| CATEGORII DOCUMENTE |
| Agricultura | Asigurari | Comert | Confectii | Contabilitate | Contracte | Economie |
| Transporturi | Turism | Zootehnie |
Universitatea Ovidius
AS Master
Referat
Inflatia si Deflatia - Forme ale Dezechilibrului Monetar
Inflatia considerata un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlarii ei si a evitarii pe cat posibil a procesului inflationist.
Prin echilibrul economic se intelege situatia de stabilitate a ansamblului economic. Echilibrul trebuie inteles in termeni dinamici, in sensul ca economiei ca orice sistem este proprie miscarea, deci echilibrul ar insemna trecerea de la o situatie economica la alta, dar fara modificari bruste care sa perturbe activitatea economica. Echilibrul poate fi impartit in echilibru monetar, echilibrul al pietelor bunurilor de consum, echilibrul fortei de munca, etc.
Daca ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia capata forma inflatiei.
Sfarsitul de secol XX a adus cu sine mutatii semnificative in ceea ce
priveste atitudinea fata de inflatie.Daca pana
Cuvantul inflatie
provine din latinescul "inflare"care inseamna a umfla, a exagera. Ca fenomen economic se pare ca
inflatia s-a manifestat prima data in jurul anilor 1300, in Franta, pe vremea
lui Filip cel Frumos. Acesta, avand nevoie de mijloace financiare necesare in razboiul
cu
Degradarea puterii de cumparare a monedei franceze in timpul lui Filip cel Frumos a reprezentat unul din momentele semnificative in evolutia rolului pe care l-a avut moneda in timp. Secolul XX a dat mai multa continuitate procesului de depreciere monetara din economiile de piata. In jurul anului 1960 procesul de crestere al preturilor s-a accelerat semnificativ, fara a se mai putea reveni la stabilitatea de altadata
Fenomenul denumit inflatie constituie o problema complexa si una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflatie a inceput sa fie frecvent utilizat in randul oamenilor de stiinta si al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, desi fenomenul inflationist exista cu mult inainte de aceasta perioada. Acest fenomen a aparut cu mult inainte ca stiinta economica sa se fi constituit, iar teoria inflatiei s-a conturat mult mai tarziu decat stiinta economica, astfel ca inflatia ramane cea mai de temuta si controversata forma a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale si a cauzelor si mecanismelor declansatoare.
Unul din obiectivele esentiale ale politicii economice este, in cazul majoritatii statelor contemporane, combaterea sau macar limitarea inflatiei. Cu toate acestea, nu numai definirea si masurarea inflatiei, ci si insasi natura fenomenului inflationist actual, precum si mijloacele cele mai potrivite de lupta contra inflatiei continua sa provoace numeroase controverse. Desi exista diferentieri intre diversele curente de gandire economica, sociala si politica privind natura si efectele inflatiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlarii inflatiei si evitarii procesului inflationist.
In analizele moderne o alta idee asociata notiunii de 'inflatie' este aceea ca inflatia constituie un fenomen dinamic, care apare in miscare, in cazul in care echilibrul este perturbat, pentru a fi regasit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv in aceasta privinta, cuprinzand expresii ca 'presiuni inflationiste', 'tensiuni inflationiste' (fenomene inflationiste minore si partiale) toate acestea sugerand ca inflatia apartine domeniului dinamicii economice. Deci, inflatia este un fenomen care se desfasoara in timp si care reflecta anumite 'forte' contrare care intretin sau deregleaza o miscare prealabila.
Inflatia este o expresie a fenomenului de accelerare, adica a unui fenomen de crestere a vitezei diverselor procese, in particular a vitezei de circulatie a monedei si a vitezei de crestere a preturilor.
Din punct de vedere istoric, inflatia a fost definita, pentru prima data, ca un fenomen monetar. Potrivit definitiei clasice a inflatiei, aceasta este un fenomen care consta, in esenta, in aparitia in circulatie a unei cantitati excedentare de moneda, care creeaza un dezechilibru.
Ideea ca inflatia inseamna o cantitate excedentara de moneda si ca acest excedent deregleaza viata economica este foarte veche. Acest lucru este confirmat de intreaga istorie monetara a secolului XIX si a primelor decenii ale secolului XX. Intr-adevar, de fiecare data cand, in istorie, autoritatile au decretat cursul fortat al monedei, desfiintand astfel convertibilitatea in aur a biletelor de hartie, ele au desfiintat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste masuri au fost adoptate, de obicei in perioade critice - de razboi sau de dupa razboi -, cand cheltuielile statelor au fost foarte mari si desfiintarea legaturii cu aurul (reprezentata de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare data inflatie.
Acest tip de inflatie - cunoscut sub denumirea de 'inflatie monetara' - este definit prin celebra 'ecuatie a schimbului' lui I. Fisher:
M x V = P x T
Unde: M = masa monetara
V = viteza de circulatie a monedei
P = nivelul general al preturilor
T = volumul tranzactiilor
Conform acestei ecuatii, daca masa monetara M creste foarte mult, fara nici o masura, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecintele. Astfel, presupunand ca M este factorul cauzal, si anume, proportional cauzal al modificarii lui P, se obtine o prima definitie a inflatiei.
In acest context, s-ar putea spune ca teoria cantitativa, in forma sa cea mai simpla, dar si cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflationist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzactiilor, T, nu poate creste, pentru ca se afla intotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de productie existenti, iar viteza de circulatie a monedei, V, de asemenea, nu se modifica, fiind legata de obiceiuri, gusturi, preferinte, etc. care, pe termen scurt raman neschimbate. In consecinta, cresterea masei monetare duce in mod necesar la cresterea preturilor.
Pornind de la premisa ca inflatia este in primul rand un fenomen monetar (inflatia exista doar in prezenta banilor), explicarea genezei si naturii acesteia trebuie sa inceapa de la formele istorice pe care le-au imbracat banii de-a lungul secolelor. In acest context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflationist.
Prima forma a inflatiei a fost cea monetaro-baneasca, care s-a manifestat sub forma devalorizarii mascate a monedelor din metale pretioase, prin punerea in circulatie a unor monede false, cu o greutate mai mica sau un continut in aur mai redus decat cele oficiale. Elementele definitorii ale acestei forme de inflatie au fost:
continutul real in aur al monedelor metalice era mai mic decat continutul nominal, deci s-a separat continutul nominal de cel real al monedelor; transformarea existentei-aur in aparenta-aur a monedei;
aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina, toate acestea conducand la scaderea puterii de cumparare a acestora.
Cea de-a doua forma a inflatiei a fost inflatia banilor de hartie convertibili in aur, care s-a manifestat in perioada trecerii de la feudalism la capitalism, cand statele europene au inceput sa inlature haosul monetar medieval, creand sisteme nationale prin emiterea biletelor de banca cu acoperire deplina in aur. S-a urmarit crearea unor sisteme banesti stabile, care sa asigure o circulatie monetara normala (sanatoasa). Cantitatea banilor de hartie se limita la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circulatie. Aceasta corespondenta dintre cantitatea de aur existenta in depozitele bancilor de emisiune si volumul bancnotelor din circulatie asigura optimizarea sau echilibrul circulatiei banesti intr-o economie. In aceasta situatie, cel putin temporar, inflatia nu putea sa apara, ea neavand baza de desfasurare. Dupa o anumita perioada insa, s-a creat un dezechilibru intre marimea depozitelor de aur-moneda, care era in functie de productia de metal pretios sau de posibilitatile fiecarei tari de a procura aurul monetar, si cantitatea de semne monetare (bilete de banca) emise, care era dependenta de volumul tranzactiilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie devenea excedentara fata de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (cantitatea de aur aferenta unei unitati monetare).
A treia forma a inflatiei este cea contemporana si anume inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur. Inflatia contemporana consta in deprecierea banilor de hartie si a banilor de credit, care se exprima prin cresterea generalizata a preturilor si prin lipsa de incredere a agentilor economici in moneda existenta; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciati si nevoile circulatiei bunurilor economice. Realitatile inflationiste diferentiate pe tari si etape au facut posibila aparitia unor numeroase si controversate puncte de vedere cu privire la natura insasi a formei contemporane de inflatie.
Indiferent de forma inflatiei, aceasta este generata in principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflatiei este provocat nu de faptul ca un anumit element - masa monetara - creste in marime absoluta, ci de faptul ca modificarea respectiva are loc in discordanta fata de alte elemente ale schimbului monetar, (adica din cresterea mai rapida a cantitatii de moneda comparativ cu cresterea altor variabile ale economiei). Ceea ce conteaza nu e faptul in sine ca masa monetara creste, ci faptul ca masa monetara creste mai repede decat alte elemente cu care este, in mod normal, corelata (astfel viteza evolutiei monetare este excesiva, depasind viteza evolutiei elementelor reale).
Esenta inflatiei consta in disparitatea dintre evolutia monetara, 'umflata' artificial, pe de o parte si evolutia naturala a economiei reale, pe de alta parte. Din aceasta cauza, termenul de 'inflatie' se aplica si altor variabile decat moneda. Se vorbeste, de exemplu, de 'inflatie bugetara', de 'inflatie salariala', care sunt asociate in mod evident cu inflatia monetara, dar care pot fi si fenomene independente.
'Inflatia bugetara' desemneaza o situatie in care volumul veniturilor si cheltuielilor bugetului national cresc mai repede decat alte elemente. 'Inflatia bugetara' este disparitatea dintre cresterea elementelor bugetului si alte variabile ale economiei.
'Inflatia salariala' apare intr-o societate care cedeaza presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile sa creasca intr-o masura mai mare decat alte variabile ale economiei.
Inseamna ca se pot gasi atatea forme de inflatie cate posibilitati teoretice de asociere a doua cate doua variabile economice exista. Inflatia este un fenomen rezultat numai prin raportare.
In lucrarile economice actuale, inflatia este definita, de regula, prin cresterea preturilor desi, de obicei se precizeaza ca nu orice crestere a preturilor este inflationista.
In mod evident, pentru a face distinctie intre o crestere de preturi neinflationista si una inflationista, e necesar sa se ia in considerare, in primul rand, gradul de generalitate al cresterilor de preturi. In economie pot avea loc cresteri sau reduceri de preturi sau pot exista preturi ce nu se modifica; exista situatii in care corelarea tuturor miscarilor de preturi antreneaza o crestere a nivelului general al preturilor, caz in care exista inflatie si situatii in care, desi au loc cresteri ale preturilor anumitor bunuri, nu exista o crestere generala a preturilor si deci nu exista inflatie.
Rezulta ca inflatia este o miscare de antrenare, in care se majoreaza nivelul mediu al tuturor preturilor. Insa, gradul de generalitate al cresterilor de preturi nu este un criteriu suficient pentru definirea inflatiei. Pentru a exista inflatie, mai trebuie ca majorarea generala de preturi sa fie o crestere care nu contine in sine, insasi principiul care sa o opreasca.
Maniera corecta de a defini inflatia consta in a spune ca aceasta este o tendinta de crestere generalizata si accelerata a preturilor.
Pornind de la aceasta definitie, e posibila si o alta explicatie, nemonetara, a fenomenului inflationist. Preturile pot creste in mod generalizat si accelerat numai daca cererea globala este mult mai mare decat oferta globala. Aceasta abordare este cunoscuta sub denumirea teoriei cererii excedentare, care arata discrepanta dintre cererea globala si oferta globala.
Intr-adevar, daca exista un exces de cerere globala in raport cu oferta globala si daca aceasta cerere globala in exces se mentine sau chiar se amplifica in timp, situatia respectiva constituie ea insasi un principiu suficient al cresterii generalizate si accelerate a preturilor, caz in care inflatia nu are legatura cu moneda. Fara indoiala, e posibil ca moneda sa intervina pentru a crea excedentul cererii fata de oferta, insa aceasta disparitate poate fi provocata de numeroase alte cauze. Moneda nu este intotdeauna cauza fundamentala a inflatiei. De aceea, se vorbeste adesea de 'inflatia nemonetara'.
Ca explicatie a fenomenului inflationist 'teoria cererii excedentare' are avantajul ca evidentiaza existenta unor tensiuni inflationiste independente de evolutia preturilor. Astfel, conform, acestei interpretari, in cazul in care exista un exces de cerere globala, inflatia exista si intr-o economie in care preturile sunt fixate administrativ, ca in economia planificata. In acest caz, deoarece piata nu se poate ajusta prin preturi, ajustarea se face prin cantitati. Astfel, nelivrarea marfurilor la termen, vanzarea cu aglomeratie, cozile, etc sunt manifestari ale inflatiei de aceeasi natura ca si cresterile de preturi, insa au loc in economiile centralizate.
Conceptul modern asupra inflatiei o defineste ca un proces complex prin care se afirma multiple dezechilibre din economie, cu caracter general si in continua evolutie.
Tensiunile inflationiste in unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflationiste din alte sectoare si astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvolta, se coreleaza si dau nastere unui proces.
Desi inflatia este un dezechilibru sau mai precis o suma de dezechilibre, cresterea preturilor ramane o caracteristica esentiala care pune in evidenta implicit dimensiunile acestui proces.
Cresterea generala a preturilor are ca efect diminuarea puterii de cumparare. Sunt de fapt doua laturi ale aceluiasi fenomen. Pe masura ce preturile cresc puterea de cumparare scade, in relatie directa.
Conceptul general despre inflatie trebuie concretizat si prin amplitudinea fenomenelor:
cand cresterile de preturi sunt de circa 2-4% anual inflatia este apreciata ca 'taratoare', 'lenta' si exprimata si prin termenul de eroziune monetara;
cand cresterile de preturi se exprima in doua cifre se considera ca inflatia este 'declarata', 'forte';
in conditiile in care se exprima cu trei cifre poate fi considerata galopanta sau hiperinflatie.
Fenomenul inflationist poate fi masurat atat din punct de vedere absolut, cat si relativ.
La modul absolut, marimea inflatiei consta in diferenta dintre cererea globala solvabila si oferta globala de bunuri economice de pe piata. Din aceasta rezulta masa monetara care nu are acoperire in bunuri si servicii necesare si dorite de consumatori.
La modul relativ, inflatia se masoara ca raport procentual intre marimea absoluta aratata, adica excedentul de masa monetara, si oferta reala de bunuri si servicii.
Exista economisti care fac distinctie intre aspectul relativ si cel absolut de manifestare a inflatiei. Astfel avem, inflatie relativa in situatia cand cresterea nivelului mediu al preturilor ramane in urma cresterii masei monetare si invers, inflatia absoluta cand se constata ca ritmul de crestere al nivelului preturilor depaseste pe cel al masei monetare.
In masurarea inflatiei se porneste de la consensul teoretic cu privire la formele de manifestare ale fenomenului dar realizarea practica a acestei intentii ramane o problema foarte complexa. Cel mai corespunzator criteriu de masurare a procesului inflationist este "ecartul inflationist", decalajul absolut si relativ dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri si servicii, ambele marimi considerate ca fiind agregate la scara economiei nationale.
In mod absolut marimea inflatiei consta in diferenta dintre cererea absoluta nominala si cantitatea reala de marfuri si servicii pe care le pot oferii efectiv(sau le pot pune in circulatie) agentii economici. Pornind de la ideea ca dezechilibrul inflationist inseamna in fond, un excedent de masa monetara neacoperit printr-o oferta reala adecvata, marimea inflatiei poate fi apreciata (dar nu masurata) prin volumul acestor sume care nu au acoperire in marfuri necesare si dorite de populatie. Aceasta situatie, doar de apreciere a inflatiei, se datoreaza puterii de cumparare diferite in timp a banilor ca si comportamentului diferit al operatorilor economici in consum, respectiv tezaurizare.
In prezent inflatia este masurata (sau doar apreciata) prin urmatorii indici si coeficienti:
indicele general al preturilor sau deflatorul PIB;
- indicele preturilor de consum;
- modificarea puterii de cumparare a banilor;
- gradul de erodare a monedei nationale;
- raportul dintre masa monetara in circulatie si PIB;
devansarea cresterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de catre masa monetara existenta in circulatie si care este disponibila pentru a fi cheltuita.
In ultima perioada s-a impus ca instrument principal de masurare a inflatiei indicele preturilor de consum (IPC). Acesta exprima "modificarea medie ponderata a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta in concordanta cu nivelul si structura nevoii sociale istoriceste determinat". Indicele preturilor de consum (IPC) masoara evolutia de ansamblu a preturilor marfurilor cumparate si a tarifelor serviciilor utilizate de catre populatie intr-o anumita perioada (perioada curenta), fata de o perioada anterioara (perioada de baza sau de referinta). Indicele preturilor de consum se calculeaza numai pentru elementele care intra in consumul direct al populatiei.
Q0 = structura costului de bunuri ce reflecta nevoia sociala;
P0, P1 = evolutia pretului in perioadele analizate.
Motivele care au determinat folosirea IPC in masurarea inflatiei sunt diferite: metodologia foarte simpla de calcul dar care se bazeaza pe un volum informational foarte divers, faptul ca inflatia este perceputa chiar pe cresterea preturilor sau a tarifelor. In toate tarile cu economie de piata exista organisme autorizate care calculeaza si supravegheaza evolutia acestui indice. In Romania functioneaza Institutul National de Statistica si Studii Economice.
Desi la prima vedere IPC are un continut pur static, in realitate el are si un pronuntat caracter social si economic. Astfel IPC este folosit de Guvern drept criteriu de apreciere a mersului reformei cunoscut fiind ca dinamica preturilor exprima evolutia de ansamblu a economiei si a conjuncturii pietelor. Pe de alta parte modificarea nivelului preturilor este atent urmarita de sindicate si patronat pentru a servi in procesul negocierii salariilor si in realizarea de calcule comparative de eficienta economica.
Metodologia de calcul al acestui indice este si ea obiectul unor adevarate dispute intre guverne, patronat respectiv sindicate si salariati datorita intereselor contradictorii care apar. Confruntarea este legata de ponderile atribuite diferitelor grupe de marfuri incluse in esantion. Tendinta oficialitatilor si patronatului este aceea de a include in categoria bunurilor reprezentative acele bunuri care de regula se scumpesc mai greu, in timp ce sindicatele, dimpotriva incearca uneori sa umfle aceste sporuri de preturi, in acest fel obtinand, prin indexare, salarii nominale mai mari.
Interesele variate manifestate de grupurile socio-profesionale fata de inflatie ca si limitele firesti ale cunoasterii unui astfel de proces economic, dinamic si complex au facut posibila aparitia a numeroase puncte de vedere cu privire la fenomenul inflationist.
Daca fata de volumul marfurilor disponibile exista un exces de numerar apare fenomenul inflatiei, iar in caz contrar cel al deflatiei. Analizand insa conditiile echilibrului monetar se constata ca aceasta nu rezulta numai din compararea masei monetare cu volumul marfurilor si serviciilor, ci si cu necesarul global al economiei nationale. In consecinta s-ar putea admite ca exista inflatie atunci cand masa monetara depaseste nivelul determinant al necesitatii si provoaca cresterea preturilor, iar in caz invers avem de-a face cu deflatie.
Exista insa diferente de nuanta chiar si la cei care admit deflatia de mai sus. Unii considera ca este inflationista orice situatie in care preturile cresc in timp ce deflatia apare cand preturile scad. Deci dinamica preturilor ar fi singurul indicator al stabilitatii monedei. Alti economisti raporteaza categoriile inflatiei si deflatiei si la factorul timp si considera inflatie doar cand cresterea preturilor este determinata de cresterea cererii, care depaseste oferta in mod permanent sau in timp indelungat. Prin analogie se considera deflationista scaderea nivelului preturilor ca urmare a unei oferte intrecand durabil cererea.
Inflatia cunoaste forme diferite de manifestare in functie de comportamentul consumatorilor si de deciziile organelor de stat. Ea este rezultatul dezorganizarii economice si financiare, reflectat in cresterea masei monetare intr-un ritm mai rapid decat al productiei de bunuri si servicii, dar in esenta si functiile sale inflatia nu este un fenomen exclusiv monetar ci si unul economic si social-politic.
In functie de amploarea procesului inflationist in teoria si practica economica s-au incetatenit mai multe tipologii ale inflatiei clasificate dupa mai multe criterii:
In functie de ritmul de crestere al preturilor pot fi distinse:
inflatia taratoare (latenta), caracterizata prin cresterea generalizata a preturilor cu 3-4% anual. In conditiile acestei forme de inflatie se manifesta o mare incredere in moneda. Agentii economici au tendinta sa incheie contracte pe termen lung, fiind convinsi ca preturile bunurilor pe care le vand si le cumpara vor cunoaste evolutii previzibile si moderate, iar ca regula generala productivitatea factorului munca depaseste cresterea salariilor. De asemenea ratele dobanzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o forma a inflatiei care permite cresterea economica neinflationista si este specifica tarilor foarte dezvoltate.
inflatia deschisa (moderata), caracterizata printr-o crestere generalizata a preturilor de 5-10% anual. Evolutia economiei devine preocupanta pentru toate categoriile de agenti economici. In tarile dezvoltate ea se manifesta doar episodic, fiind insa un criteriu de performanta pentru tarile slab dezvoltate si cele in tranzitie, foste socialiste.
inflatia galopanta, caracteristica unor cresteri de preturi de peste 10%-15% anual si care este specifica, in general, tarilor in tranzitie de la economia de comanda la economia de piata. Ea a fost frecvent intalnita si in tarile in curs de dezvoltare din Africa si America Latina si doar sporadic in tarile dezvoltate. In asemenea situatie moneda nationala cunoaste o rapida scadere a puterii de cumparare, rata medie a dobanzii creste vertiginos, viteza de rotatie a banilor se accelereaza, o parte din economii sunt sustrase investitiilor productive si orientate spre operatiuni speculative. Aceasta forma de inflatie este sursa a unor ample dezechilibre in economie, putand conduce chiar la dublarea preturilor in decurs de un an (deci cresteri cu 100%).
megainflatia, denumire relativ noua, ce reflecta un fenomen inflationist foarte accentuat si greu de stapanit de catre autoritatile guvernamentale, aparut atunci cand inflatia depaseste pragul formei galopante. Cresterile de preturi se situeaza intre 100% si 500% anual. Aceasta amplitudine a inflatiei a fost caracteristica si tarii noastre, mai ales la inceputul perioadei de tranzitie (anii 1990 - 1993). De altfel, in anul 1993 s-a inregistrat cea mai inalta rata a inflatiei din perioada postdecembrista, circa 395%.
hiperinflatia caracterizata prin cresteri ametitoare ale preturilor, de regula de peste 500% anual. In acest caz cererea de moneda nationala scade considerabil, o parte importanta din tranzactii efectuandu-se sub forma de troc modern (barter) sau in moneda alternativa. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu pana la 50%.
In functie de cauza principala care o genereaza distingem:
Inflatie prin cerere, generata de un anumit exces al cererii globale comparativ cu oferta globala, decalaj la care economia nu poate raspunde prompt, ea necesitand un timp de raspuns. In consecinta, preturile cresc, ceea ce determina o intensificare si mai mare a cererii, cumparatorii anticipand noi majorari de preturi. Ca atare, fenomenul se autointretine si se autoamplifica;
La o asemenea evolutie a cererii, firmele producatoare vor avea doua tipuri de reactii: preponderent de crestere a productiei sau preponderent de crestere a preturilor. In aceasta situatie, recomandarea ″politicii inflationiste″ este inoportuna si inadecvata. Se apreciaza ca inflatia determinata de cresterea cererii este o inflatie limitata in timp, ea manifestandu-se pe termen scurt. Astfel, sporirea preturilor nu poate continua la nesfarsit, fiind limitata de nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamica de crestere mai mica si nu se vor regasi decat partial in structura preturilor, intrucat acestea din urma sporesc nu doar ca urmare a unor cresteri de costuri (cu salariile in special). Ca atare, in momentul cand cererea agregata va fi estompata de nivelul veniturilor, si preturile vor inregistra o tendinta de scadere, deci inflatia se va diminua. De asemenea, inflatia prin cerere este generata, de regula, de un ″soc″ al cererii. De pilda, un astfel de soc poate sa-l provoace o crestere substantiala a cheltuielilor guvernamentale, intr-o anumita perioada. Efectul acestui soc poate fi o singura crestere a preturilor, dupa care ele vor ramane la acelasi nivel.
In ansamblu, excesul de cerere pe piata poate avea urmatoarele cauze, mai importante:
emisiunea excesiva de moneda in circulatie, care genereaza o inflatie prin moneda;
expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflatie prin credit;
scaderea inclinatiei spre economisire, care determina o inflatie prin dezeconomisire.
Inflatia prin moneda este determinata de introducerea si mentinerea in circulatie a unei mase monetare excedentare, in raport cu volumul de marfuri de pe piata, peste nevoile circulatiei banesti. Acest lucru se intampla, in general, atunci cand apar deficite bugetare mari, iar finantarea acestora se face prin imprumuturi de la banca centrala, care va emite o cantitate corespunzatoare de moneda. Fenomenul inflationist provine din faptul ca statul nu se imprumuta pentru a produce bunuri si servicii suplimentare, ci spre a consuma, activand o cerere fara corespondent in planul ofertei. De asemenea, atunci cand apare un excedent masiv al exporturilor fata de importuri, rezervele valutare ale tarii cresc, iar acestea formeaza acoperirea unor noi emisiuni de bani, care nu gasesc un corespondent echivalent pe piata in marfuri si servicii. La o suplimentare a masei monetare in circulatie poate concura, totodata, si scaderea vitezei de rotatie a banilor, in conditiile mentinerii constante a volumului fizic si valoric al tranzactiilor.
Inflatia prin credit apare ca urmare a dezvoltarii exagerate a creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflationiste similare celor produse de banii numerar. Aceasta forma de inflatie apare atunci cand expansiunea creditelor are ca destinatie masive investitii in economie, investitii care nerealizate si nepuse in functiune la timp conduc la o activare suplimentara a cererii de consum (intrucat exista o masa monetara suplimentara in circulatie). Acestei cereri de consum ii corespunde o oferta care ″intarzie″ sa apara, rezultatul fiind cresterea preturilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea, cresterea substantiala a creditelor in scopuri de consum conduce la acelasi rezultat. Inflatia prin credit si inflatia prin moneda pot fi considerate ca fiind una si aceeasi forma de inflatie (inflatie monetara), avand ca element comun cresterea, in mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populatiei si agentilor economici, venituri care stau la baza potentialului excedent al cererii.
Inflatia prin dezeconomisire isi are originile in scaderea inclinatiei spre economii din partea populatiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste in ceea ce priveste conservarea puterii de cumparare a economiilor existente si viitoare, dar si a unor factori de natura subiectiva si psihologica, pentru o anumita perioada. Rezultatul acestui comportament este cresterea ponderii consumului in totalul veniturilor disponibile ale populatiei, consum care tinde sa depaseasca oferta de bunuri (in special de folosinta indelungata) si care va genera o crestere de preturi in ramurile producatoare.
Inflatia prin costuri, datorata cresterii preturilor diferitilor factori de productie a materiilor prime, energiei, creditului, fenomen ce conduce la majorarea costurilor de productie si de circulatie si, in final, a nivelului general al preturilor;
Inflatia prin costuri apare in situatia in care, pe ansamblul economiei, costurile de productie cresc intr-un ritm accentuat, independent de cererea agregata.
Daca agentii economici producatori sunt confruntati cu o sporire a costurilor, ei vor raspunde partial prin cresterea preturilor de vanzare si partial prin reducerea volumului activitatii. Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai putin, povara costurilor mai mari fiind transferata asupra consumatorilor prin preturi mai ridicate, marcand astfel inceputul unei inflatii prin costuri. Daca cererea agregata este insa relativ elastica in raport cu evolutia preturilor, firmele producatoare vor fi nevoite (pentru a nu-si compromite rentabilitatea) sa restranga volumul productiei, cu consecinte negative asupra ocuparii fortei de munca in ramurile respective. Se constata, asadar, ca o crestere generalizata a costurilor de productie va determina, in ambele cazuri de evolutie a cererii, situatii negative pentru economie:
fie declansarea fenomenului inflationist;
fie accentuarea somajului.
Se poate constata ca, fata de cazul inflatiei prin cerere, in situatia inflatiei prin costuri, efectul asupra productiei si ocuparii este invers. Daca inflatia prin cerere poate conduce la o crestere economica inflationista, permisibila unui inalt grad de ocupare a fortei de munca, inflatia prin costuri antreneaza, in general, scaderea productiei si restrangerea locurilor de munca. Factorii care pot determina cresterea costurilor si deveni astfel cauze ale inflatiei prin costuri sunt numerosi. Printre cei mai importanti enumeram:
cresterea salariilor intr-un ritm superior cresterii productivitatii muncii
cresterea excesiva a profiturilor
cresterea preturilor la materii prime si materiale. Acest fenomen se refera, de regula, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri si ale caror preturi se repercuteaza asupra costurilor de productie ale produselor finite indigene (inflatie importata).
politica amortizarii accelerate
presiunea fiscala ridicata
Inflatia interna (endogena), generata de dezechilibrele economice si financiare proprii tarii in cauza;
Inflatia structurala este determinata de strategia adoptata de unele tari, de dezvoltare accelerata si de crestere economica rapida, ceea ce implica mobilizarea intensiva a factorilor de productie. In economie se creeaza dezechilibre, concretizate in declinul unor sectoare de activitate, aparitia unor noi ramuri si crearea de noi capacitati de productie. Finantarea noilor activitati este, in general, realizata prin fonduri bugetare sau credite bancare, situatie care duce la un aflux monetar in economie si la majorarea cererii. Accentuarea procesului inflationist este sustinuta, in continuare de sarcinile fiscale si sociale, corespunzatoare noilor activitati, ceea ce afecteaza obiectivele anumitor categorii sociale. In acest mod, inflatia structurala este continuata de inflatia prin venituri.
La baza inflatiei structurale se afla, de asemenea, factori precum sustinerea unor sectoare de activitate (sub forma sustinerii preturilor pentru produsele excedentare) si rigiditatea economiei, care se manifesta in domeniul procurarii capitalului, al asigurarii de resurse materiale sau al utilizarii fortei de munca
Inflatia importata (exogena), provocata de cauze localizate in exterior, dar care se repercuteaza in interiorul tarii de referinta prin intermediul preturilor de import, al balantei de plati si a cursurilor valutare, al importului de capital.
Mecanismele inflatiei importate se interfereaza cu cele ale inflatiei interne, amplificand fenomenul inflationist. Amplitudinea unui asemenea mecanism variaza foarte mult de la o tara la alta. Cu cat ponderea bunurilor importate este mai scazuta, cu atat impactul inflatiei importate asupra cresterii preturilor interne este mai mic.
Tinand seama de tendinta de amplificare a relatiilor economice externe, care se manifesta tot mai puternic, mecanismul inflatiei importate dobandeste o importanta sporita pentru propagarea undei inflationiste in toate tarile, ceea ce demonstreaza, o data in plus, ca stoparea inflatiei si combaterea efectelor sale se impun ca o preocupare a tuturor guvernelor.
Tinand seama de efectele inflatiei asupra cresterii economice distingem:
Stagflatia, caracterizata prin fenomenul de stagnare a economiei in perioadele de manifestare a inflatiei;
Slumpflatia, individualizata prin fenomenul de regres al economiei pe durata de manifestare a inflatiei.
Atat stagflatia cat si slumpflatia contrazic teza de inspiratie keynesista potrivit careia inflatia in anumite limite constituie un stimulent al activitatii economice.
Avand in vedere ritmul de depreciere al puterii de cumparare al monedei, distingem:
Inflatia latenta, caracterizata printr-un ritm de depreciere al monedei mai scazut decat ritmul cresterii emisiunii monetare;
Inflatia noua (moderna), caracterizata prin cresterea cronica, generala si progresiva a preturilor, spre deosebire de perioadele anterioare cand asemenea fenomene erau accidentale, fiind urmate de faze de absorbtie a fenomenului inflationist.
Dupa functionarea mecanismului pietei:
Inflatia deschisa - economia de piata continua sa functioneze ca un mecanism in care preturile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficienta a bunurilor sau a fortei de munca) conduce la o crestere a preturilor sau a salariilor;
Inflatia reprimata - apare atunci cand controlul guvernamental impiedica cresterea preturilor bunurilor de consum si a salariilor, astfel incat excesul de cerere este doar reprimat, nu si redus. O data cu indepartarea controlului guvernamental trebuie sa ne asteptam la cresteri de preturi si de salarii.
Dupa asteptarile inflationiste:
Inflatia anticipata
Inflatia neanticipata
Prima forma are drept caracteristica faptul ca este primita si asteptata de fiecare participant pe piata; a doua forma produce efecte importante asupra economiilor, fortei de munca si productiei, ceea ce afecteaza echilibrul general;
Din combinatia celor doua tipuri de inflatie prin cerere si prin costuri poate rezulta o spirala inflationista greu de stopat. De exemplu, se poate ivi situatia ca cererea globala, impulsionata artificial de catre autoritati (de pilda in perioade electorale), sa antreneze o crestere a preturilor in anumite ramuri producatoare, ceea ce se va repercuta si asupra unor cresteri salariale in ramurile respective, care nu vor face altceva decat sa mareasca costurile de productie.Cresterea costurilor va provoca o inflatie prin costuri, adica o alta crestere de preturi care se va adresa cererii existente. Pentru a preveni sporirea somajului, autoritatile guvernamentale initiaza politici monetare si fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este amplificat si datorita diferentei de dinamica dintre productivitatea muncii si nivelul salariilor in sectorul real. Aceasta serie de cresteri succesive ale preturilor va inceta atunci cand cererea de bunuri si servicii se diminueaza suficient de mult, astfel incat producatorii, care au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preturile. Scaderii cererii globale ii va corespunde in acelasi timp o subocupare importanta.
Spirala inflationista preturi - salarii Politica economica populista → cresteri de salarii → cresterea costurilor → cresterea preturilor de vanzare → scaderea puterii de cumparare a salariilor → revendicari sociale → noi majorari de salarii → o noua majorare a costurilor → un nou puseu inflationist .
Inflatia este provocata de numeroase cauze interne si externe, care determina fie cresterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri si servicii disponibile, fie ambele categorii de efecte in mod concomitent.
Dintre acestea, cu o actiune directa asupra cresterii excesive a masei monetare in circulatie, pot fi mentionate:
Dezechilibrul dintre cerere si oferta
Aceasta este cauza fundamentala a inflatiei.Crsterea excesiva a cererii fata de oferta, cantitatea de bunuri si servicii existenta pe piata fiind insuficienta fata de cea necesara(ceruta) si in consecinta, preturile cresc.In cazul invers, cand oferta este mai mare decat cererea, tendinta ar fi de scadere a preturilor.Afirmatia lui Milton Friedman inflatia este intotdeauna si pretutindeni un fenomen monetar si poate fi produsa numai printr-o crestere mai rapida fata de productie", sugereaza originea inflatiei : cresterea cantitatii de bani in circulatie intr-un ritm alert(o crestere excesiva), permitand astfel si cresterea preturilor. In acest sens se argumenteaza ca populatia nu ar putea cumpara aceeasi cantitate de bunuri si servicii, in conditiile cresterii preturilor, daca nu ar creste oferta de moneda, si deci inflatia nu ar putea continua daca nu ar creste si cantitatea de bani in circulatie.
Aparitia si perpetuarea deficitului bugetar
Apare in situatia cand statul inregistreaza cheltuieli mai mari decat veniturile curente, cel mai usor mijloc de a finanta diferenta este imprumutul la banca de emisiune. Drept urmare, masa monetara in circulatie creste, fara ca volumul de marfuri in circulatie sa fi crescut si el, deoarece statul nu se imprumuta pentru a produce si pune pe piata marfuri sau pentru a oferii servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducand astfel consumul marfurilor si serviciilor disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regula, specific situatiilor exceptionale. In zilele noastre este insa, frecvent intalnit si in conditii de pace, ca urmare a incercarilor de a stimula pe aceasta cale economia.
Expansiunea creditului bancar
In cazul in care bancile acorda credite fara sa efectueze o analiza riguroasa a scopurilor urmarite de debitori, sau cu intentia expresa de a sprijini expansiunea viitoare a unor mari intreprinderi sau a economiei in ansamblul lor, se produce o crestere exagerata a masei monetare de cont, ale carei efecte inflationiste sunt similare cu cresterea cantitatii de numerar in circulatie.
Aparitia si perpetuarea excedentului sau deficitului balantei de plati externe
Atunci
cand intr-o
La fel de nociv este deficitul balantei de plati, adica situatia in care incasarile externe sunt inferioare platilor externe intr-o anumita perioada data. In astfel de cazuri, cursul monedei nationale fata de valutele straine scade, deci este necesar sa se cheltuiasca o suma mai mare in moneda nationala pentru a obtine o suma data in valuta straina sau o cantitate data de marfuri a carui pret este exprimat in valuta. Cresterea preturilor produselor importate este transmisa apoi asupra structurii preturilor interne, majorand nivelul general al acestora, fie prin cresterea costurilor produselor interne pentru fabricarea carora au fost folosite marfuri importate, fie prin cresterea directa a preturilor bunurilor de consum importate asupra si destinate pietei interne. Efectele preturilor ridicate ale bunurilor importate asupra preturilor bunurilor indigene si asupra costului vietii, determina adeseori revendicarile salariale si pun sub semnul intrebarii eficacitatea programelor bugetare elaborate de guvernele nationale.
Activarea unor sume banesti tinute in rezerva
O asemenea cauza actioneaza atunci cand deprecierea inflationista a monedei inregistreaza deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin constienti de pierderea pe care le-o provoaca reducerea puterii de cumparare a sumelor detinute. Cresterea pe aceasta cale a masei monetare accentueaza, la randul lor, ritmul procesual inflationist.
Emisiunea monetara excesiva , cresterea masei monetare in circulatie fara legatura cu cresterea PIB , cu oferta de bunuri si servicii din economie, uneori corelata cu deficitele bugetare substantiale ale unor state.
Dezordinea monetara internationala.Deficitul balantei de plati a SUA a avut drept consecinta cresterea substantiala a detinerilor de dolari in intreaga lume, iar pietele eurovalutelor au contribuit si ele la alimentarea inflatiei. Pe fundalul unei lichiditati excesive din anii 1980 si inceputul anilor 1990, poate fi explicabila intr-o anumita masura retinerea SUA de a vota la un moment dat in favoarea unor noi alocari de DST in cadrul FMI, cresterea masei monetare la nivel global( prin crearea de DST ) in mod artificial, pe baza de vot, avand potential inflationist.
Detezaurizarea, care, celelalte conditii mentinandu-se constante, are drept consecinta transformarea monedei pasive in moneda activa.
Cresterea vitezei de circulatie a banilor, care, judecand in termenii specifici teoriei cantitative a banilor, nu ar mai face necesara prezenta aceleeasi cantitati de moneda in circulatie.
Cresterea preturilor provocate de monopoluri, aflate in cautarea de profituri mai mari.
Indexarea (cresterea) in mod regulat a salariilor, sub presiunea sindicatelor, fara legatura cu cresterea productivitatii muncii.Printr-o asemenea practica, masa monetara in circulatie depaseste valoarea marfurilor disponibile pentru consum.
Disparitia in mare masura a concurentei prin pret, producatorii preferand concurenta prin diferentierea produselor, cu consecinte asupra cresterii preturilor.
Factorii psihologici si anticipatiile inflationiste.In acest sens este relevanta preocuparea tarilor zonei euro de a introduce bancnote de 1 si 2 euro in locul actualelor piese metalice, in dorinta de a lupta contra inflatiei.Explicatia ar fi simpla: in unele tari din zona euro cum ar fi Grecia, consumatorii nu sunt obisnuiti cu monede adica piese metalice de mare valoare si le cheltuiesc cu prea mare usurinta determinand cresterea inflatiei. Tot astfel se argumenteaza ca procedeul de denominare a monedei nationale, taierea unor zerouri si obtinerea unei monede grele, pe fundalul dezinflatiei si al unei economii stabilizate, este de natura sa contribuie la scaderea mai accentuata a ratei inflatiei.
Modelul Keynesian al cererii si ofertei de moneda demonstreaza ca la nivelul economiei se poate manifesta fie numai inflatie, fie numai somaj, dar nu ambele, in mod simultan. Aceasta abordare a fost posibila pe baza studierii economiilor in perioada de dinaintea anilor '70.
Situatia s-a schimbat in anii '70, cand in economie au inceput sa coexiste atat inflatia cat si somajul in sensul unei corelatii inverse: descresterea somajului si cresterea inflatiei. Astfel, principala problema macroeconomica a anilor '70 - '80 a fost aceasta corelatie, cunoscuta sub denumirea de curba lui Phillips (dupa numele autorului A.W. Phillips, care a dezvoltat conceptual in Marea Britanie) prin studierea seriilor de date din perioadele si 957. Conceptul stabilitatii curbei Phillips a fost infirmat de evolutiile inregistrate in anii 70 si 80 si la inceputul anilor '90.
Pentru perioada 994, relatia inversa dintre inflatie si somaj n-a mai fost concludenta. In cadrul acestei perioade, in anii '72 - '74 si '77 - '80, curba Phillips are o modificare mai lenta, ceea ce evidentiaza ca fiecare nivel al somajului este insotit de o inflatie mai mare, sau fiecare nivel al inflatiei este insotit de un somaj mai ridicat. Astfel, inclinarea curbei, pentru perioada amintita difera de cea initiala
Explicatia unei asemenea evolutii a corelatiei inflatie-somaj consta in stagflatie, care se manifesta prin scaderea simultana a nivelului celor doua variabile sau prin cresterea acestora. Astfel, a fost confirmata ideea ca un proces inflationist de amploare nu micsoreaza somajul, ci il agraveaza
Evolutiile inflatiei si somajului, din toate tarile dezvoltate, dupa anii '70 au confirmat urmatoarele aspecte:
independent de inflatie, exista o rata naturala a somajului care se manifesta si atunci cand inflatia este zero;
la o rata naturala a somajului, situata la nivelul de 6% (potrivit studiilor realizate) inflatia se poate manifesta la orice nivel, situatie care modifica curba lui Phillips, intr-o linie verticala
Stagflatia, ca fenomen care explica modificarea relatiei dintre inflatie si somaj reprezinta o stare nefavorabila a economiei in care se manifesta cresterea sau scaderea, in acelasi timp a preturilor si a somajului, si care apare ca o consecinta a inflatiei prin cerere si a inflatiei prin oferta
Stagflatia prin cerere se explica prin urmatoarele:
cresterea cererii globale pe termen scurt, antreneaza o insuficienta a bunurilor din economie, ceea ce determina, ca la nivelul producatorilor, sa se majoreze productia pe seama unor consumuri reale mai mici in conditiile unei cresteri a preturilor;
atunci cand preturile se majoreaza peste asteptari, aceasta antreneaza dezechilibre si scaderea productiei.
Corectarea asteptarilor inflationiste se realizeaza prin cresterea salariilor nominale, iar echilibrul dintre cerere si oferta se obtine la un nou nivel, al unei productii mai mari. Stagflatia prin oferta se manifesta atunci cand oferta globala se majoreaza, fara a fi insotita de sporirea cantitatii de moneda, iar nivelul cererii ramane nemodificat. Dupa modul in care oferta globala se adapteaza in functie de oferta de moneda, se poate face distinctia intre: oferta neadaptabila si oferta adaptabila
Cand oferta este neadaptabila, se porneste de la cresterea salariilor nominale, in contextul unei cresteri a ratei inflatiei. In cazul unei oferte adaptabile din partea statului, prin majorarea ofertei de moneda, se porneste de la cresterea salariilor pe fundalul unei cresteri generale a preturilor.
Consecintele (efectele, costurile) inflatiei pot fi analizate atat la nivel microeconomic, cat si la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afecteaza structurile intregului organism economico-social, inflatia are si importante consecinte. In continuare, vom prezenta cateva dintre cele mai semnificative, prin implicatiile pe care le au asupra economiei si societatii in general.
Influenta asupra consumului, economisirii si investitiilor
Inflatia, prin efectul deprecierii monetare, schimba comportamentul individual, atat in actul de consum, cat si in cel al economisirii. Astfel, in calitate de consumatori si pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agentii economici sporesc ritmul cumpararilor, plasandu-si disponibilitatile banesti, cu precadere in bunuri de folosinta indelungata sau in diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de arta etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atat ca nivel, dar mai ales ca structura. In general, inflatia descurajeaza economisirea, incitand subiectii economici sa cheltuiasca mai mult. Pe fondul unei inflatii rapide, indivizii prefera satisfactiile prezente celor viitoare, neavand certitudinea ca in viitor economisirea unei parti din venitul actual le va duce aceeasi satisfactie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. Astfel, va creste ponderea economisirii pe termen scurt si cu caracter speculativ, in detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezulta efectul direct si negativ asupra investitiilor. Sunt preferate si chiar privilegiate investitiile pe termen scurt, in defavoarea celor pe termen lung, mai costisitoare, dar destinate formarii brute de capital in economie, unde perspectiva obtinerii de profit este mai indepartata. Consecinta este aparitia unui sector tertiar supradimensionat, in care intreprinzatorii investitori ajung la profit intr-un timp relativ scurt. Literatura de specialitate nu omite faptul ca s-au inregistrat si se inregistreaza fenomene de crestere economica inflationista. Acest lucru este posibil si explicabil prin preturile relativ mari, incitante pentru producatori si prin rata medie a dobanzii mica, permisiva amortizarii investitiilor. Continuarea intretinuta a unui asemenea proces se loveste, insa, de anumite restrictii (limite). Economisirea fortata, prin renuntare la consum din cauza preturilor mari, si transformarea ei in potentiale investitii nu se realizeaza in orice conditii.
In primul rand, acest lucru se intampla doar in tarile dezvoltate, unde veniturile populatiei sunt suficient de mari, incat sa poata fi diminuate nominal si real, pentru a spori economiile prin renuntare la consum.
In al doilea rand, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflatiei sa fie mult mai mari decat efectele pozitive ale cresterii economice inflationiste. In concluzie, cel putin teoretic, inflatia nu este acceptata ca factor al cresterii economice durabile.
Aceasta devalorizare a unitatii monetare provine dintr-o relatie evidenta: daca moneda valoreaza mai putin, atunci aceasta va fi disponibila intr-o cantitate mai mare.
Cresterea preturilor rezulta, astfel, dintr-o abundenta a mijloacelor de plata, iar daca un pret indica valoarea relativa a unui produs, atunci indicele preturilor este relevant pentru puterea de cumparare a unei monede nationale.
Devalorizarea monetara
Poate fi evaluata ca pierdere a puterii de cumparare a monedei, prin urmatoarele metode:
prin
divizare: daca,
de exemplu, pentru un bun se platea
la inceputul perioadei suma de
00 um, iar la sfarsitul acesteia 250 um, atunci, prin divizare rezulta un coeficient de 0,08, ceea ce semnifica faptul ca o unitate monetara isi conserva o putere de cumparare de 8%. Acest tip de calcul prezinta avantajul de a sublinia ca si atunci cand inflatia inregistreaza valori foarte mari, moneda conserva, intotdeauna, o mica parte din puterea de cumparare;
- prin metoda dobanzilor compuse: pentru a se trece de la ratele anuale ale cresterii preturilor la cele lunare, sau chiar zilnice, se utilizeaza formula dobanzilor compuse, astfel:
Cn = Co ( + r)n, in care:
Cn - reprezinta nivelul preturilor la sfarsitul perioadei;
Co - reprezinta nivelul la inceputul perioadei;
r - rata de crestere;
n - numarul de perioade (luni sau zile).
Daca in decursul unei perioade de an, preturile au sporit de la 00 la 750, atunci, prin aplicarea relatiei:
+ r) sau
+ r)365,
rezulta ca rata lunara de devalorizare a monedei este de 0,27 sau 27%, iar rata zilnica a devalorizarii este de 0,78%.
masurarea
ratei inflatiei se poate realiza prin determinarea
ratei inflatiei, pe baza indicilor de pret. De exemplu, daca indicele preturilor, pentru anul 999, s-a situat la nivelul de 35% iar pentru anul
- pentru o masurare cantitativa a inflatiei este posibila si utilizarea regulii numarului 70, care permite o determinare rapida a numarului de ani in care nivelul preturilor se dubleaza; de exemplu, daca nivelul ratei anuale a inflatiei este de 5%, atunci numarul de ani in care preturile se dubleaza este de 4,66.
Aceasta regula are aplicabilitate generala si permite determinarea perioadei de timp inncare nivelul PIB sau al economiilor se dubleaza
Efecte asupra gestiunii intreprinderii
Deprecierea monetara produsa de inflatie conduce la devalorizarea capitalurilor si la deformarea semnificatiei reale a elementelor de bilant - activ si pasiv. De asemenea, firmele intampina greutati in a prevedea corect raportul dintre costuri si incasari (evolutia cash-flow-urilor), fapt care le afecteaza capacitatea concurentiala pe piata, crescand si gradul de incertitudine a deciziilor de investitii. Erodarea capitalurilor incita la aplicarea amortizarii accelerate, ceea ce conduce la cresterea costurilor si, implicit, a preturilor de productie. Pe de alta parte, inflatia favorizeaza agentii economici debitori, intrucat ei isi vor plati aceeasi datorie cu bani a caror putere de cumparare este mai scazuta (bani mai ieftini). Acest lucru se intampla atunci cand dobanzile practicate de banci sunt real-negative, adica se situeaza sub rata inflatiei. Drept urmare, intreprinderile sunt tentate sa se indatoreze permanent, acest fapt comportand riscuri mai mari si generand o reducere a cursului actiunilor firmelor respective.
Efecte asupra repartitiei (redistribuirii) veniturilor
Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferentele dintre valoarea nominala si cea reala. Daca nu ar exista inflatie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflatia deformeaza raporturile dintre valoarea nominala si cea reala, reducand puterea de cumparare a banilor. Redistribuirea venitului se manifesta, in principal prin urmatoarele forme:
a) prin contractele de munca pe termen indelungat, care, daca se deruleaza in conditiile unei rate a inflatiei superioara celei de crestere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta inseamna ca lucratorul salariat va primi in schimbul aceluiasi efort, o cantitate mai mica de bunuri si servicii. Deci, in termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) castiga. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat daca evolutia ratei anuale a inflatiei este anticipata corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face insa decat sa perpetueze procesul inflationist, daca salariul nominal nu este in concordanta cu productivitatea muncii);
b) prin relatiile de imprumut, intre creditori si debitori. Si aceasta forma apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adica scaderii puterii lor de cumparare. Debitorul primeste de la creditor un imprumut cu o anumita putere de cumparare. El va restitui suma imprumutata peste o perioada de timp, dar aceasta suma va avea o putere de cumparare diminuata, in functie de nivelul ratei inflatiei. In general, pierderea de venit real o inregistreaza creditorii, care sunt, fie posesorii de economii banesti, constituite ca depozite bancare, fie bancile care acorda imprumuturi pe diferite termene persoanelor fizice si juridice. Astfel, sumele banesti pastrate in conturile bancare vor avea o putere de cumparare mai mica peste o anumita perioada de timp, datorita eroziunii inflatiei. Pierderea poate fi diminuata in functie de nivelul ratei dobanzii nominale de piata (rata dobanzii nominale poate acoperi rata inflatiei si rata dobanzii reale). Transferul de venit real de la creditori catre debitori are loc si in alte situatii, cum ar fi: contractele de vanzare-cumparare si contractele de inchiriere pe termen lung, emisiunea de obligatiuni, plasarea pe piata a titlurilor de stat etc. In aceste situatii, procesul de redistribuire este asemanator celui prezentat in cazul posesorilor de economii banesti, care, in calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era castigata, prin intermediul inflatiei, de debitori. Aici, o mentiune aparte se cuvine sa facem asupra statului, titular al imprumutului public, care este cel mai mare debitor si, deci, cel mai important potential beneficiar, in conditii de inflatie. Cand nevoia de resurse este insa stringenta, guvernul practica niveluri inalte ale dobanzilor, protejand creditorii de efectele inflatiei.
c) prin mecanismul repercusiunii preturilor. Semnificativ este si faptul ca cel mai afectat de inflatie e cel aflat la capatul circuitului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apara transmitand povara inflationista asupra preturilor, pe care le practica si le impun cumparatorilor finali, care nu mai au unde sa realizeze aceasta translatie, suportand totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, cresterea inflationista a preturilor determina reducerea puterii de cumparare a salariatilor, in special a celor cu venituri mici si fixe, spre deosebire de cei cu venituri variabile, a caror capacitate de cumparare creste sau, in cel mai rau caz, ramane constanta, intrucat veniturile acestui grup social insotesc cresterea preturilor (veniturile acestora se regasesc in structura preturilor, care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe).
d) prin mecanismul fiscalitatii. Statul poate castiga de pe urma inflatiei nu numai in calitate de debitor, ci si in calitatea sa de incasator al impozitelor directe si indirecte. Astfel, cu cat salariile si profiturile cresc in marime nominala, cu atat incasarile nominale din impozite si taxe sporesc. Procesul incasarii se amplifica in conditiile progresivitatii impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe masura ce sporeste venitul nominal, dar in asa fel incat ponderea impozitului in materia impozabila este din ce in ce mai mare. In acest context, statul are de castigat de pe urma fiscalitatii, nu doar in marime nominala, ci si reala.
Utilizarea fortei de munca in conditii de inflatie
Cercetarile economice in domeniile inflatiei si somajului au demonstrat, cu suficiente argumente, ca inflatia contine in sine factori cauzatori sau agravanti pentru fenomenul somaj. Aceasta, in ciuda cunoscutei relatii (dileme) inflatie-somaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes si A. W. Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, ca pentru a avea o inflatie redusa trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a fortei de munca. Astfel, dupa cum am spus, o inflatie puternica poate afecta intreaga gestiune financiara a unei intreprinderi, subminandu-i serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta si de a resorbi o parte din forta de munca disponibilizata. De asemenea, pe fondul unei cresteri generale si accelerate a preturilor si a unor presiuni salariale tot mai sufocante, intreprinderile aleg cea mai facila cale de rentabilizare a activitatii, si anume reducerea numarului de salariati.
Cursul valutar si balanta de plati
Inflatia este insotita si de serioase consecinte monetar-valutare, intrucat presupune scaderea puterii de cumparare a monedei nationale in raport cu alte valute si, pe aceasta cale, determina o scadere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scazut al monedei nationale antreneaza o scumpire a importurilor, care afecteaza negativ balanta de plati a unei tari. Pe de alta parte, o moneda nationala depreciata, exprimata printr-un curs valutar scazut, desi in aparenta ar trebui sa incurajeze exporturile, nu reuseste acest deziderat din cauza ofertei nationale insuficiente (daca suntem in situatia unei stagflatii sau slumpflatii). Inflatia va antrena mai degraba importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce in ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continua si accelerata a balantei de plati, care va constrange guvernele sa ia masuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.
Consecinte in plan social
Toate aceste consecinte in plan economic se vor repercuta inevitabil si in plan social, acolo unde vom intalni stari de incertitudine si neliniste in randul populatiei, dar si situatii grave de saracie si diferentieri sociale, toate acestea in functie de intensitatea fenomenului inflationist. In general, cand climatul social se inrautateste pe acest fond, guvernele si celelalte autoritati publice isi pierd credibilitatea in randul maselor, care vor sanctiona acest lucru in perioadele electorale.
Datorita consecintelor negative asupra organismului economic si social, inflatia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate tarile cu economie de piata. De asemenea, politicile antiinflationiste actuale trebuie astfel elaborate incat sa combata eficient inflatia si, in acelasi timp, sa permita cresterea economica si limitarea somajului.
In mod firesc, politicile de combatere a inflatiei sunt corelate cu cele doua forme cauzale ale acestui fenomen - inflatia prin cerere si inflatia prin costuri. In consecinta, ele vizeaza, fie controlul cererii agregate, in sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, in sensul sporirii ei.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin doua tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale si politici monetare.
Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regula, doua instrumente sau parghii de politica economica, precum:
a) fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componenta importanta a cererii agregate,
b) fie cresterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetara destinata consumului si investitiilor. Astfel, atat prin politica restrangerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune mentinerea unor deficite bugetare cat mai mici, cat si prin politica presiunii fiscale, care inseamna o crestere a impozitelor directe si indirecte, se realizeaza asa-numita 'politica deflationista'. Daca aceleasi parghii se folosesc in sens invers, respectiv cresterea cheltuielilor guvernamentale si reducerea impozitelor, atunci se are in vedere reducerea somajului, si constituie parti componente ale unei politici denumite 'reflationiste'.
Politicile monetare vizeaza controlul masei monetare aflate in circulatie si au drept scop, fie blocarea (inghetarea) masei monetare, fie reducerea acesteia in corelatie cu nevoile circulatiei. Ambele cerinte se realizeaza prin combinarea, de catre banca centrala, a urmatoarelor instrumente de politica monetara: manevrarea taxei rescontului, operatiuni de open-market, variatia cotei rezervelor obligatorii.
Manevrarea taxei de rescont reprezinta un instrument dominant al politicii monetare, datorita efectului sau asupra volumului creditului ce se poate acorda intr-o economie, deci asupra marimii masei monetare, daca se are in vedere functia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont genereaza cresterea sau scaderea costului creditului, prin intermediul dobanzilor, fapt care se reflecta in micsorarea sau marirea masei monetare din circulatie, in concordanta cu obiectivele de politica monetara ale bancii centrale. Rescontarea reprezinta operatiunea la vedere prin care banca centrala (de emisiune) achizitioneaza de la bancile comerciale efectele de comert, anterior scontate de acestea, monetizandu-le la o valoare diminuata cu suma ce reprezinta taxa de rescont, adica dobanda pe care o percepe banca centrala pe durata creditarii bancilor comerciale, durata care se intinde pana la scadenta efectelor de comert preluate (cambii, bilete la ordin etc.). In acest context, este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenteaza in mod direct taxa scontului, adica dobanda pe care bancile comerciale o percep de la detinatorii de efecte de comert, atunci cand acestia doresc sa transforme aceste titluri in lichiditati, inainte de scadenta. De precizat, ca taxa scontului este intotdeauna superioara taxei de rescont. Asadar, banca centrala fixeaza nivelul taxei de rescont in functie de evolutia pe care doreste sa o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci cand intentioneaza o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul si marind volumul acestuia. Dimpotriva, cand se urmareste o contractie a masei monetare, mareste taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie si implicit reducand volumul acestuia. Acest instrument de politica monetara are insa o anumita limita de eficacitate, in sensul ca banca centrala nu-l poate folosi decat in masura in care bancile comerciale au nevoie de credite de refinantare.
Operatiunile de open-market reprezinta un alt instrument esential de politica monetara, la indemana bancilor centrale, prin intermediul caruia acestea actioneaza in directia restrangerii sau extinderii masei monetare. Aceste operatiuni constau in vanzarea-cumpararea de pe piata monetara a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - actiuni, obligatiuni), demonetizandu-le, adica retragand o anumita cantitate de moneda, atunci cand le vinde, sau, dimpotriva, monetizandu-le, adica introducand in circulatie o cantitate suplimentara de moneda atunci cand le cumpara. In felul acesta se modifica structura masei monetare din circulatie in defavoarea sau favoarea lichiditatii. Operatiunile de open-market au un dublu efect: cand banca centrala vinde titluri se reduce cantitatea de moneda centrala de pe piata monetara si se provoaca o scadere a pretului (cursului) titlurilor tranzactionate, iar atunci cand cumpara titluri de pe piata monetara efectele sunt inverse. Pentru a avea insa succes, ca instrument de politica monetara, aceste operatiuni trebuie sa se desfasoare in conditiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.
Variatia cotei rezervelor obligatorii reprezinta instrumentul de politica monetara cel mai generalizat, adica folosit de catre autoritatile monetare din aproape toate tarile industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovata de banca centrala, consta in obligatia pe care o au bancile comerciale de a-si constitui rezerve minime obligatorii, intr-un cont nepurtator de dobanda deschis la banca centrala. Aceasta din urma stabileste cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de bancile comerciale. Aceasta masura are, pe de o parte, un caracter prudential, marind gradul de lichiditate al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, diminueaza resursele de creditare ale acestor banci si, implicit, capacitatea lor de a crea moneda prin credit. Banca centrala poate, deci, influenta sporirea sau reducerea ofertei de moneda scripturala din partea bancilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variatia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politica monetara restrictiva, foarte eficace, intrucat afecteaza direct multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune sustinerea ofertei din economie, actionand asupra tuturor cauzelor care conduc la scaderea sau stagnarea productiei nationale. In acest context, trebuie precizat ca unele din masurile menite sa ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrangerea cererii globale din economie. Altfel spus, in anumite situatii, stimularea ofertei globale pe termen mediu si lung nu se poate realiza fara anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iata de ce este foarte important, ca autoritatile guvernamentale si politice ale unei tari sa elaboreze politici antiinflationiste bine fundamentate teoretic si stiintific si, mai ales, bine ancorate in realitatile tarii respective. Cunoasterea profunda si analiza riguroasa a mecanismului si cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politica macroeconomica, care sa contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflatia.
Intre masurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, urmatoarele:
- ieftinirea creditelor, prin scaderea ratei medii a dobanzii pe piata monetara, si acordarea acestora, cu prioritate, in scopuri productive si acelor agenti economici care prezinta planuri de afaceri viabile. Consecintele acestei masuri vor fi, atat o crestere a volumului investitiilor in economie, cat si o punere la timp in functiune a obiectivelor de investitii;
acordarea unor facilitati fiscale, care pot insemna: scutiri sau reduceri de impozite in primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investitiile de capital strain; aplicarea sistemului de amortizare accelerata a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import si inglobate in produsele destinate pietei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import s.a.
reducerea costurilor de productie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile si implicarea directa a agentilor economici. Acestia trebuie sa ia in considerare, atat achizitionarea de factori de productie la preturile cele mai mici de pe piata (fara a fi insa afectata calitatea acestora), cat si cresterea randamentului acestor factori (cresterea productivitatii muncii, cresterea eficientei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale, cresterea vitezei de rotatie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, in aceasta directie trebuie sa se manifeste si rolul statului, atat pentru descurajarea monopolurilor si oligopolurilor, cat si pentru intarirea si respectarea concurentei loiale si sanctionarea celei neloiale.
Manifestarea fenomenului inflationist, de-a lungul timpului, intr-o multime de tari, a evidentiat ca autoritatile monetare au folosit diverse politici de stabilizare in functie de particularitatile economiei si ale conjuncturii internationale.
Astfel, in tarile Americii de Sud (Argentina, Brazilia, Chile si Bolivia), unde s-au inregistrat rate ale inflatiei extrem de ridicate la inceputul anilor '90, politica de stabilizare s-a bazat pe sporirea economiilor populatiei si descresterea cererii globale, ca rezultat al cresterii ratei de dobanda si reducerii cheltuielilor bugetare.
In Italia, in 992, combaterea inflatiei s-a realizat prin planificarea unui deficit bugetar redus, insotit de diminuarea cheltuielilor publice si de reducerea datoriei interne.
In tarile Europei de Est, stabilizarea s-a realizat prin urmarea luarea unei serii de politici macroeconomice recomandate de FMI, fara ca rezultatele sa se concretizeze intr-o imbinare a politicii industriale, cu reforma fiscala si excedentul balantei comerciale.
Pentru solutionarea problemelor economice si monetare din Rusia s-a procedat la reforma monetara, in vederea stabilizarii monedei nationale, rubla. Solutia a fost aceea a retragerii din circulatie a rublei vechi si emisiunea unei noi rubla-valuta, o moneda "forte", convertibila, cu curs fix. Astfel, din 23 ianuarie , in decurs de 3 zile, bancnotele de 50 si 00 de ruble au fost schimbate in bancnote de valoare mai mare sau in bani de cont, pana la limita salariului mediu pe economie. Aceasta masura a fost insotita de inghetarea conturile personale si autorizarea tranzactiilor pentru un plafon de 500 ruble/luna
In SUA, politica de stabilizare a anilor '80 s-a concretizat in cresterea deficitelor bugetare, crearea de noi produse financiare, flexibilizarea politicii de creditare si a politicii fiscale, devalorizarea dolarului si reducerea impozitului pe venitul global.
In
Rezulta ca, in general, politica antiinflationista a constat in limitarea deficitelor bugetare, respectiv majorarea veniturilor si micsorarea cheltuielilor bugetare, in contextul dezvoltarii sistemului financiar-bancar.
In Romania, in perioada 990-2000, politica antiinflationista a avut ca tinta eliminarea banilor "nefolositori", marirea vitezei de circulatie si stagnarea cresterii generale a preturilor. Obiectivele politicii monetare propuse in decursul acestei perioade pot fi privite ca obiective generale si obiective intermediare. In prima categorie s-au inclus deziderate precum: stabilizarea preturilor, diminuarea somajului, cresterea economica reala, echilibrarea balantei de plati, sporirea rolului BNR in economie.
Ca obiective intermediare pot fi citate tinte precum: limitarea cantitatii de bani din economie, stimularea utilizarii creditului si reaprecierea monedei nationale. Utilizarea, in Romania, a masurilor de politica monetara si fiscala s-a realizat printr-o serie de actiuni dintre care enumeram:
contractarea de credite externe de la organisme financiare internationale;
inasprirea sarcinii fiscale asupra salariatilor;
mentinerea unui deficit bugetar limitat la 4,4% din PIB (pana in anul
sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;
practicarea de catre BNR a unor rate de refinantare foarte ridicate (600% in
diminuarea ratelor de dobanda la activele si pasivele bancare;
restructurarea unor ramuri industriale (minerit si energie) cu influente favorabile asupra deficitului bugetar;
eliminarea blocajului financiar si a platilor restante din economie;
cresterea rezervelor valutare si de aur ale BNR.
Rezultatele s-au concretizat in evolutia indicatorilor macroeconomici, in perioada
In octombrie 979, bancile centrale din tarile industrializate au declansat lupta impotriva inflatiei, renuntand la ideea ca somajul poate fi combatut prin rate ale inflatiei sporite, perioada 995, fiind caracterizata prin dezinflatie.
Esecurile politicii Keynesiste au condus autoritatile monetare la orientarea catre teoria monetarista care prevedea o limitare a interventiilor in economie si un control al masei monetare.
Teoria argumenta ca cel mai bun remediu pentru stimularea activitatii economice este caracterizat printr-o stabilitate a nivelului general al preturilor. Peste tot in lume, o noua doctrina s-a impus: o inflatie scazuta precede o crestere economica calitativa. Obiectivul stabilitatii preturilor promovat de bancile centrale, s-a inscris intr-un cadru care viza restrangerea interventiilor in economie.
Inflatia a fost combatuta, iar pretul platit a fost ridicat. Autoritatile erau gata sa plateasca costul temporar al unei inflatii reduse, pentru a putea beneficia de rate ale dobanzii scazute, de o eficienta economica sporita si de o crestere economica pe termen lung.
Ca urmare a politicilor monetare restrictive, inflatia a scazut puternic in majoritatea tarilor industrializate, in decursul anilor '80. Costurile acestei dezinflatii au fost importante: inflatia s-a situat sub 3%. Singurele tari care s-au abatut de la regula au fost: Australia (5, %), Italia (5,8%), Spania (4,4%) si Marea Britanie (3,9%).
In final, trebuie precizat ca inflatia ramane un fenomen deosebit de complex si, inca, insuficient cunoscut, fapt reflectat atat de teoria, cat si practica economica mondiala. In acest context, nu exista o solutie unica si magica de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Solutiile pot fi diferite, in functie de realitatile si traditiile fiecarei tari.
A doua modalitate de iesire din inflatie este una rationala, prudenta si de decizie preventiva, numita 'deflatie' si care, daca reuseste, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operatie prin care se incearca eliminarea efectelor inflatiei si revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflatie.
Deflatia caracterizeaza situatia in care pe termen lung, oferta de bunuri si servicii este mai mare decat cererea, avand loc scaderea preturilor.Este opusul inflatiei.
Definirea termenului "deflatie" se poate realiza in urmatorul mod: franare sau resorbtie totala a inflatiei, prin masuri care vizeaza diminuarea masei monetare si reducerea cererii in raport cu oferta. Desi la o prima vedere deflatia ar fi o politica acceptabila, totusi are nenumarate neajunsuri pentru ca ea vizeaza scaderea tuturor preturilor, inclusiv a pretului fortei de munca. Ca urmare acestui lucru masurile deflationiste nu s-au bucurat de sprijin popular. La fel ca si inflatia, deflatia este favorabila debitorului si nefavorabila pentru creditor.
Deflatia este o miscare inversa fata de inflatie, adica un efort depus pentru a aduce masa monetara la marimea initiala, respectiv pentru a aduce preturile la nivelul initial.
Astfel, acceptand explicatia cantitativista a fenomenului inflationist conform careia principalul factor al cresterii preturilor este cel monetar, deflatia poate fi definita ca fiind operatia sau ansamblul de operatii prin care se elimina masa monetara excedentara.
Cu alte cuvinte, deflatia este un complex de masuri adoptate pentru 'resorbirea' cantitatii prea mari de moneda. Daca aceste masuri se realizeaza, ele permit monedei sa-si redobandeasca valoarea initiala, adica sa se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflatiei consta in diminuarea sau oprirea inflatiei printr-o politica adecvata; daca aceasta politica reuseste, se va regasi valoarea anterioara a unitatii monetare.
Pot fi distinse urmatoarele trei forme de deflatie:
deflatie monetara
deflatia financiara
deflatia reala
Deflatia montara se caracterizeaza prin diminuarea mijloacelor de plata in circulatie, deci prin reducerea cantitatii de moneda aflata la dispozitia agentilor economici.
Deflatia financiara corespunde contractarii creditului disponibil acordat prin sistemul bancar. Principala manifestare a acestor doua forme de deflatie este scaderea preturilor bunurilor si serviciilor precum si a pretului activelor reale.
Deflatia reala este sinonima cu reducerea activitatii economice, acesta fiind un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care insoteste, in general, deflatia monetara sau financiara
Prin termenul deflatie sunt desemnate toate scaderile considerabile ale preturilor indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflatiei poate fi definita si ca rata anuala de scadere a nivelului general al preturilor, fiind, in alti termeni, o rata a inflatiei negative.
Pot fi diferentiate doua niveluri de deflatie: deflatia deschisa si deflatia taratoare.
Pana la cel de al II-lea Razboi Mondial, episoadele deflationiste s-au caracterizat prin fenomene de diminuare a pretului si a cantitatii de moneda in circulatie, rambursarea datoriei publice, reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private si diminuarea veniturilor si ale cererii nominale totale.
In anii '90 s-au manifestat aceleasi fenomene, intr-o forma modificata: o scadere a
inflatiei dar nu o diminuare a preturilor, o incetinire a vitezei de circulatie, dar nu o diminuare a masei monetare, o franare a cresterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o incetinire a cresterii economice, dar nu o recesiune. Aceasta forma a deflatiei, care s-a manifestat in tarile membre ale U.E. la inceputul anilor '90, a fost desemnata deflatie taratoare
In forma sa clasica mecanismul deflatiei nu a fost insa realizat niciodata. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri care s-a incercat aplicarea unei politici deflationiste, insa in pofida eforturilor dificile si sustinute care s-au depus, politicile respective au esuat de fiecare data.
Explicatia rezida in
faptul ca pentru a putea aplica o politica deflationista, este necesar ca
populatia si ceilalti utilizatori de moneda sa accepte o disciplina foarte riguroasa
adica sa renunte la obiceiurile dobandite in perioada de aparenta facilitate,
caracteristica inflatiei. Or, de regula, lumea se simte bine intr-o situatie de
facilitate, chiar daca aceasta facilitate inseamna, de fapt, posibilitatea de a
efectua cheltuielile inflationiste care distrug moneda. De aceea, in momentul
in care se formuleaza cerinta limitarii sau chiar opririi totale a
cheltuielilor inflationiste autoritatile se confrunta cu o puternica rezistenta
psihologica. Iar aceasta rezistenta este cu atat mai eficace, cu cat
deflatia diminueaza consumul in favoarea economisirii;
majoreaza povara datoriei publice;
antreneaza o scadere a valorii patrimoniilor;
majoreaza ratele reale ale dobanzii.
Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de circulatie poate sta la baza deflatiei. De la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, termenul deflatie a corespuns acestei abordari in sensul ca s-a contractat cantitatea de moneda emisa de banca centrala (biletele de banca, avansuri catre stat);
Restrictiile in distribuirea creditelor.
Deflatia reprezinta rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusa la extreme.Orice restrictie puternica si durabila in distribuirea creditelor, indiferent ca se datoreaza unei restrictii monetare sau unei atitudini deliberate a bancilor este de natura sa conduca la o situatie deflationista.
Cresterea ratelor reale de dobanda.
In decursul anilor '80, acest fenomen a dobandit o noua amploare si a fost considerat ca a stat la baza stagflatiei economice. Cresterea ratelor de dobanda conduce la situatii deflationiste, intrucat descurajeaza investitiile si cumpararile de titluri, deci se reduce activitatea economica. De asemenea, rata dobanzii sporite reprezinta semnul unei politici monetare restrictive care conduce la efecte deflationiste.
Politica valutara
Statele practica, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea bancilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natura inflationista. Aceasta politica a monedei puternice consta intr-o revalorizare a valorii externe a monedei si este obtinuta, fie printr-o contractare a cantitatii de moneda, fie prin cresterea ratelor de dobanda
Indatorarea excesiva
Creditul este necesar pentru dezvoltarea activitatii economice dar suscita rambursarea capitalului si a cheltuielilor financiare, care devine o povara pe masura ce indatorarea devine excesiva. Recurgerea la credite sustine cresterea economica intr-o prima etapa, dar exercita o influenta deflationista
Preferinta pentru lichiditate
Atunci cand la nivelul agentilor economici si populatiei se manifesta o puternica preferinta pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scaderea ratei de dobanda, in masura in care lipseste increderea in viitor, iar perspectivele blocheaza orice investitie. Economia stagneaza, iar deflatia se manifesta
2.1.4 Politica deflationista
Presupune:
diminuarea cheltuielilor publice
diminuarea ofertei de moneda
cresterea impozitelor
cresterea ratei dobanzilor
subventionarea cercetarii si dezvoltarii
controlul temporar al preturilor
promovarea concurentei
Propunerea concreta pentru viitorul apropiat si ocazia pentru examinarea unui plan de o anvergura mult mai mare este ca: "Tarile Pietei Comune, de preferinta, impreuna cu tarile europene neutre, sa se oblige reciproc printr-un tratat oficial sa nu plaseze nici un obstacol pe tot cuprinsul teritoriilor in calea liberului schimb al monedelor nationale sau a practicilor similare din domeniul bancar, de catre orice institutie legal constituita intr-unul din aceste teritorii."
Aceasta ar insemna, in principal, abolirea oricarei reglementari privind schimburile sau miscarea banilor intre tari, precum si deplina libertate de a utiliza orice moneda in scopul incheierii de contracte si efectuarii contabilitatii.
Nici
cresterea si nici scaderea generala a preturilor nu pare posibila in
circumstante normale, atat timp cat mai multor emitenti de monede diferite li
se permite sa concureze liber, fara indiferenta guvernului. Intotdeauna vor
exista unul sau mai multi emitenti care vor gasi avantajos sa regleze oferta
propriei sale monede, astfel incat sa-si pastreze valoarea
Experienta arata ca, in conditiile unei incertitudini sau ingrijorari severe privind viitorul,chiar rate ale dobanzii foarte scazute nu pot impiedica restrangerea volumului creditelor acordate de o banca.
O banca emitenta n-ar intampina nici o dificultate in a plasa mai multi bani intr-un moment in care oamenii doresc sa pastreze multe lichiditati. Pe de alta parte, banca emitenta n-ar dori sa-si asume obligatia de a mentine prin rascumparare o valoare a propriei monede mai ridicata decat cea la care a emis-o.Pentru a mentine investitiile profitabile, banca ar fi probabil manata sa cumpere titluri purtatoare de dobanda si, in consecinta, sa inmaneze bani in numerar indivizilor ce cauta alte investitii precum si sa coboare ratele dobanzii pe termen lung, ambele masuri avand un efect similar. O institutie cu o foarte larga circulatie a monedei ar putea sa gaseasca avantajos sa cumpere si sa stocheze cantitati din bunurile reprezentate in indicele preturilor, a caror valori tinde sa scada cel mai puternic.
Aceasta ar ajunge pentru a contracara eventuala tendinta descendenta a nivelului preturilor produsa de procesul economic, iar realizarea acestui efect este probabil tot ceea ce se poate obtine printr-un management al monedei.
Atata vreme cat conditiile generale pentru conducerea eficienta a intreprinderii capitaliste staruie, concurenta ar oferi o moneda care sa deranjeze cat mai putin probabil functionarea sa.
In ipoteza ca inflatia este lasata sa se dezvolte intr-o maniera autonoma, ea nu are sfarsit. Un proces exponential nu se termina niciodata, ci continua la infinit. Cand cresterea preturilor depaseste zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflatie. In mod conventional, se apreciaza ca bariera este trecuta cand cresterea lunara a preturilor depaseste 50% (ceea ce inseamna o rata anualizata de 13000%). Efectele hiperinflatiei sunt cu adevarat devastatoare: preturile isi pierd complet efectul de semnalizare, productia este dezorganizata, populatia isi pierde increderea in moneda, se revine la forme primitive de schimb in natura.
In istoria monetara
sunt cunoscute relativ putine cazuri de hiperinflatie, dar toate au avut efecte
traumatizante. Asemenea finaluri urmeaza de fiecare data unor perioade de
inflatie 'galopanta'. Un exemplu celebru in aceasta privinta este cel
a Republicii de
Ungaria
a singura
A treia solutie este stabilizarea, adica oprirea fenomenului inflationist la punctul la care s-a ajuns si mentinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui initial. In modul acesta, se consacra pierderea de valoare suferita de moneda prin inflatie si se previne reaparitia inflatiei in viitor.
Programe de stabilizare au fost aplicate in numeroase tari in perioada interbelica (Franta - 1928, Anglia - 1931, Romania - 1929), insa masurile respective nu au reusit, deoarece cauzele care au provocat anterior inflatia nu au fost eliminate. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, se cunosc insa doua experiente reusite: R.F.G. si Israel. La ora actuala, problema elaborarii si aplicarii unor programe de stabilizare monetara se pune mai ales in tarile excomuniste si in fostele republici sovietice unde inflatia face ravagii, impiedicand reformarea si relansarea economiilor respective.
Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este ca inflatia trebuie fie eliminata, fie respectata. Daca nu poate fi eliminata - si de cele mai multe ori nu poate fi - inflatia nu trebuie reprimata, caci, atunci, imbraca forma oculte, care sunt mai periculoase decat forma deschisa.
Alexandru Tugui - Inflatia: Concepte, teorii si politici economice, Bucuresti, Editura Economica, 2000;
Vasile Turliuc, Vasile Cocris, Valeriu Dornescu, Angela Boariu, Ovidiu Stoica, Dan Chirlesan - Moneda si credit, Iasi, Editura Universitatii "Al. I. Cuza" ,2007;
Bezbach Pierre - Inflatie, Deflatie,Dezinflatie, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992;
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, - Moneda, credit, banci, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994;
Ion Ignat, Ion Pohoata, Gheorghe Lutac, Gabriela Pascariu - Economie Politica, Ed. a 2-a, revizuita - Bucuresti, Editura Economica,2002;
https://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi43.htm
www.bnr.ro
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3706
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
