Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE


AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

MARCILE

afaceri


loading...



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ANALIZA ACTIVITATE PRIMAVERA
Studii empirice privind efectele de talie, book to market si PER
Elemente de analiza economica si de afaceri
'Boom'-ul francizei in S.U.A.
PLAN DE AFACERI - PROIECT-EDUCATIE ANTREPRENORIALA
UN DECENIU DE PRIVATIZARE IN ROMANIA
FORME JURIDICE DE ORGANIZARE A MICILOR AFACERI
TRANZACTII CU OPTIUNI PE CONTRACTE FUTURES - Definitie, terminologie si clasificare a optiunilor
MARKETING DIN PERSPECTIVA ANTREPRENORIALA
EVOLUTIA ECONOMIEI EUROPENE

TERMENI importanti pentru acest document

: : : marci inregistrate si cele care sunt in curs de inregistrare menthol : :

MARCILE

I.                   Sediul materiei

          Ansamblul materiei marcilor este reglementat atat prin izvoare interne, cat si prin izvoare internationale.

In ceea ce priveste izvoarele internationale, reamintim ca, potrivit art. 11 alin. (2) din Constitutia Romaniei, 'Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.'

            A. Izvoare interne. In prezent[1], urmatoarele acte normative interne sunt aplicabile in materia marcilor:

1) Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice (publicata in Monitorul Oficial nr. 161 din 23 aprilie 1998);

2) Articolul 301 din Codul penal (“concurenta neloiala”);

3) Legea nr.11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurentei neloiale (Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991) (modificata prin: Legea concurentei nr.21 din 10 aprilie 1996 – Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996; Legea nr. 298/2001 - Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001);

4) Articolele 61-63 si art.150 pct. (4) din Legea nr.105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat (Monitorul Oficial nr. 245 din 1 octombrie 1992);

5) Legea nr. 344 din 29 noiembrie 2005 privind unele masuri pentru asigurarea respectarii drepturilor de proprietate intelectuala in cadrul operatiunilor de vamuire (Monitorul Oficial nr. 1093 din 5 decembrie 2005);

6) Ordonanta Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 1998 privind taxele in domeniul protectiei proprietatii industriale si regimul de utilizare a acestora (republicata in Monitorul Oficial nr. 959 din 29 iunie 2006), astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 383 din 13 iunie 2002, de aprobare a ordonantei (Monitorul Oficial nr. 471 din 2 iulie 2002)[2] , prin Legea nr. 381 din 16 decembrie 2005 (Monitorul Oficial nr. 6 din 4 ianuarie 2006) si prin Legea nr.350 din 3 decembrie 2007 (Monitorul Oficial nr.851 din 12 decembrie 2007);

7) Ordonanta Guvernului nr. 66 din 17 august 2000 privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier in proprietate industriala (republicata in Monitorul Oficial nr. 758 din 17 octombrie 2002), astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 331 din 17 iulie 2006 (publicata in Monitorul Oficial nr. 646 din 26 iulie 2006);

8) Hotararea Guvernului nr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice (Monitorul Oficial nr. 455 din 27 noiembrie 1998);

9) Hotararea Guvernului nr. 573 din 7 septembrie 1998 privind organizarea si functionarea Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci[3] (Monitorul Oficial nr. 345 din 11 septembrie 1998);

10) Hotararea Guvernului nr. 88 din 19 ianuarie 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 344 din 29 noiembrie 2005 privind unele masuri pentru asigurarea respectarii drepturilor de proprietate intelectuala in cadrul operatiunilor de vamuire (Monitorul Oficial nr. 95 din 1 februarie 2006);

11) Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 100 din 14 iulie 2005 privind asigurarea respectarii drepturilor de proprietate industriala (Monitorul Oficial nr. 643 din 20 iulie 2005), aprobata cu modificari prin Legea nr. 280 din 5 octombrie 2005 (Monitorul Oficial nr. 897 din 7 octombrie 2005);

12) Instructiunile O.S.I.M. nr. 108 din 17 octombrie 2002 de aplicare a Ordonantei Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier in proprietate industriala (Monitorul Oficial nr. 826 din 15 noiembrie 2002).

           B. Izvoare internationale. In prezent[4], urmatoarele acte internationale sunt aplicabile in materia marcilor:

1) Conventia de la Paris pentru apararea proprietatii industriale din 1883 (revizuita de mai multe ori, ultima data la Stockholm in 1967), ratificata de Romania pentru prima data in 1920, iar cel mai recent prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968 (Monitorul Oficial nr.1 din 6 ianuarie 1969);

2) Conventia pentru instituirea O.M.P.I. de la Stockholm din 14 iulie 1967 (ratificata prin Decretul nr.1175 din 28 decembrie 1968, Monitorul Oficial nr.1 din 6 ianuarie 1969) ;

3) Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizatiei Mondiale de Comert, din 15 aprilie 1994 (ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 - Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994).[5]

4) Tratat privind dreptul marcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994, la care Romania a aderat prin Legea nr. 4 din 8 ianuarie 1998 (publicata in Monitorul Oficial nr.10 din 14 ianuarie 1998).

5) Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, in forma revizuita la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat prin Decretul nr. 1176 din 28 decembrie 1968 (publicat in Monitorul Oficial nr.1 din 6 ianuarie 1969).

6) Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internationala a marcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1969, ratificat prin Legea nr.5 din 8 ianuarie 1998 (publicata in Monitorul Oficial nr.11 din 15 ianuarie 1998).

7) Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internationala a produselor si serviciilor in vederea inregistrarii marcilor, din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Geneva la 13 mai 1977 si modificat la 2 octombrie 1979, la care Romania a aderat prin Legea nr.3 din 8 ianuarie 1998 (publicata in Monitorul Oficial nr.10 din 14 ianuarie 1998).

8) Aranjamentul de la Viena care instituie clasificarea internationala a elementelor figurative ale marcilor, intocmit la Viena la 12 iunie 1973 si modificat la 1 octombrie 1985, la care Romania a aderat prin Legea nr.3 din 8 ianuarie 1998 (publicata in Monitorul Oficial nr.10 din 14 ianuarie 1998).

II.                Definitie

Potrivit art. 3 lit.a) teza I din Legea nr. 84/1998, „Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafica servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinand altor persoane;”

 

III.             Conditiile de fond ale obiectului protectiei

Pentru a fi protejata prin eliberarea unui certificat de inregistrare, marca trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ urmatoarele conditii:

(A) Marca sa fie un semn;

(B) Marca sa fie un semn distinctiv;

(C) Marca sa fie noua (disponibila);

(D) Marca sa fie licita;

(E) Marca sa nu fie deceptiva.

A.     Marca este un semn

            Art.3 lit.a) teza a doua din lege cuprinde o enumerare nelimitativa a semnelor care pot constitui marci: „pot constitui marci semne distinctive, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale si, in special, forma produsului sau a ambalajului sau, combinatii de culori, precum si orice combinatie a acestor semne;”

            Cuvintele – pot desemna, dupa caz, nume, pseudonime sau denumiri.

            Numele – problemele sunt diferite dupa cum este vorba de numele propriu, de numele unui tert, de numele istorice sau de un nume imaginar.

            In ceea ce priveste numele patronimic s-a observat, pe de o parte, ca folosirea lui creeaza un risc permanent de confuzie, datorita omonimiilor posibile, pentru ca numele patronimic se afla  „la limita intre originalitate si indicatia generica”, iar pe de alta parte, ca aceasta folosire conduce la un monopol exorbitant, care se traduce prin dreptul recunoscut titularului marcii de a-si atribui exclusiv un nume care, daca este al sau, poate apartine si altor persoane, omonimii sai.

            De aceea, doctrina si jurisprudenta au stabilit ca dreptul exclusiv la care da nastere marca alcatuita dintr-un nume patronimic nu poarta decat asupra formei speciale sub care se infatiseaza numele.

            De exemplu: Ionescu nu poate fi folosit ca atare ca marca, el trebuie sa aiba o anumita infatisare (de plida, Gerovital H3 Dr. Ana Aslan – numele e scris intr-un anume mod si este insotit de semnatura; sau marca „Gillette”, care este prezentata sub forma de semnatura in cazul anumitor produse)

            Altfel spus, ceea ce este protejat ca marca nu este numele in sine, ci aranjamentul, dispozitia speciala, culoarea sau forma caracterelor folosite pentru a scrie numele.

            Toate precizarile facute in cazul numelui sunt valabile si in cazul prenumelui si al pseudonimului.

            Numele unui tert –este controversata problema daca numeleunui tert poate fi protejat ca marca.

            Opinia majoritara este in sensul ca se admite protectia unei astfel de marci daca exista acordul celui in cauza. Legat de acest aspect, legea romana (art.5 alin.1 lit.j) prevede ca sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate marcile care contin, fara consimtamantul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucura de renume in Romania. Per a contrario, daca exista acordul titularului, se poate inregistra ca marca imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucura de renume in Romania.

            De asemenea, se admite inregistrarea ca marca a numelui unui tert daca acel nume este de o asa maniera combinat cu alte cuvinte incat astfel se transforma intr-o denumire de fantezie, adica o combinare ce abstractizeaza numele tertului. De exemplu, in practica franceza au fost recunoscute ca marci din aceasta categorie „Allumettes Nilson” sau „Elixir Lamartine”.

            Numele istorice – adica numele unor personalitati celebre sunt admise la inregistrare ca marci. De exemplu, cognac „Napoleon”; tigari „Churchill”; vodca „Gorbachov” sau „Rasputin”; vin „Aramis” sau „Ferdinand”; produse farmaceutice „Calipso”; „Hercule”-pentru un mecanism foarte puternic; „Dracula Park”-pentru servicii de turism etc.

            Potrivit art.5 alin.1 lit.i), nu pot fi inregistrate marcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceasta inseamna ca inregistrarea unei marci constituite dintr-un nume istoric va fi respinsa ori de cate ori se va considera ca folosirea numelui, in acest mod, ar aduce atingere memoriei unei personalitati istorice disparute .

            De asemenea, reamintim art. 5 alin.1 lit.j) pe care l-am enuntat anterior.

            Numele imaginare pot fi utilizate ca marca. In acest caz nu este vorba decat in aparenta de un nume; in realitate, suntem in prezenta unei marci compuse dintr-o denumire.

                        Denumirile – pot constitui o marca, cu conditia de a fi arbitrare sau de fantezie, iar nu necesare, uzuale (generice) sau descriptive.

            Denumirea adoptata ca marca nu trebuie sa fie necesara, ceea ce inseamna ca ea nu trebuie sa reprezinte cuvantul care desemneaza produsul sau serviciul pentru care este folosit ca marca. Dupa cum s-a spus[6], „o denumire este necesara atunci cand folosirea sa este ceruta pentru desemnarea obiectului in cauza sau este impusa de natura ori de functia acestui obiect”. Solutia contrara ar insemna sa se permita unei singure persoane sa monopolizeze o intreaga categorie de produse sau servicii, apropriindu-si sub forma de marca denumirea lor. De exemplu, nu se poate alege ca marca denumirea „LAPTE” pentru produsul lapte pentru ca s-ar ajunge pe cale ocolita la monopolizarea produsului.

            Prin marca uzuala intelegem acea marca ce a dobandit o intrebuintare comuna si generalizata pentru desemnarea produselor respective. De exemplu: Aragaz, Frigidere etc. De aceasta problema ne vom ocupa in cadrul analizei fenomenului degenerarii marcilor formate din denumiri.

            Marca descriptiva – ne vom referi la aceasta problema in cadrul analizei conditiei ca marca sa fie un semn distinctiv.

            Denumirile istorice de tari sau orase care nu mai exista au fost admise ca marci, fiind considerate ca avand o semnificatie simbolica. De exemplu, „Tomis” sau „Callatis” pentru anumite tipuri de bauturi alcoolice.

            In principiu, este admisa folosirea ca marca a denumirilor imprumutate dintr-o limba straina, cu conditia ca denumirile sa nu fie necesare sau descriptive. De exemplu, au fost admise la inregistrare marcile „Leukos” – alb, stralucitor – (in Germania), „Prima” – cea mai buna – (in Belgia), „Cellophane” (in Belgia si Franta), „First Bike” cu element figurativ, pentru biciclete.

            Marca poate fi constituita dintr-un cuvant sau chiar dintr-o combinatie de cuvinte. Pentru aceasta din urma situatie se pune problema admisibilitatii sloganurilor. Raspunsul este in sensul admiterii inregistrarii ca marca a sloganurilor, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru inregistrarea unei marci. De exemplu: „Totul este mai ieftin la Bon Marché”; „Lada - conduceti-le fara manusi”; „Intr-o lume de copii, noi suntem originalul”; „Vopsesti usor, vopsesti cu Spor”; „Parbrizele noastre sunt mereu in fata”; „O femeie cu picioarele pe pamant”; „Noaptea buna se cunoaste de dimineata”; „Mai greu pentru noi, mai usor pentru dumneavoastra”; „Seriozitatea face toti banii” etc.

            Fenomenul degenerarii marcilor formate din denumiri.

            Acest fenomen este caracteristic marcilor celebre (de mare renume). In aceasta categorie intra acele marci care datorita succesului comercial deosebit au ajuns sa se confunde cu insasi denumirea produsului respectiv. De exemplu, masina de gatit marca „Aragaz”, racitorul electric marca „Frigidere”; „Adidas”, „Bretelle”, „Xerox”, „Aspirina”, „Scotch”, „Alain Delon”.

            In SUA degenerarea unei marci atrage dupa sine pierderea dreptului exclusiv de exploatare asupra acelei marci. La fel, in Romania, in conditiile art.45 din lege, titularul poate fi decazut din dreptul la marca.

            Pentru a se evita degenerarea marcilor, titularii lor folosesc, in principal, urmatoarele metode:

a)      aplicarea alaturi de marca a unui semn care atesta faptul ca marca este protejata. De exemplu: ® , ™ , „Marca inregistrata” etc.

b)      folosirea marcii care tinde sa se identifice cu produsul ca atribut substantival, iar nu ca si complement. De exemplu: „cumparati pantofi de tenis „Adidas”!”, iar nu „cumparati „Adidas”!”!

c)      aplicarea marcii care tinde sa se identifice cu produsul si pe alte produse. De exemplu, „Adidas” – pentru pantofi de tenis, dar si pentru parfumuri si alte produse cosmetice.

d)      aducerea la cunostinta publicului prin mass-media a faptului ca denumirea care tinde sa se identifice cu produsul este o marca. Asa s-a intamplat cu marcile „Xerox” sau „Bikini” (in Franta).

Desenele – sunt admise la inregistrare

Exemple de desene: purcelus-pusculita; vulpoiul economisirilor; o vaca ce rade, un crocodil, un soricel etc.Daca desenul este protejat prin dreptul de autor, inregistrarea ca marca a acelui desen nu trebuie sa aduca atingere drepturilor autorului.

Potretele, fotografiile pot fi, in principiu, inregistrate ca marca. Orice persoana poate folosi ca marca propriul sau portret sau pe acela al unui tert, cu consimtamantul acestuia.

Jurisprudenta occidentala a considerat ca folosirea ca marca a propriului portret se transforma intr-un act de concurenta neloiala atunci cand asemanarea de figura si de atitudine cu aceea a unui portret adoptat anterior ca marca este prea izbitoare.

Potrivit art. 5 alin.1 lit.j) „Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: marcile care contin, fara consimtamantul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucura de renume in Romania”, iar potrivit art. 5 alin.1 lit. k) si l) „Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: k) marcile care cuprind, fara autorizatia organelor competente, reproduceri sau imitatii de steme, drapele, embleme de stat, insemne, sigilii oficiale de control si garantie, blazoane, apartinand tarilor Uniunii si care intra sub incidenta art. 6 ter din Conventia de la Paris; l) marcile care cuprind, fara autorizatia organelor competente, reproduceri sau imitatii de steme, drapele, alte embleme, sigle, initiale sau denumiri care intra sub incidenta art. 6 ter din Conventia de la Paris si care apartin organizatiilor internationale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe tari ale Uniunii”.

Literele – sunt admise la inregistrare ca marci

Cel mai adesea reprezinta initialele unui nume sau ale unei firme. De exemplu: BMW; FIAT; B&B; MTV; LG; A.E.G. ; XC 90; L&M; OMV; INMH; BP (pentru ulei de masina); RAR (Registrul Auto Roman). Chiar si o litera a fost admisa la inregistrare: P; M; H (Honda) – dar prezentata intr-o forma stilizata, ce asigura distinctivitate.

Cifrele – sunt admise la inregistrare, dar numai daca imbraca o anumita forma pentru ca marca sa fie distinctiva. De plida, nu ar putea fi inregistrata ca marca doar cifra „4”(scrisa ca atare), pentru ca in acest mod s-ar crea in favoarea titularului un drept de monopol, iar cifra „4” n-ar mai putea fi folosita in alte combinatii. Exemple de marci formate din cifre: deodorantul 8×4; parfumul 4711; cognac 53.

Elemente figurative

Figurile geometrice simple, neinsotite de alte elemente, nu pot fi adoptate ca marci, fiind considerate insuficient de distinctive. De exemplu, o linie, un patrat, un cerc, un romb.

Diversele figuri geometrice, mai mult sau mai putin regulate, sunt de regula folosite ca marci combinate.

Forma produsului si a ambalajului sau

Forma produsului – foarte rar intalnita

Potrivit art. 5 alin.1 lit.e) „Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: marcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusa de natura produsului sau este necesara obtinerii unui rezultat tehnic sau care da o valoare substantiala produsului”.

Cateva detalii sunt necesare:

-         impusa de natura produsului” –in sensul ca, prin natura sa, produsul respectiv nu poate avea decat acea forma.De exemplu, nu poate fi inregistrata ca marca forma rotunda a anvelopelor pentru anvelope sau forma sferica pentru mingi de fotbal;

-         este necesara obtinerii unui rezultat tehnic” – scopul este acela de a nu aplica protectia nelimitata prin marca in cazul unui produs brevetat (brevetul fiind valabil doar 20 de ani);

-         da o valoare substantiala produsului” - scopul este acela de a nu aplica protectia nelimitata prin marca in cazul unui desen sau model industrial ori in cazul unei opere de arta protejate prin dreptul de autor. De exemplu, forma artistica a unui serviciu de cristal nu poate fi inregistrata ca marca in ceea ce priveste cristalurile, pentru ca valoarea substantiala a acestui produs consta in frumusetea formei sale. Tot astfel, un creator de moda nu ar putea obtine protectia unui model de rochie prin solicitarea inregistrarii unei marci intrucat s-ar crea un monopol nelimitat in timp asupra acelei forme a rochiei; in acest caz, solutia este aceea a protectiei acelei forme a rochiei prin inregistrarea ca model industrial ori prin mecanismul dreptului de autor, in ambele situatii existand o limitare in timp a protectiei.

Forma ambalajului – mult mai des intalnita.

Exemple: forma sticlelor de Coca-Cola, Pepsi-Cola; forma buteliei de apa minerala Dorna ; forma flacoanelor de produse cosmetice.

Tribunalul comercial de la Bruxelles (1991), intr-un litigiu privitor la forma unor borcane cu pate de ficat, s-a pronuntat in sensul ca forma ambalajului are caracter distinctiv si ca a devenit si mai distinctiva prin utilizare.

Este necesar ca forma ambalajului sa nu fi devenit uzuala pentru ca marca n-ar mai avea un caracter distinctiv (de exemplu, sticla de ½ l obisnuita) si s-ar crea astfel un monopol.

In ceea ce priveste marcile tridimensionale, un caz interesant a fost cel prin care se solicita inregistrarea ca marca tridimensionala (decembrie 1999) a unei periute de dinti pentru clasa 21[7].  Elementele specifice ale acestei periute erau reprezentate de o zona ondulata, realizata pe coada periutei, zona ce permitea o anumita flexibilitate a capului periutei in raport cu coada acesteia, un cap usor inclinat fata de coada periutei, iar pe partea inferioara a cozii, doua zone avand trei randuri de puncte. In speta s-a pus problema de a sti daca nu cumva forma marcii nu da o valoare substantiala produsului, nu cumva forma periutei are functii noi, care sa-i creasca valoarea de intrebuintare? Din spoturile publicitare furnizate in cauza rezulta ca onduleurile au o functie tehnica. In avizul trimis solicitantului se preciza refuzul de a inregistra marca din cauza faptului ca forma era impusa de functia suplimentara a periutei.

Combinatiile de culori – sunt admise ca marci

Dar o singura culoare poate fi inregistrata ca marca?

In Romania, legea anterioara prevedea posibilitatea alegerii ca marca a „uneia sau mai multor culori”, iar legea actuala prevede „combinatii de culori”.

Desi s-ar putea sustine ca legiuitorul a decis sa renunte la vechiul sistem, avand in vedere caracterul exemplificativ al enumerarii de la art. 3 lit.a) si solutiile impartasite de doctrina si jurisprudenta occidentala, nu excludem posibilitatea inregistrarii unei marci alcatuite dintr-o singura culoare, cu conditia ca aceasta sa fie distinctiva.

            Exemple din jurisprudenta franceza mai veche: galbenul Kodak (Trib Paris 1977); saumon-orange (Trib Marsilia 1939)

Marcile compuse dintr-o singura culoare - pentru a putea fi considerata marca, solicitantul trebuie sa faca dovada distinctivitatii dobandite pentru acea culoare.

Curtea Europeana de Justitie a decis ca o culoare poate sa aiba un caracter distinctiv, cu conditia ca aceasta sa poata fi reprezentata grafic intr-un mod clar, precis, durabil si obiectiv. In Romania au fost acceptate la inregistrare combinatii de culori pentru clasa 05[8]. Doctrina admite ca si o singura culoare poate deveni distinctiva prin modul in care este aplicata si , drept urmare, poate deveni o marca valabila.

Lipsa de distinctivitate poate fi depasita prin dovedirea dobandirii distinctivitatii prin folosire, respectiv folosirea la scara larga si obtinerea recunoasterii de catre un numar cat mai mare de consumatori.

            Orice combinatie a acestor semne – printr-o asemenea combinatie (de cuvinte, de desene, litere, cifre, culori etc.), un semn banal poate fi transformat intr-un semn distinctiv, susceptibil de a fi apropriat ca marca.

           

            B.Marca trebuie sa fie un semn distinctiv

Nu sunt distinctive semnele necesare, uzuale (generice) si cele descriptive.

Semne necesare – a se vedea, denumirile necesare.

Semne uzuale (generice) – potrivit art. 5 alin.1 lit.c) din lege „Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: marcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicatii devenite uzuale in limbajul curent sau in practicile comerciale loiale si constante”.

In doctrina se arata ca prin marca uzuala intelegem acea marca ce a dobandit o intrebuintare comuna si generalizata pentru desemnarea produselor respective.

In aceasta categorie intra acele marci care fie datorita succesului comercial deosebit, fie datorita faptului ca in limba tarii respective nu exista un substantiv comun care sa desemneze produsul sau serviciul, determina publicul consumator sa utilizeze marca pentru a desemna produsul sau serviciul. Intr-un asemenea mod, termenul din limbajul curent care desemneaza produsul sau serviciul dobandeste un sinonim (respectiv acea marca), iar – cu timpul – acest din urma termen se substituie celui dintai. Asa s-a intamplat cu fostele marci „Apa de colonie”, „Aragaz”, „Frigidaire”, „Thermos”, „Clacson”, „Aspirina”, „Bretelle” etc.

Semne descriptive – potrivit art. 5 alin.1 lit.d) din lege, sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate marcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicatii, putand servi in comert pentru a desemna specia (de exemplu, spirt rafinat; vin distilat etc.), calitatea (de exemplu, ciocolata fina; hotel de lux; pantofi flexibili), cantitatea (de exemplu: zahar la 1kg; vin la 1litru etc.), destinatia (de exemplu, pompa de irigare; ulei comestibil; ruj de buze), valoarea (de exemplu, detergent la 5 lei, parfum la 50 de lei etc.), originea geografica (de exemplu, unt Dorna; sticla de Jena etc.) sau timpul fabricarii produsului ori prestarii serviciului (de exemplu, vin din 1990; sampanie din 1950 etc.) sau alte caracteristici ale acestora.

Daca s-ar admite la inregistrare astfel de marci, s-ar crea un monopol asupra acestor semne in favoarea unor persoane, ceea ce ar avea ca efect franarea concurentei (de exemplu, nimeni nu ar mai putea comercializa vin la 1litru.).

In cazul semnelor descriptive trebuie sa dintingem intre termeni pentru ca nu toti termenii care evoca anumite calitati ale produsului sau serviciului sunt descriptivi. Astfel:

-             termenii evocatori: nu sugereaza decat calitatile produsului sau serviciului, fara a-l descrie intr-o maniera directa si necesara.  Mesajul nu trebuie sa fie prea direct (de exemplu „Femme” pentru parfumuri).

-             termenii descriptivi: cei care indica trasaturile unui produs, fara insa a fi singurii termeni care pot descrie acele caracteristici.

Pentru a constitui un motiv de refuz la inregistrare a marcii, legea si practica cer ca semnul sa fie format exclusiv din termeni descriptivi. Daca un termen descriptiv este alaturat altor termeni descriptivi si impreuna formeaza un ansamblu, marca ar putea deveni valabila.

B.     Noutatea (in doctrina este numita „disponibilitatea”)

Pentru a putea fi inregistrat ca marca, un semn trebuie sa fie disponibil, in sensul de a nu apartine altuia, de a nu fi facut anterior obiectul unei aproprieri din partea altcuiva.

Noutatea este relativa in spatiu, pentru ca nu pot fi inregistrate si protejate ca marci semnele inregistrate anterior in Romania sau protejate pe teritoriul Romaniei in baza unor conventii internationale la care Romania este parte. In acest sens, potrivit art. 6 lit. a), b), c)  o marca este refuzata la inregistrare, daca: a) este identica cu o marca anterioara, iar produsele sau serviciile pentru care inregistrarea marcii a fost ceruta sunt identice cu cele pentru care marca anterioara este protejata; b) este identica cu o marca anterioara si este destinata a fi aplicata unor produse sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioara este protejata, daca exista un risc de confuzie pentru public; c) este similara cu o marca anterioara si este destinata a fi aplicata unor produse sau servicii identice sau similare, daca exista un risc de confuzie pentru public, incluzand si riscul de asociere cu marca anterioara”.

            Exceptie de la caracterul relativ in spatiu – nu pot fi inregistrate in Romania nici marcile care sunt identice sau similare cu o marca notorie in Romania.

            Marca notorie (art.3 lit.c)) „este marca larg cunoscuta in Romania la data depunerii unei cereri de inregistrare a marcii sau la data prioritatii revendicate in cerere; pentru a determina daca o marca este larg cunoscuta se va avea in vedere notorietatea acestei marci, in cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile carora marca respectiva se aplica, fara a fi necesara inregistrarea sau utilizarea marcii in Romania”.

Potrivit art. 6 lit. d) si e) din lege, „o marca este refuzata la inregistrare, daca: d) este identica sau similara cu o marca notorie in Romania pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de inregistrare a marcii; e) este identica sau similara cu o marca notorie in Romania pentru produse sau servicii diferite de cele la care se refera marca a carei inregistrare este ceruta si daca, prin folosirea nejustificata a acesteia din urma, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele marcii notorii ori aceasta folosire ar putea produce prejudicii titularului marcii notorii”.  

De asemenea, potrivit art.7, „Marcile ce cad sub incidenta art. 6 pot fi totusi inregistrate cu consimtamantul expres al titularului marcii anterioare sau notorii”.

Semnul trebuie sa indeplineasca toate conditiile pentru a fi marca, si, implicit, sa fie distinctiv (distinctivitatea putand fi dobandita chiar prin notorietate).

Pentru a determina daca o marca este larg cunoscuta se va avea in vedere notorietatea acesteia in segmentul de public vizat pentru produsele sau serviciile carora li se aplica. Pentru a fi considerata larg cunoscuta in Romania, marca nu trebuie sa fie cunoscuta pe intreg teritoriul tarii sau pentru majoritatea locuitorilor acesteia, ci in cadrul segmentul de public caruia i se adreseaza produselor sau serviciile carora li se aplica acea marca. Pentru a verifica daca o marca este larg cunoscuta nu este necesar ca aceasta sa fie inregistrata sau utilizata ca marca in Romania. Iar acest lucru este posibil deoarece datorita mijloacelor de comunicare moderne si reclamei, marca poate deveni foarte cunoscuta in regiuni in care nu este inca inregistrata sau utilizata sau nici una dintre acestea.

Initial notorietatea era considerat a fi rezultatul vechimii, dar mai nou notorietatea marcii se poate dobandi intr-un timp foarte scurt si fara a se justifica in mod obligatoriu prin calitatea produsului si/ sau serviciului, ci mai mult ca rezultat al tehnicii de lansare si al modului de publicitate.

Pentru a te afla in fata unei marci notorii este necesar ca publicul, auzind sau rostind numele acesteia sa aiba reflexul cvasiautomat de a se gandi la produsul sau serviciul pe care il reprezinta[9], iar in acest sens exemple relevante ar fi marca ADIDAS pentru echipament sportiv sau marca POIANA asociata de consumatori cu ciocolata.

Din aceste caracteristici, notorietatea apare a fi o problema de fapt care se apreciaza in raport cu conditiile locale, avand totusi in vedere unele criterii, cum ar fi: vechimea marcii, intensitatea publicitatii, ideea de calitate, identificarea cu intreprinderea. Marca este considerata notorie ori de cate ori intr-o anumita perioada aproape totalitatea cumparatorilor potentiali ai produselor carora le este destinata marca o recunosc.

Traditional, notorietatea marcii putea fi stabilita de instanta avand in vedere urmatoarele elemente:

-    vechimea depozitului;

-    importanta vanzarilor realizate cu produsele privind marca vizata;

-    importanta bugetului consacrat promovarii marcii sau produsului.

Insa asa cum rezulta din sondaje, singurul criteriu obiectiv care trebuie avut in vedere pentru apreciere caracterului notoriu este cunoasterea marcii de catre public, caracteristica ce nu poate fi stabilita decat prin sondaje, in scopul evitarii unui posibil arbitrariu din partea celor chemati sa se pronunte asupra acestei trasaturi a marci.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 84/1998 pot fi desprinse urmatoarele criterii de apreciere a notorietatii:

a)    gradul de distinctivitate, initiala sau dobandita, a marcii in Romania;

b)   durata si intinderea utilizarii in Romania a marcii notorii in legatura cu produsele si serviciile pentru care o marca se solicita a fi inregistrata;

c)    durata si intinderea publicitatii marcii notorii in Romania;

d)   aria georgafica de utilizare a marcii notorii in Romania;

e)    gradul de cunoastere a marcii notorii pe piata romaneasca de catre segmentul de public caruia i se adreseaza;

f)     existenta unor marci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aprtinand altei persoane decat aceea care pretinde ca marca sa este notorie.

Regulamentul de aplicare a legii (Regula 16) prevede insa ca fiind suficient numai faptul ca aceasta sa fie larg cunoscuta:

-    „pe teritoriul Romaniei; si

-    pentru segmentul de public din Romania caruia i se adreseaza produsele sau serviciile la care se refera marca”.

Din punct de vedere al noutatii in timp – e posibila inregistrarea unui semn ce a mai fost inregistrat, daca insa titularul sau a renuntat pe parcurs la protectie. Aici apare deosebirea fata de inventie; in vreme ce la inventie noutatea este absoluta in timp si spatiu, in cazul marcii, daca s-a pierdut dreptul exclusiv de exploatare, semnul devine disponibil, prezinta caracter de noutate.

In materie de marci, anterioritatile sunt numai scrise si sunt reprezentate fie de o marca inregistrata, fie de o marca depusa spre a fi inregistrata (cu conditia ca ulterior sa fie inregistrata). Publicitatea prin ea insasi nu constituie o anterioritate. Daca o persoana a facut publicitate unei marci, dar n-a inregistrat-o, nu dobandeste drept exclusiv de exploatare si nici nu se poate opune ca altcineva sa o inregistreze. Exceptie – daca prin publicitate a devenit notorie.

In alte sisteme de drept (SUA) – publicitatea unei marci este recunoscuta ca anterioritate. In acele sisteme de drept, nu se inregistreaza o marca daca mai inainte solicitantul n-a folosit-o si nu i-a facut publicitate. Ratiunea consta in aceea ca se doreste sa se admita inregistrarea unei marci doar daca titularul ei doreste realmente sa o foloseasca, iar nu doar sa interzica altora sa o foloseasca.

In doctrina se arata ca anterioritatile sunt limitate in timp, in spatiu si din punct de vedere profesional.

In timp – nu este indisponibil un semn adoptat anterior ca marca decat atata timp cat aceasta marca nu a fost abandonata sau titularul sau n-a fost decazut din drepturi.

In spatiu – nu este indisponibil un semn adoptat anterior ca marca decat atata timp cat aceasta marca est inregistrata pe teritoriul Romaniei (ori depusa spre a fi inregistrata si sub conditia ca ulterior sa fie inregistrata) sau protejata in baza unei conventii internationale cu aplicabilitate pe teritoriul Romaniei.

Exceptie – marcile notorii

Din punct de vedere profesional – ceea ce este esential in materia marcilor este evitarea confuziei, iar nu neaparat noutatea in sine a semnului. De aceea, acelasi semn poate fi folosit ca marca in doua industrii diferite de catre titulari diferiti.

Se vorbeste de regula specialitatii marcii care permite folosirea simultana a aceleiasi marci pentru produse diferite.

Intr-o speta, marca „Chesterfield” a fost inregistrata pentru tigari si ciorapi de dama; marca CONTINENTAL pentru anvelope si hoteluri.

Exceptie: marcile notorii in conditiile art. 6 lit.e) potrivit caruia „o marca este refuzata la inregistrare, daca: este identica sau similara cu o marca notorie in Romania pentru produse sau servicii diferite de cele la care se refera marca a carei inregistrare este ceruta si daca, prin folosirea nejustificata a acesteia din urma, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele marcii notorii ori aceasta folosire ar putea produce prejudicii titularului marcii notorii”.

C.     Marca sa fie licita

Potrivit art. 5 alin.1 lit. i), j), k), l),  Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: i) marcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri; j) marcile care contin, fara consimtamantul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucura de renume in Romania; k) marcile care cuprind, fara autorizatia organelor competente, reproduceri sau imitatii de steme, drapele, embleme de stat, insemne, sigilii oficiale de control si garantie, blazoane, apartinand tarilor Uniunii si care intra sub incidenta art. 6 ter din Conventia de la Paris; l) marcile care cuprind, fara autorizatia organelor competente, reproduceri sau imitatii de steme, drapele, alte embleme, sigle, initiale sau denumiri care intra sub incidenta art. 6 ter din Conventia de la Paris si care apartin organizatiilor internationale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe tari ale Uniunii”.

D.    Marca sa nu fie deceptiva (de la „deceptie”)

Conform art. 5 alin.1 lit. f), g), h),  Sunt excluse de la protectie si nu pot fi inregistrate: f) marcile care sunt de natura sa induca publicul in eroare cu privire la originea geografica, calitatea sau natura produsului sau a serviciului; g) marcile care contin o indicatie geografica sau sunt constituite dintr-o astfel de indicatie, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, daca utilizarea acestei indicatii este de natura sa induca publicul in eroare cu privire la locul adevarat de origine; h) marcile care sunt constituite sau contin o indicatie geografica, identificand vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat”.

Regula potrivit careia marca nu trebuie sa fie deceptiva izvoraste dintr-o preocupare de protectie a consumatorilor si este consecinta directa a functiei de garantie a calitatii, pe care marca este chemata s-a indeplineasca.

Jurisprudenta a considerat deceptive marcile de natura sa induca in eroare pe consumator asupra provenientei geografice a produsului (de exemplu: „Yankee” – pentru produse ce nu erau din SUA; „Tricosuisse” – pentru produse ce nu proveneau din Elvetia; „Brazil” – pentru cafea ce nu era din Brazilia; „Havane” si „Cubanitas” – pentru tigari ce nu erau din Cuba; „American Cola” – pentru racoritoare ce nu aveau nicio legatura cu America) sau asupra calitatilor produsului (de exemplu: „Menthol” – pentru tigari care nu contineau mentol; „Supermint” – pentru un produs ce nu continea menta; „Cobra” – pentru pantofi ce nu erau din piele de sarpe).

IV.              Conditiile de fond ale subiectelor protectiei

 

Titular al dreptului exclusiv de exploatare asupra unei marci poate fi una sau mai multe persoane fizice ori persoane juridice.

Pot fi titulari de marci nu numai comerciantii, dar si partide politice, ministere, institutii publice, asociatii si fundatii etc. Potrivit art. 47 din OG nr.26/2000 cu privire la asociatii si fundatii (publicata in M.Of. nr. 39/31.01.2000), „Asociatiile, fundatiile si federatiile pot infiinta societati comerciale. Dividendele obtinute de asociatii, fundatii si federatii din activitatile acestor societati comerciale, daca nu se reinvestesc in aceleasi societati comerciale, se folosesc in mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociatiei, fundatiei sau federatiei”.

Asociatiile, fundatiile si federatiile pot desfasura orice alte activitati economice directe daca acestea au caracter accesoriu si sunt in stransa legatura cu scopul principal al persoanei juridice (art. 48 din OG nr.26/2000).

 

V.                 Conditiile de forma

 

In dreptul comparat exista mai multe sisteme relative la conditiile de forma in materie de marci:

a)      Sistemul formalist – exista o procedura fara de care nu se recunoaste existenta dreptului subiectiv de proprietate industriala. Acesta este un sistem constitutiv de drepturi.

b)      Sistemul realist – dreptul exclusiv de exploatare asupra marcii se naste ca urmare a folosirii ulterioare a acesteia. De exemplu, in SUA, pentru nasterea dreptului subiectiv de proprietate industriala trebuie sa se faca dovada ca marca a fost folosita. Scopul consta in aceea ca se doreste sa se evite blocarea unor marci de catre anumite persoane doar in scopul stanjenirii concurentei.

c)      Sistemul mixt – dreptul asupra marcii se naste din folosirea anterioara a acesteia, dar se ingaduie si un depozit reglementar din care se naste un singur drept: dreptul la actiunea in contrafacere (de exemplu, Marea Britanie).

Romania a adoptat sistemul formalist, sistem care confera, neindoielnic, cele mai importante avantaje pentru ca elimina incertitudinile care apar in legatura cu momentul nasterii dreptului exclusiv de exploatare.

In cadrul procedurii inregistrarii marcilor, pot exista 5 etape, dintre care doua sunt facultative, iar trei sunt obligatorii.

§         2 etape facultative:

-    prima, anterioaraefectuarea cercetarii documentare prealabile, etapa care rezulta doar din enumerarea atributiilor OSIM; potrivit art. 93 lit.h) din lege, „In domeniul marcilor si indicatiilor geografice, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci are urmatoarele atributii: h) efectueaza cercetari prealabile inregistrarii unei marci;”

-    a doua, ulterioarareinnoirea inregistrarii marcii: „La cererea titularului, inregistrarea marcii poate fi reinnoita la implinirea fiecarui termen de 10 ani, cu plata taxei prevazute de lege. Cererea de reinnoire a inregistrarii marcii poate fi facuta inainte de expirarea duratei de protectie in curs, dar nu mai devreme de 3 luni inainte de expirarea acestei durate” (art.29 alin.2 si 3 din lege).

3 etape obligatorii:

A. Etapa constituirii depozitului reglementar

a) Potrivit art. 10 alin.1, „Cererea de inregistrare a unei marci continand datele de identificare a solicitantului, reproducerea marcii, precum si indicarea produselor sau serviciilor pentru care inregistrarea este ceruta, redactata in limba romana, se depune la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci si constituie depozitul national reglementar al marcii. Cererea se va referi la o singura marca”, iar conform art. 11 alin.1,Data depozitului national reglementar este data la care a fost depusa la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci cererea de inregistrare a marcii in conditiile in care aceasta contine toate elementele prevazute la art. 10 alin.1”.

b) Se pot invoca  – prioritatea conventionala(art.11alin.2).

                              – prioritatea de expozitie(art.12).

c) Cererea se depune de catre solicitant direct sau prin mandatar cu domiciliul (sediul) in Romania.

            B. Etapa controlului conditiilor de forma si de fond

a) Art.17 „In termen de o luna de la data primirii cererii de inregistrare a marcii, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci examineaza daca sunt indeplinite conditiile prevazute la art. 10 alin. 1 si, in caz afirmativ, atribuie data de depozit cererii. Daca cererea nu indeplineste conditiile prevazute la art. 10 alin. 1, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci va notifica solicitantului lipsurile cererii, acordand un termen de 3 luni pentru depunerea completarilor. In cazul in care solicitantul completeaza in termen lipsurile notificate de Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci, data depozitului este aceea la care cererea de inregistrare a marcii a fost completata conform art. 10 alin. 1. In caz contrar, cererea se respinge. Daca taxa de inregistrare si examinare a cererii nu este platita in termenul prevazut la art. 15, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci poate acorda solicitantului, pentru motive intemeiate, inca un termen de 2 luni. In cazul neplatii taxelor in termen se considera ca solicitantul a renuntat la inregistrarea marcii si cererea se respinge.”

b) Art. 19 „Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci examineaza, in fond, cererea de inregistrare a marcii, in termen de 6 luni de la data platii taxei de inregistrare si examinare a cererii. Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci examineaza:

   - calitatea solicitantului conform art. 3 lit. g);

   - conditiile prevazute la art. 13 alin. 1 si 2, daca in cerere se invoca o prioritate;

   - motivele de refuz prevazute la art. 5 alin. 1 si art. 6.

Art. 22 alin.2 „Daca cererea nu indeplineste conditiile pentru inregistrarea marcii, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci notifica aceasta solicitantului, acordandu-i un termen de 3 luni in care acesta sa-si poata prezenta punctul de vedere ori sa-si retraga cererea. Termenul poate fi prelungit cu o noua perioada de 3 luni, la cererea solicitantului si cu plata taxei prevazute de lege.”

c) Art. 22 alin.1 „Daca in urma examinarii cererii, potrivit art. 19 si 20, se constata ca sunt indeplinite conditiile pentru inregistrarea marcii, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci decide inregistrarea marcii si publicarea acesteia in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala. Marca se publica in termen de 2 luni de la data deciziei de inregistrare a marcii.”

d) Art. 23 „In termen de 3 luni de la data publicarii marcii, titularul unei marci anterioare sau al unei marci notorii, precum si titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicatie geografica protejata, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industriala protejat sau la un drept de autor, precum si orice alta persoana interesata pot face opozitie la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci cu privire la marca publicata. Opozitiile trebuie sa fie formulate in scris, motivat si cu plata taxei prevazute de lege. In cazul neplatii taxelor legale pentru opozitie se considera ca opozitia nu a fost facuta.”

            Conform art. 25 alin.1, opozitiile formulate cu privire la marca publicata se vor solutiona de catre o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci.

Componenta comisiei – comisia de examinare va fi formata din 3 specialisti desemnati de seful Serviciului Marci, dintre care unul va fi examinatorul care a intocmit raportul de examinare a marcii (Regula 19 alin.13).

Calea de atac – potrivit art. 25 alin.3, „Decizia de respingere a inregistrarii marcii poate fi contestata de solicitantul marcii, in termenul si cu procedura prevazute la art. 80”, iar art. 80 prevede ca „Deciziile Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci privind inregistrarea marcilor pot fi contestate la acest oficiu de catre solicitantul inregistrarii marcii sau, dupa caz, de catre titularul marcii, in termen de 3 luni de la comunicare, cu plata taxei legale. Deciziile Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci privind inscrierea cesiunii sau a licentei in Registrul National al Marcilor pot fi contestate la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci, de catre persoanele interesate, in termen de 3 luni de la comunicare sau, dupa caz, de la publicarea acestora.  Contestatiile formulate conform alin. 1 si 2 vor fi solutionate de catre o comisie de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Inventii si Marci.”

            C. Etapa inregistrarii marcii

Art. 28 „Cand deciziile de inregistrare a marcilor au ramas definitive, marcile sunt inregistrate in Registrul National al Marcilor, iar Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci elibereaza titularului certificatul de inregistrare a marcii, cu plata taxei prevazute de lege”. Deciziile de inregistrare a marcilor raman definitive dupa epuizarea cailor de atac.

Art. 29 alin.1 „Inregistrarea marcii produce efecte cu incepere de la data depozitului national reglementar al marcii, pentru o perioada de 10 ani.”

VI.              Drepturile nascute in legatura cu marcile

 

1.      Dreptul exclusiv de exploatare (dreptul subiectiv de proprietate industriala)

Potrivit art. 35 alin.1 din lege, „Inregistrarea marcii confera titularului sau un drept exclusiv asupra marcii”.

Caractere juridice.

-    drept absolut, opozabil erga omnes;

-    drept patrimonial;

-    drept transmisibil;

-    drept teritorial, dar cu vocatie la universalitate.

Principiul teritorialitatii marcii inseamna sub aspect pozitiv ca marca este aparata pe intregul teritoriu al tarii in care a fost inregistrata, iar sub aspect negativ, ca actele de dobandire si conservare a dreptului la marca nu isi produc efectele decat in tara pe al carei teritoriu sunt savarsite.

Prin mecanismul conventiilor internationale( in special, Aranjamentul de la Madrid din 1891) s-a ajuns ca prin folosirea unei anumite proceduri, inregistrarea internationala a unei marci sa produca efecte si pe alte teritorii.

-    drept temporar, dar cu vocatie la perpetuitate.

Acest caracter al dreptului la marca rezulta din posibilitatea nelimitata de a reinnoi depozitul marcii la expirarea fiecarei perioade de protectie.

            Continutul dreptului subiectiv de proprietate industriala

            Principalele prerogative care alcatuiesc dreptul la marca sunt urmatoarele:

a. dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marca;

b. dreptul de a interzice folosirea aceluiasi semn de catre terti.

In acest sens, art.35 alin.2 din lege prevede ca „Titularul marcii poate cere instantei judecatoresti competente sa interzica tertilor sa foloseasca, in activitatea lor comerciala, fara consimtamantul titularului:

   a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost inregistrata;

   b) un semn care, data fiind identitatea sau asemanarea cu marca ori data fiind identitatea sau asemanarea produselor sau serviciilor carora li se aplica semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata, ar produce in perceptia publicului un risc de confuzie, incluzand si riscul de asociere a marcii cu semnul;

   c) un semn identic sau asemanator cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este inregistrata, cand aceasta din urma a dobandit un renume in Romania si daca, din folosirea semnului, fara motive intemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele marcii sau folosirea semnului ar cauza titularului marcii un prejudiciu”,

iar alin.3 dispune ca „In aplicarea alin. 2, titularul marcii poate cere sa fie interzise tertilor, in special, urmatoarele acte:

   a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;

   b) oferirea produselor sau comercializarea ori detinerea lor in acest scop sau, dupa caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;

   c) importul sau exportul produselor sub acest semn;

   d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate”.

            Mai precizam si faptul ca dreptul exclusiv de exploatare a marcii este, ca orice drept, o posibilitate, o prerogativa, o putere conferita titularului, dar, ca si in materia inventiilor, titularul are si obligatia exercitarii acestui drept. Sanctiunea nerespectarii acestei obligatii consta in decaderea titularului din dreptul la marca, conform art.45 lit.a) din lege.

            Natura juridica a dreptului exclusiv de exploatare.

            Asa cum s-a aratat in partea introductiva a cursului, consideram ca dreptul exclusiv de proprietate industriala este un drept real insa aplicabil unui bun incorporal si destinat utilizarii in industrie.

            In literatura de specialitate s-a aratat ca dreptul la marca, spre deosebire de dreptul nascut din brevetul de inventie, ar fi un drept relativ, in sensul ca titularul sau nu-l poate opune decat unui numar limitat de persoane, respectiv concurentilor sai, adica acelor persoane care desfasoara o activitate identica sau similara (de exemplu, daca marca este inregistrata pentru detergenti, inseamna ca ea poate fi opusa doar acelora care produc si comercializeaza detergenti, nu si acelora care produc si comercializeaza autoturisme). Si acesti autori insa, formuleaza anumite rezerve in ceea ce priveste marcile notorii (in conditiile art. 6 lit.e) din lege).

            Consideram ca existenta „principiului specialitatii marcii” nu este incompatibila cu caracterul absolut al dreptului la marca, intrucat opozabilitatea acestui drept se extinde virtual si abstract la oricine ar exercita la un moment dat o activitate identica sau similara titularului marcii. Altfel spus, exista un subiect pasiv nedeterminat, precum in cazul drepturilor absolute.

Limitele dreptului exclusiv de exploatare asupra marcii.

Limite generale:

-    temporalitatea si teritorialitatea, cu nuantarile pe care le-am enuntat deja.

Limite speciale:

  1. epuizarea dreptului subiectiv de proprietate industriala.

Potrivit art. 37 alin.1 din lege, „Titularul unei marci inregistrate nu poate cere sa se interzica altor persoane detinerea, oferirea spre vanzare sau comercializarea produselor care poarta aceasta marca, pentru produsele care au fost puse in comert de insusi titular sau cu consimtamantul acestuia”.

Intr-o speta solutionata in anul 1979, Tribunalul Rotterdam a decis ca procedeaza ilegal un cumparator care aplica marca pe un ambalaj nou, confectionat fara stirea titularului marcii.

  1. exercitarea de catre un tert in cadrul activitatilor sale comerciale a unor acte menite sa asigure protectia consumatorilor.

Potrivit art.38 din lege, „Titularul marcii nu poate cere sa se interzica unui tert sa foloseasca in activitatea sa comerciala:

   a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;

   b) indicatii care se refera la specia, calitatea, destinatia, valoarea, originea geografica, perioada de fabricatie a produsului sau perioada prestarii serviciului sub marca, precum si la orice alte caracteristici ale acestora;

   c) marca, daca aceasta este necesara pentru a indica destinatia produsului sau a serviciului, in special pentru accesorii sau piese detasabile.

    Dispozitiile alin. 1 sunt aplicabile, cu conditia ca folosirea elementelor prevazute la lit. a)-c) sa fie conforma practicilor loiale”.

2.      Dreptul provizoriu de exploatare exclusiva a marcii

Potrivit art. 36 din lege, „Solicitantul cererii de inregistrare a marcii poate cere sa se interzica tertilor sa efectueze actele prevazute la art. 35 alin. 2, numai dupa publicarea marcii. Pentru acte posterioare publicarii marcii, solicitantul poate cere despagubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despagubirilor este executoriu numai dupa data inregistrarii marcii. In cazul in care cererea de inregistrare a marcii a fost respinsa, solicitantul nu are dreptul la despagubiri.”

Potrivit art. 83 alin.3 din lege, „Nici un act din cele prevazute la art. 35 alin. 2 nu constituie contrafacere, daca a fost efectuat inainte de data publicarii marcii.”

3.      Dreptul de prioritate

Potrivit art. 9 din lege, „Dreptul la marca apartine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, in conditiile legii, cererea de inregistrare a marcii.”

Dreptul de prioritate este dreptul celui care cel dintai a efectuat depozitul unei cereri de inregistrare a unui anumit semn ca marca, de a fi recunoscut ca titular al marcii.

4.      Dreptul la despagubiri materiale in cazul incalcarii dreptului subiectiv de proprietate industriala asupra marcii

Potrivit art. 83, „Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda de 15 milioane lei vechi:

   a) contrafacerea, imitarea sau folosirea fara drept a unei marci in scopul inducerii in eroare a publicului asupra calitatii produselor sau serviciilor la care se refera marca;

   b) punerea in circulatie, fara drept, a unui produs purtand o marca identica sau similara cu o marca inregistrata pentru produse identice sau similare si care prejudiciaza pe titularul marcii inregistrate;

   c) punerea in circulatie a produselor care poarta indicatii geografice care indica sau sugereaza ca produsul in cauza este originar dintr-o regiune geografica, alta decat locul adevarat de origine, in scopul inducerii in eroare a publicului cu privire la originea geografica a produsului.

    Savarsirea de catre un tert a oricarui act prevazut la art. 35 alin. 2, fara consimtamantul titularului marcii inregistrate, constituie infractiune de contrafacere.

    Nici un act din cele prevazute la art. 35 alin. 2 nu constituie contrafacere, daca a fost efectuat inainte de data publicarii marcii.

    O actiune in contrafacere poate fi pornita de titularul marcii numai dupa data inregistrarii marcii in Registrul National al Marcilor.”

Iar art. 85 dispune ca „Pentru prejudicii cauzate prin savarsirea faptelor prevazute la art. 83, persoanele vinovate pot fi obligate la despagubiri, potrivit dreptului comun.”

Titularul certificatului de inregistrare poate decide sa nu recurga la calea procesului penal (in cadrul caruia sa se constituie parte civila), ci, intemeiat pe dispozitiile art. 998 si urm. C.civ., sa pretinda despagubiri printr-o actiune civila.

 

VII.           Transmisiunea drepturilor asupra marcilor

           

1.Aspecte introductive

1.1. Obiectul studiului. - Prin functia sa de identificare a originii comerciale si a calitatii produselor, de organizare a concurentei pe piata, marca a dobandit o valoare economica foarte importanta in economia contemporana. Consecutiv, a crescut si interesul pentru amenajarea unui cadru juridic adecvat pentru ca marca sa poata fi transmisa de la un subiect de drept la altul.

Spre deosebire de creatiile intelectuale industriale (de exemplu, inventiile, desenele/ modelele industriale, topografiile circuitelor integrate), marca - cel mai important semn distinctiv - nu da nastere nici unui drept personal nepatrimonial, ci numai unor drepturi patrimoniale. Cum drepturile patrimoniale sunt de regula transmisibile, rezulta ca, de plano, toate drepturile asupra marcii pot fi transmise.

In lipsa unei enumerari legale, vom identifica urmatoarele drepturi nascute in legatura cu marca: dreptul de prioritate,[10] dreptul la eliberarea certificatului de inregistrare,[11] dreptul provizoriu exclusiv de exploatare a marcii,[12] dreptul exclusiv de exploatare a marcii[13] si dreptul de a obtine despagubiri pentru incalcarea oricaruia dintre drepturile mentionate anterior.[14]

Dintre toate aceste drepturi, dreptul la despagubiri nu este propriu-zis un “drept asupra marcii”, ci este un drept de creanta nascut din incalcarea unui drept asupra marcii. Fiind un drept de creanta, dreptul la despagubiri se poate transmite potrivit regulilor de drept comun ce guverneaza transmiterea creantelor[15]. Transmiterea dreptului la despagubiri nu face obiectul prezentului studiu.

Cat priveste dreptul de prioritate, dat fiind caracterul sau de drept accesoriu al dreptului exclusiv de exploatare a marcii[16], se va transmite deodata si in acelasi mod ca si acest drept exclusiv.[17] 

Dreptul la eliberarea certificatului de inregistrare reprezinta o etapa in devenirea dreptului exclusiv asupra marcii si are un caracter esentialmente temporar. Cum eliberarea certificatului de inregistrare confera dreptul exclusiv asupra marcii, transmiterea dreptului la eliberarea certificatului de inregistrare reprezinta o transmitere sub conditie suspensiva a dreptului exclusiv asupra marcii.

In fine, dreptul provizoriu exclusiv de exploatare a marcii este accesoriu dreptului la eliberarea certificatului de inregistrare si, deci nu poate fi transmis decat impreuna cu acesta. Ca si dreptul la eliberarea certificatului de inregistrare, dreptul provizoriu de exploatare exclusiva are caracter esentialmente temporar, fiind recunoscut doar pana la data si sub conditia rezolutorie a eliberarii certificatului de inregistrare. Totusi, spre deosebire de dreptul la eliberarea certificatului de inregistrare, dreptul provizoriu de exploatare exclusiva nu se naste la data constituirii depozitului national reglementar, ci la data publicarii cererii de inregistrare a marcii. In orice caz, dreptul provizoriu de exploatare are acelasi continut cu dreptul de exploatare exclusiva a marcii conferit de certificatul de inregistrare, astfel incat transmiterea sa va produce, mutatis mutandis, efecte similare cu ale transmiterii dreptului exclusiv de exploatare a marcii.

In cele ce urmeaza, vom examina problemele care se pun in legatura cu transmiterea, in tot sau in parte, a dreptului exclusiv de exploatare a marcii.

 Potrivit art. 39 din Legea nr. 84/1998, « Drepturile asupra marcii pot fi transmise prin cesiune sau prin licenta , oricand in cursul duratei de protectie a marcii. Drepturile asupra marcii se transmit si in cazul urmaririi silite a debitorului titular al marcii efectuate in conditiile legii » Din acest text rezulta ca exista doua forme principale de transmitere a drepturilor asupra marcii, respectiv contractul de cesiune si contractul de licenta.

1.2. Scurt istoric cu privire la transmiterea marcilor. - Deoarece din punct de vedere cronologic, prima functie ce i s-a atribuit marcii de catre reglementarile moderne a fost aceea de identificare a originii comerciale a produsului, s-a considerat multa vreme ca marca trebuie sa fie inseparabila de aceasta origine comerciala, astfel incat ea nu putea fi instrainata decat impreuna cu fondul de comert sau cu intregul patrimoniu al comerciantului, ori cel putin cu o fractiune a acestui patrimoniu (principiul conexitatii marcii).

      Restrictia a fost mentinuta si dupa ce a devenit dominanta functia marcii de garantie a calitatii. Se sustinea ca, daca s-ar admite transmisibilitatea marcii, de vreme ce intreprinderea dobanditoare produce intotdeauna bunuri de o alta calitate decat intreprinderea transmitatoare, publicul va fi prejudiciat considerand in mod eronat ca produsele carora marca li se aplica au aceeasi calitate.

Aceasta conceptie restrictiva cu privire la transmisibilitatea dreptului la marca s-a dovedit a fi ineficienta si chiar nociva in raport cu scopul sau declarat, protectia consumatorilor si evitarea confuziei. Ineficienta, intrucat putea fi eludata prin renuntarea expresa la marca a titularului « cedent » (in schimbul unui pret)  urmata de un nou depozit al aceleiasi marci pe numele « cesionarului » (care a platit respectivul pret). Nociva, deoarece in intervalul de timp creat intre renuntare si noul depozit, tertii de rea-credinta ar putea inregistra marca pe numele lor fara a suporta nici un cost, fara a putea fi urmariti de cesionar sau de cedent si fara ca functia de identificare a originii produsului si de garantie a calitatii sa fie indeplinita. Dimpotriva, crestea astfel riscul de inducere in eroare a consumatorului de catre acest tert, veritabil uzurpator al marcii.[18]

Pentru a evita consecintele negative ale acestor practici, in urma cresterii valorii marcii in cadrul fondului de comert si pentru a raspunde necesitatii de ordin economic de a fluidiza circulatia sa juridica, mai multe legislatii au adoptat, sub influenta doctrinei, principiul liberei cesiuni a marcii.[19]

In Romania, in mod traditional, legislatia din domeniul marcilor a consacrat principiul transmisibilitatii marcii independent de fondul de comert din care face parte.

Astfel, art. 5 alin. 1, teza a doua din Legea asupra marcilor de fabrica si de comert din 15 aprilie 1879 prevedea ca “Marca de fabrica este insa transmisibila”. In temeiul acestui text, in doctrina si jurisprudenta s-a decis in mod constant ca “din moment ce nu exista prohibitiune din partea legiuitorului, marca poate fi transmisa independent de intreprinderea care o foloseste, cu conditiunea insa ca sa nu cuprinda nici o indicatiune care ar putea sa induca in eroare pe cumparator asupra originii produsului.”[20] 

Legea nr. 28/1967 privind marcile de fabrica, de comert si de serviciu consacra in mod implicit - dar neindoielnic - cedarea marcii, separat de fondul de comert sau de intreprinderea ale carei produse, lucrari sau servicii le individualiza.[21]

Urmand aceasta linie traditionala, actuala lege a marcilor a consacrat in mod expres principiul transmisibilitatii marcii, independent de fondul de comert din care face parte. Astfel, art. 40 alin. 1, teza I prevede ca « Drepturile cu privire la marca pot fi transmise prin cesiune, indiferent de transmiterea fondului de comert in care aceasta este incorporata » (s. n.).

      A. CESIUNEA DE MARCA

1.      Contractul de cesiune de marca (cesiunea voluntara)

2.1. Notiune. - Contractul de cesiune de marca este contractul prin care titularul marcii, in calitate de cedent, transmite cesionarului, in tot sau in parte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul exclusiv de exploatare a marcii.

Specific cesiunii de marca este obiectul sau, care consta in insasi transmiterea dreptului subiectiv de proprietate industriala asupra marcii.

2.2. Clasificare

2.2.1. Dupa intinderea dreptului transmis, cesiunea poate sa fie totala (daca dreptul este transmis in intregime) sau partiala (daca dreptul este transmis numai in parte).

a) Cesiunea partiala din punct de vedere teritorial. - Din ratiuni de protectie a concurentei si a liberei circulatii a bunurilor, precum si de evitare a confuziei in randul consumatorilor, legea a interzis cesiunea de marca partiala din punct de vedere teritorial. Astfel, potrivit art. 40 alin. 2, teza finala, « cesiunea, chiar partiala, nu poate limita teritorial folosirea marcii pentru produsele sau serviciile la care se refera ». Spre exemplu, este interzisa cesiunea dreptului la marca pentru teritoriul unui singur judet sau al unei singure regiuni istorice.

Sanctiunea aplicabila unui contract de cesiune partiala din punct de vedere teritorial este nulitatea absoluta a unui astfel de contract, dat fiind ca legiuitorul a urmarit sa ocroteasca un interes general. Temeiul de drept aplicabil este art. 40 alin. 2 din Legea nr.84/1998, coroborat cu art. 5 C. civ. Actiunea in constatarea nulitatii absolute poate fi intentata de orice persoana interesata (partile contractante, consumatorii indusi in eroare, OSIM). De asemenea, nulitatea absoluta poate fi invocata si de instanta de judecata din oficiu.

b) Cesiunea partiala din punct de vedere profesional. - Este permisa, in schimb, cesiunea partiala din punct de vedere al claselor de produse sau servicii. [22] Astfel, art. 40 alin. 2 teza I prevede ca « transmiterea prin cesiune a drepturilor asupra marcii se poate face pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca este inregistrata sau numai pentru o parte dintre acestea »

Functia distinctiva a marcii si necesitatea de a evita confuzia in randul consumatorilor impun insa o limitare si in privinta cesiunilor partiale din punctul de vedere al produselor sau serviciilor la care se refera. Astfel, potrivit art. 40 alin. 4, « Marcile identice sau similare, apartinand aceluiasi titular si care sunt folosite pentru produse sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin cesiune decat in totalitate si numai catre o singura persoana, sub sanctiunea nulitatii actului de transmitere. »

Ratiunea sanctiunii instituite de acest text indreptateste calificarea sa drept nulitate absoluta si totala a contractului de cesiune pentru caracterul ilicit al obiectului. Actiunea in constatarea nulitatii absolute poate fi intentata de orice persoana interesata (partile contractante, consumatorii indusi in eroare, OSIM). De asemenea, nulitatea absoluta poate fi invocata si de instanta de judecata din oficiu. 

Retinem insa ca sub incidenta acestei sanctiuni nu vor intra decat acele cesiuni partiale privind marci identice sau similare deja folosite pentru produse identice sau similare pana la momentul incheierii contractului. [23]  Per a contrario, este valabil contractul de cesiune avand drept obiect o marca deja folosita la momentul incheierii contractului, care este similara cu o alta marca inregistrata de acelasi titular (cedentul), dar care nu a fost folosita pentru produse identice sau similare. Tot astfel, este valabil contractul de cesiune avand drept obiect o marca inregistrata care nu a fost folosita pana la momentul incheierii contractului si care este similara cu o alta marca inregistrata de acelasi titular (cedentul), dar care  a fost folosita pentru produse identice sau similare. In fine, a fortiori, este valabil contractul prin care titularul a doua marci identice sau similare inregistrate pentru aceleasi clase de produse, dar care nu au fost folosite cedeaza numai una dintre aceste marci, pe care cesionarul urmeaza, evident, sa o foloseasca.

In toate aceste ipoteze insa, titularul marcii inregistrate, dar care nu a fost folosita pana la momentul incheierii contractului de cesiune, poate incepe folosirea marcii ulterior acestui moment, fara ca titularul marcii identice sau similare sa fie obligat sa inceteze folosirea acesteia. In aceste situatii, ca urmare a incheierii contractului de cesiune, se creaza conditiile ca marci identice sau similare sa poata fi folosite concomitent, pe aceeasi piata, pentru produse identice sau similare de catre doi titulari diferiti. Aceasta imprejurare este de natura sa produca o confuzie grava in randurile consumatorilor, mai ales atunci cand produsele celor doi titulari  sunt de calitate diferita. De aceea, pentru a respecta in totalitate spriritul reglementarilor moderne din materia marcilor, care urmaresc in primul rand protectia consumatorilor, consideram ca, de lege ferenda, se impune ca art. 40 alin. (4) sa fie modificat prin inlocuirea termenului “folosite” cu termenul “inregistrate”.

Pe de alta parte, observam ca in actualul stadiu al legislatiei, posibilitatea ca, in urma cesiunii, doi titulari diferiti sa foloseasca marci identice sau similare pentru produse identice sau similare este prejudiciabila chiar pentru interesele comerciale ale partilor contractante. Spre exemplu, in ipoteza in care unul dintre titularii marcilor similare promoveaza mai bine produsele sale (reclama, publicitate, nivel calitativ mai ridicat etc), el suporta costuri care ii vor profita si titularului celeilalte marci similare.

De aceea, este recomandabil ca obiectul contractului de cesiune sa il constituie toate marcile identice sau similare pentru produse identice sau similare  ale cedentului, chiar daca acesta nu le-a folosit pe toate pana la data incheierii contractului. Daca acest lucru nu este posibil, cesionarul ar trebui sa insiste pentru introducerea in contract a unei clauze prin care cedentul sa se oblige sa nu foloseasca in viitor marcile similare retinute. Aceasta prevedere ar trebui insotita si de introducerea unei clauze penale prin care sa se evalueze anticipat despagubirile care urmeaza a fi primite de cesionar in cazul incalcarii de catre cedent a acestei obligatii. In acest mod sunt protejate in mod corespunzator atat interesele consumatorilor, cat si acelea ale partilor contractante insesi.

Consideram ca, de lege lata, OSIM nu poate refuza inregistrarea unei cesiuni prin care se incalca dispozitiile art. 40 alin. (4). Daca, in urma depunerii listelor de produse in legatura cu care opereaza cesiunea (Regula 25 alin. (1) lit. g) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998[24]), OSIM constata incalcarea dispozitiilor citate, el este indreptatit sa sesizeze instanta judecatoreasca cu actiunea in constatarea nulitatii absolute a cesiunii, in virtutea atributiilor sale generale de “politie administrativa” in domeniul protectiei marcilor (art. 92). De lege ferenda, consideram ca OSIM ar trebui sa fie abilitat sa refuze inregistrarea cererii, cu efectul inopozabilitatii cesiunii fata de terti, desi contractul de cesiune  va continua sa se bucure de prezumtia de validitate pana la constatarea nulitatii absolute de catre instanta de judecata.

2.2.2. Dupa scopul urmarit de parti la incheierea contractului, cesiunea poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

Cesiunea cu titlu gratuit se poate realiza prin act unilateral sau prin contract. Cesiunea cu titlu gratuit prin act unilateral poate fi facuta numai pentru cauza de moarte si are natura juridica a unui legat testamentar.

Contractului de cesiune cu titlu gratuit i se vor aplica regulile prevazute de Codul civil pentru contractul de donatie.

In cazul cesiunii cu titlu oneros, contractul va fi supus regulilor generale prevazute de Codul civil pentru contractul de vanzare-cumparare sau de schimb, in functie de natura contraprestatiei, o suma de bani sau, respectiv, un alt bun.

2.3.  Conditii de forma. Opozabilitatea cesiunii fata de terti

2.3.1.Contractul de cesiune a marcii este un contract solemn. Potrivit art. 40 alin. 1 teza finala, « Cesiunea trebuie facuta in scris si semnata de partile contractante sub sanctiunea nulitatii. » Rezulta ca legea impune ad validitatem conditia formei scrise a contractului. Tot ad validitatem, consimtamantul trebuie sa fie exprimat prin semnatura partilor sau a reprezentantilor lor, aplicata pe inscris. In situatia in care contractul de cesiune este incheiat prin mandatar, atunci procura trebuie data de asemenea in forma scrisa si semnata de mandant.[25]  

Sanctiunea nerespectarii oricareia dintre aceste doua conditii de forma – forma scrisa sau semnatura partilor - este nulitatea absoluta a contractului de cesiune.

Aceste reguli sunt aplicabile doar in cazul in care marca este transferata ut singuli. In cazul in care transmiterea marcii opereaza in cadrul transmiterii fondului de comert, a patrimoniului sau unei fractiuni din patrimoniu, forma aplicabila este aceea prevazuta pentru categoriile de transmisiuni respective. Daca nu exista reguli speciale se aplica principiul consensualismului si regulile generale de proba prevazute de Codul civil sau de Codul comercial, dupa caz.

In cazul in care cesiunea marcii este cu titlu gratuit, contractul astfel incheiat are natura juridica a unui contract de donatie si, in consecinta, este supus regulilor de forma prevazute de Codul Civil pentru acest contract. Prin urmare, in acest caz, cesiunea de marca trebuie sa imbrace forma autentica ad validitatem (art. 813 C. civ.).[26] Deoarece dreptul asupra marcii este un bun mobil incorporal, el nu poate forma obiectul unei donatii sub forma darului manual. Cat priveste donatiile indirecte sau deghizate, sunt aplicabile pe deplin regulile dreptului comun.[27]

In ipoteza in care cesiunea cu titlu gratuit s-a realizat prin act juridic unilateral (adica prin legat testamentar), vor fi aplicabile pe deplin conditiile de forma ale testamentului.

2.3.2. Potrivit art. 41 alin. 2, « La cererea persoanei interesate si cu plata taxei prevazute de lege, Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci inscrie cesiunea in Registrul National al Marcilor si o publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala. Cesiunea devine opozabila tertilor, incepand cu data inscrierii acesteia in Registrul National al Marcilor. »

Aceasta regula de opozabilitate se aplica si in cazul in care marca este transmisa in cadrul transmiterii fondului de comert, a patrimoniului sau unei fractiuni din patrimoniu. In acest caz, in ipoteza in care contractul s-a incheiat valabil prin simplul acord de vointa (solo consensu), el va da nastere – printre altele - si unei obligatii de a face, adica de a intocmi un inscris referitor la cesiunea de marca, pe baza caruia urmeaza sa se indeplineasca formalitatile de inscriere a cesiunii pentru opozabilitate fata de terti.

2.3.3. Cererea de inscriere a cesiunii unei marci trebuie sa cuprinda mentiunile prevazute de Regula 25 din Regulament.[28] Cererea trebuie insotita de o copie de pe contractul de cesiune sau de pe extrasul din contract care prevede cesiunea, copia, respectiv extrasul, trebuind sa fie certificate pentru conformitate de catre cesionar (art. 41 alin. 1 din Lege si Regula 26 alin. 1 din Regulament). O singura cerere de inscriere a cesiunii unei marci este suficienta in cazul cesiunii a doua sau mai multe marci, cu conditia ca pentru toate aceste marci sa existe un singur titular, iar cesiunea sa se efectueze catre un singur nou titular (Regula 27 alin. 2 din Regulament).

Inscrierea unei cesiuni a marcii este supusa platii unei taxe. Regimul juridic al acestei taxe este stabilit prin Ordonanta Guvernului nr. 41/1998 privind taxele in domeniul protectiei proprietatii industriale si regimul de utilizare a acestora.

In cazul in care cererea nu cuprinde toate mentiunile cerute sau nu este insotita de documentele necesare, OSIM acorda solicitantului cererii un termen de trei luni pentru remedierea lipsurilor. In cazul in care lipsurile nu sunt remediate in termenul acordat, OSIM decide respingerea cererii de inscriere. In caz contrar, la data la care cererea indeplineste cerintele impuse de Regula 25, OSIM inscrie cesiunea in Registrul National al Marcilor si o publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala – Sectiunea Marci.

Deciziile OSIM privind inscrierea cesiunii in Registrul National al Marcilor pot fi contestate la Comisia de reexaminare din cadrul OSIM, de catre persoanele interesate, in termen de trei luni de la comunicare sau, dupa caz, de la publicarea acestora (art. 80 alin. 2 si 3 din Lege si Regulile 45 alin (4) si 42 alin. (1) din Regulament). Hotararea Comisiei de reexaminare poate fi atacata cu apel la Tribunalul Bucuresti in termen de 30 de zile de la comunicare, iar deciziile Tribunalului Bucuresti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti, in termen de 15 zile de la comunicare. Hotararea Curtii este irevocabila.

2.3.4. De la data inscrierii, cesiunea devine opozabila tertilor. Terti in aceasta materie sunt cesionarii subsecventi, beneficiarii unei licente asupra marcii transmise, precum si autorii oricaror acte de contrafacere.

Consideram ca efectul opozabilitatii cesiunii fata de terti nu va putea fi realizat prin nici un alt mijloc decat formalitatea inscrierii, prevazuta imperativ de lege. Este indiferent daca tertul a cunoscut cesiunea prin alte mijloace (spre exemplu, a fost notificat de catre cesionar in sensul ca acesta din urma este noul titular al marcii, inclusiv in cazul in care la notificare s-a atasat copia contractului de cesiune).

Aceasta solutie se intemeiaza, pe de o parte, pe argumentul ca – spre deosebire de textele care reglementeaza publicitatea imobiliara[29] - art. 41 alin. (2) dipune ca cesiunea devine opozabila prin inscriere tuturor tertilor, iar nu numai tertilor de buna credinta. Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Pe de alta parte, ratiunea textului este aceea de a stimula inscrierea cesiunii de marca, nu numai pentru protectia tertilor, ci si pentru ca OSIM sa poata avea o evidenta completa si actuala a titularilor marcilor protejate,[30] ceea ce este in beneficiul securitatii dinamice a circuitului juridic civil. Iar aceasta ratiune se regaseste numai atunci cand conditia inscrierii se aplica general si uniform.

2.4. Efectele contractului de cesiune de marca

In cele ce urmeaza, ne vom referi la efectele contractului de cesiune de marca cu titlu oneros, care este mai frecvent intalnit in practica si ridica cele mai numeroase probleme. Deoarece efectele acestui contract nu se bucura de o reglementare speciala, ele urmeaza a fi guvernate de regulile prevazute de Codul civil pentru efectele contractului de vanzare-cumparare, inclusiv cele referitoare la efectele cesiunii bunurilor necorporale.

Contractul de cesiune de marca cu titlu oneros este un contract sinalagmatic intrucat da nastere la obligatii in sarcina ambelor parti, care sunt reciproce si interdependente. In cele ce urmeaza, vom analiza efectul translativ de drepturi al contractului, obligatiile cedentului si obligatiile cesionarului.

2.4.1. Transferul dreptului exclusiv asupra marcii

Potrivit regulilor de drept comun din materia contractului de vanzare-cumparare (art. 1295 C. civ.), transferul dreptului asupra marcii opereaza automat intre parti, prin efectul incheierii valabile a contractului. In consecinta, exceptand cazul in care, printr-o clauza expresa, partile au convenit sa supuna transferul dreptului asupra marcii unei modalitati determinate – termen sau conditie – efectul translativ de drepturi al contractului de cesiune de marca se produce in chiar momentul incheierii acestui contract.

Transferul dreptului asupra marcii implica si transmiterea dreptului de a introduce actiunea in contrafacere, care apare ca un accesoriu al dreptului exclusiv de exploatare. In legatura cu acest aspect se ridica urmatoarele probleme:

a)      Intai, se pune problema cine are calitatea procesuala de a introduce actiunea in contrafacere si/sau in concurenta neloiala pentru actele de contrafacere si/sau de concurenta neloiala savarsite anterior cesiunii de marca. In lipsa unei prevederi contractuale contrare, se considera ca, impotriva acestor acte, cedentul pastreaza dreptul de a introduce actiunile corespunzatoare.

Prin prevedere contractuala contrara intelegem o clauza prin care partile convin sa transmita si creanta la despagubiri izvorata din delictul civil de contrafacere sau de concurenta neloiala. In acest caz, contractul de cesiune va avea un obiect juridic complex, compus din dreptul exclusiv asupra marcii (ca drept real asupra unui bun incorporal) si dreptul la despagubiri (ca drept de creanta). Opozabilitatea fata de debitorul cedat (autorul actelor de contrafacere si/sau de concurenta neloiala) a cesiunii de creanta este supusa formalitatilor de publicitate prevazute de dreptul comun al cesiunii de creanta. In consecinta, independent de inscrierea contractului de cesiune la OSIM, cesiunea creantei la despagubiri va deveni opozabila autorului delictului civil prin notificare, inscrierea la Arhiva de garantii reale mobiliare sau, cel putin teoretic, prin acceptarea cesiunii facuta de debitorul cedat (autorul delictului civil).

In cazul in care, la data incheierii contractului, era pendinte un litigiu referitor la acte de contrafacere savarsite anterior de catre un tert, in lipsa unei prevederi exprese, calitatea procesuala activa a cedentului nu se va transmite prin contractul de cesiune ca accesoriu al dreptului asupra marcii. 

b)     Apoi, se pune problema de a sti cine este persoana care are calitate procesuala activa in actiunea in contrafacere si/sau concurenta neloiala introdusa pentru reprimarea actelor savarsite de terti intre momentul incheierii contractului de cesiune si momentul inscrierii cesiunii la OSIM. In acest caz, cesionarul nu va putea introduce cu succes actiunea in contrafacere, intrucat, in absenta formalitatilor necesare pentru opozabilitatea cesiunii, din punctul de vedere al tertului autor al delictului civil, cesionarul nu este titularul dreptului exclusiv asupra marcii. In schimb, cedentul ar putea pretinde despagubiri din partea tertului pentru actele savarsite de acesta dupa incheierea contractului de cesiune, dar inaintea inscrierii acestui contract.

Desi intre parti contractul de cesiune valabil incheiat produce efectul translativ de drepturi fara indeplinirea nici unei alte formalitati, fata de terti acest efect este inopozabil, indiferent daca ei inteleg (ori au interesul) sa se prevaleze ori nu de lipsa inscrierii. Opozabilitatea cesiunii fata de terti se realizeaza numai prin indeplinirea formalitatilor prescrise de lege, iar nu si prin alte modalitati (cum ar fi recunoasterea cesiunii de catre acestia).

Daca, in urma intentarii actiunii impotriva tertului culpabil de acte de contrafacere si/sau de concurenta neloiala savarsite dupa incheierea contractului de cesiune, dar inainte de inscrierea acestuia la OSIM, cedentul a obtinut despagubiri, consideram ca, in lipsa unei prevederi contractuale contrare, cesionarul este indreptatit sa solicite de la cedent restituirea acestor despagubiri.

Temeiul cererii de restituire astfel formulata il reprezinta contractul de cesiune care, intre parti, este valabil si opozabil inca din momentul incheierii sale in conditiile legii. Cu alte cuvinte, marca s-a transmis din patrimoniul cedentului in patrimoniul cesionarului la momentul incheierii contractului de cesiune, astfel incat atingerile aduse de tert dreptului la marca reprezinta - din perspectiva partilor - o pierdere patrimoniala a cesionarului. In consecinta, in raporturile cu cesionarul, cedentul ar pastra fara drept despagubirile primite pentru aceasta atingere.

c) In fine, pentru actele savarsite de terti ulterior inscrierii contractului de cesiune, calitatea de a introduce actiunea in contrafacere si/sau in concurenta neloiala, revine intotdeauna cesionarului.

2.4.2. Obligatiile cedentului

Cedentul are urmatoarele obligatii:

-         obligatia de predare;

-         obligatia de garantie pentru evictiune.

a) Obligatia de predare in materia cesiunii de marca se concretizeaza in obligatia de a remite certificatul de inregistrare a marcii. Nu excludem posibilitatea ca in cadrul obiectului obligatiei de predare  sa fie inclusa si transmiterea unei descrieri detaliate a marcii, insotita eventual de un prototip (spre exemplu in cazul marcilor tridimensionale, constand in forma produsului sau a ambalajului sau), precum si orice alte elemente de natura de a-i permite cesionarului sa reproduca in mod fidel marca dobandita.

b) Obligatia de garantie pentru evictiune, in aceasta materie, cuprinde: garantia pentru fapta proprie, garantia pentru fapta tertilor si garantia pentru viciile juridice ale certificatului de inregistrare.

b1) Obligatia de a garanta pentru fapta proprie reprezinta obligatia cedentului (precum si a succesorilor sai universali si cu titlu universal) de a se abtine de la orice act sau fapt de natura a-l tulbura pe cesionar in linistita folosinta a dreptului asupra marcii. Practic, cedentul are obligatia de a nu mai folosi marca cedata. Chiar daca aceasta obligatie este contractuala, atunci cand cedentul exploateaza marca ulterior incheierii contractului de cesiune, la alegerea cesionarului, raspunderea cedentului va putea fi angajata atat pe taram contractual, cat si pe taram delictual (pentru savarsirea delictului civil de contrafacere). Dupa cum se stie, cea mai importanta exceptie de la principiul nedmiterii optiunii intre cele doua tipuri de raspundere este aceea ca optiunea este permisa in cazul in care neexecutarea contractului constituie, in acelasi timp, si o infractiune.[31] Or, potrivit art. 83 alin. 1 lit. b)  folosirea fara drept a unei marci in prejudiciul titularului acelei marci reprezinta infractiunea de contrafacere, astfel incat optiunea intre cele doua forme de raspundere este permisa.

Solutia propusa prezinta un evident interes practic: Daca, in temeiul principiului non-cumulului celor doua forme de raspundere civila, cesionarul ar fi fost tinut sa introduca actiunea in raspundere civila contractuala, el nu ar fi putut obtine o reparatie decat in limita prejudiciului previzibil. Dimpotriva, solutia pe care o impartasim permite cesionarului care opteaza pentru raspunderea civila delictuala sa obtina repararea atat a prejudiciului previzibil, cat si a prejudiciului imprevizibil. In plus, atunci cand cesionarul a incheiat un contract de licenta de marca, oricare dintre licentiati poate sa intervina in procesul avand ca obiect actiunea in contrafacere intentata de catre cesionar, solicitand repararea de catre cedent a prejudiciului cauzat prin contrafacerea marcii (art. 43 alin. 3). O asemenea posibilitate nu ar fi existat daca cesionarul ar fi fost obligat sa intenteze o actiune in garantie pentru evictiune, care este de natura contractuala.

O situatie speciala de aplicare a obligatiei de garantie pentru fapta proprie este aceea in care, la data incheierii contractului de cesiune, cedentul are in stoc o cantitate mare de produse care poarta marca ce formeaza obiectul cesiunii. In ipoteza in care cedentul doreste sa valorifice ulterior produsele aflate in stoc, cu prilejul incheierii contractului el este obligat sa-l informeze pe cesionar in legatura cu aceasta stare de fapt. Partile pot conveni o solutie reciproc avantajoasa, cum ar fi: preluarea si valorificarea produselor de catre cesionar ori acordarea unei termen rezonabil cedentului pentru lichidarea stocului de produse, chiar dupa data incheierii contractului s.a.m.d. Cedentul este pe deplin interesat sa rezolve aceasta problema cu ocazia incheierii contractului de cesiune, deoarece in ipoteza in care situatia stocurilor nu va fi reglementata, el nu va mai putea comercializa, sub marca cedata, produsele aflate in stoc. 

Un alt caz de garantie pentru evictiunea decurgand din fapta proprie este acela in care, anterior inscrierii contractului de cesiune, cedentul incheie cu un tert un nou contract avand ca obiect acelasi drept asupra marcii. Daca tertul inscrie primul contractul prin care a dobandit marca, el va fi preferat cesionarului care nu si-a inscris cesiunea. Acesta din urma se va putea intoarce impotriva cedentului cu o actiune in garantie contra evictiunii.

b2) Obligatia de a garantie contra evictiunii rezultand din fapta unui tert reprezinta obligatia cedentului (precum si a succesorilor sai universali si cu titlu universal) de a-l garanta pe cesionar impotriva tulburarii sale in exercitarea prerogativelor de titular al dreptului asupra marcii, provenind din partea unei terte persoane.

Obligatia de garantie a cedentului subzista daca sunt indeplinite urmatoarele conditii cumulative: sa fie vorba de o tulburare de drept, iar nu de fapt; cauza evictiunii sa fie anterioara cesiunii; cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de catre cesionar. Din multitudinea de tulburari care pot proveni din fapta tertului, le vom examina in continuare pe cele mai importante, distingand intre tulburarile care determina raspunderea cedentului pentru evictiune si cele care nu angajeaza raspunderea cedentului pentru evictiune.

A. Tulburari care pot determina angajarea raspunderii cedentului pentru evictiune:

i)Tertul a inregistrat o marca similara anterior contractului de cesiune si a folosit aceasta marca timp de cinci ani (ori implinirea termenului de cinci ani este iminenta). In acest caz, cesionarul nu se mai poate opune folosirii marcii posterioare de catre tert, cu exceptia situatiei in care inregistrarea marcii posterioare a fost ceruta cu rea credinta (art. 49). In cazul in care, la momentul incheierii contractului, cesionarul nu a fost informat de catre cedent sau nu a cunoscut, pe orice alta cale,[32] situatia marcii similare, cedentul va fi chemat sa raspunda pentru evictiune.

ii)Tertul poate invoca impotriva cesionarului beneficiul unui contract de licenta consimtit de cedent anterior contractului de cesiune. In acest caz, daca licenta anterioara a fost inscrisa, ea este opozabila cesionarului care este obligat sa o respecte. In ipoteza in care, la momentul incheierii contractului de cesiune, cesionarul nu a cunoscut existenta licentei, el se va putea intoarce impotriva cedentului in temeiul obligatiei acestuia din urma de a-l garanta pentru evictiune. Dupa cum s-a aratat,[33] indeplinirea formalitatilor de opozabilitate a contractului anterior (in speta, a contractului de licenta) nu inlatura garantia pentru evictiune a instrainatorului, intrucat opozabilitatea nu presupune cunoasterea efectiva a cauzei evictiunii la momentul incheierii contractului de instrainare. Necesitatea unui comportament onest, loial, de buna credinta, la momentul incheierii contractului ii impune cedentului indatorirea de a face cunoscute cesionarului contractele de licenta asupra marcii aflate in vigoare la acel moment.

iii)Aceleasi solutii sunt aplicabile mutatis mutandis si in ipoteza in care tertul invoca un drept de uzufruct, de garantie reala mobiliara (gaj) , precum si atunci cand tertul a obtinut acordul cedentului pentru inregistrarea unei marci identice sau similare, conform art. 7.

B. Tulburari care nu determina angajarea raspunderii pentru evictiune a cedentului:

i)Ulterior inscrierii cesiunii, tertul savarseste acte de contrafacere sau de concurenta neloiala (prin utilizarea fara drept a marcii). Deoarece aceste acte ilicite nu reprezinta o tulburare de drept (in sensul ca nu au un temei juridic), ci o simpla tulburare de fapt, cedentul nu raspunde. Cesionarul insusi, in calitate de titular al dreptului la marca, poate intenta actiunea in contrafacere si/sau actiunea in concurenta neloiala.

ii)Tertul inregistreaza sau numai declanseaza procedura de inregistrare a unei marci identice sau similare cu cea dobandita de cesionar. Nici in aceasta ipoteza cedentul nu va raspunde. Cesionarul va putea sa faca opozitie la inregistrarea marcii, la OSIM, in temeiul art. 23-25, sau – daca marca a fost deja inregistrata – sa introduca actiune in anularea inregistrarii marcii, la Tribunalul Bucuresti, in temeiul art. 48.[34]

iii)In opinia noastra, nu reprezinta o evictiune detinerea, oferirea spre vanzare sau comercializarea produselor care poarta marca ce a format obiectul contractului de cesiune, pentru produsele care au fost puse in comert de insusi titular (in speta, cedentul) sau cu consimtamantul acestuia. Avem in vedere ipoteza in care, anterior incheierii contractului de cesiune, cedentul a comercializat sau, dupa caz, a autorizat comercializarea catre terte persoane a unor produse pe care este aplicata marca ulterior cedata.  In acest caz, dreptul transmis nu poarta asupra produselor puse in comert de catre cedent sau cu acordul acestuia, intrucat in legatura cu aceste produse, dreptul exclusiv asupra marcii s-a “epuizat” (art. 37 alin. 1). Fiind o limita speciala a dreptului la marca, “epuizarea” este inerenta dreptului exclusiv, indiferent in patrimoniul cui s-ar afla acesta. In consecinta, cesionarul nu se va putea opune comercializarii produselor in legatura cu care dreptul la marca a fost “epuizat” de catre cedent.[35]

b3) Obligatia de garantie pentru viciile juridice ale certificatului de inregistrare.

            Cedentul are obligatia de a-l garanta pe cesionar impotriva viciilor juridice ale certificatului de inregistrare, adica impotriva acelor situatii care duc la desfiintarea certificatului de inregistrare. Avem in vedere, in principal, urmatoarele situatii

i)                   Anularea inregistrarii marcii, cu consecinta lipsirii de efecte a certificatului de inregistrare prin radierea marcii (art. 48 din Legea nr. 84/1998 si Regulile 32 alin. (5) si 42 alin (3) din Regulament). Precizam ca anularea nu atrage raspunderea cedentului pentru evictiune decat daca hotararea prin care se constata anularea a ramas definitiva si irevocabila ulterior incheierii contractului de cesiune. In cazul in care hotararea de anulare a ramas definitiva si irevocabila anterior incheierii contractului, acesta este lovit de nulitate absoluta pentru lipsa obiectului. Daca anularea a fost numai partiala, atunci cesionarul poate solicita fie desfiintarea contractului, fie mentinerea contractului cu o reducere proportionala din pret (art. 1311 C. civ.).

ii) Ca urmare a admiterii unei actiuni in contrafacere si/sau in concurenta neloiala introdusa de catre un tert, cesionarului ii este interzis sa mai foloseasca, pe teritoriul Romaniei, marca ce a facut obiectul cesiunii.[36] Prin efectul admiterii unor asemenea actiuni, certificatul de inregistrare este complet lipsit de eficienta, iar cesionarul se vede pus in imposibilitatea de a mai exercita dreptul sau exclusiv asupra marcii.

iii) Decaderea cesionarului din drepturile conferite de marca daca la data incheierii contractului de cesiune erau indeplinite conditiile pentru a se constata decaderea sau daca indeplinirea lor era iminenta. Avem in vedere urmatoarele ipoteze:

·          Fara motive justificate, cedentul sau autorii sai nu au folosit efectiv marca pe teritoriul Romaniei o perioada neintrerupta de 5 ani (art. 45 lit. a);

·          Marca a devenit, ca urmare a actiunii sau inactiunii cedentului  sau autorilor sai, uzuala in comertul cu produsul sau serviciul pentru care a fost inregistrata (art. 45 lit. b);

·          Ca urmare a folosirii marcii de catre ori cu consimtamantul cedentului sau de catre  ori cu consimtamantul autorilor acestuia, marca a devenit susceptibila de a induce publicul in eroare (art. 45 lit. c).

2.4.3. Obligatiile cesionarului

a) Cesionarul este obligat sa plateasca pretul cesiunii, care de obicei este stabilit printr-o suma globala. Teoretic, nu este insa exclus ca pretul sa fie stabilit ca procent din beneficiile obtinute sub marca cedata sau din produsele valorificate sub aceasta marca.[37] In acest caz, cesionarul are si obligatia de a exploata marca cu diligenta unui bun titular, de a nu renunta la marca si de a se abtine de la orice actiune de natura a atrage decaderea din dreptul la marca. Daca procentul din incasari este stabilit pe o perioada care depaseste durata de valabilitate a certificatului de inregistrare, atunci cesionarul este obligat sa reinnoiasca inregistrarea marcii, conform art. 29-32, pana la expirarea acestei perioade.

b)     Cesionarul este, de asemenea, dator sa suporte cheltuielile necesitate de incheierea contractului de cesiune si de indeplinire a formalitatilor de inscriere a acestuia la OSIM.

B. CONTRACTUL DE LICENTA DE MARCA

1.      Consideratii generale

Toate obiectele dreptului de proprietate industriala – creatiile intelectuale industriale si semnele distinctive – au o trasatura comuna ce decurge din natura lor de bunuri necorporale: ubicuitatea. Ubicuitatea se manifesta in doua stadii deosebite: aparitia si folosinta. Ubicuitatea sub aspectul aparitiei (crearii) releva aptitudinea unui obiect al proprietatii intelectuale de a fi creat concomitent, dar in mod independent, de doua sau mai multe persoane diferite. Ubicuitatea sub aspectul folosintei releva aptitudinea fiecarui obiect al proprietatii intelectuale de a fi folosit concomitent, dar in mod independent, de doua sau mai multe persoane.[38]

In cazul in care un astfel de obiect necorporal este protejat printr-un drept exclusiv, instrumentul juridic prin intermediul caruia ubicuitatea sub aspectul folosintei se poate manifesta in mod concret este contractul de licenta. Prin intermediul acestui contract, obiectul dreptului de proprietate intelectuala poate fi exploatat nu numai de catre titularul dreptului exclusiv, ci si de catre alte subiecte de drept, autorizate de catre acest titular.[39]

Daca obiectul protectiei il constituie o marca, atunci contractul de licenta asupra unui astfel de obiect poate parea paradoxal. Intr-adevar, marca este un semn distinctiv ce indica originea comerciala a unui produs. Ca mijloc de identificare, marca ar trebui, aprioric, sa indice o singura origine comerciala, adica un singur producator, comerciant sau, dupa caz, prestator de servicii. Or licenta de marca permite tocmai “multiplicarea” originilor comerciale desemnate prin una si aceeasi marca.

Tocmai pentru a preveni prejudicierea consumatorilor, care ar putea fi indusi in eroare de aceasta multiplicare, este necesara interventia normelor juridice adecvate. Aceste dispozitii legale au menirea de a conferi contractului de licenta de marca o configuratie corespunzatoare atat principiilor ce guverneaza contractele, cat si interesului general al protectiei consumatorilor si concurentei loiale.

Prezentul studiu isi propune sa analizeze din aceasta perspectiva regimul juridic al contractului de licenta de marca. In acest scop, vom examina succesiv notiunea, clasificarile, conditiile de validitate, efectele si incetarea contractului de licenta de marca.

2.      Notiune

Contractul de licenta de marca este conventia prin care una dintre parti (numita licentiator sau transmitatorul licentei) confera celeilalte parti (numita licentiat sau beneficiarul licentei) dreptul de folosire temporara, totala sau partiala, a unei marci.

Spre deosebire de contractul de cesiune (fie si partiala sub aspect temporal), contractul de licenta nu transfera insusi dreptul subiectiv de proprietate industriala asupra marcii, ci atribuie beneficiarului un simplu drept de folosinta a marcii, in limitele stabilite prin contract si, asa cum vom arata in continuare, sub un anumit control din partea titularului marcii.

3.      Clasificari

Licentele de marca pot fi clasificate in functie de mai multe criterii, si anume: dupa tipul de folosinta autorizata beneficiarului, dupa gradul de complexitate al obiectului contractului, dupa intinderea folosintei autorizate, dupa intinderea folosintei rezervate de catre titularul marcii, dupa scopul urmarit de parti si, in fine, dupa importanta conferita de contractanti calitatilor personale ale beneficiarului licentei. Cele cinci clasificari pot fi combinate, intrucat ele pornesc de la criterii diferite. In cele ce urmeaza vom analiza fiecare dintre aceste clasificari, precum si importanta lor juridica.

A. Din punctul de vedere al tipului de folosinta autorizata beneficiarului, deosebim[40] :

q       Licenta de exploatare, prin care beneficiarul este autorizat sa aplice marca pe propriile sale produse[41] ;

q       Licenta de folosire, prin care beneficiarul este autorizat sa aplice marca numai asupra produselor primite de la licentiator[42] ;

q       Licenta de reclama, prin care beneficiarul este autorizat sa foloseasca marca numai in scop promotional.

In opinia noastra, licenta de reclama nu poate fi decat accesorie unei licente din primele doua tipuri mai sus-mentionate. Intr-adevar, este de neconceput un contract de licenta de reclama de sine statatoare.[43] Apreciem ca este lipsit de cauza contractul prin care “beneficiarul” ar primi doar dreptul de a face reclama unei marci, in conditiile in care productia si comercializarea produselor ce poarta marca nu i-ar aduce nici un castig (fiind, eventual, obligat si la plata unei remuneratii in schimbul acestui drept). Dimpotriva, contractul prin care o societate de publicitate se angajeaza sa desfasoare o campanie publicitara promovand marca cocontractantului sau nu este un contract de licenta de marca, ci un contract de antrepriza, supus dreptului comun,[44] in care titularul marcii are calitatea de client, iar societatea de publicitate este antreprenor.

B. Din punctul de vedere al intinderii folosintei autorizate beneficiarului, licentele pot fi totale sau partiale din punct de vedere teritorial, profesional si temporal.

Astfel, potrivit art. 42 alin. 1 din Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, « Titularul marcii poate, in baza unui contract de licenta sa autorizeze tertii sa foloseasca marca pe intreg teritoriul Romaniei sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata. »

Tipurile de licente partiale rezulta si din Regula 28 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice care, precizand continutul cererii de inscriere a unei licente la OSIM, dispune: ”Cand marca face obiectul unei licente pentru o parte din produsele si serviciile pentru care marca este inregistrata sau cand licenta este limitata teritorial ori este o licenta temporara, cererea de inregistrare a licentei ca indica, dupa caz:

a)      produsele si serviciile la care se refera licenta;

b)      partea din teritoriul Romaniei pentru care se acorda licenta;

c)      durata pentru care se acorda licenta.”

a) Licenta totala din punct de vedere teritorial confera beneficiarului dreptul de a folosi marca, in modalitatea prevazuta in contract, pe intreg teritoriul pentru care este protejata marca. Dimpotriva, atunci cand beneficiarului i se confera dreptul de a folosi marca numai pentru o parte a acestui teritoriu, licenta este partiala din punct de vedere teritorial.

In legatura cu criteriul acestei clasificari, este necesara o precizare: Atunci cand art. 42 alin. 1 evoca licenta totala ca fiind aceea “prin care tertii sunt autorizati sa foloseasca marca pe intreg teritoriul Romaniei”, legiuitorul are in vedere regula caracterului teritorial al dreptului de proprietate industriala asupra marcii.[45] Daca, prin exceptie de la aceasta regula, titularul marcii a inregistrat-o international in mai multe tari diferite, caracterul total sau partial din punct de vedere teritorial al licentei se apreciaza in functie de ansamblul teritoriului pentru care este inregistrata marca. Astfel, daca prin contractul de licenta beneficiarul a primit dreptul de a folosi licenta numai in unele dintre tarile in care marca se bucura de protectie, inclusiv Romania, licenta este partiala din punct de vedere teritorial, desi acopera intreg teritoriul Romaniei.

Spre deosebire de cesiunea de marca partiala din punct de vedere teritorial – care este interzisa de legea romana[46] - licenta partiala de marca este expres autorizata de legiuitor. In materia cesiunii, interdictia se justifica din ratiuni de protectie a concurentei si a liberei circulatii a bunurilor, dar mai ales pentru evitarea confuziei in randurile consumatorilor.[47] In aceasta ultima privinta, cesiunile partiale ar fi daunatoare deoarece cedentul nu are nici un mijloc de a mentine controlul asupra calitatii produselor cesionarului, ulterior momentului incheierii contractului. Dimpotriva, dupa cum vom arata in continuare, licentiatorul mentine un control asupra calitatii produselor licentiatului. Sunt astfel diminuate consecintele negative pe care contractul le-ar putea avea asupra consumatorilor. Fata de acestia, titularul marcii este si ramane garantul calitatii produselor sau a serviciilor.

b) Licenta totala din punct de vedere profesional confera beneficiarului dreptul de a folosi marca pentru toate produsele si/sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata. Licenta partiala din punct de vedere profesional acorda beneficiarului dreptul de a folosi marca numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca este inregistrata.

c) Dupa cum rezulta din definitia pe care am formulat-o, licenta de marca are caracter esentialmente temporar. Cu toate acestea, Regula 28 alin. 2 din Regulament foloseste sintagma “licenta temporara” si sugereaza ca ea s-ar acorda pentru o anumita durata prevazuta in contract.

In ceea ce ne priveste, definim ca licenta totala din punct de vedere temporal contractul prin care dreptul de folosire a marcii este conferit beneficiarului pe toata durata de validitate a marcii, potrivit certificatului de inregistrare aflat in vigoare. Dimpotriva, printr-un contract de licenta partiala din punct de vedere temporal, dreptul de folosire a marcii se atribuie beneficiarului pentru a durata mai scurta decat aceea a protectiei conferite prin certificatul de inregistrare a marcii aflat in vigoare.[48] Prin urmare, atat licenta totala din punct de vedere teritorial, cat si licenta partiala din punct de vedere teritorial sunt contracte de licenta pe durata determinata.

De obicei, la incheierea contractelor de licenta, partile mentioneaza produsele sau serviciile pentru care s-a conferit dreptul de a folosi marca, precum si limitele – temporale si teritoriale – ale acelui drept . Daca nu exista astfel de prevederi, atunci se considera ca licenta este totala din punct de vedere profesional, temporal sau, dupa caz, teritorial, deoarece limitarile drepturilor conferite trebuie sa fie prevazute in mod expres.

In aplicarea acestei reguli, consideram ca, daca prin contractul de licenta de marca nu s-a prevazut nici un termen, atunci contractul nu va fi considerat incheiat pe termen nedeterminat, ci pe tot pe termen determinat, folosinta considerandu-se acordata pana la expirarea valabilitatii certificatului de inregistrare in vigoare. Aceasta exceptie de la dreptul comun se justifica prin caracterul temporar al obiectului derivat al contractului – dreptul de proprietate industriala asupra marcii, presupus cunoscut si luat in considerare de parti la incheierea contractului de licenta. 

C. Din punctul de vedere al intinderii folosintei pe care si-o rezerva licentiatorul, distingem :

q       Licenta simpla (neexclusiva), prin care licentiatorul pastreaza dreptul de a folosi el insusi marca si de a autoriza si alte licente. In lipsa unei prevederi exprese in contract, se prezuma licenta simpla.

q       Licenta exclusiva, prin care licentiatorul se angajeaza sa nu incheie si alte licente asupra aceleiasi marci, pentru produsele si pentru teritoriul pentru care s-a incheiat licenta exclusiva.

Licenta exclusiva absoluta este o varianta a licentei exclusive prin care licentiatorul se angajeaza ca, pe perioada derularii contractului, sa nu mai foloseasca nici macar el insusi marca pentru produsele si pentru teritoriul la care se refera licenta exclusiva.

Deoarece renuntarile la drepturi nu se prezuma, caracterul absolut al licentei exclusive trebuie prevazut expres.

Contractul de licenta exclusiva absoluta nu trebuie confundat cu contractul de cesiune. Dupa cum am aratat, contractul de cesiune transmite insusi dreptul de proprietate industriala, pe cand contractul de licenta confera numai un drept de folosinta asupra marcii. Aceasta distinctie pare mai greu de sesizat in cazul contractului de cesiune exclusiva absoluta prin care singura persoana indreptatita sa foloseasca marca este beneficiarul licentei pe cand licentiatorul pierde acest drept, intocmai ca si cedentul.

Totusi, intre cesiune si licenta exclusiva absoluta subzista anumite diferente notabile. Astfel, numai licentiatorul, iar nu si cedentul, pastreaza prerogativa dispozitiei juridice (jus abutendi) asupra dreptului de proprietate industriala (si este, desigur, titularul dreptului de creanta privind redeventele licentei exclusive absolute). Apoi, prin intermediul contractului de licenta exclusiva absoluta, licentiatorul pastreaza un anumit control asupra calitatii produselor licentiatului, pe cand cedentul nu exercita niciodata un astfel de control asupra produselor cesionarului. De asemenea, cedentul poate introduce, fara restrictii, actiunea in contrafacere pentru actele de incalcare a dreptului de folosire exclusiva a marcii savarsite de terti dupa transferul acestui drept. Dimpotriva, beneficiarul licentei exclusive absolute poate introduce actiunea in contrafacere numai daca, dupa ce a notificat titularului marcii actele de contrafacere de care a luat cunostinta, acesta nu a actionat in termenul solicitat de licentiat. In fine, licenta, chiar si exclusiva absoluta, pastreaza un caracter esentialmente temporar, pe cand cesiunea produce, de regula, efecte nelimitate in timp.

D. Din punctul de vedere al scopului urmarit de parti la incheierea contractului, licenta poate fi cu titlu oneros, caz in care ii va fi aplicabil regimul juridic al contractului de locatiune, sau cu titlu gratuit, ipoteza supusa reglementarii aplicabile contractului de comodat. Licenta cu titlu oneros este un contract consensual, sinalagmatic, comutativ si cu executare succesiva.

E. Dupa importanta conferita de contractanti calitatilor personale ale beneficiarului, licenta poate avea sau nu caracter personal (intuitu personae).

a) Apreciem ca in dreptul roman, licenta de marca cu titlu oneros[49] nu are, in principiu, un caracter personal. Ne intemeiem aceasta opinie pe dispozitiile art. 1418 C. civ., din materia contractului de locatiune. Potrivit acestui text, “Locatarul are dreptul de a subinchiria ori a subarenda si de a ceda contractul sau catre altul, daca o asemenea facultate nu i-a fost interzisa. Ea poate fi interzisa in tot ori in parte; aceasta interzicere nu se prezuma, ci trebuie sa rezulte din o stipulatie speciala.” In consecinta, de regula, beneficiarul unei licente poate sublicentia daca prin contract nu s-a prevazut altfel si daca prin aceasta nu depaseste limitele stabilite pentru dreptul sau.[50] Raporturile dintre licentiat si sublicentiat sunt guvernate de regulile aplicabile contractului de licenta.

b) Prin exceptie, contractul de licenta de marca poate avea caracter intuitu personae, atunci cand dintr-o stipulatie speciala rezulta aceasta. Apreciem ca, prin “stipulatie speciala”, in sensul art. 1418 alin 2 teza finala C. civ., nu trebuie sa intelegem neaparat o dispozitie expresa, ci poate fi vorba si de o clauza din care rezulta in mod neindoielnic ca persoana beneficiarului licentei a fost determinanta pentru manifestarea consimtamantului partilor la incheierea contractului de licenta.[51]

In ipoteza in care licentiatul incalca interdictia de a sublicentia/ceda dreptul de folosinta asupra marcii, licentiatorul poate solicita fie executarea pe viitor (in natura sau prin echivalent) a contractului de catre licentiat, cu daune-interese pentru prejudiciul deja rezultat din neexecutare, fie rezilierea contractului de licenta, insotita, de asemenea, de obligarea licentiatului la plata daunelor-interese.

4.      Conditii de validitate

4.1.  Capacitatea

A. In principiu, contractul de licenta se incheie, in calitate de licentiator, de catre titularul marcii. Daca nu li s-a interzis expres de catre titular, uzufructuarul si licentiatul cu titlu oneros pot fi licentiatori, in limitele dreptului care li s-a conferit. Dimpotriva, uzuarul sau licentiatul cu titlu gratuit nu pot, in lipsa unei stipulatii contrare, sa acorde licente altor beneficiari.

           

B. Dupa cum am aratat mai sus, consideram ca un contract de licenta poate fi un act de conservare, de administrare sau de dispozitie, dupa caz.

a)      Contractul de licenta reprezinta un act de conservare atunci cand prin incheierea sa se urmareste sa se previna pierderea dreptului asupra marcii. Spre exemplu, in cazul unei marci aflate in cotitularitate, daca nici unul dintre cotitularii dreptului asupra marcii nu exploateaza marca in propria sa intreprindere, oricare dintre ei poate incheia un contract de licenta neexclusiva cu un tert pentru ca acesta sa poata exploata marca, evitandu-se astfel riscul de decadere din dreptul la marca pentru lipsa folosirii efective a marcii, in conditiile art. 45 alin. 1 lit. a).

b)      Contractul de licenta reprezinta un act de administrare atunci cand el este incheiat in vederea unei normale folosiri a dreptului la marca. Este cazul licentelor neexclusive. Desigur ca, in cazul cotitularitatii, daca un astfel de contract de licenta se incheie in frauda intereselor cotitularilor care nu au participat la incheierea lui, coniventa frauduloasa intre cotitularul licentiator si beneficiarul licentei va fi sanctionata prin constatarea nulitatii absolute a contractului de licenta pentru cauza ilicita si frauda (fraus omnia corumpit).

c)      Contractul de licenta reprezinta un act de dispozitie in cazul licentelor exclusive In urma incheierii unui asemenea contract, titularul (sau, dupa caz cotitularii) dreptului la marca renunta la dreptul de a incheia ulterior alte contracte de licenta pentru perioada si produsele in legatura cu care a fost concedata licenta exclusiva. Prin urmare, in cazul cotitularitatii marcii, incheierea unui contract de licenta exclusiva de catre unul dintre cotitulari, i-ar pune si pe ceilalti cotitulari in imposibilitatea de a incheia alte contracte de licenta, aducand astfel atingere exercitarii de catre acestia a drepturilor lor. De aceea, contractul de licenta exclusiva nu poate fi analizat ca act de administrare, ci numai ca act de dispozitie.[52]

4.2. Conditii de forma

Legea nu prevede conditii speciale de forma cu privire la validitatea contractului de licenta. Cu alte cuvinte, contractul este perfect valabil incheiat prin simplul acord de vointa al partilor. Ad probationem manifestarea de vointa a partilor trebuie sa imbrace forma scrisa.

Exista in schimb anumite formalitati de publicitate care conditioneaza opozabilitatea fata de terti a contractului de licenta. Astfel, potrivit art. 42 alin. 4 din lege, « Licentele se inscriu  in Registrul National al Marcilor si se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala. Licenta este opozabila tertilor de la data inscrierii acesteia. »

Cererea de inscriere trebuie sa cuprinda conditiile prevazute de regula 28 alin 1 si 2 din Regulament. In cazul in care cererea nu cuprinde toate mentiunile cerute, OSIM acorda solicitantului cererii un termen de trei luni pentru remedierea lipsurilor. Daca in acest termen lipsurile nu sunt remediate, OSIM decide respingerea cererii de inscriere.

De la data inscrierii, licenta devine opozabila tertilor. Ca si in cazul cesiunii, tertii sunt cesionarii subsecventi, detinatorii unei licente asupra marcii transmise, precum si autorii oricaror acte de contrafacere.

5. Efecte. Ceea ce este definitoriu pentru licenta de marca este faptul ca acest contract confera beneficiarului dreptul de a folosi marca in limite determinate prin contract si sub controlul titularului marcii. De aceea, in cazul cel mai frecvent, in care licenta este cu titlu oneros, pe langa prevederile speciale referitoare la contractul de licenta de marca si in masura in care nu contravin acestor prevederi, vor fi aplicabile regulile generale prevazute de Codul civil in materia contractului de locatiune.

Contractul de licenta nu transfera insusi dreptul de proprietate industriala, ca drept real ce poarta asupra unui bun incorporal. De aceea, de regula, « daca in contractul de licenta nu este stipulat altfel, licentiatul nu poate introduce in justitie o actiune in contrafacere far consimtamantul titularului marcii. » Prin exceptie, « Titularul unei licente exclusive poate introduce o actiune in contrafacere, daca dupa ce a notificat titularului marcii actele de contrafacere de care a luat cunostinta, acesta nu a actionat in termenul solicitat de licentiat. » In toate cazurile, « Cand o actiune in contrafacere a fost pornita de catre titular, oricare dintre licentiati poate sa intervina in proces, solicitand repararea prejudiciului cauzat prin  contrafacerea marcii. » (art. 43 din Lege)

5.1. Obligatiile licentiatorului. - Dreptul conferit prin contractul de licenta este dreptul de folosinta temporara a marcii, ca drept de creanta corelativ obligatiei licentiatorului de a asigura folosinta marcii. Din aceasta obligatie decurge indatorirea licentiatorului de a-l garanta pe licentiat contra evictiunii decurgand din fapta proprie, contra tulburarilor provenind din fapta tertilor si contra viciilor juridice ale certificatului de inregistrare.

Garantia impotriva evictiunii decurgand din fapta proprie se manifesta in reglementarea speciala a renuntarii la marca in cazul in care aceasta face obiectul unui contract de licenta (art. 44, alin. ultim din Lege si Regula 31 alin. 2 si 4 din Regulament) Desigur ca, deoarece renuntarea la marca antreneaza imposibilitatea pentru licentiat de a folosi marca potrivit contractului, licentiatul se poate intoarce impotriva licentiatorului pe baza obligatiei acestuia de a-l garanta impotriva evictiunii decurgand din fapta proprie. Aceeasi solutie se aplica si in cazul in care dreptul la marca inceteaza prin decadere (daca licenta nu este exclusiva absolut) sau, in cazul licentei cu termen care depaseste durata de valabilitate a certificatului de inregistrare, pentru ca licentiatorul nu a efectuat formalitatile necesare pentru reinnoirea inregistrarii marcii.

Cat priveste evictiunea provenind din fapta tertilor, spre deosebire de dreptul comun, deoarece actiunile posesorii ar fi ineficiente iar beneficiarul unei licente neexclusive nu poate introduce actiunea in contrafacere, el poate pretinde despagubiri de la titular daca a suferit prejudicii in urma actelor de contrafacere (tulburari de fapt) savarsite de un tert impotriva caruia titularul s-a abtinut sa actioneze.

Cat priveste garantia contra viciilor juridice ale certificatului de inregistrare, atat in ipoteza anularii certificatului de inregistrare, cat si in aceea a decaderii titularului din drepturile conferite de marca, contractul de licenta de marca va inceta prin desfiintarea titlului licentiatorului. Acesta din urma va putea fi chemat in judecata de licentiat spre a fi obligat sa raspunda pentru viciile juridice ale certificatului de inregistrare.

5.2. Obligatiile licentiatului. - Principala obligatie a licentiatului este aceea de plata a redeventelor. Acestea sunt stabilite in functie de durata contractului de licenta (la fel ca in cazul contractului de locatiune), indiferent daca plata se face dintr-o data (chiar si anticipat) sau in rate periodice si indiferent daca a fost stabilita intr-o suma fixa sau proportional cu veniturile rezultand pentru licentiat din comercializarea produselor sau serviciilor pe care se aplica marca

Potrivit art. 42 alin. 3 din lege, 'Pe durata contractului de licenta de marca, licentiatul este obligat:

a)      sa foloseasca, pentru produsele carora li se aplica marca, numai marca ce face obiectul contractului de licenta, avand totusi libertatea de a aplica pe aceste produse semne indicand ca el este fabricantul acestora;

b)      a puna mentiunea sub licenta alaturi de marca aplicata pe produsele ce fac obiectul acesteia, conform contractului.'

Corespunzator obligatiei de a exploata obiectul licentei cu diligenta unui bun proprietar, beneficiarul unei licente exclusive absolute este obligat a foloseasca efectiv marca, pentru produsele si serviciile pentru care i-a fost licentiata. Aceasta obligatie exista pentru beneficiarul oricarui tip de licenta daca remuneratia titularului marcii a fost stabilita in functie de cantitatea de produse sau servicii carora le este aplicata marca.

De asemenea, ca manifestare a obligatei de a exploata marca uzand de diligenta unui bun proprietar, beneficiarul oricarui tip de licenta are urmatoarele obligatii:

·        sa nu determine, prin actiunea ori inactiunea sa, degenerarea marcii;

·        sa nu determine, prin actiunea sau inactiunea sa, transformarea marcii intr-o marca deceptiva.

Legat de aceasta ultima obligatie, beneficiarul licentei are obligatia de a mentine calitatea produselor si serviciilor carora le aplica marca la nivelul prevazut in contract ori, daca in contract nu exista dispozitii exprese in aceasta privinta, la nivelul la care se situa aceasta calitate in momentul incheierii contractului de licenta. Licentiatorul este in drept sa controleze executarea acestei obligatii pe parcursul derularii contractului.

In exercitarea folosintei marcii potrivit destinatiei date de catre titularul marcii, beneficiarul nu poate folosi marca decat pentru produsele sau serviciile pentru care marca i-a fost licentiata, in limitele teritoriului pentru care licenta a fost acordata si cu obligatia de a pastra nealterat aspectul marcii.  

In fine, ca manifestare a obligatiei de restituire a bunului din cadrul contractului de locatiune, beneficiarul licentei este obligat sa inceteze exploatarea marcii la momentul incetarii contractului de licenta.

Aceste ultime trei obligatii sunt prevazute implicit de art.42 alin. 2 din Lege: 'Titularul marcii poate invoca drepturile conferite de marca impotriva licentiatului care a incalcat clauzele contractului de licenta, in ceea ce priveste durata folosirii, aspectul marcii si natura produselor sau a serviciilor pentru care licenta a fost acordata, teritoriul pe care marca poate fi folosita, calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate de licentiat sub marca pentru care s-a acordat licenta.'   In opinia noastra, acest text consacra o exceptie de la principiul non-cumulului intre raspunderea civila contractuala si raspunderea civila delictuala. Din formularea textului rezulta ca, in cazul nerespectarii obligatiilor cuprinse in enumerarea limitativa a textului, titularul marcii are alegerea intre o actiune contractuala fondata exclusiv pe incalcarea clauzelor contractului (sau dispozitiilor legale supletive de vointa) si o actiune in contrafacere – care are natura juridica a unei actiuni in raspundere civila delictuala speciala – intemeiata pe 'drepturile conferite de marca'.

6. Incetarea contractului. In lipsa prevederilor speciale, se vor aplica prevederile Codului civil referitoare la contractul de locatiune.

Prin urmare, ca orice contract, si contractul de licenta de marca poate inceta prin conventia partilor, potrivit art. 969 alin. 2 C.civ.

De asemenea, licenta poate inceta si ca urmare a constatarii nulitatii ori a dispunerii anularii contractului.

Contractul de licenta poate inceta prin expirarea termenului pentru care licenta  fost acordata si poate fi prelungita prin tacita relocatiune, daca beneficiarul continua folosirea marcii si titularul marcii nu se opune.

Tot astfel, contractul poate inceta prin reziliere, in cazul unei neexecutari grave si culpabile a uneia dintre obligatiile asumate.

In cazul desfiintarii titlului licentiatorului (prin expirarea duratei de protectie, decadere, anulare sau renuntare) contractul poate inceta prin pieirea lucrului. Daca lucrul a pierit partial (spre exemplu, prin desfiintarea titlului pentru o parte din produsele pentru care marca  fost data in licenta), beneficiarul poate cere fie o scadere a pretului, fie incetarea contractului, aceasta din urma numai daca   partea de folosinta de care este lipsit beneficiarul era atat de insemnata incat se poate prezuma ca fara aceasta parte nu ar fi consimtit la incheierea contractului. Daca una din parti este culpabila pentru cauza de incetare, ea poate fi obligata sa plateasca despagubiri pentru prejudiciul cauzat celeilalte parti.

Contractul de licenta incheiat pe termen nedeterminat inceteaza prin denuntare unilaterala, cu respectarea  termenului de preaviz stabilit potrivit obiceiului locului in cazul unor contracte de licenta de marca

VIII. INCETAREA DREPTURILOR ASUPRA MARCILOR

Enumerare:

A.     Expirarea termenului de valabilitate a certificatului de inregistrare

B.     Renuntarea la marca

C.     Decaderea

D.    Anularea inregistrarii marcii

A. EXPIRAREA TERMENULUI DE VALABILITATE A CERTIFICATULUI DE INREGISTRARE

Potrivit art.29. alin.1, “Inregistrarea marcii produce efecte cu incepere  de la data depozitului national reglementar al marcii, pentru o perioada de 10 ani”. In ipoteza in care titularul marcii nu indeplineste procedura de reinnoire a inregistrarii marcii, dreptul exclusiv de exploatare asupra marcii se stinge.

Expirarea produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut.

De regula, titularul marcii depune la OSIM  cerere de reinnoire a inregistrarii marcii, cu plata taxei prevazute de lege.

B. RENUNTAREA LA MARCA

Art. 44 din lege si Regula nr. 31 din Regulament

Renuntarea poate fi totala ( pentru toate produsele sau serviciile pentru care marca a fost inregistrata) ori partiala (pentru o parte din aceste produse sau servicii). Produce efecte doar pentru viitor, determinand incetarea totala sau partiala a dreptului exclusiv de exploatare.

Renuntarea este un act unilateral de vointa, deci irevocabil (poate fi anulata doar daca se dovedeste existenta viciilor de consimtamant la momentul renuntarii). Se realizeaza prin declaratie scrisa la OSIM (act sub semnatura privata, dar - dandu-se in fata OSIM - devine, astfel, act autentic, in sensul art.1171 C.civ; evident, cu atat mai mult poate fi si act notarial).

OSIM va da o hotarare de admitere sau de respingere a inscrierii renuntarii la marca in Registrul National al Marcilor.Hotararea de admiterea se publica in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala – Sectiunea Marci.

Conform art.44 alin. 2, drepturile asupra marcii se sting, cu privire la produsele si serviciile la care marca se refera, la data inscrierii renuntarii in Registrul National al Marcilor.

Situatii speciale:

a).Situatia in care marca a facut obiectul unui contract de licenta(art.44 alin. ultim si Regula 31 alin. 2 si 4). In aceasta ipoteza renuntarea la marca va fi inscrisa in Registrul National al Marcilor numai daca titularul marcii probeaza ca a notificat licentiatului despre intentia sa de a renunta la marca.

Regulamentul distinge doua ipoteze:

a1)Titularul prezinta la OSIM dovezi privind acordul licentiatului, caz in care renuntarea va fi de indata inregistrata;

a2)Titularul prezinta la OSIM un document din care rezulta ca titularul l-a notificat pe licentiat despre intentia sa de renuntare, ipoteza in care renuntarea va fi inscrisa numai dupa un termen de de 3 luni de la data prezentarii respectivului document.

In ambele ipoteze, daca titularul nu face dovada informarii licentiatului, OSIM ii poate acorda un termen de 3 luni pentru remedierea acestor lipsuri; daca lipsurile nu sunt remediate in termenul acordat, OSIM decide respingerea inscrierii renuntarii la marca.

b). Situatia in care marca face obiectul unui drept real (de exemplu dreptul de gaj, Regula 31 alin.3 si 4). Declaratia titularului de renuntare la marca va fi insotita de dovezi privind acordul titularului dreptului real cu privire la renuntarea la marca. Si in acest caz, OSIM poate acorda titularului marcii un termen de 3 luni pentru obtinerea acordului; in caz contrar, OSIM decide respingerea inscrierii renuntarii la marca.

C.DECADEREA

Art. 45-47, 50 alin.1 si 29 alin. ultim din lege si Regula 32 din Regulament

Precizari prealabile:

-         La cererea unei persoane interesate (nu din oficiu);

-         In tot cursul duratei de protectie a marcii;

-         Competenta materiala speciala apartine Tribunalului Bucuresti (cu apel la Curtea de Apel Bucuresti si recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie);

-         Decaderea are natura juridica a unei sanctiuni aplicabile titularului marcii.

Situatii in care poate interveni decaderea:

1. Fara motive justificate, marca nu a facut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul Romaniei intr-o perioada neintrerupta de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost inregistrata.

Constituie o sanctiune pentru incalcarea obligatiei de folosire a marcii si are menirea sa evite aparitia asa-numitelor “marci de blocaj”, adica a acelor marci care nu se inregistreaza cu scopul de a fi folosite, ci pentru a impiedica pe potentialii concurenti sa-si aproprie marca respectiva.

Este asimilata folosirii efective a marcii:

-         folosirea marcii de catre un tert, cu consimtamantul titularului acesteia ( ca, de pilda, in cazul contractului de licenta de marca);

-         folosirea marcii   sub o forma care difera de aceea  inregistrata prin anumite elemente ce nu altereaza caracterul distinctiv al acesteia;

-         aplicarea marcii pe produse sau pe ambalaje exclusiv in vederea exportului.

2. Dupa data inregistrarii, marca a devenit, ca urmare a actiunii sau inactiunii titularului, uzuala in comertul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost inregistrata.

Marca uzuala – aceea care a dobandit o intrebuintare comuna si generalizata pentru desemnarea produselor respective.

A se vedea “Problema degenerarii marcilor de mare renume formate din denumiri” .

3. Dupa data inregistrarii marcii si ca urmare a folosirii de catre titular, marca a devenit susceptibila de a induce publicul in eroare, in special cu privire la natura, calitatea sau provenienta geografica a produselor sau serviciilor pentru care a fost inregistrata.

Legiuitorul a urmarit atat sanctionarea titularului marcii, cat si protectia consumatorilor.

4. Marca a fost inregistrata de o persoana care nu avea calitatea de solicitant (in acceptiunea art.3 lit.g din lege), adica nu era persoana fizica sau juridica in numele careia cererea a fost depusa.

5. Daca titularul marcii nu a platit taxa pentru cererea de reinnoire a inregistrarii marcii in termen de cel mult 6 luni de la expirarea duratei de protectie a inregistrarii anterioare (art.29 alin. 5 si 6 din lege). In acest caz, decaderea este decisa de catre OSIM, iar nu de catre Tribunalul Bucuresti.

 Decaderea din drepturile conferite de marca – decisa de Tribunalul Bucuresti -produce efecte de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti si numai pentru viitor (nu si pentru trecut).

De asemenea, decaderea poate fi totala sau partiala (atunci cand un motiv de decadere exista numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor pentru care marca a fost inregistrata, decaderea va produce efecte numai cu privire la acele produse sau servicii).

Hotararea judecatoreasca definitiva si irevocabila prin care titularul a fost decazut din dreptul la marca se va comunica la OSIM de catre persoana interesata, iar OSIM va publica hotararea in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala si va face mentiune despre aceasta in Registrul National al Marcilor.

D. ANULAREA INREGISTRARII MARCII

            Art.48-50 din lege si Regula 32 din Regulament

            Precizari prealabile:

-         La cererea unei persoane interesate (nu din oficiu);

-         In termenul de prescriptie de 5 ani care curge de la data inregistrarii marcii (exceptie face ipoteza de la art.48 lit.c “ inregistrarea marcii a fost solicitata cu rea-credinta”, situatie in care actiunea poate fi introdusa oricand in perioada de protectie a marci);

-         Competenta materiala speciala apartine Tribunalului Bucuresti (cu apel la Curtea de Apel Bucuresti si recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie);

-         Produce efecte retroactive, totdeauna;

-         Nulitatea poate fi totala sau partiala (in acest din urma caz, atunci cand un motiv de nulitate xista numai pentru o parte a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost inregistrata, nulitatea va produce efecte numai cu privire la acele produse sau servicii).

Situatii in care poate interveni anularea inregistrarii marcii:

1. Inregistrarea marcii s-a facut cu nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la conditiile de fond ale obiectului (art.5 si 6 din lege).

Anularea inregistrarii marcii nu poate fi ceruta pentru motivul existentei unui conflict cu o marca anterioara daca aceasta marca anterioara se afla in vreuna dintre situatiile pentru care se poate solicita decaderea titularului din drepturile conferite de marca.

De asemenea, titularul unei marci anterioare, care cu stiiinta a tolerat intr-o perioada neintrerupta de 5 ani folosirea unei marci posterior inregistrate, nu poate sa ceara anularea si nici sa se opuna folosirii marcii posterioare pentru produsele si serviciile pentru care aceasta marca posterioara a fost folosita, in afara de cazul in care inregistrarea marcii posterioare a fost ceruta cu rea-credinta. In acelasi timp insa, nici titularul marcii posterior inregistrate nu poate sa se opuna folosirii marcii anterior inregistrate, cele doua marci urmand sa fie folosite in paralel.

2. Inregistrarea marcii a fost solicitata cu rea-credinta

In jurisprudenta s-a considerat ca fiind efectuat cu rea-credinta si deci, nul, depozitul unei marci(„Safeway”) apartinand filialei din RFG a unei societati americane, fara autorizarea acesteia si, in cunostinta de cauza, de catre un fost salariat al filialei canadiene a aceleiasi societati.

Tot astfel, Curtea de Justitie a Beneluxului a anulat inregistrarea unei marci pentru ca depunatorul “nu putea crede, in mod rational, in validitatea depozitului sau”. Speta privea coliziunea dintre o serie de marci ale firmei S.A. Preval (depuse in anul 1975), in a caror compunere intra denumirea “La Vache Bleu”, marca anterior inregistrata in anul 1966 de catre o alta firma.

3. Inregistrarea marcii aduce atingere unor drepturi anterior dobandite cu privire la o indicatie geografica portejata, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de proprietate industriala protejat ori cu privire la un drept de autor.

In aceasta ipoteza, reclamantul va trebui sa faca dovada ca este titularul dreptului pe care il invoca.

In toate cele trei situatii in care poate interveni anularea inregistrarii marcii, hotararea judecatoreasca definitiva si irevocabila prin care inregistrarea marcii a fost anulata se va comunica la OSIM de catre persoana interesata. OSIM va publica hotararea in Buletinul Oficial de Proprietate Industriala si va radia marca din Registrul National al Marcilor.

In litigiile avand ca obiect anularea inregistrarii marcii vor figura ca parati atat titularul marcii a carei anulare se solicita, cat si OSIM.

                 

 IX. APARAREA DREPTURILOR PRIVITOARE LA MARCI

 

Enumerare:

A. Apararea prin contestatie administrativa

B. Apararea prin actiuni penale

C. Apararea prin actiuni civile

A. APARAREA PRIN CONTESTATIE ADMINISTRATIVA

Art.80-81 din lege si Regulile 42, 45, 46 si 47 din Regulament.

Deciziile OSIM privind cererea de inregistrare a unei marci, modificarea acesteia sau a inregistrarii marcii, modificarea numelui sau a adresei titularului sau a mandatarului, reinnoirea inregistrarii, transmiterea drepturilor asupra marcilor, radierea sau modificarea inregistrarii licentelor sau a altor drepturi, inscrierea renuntarii la o marca si orice decizii cu privire la cereri de inregistrare sau la marci inregistrate pot fi contestate la OSIM  de catre solicitantul inregistrarii sau, dupa  caz, de catre titularul marcii ori de catre persoanele interesate.

Contestatiile se pot introduce in termen de trei luni de la comunicare sau, dupa caz, de la publicarea acestora si vor fi solutionate de catre o comisie de reexaminare din cadrul OSIM.

Comisia de reexaminare este formata din presedinte si doi membrii.

Presedintele comisiei de reexaminare va fi directorul general al OSIM sau imputernicitul acestuia; membrii vor fi un examinator din cadrul Serviciului Marci, care nu a luat decizia contestata, si un consilier juridic.

Comisia va putea lua una din urmatoarele hotarari:

a.admiterea contestatiei, dispunand desfiintarea sau modificarea deciziei OSIM;

b.respingerea contestatiei si mentinerea deciziei OSIM.

Hotararea Comisiei de reexaminare, motivata, se comunica partilor in termen de 15 zile de la pronuntare si poate fi atacata cu apel la Tribunalul Bucuresti, in termen de 30 de zile de la comunicare.

In termen de 15 zile de la comunicare, deciziile Tribunalului Bucuresti pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel Bucuresti, decizia Curtii fiind irevocabila.

La cererea instantei judecatoresti OSIM este obligat sa inainteze acesteia actele, documentele si informatiile necesare judecarii cauzei cu care a fost investita.

B. APARAREA PRIN ACTIUNI PENALE

Titularul certificatului de inregistrare precum si alte persoane interesate in apararea dreptului de exploatare exclusiva au la indemana posibilitatea sesizarii organelor de urmarire penala in legatura cu urmatoarele infractiuni:

1.infractiunea de contrafacere (art.83 si 84 din lege).

2.infractiunea de concurenta neloiala (art.86din Legea nr.84/1998, art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.11/1991 privind concurenta neloiala).

B1 Infractiunea de contrafacere

Art.83 alin.1  lit.a) si b):””

Art.83 alin.2, 3 si 4””

Art.84 alin.1 si 2:””

      B.2. Infractiunea de concurenta neloiala

      Art. 86 alin.1 si 2 “”.

Potrivit Regulii 44 din Regulament, sunt, in mod special, considerate acte de concurenta neloiala in sensul art.86 din lege si sunt interzise:

a.orice fapte de natura sa creeze o confuzie cu intreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industriala sau comerciala a unui concurent;

b. afirmatiile false in exercitarea comerctului, de natura sa discrediteze intreprinderea, produsele sau activitatea industriala ori comerciala a unui concurent;

c.indicatiile sau afirmatiile a caror utilizare, in exercitarea comertului, poate sa induca in eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricatie sau la caracteristicile marfurilor.

Potrivit art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale(astfel cum a fost modificata prin Legea nr.298/7.06.2001), “Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei : a)folosirea unei [] marci [] sau a unui ambalaj de natura sa produca confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant “. Art. 5 alin.1 lit.g din aceeasi lege incrimineaza si “producerea in orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vanzare sau vanzarea unor marfuri/servicii purtand mentiuni false privind [] marcile [] in scopul de a induce in eroare pe ceilalti comercianti si pe beneficiari”.

De asemenea, art.8 din Legea nr.11/1991 dispune ca “Actiunea penala in cazurile prevazute la art.5 se pune in miscare la plangerea partii vatamate ori la sesizarea camerei de comert si industrie teritoriale sau a altei organizatii profesionale ori la sesizarea persoanelor imputernicite de Oficiul Concurentei”, largind astfel cercul persoanelor care pot introduce plangere penala prealabila.

C. APARAREA PRIN ACTIUNI CIVILE

Enumerare:

1.Actiunea in anularea inregistrarii marcii;

2. Actiunea in contrafacere;

3. Actiunea in concurenta neloiala.

C1. Actiunea in anularea inregistrarii marcii

A se vedea supra IX “ Anularea inregistrarii marcii” ca mod de incetare a drepturilor nascute in legatura cu marca.

C2 Actiunea in contrafacere

Potrivit art.85 “”

Art.87 “”

Art.88 “”

Art.43 “”

In doctrina se arata ca se deosebesc doua forme de contrafacere:

  1. contrafacerea in inteles restrans;
  2. imitarea frauduloasa a marcii altuia.
  1. Contrafacerea (in inteles restrans) este, in general, o reproducere servila sau brutala a marcii altuia.

Jurisprudenta din diferite tari a considerat adesea drept contrafacere si o reproducere incompleta (partiala) si neservila, cu conditia de a purta asupra elementelor esentiale sau caracteristice ale marcii.

Astfel, s-a considerat ca adaugarea sau suprimarea unei litere, a unei cifre, a unui sufix sau prefix este irelevanta, nefiind de natura a inlatura invinuirea de contrafacere. De exemplu: “Lavor” si “Lavo”; “La Tasse” si “La Tasse d’or”; “Aux Galeries Lafayette” si “Aux Galeries Lafayette de Laval”.

Analiza jurisprudentei din diferite tari ne permite sa degajam mai multe reguli  pe care instantele le aplica pentru a conchide la existenta contrafacerii:

a) O prima regula : trebuie sa se tina seama intr-o masura mai mare de elementele de asemanare intre marci decat de cele de diferentiere.

Asa cum se decide in mod constant, marca si semnul trebuie comparate ca intreg, acordandu-se o pondere mai mare elementelor comune ce ar putea duce la confuzie ; diferentele pe care un consumator obisnuit nu le-ar remarca, nu trebuie accentuate. Pe cale de consecinta, prefixele comune sunt mult mai importante decat sufixele comune pentru ca daca doua semne sunt foarte asemanatoare sau identice la inceput, exista o mai mare posibilitate a unei confuzii, decat daca ar fi asemanatoare la sfarsit. Tot astfel, cuvintele lungi cu inceputuri asemanatoare sau comune sunt confundate mult mai usor decat cuvintele scurte cu initiale distincte. Aplicandu-se aceste principii, in practica Serviciului Marci din cadrul OSIM au fost considerate similare marcile DREAMS si DREAMING, iar solutia a fost mentinuta integral de instantele judecatoresti.

Pe de alta parte, in materia aprecierii similaritatii marcilor, atunci cand se abordeaza problema sufixelor, nu trebuie sa se aiba in vedere acceptiunea lor strict gramaticala, ci sensul de terminatie a cuvintelor alese ca marci.

b) O a doua regula : in aprecierea riscului de confuzie se tine seama de reactia consumatorului mediu, care este un consumator cu un nivel mediu de inteligenta, atentie si perspicacitate.

In privinta consumatorului mediu, in practica judecatoreasca si administrativa se decide in mod constant ca atunci cand se solicita inregistrarea unei marci particularinzand produse din clasa respectiva, dar aceste produse sunt de uz general, pentru a evita confuzia, diferentele dintre marci trebuie sa fie mari. Tot astfel, cu cat pretul produselor este mai redus si cu cat consumatorul este mai neavizat, riscul de confuzie este mai ridicat. Spre exemplu, in cazul produselor de consum uzual (iaurt, mezeluri, branzeturi, servetele, rechizite scolare), produse cu un pret redus, care se cumpara in mod curent si in graba (fara o verificare temeinica), de catre toate categoriile de consumatori (inclusiv copiii, persoanele in varsta, persoanele cu venituri modeste, cele cu un nivel de instructie scazut etc.) nivelul de informare si atentie al consumatorului mediu va fi mai redus. Dimpotriva, in cazul produselor de valoare mare, care se cumpara dupa o temeinica verificare (de exemplu, autoturisme, aparatura electronica si electrocasnica, parfumuri), nivelul de informare si atentie al consumatorului mediu este mai ridicat, astfel incat confuzia este mai putin probabila.

De asemenea, se tine cont de faptul ca un consumator nu compara de regula marcile ce se afla unele langa altele. El are in fata, de obicei, numai marca ce o imita pe cea originala pe care o compara cu amintirea avuta despre aceasta din urma. Sub acest aspect, in aprecierea riscului de confuzie, se are in vedere un consumator obisnuit, cu memorie de nivel mediu. Va exista risc de confuzie atunci cand acest tip de consumator va banui ca marca pe care o are in fata este cea pe care o cunoaste..

            c) O a treia regula : nu este necesar sa se fi produs in concret confuzia dintre cele doua marci, ci este suficient ca o astfel de confuzie sa fie posibila.

            Aceasta regula trebuie privita in stransa corelatie cu cea anterioara, in sensul ca pentru un consumator mediu este suficient sa se iveasca posibilitatea unei confuzii. Nu o comparatie analitica, detaliata intre cele doua marci este cea care poate duce la solutia corecta, ci una sintetica, retinand elementele cele mai generale.

            In acest sens, in practica judecatoreasca, intr-o decizie cu valoare de principiu (a se vedea, in acest sens, Tribunalul Marseille, decizia din 25 iulie 1906, citata de V.Ros, O.Spineanu-Matei, D.Bogdan, Marcile si indicatiile geografice, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, pag.503) s-a decis ca « pentru existenta delictului de imitatie frauduloasa nu intereseaza daca numele ce constituie marca sunt diferite si daca vignetele cu ornamentele care le inconjoara nu sunt identice in toate detaliile, deoarece cumparatorul, putin atent in general la diferentele de nume si de loc, nu are aproape niciodata memoria detaliilor unei marci si cel mai adeseori nu se raporteaza decat la impresia de ansamblu ce o produce asupra lui aspectul general al etichetei. Este suficient sa existe intre cele doua marci o asemanare urmarita de imitator in scopul de a face ca cea de-a doua marca sa beneficieze de usurinta de vanzare realizata de proprietarii marcii originale sau de autorii lor ».

Tot astfel, s-a decis (Curtea de Casatie italiana, decizia din 31 martie 1938, citata in lucrarea mentionata mai sus,la pag.496) ca « pentru o justa apreciere asupra posibilitatii de confuzie a doua marci trebuie tinut seama ca publicul consumator se margineste sa cerceteze, in mod sumar, ambalajul sau marca, cercetare superficiala, insuficienta pentru a releva detaliile marcii concurente. De asemenea, trebuie avut in vedere ca publicul nu e tinut de un anumit grad de diligenta si de control in ceea ce priveste produsul cumparat ».

            d) O a patra regula : nu este nevoie ca titularul marcii sa dovedeasca faptul ca oponentul sau a fost de rea-credinta.

           

Pe plan european, criteriile care sunt folosite pentru a decide daca exista sau nu o imitare frauduloasa a marcii altuia tind sa se uniformizeze. Astfel, preambulurile la Directiva comunitara si Regulamentul privitor la marca comunitara au valoare de principii generale, iar pe baza acestora au fost formulate elementele ce trebuie avute in vedere pentru aprecierea riscului de confuzie in materie de imitare frauduloasa (a se vedea, in acest sens, A. Bertrand, Marques et brevets, dessins et models, Delmas, 1995, pag.452, citat si de V.Ros, O.Spineanu-Matei, D.Bogdan, in op. cit., pag.472).

In cele ce urmeaza vom prezenta pe scurt aceste elemente :

- gradul de asemanare a marcilor in cauza (asemanare de pronuntie, de ortografie si/sau de concept exprimat) ;

- gradul de asemanare a produselor si serviciilor desemnate de aceste marci ;

- gradul de distinctivitate a marcii (o marca slaba nu poate pretinde decat o protectie redusa) ;

- vechimea marcii reclamantului (cu cat marca este mai veche, cu atat este mai puternica) ;

- nivelul de cunoastere a marcii reclamantului in randul consumatorilor ;

- specificul clientelei produselor sau serviciilor (o clientela profesionala este mai putin susceptibila de a fi indusa in eroare) ;

- existenta unui element de rea-credinta din partea paratului (in mod special, prin cunoasterea marcii reclamantului anterior inregistrarii marcii sale).

2.Imitarea frauduloasa a marcii altuia.

In timp ce contrafacerea stricto sensu  este o uzurpare directa si fatisa, imitarea este  o contrafacere deghizata si spre deosebire de autorul celei dintai care urmareste sa reproduca exact marca altuia, imitatorul reproduce numai trasaturile esentiale, izbitoare, sperand, cu ajutorul asemanarii de ansamblu, sa induca in eroare pe consumatori, iar cu ajutorul deosebirilor, sa se sustraga represiunii.

In practica administrativa si judecatoreasca din diverse tari au fost numeroase situatii in care organele abilitate au retinut ca ne aflam in prezenta unei imitari frauduloase a marcilor. Astfel, s-a retinut ca exista imitare in cazul urmatoarelor marci:”Dideron” si “Dicton”, “Gantiss” si  “Gantex”, “Maxima “ si “Maxibas”, “Selectra “-“Selecto”, “Fango”-“Fanta”, “Neteco” –“Tenneco”, “Dulmil”-“Duxil”, “Frutsi”-“Frucci”, “Sipramil”-Sipralem”, “Libertinou”- “Le libertin”, “Montigny” si “Montana”, “Kiss” si “Sunkist”, “Lais” si “Lois”,”Nutrilite” si “Nutrilight”, “Fixa” si “Fixette”, “Suproe” si “Ducros”,”Valgorge” si “Valda”, “Vivian” si “Evian”, Everlax si “Relax”, “Estinel” si “Listel”, “Elnett” si “Bel Net” .

De asemenea ,de-a lungul timpului au fost pronuntate si alte decizii care au retinut imitarea frauduloasa a marcilor. De exemplu “Cocolive” a imitat “Palmolive”;”Detensyl” a imitat “Eutensyl”; “Fluid” a imitat “Flit”; “Kalsol” a imitat “Clonzol”; “Calormot” a imitat “Calor”, „Frutisima” a imitat „Fruttis”.

Reproducem in continuare si cateva decizii judecatoresti extrem de reprezentative pentru materia pe care o analizam:

a.”Sunlake” a reprezentat o imitare a marcii “Sunsilk”. Intr-unul din considerentele acestei hotarari (pronuntata de Tribunalul de comert din Bruxelles la 30.06.1972) se arata ca sunetul “sun” stabileste , incontestabil, mai ales ca se afla la inceputul cuvantului, o asemanare intre cele doua marci, de natura a crea confuzie in spiritul cumparatorilor de atentie mijlocie (A se vedea Y.Eminescu, Regimul juridic al marcilor,Bucuresti, Ed.Lumina Lex,1996 , p.201).

b.In decizia din 1961 a Tribunalului de prima instanta din Marrakech(Maroc), s-a aratat in mod convingator , ca “Exista imitatie frauduloasa a unei marci cand, din cauza analogiilor si asemanarilor, este posibila o confuzie de natura sa insele pe cumparator cu privire la provenienta produselor similare. Aceasta imitatie frauduloasa este caracterizata de lege prin aceea ca o confuzie este posibila si cand analogiile si asemanarile se refera fie la marca in intregime, fie numai la unele dintre elementele ei constitutive.Intre cuvintele “Sapol” si “Saptol” asemanarea fonetica este foarte puternica .Asemanarea ortografica si caligrafica a celor doua cuvinte adoptate  ca marci , este de asemenea evidenta, prima fiind  obtinuta numai prin suprimarea literei “t” din cea de-a doua . In consecinta marca “Sapol” constituie o contrafacere a marcii “Saptol

c.Intr-o decizie a Tribunalului de comert al cantonului Berna (Elvetia) din 23.03.1965, s-a retinut ca: ”O marca noua nu e valabila  daca, fiind destinata sa distinga produse similare , nu se deosebeste de o marca anterioara prin caracteristici importante si daca, luata in ansamblul ei, aceasta marca poate fi confundata cu marca anterioara.Exista riscul ca marca mai noua “Omava” sa fie confundata cu marca mai veche “Omega”, care, incontestabil are prioritate , ambele fiind inregistrate pentru ceasuri. Din punct de vedere vizual , cele doua marci se aseamana.Fiecare dintre ele este compusa din 5 litere si 3 silabe, avand aceeasi silaba initiala si aceeasi terminala. Din acest punct de vedere marcile pot fi confundate. Tot astfel si efectul auditiv , care mai cu seama ramane in memoria cumparatorului. Trebuie sa tina seama si de faptul ca cele doua marci asemanatoare nu sunt prezentate in acelasi timp cumparatorilor , care, apreciind o marca sunt condusi de impresia care le-a ramas in memorie.Nu are importanta faptul ca la o comparatie meticuloasa a marcilor, a amanuntelor lor, se pot descoperi particularitati, deoarece cumparatorii nu vad aceste detalii sau nu le pastreaza in memorie . Trebuie deci sa se porneasca de la elementele comune si sa se aprecieze daca, cu toate diferentele constatate , ele sunt de natura sau nu sa induca in eroare pe cumparator”.

Ca o concluzie, ceea ce este hotarator in aprecierea imitarii frauduloase este impresia de ansamblu, de unde regula ca instanta trebuie sa procedeze la o apreciere sintetica, si nu analitica a marcilor in prezenta.

C3.Actiunea in concurenta neloiala

Distinctia dintre actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala: prima implica incalcarea unui drept (dreptul de exploatare exclusiva), iar cea de-a doua presupune incalcarea unei obligatii (obligatia de comportare onesta, cu buna-credinta in raporturile comerciale).

Persoana care savarseste un act de concurenta neloiala va fi obligata sa inceteze sau sa inlature actul, sa restituie documentele confidentiale insusite in mod ilicit de la detinatorul lor legitim si, dupa caz, sa plateasca despagubiri pentru daunele pricinuite, conform legislatiei in vigoare.

Daca vreuna dintre faptele prevazute de art.4 sau art.5 cauzeaza daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este in drept sa se adreseze instantei competente cu actiunea in raspundere civila corespunzatoare.

      Daca fapta prevazuta de aceasta lege a fost savarsita de un salariat in cursul exercitarii atributiilor sale de serviciu, comerciantul va raspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afara de cazul in care va putea dovedi ca, potrivit uzantelor, nu era in masura sa previna comiterea faptei

      Persoanele care au creat impreuna prejudiciul raspund solidar pentru actele sau faptele de concurenta neloiala savarsite.

      Pentru luarea unei masuri ce nu sufera amanare se pot aplica dispozitiile art.581si art.582 din C.proc.civ.

Prin hotararea data asupra fondului instanta poate dispune ca marfurile sechestrate sa fie vandute, dupa distrugerea falselor mentiunui.

      Din suma obtinuta in urma vanzarii se vor acoperi mai intai despagubirile acordate.

Odata cu condamnarea ori obligarea la incetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanta poate obliga la publicarea hotatarii, in presa, pe cheltuiala faptuitorului.

Dreptul la actiunea in concurenta neloiala  se prescrie in termen de 1 an de la data la care pagubitul a cunoscut sau ar fi trebui sa cunoasca dauna si pe cel care a cauzat-o, dar nu mai tarziu de 3 ani de la data savarsirii faptei.

C4. Alte acte normative care au incidenta asupra apararii drepturilor nascute in legatura cu marcile

 

  1. OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectarii drepturilor de proprietate industriala, aprobata cu modificari prin Legea nr. 280/2005
  2. Legea nr. 344/2005 privind asigurarea respectarii drepturilor de proprietate intelectuala in cadrul operatiunilor de vamuire


[1] Data de referinta este 5 mai 2009.

[2] Rectificare publicata in Monitorul Oficial nr. 691 din 20 septembrie 2002.        

                [3] In continuare, 'Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci' se va abrevia 'O.S.I.M.', inclusiv in cadrul textelor legale citate.

[4] Data de referinta este 5 mai 2008.

            [5] Anexa 1 C ('Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuala legate de comert' - TRIPS) a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

[6] J.Schmidt-Syalewski, J-L. Pierre, Droit de la propriete industielle, Ed.Litec,Paris,1996,p.200.

[7] Clasa 21  Ustensile si recipienti pentru menaj sau bucatarie (nici din materiale pretioase, nici placate); piepteni si bureti; perii (cu exceptia pensulelor); material pentru perii; material pentru curatare; bureti metalici; sticla bruta sau semiprelucrata (cu exceptia sticlei de constructie); sticlarie, portelan si faianta, necuprinse in alte clase.

[8] Clasa 5  Produse farmaceutice si veterinare; produse igienice pentru medicina; substante dietetice de uz medical, alimente pentru sugari; plasturi si materiale pentru pansamente; materiale pentru plombarea dintilor si pentru mulaje dentare; dezinfectante; produse pentru distrugerea animalelor daunatoare; fungicide, ierbicide.

[9] Viorel Ros, Octavia Spineanu-Matei, Dragos Bogdan, op.cit., pag. 105

[10] Art. 9 din Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice prevede ca: ”Dreptul la marca apartine persoanei fizice sau juridice care a depus prima, in conditiile legii, cererea de inregistrare a marcii”

[11] Art. 9-11 din Legea nr. 84/1998.

[12] Art. 36 din Legea nr. 84/1998.

[13] Art. 35 din Legea nr. 84/1998.

[14] Art. 85 coroborat cu art. 83 alin. (2) si cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.

[15] Pentru detalii asupra cesiunii de creanta, a se vedea C. Birsan, in C. Statescu, C. Birsan, Tratat de drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura All, Bucuresti, 1992, p. 324-327.

[16] Dreptul de prioritate al titularului marcii este posibilitatea sa juridica de a se opune inregistrarii ulterioare de catre o alta persoana a unei marci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare. Desi se naste la data constituirii depozitului national reglementar al marcii la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (in continuare, OSIM), dreptul de prioritate se consolideaza numai prin eliberarea certificatului de inregistrare a marcii. Certificatul de inregistrare confera dreptul exclusiv de exploatare a marcii pentru o perioada de 10 ani, cu incepere de la aceeasi data a constituirii depozitului national reglementar. Dreptul de prioritate apare astfel ca un mijloc de aparare a dreptului exclusiv asupra marcii in raport cu orice tert care ar pretinde ulterior inregistrarea unei marci identice sau similare.

[17] Pentru un rationament similar in materia inventiilor, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Drept de proprietate industriala. Introducere in dreptul de proprietate industriala. Inventia. Inovatia, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1987, p. 140-141 si 187-188.

[18] A se vedea A. Chavanne, J.-J. Bust, Droit de la propriété industrielle, Dalloz, Paris, 1998, p.652.

[19] Pentru detalii asupra evolutiei conceptiilor in legatura cu transmisibilitatea marcii, a se vedea Y. Eminescu, Regimul juridic al marcilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 153-158.

[20] F. Porescu, V. Longhin, P. Demetrescu, Legea marcilor de fabrica si de comert. Conventiile diplomatice si internationale. Comentar si jurisprudenta, Editura Eminescu S. A., p. 45-46.

[21] Pentru amanunte, a se vedea E. Holban, S. Marinescu, Legea marcilor de fabrica, de comert si de serviciu. Texte comentate, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 202-204; Y. Eminescu, op. cit., p. 154.

[22] Avem in vedere situatia in care o marca a fost inregistrata pentru mai multe clase de produse sau servicii (de exemplu, pentru clasa 3 – detergenti, respectiv pentru clasa 32 – sucuri de fructe) si se cesioneaza numai dreptul de folosire exclusiva a marcii cu privire la o parte din aceste clase de produse sau servicii (de exemplu, doar pentru clasa 3 – detergenti). Titularul marcii inregistrate pentru cele doua clase poate de asemenea sa cedeze marca pentru clasa 32 unui cesionar, iar pentru clasa 3 unui alt cesionar. In acest caz, contractul se analizeaza ca o dubla cesiune partiala.

[23] O alta interpretare a art. 40 alin. 4 ar contraveni nu numai principiului potrivit caruia normele sanctionatorii, inclusiv acelea care instituie nulitati, sunt de stricta interpretare, dar ar lipsi de orice aplicabilitate art. 7 . S-ar incalca astfel si regula de interpretare potrivit cu care norma juridica trebuie interpretata in sensul in care sa se aplice, iar nu in sensul inlaturarii aplicarii ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Pentru corelatia dintre art. 40 alin. 4 si art. 7, a se vedea infra, nr. 4.2.

[24] Aprobat prin Hotararea Guvernului nr. 833/1998. Acest act normativ va fi citat in continuare “Regulamentul”.

[25] Procura (sau mandatul, daca este cazul) formeaza un tot indivizibil cu actul in vederea incheierii caruia a fost data. Pentru amanunte, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2001, p. 313, precum si autorii citati la nota de subsol nr. 7.

[26] Consideram ca, desi dreptul la marca este un bun mobil incorporal, iar art. 827 C. civ. impune ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat estimativ semnat de donator si de donatar, indeplinirea acestei formalitati nu este necesara ad validitatem, ci numai ad probationem, astfel cum rezulta din interpretarea dispozitiilor art. 772 C. civ. Pentru amanunte asupra acestei chestiuni, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 125.

[27] A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 140-148.

[28]Cererea de inscriere a cesiunii unei marci va contine urmatoarele elemente:

a)      numele sau denumirea si adresa sau sediul titularului;

b)       numele sau denumirea si adresa sau sediul noului titular;

c)      daca titularul are un mandatar,  numele sau denumirea si adresa sau sediul acestuia,

d)      daca noul titular are un mandatar,  numele sau denumirea si adresa sau sediul acestuia,

e)      cand noul titular este strain, denumirea statului caruia acestuia ii apartine, denumirea statului in care noul titular isi are domiciliul/sediul sau in care noul titular are o intreprindere in intelesul art. 3 din Conventia de la Paris;

f)       cand noul titular este o persoana juridica, forma de constituire a acesteia, precum si denumirea statului a carui legislatie a servit drept cadru pentru constituirea persoanei juridice;

g)      lista cuprinzand produsele si serviciile la care se refera cesiunea marcii, daca cesiunea nu priveste toate produsele si serviciile inregistrate;

h)      documentele care fac dovada cesiunii marcii ”

[29] Art. 31 din Legea nr. 7/1996 – Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare.

[30] Tinerea unei evidente conforme realitatii in privinta titularilor marcilor prezinta avantaje practice notabile. Astfel, spre exemplu, este necesar ca avizul de refuz provizoriu al inregistrarii unei marci pentru existenta unei marci anterioare protejate, identice sau similare cu cea pentru care se solicita inregistrarea, sa mentioneze numele titularului real al marcii anterioare, pentru ca – eventual – solicitantul sa poata obtine consimtamantul acestuia la inregistrarea marcii in conditiile art. 7.

[31] A se vedea C. Statescu, C. Birsan, op. cit., p. 132.

[32] Spre exemplu, daca folosirea timp de cinci ani a marcii similare inregistrate este notorie, se poate presupune ca cesionarul a cunoscut aceasta situatie, astfel incat si-a asumat riscul de a suporta concurenta titularului marcii similare.

[33] A se vedea C. Toader, Evictiunea in contractele civile, Editura All, Bucuresti, 1997, p. 68.

[34] In cazul in care, anterior contractului de cesiune, a fost inregistrata o marca similara cu marca transmisa consideram ca nu se ridica problema raspunderii pentru evictiune a cedentului. Similaritatea celor doua marci nu poate fi stabilita decat pe calea unei actiuni in anulare. Calitatea procesuala activa in actiunea in anulare nu o are, dupa inscrierea cesiunii, decat cesionarul. Prin urmare, el va introduce o actiune in anularea inregistrarii marcii. Daca actiunea este respinsa, atunci inseamna ca marcile nu sunt similare si deci nu exista nici un temei pentru a se angaja raspunderea pentru evictiune a cedentului. Daca actiunea in anulare este admisa, atunci marca tertului va radiata din Registrul National al Marcilor si deci evictiunea prin fapta tertului este inlaturata, astfel incat raspunderea cedentului pentru o astfel de evictiune nu mai intra in discutie.

[35] Totusi, daca anterior incheierii contractului, cedentul a comercializat el insusi sau a autorizat comercializarea unei mari cantitati de produse pe care se aplica marca si nu l-a informat pe cesionar in legatura cu aceasta, atunci cesionarul va putea solicita anularea contractului de cesiune de marca pentru dol prin reticenta, daca dovedeste intrunirea elementelor acestui viciu de consimtamant.

Apreciem ca este recomandabil ca, la momentul incheierii contractului, cesionarul sa solicite cedentului  prezentarea unei situatii globale a comercializarii produselor (ce poarta marca) in perioada imediat anterioara incheierii contractului,  inserand in contractul de cesiune si sanctiunea aplicabila in cazul in care aceasta situatie nu corespunde realitatii. Practic, in acest caz, se va angaja raspunderea cedentului in temeiul obligatiei de a garanta pentru evictiune.

[36] A se vedea Tribunalul Brasov, sentinta civila nr. 925/2001, ramasa irevocabila prin decizia nr. 462/2001 a Curtii de Apel Brasov, sectia comerciala si de contencios administrativ, publicata in Pandectele Romane nr. 2/2002, p. 168-181. Prin aceasta hotarare, au fost obligate patru societati parate sa inceteze definitiv producerea si comercializarea – inclusiv activitatile de marketing, promotionale, reclama, distribuire – a produselor purtand marca SANTE, sub sanctiunea platii de catre fiecare parata, a unor daune cominatorii, in cuantumul echivalentului in lei, la cursul de schimb BNR, al sumei de 10.000 USD, in executarea voluntara a sentintei ramasa definitiva si irevocabila, pe fiecare zi de intarziere.

[37] Este de asemenea posibil ca pretul sa fie stabilit sub forma unui procent din incasari, dar nu mai putin de o suma globala minima (de exemplu, potrivit conventiei partilor, cedentul urmeaza sa primeasca 10% din incasarile cesionarului pentru o perioada de 5 ani, dar nu mai putin de 20 de milioane lei anual).

[38] Notiunea de “ubicuitate” a fost utilizata pentru prima data in doctrina dreptului de proprietate intelectuala de catre d-na Prof. Ada Petrescu, in lucrarea Drept de proprietate industriala. Introducere in dreptul de proprietate industriala. Inventia. Inovatia, autori – A. Petrescu, L. Mihai – Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1987, p. 15-16.

[39] Desigur, este posibil ca un obiect necorporal sa fie folosit simultan numai de catre alte subiecte de drept decat titularul dreptului de proprietate intelectuala, dar si in acest caz, numai cu autorizarea acestuia din urma.

[40] A se vedea, in acest sens, Y. Eminescu, Regimul juridic al marcilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 165-166.

[41] In doctrina, s-a apreciat ca licenta de exploatare este acea forma de licenta “prin care titularul marcii acorda unui tert nu numai dreptul de a aplica marca transmisa, dar si de a fabrica produsul, astfel incat acelasi semn ajunge sa individualizeze doua productii de origine diferita, dar identice cat priveste caracteristicile lor.” (Y. Eminescu, eod loc.). Nu impartasim aceasta opinie, deoarece prin licenta de marca nu se acorda dreptul de a fabrica un anumit produs ca atare, ci doar dreptul de a aplica o anumita marca pe un anumit produs. Dreptul de a fabrica produsul se poate transmite eventual, printr-un contract de licenta de brevet de inventie, un contract de licenta de know-how etc. De exemplu,  un producator (A) poate fabrica becuri, in exercitarea libertatii comertului, cu autorizatiile prevazute de lege, fara a fi nevoit sa ceara autorizarea unui alt producator de becuri (B), care nu are in patrimoniul sau vreun monopol asupra acestora. Dimpotriva, daca A doreste sa fabrice becuri sub o anumita marca, apartinand lui B, atunci va fi nevoit sa incheie cu acesta din urma un contract de licenta de marca. Intrucat se incheie doar un contract de licenta de marca, A dobandeste de la B numai dreptul de a aplica marca pe becurile sale, nu si insusi dreptul de a fabrica becuri.

Tinand seama de nevoia unor producatori de prestigiu de a-si proteja drepturile de proprietate industriala (brevete, design, marci, know-how etc), in practica acestea sunt transmise deseori impreuna in cadrul unor contracte complexe de transfer de tehnologie sau de franciza.

[42] Exemplul clasic este acela in care producatorul-licentiator livreaza anumite produse in vrac, iar distribuitorul-licentiat este autorizat sa ambaleze produsele sub marca producatorului.

[43] In doctrina, se considera ca licenta de reclama consta in autorizarea folosirii, in scop comercial si publicitar, a unei denumiri care formeaza obiectul unui drept personal al altora si se da ca exemplu autorizarea de a folosi numele sau pseudonimul unor vedete sau al unor personaje fictive popularizate prin literatura sau desen, ca Mickey Mouse, James Bond etc. (Y. Eminescu, op. cit., p. 166). Chiar din exprimarea autoarei citate rezulta ca folosinta marcii nu poate fi niciodata autorizata in scop pur publicitar, ci numai daca beneficiarului i se confera si si un drept de utilizare comerciala – adica o licenta de exploatare sau de folosire. Mai mult, atunci cand contractul priveste folosirea unei denumiri ce formeaza obiectul unui drept personal al altuia, nu ne aflam in prezenta unei licente de marca deoarece aceasta are ca obiect transmiterea dreptului patrimonial de folosinta a marcii. In fine, avand in vedere cele ce preceda, exemplele invocate ne par inadecvate.

[44] Pentru analiza acestui contract (numit uneori, in practica, si contract de prestari de servicii), a se vedea Fr. Deak, Drept civil. Contracte speciale,Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2001, p. 291 si urm. ; D. Chirica, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997, p. 244 si urm.; C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 195 si urm.

[45] Potrivit art. 1, “Drepturile asupra marcilor si indicatiilor geografice sunt recunoscute si aparate pe teritoriul Romaniei, in conditiile prezentei legi.” (s.n.)

[46] Potrivit art. 40 alin. 2 teza finala “cesiunea, chiar partiala, nu poate limita teritorial folosirea marcii pentru produsele sau serviciile la care se refera.”

[47] Sa presupunem ca printr-o cesiune partiala din punct de vedere teritorial, cedentul A transmite dreptul de folosire exclusiva a marcii sale lui B pentru teritoriul Vechiului Regat, rezervandu-si acest drept pentru teritoriul Ardealului, Banatului, Crisanei si Maramuresului. In acest caz, A nu are nici un mijloc de a controla calitatea produselor lui B, astfel incat va aparea pericolul ca acesta din urma sa aplice marca dobandita pe produse de o calitate inferioara. Consumatorul din Transilvania, obisnuit ca marcii sa-i corespunda produsele calitativ superioare realizate de A, va fi indus in eroare daca, deplasandu-se la Bucuresti, va cumpara produse realizate de catre B, purtand aceeasi marca, dar avand o calitate inferioara.

[48] Principial, nu excludem posibilitatea ca, prin contractul de licenta, beneficiarul sa fi fost autorizat sa foloseasca marca pentru o perioada mai lunga decat durata de valabilitate a certificatului de inregistrare. In acest caz, contractul genereaza in sarcina titularului marcii obligatia de a depune cererea de reinnoire a inregistrarii marcii in termenii si in conditiile prevazute de lege (art. 29-32) . Temeiul acestei obligatii rezida in art. 970 C. civ. potrivit caruia conventiile “obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele dar la toate urmarile ce legea da obligatiei, dupa natura sa.” ( se vedea, in acelasi sens, V. Ros, O. Spineanu –Matei, D. Bogdan, Marcile si indicatiile geografice, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 379). In ipoteza analizata, prin acelasi contract se acorda o licenta totala din punct de vedere temporal pentru certificatul de inregistrare aflat in vigoare si o licenta partiala din punct de vedere temporal pentru certificatul de inregistrare care va fi eliberat in urma reinnoirii inregistrarii marcii. Desigur, daca titularul nu depune in conditiile legii cererea pentru reinnoirea inregistrarii marcii, se va angaja raspunderea sa contractuala.

[49] Daca licenta este cu titlu gratuit atunci, in principiu, beneficiarul nu poate transmite folosinta marcii, intrucat, de regula, comodatarul detine bunul imprumutat (in cazul nostru, marca) doar pentru folosinta proprie (art. 1560 C. civ). Fara indoiala insa ca, si in acest caz, partile pot conveni ca beneficiarul sa poate transmite dreptul sau de folosinta unei alte persoane ori sa poata incheia un contracte de licen ta in limitele dreptului conferit de titularul marcii.

[50] Spre exemplu, daca beneficiarului licentei i-a fost conferit dreptul de a aplica marca licentiata pe maximum 10.000 de produse lunar, el nu va putea acorda o sublicenta decat pentru o cantitate mai mica sau egala cu 10.000 de produse lunar.

[51] Spre exemplu, o astfel de clauza speciala ar putea consta in prevederea potrivit careia remuneratia cuvenita licentiatorului se stabileste ca procent din veniturile realizate de licentiat prin exploatarea marcii. Este evident ca licentiatorul nu a putut consimti la o astfel de clauza decat in considerarea calitatilor licentiatului. Pentru un exemplu similar, in materia arendarii pe fructe, a se vedea D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman, Tomul IX, Editia a II-aTipografia Cartea Medicala, Bucuresti, 1926, p. 69.

[52] In consecinta, in cazul in care licentiator intr-un contract de licenta exclusiva a fost un titular aparent al marcii, atunci clauza de exclusivitate va deveni ineficienta in urma desfacerii titlului licentiatorului, contractul de licenta producand in continuare efectele unei licente neexclusive. Licentiatul va avea dreptul sa solicite o reducere a redeventei cuvenite licentiatorului sau chiar desfiintarea contractului de licenta daca va demonstra ca, in lipsa clauzei de exclusivitate, nu ar fi incheiat contractul.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 880
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved