Relatiile monetare internationale

Relatiile monetare internationale

Reprezinta raporturile banesti ce se formeaza intre economiile nationale, intre agentii economici din diferite tari ca urmare a participarii lor la circuitul economic mondial.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, avand in vedere starea precara a relatiilor monetar-valutare internationale, se impunea infaptuirea unei largi cooperari a statelor, in vederea reglementarii raporturilor de plati si de lichidare a angalamentelor dintre tari, reglementare insotita de aspecte institutionale adecvate.

Astfel a fost organizata sub egida ONU in perioada 1-22 iulie 1944 Conferinta Monetara si Financiara Internationala de la Bretton Woods, cu participarea a 45 de state care au decis crearea primului sistem monetar international (SMI) in adevaratul sens al cuvantului.

Caracteristici fundamentale ale SMI:

1. Adoptarea etalonului aur-deviza - alaturi de aur, ca instrument de plata si rezerva in raporturile economice externe se utilizeaza si o moneda nationala si anume dolarul SUA, care juca rolul principal. Dolarul a fost definit printr-o greutate invariabila in aur.

1 USD = 0,888671 grame aur, iar 1 uncie de aur = 35 USD (pretul oficial la acea vreme)

2. Fixitatea cursului de schimb: fiecare tara semnatara a acordului de la Bretton Woods trebuia sa-si defineasca paritatea monedei sale nationale in aur si in dolar, in raport cu paritatea, cursul de schimb al unei monede nationale putea sa oscileze cu    plus minus, iar daca depaseau aceste limite se impunea interventia pe piata valutara prin vanzare sau cumparare de moneda.
3. Convertibilitatea monetara: este vorba pe de o parte de libera convertibilitate a USD in aur, pe de alta parte libera convertire a monedelor nationale a statelor membre ale SMI intre ele.

Dar functionarea acestui sistem bazat pe principiile mentionate a functionat doar aproximativ un sfert de secol dupa care a intrat intr-o puternica criza.

Astfel la 15 august 1971, presedintele Nixon al Americii a decis ceea ce era de asteptat si anume sa se suspende convetibilitatea dolarului in aur si aceasta a deteriorat balanta de plati externe a SUA, de asemenea au scazut si rezervele de aur ale SUA.

18 decembrie 1971 - prin Acordul de la Washington se decide devalorizarea oficiala a dolarului cu 7,89 procente si o largire a marjei de fluctuatie a cursurilor de schimb la plus minus 2,25% (inainte era de plus minus 1%). Astfel dolarul nu mai are nici o legatura cu aurul si reprezinta moneda de referinta pentru tarile dezvoltate cu economie de piata.

In februarie 1976 prin Acordul de la Kingston (Jamaica) se legalizeaza flotarea libera a cursurilor de schimb, adica se abandoneaza oficial si cea de doua caracteristica fundamentala (principiul fixitatii cursului de schimb).

Tot in Jamaica se mai decidesi demonetizarea aurului, aurul devenind astfel o marfa ca oricare alta.

Reuniunea de la Luvru din Franta de la 1987 - a urmarit pe de o parte stabilirea unui prag de scadere a cursului dolarului, dar in principal o extindere a cooperarii pentru promovarea stabilitatii cursului de schimb ale principalelor monede.

In acest sens, bancile centrale ale greilor (SUA, Japonia, Germania, Franta, Marea Britanie, Canada, Italia) trec la interventia sustinuta pentru mentinerea unui curs al dolarului la limitele unanim acceptate.

Perioada care a urmat abandonarii principiilor adoptate la Bretton Woods a fost o perioada a flotarii controlabile, caracterizata prin:

interventia bancilor centrale pe piata monetara pentru sustinerea cursurilor de schimb convenite

corelarea masurilor de politica monetara, mai ales in privinta ratei dobanzii

a fost o perioada a accentuarii competitiei dintre state doearece cursurile de scimb au devenit un avantaj comparativ, alaturi de costul fortei de munca, al energiei si al productivitatii muncii.

Incepand cu cel de-al 5-lea deceniu postbelic, pe langa lichiditatile oficiale internationale care se manifesta pe piata monetara internationala oficiala ia nastere si o piata monetara privata.

Lichiditatile oficiale internationale inseamna ansamblul resurselor de care dispun autoritatile monetare pentru a finanta deficitele balantele lor de plati. Este vorba in principal de asa-zisul triunghiul valutar: dolar-euro-yen japonez, in cae dolarul are in continuare rolul de moneda directoare, iar prin acest triunghi valutar se efectueaza majoritatea tranzactiilor valutare.

Operatiile pe piata monetara privata, fata de cea oficiala, au un volum mult mai mare din punct de vedere al naturii tranzactiilor, dar si ca viteza de circulatie monetara si ca directii de utilizare.

Lichiditatile internationale private se manifesta pe piata monetara privata (euro-piata) prin euro-devize.

Euro-piata a luat nastere ca urmare a trecerii de la depozitele bancare in strainatate, depozite care se efectuau exclusiv in dolari, la constituirea de depozite si in alte feluri de devize (marci, lire sterline, franci). Astfel, euro-dolarii incep sa fie concurati de euro-marci, euro-lire, etc si apare astfel euro-piata, respectiv euro-devizele.

Euro-devizele reprezinta depozite in monede nationale la bancile situate in exteriorul tarilor care le-au emis. Nu oricare moneda poate aparea pe euro-piete. In acest lucru este necesara conditia de a acceptabilitate, adica pe de o parte trebuie sa fie moneda liber convertibila pentru a oferi garantii solide, iar pe de alta parte moneda in cauza trebuie sa detina o pondere importanta in tranzactiile internationale.

Aceeasi moneda nationala poate sta la baza constituirii a doua tipuri de depozite bancare internationale:

unul clasic (traditional): specific pietei mondiale oficiale;

unul in euro-devize: specific pietei private.

Euro-piata nu este omogena. Ea este formata din diferite segmente, cele mai importante fiind:

piata euro-creditelor: inseamna imprumuturi in devize acordate in special pe termen mediu;

piata euro-obligatiunilor: care este cel mai important segment (eurobond market);

piata euroactiunilor: cel mai nou segment.

Pe euro-piete, rata dobanzii de referinta se stabileste zilnic in urma tranzactiilor interbancare de pe piata londoneza LIBOR (London Interbank Offered Rate).

Europa concentreaza cele mai multe mari operatiuni in euro-devize, iar Londra reprezinta principala piata datorita logisticii de care aceasta dispune.

Tranzactiile pe euro-piete se fac numai intre agentii economici de prim ordin (banci, firme mai cunoscute sau guverne) si numai cu sume mari sau foarte mari.

Cel mai mic imprumut e la nivelul a 500.000 de dolari, acordat in cazul unor operatii cu firme nebancare si 1 miliard de dolari imprumutul acordat in tranzactii interbancare.