarea persoanei juridice, in caz de trecere la faliment ; (iii) obligatia publicizarii starii de insolventa ; (iv) predarea documentelor de catre debitor ; (v) suspendarea de la tranzactionare sau retragerea de la cota bursei a valorilor mobiliare emise de debitorul aflat in insolventa sau faliment stricto sensu; (vii) decaderile profesionale si interdictiile.

§1. Suspendarea actiunilor judiciare sau extrajudiciare de realizare a creantelor asupra debitorului

52. Procedura insolventei este o procedura colectiva si concursuala. Creditorii sunt chemati sa participe la procedura pentru a putea sa-si realizeze creanta lor contra debitorului in mod colectiv si organizat. Pe perioada existentei procedurii, dreptul fiecarui creditor de a apela la concursul fortei coercitive a statului pentru a-l sili in mod individual si pe cont propriu pe debitor sa isi achite datoria este suspendat. Drepturile aferente calitatii de creditor indreptatit sa participe la procedura insolventei, atit cele cu caracter colectiv, cit si cele cu caracter individual, se execrita in cadrul procedurii. Creditorii straini de procedura sufera acelasi efect al suspendarii urmaririlor individuale ca si creditorii indreptatiti sa participe la procedura, numai ca cei dintii sufera si consecinta neinscrierii la masa credala, adica al refuzului dreptului de a participa la procedura. Continuarea actiunilor individuale ale creditorilor dupa deschiderea procedurii colective ar prezenta inconvenientul micsorarii activului patrimonial al debitorului in detrimentul colectivitatii creditorilor, lasandu-i pe creditori, altii decit creditorul urmaritor,  in afara protectiei oferite de procedura colectiva, precum si pe acela ca ar micsora sansele reorganizarii debitorului. In plus, ar aparea si o incertitudine la nivelul masei pasive, masa care nu ar putea fi stabilita cu exactitate, in conditiile in care unele creante ar fi realizate individual, in afara procedurii.

Legea insolventei stabileste, in art. 36, principiul efectului suspensiv conform caruia, dupa deschiderea procedurii insolventei, tuturor creditorilor debitorului le este interzis sa inceapa sau sa continue o urmarire silita individuala asupra debitorului. Principiul efectului suspensiv de urmarire individuala cunoaste un numar limitat de exceptii (care vor fi analizate mai jos).

Art. 36 din Legea insolventei dispune ca, “de la data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra debitorului sau asupra bunurilor sale”. Cu toata formularea sa lapidara, textul nu este deloc clar si nici complet. De aceea, sunt necesare citeva precizari prealabile. Astfel :

(i) desi textul se refera expres la “actiuni”, este evident ca aplicabilitatea sa se extinde si la orice forma de urmarire silita individuala pornita contra debitorului, urmarirea silita facind si ea parte din conceptul larg de actiune civila. De altfel, asa cum am mai spus si cu alta ocazie, realizarea unui drept subiectiv (in cazul de fata, a unei creante) prin concursul fortei coercitive a statului parcurge de regula doua faze, faza de judecata si faza de executare silita. Executarea silita poate fi pornita si in baza unui alt titlu executoriu decit hotarirea judecatoreasca, ceea ce face ca realizarea creantei, in acest caz, sa parcurga doar faza executarii silite. Dar o astfel de executare silita nu e mai putin actiune civila decit cea clasica;

(ii) textul se refera la toate actiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, adica atit la cele incepute inainte de deschiderea procedurii, cit si la cele incepute dupa deschiderea procedurii; pentru actiunile pe care creditorii le-ar intentiona dupa deschiderea procedurii, existenta procedurii este un impediment legal care opreste orice astfel de potentiale actiuni sau urmariri silite; o actiune care s-a solutionat deja sau o executare care s-a finalizat deja, chiar daca acestea s-au derulat dupa deschiderea procedurii insolventei, nu mai pot fi suspendate si nici desfiintate;

(iii) textul se aplica atit in cazul in care cel supus procedurii insolventei este debitor principal, cit si in cazul in care el este doar un tert garant care a constituit in garantie unul sau mai multe bunuri ale sale; creditorii care au pornit o executare silita asupra bunurilor constituite in garantie de catre debitor ca tert garant trebuie sa se inscrie si ei la masa credala, laolalta cu ceilalti creditori ai debitorului;

(iv) textul nu se refera decit la actiunile pentru realizarea creantelor asupra debitorului, nu si la altfel de actiuni contra debitorului sau la actiuni ale debitorului insusi; actiunile reale (actiunea in revendicare, actiunea pentru predarea bunului vindut, actiunile posesorii, actiunile confesorii etc.) sau actiunile in constatare nu se suspenda prin aplicarea art. 36 din Legea insolventei; actiunile reale si actiunile in constatare in care debitorul este reclamant pot fi, totusi, suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.; actiunile reale sau actiunile in constatare in care debitorul este pirit nu se suspenda, dar administratorul judiciar/lichidatorul va trebui sa fie introdus in proces, in calitate de reprezentant legal sau judiciar al debitorului; actiunile in pretentii in care debitorul este reclamant nu intra sub incidenta art. 36 din Legea insolventei, dar ele pot fi suspendate in conditiile art. 243 alin.1 pct.5, mai jos analizate;

(v) suspendarea priveste toate actiunile pentru realizarea creantelor contra debitorului, atit cele judiciare propriu-zise si executarile silite asupra bunurilor din averea debitorului (care constituie o continuare a procesului civil, deci una din modalitatile de exercitare a actiunii civile), cit si actiunile extrajudiciare, cum ar fi executarea silita a creantelor bugetare sau a celor bancare, care nu se fundamenteaza pe titluri executorii de provenienta judiciara. De asemenea, sunt suspendate sau oprite si masurile de indisponibilizare, fie cele asiguratorii, fie cele executorii[1];

 (vi) suspendarea opereaza prin efectul legii si trebuie numai constatata, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate[2]; constatarea suspendarii se poate face chiar si intr-o contestatie la executare.

53. La o prima vedere, s-ar putea spune ca efectul suspensiv de urmarire individuala se extinde si asupra cailor de atac formulate contra hotaririlor pronuntate in actiunile in pretentii contra debitorului. Intr-adevar, actiunea civila, lato sensu, se poate extinde si in caile de atac si, ulterior, in faza executarii silite. Aplicarea tale quale a principiului efectului suspensiv si asupra cailor de atac ar fi o eroare, intrucit ar rapi dreptul debitorului la aparare si, in plus, ar putea insera la masa credala, in mod injust, un creditor contestabil, cu consecinta inaspririi conditiilor concursului intre creditori.

Efectul suspensiv nu se extinde si asupra apararilor piritului contra actiunii creditorului, aparari care ar putea fi facute cu ocazia introducerii cailor de atac aflate la indemina debitorului (pirit in actiunea in pretentii introdusa de creditor).

Interpretind teleologic textul art. 36 din Legea insolventei, vom observa ca el este reglementat prin Legea insolventei pentru a asigura caracterul colectiv si concursual al procedurii, adica pentru a-i orienta pe creditori catre realizarea drepturilor lor contra debitorului in cadrul colectiv si concursual al procedurii, si nu pentru a limita sau bara dreptul la aparare al debitorului (drept care, de altfel, profita si creditorilor necontestati, intrucit succesul debitorului in demersul sau de contestare a creantei stabilite prin hotarirea nedefinitiva elimina din concurs acest creditor). Asadar, textul art. 36 din Legea insolventei are in vedere doar latura activa a actiunii contra debitorului, adica demersul individual al creditorului de a-si realiza creanta cu concursul fortei coercitive a statului, nu si apararea debitorului. Doar creditorii trebuie opriti din demersurile lor individuale contra debitorului, demersuri care ar face practic imposibila procedura insolventei si, de altfel, ar face inutila caracterizarea procedurii ca fiind colectiva si concursuala. Odata deschisa procedura insolventei, debitorul se pune « sub protectia tribunalului », fiind pozitionat in centrul unui adevarat « cerc de foc » in afara caruia creditorii trebuie tinuti pentru a permite derularea procedurii. Dar deschiderea procedurii nu poate sa faca din debitor un prizioner lipsit de aparare. Concluzionez spunind ca apelul sau recursul debitorului (ca si orice cale de atac) nu se suspenda ca urmare a interventiei procedurii insolventei fata de debitor, art. 36 din Legea insolventei neavind aplicabilitate in cazul apararilor debitorului.

54. Exceptiile de la efectul suspensiv sunt prevazute fie in Legea insolventei, fie in legi speciale.

Suspendarea nu are nici un efect asupra unui codebitor, tinut alaturi de debitorul insolvent, si nici asupra unui fidejusor care a garantat o obligatie a debitorului insolvent. Asadar, codebitorul si fideiusorul pot fi urmariti silit de creditor, fara ca acestuia sa i se poate opune efectul suspensiv. Pentru acest motiv, co-debitorul si fideiusorul trebuie sa aiba minima diligenta si sa se inscrie in tabelul crantelor anterior platii efective, pentru a nu risca sa ramina straini de procedura, ceea ce ar putea duce chiar la stingerea creantei lor rezultind din regresul contra debitorului principal. Creantele acestora vor fi inscrise in tabelul creantelor cu titlu de creante conditionate. Daca creditorul comun a inceput deja urmarirea impotriva codebitorului sau a fideiusorului, creanta rezultind din regres este certa si poate fi inscrisa ca atare in tabelul creantelor.

Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului. Clauza de rezerva a dreptului de proprietate duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si un proprietar deplin al bunului. In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere predarea bunului[3].

Leasingul este o modalitate de finantare a investitiilor care permite locatorului sa-si procure bunurile necesare activitatii proprii fara sa fie nevoit sa achite integral pretul acestora sau sa se imprumute la banci pentru aceasta. Prin faptul ca bunul nu devine proprietatea locatorului decit la momentul exprimarii optiunii sale de cumparare la valoarea reziduala, finantatorul este garantat, cel putin in parte, in plata  creantei sale rezultind din ratele de leasing, intrucit poate revendica bunul oricind de la locator, chiar si in cazul in care acesta ar fi intrat in insoventa.

In cazurile analizate mai sus, proprietatea nu se transmite la cumparator, respectiv, la utilizator, decit la momentul la care se achita toate ratele de pret, respectiv, toate ratele de leasing. Daca in cursul executarii contractelor respective, cumparatorul sau utilizatorul devine debitor intr-o procedura de insolventa, vinzatorul sau finantatorul are latitudinea de a se inscrie la masa credala cu creanta rezultata din pretul sau ratele de leasing neachitate (pentru aceasta creanta creditorul beneficiind de privilegiul vinzatorului, respectiv, al imprumutatorului) sau de a revendica bunul de la debitor.

Cu toate acestea, revendicarea nu este admisibila in orice conditii. Daca bunul sau bunurile cumparate cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate sau, dupa caz, luate in sistem leasing sunt esentiale pentru reusita unui plan de reorganizare, revendicarea nu este admisibila. Daca bunurile vindute cu pastrarea la vinzator a dreptului de proprietate sau daca bunurile care fac obiectul contractului de leasing sunt bunuri necesare continuarii activitatii debitorului, revendicarea este, de asemenea, inadmisibila. Revendicarea nu este admisibila nici in cazul in care administratorul judiciar a decis, in baza art. 86 din Legea insolventei, continuarea contractului in cauza. Pentru a se feri de o astfel de eventualitate, vinzatorul sau finantatorul sunt datori sa uzeze de dreptul de a-l notifica pe administratorul judiciar in legatura cu intentia lor de a inceta contractul si numai in cazul in care administratorul fie este de acord cu incetarea, fie nu raspunde notificarii in termen de 30 de zile, sa revendice bunul, care le va fi predat fie de buna voie de catre debitor, fie prin executare silita (in cazul leasingului, contractul este titlu executoriu pentru obligatia de predare).       

Regimul juridic al compensatiei legale si al operatiunilor de netting[4] (operatiuni care implica, de regula, tranzactii cu  instrumente financiare derivate) poate fi privit ca o exceptie de la principiului efectului suspensiv.

Astfel, conform art. 52 din Legea insolventei, deschiderea procedurii de insolventa nu afecteaza dreptul unui creditor de a invoca compensarea creantei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci cand conditiile prevazute de lege in materie de compensare legala sunt indeplinite la data deschiderii procedurii.

Compensatia este un mod de stingere a obligatiei care duce la realizarea creantei creditorului[5] si care consta in stingerea a doua obligatii reciproce, pana la concurenta celei mai mici dintre ele[6].

Compensatia poate fi legala, judiciara sau conventionala. Conform art. 1144 C.civ., “compensatia se opereaza de drept, in puterea legii, si chiar cand debitorii n-ar sti nimic despre aceasta”, cu conditia ca creantele in discutie sa fie reciproce si sa fie certe, lichide si exigibile. Cele doua datorii se sting reciproc “in momentul cand ele se gasesc existand deodata si pana la concurenta cotitatilor lor respective”. Asadar, compensatia legala este, practic, automata, ea operind chiar si in lipsa consimtamintului titularilor creantelor reciproce. Persoana interesata poate chiar sa formuleze o actiune in constatarea compensatiei legale, pentru a o face opozabila unei sau unor persoane, inclusiv creditorilor inscrisi la masa credala. Actiunea in constatare, asa cum am aratat mai sus, nu este o actiune in realizare si, in consecinta, nu este supusa dispozitiilor art. 36 din Legea insolventei. Din acest motiv, compensatia creantei creditorului contra debitorului supus procedurii insolventei nu este oprita sau suspendata in baza art. 36, intrucit nu suntem in prezenta unei actiuni a creditorului pentru realizarea creantei sale. O anumita retinere fata de aplicabilitatea textului ar putea rezulta din temerea ca, prin compensatie, s-ar aduce atingere ordinii de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei, mai ales in cazul in care creditorul care ar beneficia de compensatie ar fi un creditor chirografar. Temerea este, totusi, nejustificata, intrucit compensatia opereaza automat si, in plus, compensatia nu este doar o modalitate de stingere a creantelor reciproce, ci si o modalitate de garantare a platii creantei. Creditorul beneficiar al compensatiei este chiar un creditor garantat, care ar putea fi incadrat, in privinta creantei reciproce fata de debitor, in situatia de la art. 121 din Legea insolventei care, de altfel, deroga de la ordinea de preferinta din art. 123. In fine, o creanta a debitorului contra debitorilor sai este un activ patrimonial, supus concursului creditorilor inscrisi la masa credala, insa este un activ foarte greu de realizat, intrucit debitorul debitorului trebuie actionat in judecata in cazul in care refuza plata de buna voie, ceea ce presupune un timp indelungat alocat “lichidarii” creantei, o reactie rapida a practicianului in insolventa pentru a se apara de prescriptie, formalitati ulterioare de executare silita etc. Avind in vedere ca creanta contra debitorului debitorului se realizeaza imediat, ca efect al compensatiei, si ca datoria recirpoca a debitorului fata de debitorul sau se sterge, eliminind concursul cu creditorul in cauza, consider ca dispozitia art. 52 din Legea insolventei este judicioasa.      

Din cite se observa, art. 52 din Legea insolventei se refera doar la compensatia legala, nu si la cea conventionala sau la cea judiciara. Restrictia isi are logica sa, intrucit atit compensatia judiciara, cit si cea conventionala presupun ca cel putin una dintre creantele reciproce sunt incerte, ele devenind certe doar ulterior hotaririi judecatoresti sau conventiei partilor. Daca creanta contra debitorului este incerta, atunci este necesara o actiune judiciara sau extrajudiciara pentru realizarea sa, compensatia judiciara fiind o actiune contra debitorului, iar conventia de compensatie fiind o modalitate extrajudiciara de realizare a creantei contra debitorului care, ambele, trebuie sa suporte efectul suspensiv. Includerea compensatiei judiciare si a celei conventionale in ipoteza textului art. 52 ar fi dus, in mod indirect, la incalcarea ordinii de preferinta din art. 123 din Legea insolventei. Desigur ca nimic nu se opune ca judecatorul-sindic, dupa ascultarea creditorilor privilegiati, sa dispuna o compensatie judiciara. De asemenea, in baza acordului creditorilor, dat fie in adunarea creditorilor, fie in comitetul creditorilor, se poate semna cu creditorul vizat o conventie de compensatie care, ulterior, sa fie omologata de judecatorul sindic. In astfel de cazuri se schimba ordinea de preferinta din art. 123, dar pentru acest lucru exista acordul creditorilor privilegiati, singurii care ar putea fi prejudiciati de schimbarea ordinii de preferinta.     

55. Legea insolventei permite creditorilor beneficiari de garantii reale sa ceara judecatorului sindic sa continue sau sa inceapa, in cadrul procedurii, o executare silita individuala asupra bunului sau bunurilor asupra carora poarta garantia. Daca admite cererea creditorului, judecatorul sindic va dispune ridicarea efectului suspensiv prevazut de art. 36 din Legea insolventei si valorificarea imediata, in cadrul procedurii, a bunului supus garantiei. Executarea nu se face in conditiile dreptului comun, ci in cadrul procedurii, prin intermediul administratorului judiciar sau, dupa caz, al lichidatorului. Din pretul bunului supus valorificarii imediate” se achita, cu prioritate, cheltuielile de procedura, conform art. 121 alin.1 pct.1, intre care si onorariul administratorului judiciar/lichidatorului.  

Astfel, conform art.39 din Legea insolventei, ridicarea efectului suspensiv se poate dispune, la cererea creditorului interesat, in doua situatii :

a) valoarea obiectului garantiei, determinata de un evaluator conform standardelor internationale de evaluare, este pe deplin acoperita de valoarea totala a creantelor si partilor de creante garantate cu acel obiect si (i) obiectul garantiei nu prezinta o importanta determinanta pentru reusita planului de reorganizare propus, iar (ii) obiectul garantiei face parte dintr-un ansamblu functional si prin desprinderea si vanzarea lui separata, valoarea bunurilor ramase nu se diminueaza ;

b) nu exista o protectie corespunzatoare a creantei garantate in raport cu obiectul garantiei, din cauza diminuarii valorii obiectului garantiei sau existentei unui pericol real ca aceasta sa sufere o diminuare apreciabila, a diminuarii valorii partii garantate dintr-o creanta cu rang inferior, ca urmare a acumularii dobanzilor, majorarilor si penalitatilor de orice fel la o creanta garantata cu rang superior sau a lipsei unei asigurari a obiectului garantiei impotriva riscului pieirii sau deteriorarii.

Cele doua variante sunt alternative, si nu cumulative. Asadar, creditorul petent poate obtine ridicarea suspendarii fie probind situatia de la lit. a, fie afirmind situatia de la lit. b (in acest caz joaca o prezumtie de admisibilitate a cererii de ridicare a suspendarii[7], debitorul si celalalte persoane interesate fiind tinute sa dovedeasca faptul contrar, asa cum rezulta din art. 39 alin.3). Numai persoanele care au propus déjà un plan (debitorul, administratorul judiciar sau unii dintre creditori) pot fi incluse in categoria celor care ar avea interesul sa se opuna la ridicarea efectului suspensiv, intrucit numai demersurile lor de reorganizare pot fi neutralizate de acest gen de cereri. Pe de alta parte, in cazul prevazut la art. 39 alin.1 lit. A., ridicarea suspendarii nu poate fi refuzata daca nu exista un plan de reorganizare propus. Daca debitorul nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare sau daca a expirat termenul de depunere a unui plan de reorganizare, cererea de ridicare a suspendarii nu poate fi respinsa decit pentru motivul de la art. 39 alin.1 lit. A lit. a), adica pentru situatia in care bunul afectat garantiei face parte dintr-un ansamblu functional a carei valoare ar fi diminuata prin vinzarea separata a bunului afectat garantiei.            

Pentru admisibilitatea cererii de ridicare a efectului suspensiv in varianta de la art. 39 alin.1 lit. B este necesara afirmarea lipsei unei protectii corespunzatoare a creantei garantate in raport cu obiectul garantiei, pe motiv de diminuare a valorii bunului, de majorare a cuantumului obligatiei garantate prin adaugarea de dobinzi si penalitati sau de lipsa a unei asigurari contra riscului pieirii sau deteriorarii bunului afectat garantiei. Debitorul, administratorul sau alte persoane interesate trebuie sa faca dovada faptului contrar (adica, pastrarea sau chiar cresterea valorii bunului, existenta asigurarii etc). Dar, daca exista o diminuare a valorii bunului sau un risc de dimnuare, daca exista o acumulare excesiva de dobinzi si penalitati aferente unei creante garantate (care poate primi in continuare dobinzi, si dupa deschiderea procedurii, pina la valorificarea bunului supus garantiei) sau un risc de pierdere a bunului, aceste situatii sunt prejudiciabile pentru toti creditorii si nu numai pentru cei garnatati sau pentru cei cu garantii in rang inferior, ceea ce ridica probleme de legitimitate a textului legal.      

In orice caz, este greu de decelat scopul in care a fost instituita prin art. 39 din Legea insolventei aceasta derogare de la regula efectului suspensiv. In primul rind, trebuie observat ca art. 39 vorbeste de un adevarat proces, in care creditorul petent in cererea de ridicare a suspendarii trebuie sa faca dovezi complicate ale raportului valoare bun – cuantum creanta, ale lipsei unei legaturi de cauzalitate intre pastrarea bunului in patrimoniul debitorului si reusita unui plan de reorganizare etc., iar debitorul sau celelalte persoane interesate trebuie sa faca dovada contrara prezumtiei de admisibilitate a cererii creditorului. O astfel de procedura, care implica si expertize sau evaluari, cu toata cavalcada de aminari aferenta, poate dura luni sau chiar ani de zile. In plus, administratorul judiciar sau, dupa caz, lichidatorul, trebuie sa impace interesele in prezenta si, in acelasi timp, sa-si atinga scopul principal al atributiilor sale de conservare si administrare a bunurilor din averea debitorului, adica acela de a maximiza valoarea averii debitorului. La o analiza atenta, se poate observa ca textul este foarte greu de aplicat si, in plus, ii poate afecta atit pe creditorii garantati, cit si pe cei chirografari, care ar putea fi prejudiciati prin posibilitatea vanzarii bunurilor garantate sub valoarea lor reala de piata. « Valorificarea imediata » nu este nici mai rapida, nici mai eficienta decit vinzarea sau lichidarea efectuata in cadrul procedurii.

Exceptia de la art. 36 din Legea insolventei reglementata de art. 39 pune in umbra principiul concursualitatii, care este esential in procedurile colective. Conditiile in care judecatorul sindic poate dispune ridicarea suspednarii sunt subiective, fiind dificil de stabilit valoarea reala a unui bun constituit in garantie. Conditia ca bunul sa nu fie de o importanta vitala pentru reusita reorganizarii unui plan de reorganizare este echivoca, iar textul legal nu acopera situatia in care pretul obtinut din vinzarea bunului acopera integral valoarea creantei garantate si cheltuileilie de procedura sau este vindut la un pret superior. De asemenea, nu este acoperita situatia in care exista mai multe creante garantate cu acelasi bun (fie garantiile sunt diferite, fie sunt mai multe garantii de ranguri diferite). In fine, creditorii beneficiari ai unor garantii reale sunt, oricum, protejati de Legea insolventei, care instituie in privilegiul lor regula ca, la vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia, mai intii se achita cheltuielile de procedura, restul fiind distribuit in mod prioritar titularului garantiei. Numai daca si dupa acoperirea creantei garantate mai ramine un rest, acesta va fi distribuit celorlalti creditori, in ordinea de preferinta prevazuta de art. 123 din Legea insolventei.    

In consecinta, de lege ferenda, ar trebui sa se renunte la procedura ridicarii efectului suspensiv.

56. Deschiderea procedurii insolventei suspenda de drept orice pricina in care ar fi reclamant debitorul (art. 243 alin.1 pct.5 C.proc.civ.). Daca, totusi, deschiderea procedurii este ulterioara momentului in care s-a trecut de faza dezbaterilor, suspendarea nu mai opereaza (art. 243 alin.2 Cproc.civ.). In comparatie cu dispozitiile art. 36 din Legea insolventei, care are in vedere numai actiunile in realizarea creantelor contra debitorului, adica pricini in care debitorul este pirit sau executari silite contra debitorului, regula suspendarii de drept este de generala aplicare, avind in vedere toate actiunile in care debitorul este reclamant, adica atit actiunile comerciale, cit si cele civile sau de alta natura, atit actiunile pentru realizarea creantelor, cit si actiunile in constatare sau actiunile pentru realizarea unor drepturi reale.  Suspendarea de drept se justifica prin efectul de desesizare a debitorului, care face ca, in procedurile judiciare in care este parte debitorul, reprezentarea judiciara a acestuia sa treaca la administratorul judiciar sau la lichidator, indata ce s-a deschis procedura insolventei. Asadar, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa fie introdus in proces, pentru a putea asigura reprezentarea judiciara a debitorului si a putea asigura opozabilitatea hotaririi ce se va pronunta fata de masa credala[8]. Intr-adevar, art. 87 pct.5 C.proc.civ. dispune ca debitorul aflat in procedura insolventei este citat prin administratorul judiciar sau prin lichidator. De altfel, pricina a carei judecata s-a suspendat de drept prin deschiderea procedurii se redeschide doar prin cererea de redeschidere formulata, in baza art. 245 pct.2, de administratorul judiciar sau de lichidator, dupa caz. Ma intreb daca nu cumva suspendarea ar putea fi evitata prin introducerea in cauza a administratorului judiciar sau a lichidatorului, fie din oficiu, fie la cererea partilor. Suspendarea este o masura care duce la intreruperea cursului judecatii asupra unei pricini in care debitorul fie incearca recuperarea unei creante, fie incearca recunoasterea unui drept real, adica incearca sa isi mareasca masa activelor ce ar urma sa fie obiect al procedurii insolventei. Recuperarea creantelor debitorului sau a activelor sale este in interesul tuturor participantilor la procedura, in special al creditorilor, suspendarea unor proceduri in care se incearca recuperarea unor creante sau active fiind de natura a stopa sau intirzia aceasta recuperare. Din perspectiva celeritatii procedurii si a intereselor masei credale, masura suspendarii este neproductiva. Pe de alta parte, repunerea cauzei pe rol poate sa insemne si plata a 50% din taxa de timbru anterior achitata (chiar daca actiunea formulata de debitor prin administratorul judiciar sau prin lichidator este scutita de taxa de timbru). In orice caz, daca actiunea debitorului a fost formulata inca de la inceput prin administrator judiciar sau prin lichidator, suspendarea nu se mai justifica. Intr-adevar, textul prezuma ca pricina a fost pornita de debitor inainte de deschiderea procedurii, efectul de desesizare ce insoteste deschiderea procedurii survenind procesului deja declansat.

      Regula suspendarii de drept are, insa, un inconvenient major. In procedura insolventei reglementata de actuala Lege a insolventei, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea daca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, precum si in cazul in care s-a confirmat un plan de reorganizare si judecatorul-sindic nu a dispus ridicarea dreptului de administrare. In aceste cazuri, cel putin teoretic, debitorul este reprezentat de administratorul special. Daca este asa, inseamna norma generala nu este compatibila cu dispozitiile Legii insolventei si, in conditiile art. 145 din Legea insolventei, regula suspendarii de drept va avea aplicabilitate doar in cazul in care debitorul este desesizat.

§2. Suspendarea curgerii dobinzilor, a majorarilor si a penalitatilor

57. Deschiderea procedurii insolventei suspenda curgerea dobinzilor, a majorarilor si a penalitatilor ori a cheltuielilor de orice fel aplicabile creantelor banesti anterioare deschiderii procedurii, asa cum rezulta din art. 41 alin.1 din Legea insolventei. De asemenea, nu se vor putea adauga astfel de accesorii nici creantelor nascute ulterior deschiderii procedurii, daca nici un plan de reorganizare nu a fost confirmat, asa cum rezulta din art. 41 alin.4 din Legea insolventei.

Regula inghetarii creantelor banesti la data deschiderii procedurii se aplica tuturor creditorilor creditori obisnuiti, inclusiv fiscul[9] si salariatii, cu exceptia cazului in care s-a prevazut altfel in programul de plati din cuprinsul unui plan de reorganizare confirmat. Efectul de inghetare a valorii creantei banesti se extinde chiar si asupra creditorilor care nu au fost admisi in tabelul creantelor.

Legea insolventei prevede, insa, o exceptare partiala de la aceasta regula, in favoarea creditorilor garantati, in sensul ca acestora li se permite adaugarea de dobinzi si penalitati la creanta anterioara deschiderii procedurii, daca valoarea bunului afectat garantiei la data constituirii acesteia este “corespunzator mai mica” decit valoarea evaluate a bunului la momentul vinzarii in cadrul procedurii (spre exemplu, intr-un contract de ipoteca, valoarea imobilului dat in garantie era evaluat la momentul constituirii ipotecii la 100 de lei, iar la momentul vinzarii in cadrul procedurii valoarea evaluate a acestuia este de 120 de lei; in acest caz, creditorul beneficiar al garantiei reale poate adauga dobinzi si penalitati si dupa deschiderea procedurii, acestea fiind trecute la cerere in tabelul creantelor si urmind a beneficia de distributii in rind cu creanta principala). Daca nu exista aceasta diferenta “corespunzatoare” in plus, ci valoarea bunului s-a pastrat sau, dupa caz, s-a redus (lucru foarte probabil in present, data fiind scaderea accentuata a preturilor imobilelor, ca urmare a crizei economice pe care o traversam), creditorul garnatat va suferi acelasi efect de inghetare a valorii creantei sale la valoarea nominal din data deschiderii procedurii.      

Fata de caracterul concursual si egalitar al procedurii, este echitabil un tratament egal al tuturor creditorilor. S-ar putea spune ca creditorii garantati au fost mai diligenti in a-si proteja creanta prin constituirea de garantii si ca, din acest motiv, efectul inghetarii creantei nu ar trebui sa li se aplice acestora. Insa acest comportament diligent este rasplatit oricum de ordinea de preferinta la distribuirea fondurilor rezultate din lichidare, mai precis, a sumelor rezultate din vinzarea bunului asupra caruia poarta garantia. O protectie excesiva a unor creditori in dauna altora este contraproductiva, putind duce la retineri ale creditorilor in a cere deschiderea procedurii. In masura in care procedura dureaza extrem de mult, creditori, altii decit cei garantati, ajung sa piarda orice sansa de a-si recupera creanta la valoarea reala, din moment ce creantele garantate s-ar majora cu mult fata de valoarea avuta la momentul la care debitorul a contractat creanta garantata. Drepturile creditorilor garantati cu garantii reale sunt protejate prin sistemul de distribuire a sumelor intre creditori, sistem guvernat de o ordine de prioritate intre creante. Chiar si in aceste conditii, rareori creditorii garantati isi recupereaza principalul, calcularea in continuare a dobinzilor sau a altor accesorii neaducind avantaje semnificative ci, mai degraba, dezavantaje. Bancile, spre exemplu, trebuie sa isi constituie provizioane, adica sume indisponibile, pentru intreaga suma aferenta creditului neperformant, adica si a principalului si a dobinzilor, ceea ce inseamna ca, pe masura majorarii dobinzilor, se mareste costul ce trebuie suportat de banca pentru un credit neperformant si scade sansa incasarii principalului si a dobinzilor. Mai mult decit atit, calculul in continuare a dobinzilor si a celorlalte accesorii complica procedura, deterioreaza sansele reorganizarii si reduce sansa creditorilor chirografari si a creditorilor privilegiati, altii decit creditorii garantati (ma refer la salariati si la creditorii bugetari) de a-si incasa macar in parte creantele.

De aceea, de lege ferenda nu ar trebui admise nici un fel de exceptii de la principiul inghetarii valorii creantelor banesti.  

Oricum, aplicarea acestei exceptari de la regula duce la mari probleme in practica. Spre exemplu, continua evaluare a imobilului la diverse monente ale procedurii spre a se vedea daca creditorul garantat are sau nu dreptul la dobinzi si penalitati in completare complica inutil procedura. In plus, evaluarea este o buna modalitate de a incalca clauzele contractului creditorului garantat cu debitorul.

De la regula inghetarii valorii creantelor banesti se poate deroga si in cazul in care a fost confirmat un plan de reorganizare. Prin programul de plati se pot stipula dobinzi atit pentru creantele anterioare (spre exemplu, in favoarea furnizorilor de utilitati, pentru a-i convinge sa voteze planul sau in favoarea unora dintre furnizorii de materii prime sau de marfa, pentru a-i convinge sa continue afacerea cu debitorul, in vederea punerii in aplicare a planului) cit si pentru creantele ulterioare deschiderii procedurii. Prin programul de plati, de altfel, se pot opera si alte modificari ale creantelor, inclusiv ale celor garantate, in sensul adaugarii de dobinzi sau al reducerii ori chiar al stergerii acestora, numai ca astfel de masuri trebuie in prealabil negociate cu creditorii, in asa fel incit sa fie eliminat riscul unui vot negativ asupra planului.

In fine, art. 41 alin.3 dispune ca se platesc dobinzi si penalitati asupra creantelor nascute ulterior deschiderii procedurii, creante care sunt nascute din activitatea curenta a debitorului. Plata dobinzilor si a penalitatilor aferente acestor creante se face ca si plata creantelor insele, adica pe masura scadentei lor, care rezulta din actele juridice sau operatiunile curente ale debitorului.

58. Efectul de inghetare a curgerii dobinzilor nu se intinde si la actualizarea valorii creantei banesti in functie de devalorizarea monedei de plata, proces care poate avea loc datorita duratei mari a procedurii.

Desi Legea insolventei stabileste ca creanta se incrie in tabel la valoarea nominala de la data declaratiei de inscriere la masa credala, consider ca nimic nu se opune la actualizarea valorii creantei banesti, pe motiv, spre exemplu, de inflatie sau deflatie (ambele fenomene cunoscute in practica noastra). Daca, spre exemplu, la data deschiderii proceduri, o creanta baneasca are un cuantum real de 100 Euro, la momentul distributiei, situat, spre exemplu, la 4 ani de la data deschiderii procedurii, creanta baneasca poate sa mai valoreze doar 80 de Euro, intrucit inflatia a fost, cel putin in ultimii patru ani, de 5% anual. Diferenta de 20 de Euro reprezinta un prejudiciu considerabil al creditorului, rezultat din intirzierea platii. Creditorul pierde, in acest caz, nu numai sporul de valoare al creantei banesti rezultat din dobinzile pe care nu le mai poate calcula dupa data deschiderii procedurii, ci pierde chiar o parte din principal, adica sufera o eroziune a capitalului, care este cu totul altceva decit daunele moratorii. In cazul actualizarii valorii creantei banesti suntem, de fapt, in prezenta unor daune compensatorii, admisibile si in cazul creantelor banesti, prin aplicabilitatea dispozitiilor art. 1084 C.civ[10].



Asadar, desi conform art. 41 din Legea insolventei, pe perioada de la deschiderea procedurii colective pina la inchiderea acesteia, se suspenda curgerea de dobinzi, penalitati si alte costuri ale oricaror creante banesti contra debitorului aflat in  aceasta procedura, totusi, trebuie retinut ca :

(i) textul reglementeaza o interdictie, el fiind deci de stricta interpretare si aplicare ; neavind in vedere actualizarea creantelor banesti, el nu poate fi extins prin analogie la aceasta institutie ;

(ii) textul are in vedere numai daunele moratorii (prejudiciile suferite prin intirziereea in plata unei sume de bani), sub forma de dobinzi, penalitati si alte costuri sau cheltuieli, nu si daunele rezultind din devalorizarea monedei nationale, care sunt, de altfel, daune-compensatorii; textul se refera exclusiv la daunele ce rezulta din intirzierea platii unei sume de bani, evaluate dupa criteriul dobinzii legale (art.1088 C.civ.) sau prin clauza penala (art.1069 C.civ.), nu si la eventualele pretentii de despagubiri care rezulta din re-evaluarea valorii creantelor banesti si care isi au temeiul in art.1084 C.civ. (principiul repararii integrale); pentru a reliefa distinctia neta intre daunele moratorii (evaluate legal sau conventional sub forma de dobinzi, respectiv, penalitati) si reactualizarea valorii creantelor banesti, ca daune interese compensatorii, este relevanta jurisprudenta fostei CSJ[11];

(iii) textul reglementeaza suspendarea si nu intreruperea cursului dobinzilor sau al penalitatilor ; nefiind vorba de o intrerupere a curgerii dobinzilor sau de o exonerare a debitorului de la plata acestora, ci de o suspendare, inseamna ca la inchiderea procedurii colective, se reia de unde a fost suspendat cursul dobinzilor, intocmai ca la suspendarea cursului  prescriptiei dreptului material la actiune, cu conditia ca debitorul sa fie o persoana juridica iar inchiderea procedurii sa nu duca la disparitia personalitatii juridice a debitorului.

§3. Intreruperea cursului prescriptiei

59. Deschiderea procedurii suspenda cursul prescriptiei pentru actiunile in realizarea creantelor contra debitorului. Precizez ca este vorba de o suspendare, si nu de o intrerupere a cursului prescriptiei (intreruperea prescriptiei fiind efectul tiptic al cererii de chemare in judecata). Aceasta inseamna ca, daca evenimentul care a facut posibila suspendare s-a epuizat, cursul prescriptiei se reia, in calculul prescriptiei neintrind perioada de suspendare. Daca procedura se inchide fie pentru ca hotarirea de deschidere a procedurii a fost desfiintata sau invalidata in opozitie sau in recurs, fie pentru ca un plan de reorganizare a fost implementat cu succes, fie pentru ca nu s-a inscris la masa credala nici un creditor, adica in toate cazurile de inchiderea a procedurii care nu se soldeaza cu radierea debitorului persoana juridica, prescriptia se reia imediat dupa inchiderea procedurii sau a dosarului procedurii. Daca insa este vorba de un debitor persoana fizica, prescriptia nu se mai poate relua, intrucit acesta beneficiaza de efectul de stergere a tuturor datoriilor anterioare deschiderii procedurii (cu exceptia cazurilor penale, de genul bancrutei frauduloase). Daca este vorba de un debitor persoana juridica si inchiderea procedurii se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu disparitia personalitatii sale juridice, atunci nu se mai pune problema reluarii prescriptiei, intrucit si in acest caz datoriile se sting, prin disparitia juridica a debitorului.      

De precizat ca deschiderea procedurii in sine, si nu cererea de deschidere a procedurii sau cererea de inscriere la masa credala, are efect de intrerupere a prescriptiei. De asemenea, se poate invoca existenta temporara a unei proceduri deschise fata de debitor ca motiv temeinic de repunere in termenul de prescriptie.

§4. Inchiderea conturilor bancare si

deschiderea contului unic al procedurii de insolventa

60. Conform art. 4 alin.2 din Legea insolventei, platile debitorului, inclusiv cheltuielile procedurii care se suporta din averea debitorului, se efectueaza printr-un cont deschis la o banca, pe baza de dispozitii emise de debitor sau, dupa caz, de administratorul judiciar, iar in cursul falimentului, de lichidator. Desigur ca platile vor putea fi dispuse de debitor numai in cazul in care nu a intervenit desesizarea, iar platile se subsumeaza sferei operatiunilor curente. Daca debitorul a fost desesizat, platile se vor face exclusiv de catre administratorul udiciar sau de lichidator. Daca platile ar fi aferente unor operatiuni neuzuale sau neobisnuite, care ele insele trebuie sa fie in prealabil autorizate de judecatorul sindic, atunci si aceste plati neuzuale trebuie facute doar cu autorizarea prealabila a judecatorului sindic.

Disponibilitatile debitorului sunt pastrate intr-un cont special de depozit bancar, conform art. 4 alin.3.

Din art. 48 rezulta ca, daca debitorul a fost desesizat, judecatorul sindic va da dispozitie tuturor bancilor la care debitorul are disponibil in conturi sa nu efectueze nici o plata fara un ordin in acest sens al administratorului judiciar sau al lichidatorului, sub sanctiunea platii de daune si de amenzi. Practic, din momentul desesizarii debitorului, toate sumele aflate in conturi bancare sunt blocate la dispozitia administratorului judiciar sau a lichidatorului. In calitate de reprezentant legal al debitorului, practicianul in insolventa va deschide sau va pastra deschis un cont bancar unic al procedurii de insolventa, prin care se vor face toate platile si incasarile debitorului. Pentru a se putea aplica masura indisponibilizarii, precum si pentru a se putea deschide contul unic al procedurii, debitorul este obligat sa furnizeze toate actele si informatiile necesare, inclusiv lista bancilor si a conturilor deschise la aceste banci, sub sanctiunea pedespei pentru infractiunea prevazuta de art. 147 din Legea insolventei. Dupa momentul desesizarii debitorului, platile efectuate de acesta sunt inopozabile masei credale, astfel ca ele sunt supuse repetitiunii. In plus, daca o banca efectueaza astfel de plati, in contra masurii indisponibilizarii, ea poate fi obligata la despagubiri.

Masura indisponibilizarii sumelor aflate in cont si a deschiderii contului bancar unic este necesara pentru coerenta si celeritatea procedurii, precum si pentru facilitarea controlului judiciar si al controlului de gestiune la care este indrituit comitetul creditorilor. Masura ar trebuie luata in toate procedurile de insolventa, imediata ce debitorul a fost desesizat. In caz contrar, controlul si supravegherea activitatii debitorului devin imposibile.

Pe de alta parte, deseori se intimpla ca debitorul, desi desesizat, sa continue sa desfoare afaceri, mai mult sau mai putin clandestin, ocolind conturile societatii debitoare, fie prin efectuarea de plati cash, care nu trec prin conturi bancare si, deci, sunt dincolo de orice control al creditorilor, fie prin efectuarea de plati si incasari prin afiliati sau persoane controlate de debitor. Spre exemplu, o afiliata a debitorului se poate constitui intr-un vehicul al platilor si incasarilor debitorului, erijindu-se atit in furnizor de materii prime si materiale ori de “consultanta” cit si in client, cumparator al marfurilor sau serviciilor societatii insolvente, in acelasi timp. In calitate de furnizor, societatea-vehicul este creditor al societatii aflate in insolventa (si, eventual, desesizata), iar ca client este debitor al aceleiasi societatii insolvente. Cum creantele in prezenta sunt reciproce, certe, lichide si exigibile, opereaza compensatia, adica stergerea creantelor reciproce si, deci, regula indisponibilizarii devine inutila sau ineficienta. Contul unic al procedurii de insolventa este, astfel, ocolit. In plus, uneori administratorii debitorului, fara stiinta practicianului in insolventa, emit bilete la ordin sau cecuri in garantarea unor imprumuturi sau avansuri care sunt, ulterior, utilizate pentru efectuarea unor plati care ocolesc si ele contul unic de insolventa. Practicile respective, destul de frecvente in ultimul timp, sunt ilegale, dar tolerate de instante, in masura in care scopurile urmarite sunt cit de cit legitime (activitatea societatii poate supravietui un timp in acest fel si salariatii pot fi platiti pentru unele activitati urgente, cum ar fi, spre exemplu, stringerea recoltei, finalizarea unei constructii, evitarea unei greve etc). Daca scopul ocolirii contului unic al procedurii de insolventa este ilegitim, atunci astfel de practici trebuie curmate si sanctionate, inclusiv penal, intrucit sunt in frauda directa a creditorilor, care isi vad reduse sansele de recuperare a creantelor lor prin acumularea de datorii sau, dimpotriva, prin plata unor datorii in contra ordinii legale de preferinta. Astfel de practici sunt, in mod evident, in sfera de aplicabilitate a sanctiunii penale pentru bancruta frauduloasa, in varianta ascunderii unor active importante.         

§5. Regula bussines as usual si limitele sale

61. In procedura generala, pe intreaga perioada de observatie, activitatea debitorului continua in limitele normale ale afacerii acestuia. Este ceea ce, in dreptul anglo-saxon se exprima prin sintagma “business as usual”.

Regula business as usual este reglementata de art. 49 din Legea insolventei intr-o formulare alambicata, care poate fi  totusi explicitata dupa cum urmeaza :

a) activitatile curente, care se incadreaza in limitele normale, obisnuite ale afacerii debitorului, vor putea fi continuate pe perioada de observatie; afacerea obsinuita a debitorului este cea care rezulta din scopul sau statutar de activitate, orice depasire a limitelor acestuia fiind o activitate neobisnuita care face inaplicabila regula business as usual; de altfel, depasirea limitelor scopului statutar de activitate (ultra vires) este o incalcare a principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice, actele juridice incheiate in astfel de conditii fiind nule; activitatile curente sunt definite de art. 3 pct.14 ca fiind fapte de comert si operatiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor in perioada de observatie, in cursul normal al comertului sau, cum ar fi continuarea activitatilor contractate, conform obiectului de activitate, efectuarea operatiunilor de incasari si plati aferente acestora si asigurarea finantarii capitalului de lucru in limite curente;

b) activitatile si platile curente sunt efectuate de debitor, sub supravegherea administratorului judiciar, daca debitorul nu a fost desesizat;

c) activitatile si platile curente sunt efectuate de administratorul judiciar, daca debitorul a fost desesizat, fie din start, de la data deschiderii procedurii, fie ulterior, cind debitorul a fost desesizat la cerere;

d) platile curente se pot efectua numai catre creditorii cunoscuti;

e) actele juridice, activitatile si platile neobisnuite vor putea fi autorizate de administratorul judiciar, in exercitarea atributiilor sale de supraveghere, dar numai dupa aprobarea prealabila a comitetului creditorilor, convocat in acest scop; cererea de autorizare se semneaza de debitor, prin administratorul special (in cazul in care acesta nu exista, cererea se semneaza de orice alt reprezentant al debitorului, statutar sau numit ad-hoc de judecatorul sindic); autorizarea se poate da chiar si pentru vinzarea de imobile, cu conditia ca la vinzare sa se tina seama de imperativul acordarii unei protectii corespunzatoare creantei garantate, in conditiile expuse la art. 39 din legea insolventei;

f) anumite acte, operatiuni sau plati neobisnuite ale debitorului pot fi autorizate si de judecatorul-sindic, asa cum rezulta in mod indirect, dar indubitabil, din art.46 alin1; fiind vorba de situatii identice, consider ca legea face dubla reglementare, atribuind, in mod eronat, competenta de autorizare atit administratorului judiciar, cit si judecatorului sindic, doua organe ale procedurii care nu se situeaza pe acelasi plan din punctul de vedere al atributiilor in cadrul procedurii; in orice caz, dubla reglementare nu este de natura a da coerenta textului legal ci, dimpotriva, poate conduce la mari confuzii in practica, intrucit se poate spune ca o competenta o poate exclude pe cealalta sau, si mai grav, ca se cumuleaza.  

Regula business as usual nu se poate aplica in cazul procedurii simplificate, intrucit debitorul este fie direct in faliment, de la deschiderea procedurii, fie va fi in faliment, dupa o scurta perioada de observatie, care nu este prevazuta de lege decit pentru verificarea indeplinirii conditiilor trecerii la faliment in procedura simplificata. Intrucit activitatea debitorului nu mai poate continua in timpul falimentul stricto sensu, toata procedura fiind orientata catre lichidarea bunurilor din averea debitorului, inseamna ca nu se mai poate vorbi de afaceri ale debitorului in aceasta faza.

            Debitorul poate fi desesizat inca din start, de la data deschiderii procedurii, intrucit nu si-a declarat in termen intentia de reorganizare sau nu mai poate cere reorganizarea (a mai fost in reorganizare in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii ; s-a opus la deschiderea procedurii si contestatia sa a fost respinsa). Debitorul poate fi, insa, desesizat oricind in cursul procedurii, si la cererea creditorilor (individual), a comitetului creditorilor ori a administratorului judiciar, pe motiv ca debitorul provoaca averii sale pierderi continue sau pe motiv de lipsa a probabilitatii de realizare a unui plan rational de activitate (art.47 alin.5). Daca debitorul este desesizat pe parcursul procedurii, insasi mandatul administratorului special este suspendat, asa cum rezulta din art. 3 pct. 30 din Legea insolventei. In aceste cazuri, afacerea obisnuita a debitorului este preluata si continuata de administratorul judiciar, cu conditia ca reorganizarea activitatii debitorului sa mai fie inca posibila. Este cazul unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin un minim de 20% din valoarea creantelor contra debitorului. Realizarea acestui plan, presupunind ca el va fi confirmat, nu ar fi posibila daca activitatea debitorului ar fi oprita. In schimb, daca nu exista nici un plan de reorganizare sau planul a fost respins ori a esuat, in mod evident nu mai putem vorbi de continuarea activitatii debitorului, ci de trecerea la faliment.

            Dispozitiile art. 49 din Legea insolventei, mai sus explicitate, reprezinta regula in cazul continuarii afacerii debitorului dupa deschiderea procedurii. Exceptia cea mai importanta de la aceasta regula este reglementata de art. 46 din Legea insolventei, care stabileste ca toate actele, operatiunile si platile efectuate de debitor dupa deschiderea procedurii sunt nule. Fiind vorba de o exceptie de la o regula, poate ca textul art. 46 si-ar fi gasit locul mai degraba dupa art. 49 si nu inainte. In plus, formularea din art. 46 (toate actele, operatiunile si platile […] sunt nule) si topica textelor ne-ar putea duce la concluzia gresita ca situatia reglementata de art. 46 ar fi regula si cea din art. 49 ar fi exceptia. Dar nu este deloc asa, intrucit in procedura generala activitatea debitorului continua, pina cind se va decide de catre judecatorul sindic ca nici un plan de reorganizare nu este posibil si ca se impune trecerea la faliment. Pina la acest moment, activitatea (afacerea) debitorului continua, altfel ideea care sta la baza instituirii perioadei de observatie ar fi lipsita de sens. Dimpotriva, regula este, in aceasta perioada, cea statuata de art. 49 (business as usual), asa cum am aratat mai sus.  In orice caz, alin.2 al aceluiasi art. 46 dispune ca debitorul si/sau, dupa caz, administratorul judiciar sunt obligati sa intocmeasca si sa pastreze o lista cuprinzand toate incasarile, platile si compensarile efectuate dupa deschiderea procedurii, cu precizarea naturii si valorii acestora si a datelor de identificare a cocontractantilor, asadar, ideea continuarii afacerii debitorului este prezenta chiar in corpusul art. 46.

Poate ca, de lege ferenda, ar fi necesara o reformulare a celor doua texte (regula si exceptia).

            In legatura cu art. 46 alin.1 se impun inca doua precizari :

a) textul stabileste ca actele si platile debitorului sunt nule, de unde o posibila concluzie ca ne-am afla in prezenta unei nulitati de drept, automate. In realitate, nulitatea trebuie constatata pentru a avea efecte, formula legii aratind, de fapt, ca ne aflam in prezenta unei nulitati absolute si neconditionate, adica nulitatea poate fi invocata de orice persoana interesata (si nu numai de creditori sau de administratorul judiciar sau de lichidator), oricind, inclusiv dupa deschiderea procedurii, si neconditionat de existenta vreunei vatamari;

b) nulitatea prevazuta de art. 46 nu este o consecinta a desesizarii, intrucit ea intervine si in cazul in care debitorul nu este desesizat; actele sau platile neobisnuite care nu sunt autorizate de administratorul judiciar, dupa o prealabila consultare cu comitetul creditorilor, sau de judecatorul sindic sunt nule, chiar si in cazul in care debitorul “si-a pastrat dreptul de administrare”.    

§6. Actiunea in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta

62. Pastrind proportiile necesare, insolventa este dezastrul in afaceri. Dincolo de nefirescul in sine al dezastrului, probabil ca tentatia evitarii lui cu orice pret, chiar cu riscul sacrificarii unor active importante si cu riscul inselarii partenerilor de afaceri, este naturala.

In fata amenintarii pierderii controlului afacerii sale, debitorul va incearca mai intii sa-si salveze afacerea, facind eforturi pentru a-si crea o imagine - deseori falsa - de onorabilitate si credibilitate, profitind de faptul ca informatia financiar contabila este in posesia sa, nefiind disponibila creditorilor. Aceasta informatie poate sa fie traficata sau utilizata in mod neonest, in dauna creditorilor, care au investit totusi incredere in debitor atunci cind au intrat in afaceri cu acesta. Din ratiuni ce tin de psihologie sau de calcul rece, in perioada imediat anterioara deschiderii procedurii insolventei, debitorul care stie ca se apropie momentul colapsului financiar, va incerca sa-si externalizeze activele importante, pentru a le ascunde de urmarirea creditorilor sau pentru a-si procura lichiditati in conditii ruinatoare, sa perfecteze garantii asupra unor active in favoarea unor creditori care pun astfel de conditii pentru a continua sa finanteze activitatea debitorului, sa-i plateasca pe unii creditori in defavoarea altora, iar administratorii sau actionarii sai majoritari vor incerca sa-si preconstituie garantii pentru imprumuturi sau alte creante proprii contra debitorului, in defavoarea altor creditori. Ulterior, debitorul poate chiar, stiind exact cind a intervenit sau va interveni insolventa, sa-si « organizeze » insolventa, cerind din proprie initiativa deschiderea procedurii, dar numai dupa ce va fi sigur ca creditorii nu vor mai lua nimic din valoarea activelor sale.

Doctrina si jurisprudenta denumesc « perioda suspecta » intervalul de timp de dinainte de deschiderea procedurii insolventei, cind insolventa este iminenta sau actuala, tocmai datorita potentialului ridicat de frauda in dauna creditorilor. Legea insolventei ataseaza acestei perioade o prezumtie de frauda, care se justifica prin imperativul protectiei creditorilor fata de malverasatiunile debitorului, posibile datorita asimetriei informatiilor (creditorii nu cunosc decit prea tirziu, post factum, starea de insolventa a debitorului). In lipsa prezumtiei, administratorul judiciar/lichidatorul, in principal, si creditorii, in subsidiar, ar trebui sa dovedeasca frauda, intocmai ca la actiunea revocatorie (pauliana), ceea ce este dezavantajos pentru procedura. De altfel, insasi denumirea de „perioada suspecta” folosita in practica  pentru a defini perioada anterioara deschiderii procedurii, contine intrinsec ideea de prezumtie de frauda : este suspect ceva ce lasa impresia ca ascunde o frauda.

Legea insolventei organizeaza o actiune in anulare a actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta, actiune menita a reintregi patrimoniul debitorului si a-i (re)pune pe creditori in pozitie de concurs egal fata de masa bunurilor de impartit. Actiunea in anulare este la indemina administratorului judiciar sau a lichidatorului, persoana terta de actul respectiv, care nu a participat la incheiarea lui, dar care este indrituita prin lege sa se judece cu debitorul si cu co-contractantul sau si sa reprezinte interesele tuturor creditorilor intr-o asemenea actiune in anulare. Frauda nu trebuie dovedita, ci doar afirmata, debitorul sau co-contractantul sau urmind a rasturna prezumtia, pentru a pastra intacta tranzactia facuta in perioada « suspecta ».

Este bine de stiut ca, in actiunile in anulare, judecatorii rareori dau solutii de respingere.

Legea insolventei permite, in principal, administratorului judiciar/lichidatorului sa introduca actiuni pentru (i) anularea actelor frauduloase incheiate de debitor in dauna drepturilor creditorilor in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii precum si (ii) actiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale catre terti, realizate de debitor prin acte sau operatiuni neobisnuite sau care depasesc limitele normale ale activitatii debitorului, acte si operatiuni incheiate, dupa caz, in cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, in cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii sau in anul anterior deschiderii procedurii. Administratorul judiciar/lichidatorul poate introduce si (iii) actiuni pentru restituirea de catre terti a bunurilor transmise, a contravalorii acestora, in cazul in care restituirea in natura nu mai este posibila, precum si a valorii altor prestatii executate in baza actelor, constituirilor sau tranferurilor anulate. Aceeasi indrituire o are si comitetul creditorilor, dar numai in subsidiar, pentru cazul in care administratorul judiciar/lichidatorul ar refuza expres sau implicit, prin omisiune, sa formuleze actiune in anulare.  

Consecinta admiterii actiunii in anulare este reintregirea patrimoniului debitorului : platile efectuate se anuleaza, activul transferat se intoarce in patrimoniul debitorului (in caz ca nu mai este posibila restituirea in natura, se plateste contravaloarea acestuia), ipoteca este desfiintata, iertarea de datorie este neutralizata etc. Mai mult, si sub-dobinditorul poate fi deposedat de bunul achizitionat, astfel ca este posibila o actiune in garantie pentru evictiune. Mai precis, daca partenerul de afaceri al debitorului a re-vindut bunul, si acest act ulterior se anuleaza, al doilea cumparator are dreptul sa-i ceara socoteala primului cumparator, pentru evictiune. Co-contractantul debitorului sau fostul beneficiar al operatiunii anulate restituie activul sau contravaloarea acestuia la masa credala, fara a avea dreptul la restituirea contraprestatiei imediat. El trece pe tabelul creantelor, in rindul creditorilor chirografari, adica al creditorilor subordonati bancilor, salariatilor, statului si altor creditori privilegiati. Cel mai grav pentru co-contractant este ca nici macar buna sa credinta la incheierea contractului sau operatiunii nu are o relevanta foarte mare. Adica, un co-contractant de buna credinta nu se poate increde foarte mult in aparenta de legalitate si normalitate a actului incheiat : chiar si peste 4 ani si jumatate de la incheierea sa (trei ani perioada suspecta maxima plus 18 luni termenul – de decadere – de exercitare a actiunii in anulare in cadrul procedurii insolventei) acest act poate fi anulat! Informatia financiara si contabila referitoare la afacere se afla in posesia debitorului, care este prezumat de incredere si, in plus, si-a creat probabil si o imagine falsa de onorabilitate, in timp ce co-contractantul sau ar trebui sa prevada cu citiva ani inainte ca debitorul va intra in insolventa !

Care este explicatia unei astfel de situatii aparent anormale ? Este legea gresita sau injusta ? Categoric nu. Inainte de orice explicatie, as remarca faptul ca in alte legislatii, cum ar fi cea americana, actele juridice incheiate in perioada suspecta de catre debitor in cele 90 de zile anterioare declararii sale in faliment (bankruptcy) nici nu mai sunt supuse unei proceduri judecatoresti de anulare, ci sunt anulate automat, la deschiderea procedurii.   Pe de alta parte, de cele mai multe ori, aceste acte incheiate in perioada suspecta presupun sau devoaleaza concursul fraudulos al co-contractantului si/sau al sub-dobinditorului. Or, frauda corupe (fraus omnia corrumpit). Restabilirea egalitatii intre creditori, egalitate inselata prin actul juridic anulabil, este primordiala si, deci, justetea regimului actiunii in anulare este indubitabila.

Ramine, insa, problema partenerilor de afaceri de buna credinta ai debitorului care, prin incheiarea actului anulabil, sunt si ei, ca si ceilalti creditori, inselati in asteptarile lor referitoare la siguranta circuitului juridic.

Primul lucru pe care un intreprinzator diligent trebuie sa-l faca, pentru a putea gestiona eficient riscul unor astfel de afaceri ce ar putea fi anulate in viitor, este sa se informeze exact despre continutul Legii insolventei si sa isi aproprie dispozitiile legale referitoare la aceste actiuni in anulare. Se va putea observa, spre exemplu, ca Legea insolventei dispune totusi ca anularea nu se va putea cere daca actul juridic respectiv se inscrie in circuitul normal al afacerii debitorului, adica al activitatii curente a debitorului. De aceea, nu este indicat a se cumpara active de valoare mare decit de la societati comerciale care se ocupa in mod obisnuit cu astfel de afaceri. Actele juridice incheiate in perioada suspecta nu sunt nule in ele insele si nu sunt invariabil lovite de ineficacitate, caci aceasta ar compromite securitatea relatiilor juridice, din moment ce insolventa este o situatie de fapt cunoscuta doar de debitor.

In al doilea rind, se va putea observa ca legea se refera la afaceri incheiate sau realizate de debitor, adica afaceri care presupun un act de vointa din partea debitorului, de unde concluzia ca transferurile de drepturi patrimoniale efectuate printr-o forma oarecare de executare silita[12] nu sunt supuse actiunii in anulare reglementate in Legea insolventei.  Daca societatea in cauza executata silit, nu exista decit un risc minor de anulare a unui astfel de transfer de drepturi patrimoniale.

In al treilea rind, la momentul pregatirii incheierii actului, trebuie verificata starea financiara a societatii, fie prin informatii cerute chiar acesteia, fie printr-o cercetare cit de cit atenta a situatiei financiare facuta publica pe site-ul MF sau al Registrului Comertului. Un grad de indatorare foarte mare relativ la cifra de afaceri este un indiciu negativ asupra unei iminente interventii a insolventei. Existenta unor restante de plata a contributiilor la bugetul de stat sau a unor pierderi declarate prin situatiile financiare anulare, situatii care se publica pe site-ul Ministerului Finantelor, este un indiciu ca actul nu trebuie incheiat in conditii normale. 

In fine, decizia de vinzare trebuie sa fie aprobata in organele colegiale de conducere ale societatii sau chiar in AGA ale debitorului, intrucit este vorba in marea majoritate a cazurilor de actiuni in anulare de active de valori insemnate, al caror transfer poate usor atrage atentia creditorilor participanti la procedura.  Daca se cumpara active de la o societate care isi restringe activitatea sau isi schimba locatia, obiectul de activitate, clientela etc., este indicat ca in contract sa fie trecute motivele pentru care activul in cauza se vinde. Astfel se pot reduce riscurile de anulare, pe argumentul ca in tranzactia respectiva achizitorul a fost diligent. Publicitatea facuta vinzarii sau faptul ca vinzarea se face prin intermediar pot si acestea reduce riscul anularii, fara a-l elimina insa.

Daca exista totusi interesul de a cumpara active de la o societate aflata in perioada suspecta (pretul este bun, activul prezinta mare interes pentru cumparator, contravaloarea activului este un mijloc pentru finantarea societatii de catre actionarul sau majoritar sau de catre o afiliata a acesteia, cumparatorul vrea sa profite de situatia dezastruoasa a vinzatorului etc.), atunci contractul trebuie sa fie conceput intr-o asemenea maniera incit sa reduca la minimum impresia de operatiune neobisnuita, eventual prin constituirea de garantii personale de la reprezentantii societatii vinzatoare.

63. Elementele caracteristice ale actiunii in anularea actelor incheiate de debitor in perioada suspecta pot fi rezumate dupa cum urmeaza :

A. Legitimarea procesuala activa apartine, in principal, administratorului judiciar/lichidatorului si, in subsidiar, comitetului creditorilor, pentru cazul omisiunii administratorului judiciar/lichidatorului de a formula actiunea in termen.

Actiunea in anulare nu poate fi formulata de partile actului juridic, ale transferului sau ale constituirii de drepturi patrimoniale, adica de debitor si de co-contractanul sau. Acestia nu pot avea, in actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, decit calitate procesuala pasiva, adica nu pot fi intr-o astfel de actiune decit piriti.

Actiunea in anulare formulata de catre comitetul creditorilor este admisibila daca se probeaza riscul pierderii termenului si refuzul expres sau implicit al administratorului judiciar/lichidatorului de a introduce actiunea. Daca, spre exemplu, comitetul creditorilor a pus in discutie in sedintele acestui comitet, necesitatea sau utilitatea introducerii unei astfel de actiuni, iar administratorul judiciar/lichidatorul a refuzat expres sau a omis sa introduca actiunea, atunci actiunea in anulare devine admisibila. Daca actiunea comitetului creditorilor va fi considerata admisibila, administratorul judiciar/lichidatorul va putea fi schimbat pentru motive temeinice.

Legea nu atribuie creditorilor, in mod individual, legitimare procesuala activa pentru actiunea in anulare.

       

B. Indiferent de persoana care are legitimare procesuala activa, actiunea in anulare, in cele trei forme ale sale, este de competenta judecatorului sindic.

Judecatorul-sindic nu se poate sesiza, insa, din oficiu cu o astfel de actiune.

Daca se introduce actiune in nulitate de drept comun, intrucit nu sunt intrunite conditiile de admisibilitate ale actiunii in anulare, in special cele referitoare la termene, competenta judecatorului sindic este inlaturata, in favoarea instantei de drept comun, intrucit nu mai exista situatia premisa a procedurii insolventei deschisa fata de debitor si, deci, nici competenta functionala a judecatorului sindic. Spre exemplu, din moment ce expirarea termenului de decadere duce la pierderea dreptului de a formula actiune in anulare in baza Legii insolventei, inseamna ca debitorul redevine un participant obsinuit la un litigiu de drept comun, administratorul judiciar sau lichidatorul pierde legitimarea procesuala activa speciala pentru actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei, iar competenta functionala a judecatorului sindic inceteaza. Daca in actiunea in anulare formulata peste termen in fata judecatorului sindic se invoca motive de nulitate absoluta (care, asa cum se stie, pot fi invocate oricind si de catre orice persoana interesata), atunci judecatorul sindic va putea sa isi decline competenta catre instanta de drept comun, care va putea solutiona cauza in conditiile dreptului comun.

Aceeasi solutie referitoare la competenta este aplicabila si in cazul in care data actului atacat este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii procedurii.

C. Actiunea in anulare trebuie introdusa de administratorul judiciar/lichidator in termen de un an de la expirarea termenului de depunere a raportului “cauzal” prevazut de art.20 alin.1 lit.b) si de art. 59 din Legea insolventei (maxim 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului, adica de la deschiderea procedurii), dar nu mai tirziu de 18 luni de la deschiderea procedurii.  Suntem in prezenta unui termen de decadere, si nu a unui termen de prescriptie, de unde concluzia ca acest termen nu este susceptibil de suspendare sau intrerupere. Desi Legea insolventei omite sa stabileasca un termen pentru actiunea comitetului creditorilor, consider ca si aceasta trebuie introdusa tot in termenul de 1 an, respectiv, de 1 an si jumatate, aplicabil administratorului judiciar/lichidatorului. A decide altfel ar insemna ca termenul de decadere fixat pentru administratorul judiciar/lichidator este lipsit de sens, din moment ce comitetul creditorilor ar putea introduce actiunea si dupa expirarea termenului aplicabil administratorului judiciar/lichidatorului, ceea ce ar oferi petentilor sau chiar administratorului judiciar/lichidatorului indolent o modalitate indirecta de ocolire a termenului de exercitare a actiuni in anulare.

Daca termenul de decadere fixat de legea insolventei pentru exercitiul actiunii in anulare este depasit, actul nu mai poate fi atacat cu actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei. Actul va putea fi, totusi, atacat, inclusiv de administratorul judiciar sau de lichidator, (fie in calitatea lor de reprezentati ai intereselor colective ale creditorilor, fie in calitatea lor de reprezentanti legali ai debitorului), cu actiune in nulitate, in conditiile dreptului comun, daca vor putea dovedi un interes direct, nascut si actual pentru a cere nulitatea. Este evident ca reintregirea patrimoniului debitorului este un astfel de interes si o actiune a practicianului in insolventa nu va putea fi respinsa pentru lipsa de calitate procesuala activa sau pentru lipsa de interes.

Aceleasi solutii sunt valabile, in mod corespunzator, si cazurilor in care sunt depasite perioadele de 3 ani, 1 an sau 120 zile anterioare deschiderii procedurii, desemnate de doctrina si jurisprudenta drept « perioada suspecta ». Asadar, daca data actului supus unei eventuale actiuni in anulare este anterioara cu mai mult de 3 ani, 1 an sau 120 de zile, dupa caz, datei deschiderii procedurii, atunci actiunea in anulare reglementata de Legea insolventei devine inadmisibila, dar poate fi exercitata o actiune in nulitate absoluta, in conditiile dreptului comun.

In forma actuala a Legii insolventei, in functie de natura si gravitatea pentru creditori a actului sau operatiunii vizate, perioda suspecta se intinde pe 120 de zile, un an sau 3 ani inainte de data deschiderii procedurii.

Momentul de la care incepe sa curga cele trei tipuri de termene este ales in mod eronat de legiuitor. Acest moment ar fi trebuit sa fie data cererii de deschidere a procedurii de insolventa, data la care este certa aparitia starii de insolventa, fie pentru ca debitorul, in cererea sa de deschidere a procedurii recunoaste ca se afla in insolventa actuala sau iminenta, fie pentru ca, in cazul in care cererea de deschidere a procedurii apartine creditorului, insolventa este prezumata[13]. Pe de o parte, o astfel de solutie ar putea re-echilibra macar in parte diferenta dintre debitor si creditori in privinta informatiei financiar-contabile referitoare la afacerile debitorului. Pe de alta parte, o astfel de solutie ar putea elimina practicile debitorilor neonesti care se opun la deschiderea procedurii numai pentru a amina momentul deschiderii procedurii, in asa fel incit cele trei tipuri de termene sa poata fi depasite si astfel actiunea in anulare sa nu mai fie posibila in cadrul procedurii insolventei (unde actiunea in anulare este facilitata in favoarea creditorilor). In practica, unii debitori amina momentul deschiderii procedurii prin diferite mijloace de tergiversare pina cand actul/actele de instrainare potential anulabile se indeparteaza in timp mai mult de 3 ani anteriori deschiderii procedurii, facind astfel inutila formularea actiunii in anulare in cadrul procedurii insolventei, actiune care devine din start inadmisibila pentru ca nu mai este in termen.  O modalitate de evitare a unui astfel de abuz de drept procesual este reglementata in art. 85 alin.4 din Legea insoloventei, care extinde prezumtia de frauda si dincolo de cei 3 ani, pentru cazul in care debitorul a intirziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele prevazute de art. 79-80. Dar textul este insuficient si, practic, inutil, intrucit, odata expirate termenele prevazute de art. 79-80, actiunea in anulare nu se mai poate exercita in cadrul procedurii insolventei, ci numai pe calea dreptului comun, unde nu se va putea aplica prezumtia de frauda decit daca se va putea dovedi intirzierea culpabila a deschiderii procedurii in scopul trecerii termenelor perioadei suspecte.

In sistemul Codului comercial, era obligatorie fixarea datei incetarii platilor, data fata de care se calculau termenele actiunii in anulare, precum si termenul de 3 zile in care debitorul trebuia sa ceara deschiderea procedurii pentru a se apara de pedeapsa pentru infractiunea de bancruta. Data incetarii platii se putea stabili fie prin sentinta de deschidere a procedurii, fie ulterior, prin sentinta separata. Astfel, fostul art. 722 C.com. dispunea ca, prin sentinta declarativa de faliment sau printr-o alta posterioara, tribunalul, din oficiu sau la cererea oricarui interesat, determina provizoriu data incetarii platilor. In lipsa unei astfel de determinari, se prezuma ca incetarea platilor a avut loc pe data pronuntarii sentintei de faliment. Data incetarii platilor nu se putea fixa la o data anterioara cu mai mult de 3 ani fata de data declararii falimentului. Stabilirea datei incetarii platilor era, deci, provizorie, putind fi modificata de tribunal, inclusiv in urma unei contestatii din partea debitorului (care avea interesul ca aceasta data sa fie cit mai apropiata de data deschiderii procedurii, pentru a restringe aria de aplicabilitate a actiunii in anulare) sau din partea creditorilor (care aveau interesul ca aceasta data sa fie cit mai indepartata de data deschiderii procedurii, pentru a largi aria de aplicabilitate a actiunii in anulare), contestatie formulata in baza art. 723 C.com. Dupa expirarea termenului de contestatie, data incetarii platilor devenea definitiv fixata[14].

Ca si in cazul depasirii termenelor, daca nu sunt indeplinite celelalte conditii de admisibilitate ale actiunii in anulare reglementate de art. 79-80 (legitimare procesuala activa, existenta unui comitet al creditorilor etc.), se pot introduce actiuni de drept comun pentru invalidarea actelor respective, cum ar fi actiuni pentru nulitatea absoluta a actelor juridice, actiunea revocatorie (pauliana), actiunea oblica, actiunea in constatarea simulatiei etc. Astfel de actiuni sunt inclusiv la indemina creditorilor, priviti individual. Desigur ca, in aceasta situatie, va fi necesara observarea tuturor conditiilor de exercitiu al acestor actiuni de drept comun. Spre exemplu, o actiune in anulare, permisa numai partilor actului juridic, nu poate fi introdusa pe calea dreptului comun, intrucit administratorul judiciar/lichidatorul ar cumula pozitiile contradictorii de reclamant si pirit ; actiunea in anulare de drept comun formulata de creditor ar fi respinsa ca lipsita de interes sau pentru lipsa calitatii procesuale active, din moment ce creditorul este un tert de contract, actiunea in anulare de drept comun fiind doar la indemina partilor actului; in schimb, o actiune in constatarea nulitatii absolute, permisa oricarei persoane interesate si oricind, va putea fi exercitata de administratorul judiciar/lichidator in calitate de reclamant (daca acesta actioneaza in numele creditorilor, debitorul va avea pozitia procesuala de pirit ; practic, administratorul judiciar sau lichidatorul nu vor putea actiona in calitate de reclamant pentru debitor, intrucit ar inseamna ca debitorul sa isi invoce propria turpitudine, ceea este motiv de inadmisibilitate a actiunii) sau de creditori, individual. In cazul in care actiunea de drept comun este introdusa de administratorul judiciar sau de lichidator, ea este scutita de taxa de timbru, ca si orice actiune pentru recuperarea bunurilor sau a creantelor debitorului. Actiunea in nulitate nu va fi suspendata in baza art. 36, intrucit este vorba de o actiune neevaluabila in bani si nu de o actiune pentru realizarea unor creante contra debitorului. 

Din perspectiva celeritatii si a intereselor creditorilor, si actiunea in nulitate pe drept comun ar trebui solutionata tot de judecatorul sindic, dar deocamandata o astfel de idee nu poate fi decit o sugestie de lege ferenda.      

D. Intrucit “actul fraudulos”, “constituirile” sau “transferurile” de drepturi sunt incheiate de debitor, de unde concluzia ca « anularea » acestora il poate afecta pe debitor, si pentru ca finalitatea actiunii in anulare – reintregirea patrimoniul debitorului, diminuat prin externalizari frauduloase ale acestuia incheiate in perioada suspecta – este in contradictie cu interesele debitorului, debitorul nu poate fi pirit in actiunea in anulare. Debitorul este cel ce se apara intr-o astfel de actiune.




Asadar, calitatea procesuala pasiva in actiunile in anulare prevazute la art. 79 si 80 incumba debitorului si, dupa caz, cocontractantului sau (art.85 alin.6 teza intii) ori subdobinditorului de rea-credinta al bunului.

Administratorul judiciar/lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu se poate confunda cu interesele debitorului, astfel ca :

(i) atunci cind formuleaza actiunea in anulare, administratorul judiciar/lichidatorul va avea pozitia reclamantului, el judecindu-se cu debitorul, precum si cu co-contractantul sau ; intrucit debitorul este pirit, fiind in prezenta unei contradictii de interese, debitorul va fi reprezentat, intr-un astfel de litigiu, de administratorul special (art.85 alin.6 teza a doua) ; daca acesta nu exista, debitorul va fi reprezentat in proces de un reprezentant ad-hoc, numit, la nevoie, de judecatorul-sindic ;

(ii) atunci cind comitetul creditorilor formuleaza actiunea, administratorul judiciar/lichidatorul se va situa pe o pozitie neutra.

E. Perioada de maxim 3 ani anteriori deschiderii procedurii este cunoscuta in doctrina si sub denumirea de « perioada suspecta ». Suspiciunea deriva din prezumtia ca debitorul, care simte sau vede apropierea catastrofei, va incerca sa diminueze efectele negative pentru sine ale insolventei, externalizind fraudulos sau prin mijloace ruinatoare active, diminuindu-si pasivul in dauna unor dintre creditori, efectuind plati fara contraprestatie, constituind garantii pentru creante neprioritare etc. Acestei perioade suspecte i se aplica o prezumtie relativa de frauda in dauna creditorilor, prezumtie care nu se extinde la tertul dobinditor sau sub-dobinditor (art.85 alin.3).

In prezenta prezumtiei de frauda, administratorul judiciar, lichidatorul sau, in subsidiar, comitetul creditorilor, nu va fi obligat sa dovedeasca cele sustinute in actiune, ci numai existenta unor fapte vecine si conexe care sa declanseze prezumtia, adica incheierea actului in perioada suspecta (art. 79) si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in perioada suspecta, in conditii neobisnuite ce depasesc limitele activitatii normale a debitorului si indeplineste si celelalte conditii aferente (art. 80). Pentru a nu pierde procesul, debitorul va trebui sa faca dovada contrarie, adica a caracterului ne-fraudulos al contractului, adica a faptului ca nu exista frauda (art. 79) sau, dupa caz, ca nu exista frauda si, cumulativ, ca actul a fost incheiat in conditiile normale ale activitatii sale curente (art. 80). Co-contractantul debitorului, asupra caruia nu se extinde prezumtia de frauda, nu va trebui decit sa dovedeasca faptul ca actul a fost incheiat in conditiile normale, obsinuite ale activitatii debitorului. Din perspectiva finalitatii actiunii in anulare, aceea de reintregire a patrimoniului debitorului in folosul comun al creditorilor, buna sau reaua-credinta a co-contractantului debitorului nu au relevanta[15]. Dovada inexistentei fraudei il apara, insa, si pe co-contractantul debitorului de consecintele nefaste ale admiterii actiunii in anulare. Intr-adevar, Legea insolventei dispune in art. 82 ca nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial efectuat de catre debitor in cursul desfasurarii normale a activitatii sale curente[16]. Intrucit dispozitia legala este in sensul ca « nu se va putea cere » anularea si nu ca « nu se va putea dispune » anularea, inseamna ca dovada faptului ca transferul a avut loc in cursul desfasurarii normale a activitatii curente a debitorului face actiunea inadmisibila, si nu neintemeiata. Daca, totusi, transferul nu se situeaza in limitele obisnuite ale activitatii debitorului, fiind anormale sau ocazionale, caz in care actiunea ar fi admisibila, debitorul sau co-contractantul sau vor putea sa se apere pe fondul actiunii, adica sa tinda la respingerea actiunii ca neintemeiata. Chiar daca buna sau reaua-credinta a co-contractantului nu prezinta relavanta in actiunea in anulare, consider totusi ca dovada platii unui pret similar cu cel al pietei pentru bunul transferat sau a platii unui pret mai mare, dovada efectuarii unui minim de publicitate prealabila vinzarii, dovada incheierii contractului prin intermediul unui agent imobiliar etc., adica dovada faptului ca transferul, chiar anormal sau ocazional, nu are nimic ilegitim in el sau nu are cum sa dauneze creditorilor, reprezinta o buna aparare, care poate duce la respingerea pe fond actiunii in anulare. Intrucit este vorba de o actiune in reintregirea patrimoniului debitorului, inseamna ca existenta unei contraprestatii echivalente a co-contractantului este un bun motiv de respingere a actiunii, intrucit patrimoniul debitorului a ramas intreg intr-o asemenea situatie, adica valoarea activului a fost inlocuita cu o contra-valoare corespunzatoare.          

Textul art. 82 vorbeste de transferuri facute de debitor “in cursul desfasurarii normale a activitatii sale curente” si pare a trimite la definitia activitatilor curente din art. 3 pct. 14 din Legea insolventei. Asa cum s-a vazut, activitatile curente sunt cele din perioada de observatie, adica dupa deschiderea procedurii. In plus, “activitatile curente” nu sunt cele efectuate propriu-zis de debitor in perioada de observatie, ci cele propuse a fi efectuate de debitor in perioada de observatie. Or, in cazul actiunii in anulare avem de a face cu o perioada anterioara deschiderii procedurii si cu acte juridice deja incheiate sau chiar executate inainte de deschiderea procedurii, ceea ce face ca definitia legala a activitatilor curente sa nu fie aplicabila modalitatilor de aparare in actiunea in anulare. In realitate, activitatile curente si desfasurarea lor normala la care se refera art. 82 tin de tipul afacerii debitorului, de limitele specialitatii capacitatii sale de folosinta, de piata pe care actioneaza, de liceitatea sau iliceitatea activitatii sale etc. O vinzare de active imobiliare ale societatii care produce tractoare pentru a le transforma in proiecte rezidentiale nu reprezinta o activitate normala, dar daca vinzarea se face pentru a reloca fabrica din centrul unui oras in afara sa, din ratiuni ecologice si de legislatie a mediului, atunci aceasta vinzare este normala si nu va putea fi anulata.   

Din analiza celor doua texte legale care reglementeaza cazurile de actiune in anulare se observa o distinctie putin justificabila. Astfel, daca art. 79 se refera la « acte juridice frauduloase », art. 80 se refera la « constituiri si transferuri », fara vreo referire la frauda. Actiunea reglementata de art. 79 pare a avea ca fundament frauda in dauna creditorilor, in timp ce actiunea reglementata de art. 80 pare a avea ca fundament caracterul neobisnuit al actelor debitorului. Cu toate acestea prezumtia de frauda se poate extinde si asupra cazurilor prevazute de art. 80, frauda fiind prezumata in dauna debitorului si in favoarea creditorilor, reprezentati de administratorul judiciar/lichidator. Pe de alta parte, art.82, care dispune ca anularea unui transfer cu caracter patrimonial nu se va putea cere daca acesta a fost efectuat in cursul desfasurarii normale a activitatii curente a debitorului, se refera numai la cazurile de « transferuri » enumerate la art.80, nu si la « constituiri » sau acte frauduloase. Oare art. 79 se refera numai la acte juridice bi- sau multilaterale (contracte), a caror anulare depinde de caracterul lor fraudulos, in timp ce art. 80 se refera la acte juridice cu titlu gratuit (acte juridice unilaterale), operatiuni comerciale, plati anticipate si contracte care ar putea fi anulate independent de existenta fraudei ? In orice caz, este vorba de acte juridice voluntare ale debitorului (constituirile sau transferurile de drepturi sunt si ele manifestari de vointa), incheiate in perioada suspecta, acte juridice care au avut ca efect (nu neaparat ca scop) descompletarea patrimoniului debitorului. « Iesirile » de active sau de drepturi pecuniare din patrimoniul debitorului care nu presupun manifestarea de vointa a debitorului, nu intra sub incidenta actiunii in anulare reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei. Este cazul, bunaoara, al vinzarilor printr-o forma oarecare de executare silita.

 

F. Actiunea in anularea unui transfer cu caracter patrimonial se noteaza din oficiu in cartea funciara, pentru a fi opozabila tertilor. Notarea actiunii in cartea funciara opreste, practic, circulatia juridica a imobilului in cauza, intrucit titlul asupra bunului, garantia sau un alt drept real asupra acestuia, dobindite dupa data notarii in cartea funciara a actiunii in anulare transferului, vor fi “conditionate de dreptul de a fi recuperat bunul”, adica “persoana la care se refera art. 85 alin.2 va dobindi bunul, dreptul sau garantia sub conditia rezolutorie a recuperarii acestora la masa bunurilor de impartit.  

Pentru asigurarea recuperarii in natura a bunurilor transferate, se poate dispune un sechestru judiciar asupra acestora, cu conditia ca bunurile respective sa mai fie in posesia tertului contractant al debitorului. De asemenea, pentru asigurarea contra riscului insolvabilitatii in cazul recuperarii unor sume de bani, se va putea dispune un sechestru asiguratoriu, caz in care este obligatorie depunerea unei cautiuni, intrucit ne aflam intr-un litigiu comercial. Instituirea acestor sechestre opreste si ea circulatia juridica a activului in cauza.

G. Efectul admiterii actiunii in anulare il reprezinta reintregirea activului patrimonial al debitorului, similar repunerii in situatia anterioara, ca efect al admiterii actiunii in nulitate de drept comun. Asadar, se restituie pretul si, respectiv, bunurile (in lipsa acestora, se achita de catre tertul dobinditor contravaloarea bunurilor), se restituie platile anticipate, se radiaza constituirile de drepturi etc. Principiul restituirii in natura se extinde si la subdobinditorii de rea-credinta, dar numai daca acestia au cunoscut sau trebuiau sa cunoasca faptul ca transferul de drepturi era susceptibil de a fi anulat, intrucit provenea de la un debitor aflat in insolventa sau in insolventa iminenta[17], si daca nu au achitat valoarea corespunzatorare a bunului (cele doua conditii sunt cumulative).  

Tertul dobinditor care a restituit averii debitorului bunul sau valoarea acestuia are dreptul sa se inscrie la masa credala cu valoarea bunului, cu conditia ca tertul sa fi acceptat transferul cu buna credinta si fara intentia de a-i impiedica, intirzia sau insela pe creditori. In caz de rea-credinta din partea acestuia, tertul dobinditor nu va avea dreptul sa se inscrie in tabelul creantelor. Avind in vedere ca inchiderea procedurii se poate solda fie cu radierea debitorului persoana juridica, fie cu iertarea de datorii a debitorului persoana fizica, adica cu stergerea datoriilor anterioare deschiderii procedurii, inseamna ca tertul dobinditor de rea-credinta este sanctionat foarte dur, intrucit el pierde si bunul si dreptul de a-si recupera pretul platit.

A se observa ca, intre art. 79 si art. 80, Legea insolventei pastreaza o diferenta complet nejustificata. Astfel, daca in cazul actelor, transferurilor si constituirilor de drepturi la care se refera art. 80 se vorbeste expres si de restituirea prestatiilor (repunerea in situatia anterioara), la art. 79 nu se vorbeste decit de « anulare ». Este evident, insa, ca anularea ar fi fara sens daca ea nu ar fi insotita de reintoarecerea in patrimoniul debitorului a activelor externalizate prin frauda in perioada suspecta (sau a valirii acestora), adica de reintregirea activului patrimonial al debitorului. Daca, in cazul nulitatii de drept comun, este admisibila o anulare sau o constatare a nulitatii actului care sa nu fie insotita si de repunerea in situatia anterioara, in cazul actiunii in anulare reglementata de art. 79 separatia nu este posibila, actiunea fiind introdusa cu singurul scop al reintregirii activului patrimonial al debitorului. Asadar, anularea la care se refera art. 79 din Legea insolventei este insotita automat de revenirea activului sau a valorii sale in averea debitorului, masura urmind a fi dispusa de judecatorul sindic chiar si in lipsa unei precizari in petitul actiunii.   

64. Registrele contabile ale debitorului sau cartile funciare pot demonstra existenta, intr-un trecut nu prea indepartat, a unor active importante care, la momentul deschiderii procedurii nu mai exista in patrimoniul debitorului. Daca pretul sau contraprestatia co-contractantului debitorului sunt derizorii ori disproportionat de mici in raport cu prestatia debitorului, daca actul este anormal, intrucit plata s-a facut in alt mod decit cel obisnuit (spre exemplu, printr-o dare in plata, printr-o novatie sau o delegatie etc.), daca sunt vizibile relatiile de afiliere sau legaturile strinse ale cocontractantilor, iar actul este situat in perioada suspecta, atunci actiunea in anulare devine necesara, intrucit actul respectiv este anormal, neobisnuit, fiind facut pentru externalizarea activului si scoaterea sa de sub urmarirea colectiva a creditorilor. Buna credinta a co-contractantului nu este relevanta in privinta admisibilitatii actiunii in reintregirea patrimoniului debitorului, ci numai in privinta dreptului co-contractantului de a se inscrie la masa credala pentru pretul bunului, pentru a suporta concursul celorlalti creditori. Reaua-credinta a co-contractantului duce, insa, chiar la respingerea creantei sale rezultata din restituirea platii pretului.

In dreptul nostru, sanctiunea anularii actului juridic  incheiat in perioada suspecta este neconditionata de existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorilor[18].

65. Natura juridica a actiunii in nulitate este controversata. Cvasitotalitatea doctrinei, atit cea interbelica, cit si cea actuala, oscileaza intre a califica aceste actiuni drept forme de  sanctiune a actului juridic pentru incalcarea conditiilor impuse de lege fie pentru valabilitatea sa, fie pentru opozabilitatea sa fata de terti. Se vorbeste, spre exemplu, de nulitate relativa[19], de inopozabilitate[20] sau de revocare pauliana[21].

In realitate, suntem in prezenta unor actiuni in reintregirea patrimoniului debitorului, care se justifica indiferent de culpa si care este straina ideii de sanctiune.

Actiunea in « anulare » la care se refera art. 79 si art. 80 din Legea insolventei nu isi are temeiul in incalcarea conditiilor de valabilitate sau de opozabilitate ale actului juridic in sine, ci exclusiv in starea de insolventa in care se afla debitorul, stare care este ulteriora incheierii actului. Or, asa cum este unanim acceptat in doctrina, nulitatea este o sanctiune a actului juridic a care se justifica prin incalcarea conditiilor de valabilitate ale incheierii actului, adica pentru cauze contemporane actului (cam acelasi lucru se poate spune si despre inopozabilitate). In schimb, « anularea » la care se refera Legea insolventei nici macar nu are caracter de sanctiune[22]. A se observa ca, cel putin in cazurile prevazute la art. 80, in conditiile in care persoana interesata nu dovedeste ca actul, transferul sau constituirea de drepturi patrimoniale sunt realizate in conditiile normale ale activitatii debitorului, chiar si tertul co-contractant de buna credinta poate fi obligat sa restituie bunul instrainat de debitor sau contravaloarea acestuia, ceea ce este complet in contra ideei de nulitate, inopozabilitate, revocare etc., care toate au la baza conceptul de sanctiune pentru incalcarea culpabila a conditiilor de valabilitate, opozabilitate etc. De altfel, reintregirea patrimoniului se impune indiferent daca repunerea partilor in situatia anterioara mai este posibila sau nu, tertul co-contractant fiind obligat, spre exemplu, sa intoarca la masa bunurilor de impartit, fie bunul, fie contravaloarea acestuia.

Ceea ce caracterizeaza in modul cel mai specific aceste actiuni este neobisnuitul actului debitorului, iesirea acestuia din tiparele sale normale, depasirea limitelor activitatilor curente ale debitorului, depasire care exteriorizeaza starea psihologica anormala a debitorului de dinainte de deschiderea procedurii. Intr-adevar, in conditii normale, debitorul nu si-ar instraina activele cu consecinte ruinatoare, nu si-ar defavoriza creditorii in beneficiul sau sau al altor creditori prin plati anticipate, dari in plata, constituiri sau perfectari de garantii post factum etc. Dincolo de limitele temporale ale perioadei suspecte sau de constringerile procedurii insolventei, adica in conditii normale, actul juridic « anulabil » in baza art.79-80 ar putea fi perfect valabil. Pe de alta parte, actul juridic in cauza fiind prin definitie pre-existent deschiderii procedurii, inseamna ca el este valabil incheiat la momentul deschiderii procedurii, dar va fi fost invalidat fata de masa credala numai pentru ca va fi intervenit procedura colectiva fata de debitor. Or, nulitatea, ca de altfel si revocarea pauliana si inopozabilitatea, presupun incalcarea unor conditii contemporane incheierii actului, fiindu-i straine cauze ulterioare de ineficacitate a actului juridic. Mai mult, daca ar fi vorba de nulitate, atunci ar avea dreptul sa ceara anularea sau constatarea nulitatii si debitorul si co-contractantul sau. Or, legitimare procesuala activa in actiunea in « anulare » reglementata de art. 79-80 din Legea insolventei are doar administratorul judiciar sau lichidatorul, precum si, in subsidiar, comitetul creditorilor. Debitorul si co-contractantul sau au exclusiv calitatea de piriti intr-o astfel de actiune. In fine, invalidarea actului respectiv are efect concursual, fiind in profitul intregii mase credale, si nu in intesesul individual al creditorilor, care nu au calitate procesuala activa in astfel de actiuni. Invalidarea profita chiar si creditorilor ale caror creante s-au nascut ulterior perfectarii actului atacat, impotriva principiilor traditionale ale actiunii in nulitate sau ale actiunii pauliene.

§7. Interdictia vinzarii actiunilor sau partilor sociale

detinute la debitor de catre conducatorii acestuia

66. Conform art. 42 din Legea insolventei, dupa deschiderea procedurii la cererea creditorilor, este interzis administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sanctiunea nulitatii, sa instraineze, fara acordul judecatorului-sindic, actiunile ori partile lor sociale sau de interes pe care le detin la debitor. Judecatorul-sindic dispune, prin hotarirea de deschidere a procedurii, indisponibilizarea titlurilor detinute de administrator la debitori, urmind ca administratorul judiciar sau lichidatorul ori, dupa caz, debitorul, sa efectueze formalitatile necesare indisponibilizarii in registrele speciale de evidenta ori in conturile inregistrate electronic. Aceste formalitati sunt necesare pentru asigurarea opozabilitatii fata de terti a interdictiei de instrainare.

Asa cum rezulta din interpretarea per a contrario a textului art. 42, interdictia de instrainare opereaza numai in cazurile in care procedura insolventei s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazurile in care procedura s-a deschis la cererea debitorului (si nici in cazurile in care s-a deschis falimentul fata de institutiile financiar-bancare, la cererea autoritatii de control si supraveghere).

De asemenea, trebuie retinut ca interdictia instrainarii si, corelativ, masura indisponibilizarii pot fi ridicate prin hotarire a judecatorului sindic. Dispozitia legala se refera la acordul judecatorului-sindic, ceea ce inseamna ca acest acord ar putea fi dat si prin alt act al judecatorului. Ridicarea interdictiei de instrainare este justificata in cazul in care vinzarea titlurilor detinute de administrator la debitor este necesara pentru implementarea unui plan de reroganizare propus de administratorul judiciar sau de creditorii care detin cel putin 20% din totalul creantelor. Daca debitorul este in faliment (fie in procedura generala, fie in cea simplificata), practic titlurile emise de debitor, deci si cele detinute de administratorii debitorului la acesta, sunt lipsite de valoare, astfel ca masura indisponibilizarii este inutila.

Termenul de “administrator al debitorului” trebuie interpretat in sensul larg al notiunii de administrator, pe care il da, spre exemplu, Legea societatilor comerciale acestei notiunii. Asadar, persoana fata de care opereaza interdictia de instrainare este atit administratorul obisnuit, cit si membrii consiliului de supraveghere, directorul sau membrul directoratului. La fel, in sfera persoanelor carora le este interzisa instrainarea titlurilor de participare emise de debitor intra si conducatorii institutiilor financiar-bancare si ai organizatiilor cooperatiste (oricare ar fi denumirea acestora). Interdictia nu ii priveste, insa, pe presedintele si pe membrii comitetului director al asociatiei sau fundatiei, intrucit acesti potentiali debitori in proceduri de insolventa nu au capital social si, deci, nu pot emite titluri de participare.

Interdictia de instrainare si masura indisponibilizarii se justifica prin idea de asigura creditorilor o garantie a executarii creantei contra administratorilor, nascuta din antrenarea raspunderii acestora in baza art. 138 din Legea insolventei. Garantia este, insa, iluzorie, daca actiunile/partile sociale sunt emise de un debitor fara nici o sansa de redresare sau de supravietuire, intrucit aceste titluri nu mai au nici o valoare si, de altfel, devin caducei dupa radierea debitorului. Avind in vedere ca, in majoritatea covirsitoare a cazurilor debitorul chiar nu mai are nici o sansa de supravietuire odata deschisa procedura colectiva (sa ne reaminitm, spre exemplu, ca cel putin 90% din cazurile de insolventa sunt cazuri de procedura simplificata, deci de faliment), inseamna ca reglementarea interdictiei de instrainare este cvasiinutila. Pe de alta parte, insa, s-ar putea identifica si alte finalitati subsidiare ale reglementarii. Spre exemplu, ideea de protectie tertilor fata de administratorii care incearca sa scape de actiunile/partile sociale emise de un debitor insolvent si, deci, lipsite de valoare (cu toate ca scopul procedurii insolventei nu este protectia tertilor, ci acoperirea creantelor contra debitorului, asa cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei) sau ideea de a-i impiedica pe administratori sa se elibereze de actiuni/parti sociale si sa scape, astfel, de o eventuala raspundere angajata in baza art. 138 din Legea insolventei (desi raspunderea se angajeaza pentru fapte contemporane aparitiei starii de insolventa si are in vedere doar calitatea de organ de conducere al debitorului, si nu calitatea de asociat sau actionar). In fine, unii administratori ai unor persoane juridice fata de care s-a deschis procedura insolventei isi vind actiunile sau partile sociale catre terti care, ulterior, fie dispar, facind inutila sau dificila actiunea in raspundere, fie muta sediul social al debitoarei in alt judet, pentru a tergiversa procedura sau chiar pentru a atrage competenta altui tribunal. Pentru astfel de manopere exista, insa, multe alte metode de contracarare, mai eficiente decit masura indisponibilizarii, ceea ce lasa reglementarea interdictiei de instrainare in postura de text legal cvasiinutil.

In orice caz, atit pentru motive de corecta interpretare a textului legal, cit si pentru motive de cvasiinutilitate a reglementarii, interdictia nu poate fi extinsa la toate persoanele care ar detine actiuni/parti sociale emise de debitor. In practica, mai important este de a sti daca, in cazul reorganizarii prin cooptarea unui tert investitor, actionarii care sunt si administratori ar putea sa-si cedeze actiunile, in vederea implementarii planului. In configurarea unei solutii, trebuie reamintit ca art.42 impune interdictia instrainarii si indisponibilizarea doar in cazul in care procedura s-a deschis la cererea creditorilor, nu si in cazul in care procedura s-a deschis la cererea debitorului. Daca debitorul a cerut deschiderea procedurii si prin planul de reorganizare (propus de debitor, administratorul judiciar sau de catre creditori) se propune vinzarea unor pachete de actiuni catre terti, ca masura de realizare a planului, nimic nu se opune la instrainarea actiunilor administratorilor debitorului. Daca, insa, procedura s-a deschis la cererea creditorilor, atunci vinzarea actiunilor administratorilor nu este posibila decit cu acordul judecatorul sindic, care va putea da o hotarire sau o dispozitie de ridicare a indisponibilizarii, prin radierea masurii din registrele de actiuni.

§8. Stergerea datoriilor debitorului

67. Inchiderea procedurii de faliment duce la descarcarea (iertarea) de datorii a debitorului persoana fizica, cu exceptia cazului in care acesta va fi fost gasit vinovat de bancruta frauduloasa sau de plati ori de transferuri frauduloase (art.137 alin.1 teza intii). Trebuie precizat ca este vorba numai de datoriile anterioare deschiderii procedurii, nu si de cele ulterioare acestui moment si, in plus, este vorba numai de debitorul persoana fizica, nu si de debitorul persoana juridica. Pe de alta parte, a se observa ca textul legal citat opereaza o modalitate noua de stingere a obligatiilor, necunoscuta in dreptul civil, o iertare de datorie care intervine in puterea legii, si nu in baza unei conventii intre creditor si, respectiv, debitor ori in baza unei liberalitati din partea creditorului.

Avind in vedere ca art. 137 alin. 1 din Legea insolventei se refera exclusiv la persoanele fizice care sunt debitori intr-o procedura de faliment, urmeaza sa admitem ca descarcarea de datorii nu se aplica debitorilor persoane juridice.

Cu toate acestea, observind ca, in marea majoritate a cazurilor, inchiderea falimentului unei persoane juridice se soldeaza cu radierea acesteia, adica cu decesul sau oficial, si avind in vedere ca datoriile sale nu se transmit unei alte persoane juridice sau fizice ca urmare a radierii, putem retine ca si in acest caz opereaza stingerea datoriilor persoanei juridice, dar nu ca efect al descarcarii de datorii, ci ca efect al disparitiei personalitatii juridice. Spre deosebire de situatia debitorului persoana fizica, fata de care efectul descarcarii opereaza numai pentru datoriile anterioare deschiderii procedurii, in cazul persoanei juridice opereaza stingerea tuturor datoriilor, atit cele anteriorare, cit si cele ulterioare deschiderii procedurii. Efectul extinctiv de personalitate juridica antreneaza si efectul extinctiv de datorii.

Ca si in cazul radierii societatilor comerciale pentru alte motive decit inchiderea falimentului, fostii asociati/actionari vor putea fi, totusi, actionati in judecata de oricare dintre fostii creditori, in conditiile imbogatirii fara justa cauza (actio de in rem verso)[23]. Daca creditorul respectiv va putea demonstra ca patrimoniul sau a fost redus in favoarea majorarii patrimoniului asociatilor/actionarilor piriti, ca intre micsorarea unui patrimoniu si marirea celuilalt (celorlalte) exista o legatura de cauzalitate, iar majorarea nu isi gaseste o justa cauza, atunci asociatii/actionarii vor putea fi obligati la plata creantei contra fostei societati debitoare, creanta care s-a stins ca urmare a inchiderii falimentului. Nu este vorba, nici in acest caz, asa cum nu este vorba nici in cazul radierii dupa lichidarea obisnuita a unei societati comerciale, de o raspundere a fostului asociat sau actionar pentru datoriile fostei societati, ci de o raspundere proprie, a fostului asociat/actionar, pentru imbogatire fara justa cauza. Creanta rezultata dintr-o astfel de actiune este una originara si nu derivata din creanta contra fostei societati, care ramine stinsa. Asadar, niciun element al creantei vechi si nici un accesoriu al acesteia nu se transfera asupra noii creante.

Din punct de vedere practic, actio de in rem verso este greu de probat. In cazul inchiderii falimentului, o actio de in rem verso a unui creditor al fostei societati are sanse chiar mai reduse de reusita decit in mod obisnuit, intrucit (i) stingerea obligatiilor fostei societati este efectul inchiderii falimentului, care, in principiu, este o cauza justa pentru marirea patrimoniului fostului asociat/actonar si, in plus, (ii) stingerea datoriilor fostei societati, de care oricum asociatul/actionarul nu era tinut, este insotita de disparitia actiunilor sau partilor sociale emise de fosta societate, contributia la capitalul social a celor in cauza fiind si ea pierduta; in prezenta unei astfel de micsorari, concomitenta cu majorarea patrimoniului, actiunea poate fi respinsa ca inadmisibila.           

In cazul descarcarii de datorii, fidejusorul sau co-debitorul principal sunt tinuti, in continuare, la plata (art. 137 alin.3 din Legea insolventei). Legea acorda beneficiul descarcarii de datorii intuitu personae, adica exclusiv debitorului falit onest, beneficiu care nu se extinde si la fideiusor sau la codebitor. Este evident ca, in acest caz, legea deroga de la regula accesorialitatii, din moment ce pastreaza intacta obligatia accesorie (fideiusiunea), in timp ce datoria principala se stinge.

Avind in vedere ca, in cazul persoanei juridice fata de care s-a inchis procedura falimentului, stingerea datoriilor nu este efectul descarcarii de datorii, ci efectul stingerii personalitatii juridice, inseamna ca norma speciala care inlatura efectul descarcarii fata de fideiusor si fata de co-debitorul principal si care este o norma de exceptie ce nu se poate extinde prin analogie, nu se aplica. Asadar, revenind la regula accesorialitatii, trebuie sa decidem ca si cele doua obligatii de garantie se sting odata cu obligatiile principale (stinse impreuna cu toate obligatiile debitorului).

Daca s-a confirmat un plan de reorganizare fata de un debitor, acesta va fi descarcat de diferenta dintre valoarea obligatiilor pe care le avea inainte de confirmarea planului si cea prevazuta in plan (art. 137 alin.3). Aceasta inseamna ca toate modificarile cuantumului creantelor operate prin plan, acceptate de creditori prin vot (sau impuse de votul majoritar al celorlalti creditori) devin ireversibile odata cu confirmarea planului. Intr-adevar, pentru reusita planului, unele creante sunt reduse prin programul de plati, atit prin reducerea principalului sau a dobinzilor, cit si prin renuntarea la dobinzi si penalitati. Efectul extinctiv se extinde si la creantele bugetare. Un plan confirmat fiind un plan votat si admis de judecatorul sindic, nu ne aflam in prezenta unui ajutor de stat, ci a stingerii creantei bugetare, in total sau in parte, prin efectul legii si al unei hotariri judecatoresti. Intrucit legea nu distinge, inseamna ca efectul extinctiv al confirmarii planului se mentine si in cazul in care planul esueaza in faliment. Solutia este indirect confirmata si de dispozitiile art. 110 din Legea insolventei, de unde rezulta ca, in cazul esecului reorganizarii, creditorii participa la distribuiri cu valoarea creantelor inscrise in planul confirmat, cu exceptia cotei incasate in cursul reorganizarii.             

§9. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa lichidare la asociati, actionari sau membri

68. Prin efectul inchiderii procedurii falimentului, asociatii, actionarii sau membrii debitorului persoana juridica pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul debitorului sau titulari ai drepturilor de creanta pe care acesta le detinea contra debitorilor sai, daca toate datoriile vor fi fost acoperite, iar bunurile sau creantele respective nu vor fi fost inca lichidate la data inchiderii procedurii falimentului.

Acest drept de proprietate este un efect patrimonial al deschiderii procedurii, el neexistind decit datorita existentei procedurii insolventei. In conditii normale, persoana juridica este proprietar al bunurilor din patrimoniul sau, patrimoniu care constituie, de altfel, gajul general al creditorilor sai chirografari. Pentru o societate sau alta persoana juridica in bonis, trecerea la asociati/actionari/membri a proprietatii asupra acestor bunuri sau confuzia de patrimonii intre acestia si persoana juridica nu sunt posibile. In caz contrar, suntem in prezenta unei personalitati juridice fictive. Principiul separatiei de patrimonii este prevazut, in cazul societatilor comerciale, de art. 3 alin.1 din Legea societatilor comerciale si este atributul de esenta al personalitatii juridice a societatii comerciale, fara de care nu exista subiectivitate proprie a societatii si, deci, nici procedura a insolventei care sa poata fi deschisa fata de o astfel de entitate.

Trecerea in faza de inchidere a falimentului fata de un debitor persoana juridica inseamna trecerea personalitatii juridice a debitorului in faza terminala. Dupa ce judecatorul sindic dispune radierea, societatea inceteaza sa mai existe. Bunurile sale, daca mai ramin dupa ce vor fi fost achitate sau acoperite toate datoriile persoanei juridice, trec la asociatii, actionarii sau membrii sai.     

Astfel, art. 133 lit. a) din Legea insolventei dispune ca, daca toate creantele au fost acoperite prin distributiile facute, judecatorul sindic va pronunta o sentinta de inchidere a procedurii falimentului si de radiere a debitorului, chiar inainte ca bunurile debitorului sa fi fost lichidate in intregime, daca toti asociatii sau membrii debitorului persoana juridica soliticita acest lucru. Bunurile ramase nelichidate (inclusiv creantele) urmeaza sa treaca in proprietatea indiviza a asociatilor/actionarilor, corespunzator cotei de participare la capitalul social. Asadar, procedura falimentului se inchide, personalitatea juridica a debitorului se stinge ca urmare a radierii, iar asociatii, actionarii sau membrii debitoarei redevin persoane nelegate de pactul societar si, in acelasi timp, co-proprietari in indiviziune asupra surplusului de bunuri sau creante inca nelichidate, care au apartinut fostei persoane juridice. Situatia este similara cu cea prevazuta de art. 235 din Legea societatilor comerciale, text care reglementeaza dizolvarea unei societati comerciale care si-a achitat toate datoriile si, prin acordul tuturor asociatilor/actionarilor, decide radierea din registrul comertului, fara lichidare, dar si transferul catre asociati/actionari al dreptului de proprietate asupra bunurilor ramase dupa radiere.     

Dispozitia legala referitoare la transferul dreptului de proprietate la asociati/actionari pentru inchiderea falimentului inainte de lichidarea completa a bunurilor debitorului este lacunara.

Dificultati rezulta, in primul rind, din faptul ca, imediat dupa radiere, se naste o indiviziune asupra bunurilor respective, fostii asociati/actionari devenind co-proprietari asupra acestor bunuri, corespunzator cotelor de participare la capitalul social. Intrucit nimeni nu poate fi obligat sa ramina in indiviziune, se poate pune problema unui partaj intre fostii asociati/actionari. Ca si in cazul lichidarii voluntare, si in cazul inchiderii falimentului inainte de lichidarea complete a bunurilor debitorului poate apare problema partajului intre asociati/actionari surplusului de bunuri. Nici Legea societatilor comerciale, nici Legea insolventei nu reglementeaza insa acest partaj, motiv pentru care devin aplicabile dispozitiile Codului civil referitoare la lichidare[24]. Intr-adevar, potrivit art. 1531 C.civ., dispozitiile referitoare la contractul de societate se aplica si societatilor comerciale, in masura in care nu sunt contrare legilor si uzurilor comerciale, iar art. 1 alin.2 C.com. dispune ca, acolo unde legea comerciala nu dispune, se aplica legea civila si, in fine art. 149 din Legea insolventei dispune ca dispozitiile acesteia se completeaza cu cele ale Codului commercial, ale Codului civil si ale Codului de procedura civila, “in masura compatibilitatii lor”. Art. 1530 C.civ. face trimitere, pentru imparteala averii societatii intre asociati, la regulile privind imparteala mostenirii, la forma acesteia si la obligatiile ce rezulta intre mostenitori. In aplicarea acestora se va tine, insa, cont si de dispozitiile special ale Legii insolventei. Spre exemplu, art. 133 lit.a) din Legea insolventei dispune ca bunurile trec in proprietatea asociatilor/actionarilor proportional cu cotele de participare la capitalul social, desi prin actul constitutiv asociatii/actionarii s-ar fi putut intelege asupra unor cote diferite sau ca aportul fusese constituit avind vedere doar folosinta asupra bunurilor aportate si nu dreptul de proprietate.

In al doilea rind, dificultati pot apare si in legatura cu titularitatea asupra bunurilor-surplus. Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile este supus intabularii, pentru a fi opozabil tertilor. La fel, transferul unei creante trebuie fie notificat, fie urmat de acceptarea cesiunii de catre debitorul cedat, pentru a fi opozabila acestuia. Asadar, care este titlul de proprietate (indiviza sau partajata deja) si care este titlul creantei necesare formalitatilor de opozabilitate? Consider ca titlul despre care vorbim este chiar sentinta de inchidere a procedurii, in care judecatorul sindic trebuie sa dispuna si radierea persoanei juridice, precum si transferul dreptului de proprietate indiviza asupra bunurilor sau al dreptului de creanta divizat la asociati/actionari. Este adevarat ca din textul art. 133 lit.a) nu rezulta decit ca sentinta de inchidere a falimentului consemneaza inchiderea procedurii si radierea persoanei juridice, nu si trecerea proprietatii la asociati/actionari, dar a lasa pe seama fostilor asociati/actionari problema titularitatii dreptului de proprietate asupra bunurilor-surplus ar insemna o denegare de justitie din partea judecatorului-sindic, intrucit fostii asociati/actionari ar urma sa-si dovedeasca titlul cu hotarirea de inchidere a procedurii, care nu prevede decit radierea, motiv pentru care la intabulare sau la notificarea catre debitorul cedat a schimbarii creditorului ar intimpina dificultati insurmontabile. Dar, desigur, si aceasta din urma este o solutie. Probabil ca Legea insolventei ar trebui, si in aceasta privinta, revizuita.

Dificultati pot apare si in plan fiscal. Surplusul de bunuri rezultat in urma inchderii falimentului inainte de lichidarea complete a lor poate sa genereze un impozit, asimilat de Codul fiscal cu impozitul pe venit, daca fostii asociati/actionari sunt persoane fizice, si cu impozitul pe dividend, daca fostii asociati/actionari sunt persoane juridice[25]. Desi impozitul in cauza urmeaza a fi suportat de asociati/actionari, el incumba societatii falite, intrucit este un impozit care se plateste prin retinere la sursa, si deci va fi virat fiscului de catre lichidator, cu ocazia distributiei finale. Asdara, daca exista un surplus de bunri ori daca sumele de bani obtinute din vanzarea bunurilor si recuperarea creantelor debitorului sunt mai mari decat valoarea totala a creantelor inscrise in Tabelul definitiv consolidat iar excedentul urmeaza a fi distribuit actionarilor/asociatilor societatii, este aplicabil art.67 alin.1 lit.d) din Codul fiscal, conforma caruia „venitul impozabil obtinut din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice de catre actionari/asociati persoane fizice se impune cu o cota de 16%, impozitul fiind final”. Totodata, conform art.66 alin.8 din Codul fiscal, „venitul impozabil realizat din lichidare sau dizolvare fara lichidare a unei persoane juridice reprezinta excedentul distributiilor in bani sau in natura peste aportul in capitalul social al persoanei fizice beneficiare”. A se observa ca aportul la capitalul social luat in calcul pentru a se putea stabili baza de aplicare a impozitului de 16% este cel actualizat ca urmare a reevaluarii patrimoniului societatii sau, dupa caz, ca urmare a aplicarii ratei anuale a inflatiei, de la data constituirii sale si pina la data platii impozitului final. 

Improprietarirea asociatilor sau a fondatorilor asupra bunurilor-surplus al lichidarii nu este posibila in cazul asociatiilor si fundatiilor care au fost debitori intr-o procedura de faliment care s-a inchis pentru acoperirea intregii mase credale, raminind un surplus de bunuri, intrucit OG nr.26/2000 privind asociatiile si fundatiile dispune ca bunurile ramase dupa lichidarea acestora – inclusiv cele ramase dupa inchiderea falimentului - nu se pot atribui asociatilor sau fondatorilor, ci ele trebuie repartizate unei ONG cu scop indentic sau similar, fie de catre lichidator, fie de catre Curtea de Apel in raza careia isi avea sediul defunctul ONG. 

§10. Desesizarea debitorului

 

            69. Deschiderea procedurii atreneaza desesizarea debitorului, administrarea averii sale trecind fie la administratorul judiciar sau la lichidator, fie la administratorul special, dupa cum debitorul si-a exprimat sau nu intentia de reorganizare. 

Intr-adevar, daca debitorului nu ii este permisa reorganizarea sau, desi ii este permisa reorganizarea, nu a formulat in termen legal declaratie de intentie de reorganizare, administrarea averii sale trece la administratorul judiciar sau la lichidator, care vor avea si calitatea de reprezentanti legali ai debitorului. In aceasta situatie, administratorul special nu este reprezentantul debitorului, ci reprezentantul actionarilor sau ai asociatilor debitorului persoana juridica.

Daca debitorul persoana juridica si-a exprimat intentia de reorganizare, administrarea averii sale este incredintata administratorului special, care ii inlocuieste de drept, pe data numirii sale, pe administratorii statutari ai debitorului. Asadar, si in acest caz debitorul persoana juridica este, practic, desesizat, din moment ce managementul sau, in functie la data deschiderii procedurii, isi vede mandatul intrerupt, in favoarea administratorului special. Numai in cazurile exceptionale in care, din ratiuni obiective sau subiective si culpabile, nu a fost numit un administrator special, debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea, intrucit organele sale isi exercita in continuare mandatul. Dar aceasta situatie este precara, neputind dura in timp si are, de altfel, un caracter evident ilegal.



Daca debitorului i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, desi acest drept i-a fost conferit prin lege de faptul ca si-a declarat in termen intentia de reorganizare, insasi mandatul administratorului special este suspendat, asa cum rezulta din art. 3 pct.30 din Legea insolventei. In acest caz, desesizarea debitorului nu rezulta din omisiunea declararii intentiei de reorganizare sau din inexistenta dreptului debitorului la reorganizare, ci din hotarirea judecatorului-sindic, pronuntata in conditiile art. 47 alin.5 din Legea insolventei, la cererea administratorului judiciar, a comitetului creditorilor sau a oricaruia dintre creditori care probeaza ca debitorul provoaca pierderi continue averii sale sau lipsa probabilitatii de realizare a unui plan de reorganizare.

Desesizarea pentru inexistenta dreptului la reorganizare sau a declaratiei de intentie de reorganizare sanctioneaza situatiile prevazute la art. 1 alin.2 (procedura simplificata), reintrarea in stare de insolventa dupa ce debitorul a mai fost in reorganizare judiciara in ultimii 5 ani (art.30) sau esecul planului de reorganizare si este automata. In schimb, desesizarea ulterioara a debitorului este exclusiv judiciara si sanctioneaza pierderile continue aduse averii debitorului in perioada de observatie sau in procedura reorganizarii ori lipsa sanselor de reorganizare. Debitorul este, si in acest caz, desesizat, administratorul special fiind si el suspendat din functie, dar intreprinderea debitorului mai poate fi, totusi, reorganizata, in baza unui plan de reorganizare propus de administratorul judiciar sau de creditor. Cu siguranta, insa, ca practic, ridicarea dreptului de administrare pentru pierderi si pentru lipsa sanselor de reorganizare este vecina cu falimentul. Desesizarea judiciara este, de fapt, o faza prealabila falimentului.

In toate situatiile, administratorul judiciar sau lichidatorul este reprezentantul judiciar al debitorului, intrucit trebuie introdus in toate cauzele debitorului in care acesta este reclamant, precum si in cauzele in care acesta este pirit, altele decit actiunile in pretentii.

In orice caz, nu se poate spune ca reglementarea referitoare la desesizare este foarte coerenta. Asa cum am mai spus si cu alt prilej, administratorul special este oprit de la a-l reprezenta pe debitor tocmai in cazurile in care o astfel de reprezentare ar fi imperativa. S-a vazut, spre exemplu, ca, in cazurile in care debitorul este desesizat, administratorul special devine un reprezentant exclusiv al actionarilor sau al asociatilor debitorului (in cazul desesizarii judiciare, si aceasta calitate ii este suspendata). Dar chiar si in aceste cazuri, in care debitorul este desesizat, el pastreaza de la lege anumite drepturi procesuale cu caracter exorbitant, pe care nu si le mai poate exercita prin administratorul special, fiind, in acelasi timp, desesizat. Solutii practice exista (asa cum am aratat in cap. V, acest reprezentant va putea fi administratorul statutar, unul dintre asociati/actionari, un mandatar ad-hoc numit de judecatorul-sindic etc.), dar ar fi fost preferabil ca solutia sa fie prevazuta in lege, si nu sa fie dedusa pe cale de interpretare a dreptului comun. De altfel, reafirm ca administratorul special, menit in proiectul Legii insolventei a acoperi tocmai aceasta lacuna de reglementare, s-a transformat in Legea propriu-zisa a insolventei in inversul sau, adica intr-o institutie care incurca mai mult decit sa ajute.

70. Daca debitorul nu este desesizat, adica, utilizind formula din Legea insolventei, “isi pastreaza dreptul de a-si administra averea”, el va avea dreptul de a-si conduce afacerea, prin administratorul special, adica dreptul de a incheia afaceri sau efectua activitati comerciale conform regulii business as usual, mai sus analizata. Daca, din contra, debitorul este desesizat, fie automat, fie pe cale judiciara, afacerea sa va putea fi continuata de administratorul judiciar, pina cind se va trece la faliment, fie pentru ca nu este posibila o reorganizare, fie pentru ca reorganizarea a esuat.   

Pe de alta parte, chiar daca debitorul este desesizat, dreptul de proprietate asupra bunurilor aflate in patrimoniul sau nu este alterat in nici un fel.

Se obisnuieste sa se comparare aceasta desesizare a debitorului cu o incapacitate de exercitiu, cand drepturile incapabilului sunt exercitate prin intermediul unei alte persoane (tutore, curator), actele de dispozitie ale incapabilului fiind semnate, pentru valabilitate, doar de reprezentantul legal.

Dar in realitate nu este vorba decit cel mult in cazul debitorului persoana fizica de o limitare a capacitatii juridice[26], in sensul ca lichidatorul va face toate actele de dispozitie, de administrare si de conservare necesare lichidarii averii falitului, acesta din urma pastrind, totusi, dreptul de a incheia acte juridice de natura strict personala (casatorie, divort, acceptarea sau renunatarea la o succestiune etc.).

In cazul debitorului persoana fizica, patrimoniul sau se separa in doua fractiuni distincte, de indata ce s-a deschis procedura falimentului. Masa bunurilor debitorului (masa active) supusa lichidarii devine, din acest moment, un patrimoniu de afectatiune. Afectatiunea este, in mod evident, lichidarea spre indestularea creditorilor. Cel care administreaza in acest scop special masa active este lichidatorul, echivalent, din acest punct de vedere, cu trustee-ul din dreptul anglo-saxon. Din interpretarea fostului art. 717 C.com., doctrina interbelica[27] a conchis ca din ziua falimentului i se ridica falitului administratia bunurilor sale, nu si proprietatea bunurilor sale. Debitorul, pina la lichidare, ramine proprietarul bunurilor sale, numai ca exercitiul dreptului de proprietate nu ii mai apartine, acesta fiind trecut la judecatorul-sindic. Dar aceste bunuri, chiar daca apartin falitului, sunt aservite scopului falimentului, adica lichidarea acestora in vederea acoperirii creantelor contra debitorului. Asadar, odata deschisa procedura falimentului, aceste bunuri alcatuiesc un patrimoniu de afectatiune, administrat de judecatorul-sindic in vederea lichidarii[28]. Aceasta este, de altfel, conceptia anglo-saxona asupra desesizarii debitorului aflat sub incidenta procedurii de bankruptcy, procedura administrata de un trustee.

In ce-l priveste, debitorul persoana juridica nu sufera decit in cazul falimentului o limitarea capacitatii de folosinta. In perioada de observatie sau, dupa caz, in procedura reorganizarii judiciare (posibile, de altfel, numai in cazul debitorului persoana juridica, nu si in cazul debitorului persoana fizica), debitorul isi pastreaza dreptul de administrare, pe care si-l exercita, de regula, prin administratorul special. Dar chiar si in cazul in care debitorul ar fi desesizat, capacitatea sa judicia ramine aceeasi, numai ca drepturile sale sunt exercitate de administratorul judiciar, in calitate de reprezentant legal, care ii inlocuieste in functie pe reprezetnantii legali ai debitorului din perioada cind acesta se afla in bonis. Persoana juridica isi exercita drepturile si isi asuma obligatiile prin organele sale iar actele juridice facute de organele sale, in limitele puterilor ce le-au fost incredintate, sunt actele persoanei juridice insasi (art. 34-35 alin.1 din Decr. nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice). Or, administratorul judiciar sau lichidatorul sunt organele debitorului, ceea ce inseamna ca actele acestora sunt actele debitorului, intocmai cum actele organelor debitorului din perioada in care se afala in bonis erau actele debitorului insusi. Asadar, nu avem de a face cu o incapacitate, ci cu o inlocuire a reprezentantului legal. Desesizarea, in cazul persoanei juridice, se traduce prin incetarea functiei reprezentatilor legali in favoarea administratorului judiciar sau a lichidatorului, nefiind vorba de o limitare a capacitatii de exercitiu. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej[29], in cazul unei persoane juridice nu se poate opera o reala separare intre categoriile traditionale de capacitate de folosinta si capacitate de exercitiu, separare specifica persoanei fizice si justificata prin ratiuni de ocrotire sau protectie a persoanelor nevirstnice sau lipsite de discernamint fata de riscul incheierii unor acte juridice lezionare. Numai persoanele fizice pot fi lipsite de capacitate de exercitiu, cu capacitate de exercitiu restrinsa si cu capacitate de exercitiu deplina. Persoana juridica are prin definitie capacitate de exercitiu deplina : persoana juridica este o realitate juridica, si nu fizica, nu are vointa organica proprie si nu se manifesta decit prin organele sale, obligatoriu persoane deplin capabile.   

Totusi, debitorul persoana fizica, precum si conducatorii debitorului persoana juridica pot suferi, in anumite conditii, unele incapacitati speciale de folosinta sau decaderi profesionale. Spre exemplu, falitul fraudulos, chiar reabilitat, este nedemn de a exercita profesia de avocat. Cel care a fost gasit vinovat de savirsirea unor infractiuni prevazute in Legea insolventei sau in Legea societatilor comerciale ori a unor infractiuni economice prevazute in Codul penal nu mai pot fi fondatori si nici administrator de societati comerciale timp de 5 ani de la reabilitare.

§11. Dizolvarea persoanei juridice in caz de trecere la faliment

71. Daca s-a dispus trecerea la faliment, judecatorul sindic pronunta dizolvarea debitorului persoana juridica, ceea ce inseamna ca, din momentul respectiv, persoana juridica respectiva nu mai poate face acte juridice sau operatiuni noi, ci numai acte juridice si operatiuni necesare lichidarii. Capacitatea de folosinta a persoanei juridice, limitata in mod obisnuit de scopul sau statutar de activitate, este si mai drastic limitata prin trecerea la faliment, intrucit debitorul sew pregateste sa dispara ca subiect de drept. De retinut ca, in procedura simplificata, falimentul poate fi simultan deschiderii procedurii si ca, deci, dizolvarea persoanei juridice poate fi un efect direct, si nu numai mediat, al deschiderii procedurii.

Procedura falimentului stricto sensu poate dura perioade indelungate de timp, perioade in care debitorul are nu numai capacitatea de folosinta restrinsa la necesitatile lichidarii, dar el este si desesizat, in sensul ca masa activa, acea parte a patrimoniului sau care este supusa lichidarii in vederea indestularii creditorilor, este gestionata de lichidator. In orice caz, falimentul, inclusiv acest efect al limitarii capacitatii de folosinta, sunt ireversibile in dreptul roman, neesitind, practic, decit o singura situatie in care starea de faliment ar putea fi inlaturata, respectiv, cazul in care fie hotarirea de deschidere a procedurii, fie hotarirea de trecere la faliment sunt desfiintate in recurs.

Cu toata limitarea capacitatii de folosinta si cu toata desesizare, debitorul pastreaza toate drepturile procesuale cu caracter exorbitant reglementate de lege in favoarea sa, drepturi pe care le poate exercita in nume propriu, pina la raminerea irevocabila a hotaririi de inchidere a procedurii.     

§12. Publicizarea starii de insolventa si obligatia de informare

            72. In vederea protejarii tertilor impotriva unor situatii prejudiciabile in care s-ar putea pune acestia in cazul in care ar contracta cu un debitor care se afla in stare de insolventa precum si a asigurarii securitatii circuitului juridic  civil, starea de insolventa a debitorului trebuie facuta publica, scop pentru care Legea insolventei impune mai multe masuri de publicizare.

            Astfel, conform art. 37 din Legea insolventei, pentru a se putea face aplicarea dispozitiilor art. 36, prin sentinta de deschidere a procedurii judecatorul-sindic va dispune comunicarea acesteia catre instantele judecatoresti in a caror jurisdictie se afla sediul debitorului declarat la registrul comertului si tuturor bancilor unde debitorul are deschise conturi. Conform art. 45, dupa ramanerea irevocabila[30] a hotararii de deschidere a procedurii, toate actele si corespondenta emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor cuprinde, in mod obligatoriu si cu caractere vizibile, mentiunea, in limbile romana, engleza si franceza, a starii de insolventa in care se afla debitorul. Dupa trecerea la reorganizare judiciara sau, dupa caz, la faliment, actele si corespondenta vor purta mentiunea, in cele trei limbi, a starii de reorganizare judiciara sau, dupa caz, a starii de faliment. Omisiunea respectarii acestei obligatii de publicizare, care incumba atit debitorului, cit si practicianului in insolventa, poate da nastere la o actiune in despagubiri, pentru acoperirea prejudiciilor suferite din cauza acestei omisiunii de tertii de buna-credinta. Prejudicial va fi suportat personal de cei in culpa pentru omisiunea publicizarii, “fara a fi atinsa averea debitorului”. Asadar, raspunderea pentru ocultarea starii de insolventa nu incumba debitorului si nu va putea da nastere la concurs intre cel prejudiciat prin omisiunea publicizarii si creditorii debitorului.

            Mentiunea in registrul comertului de la sediul debitorului a deschiderii procedurii insolventei se efectueaza din oficiu.

73. Debitorul este obligat, in baza art. 35, in termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (in cazul in care cererea de deschidere a procedurii provine de la creditori), sa depuna la dosarul cauzei actele si informatiile prevazute de art. 28. Daca cererea de deschidere a procedurii insolventei apartine debitorului, atunci acesta este obligat sa depuna actele prevazute la art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau cel mai tirziu in termen de 10 de la data depunerii cererii. Daca, in acest caz, debitorul nu va depune in termen legal lista completa a documentelor, cererea sa va fi considerate o recunoastere a starii de insolventa si debitorul va dispune deschiderea procedurii simplificate de faliment. Dispozitia este extrem de dura si nejustificata, dar debitorul, cunoscind aceasta sanctiune severa, nu se va aventura sa ceara deschiderea procedurii fara sa aiba déjà pregatite toate actele si documentele prevazute la art. 28, pentru a nu risca sa intre direct in faliment, desi ar putea urmari o reorganizare judiciara.

Conform art. 44 din Legea insolventei, debitorul are obligatia de a pune la dispozitie administratorului judiciar sau, dupa caz, lichidatorului toate informatiile cerute de acesta, precum si toate informatiile apreciate ca necesare, cu privire la activitatea si averea sa, precum si lista cuprinzand platile si transferurile patrimoniale facute de el in cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii. A se observa ca, in acest caz, nu este vorba numai de actele si informatiile prevazute la art. 28, ci de toate actele si informatiile cerute de practicianul in insolventa pentru ca acesta sa isi poata exercita in deplina cunostinta de cauza mandatul. Intre actele si informatiile care nu sunt cuprinse in lista de la art. 28, dar care sunt necesare practicianului in insolventa, cele mai importante si mai frecvent cerute sunt lista cu bancile unde sunt deschise conturi pe numele debitorului (precum si conturile si persoanele care au drept de semnatura pe conturi) si lista operatiunilor effectuate in ultimile 120 de zile ineinte de data deschiderii procedurii insolventei. Nepredarea acestor documente si informatii constituie de cele mai multe ori o prezumtie a faptului ca debitorul sau conducatorii acestuia au ceva de ascuns, motiv pentru care, de cele mai multe ori, lichidatorul propune angajarea raspunderii in baza art 138 sau chiar sesizeaza parchetul pentru bancruta frauduloasa. De altfel, nepredarea documentelor si informatiilor, dup ace acestea au fost cerute debitorului de catre practicianul in insolventa constituie, in sine, o infractiune, pedepsita de art. 145 din Legea insolventei.



[1] In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p. 383. Autorul arata ca “aceasta norma legala (art.36 din Legea insolventei, n.n.) constituie temei al ridicarii sechestrului asigurator aplicat anterior. Atat art. 36, cat si art. 41, contin dispozitii legale avand ca scop mentinerea averii debitorului in starea existenta la deschiderea procedurii”.

[2] I. Turcu, op.cit., p. 242.

[3] Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vinzator, dar administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului, vinzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vindut, daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.   

[4] Pentru detalii relative la aceste operatiuni si regimul lor in procedurile de insolventa, a se vedea GH. Piperea, op.cit., p. 512-525. 

[5] Pentru detalii, a se vedea si Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Drept civil. Teoria Generala a Obligatiilor, editia a VIII-a, Bucuresti, All Beck, 2002, p. 394.

[6] Constantin Statescu, Corneliu Barsan, op.cit., p.395.

[7] Creditorul care pretinde ridicarea efectului suspensiv trebuie sa faca dovada doar a faptului ca obiectul garantiei nu prezinta o importanta determinanta pentru reusita unui plan de reorganizare propus, « ramanand debitorului/administratorului sau altei parti interesate sarcina producerii dovezii contrare si, respectiv, a celorlalte elemente », asa cum rezulta din art. 39 alin.3 din Legea insolventei. Interpretat per a contrario, textul art. 39 alin.3 ne duce la concluzia ca celelalte conditii de admisibilitate a cererii de ridicare a efectului suspensiv sunt prezumate, din moment sarcina « producerii dovezii contrare » incumba debitorului, administratorului si celorlalte persoane interesate.

[8] Conform doctrinei de drept procesual civil (a se vedea Gabriel Boroi, Codul de procedura civila comentat si adnotat, AllBeck, 2001, vol.I, p.429), suspednarea judecarii cauzei in aceasta situatie are ca scop introducerea in cauza, ca reprezentant al debitorului, a administrastorului judiciar sau a lichidatorului. Textul anterior modificarii din mai 2001 al art.243 alin.1 pct.5 era diferit, dispunind ca pricina se suspenda daca una din parti intra in faliment, caz in care suspendarea dura pina la introducerea in cauza ajudecatorului sindic. Asadar, nu era vorba doar de procesele in care debitorul falit era reclamant si, in orice caz, nu se ridica problema existentei sau inexistentei efectului de desesizare, aceasta fiind automata si fara exceptie in cazurile de faliment.

[9] Art. 1221 C.proc.fiscala dispune ca “pentru creantele fiscale nascute anterior sau ulterior datei deschiderii procedurii insolventei nu se datoreaza si nu se calculeaza majorari de intarziere dupa data deschiderii procedurii insolventei”.

[10] Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, Nota la deciziile CSJ nr. 1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele romane nr.4/2001, p.103-115. 

[11] A se vedea : CSJ, s.com., dec. nr.1897/2000 si nr.3208/2000, in Pandectele ro,mane nr.4/2001, p.103-104; CSJ, s.com., dec. nr. 479/1995 si dec.nr.661/1995, in Buletinul Jurisprudentei pe anul 1995, p.338 si, respectiv, p. 346; ibidem, p. 340, CSJ, s.com., dec. nr. 508/1995. 

[12] Legitimitatea excluderii de la aplicabilitatea actiunii in anulare a executarii silite este dubitabila. Doctrina si jurisprudenta veche includeau actele de executare silita in sfera de aplicabilitate a actiunii in anulare. A se vedea, in acest sens, C.com.adn., p.484 : « nu numai plata voluntara este supusa acestui tratament, ci si cea obtinuta prin executare silita, cind creditorul cunostea starea de incetare de plati a debitorului ». Se poate argumenta ca, in acest caz, ar exista un concurs fraudulos intre debitor si creditorul urmaritor, menit a scoate de sub urmarirea colectiva a creditorului bunul sau suma de bani executata silit. Totusi, actuala forma a art. 79-80 din Legea insolventei are in vedere acte facute de debitor, ceea ce reprezinta o indirecta trimitere la acte voluntare. Or, actele de executare silita exclud vointa debitorului, desi ar putea totusi ascunde un concert fraudulos intre debitor si creditor sau ar putea falsifica intentia creditorului urmaritor. In practica sunt destul de frecvente cazurile de executari silite aranjate, inclusiv cele facute de executori fiscali, in care pretul executarii silite este falsificat prin mecanismul pasilor de reducere a pretului la licitatie pina la un nivel care sa poata fi suportat de interpusii debitorului, astfel ca bunul ramine sub controlul acestuia, dar este ferit de urmarirea creditorilor ; acelasi lucru se face si cu creditorii falsi sau cu creditorii afiliati debitorului.

[13]In doctrina (I. Turcu, op.cit,. p.299), observindu-se ca durata cuprinsa intre inregistrarea cererii introductive si hotararea de deschidere a procedurii scapa de sub control si prelungirea ei nejusitificata poate oferi prilejul eludarii drepturilor creditorilor prin acte ale debitorului care ar putea fi in fapt, ireversibile, s-a propus is solutia impunerii prin lege a efectului retroactiv al  hotararii de deschidere a procedurii, pana la data inregistrarii cererii introductive.

[14]Cas. II, decizia din 16 febr. 1940, in Pandectele Romane 1941, III, p.25, cit. in C.com.adn., p.471.

[15]Tertul dobinditor de rea credinta va fi sanctionat cu refuzul inscrierii sale pe tabelul creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului bunului.

[16]Textul se limiteaza la anularea transferurilor de drepturi patrimoniale, desi actiunea in anulare poate avea ca tinta atit transferul, cit si constituirea de drepturi patrimoniale, precum si actele frauduloase. Daca exceptarea actelor frauduloase este justificata (frauda exista chiar si in cazul activitatii normale a debitorului), exceptarea constituirilor de drepturi este nejustificata, mai ales ca art. 80 se refera la transferuri si constituiri de drepturi (transferul de drepturi fiind, din punctul de vedere al teoriei generale a obligatiilor, tot o constituire de drepturi).

[17] Daca subdobinditorul este sot, ruda sau afin al debitorului, se prezuma ca acesta cunoastea starea de anulabilitate a actului, intrucit debitorul era in stare de insolventa sau de insolventa iminenta.

[18] In sens contrar, I.  Adam, C. N. Rusu, p.495. Autorii sustin ca « este fara putinta de tagada ca, fata de redactarea art.79 din lege, cand se foloseste sintagma “…in dauna…” legiuitorul nu a prezumat existenta prejudiciului si, ca atare cine formuleaza actiunea are obligatia sa faca dovada existentei acestui element al actiunii revocatorii ». In schimb, in dreptul francez, pentru ca un act juridic incheiat in perioada suspecta sa fie anulat trebuie ca aceasta sa produca un prejidiciu (tuturor creditorilor sau numai unora dintre ei), sa fie incheiata de debitorul care stia ca este in incetare de plati si actul sa fie incheiat in perioada suspecta. Legea franceza enumera si anumite cazuri de nulitate de drept. Este vorba de acte anormale in ele insele si a caror nulitate se impune, chiar daca cocontractantul nu cunostea incetarea platilor. Acestea pot fi clasificate dupa cum urmeaza : a) actele fara contraprestatie, respectiv, actele cu titlu gratuit (liberalitati) si contractele comutative dezechilibrate (in acest caz vorbim de absenta partiala a contraprestatiei, intrucit obligatiile debitorului intrec intr-o maniera anormala obligatiile cocontractantului) ; b) acte care nu corespund obligatiilor debitorului, adica acte pe care acesta nu era obligat sa le incheie, ca de exemplu plata unor datorii neexigibile sau constituirea unor garantii reale pentru datorii anterioare (beneficiarul acestei garantii nu este indepartat de la masa credala, dar nu mai este privilegiat) ; c) acte anormale cum sunt : (i) stingerea unor datorii exigibile prin mijloace anormale, cum ar fi darea in plata sau delegatia, care rastoarna principiul executarii in natura a obligatiei; creditorul care a primit altceva decat i se datora este suspectat de frauda ; (ii) depozitarea in consignatie a unor bunuri in perioada executarii silite ; (iii) prenotarile unor ipoteci sau gajuri. Daca creditorul este platit la scadenta in altceva decit bani (suntem in prezenta unei dari in plata, datio in solutum), o asemenea stingere de datorie nu este naturala si poate justifica banuiala ca creditorul cunostea starea de incetare de plati in care se afla debitorul (C.com.adn., p.485, unde este citat M.A. Dumitrescu, Codul de comert adnotat, Editura Cugetarea, Bucuresti, 1927, p.545). In dreptul francez se considera ca sunt mijloace normale de plata : plata in natura (in bani sau prin remiterea lucrului ce constituie obiectul contractului), plata prin emiterea efectelor de comert, viramentele bancare, borderourile de cesiune, la care se adauga sintagma 'alte moduri de plata admise in relatiile de afaceri' (aceasta include cecurile, cardurile si compensatia legala). Prin contrariu, tot ceea ce nu se incadreaza in aceasta enumerare inseamna mijloca anormal de plata si, deci, intra in categoria actelor anulabile. Cazurile de nulitate de drept, care se impun judecatorului (nulitati neconditionate), corespund, practic, cazurilor de anulare reglementate de art. 79-80 din Legea insolventei. In fine, atunci cand este vorba de acte incheiate cu un co-contractant care cunoaste starea de incetare a platilor, tribunalul nu numai ca anuleaza actul, dar el si respinge creanta co-contractantului rezultata din repunerea in situatia anterioara, ca o sanctiune aplicata cocontractantului si nu actului (care, dealtfel, in conditii normale ar fi valabil). Asa cum rezulta din art. 83 alin.2 teza a doua din Legea insolventei, aceeasi sanctiune este conceputa si in legea noastra, intrucit tertul dobinditor de rea-credinta nu va avea dreptul sa fie inscris pe tabelul creantelor cu creanta rezultata din restituirea pretului.

[19] St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, AllBeck, ed. a V-a, p. 615 ; Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil, Casa de Editura si Presa „Sansa”, 1992, p. 201.

[20] Pentru prof. Turcu, revocarea in profitul exclusiv al masei credale este o forma de inopozabilitate, si nu de revocare pauliana propriu-zisa. A se vedea I. Turcu, op. cit., p.419.

[21]In sensul ca ne-am afla in prezenta unei actiuni revocatorii speciale, in care lipseste actul de efecte in profitul exclusiv al masei credale, s-a pronuntat jurisprudenta interbelica a Curtii de Casatie : « ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale, incheiate de falit, nu opereaza decat in mod relativ, in profitul masei credale; ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece, intrucat il priveste, actele juridice incheiate chiar dupa declararea falimentului sunt perfect valabile, nulitatea prevazuta de art.724 alin. (1) C.com. nefiind decat o revocare, fata de masa credala, a actelor desesizatului, ca o consecinta imediata a desesizarii si a indisponibilitatii reale de care este lovit patrimonial falitului » (Cas.III, 26 septembrie 1939, in P.R. 1940, III, p. 119). Pentru natura juridica de revocare sui generis s-a pronuntat I. Schiau, Regimul juridic al insolventei comerciale, Ed. AllBeck, 2001, p.151. Conform lui P.C Vlachide (Repetitia principiilor de drept civil, Vol II, Ed. Europa Nova, Bucuresti 1994, pag. 215), actiunea pauliana este o creatie pretoriana, datorata pretorului Paulus, care a introdus-o in edictul sau (quae in fraudem creditorum alienat sunt revocantur – D.XLII, 8; reluata in D.XXII, I, 38, 4) pentru revocarea fraudei comisa de debitor prin acte de instrainare.

[22] In sens contrar, a se vedea I. Turcu, op.cit., p.416. Autorul arata ca actele vizate de dispozitiile art. 79 sunt acte savarsite de debitor cu rea-credinta, in dublu scop, acela al lezarii drepturilor creditorilor sau acela al eludarii legii si al obtinerii unui profit pentru debitor ori pentru o alta persoana. De asemenea, autorul retine si ca frauda poate fi savarsita in doua modalitati, de regula, cu complicitatea unei terte persoane sau de insusi debitorul singur. Acelasi autor (I. Turcu, op.cit., p.420) retine ca, pentru a se retine frauda, este suficient ca debitorul sa fi fost constient ca prin incheierea lui il prejudiciaza pe creditor. Nu este necesara dovada dolului. Complicitatea tertului la frauda nu este necesar a fi dovedita. Subdobanditorul bunului va fi tratat la fel ca si persoana care a fost parte in actul incheiat cu debitorul. Ca urmare a anularii actului, valoarea se intoarce in averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestatiei sale, partea care a contractat cu debitorul, daca nu a fost complice la frauda, va avea o creanta pe care o va prezenta, la fel ca si ceilalti creditori, la dosarul procedurii deschise.

[23]Pentru amanunte, a se vedea St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.748.

[24]In acest sens, a se vedea D.D. Gerota, Curs de societati comerciale, Ed. „Fundatia Culturala Regele Mihai I”, Bucuresti, 1928, p.191, precum si St. D. Carpenaru, Curs de drept comercial roman, Ed. All Beck, 1998, p.262.

[25]Potrivit art.7 alin.1 pct.12, in intelesul Codului fiscal, nu reprezinta dividend distribuirea in bani sau in natura efectuata in legatura cu lichidarea unei persoane juridice”, ceea ce inseamna ca, desi cota de impunere este aceeasi, bunurile surplus nu sunt venituri de natura dividendelor, ci doar asimilate dividendelor.

[26]Majoritatea doctrinei interbelice nici nu era de acord ca am fi in prezenta unei incapacitati. Astfel, se considera ca prin desesizare, debitorul nu devine incapabil. Actele sale sunt numai inopozabile masei credale. Daca judecatorul sindic nu cere anularea acestor acte, ele ramin bine facute (C.com.adn., p.461). Jurisprudenta Curtii de Casatie era si ea in acest sens. Astfel, s-a decis ca « falitul nefiind lovit de incapacitate, ci numai de o indisponibilitate fata de masa credala, careia nu poate sa-i aduca nici un prejudiciu, actele sale sunt valabile in ele insele, fara ca falitul sau persoana cu care a contractat sa poate cere anularea acestor acte (Cas. I, dec. nr.61/1916, cit. in C.com.adn., p.462).

[27]A se vedea C.com.adn., p.460.

[28]C.com.adn., p.461 ; Fintescu, op.cit., p.177, apud. C.com.adn.

[29]St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op.cit., 2006, p.24.

[30]Este unul din putinele cazuri in care efectele hotaririlor judecatorului sindic nu se produc imediat, la data pronuntarii lor, ci numai dupa ce acestea devin irevocabile. In practica, majoritatea debitorilor si a practicienilor in insolventa aplica dispozitiile art. 45 inca de la deschiderea procedurii, fara sa mai astepte ca hotarirea de deschidere a procedurii sa devina irevocabila, ceea ce poate provica unele consecinte neplacute daca, ulterior, se desfiinteaza in recurs aceasta hotarire. 








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4032
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site