Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



Gradinita

IDEI DESPRE EDUCATIE SI INSTITUTII EDUCATIVE IN ANTICHITATE

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
BULETIN DE INFORMARE SI DOCUMENTARE A CADRELOR DIDACTICE
PROTECTIA DREPTURILOR COPILULUI
Factori conditionali ai invatarii
Planul managerial scoala
Inadaptarea scolara
Repercusiuni formative la nivelul afectivitatii
PROIECT DE LECTIE (clasa): a IX-a Electrotehnica Intretinerea aparatelor electrocasnice
Metodele Psihologiei scolare
Diferenta de perceptie a cadrelor didactice din invatamantul primar din mediul urban fata de cea a cadrelor didactice din mediul rural
INVATAREA PRIN DESCOPERIRE

TERMENI importanti pentru acest document

: educatia in antichitate : educaC89Bia fetelor din sparta : Educatia in antichitate - Socrates : valentele sociale si educative ale dansului si gimnasticii :
loading...

IDEI DESPRE EDUCATIE SI INSTITUTII EDUCATIVE IN ANTICHITATE

            1. Grecia preclasica

Educatia in antichitatea greaca nu ne poate lasa indiferenti, pentru ca ea reprezinta originile propriei noastre traditii pedagogice. Trebuie sa pornim de la Homer, a carui Iliada si Odiseea constituie cel mai vechi document pe care il putem cerceta pentru a ne edifica asupra educatiei arhaice. Pe de alta parte, rolul jucat de Homer in educatia clasica greaca ne obliga sa determinam cu precizie ceea ce reprezenta educatia pentru el.

Educatia a cautat intotdeauna sa raspunda unei comenzi sociale, idealul educativ a fost intotdeauna subordonat unui ideal social. Or societatea din acele vremuri, despre care ne vorbeste Homer, era una dominata de o aristocratie razboinica, asemanatoare intrucatva cu cea a Evului Mediu , motiv pentru care unii istorici, precum H. I. Marrou(Histoire de l'éducation dans l'antiquité), vorbesc despre un „Ev Mediu homeric”. Aceasta situatie existenta la nivel social si-a pus amprenta asupra starii de fapt a educatiei. Educatia, cultura greaca in general, a fost la origini privilegiul acestei aristocratii razboinice.

Aspectele dominante ale vietii cotidiene dusa de eroii homerici erau ceremoniile, jocurile, divertismentele muzicale, dansul, concursurile de elocventa desfasurate la curte. Prin urmare, educatia trebuia sa raspunda unor astfel de nevoi, indeosebi rafinarea manierelor(de exemplu, politetea si curtoazia ce il caracterizau atat de bine pe Ahile). O atentie deosebita era aratata cultivarii abilitatilor privind tinuta in societate, privind reactiile in situatiile neprevazute sau comportamentelor verbale. Asa se prezinta, sumar spus, figura ideala a „cavalerului” epocii homerice.

Figura tipica de educator este cea a lui Chiron, prea inteleptul centaur; el l-a educat pe Ahile, pe Asclepios fiul lui Apollo, pe Akteon si pe Kephalos, dar si pe multi altii, invatandu-i practicarea sporturilor si exercitiile cavaleresti(vanatoarea, echitatia) sau artele de curte(muzica-lira) si chiar chirurgia si farmacologia. Remarcam, astfel, la originea civilizatiei grecesti, un tip de educatie net definit, constand in aceea ca tanarul nobil primea sfaturi si invataturi de la o persoana mai in varsta, careia ii fusese incredintat pentru formare.

Timp de multe secole, educatia antica va pastra un mare numar de trasaturi provenite din aceasta origine aristocratica si cavalereasca. Chiar si cand se voiau si se credeau democratice, precum Atena in epoca lui Pericle(sec. V i. Hr. ), cu politica ei demagogica in materie de cultura(cultura = arta la indemana poporului), cetatile grecesti traiau intr-o traditie aristocratica. De aceea, trebuie sa privim mai indeaproape continutul educatiei homerice si destinul sau. Vom distinge in ce o priveste, si distinctia era facuta inca de catre Platon in Legile, doua aspecte:

a)O tehnica, prin care copilul este pregatit si initiat progresiv intr-un anumit mod de viata;

b)O etica, ce contine anumite precepte: un anume ideal de existenta, realizarea unui tip ideal de om;

Dupa cum ne spune Platon in Republica sau dialogul Protagoras, Homer a fost educatorul Greciei. Educatia literara greaca il va pastra ca text de baza, ca punct central al tuturor studiilor. Xenophanes din Kolophon vorbea despre profunda influenta pe care Homer a avut-o asupra lui Hesiod, care si-a inceput cariera ca rapsod, ca recitator al sau. Si Hesiod nu a fost un caz izolat.

Etica de tip cavaleresc ramanea, pentru multa vreme, in centrul idealului grec de personalitate umana; asadar, inca un argument in sprijinul afirmatiei ca Homer a fost mentinut ca text de baza in educatie.  Iliada si Odiseea nu au fost doar o capodopera literara, ci si, datorita continutului sau, un manual de etica, un tratat despre ideal. Un ideal moral prin excelenta, de natura foarte complexa, si Ahile este cel care intruchipeaza o morala eroica a onoarei. La Homer, fiecare generatie a regasit ideea centrala a eticii aristocratice: iubirea de glorie.

Valoarea ideala, dezirabila pentru intreaga antichitate greaca si careia viata insasi ii este sacrificata, este areté, cuvant traductibil prin „virtute”. Superioritatea fizica si intelectuala, nobletea si grandoarea tragica a vietii erau, de asemenea, mult apreciate. O etica a onoarei, care accepta chiar orgoliul, rivalitatea, gelozia, care, departe de a fi considerate vicii, conduce la dorinta de a aspira la superioritate.

Homer, ne spune Platon, incununeaza cu glorie nenumaratele fapte de seama ale celor de demult si astfel face educatie posteritatii. Pentru a intelege care a fost influenta educativa a lui Homer, trebuie sa vedem cum concepea el educatia eroilor sai. Puterea exemplului este foarte importanta in acest sens, exemple imprumutate adesea din gesturi legendare. Athena, dorind sa trezeasca vocatia eroica in Telemachos ii ofera exemplul deciziei lui Oreste: „Ia aminte la faima pe care a avut-o in fata oamenilor divinul Oreste in ziua in care, ca fiu ce-si razbuna tatal, l-a ucis pe vicleanul de Egist”. Exemplul eroic este secretul pedagogiei homerice; exemplul eroilor i-a marcat pe greci: Alexandru cel Mare, mult mai tarziu, se visa un Ahile. De valoarea educativa a exemplului nu ne indoim nici noi astazi.

Evident, Homer nu a fost singurul educator pe care l-au urmat grecii, chiar daca el a reprezentat fundamentul traditiei pedagogice clasice grecesti. Idealul moral al constiintei elene, pentru a ne referi doar la acest aspect, a fost completat si imbogatit, mai tarziu, de catre Hesiod, cu notiunile de dreptate, justitie adevar.

            2. Educatia spartana

Educatia cavalereasca de tip homeric s-a perpetuat, cu evidente note distincte, in societatea spartana si cea cretana. Sparta a fost un stat militar; in cultura sa, locul dominant era ocupat de idealul militar, ilustrat, ilustrat de elegiile razboinice ale lui Tyrtaios. Educatia tanarului spartan era conceputa in sensul realizarii unui astfel de ideal: o ucenicie in meseria armelor. Nu mai este insa educatia unui cavaler, ci a unui soldat; ea nu se mai situeaza intr-o atmosfera aristocratica, ci in una politica. Idealul cavalerismului homeric, in esenta unul personal, este inlocuit de idealul colectiv al devotamentului fata de stat. Descoperim aici o noua conceptie morala despre virtute, despre perfectiunea spirituala, diferita de cea a lui Homer. Noul ideal subordoneaza persoana colectivitatii politice. Educatia spartana nu mai avea ca scop sa selectioneze eroi, ci sa formeze o cetate intreaga de eroi, de soldati gata sa se jertfeasca pentru ea.

Educatia spartana nu se limita insa la ucenicia armelor. Ea pastra mult mai mult din trasaturile originilor sale cavaleresti, incepand cu gustul pentru sporturile hipice si atletice. Educatia spartana nu era una exclusiv fizica. Artele nu erau ignorate; ca si in educatia homerica, elementul intelectual este esentialmente reprezentat prin muzica, aflata in centru culturii. Plutarch, evocand originile muzicii grecesti, spune ca Sparta a fost, in sec. VII-VI, capitala muzicala a Greciei. Aici au aparut primele scoli muzicale(solo vocal si instrumental, lirismul coral-poetii lirici Tyrtaios sau Alkmaion). Viata artistica se concretiza si in manifestari colective: marile serbari religioase, care se pare ca au atins un mare grad de rafinament artistic; nu lipseau din aceste manifestari poezia si dansul. Aceasta efervescenta spirituala a fost brusc stopata pe la mijlocul sec. al VI-lea, de catre evolutiile sociale si politice. Aristocratia instituie o tiranie politieneasca, Sparta renuntand la arte si la sporturile atletice, pentru a deveni o cetate pur militara si politica.

In forma sa clasica, educatia spartana avea drept scop dresajul militar. Organizata in functie de nevoile statului, ea se afla in intregime in mainile acestuia. A fi educat, dupa reguli extrem de stricte, este o conditie necesara pentru exercitarea drepturilor civice.

Statul se intereseaza de copil inca de la nastere; exista la Sparta o intreaga politica a eugeniei. Abia nascut, copilul trebuia prezentat unei comisii de batrani; viitorul cetatean nu va fi acceptat decat daca este frumos, bine facut si robust. Cei plapanzi sau diformi erau condamnati la abandonare. Pana la varsta de 7 ani, statul „consimte” sa-si delege prerogativele familiei, deoarece se considera ca pana la aceasta varsta educatia nu a inceput inca. Nu este vorba decat de o crestere si de un fel de dresaj, caci doicile, ne spune Plutarch(Lycurg 16, 4), ii obisnuiau pe copii sa nu faca mofturi si sa nu aiba sensibilitati la mancare, sa nu se sperie de intuneric, sa nu se teama cand sunt singuri, sa nu manifeste capricii vulgare, sa nu planga si sa nu tipe. La varsta de 7 ani, copilul intra direct in mainile statului, caruia ii apartinea pana la sfarsitul vietii. Educatia propriu-zisa dura intre 7 si 20 de ani; ea era pusa sub autoritatea directa a unui magistrat special numit paidonomos. Copilul era introdus in formatii de tineret, asemanatoare celor din statele fasciste moderne, pe trei stadii organizate: baieti mici, baieti in sens propriu si efebii(16-20 ani). Fara indoiala, acesti baieti invatau sa scrie si sa citeasca, dar tot Plutarch ne spune ca studiile de scris-citit se limitau la strictul necesar; in rest toata educatia lor se limita la exercitii fizice, la invata sa se supuna fara cracnire, sa indure oboseala cu rabdare si sa iasa biruitori in lupta. La 20 de ani tanarul, care tocmai isi incheia instructia, dar fara sa fi satisfacut toate exigentele statului, intra in formatiile de adulti.

Aceasta educatie de stat era una colectiva. In timpul primilor patru ani copiii se adunau doar pentru jocuri si exercitii, la 12 ani ei erau supusi deja unei discipline severe, parasesc familia pentru cazarma, unde traiesc, chiar casatoriti fiind, pana la 30 de ani.

Tinerii spartani erau educati pentru a fi buni soldati; totul era sacrificat acestui unic scop. Aspectul intelectual era redus la minimum, totusi, Plutarch ne asigura ca ei invatau cel putin necesarul in materie de scris si citit. Se mai pastra inca un anumit gust pentru muzica si poezie, ambele adaptate unor scopuri educative. Dar nu pentru valoarea lor estetica, ci pentru continutul lor moral si utilizarii drept cantece de mars. Orice efort se indreapta spre pregatirea militara. Nici practica sporturilor atletice nu mai era legata de un stil de viata nobil, ci strict subordonata dezvoltarii fortei fizice.

Educatia spartana a fost in intregime orientata spre formarea caracterului, conform unui ideal bine definit, ideal de patriotism, de devotament fata de stat, fata de interesul comunitatii, pana la sacrificiul suprem. Singura norma a binelui era interesul cetatii; nu mai exista nimic legitim decat ceea ce serveste maririi Spartei. Pentru realizarea acestui scop totul era permis. Se urmarea, asadar, dezvoltarea simtului comunitar si a spiritului de disciplina, virtutea fundamentala a cetateanului fiind supunerea fata de stat si de interesele sale.

Aceasta morala civica, dominata de devotamentul fata de patrie si obedienta fata de legi, se dezvolta intr-un climat de austeritate si ascetism. Educatorul spartan, ne spune Platon in Legile, urmareste sa dezvolte la copil rezistenta la durere; el ii impune un regim de viata sever, in care nota de duritate se accentua din ce in ce mai mult.

Educatia fetelor era obiectul unui efort paralel: ele primeau o instructie strict reglementata, in care muzica, dansul si cantul jucau un rol mult mai mic decat gimnastica si sportul. Totul, conform unei conceptii utilitariste: femeia avea, inainte de toate, datoria de a fi o mama fecunda in copii vigurosi. Dupa cum relateaza Plutarch, se urmarea sa i se inlature orice delicatete si orice tandrete efeminata, intarindu-i-se corpul. Scopul era de a face din tinerele spartane femei masculinizate, fara complicatii sentimentale, care vor avea relatii erotice doar in interesul perpetuarii comunitatii.

            3. Democratizarea educatiei intelectuale

Simultan cu derapajul totalitar si conservator al societatii spartane, cu consecinte semnificative la nivelul conceptiilor si practicilor educative, o tendinta inversa se inregistra la Atena. In decursul sec. al VI-lea i. Hr. , educatia a incetat aici sa mai fie esentialmente militara. Aflam de la Tucidide ca atenienii au fost primii dintre greci care au adoptat un stil de viata mai putin dur si civilizat.

In sec. al VII-lea intalnim pretutindeni acel ideal civic si razboinic pe care l-am identificat la spartani, un ideal presupunand devotamentul total al individului fata de comunitate. Un secol mai tarziu atmosfera s-a schimbat radical, cel putin la Atena. Viata, cultura, educatia au devenit in primul rand civile. Elementul militar nu a disparut insa complet, pentru ca mereu se face apel la patriotismul cetatenilor soldati, atunci cand confruntarile militare erau inevitabile. Dar grija de a pregati cetateanul doar pentru viitoarele roluri de soldat au incetat sa mai ocupe un loc preponderent in educatia tinerilor.

Pedagogia ateniana, ce a servit de model si sursa de inspiratie pentru intreaga Grecie clasica, se orienteaza in alt sens decat in cazul Spartei. Educatia ateniana ramane, prin principiile si prin cadrul ei, o educatie de nobili, privilegiul unei elite, cum aprecia Platon in dialogul Protagoras. Treptat insa, Atena a devenit o adevarata democratie: poporul a obtinut privilegii, drepturi civice, putere politica, dar si accesul la cultura, la acel ideal de care, la inceput, se bucurase numai aristocratia.

Credinta in valoarea virtutii sportive, la care poate ajunge orice reprezentant al Demosului, este inca de actualitate. Ea a fost insa deseori atacata, inca de catre Xenophanes, in numele noului ideal al filosofilor, acela al unei intelepciuni de esenta spirituala si stiintifica. O data cu acest ideal, o data cu cultura care il anima, intreaga educatie aristocratica se raspandeste, devenind educatia tip a oricarui copil grec. Pentru a se vulgariza, aceasta educatie a trebuit sa se dezvolte si din punct de vedere institutional. Invatamantul devine colectiv; democratizarea educatiei atrage dupa sine crearea si dezvoltarea scolilor. Aceasta stare de fapt, si-a avut criticii sai, poetii aristocrati avand o reactie dispretuitoare fata de tendintele de democratizare a educatiei. Poate fi valoarea obtinuta numai prin educatie?, se intreba, de pilda, Pindar. Daca descendenta nu este o conditie suficienta, ea este totusi cel putin o conditie necesara. Pentru Pindar, educatia nu are sens decat daca se adreseaza unui nobil, care trebuie sa devina ceea ce este. El dispretuieste parvenitii culturii, cei care stiu doar pentru ca au invatat.

Dar tot mai multi greci isi initiau fiii in domenii care, altadata, erau privilegiul exclusiv al familiilor bune. Pentru o astfel de educatie, care interesa un numar tot mai mare de copii, invatamantul personal(individual) nu mai era suficient. O organizare colectiva era necesara si sub aceasta presiune sociala au aparut institutiile scolare. Aristofan ii prezinta pe copiii din „cartier” care, dis de dimineata si pe orice vreme, se duc la profesorii lor. Educatia particulara, atata timp practicata, nu va disparea; asa cum aflam de la Aristotel(Etica Nicomahica) sau de la Quintilianus, pedagogii au discutat multa vreme despre avantajele si inconvenientele fiecareia dintre cele doua forme.

Idealul vechii educatii grecesti ramane unul de ordin etic: Kalokagathia, faptul de a fi un om frumos si bun. Bun este aspectul moral esential; frumos inseamna frumusete fizica. Este idealul unui spirit desavarsit intr-un corp bine dezvoltat. Educatia clasica greaca viza fiinta umana in totalitatea ei. Prin acest ideal ea se pune in acord cu pedagogia contemporana, care insista pe ideea de formare generala a individului. Dar va veni un timp cand educatia greaca va deveni esentialmente o cultura a spiritului: acest lucru se va intampla sub influenta lui Socrate, care era urat sau a lui Epicur, care era infirm.

Fiecare noua cucerire a geniului grec a fost urmata de un efort corespunzator pentru crearea unui sistem de invatamant care sa-i asigure raspandirea. Asa s-a intamplat cu filosofia, cu medicina sau cu politica.

            4. Aparitia invatamantului de nivel superior

Inca la mijlocul sec. al VI-lea i. Hr. , apar primele scoli de medicina, la Crotona si Kyrene, iar mai apoi cele din Knidos si Kos. Domeniul filosofiei a fost insa acela in care efortul de creatie pedagogica apare cel mai net. Daca filosofii Scolii din Milet erau doar niste savanti preocupati de cosmologie, care nu aveau timp pentru a fi si educatori, nu la fel s-a intamplat peste tot. Pitagora concretiza notiunea de „Scoala filosofica” intr-un cadru institutional. Nu mai este vorba de o simpla grupare a profesorului si a discipolilor sai, legati prin relatii personale; este o veritabila scoala, care ii impune fiecarui membru chiar un anumit stil de viata. Este o institutie organizata, cu localul sau propriu, cu regulile sale, cu reuniunile sale regulate. O institutie caracteristica, ce va fi imitata mai tarziu de Academia lui Platon, Lyceul lui Aristotel sau Scoala lui Epicur.

Sofistii. Marea revolutie pedagogica s-a realizat insa cu sofistii, la jumatatea sec. al V-lea. Problema pe care acestia au cautat sa o rezolve: formarea omului politic. Cetatile grecesti erau animate, in acea vreme, de o viata politica intensa: exercitarea puterii, dirijarea afacerilor publice devin o activitate nobila, mult apreciata. Valoarea sa nu se mai afirma in domeniul sportului, de acum incolo ea se va concretiza in sfera politicului. Sprijiniti pe o cultura solida, educatori intreprinzatori, sofistii elaboreaza o tehnica noua, un invatamant pentru cei care voiau sa dobandeasca superioritatea necesara in arena politica, in viata publica. Ei au fost primii profesori de invatamant superior, intr-o vreme cand Grecia nu cunoscuse inca decat antrenori sportivi si, pe plan scolar, umili dascali de scoala. Ei au fost oameni de meserie, pentru care invatamantul era o profesie, a carei reusita comerciala ii atesta valoarea intrinseca si eficacitatea sociala.

Sofistii nu au deschis scoli in sens institutional, iar metoda lor era un fel de preceptorat colectiv. In jurul lor se grupau tineri a caror formare completa si-o asuma pe parcursul a 3-4 ani, contra unei remuneratii. Pentru a-si strange clientela, procedau la demonstratii publice, aratandu-si priceperea, printr-o discutie liber angajata, la alegerea auditoriului. In acest fel, ei inaugurau genul literar al conferintei, adoptand pretentii de omniscienta si infailibilitate. Care era continutul acestui invatamant? Pentru a-i pregati pe tineri pentru lupta politica, sofistii incercau sa le formeze:

a)O tehnica politica. Protagoras, de exemplu, urmarea sa faca din elevii sai buni cetateni, capabili sa-si conduca bine propria gospodarie si sa gireze cu maxima eficienta problemele de stat(publice). Ambitia sa era de a-i invata „arta politica”, o ambitie de natura practica. Intelepciunea, valoarea pe care sofistii doreau sa o transmita discipolilor, avea un caracter utilitar, pragmatic. Protagoras sau Gorgias nu elaborau doctrine, pe care altii sa le insuseasca; ei formulau regulile unei practici; nu-i invatau pe elevii lor vreun adevar, ci pur si simplu cum sa aiba, in orice imprejurare, dreptate.

b)Dialectica. Ideea de baza a acestei discipline era urmatoarea: orice chestiune poate fi tratata oricand de pe pozitii fie pro, fie contra. A invata sa iesi invingator in orice discutie posibila. Este vorba de o arta practica, cea a discutiei, unde se pune pe acelasi plan argumentarea rationala, riguroasa si siretlicurile tactice, totul pus in serviciul convingerii interlocutorului.

c)Retorica sau arta de a vorbi, evident, tot in scopul unei eficacitati practice. Numeroasele procese publice si private, precum si luptele politice au contribuit la aparitia acestei arte a elocintei. Cum se invata retorica? Prin modele. Maestrul prezenta spre imitare elevilor sai un model propriu de compozitie, pentru un discurs politic, moral sau chiar poetic. Aceste discursuri-tip erau de multe ori redactate in scris, pentru ca elevii sa le studieze pe indelete. Acestia erau, mai apoi, invitati sa le imite in compozitiile pe care ei insisi le inventau.

d)Cultura generala. Tabloul invatamantului sofistic nu se rezuma insa la tehnica politica, dialectica si retorica. Gorgias sau Hippias, dupa cum reiese din dialogurile platonice, considerau ca este necesar ca elevii lor sa poata vorbi despre orice si sa faca fata oricarei confruntari, indiferent de subiectul abordat. Pentru acest lucru, ei trebuiau sa posede o bogata cultura generala, o cunoastere extinsa la toate domeniile, de la cele tehnic-utilitare, la cele stiintifice si culturale(medicina, geografie, istorie, matematica, astronomie, literatura, gramatica sau filozofie).

Pozitia adoptata de sofisti a fost aspru criticata de Socrate, purtator de cuvant al vechii traditii aristocratice. El critica preocuparea excesiva a sofistilor pentru virtutea politica, pentru actiune, care risca sa devina imorala, dupa cum imorala ar fi si recompensa financiara primita. Adevarul, binele, dreptatea si nu tehnica puterii trebuie avute in vedere atunci cand ne preocupa formarea tinerilor intru perfectiune spirituala, intru virtute.

Socrate a fost, inainte de toate, un educator al cetatii, un dascal de intelepciune si virtuti morale, dispus sa-i ofere cu generozitate invatatura oricui se arata dispus sa-l asculte. Intreaga-i energie intelectuala si-a pus-o in slujba educarii cetatenilor in spiritul cunoasterii si al moralitatii. Nu pretindea nici un fel de recompensa materiala, considerand ca o atare atitudine l-ar fi facut supusul celor care l-au platit. Metoda sa maieutica(arta mosirii spiritelor) se considera ca sta la baza a ceea ce didactica moderna numeste „abordare euristica”. Aceasta tehnica a intrebarilor si raspunsurilor a fost insa considerata de catre Skiner drept „una dintre cele mai mari inselatorii din istoria educatiei”(Revolutia stiintifica a invatamantului). De ce? Pentru ca Socrate il determina pe interlocutorul sau sa afirme ceea ce, de fapt, el dorea sa auda, conducand discutia spre concluzii de el sugerate. Din acest motiv maieutica socratica nu poate fi intocmai aplicata in activitatea didactica, deoarece, in cel mai bun caz, am avea un schimb de idei, care merg de la profesor la elev. Este un simplu ocol, pentru a-l determina pe elev sa spuna nu ceea ce doreste el, ceea ce ar fi expresia propriei gandiri, ci ceea ce profesorul doreste ca el sa spuna si sa coincida exact cu mesajul pe care-l are de transmis. Or, daca profesorul conduce discutia intr-o directie de el impusa nu este vorba de un autentic dialog, ci de un pseudodialog. Procesele cele mai complexe ale activitatii mintale nu sunt cu adevarat solicitate. Elevii nu produc prin efort propriu nici o cunostinta.

Cu sofistii si cu Socrate, educatia greaca devine una preponderent intelectuala. Se va face totdeauna sport la Atena sau in alte cetati grecesti, precum altadata, dar el nu mai este obiectivul principal. Elementul stiintific, intelectual, rational este acum cel preponderent. Maturitatea educatiei antice grecesti s-a implinit, mai apoi, la inceputul sec. al IV-lea i. Hr. , prin Platon si Isokrates.

Academia Platonica. Platon a fost fondatorul culturii si educatiei cu dominanta filosofica. Nu i-au lipsit nici preocuparile de natura politica, dar el nu a mai pus problema de masa, a formarii cetateanului, ci a expertului in probleme politice. Opunandu-se pragmatismului sofistilor, el isi edifica sistemul de idei privind educatia in maniera socratica, pe notiunea fundamentala de adevar, pe dobandirea adevarului prin stiinta rationala. Veritabilul om de stat ce trebuie format trebuie sa posede stiinta guvernarii, in sensul de cunoastere fondata pe ratiune, in opozitie cu opinia comuna. Norma nu mai este succesul, precum la sofisti, ci adevarul, cunoasterea ce confera noblete spirituala. Timp de aproape patruzeci de ani(387-348) Platon a cautat sa le faca o educatie stiintifica discipolilor ce frecventau Academia.

Academia era un loc de cercetari superioare si, totodata, un loc unde se facea educatie. Departe de a inocula discipolilor rezultatul elaborat al propriului efort intelectual, Platon incerca sa-i determine pe ei insisi ca prin aprofundari progresive sa depaseasca dificultatile in cunoastere. Nu trebuie sa ne imaginam acest invatamant institutionalizat sub o forma pur academica: alaturi de lectii aveau loc conversatiile din cursul banchetelor, care, pentru Platon, reprezentau elemente constitutive ale educatiei.

Educatia, ne spune Platon(Republica, Legile), trebuie sa devina o chestiune de ordin public, realizata cu profesori alesi de cetate si controlati de magistrati speciali. In acele vremuri, acest deziderat era realizat doar in cetati aristocratice, precum Sparta, in altele avand un caracter privat. Dar Grecia elenistica avea sa adopte, in linii generale, un regim asemanator celui recomandat de Platon in Legile.

Forma cea mai inalta de educatie este reprezentata de studiile filosofice, rezervate unei elite de indivizi cu calitati deosebite. Pentru a incepe aceste studii este insa necesara o solida pregatire de baza, o educatie preparatorie, care nu pretinde sa introduca in stiinta veritabila, ci mai degraba pregateste individul sa acceada la stiinta.

Primii ani ai copilului trebuie sa fie ocupati cu jocuri educative, practicate in comun de cele doua sexe si sub supraveghere, caci jocurile trebuie indreptate spre deprinderea unei meserii viitoare. Dar educatia propriu-zisa nu incepe decat la 7 ani. Ea cuprinde gimnastica pentru dezvoltarea corpului si muzica pentru suflet. Gimnastica era reprezentata de o serie de discipline sportive: alergari, lupte, scrima, calarie, tir si exercitii cu caracter militar. Sportul are o influenta morala asupra copilului, contribuind la formarea caracterului si a personalitatii in general. Si dansul, de exemplu, are virtuti educative, ca mijloc de a disciplina, de a satisface nevoia de miscare, ceea ce contribuie la disciplinarea morala. Dar educatia greaca se indeparteaza lent de originile sale cavaleresti, in directia unei educatii literare, teoretice.

Desigur, copilul trebuie sa invete sa scrie si sa citeasca, pentru ca, mai apoi, sa poata studia diversi poeti, cu toate ca unii dintre ei, printre care si Homer, ajung sa fie criticati, pentru faptul ca miturile lor ar fi niste minciuni periculoase. Un rol deosebit se acorda matematicii, care nu mai reprezenta pentru Platon, precum reprezentase pentru inaintasii sai, un studiu rezervat treptei superioare de invatamant; el trebuie sa-si gaseasca locul la toate nivelurile, incepand cu cel elementar. Platon ii acorda matematicii un rol propedeutic: ea nu trebuie sa incarce memoria copilului cu cunostinte utile, ci sa formeze intelectul.

Scolii primare(6/7-10 ani) ii urmeaza studiile secundare(10-17/18 ani), divizate in trei cicluri: pentru primul studiile literare, apoi muzicale si, in sfarsit, aprofundarea matematicii. Gimnastica se practica pe toata aceasta perioada. La 17/18 ani studiile se intrerup pentru serviciul militar obligatoriu(2 ani), care, la randul sau, are o valoare educativa, deoarece formeaza caracterul. Dupa acest moment incepe efectiv invatamantul superior, doar cu cei selectati. Timp de 10 ani se studiaza stiintele, la un nivel superior, printr-o coordonare a lor si printr-o viziune de ansamblu. Abia la 30 de ani si dupa o ultima selectie vor incepe cu adevarat studiile filosofice, care vor dura 5 ani. Urmeaza 15 ani de implicare efectiva in viata cetatii, pentru un plus de experienta si pentru perfectionarea formarii morale. Abia la 50 de ani cei care au reusit sa parcurga aceste trepte vor atinge scopul final: contemplarea Binelui in sine(intelepciunea). Asadar, este nevoie de 50 de ani pentru a forma un om, considera Platon.

Scoala lui Isokrates . Contemporan cu Platon, Isokrates a fost mult mai bine ancorat in realitatile societatii grecesti si in exigentele sale educative. El nu a fost un filosof, un erou al gandirii, ci un intelectual atenian mediu. Isokrates a fost profesor de elocventa, arta pe care a predat-o timp de 55 de ani(393-338). Continuandu-i pe sofisti, el a dat elocintei valoarea de instrument de actiune, mai ales politica, un mijloc pentru ganditor de a-si pune in circulatie ideile si de a actiona prin ele asupra celorlalti.

Isokrates forma fie profesori ca si el, fie maestri ai discutiei, fie oameni cultivati capabili sa judece bine si sa participe la conversatiile din viata mondena. Daca educatia in Academia lui Platon era fondata pe notiunea de adevar(cunoasterea de dragul cunoasterii), cea din Scoala lui Isokrates se intemeia pe exaltarea virtutilor cuvantului, pe arta de a vorbi bine, care, dupa cum am mai spus, domina viata politica si juridica.

La fel ca si sofistii, al caror elev a fost, Isokrates era un educator profesionist. Scoala sa era una cu plata, care nu avea nimic din caracterul esoteric al Academiei platonice. Si aici, invatamantul era unul de nivel superior, care incorona, la sfarsitul adolescentei, un ciclu de studii pregatitoare, promovand un model al omului complet(corp si suflet), gimnastica si cultura intelectuala fiind principalele linii de studiu. Fundamentul acesteia de pe urma il reprezenta gramatica si studiul autorilor clasici, carora li se adauga matematica. Invatamantul superior era insa aproape in intregime o ucenicie in arta oratorica.

Practicand un invatamant practic si realist, Isokrates dorea ca elevul sa participe la travaliul creatiei. Astfel il poti determina sa descopere treptat idealul ce-i anima arta: stil natural, usor de inteles si expresiv. Elocinta nu mai era o retorica indiferenta la continutul sau real, un simplu instrument in obtinerea succesului. In conceptia sa, elocinta nu trebuie sa fie indiferenta la punctul de vedere moral; ea are o importanta civica.

Lyceum-ul lui Aristotel. Incepand cu Aristotel si cu Alexandru cel Mare, elevul sau, educatia greaca a ajuns la forma sa clasica definitiva. Ea isi pierde caracterul aristocratic; rolul culturii fizice continua sa se estompeze in favoarea culturii spirituale, in interiorul careia elementele artistice, muzicale cedeaza definitiv in fata celor literare. Educatia ramane in primul rand morala si devine din ce in ce mai mult una livresca, deci tot mai legata de scoala, o scoala ce se afirma si se dezvolta ca institutie in toata lumea greaca.

Aristotel a fondat si a condus o institutie de invatamant superior numita Lyceum, unde se studiau cu deosebire stiintele naturii si, mai ales, filosofia si logica. Ideile pedagogice decurg din conceptia sa filosofica, de exemplu, din teoria sa asupra sufletului. Acesta ar avea trei parti: vegetativa, afectiv-pasionala si rationala, fiecareia corespunzandu-i un anumit fel de educatie.

a)partii vegetative(hranirea si inmultirea) ii corespunde educatia fizica;

b)partii afectiv-pasionale ii corespunde educatia morala;

c)partii rationale ii corespunde educatia intelectuala.

Dupa cum cele trei parti sunt legate intre ele, tot asa trebuie sa fie legate si laturile educatiei. Scopul sau deriva din scopul vietii, care este dobandirea virtutii. Virtuos este acel om care reuseste sa subordoneze sufletul vegetativ si cel pasional celui rational, de unde si importanta acordata educatiei intelectuale. Ca si Platon, Aristotel considera ca educatia este o problema prea importanta pentru a putea fi lasata exclusiv pe seama initiativei private. Periodizarea si continutul sau erau, in linii mari, cele obisnuite in acele vremuri.

5. Periodizarea si continutul educatiei in lumea greaca

Educatia in perioada elenistica presupunea un ansamblu complex de studii, de la varsta de 7 ani pana la 20. Pana la 7 ani copilul ramane in familie, grija educarii sale avand-o femeile. De la 7 la 14 ani se desfasoara prima perioada scolara, urmata de o a doua, care asigura tinerilor o solida cultura generala, care le permitea sa urmeze mai tarziu un invatamant de nivel superior. In gymnasii, tinerilor de varsta efebiei li se asigura un invatamant superior complex, cu diverse specialitati: filozofie, retorica, medicina etc. Au existat si institutii stiintifice, precum Mouseion-ul, mai intai la Alexandria, apoi la Pergamon si Atena, unde invatatii se dedicau in mod liber cercetarii si strangeau in jurul lor tineri discipoli, organizand pentru acestia veritabile seminarii de studii superioare.

Toate aceste cicluri de studii nu erau parcurse pana la capat decat de un numar restrans de tineri. Numai treptele inferioare erau accesibile celor mai multi. Fetele frecventau acum, la egalitate cu baietii, scolile primare si secundare sau chiar palestra si gymnasion-ul.

In epoca elenistica, educatia nu mai apartinea exclusiv initiativei private, facand obiectul unor reglementari oficiale, indeosebi din partea municipalitatii. Dintre toate institutiile educative, cea mai oficiala, singura de fapt care a fost intotdeauna o institutie publica era efebia, conceputa ca un sistem de formare civica si militara a cetateanului. Un loc foarte important il ocupau totusi scolile private, intretinute din cotizatiile platite de elevi profesorului, fie ca e vorba de scoli literare, fie de stabilimente de educatie fizica, precum palestrele. Singura efebia era asumata de catre stat si doar in mod exceptional cate un stabiliment de invatamant secundar, cum era Colegiul lui Diogenes din Atena.

Continutul educatiei era unul destul de complex: educatia fizica realizata in palestre si gymnasii, educatia artistica ce continea muzica(instrumentala, cantul acompaniat si corul), desenul, dansul, si bineinteles scrisul, cititul si socotitul. In ciclurile superioare se studia literatura, filosofia si stiintele.

Educatia propriu-zisa incepea la 7 ani, ceea ce nu inseamna ca preocuparile privind educatia copiilor pana la aceasta varsta lipseau cu desavarsire. In ce-ar consta aceasta educatie „prescolara”? In initierea copilului in viata sociala, prin deprinderea bunelor maniere, impunerea unei discipline morale, dobandirea limbajului(dictia), initierea in traditia culturala(copilul patrunde in lumea muzicii prin cantece de leagan, in cea a literaturii prin povestile/fabulele doicilor).

La 7 ani copilul incepea „educatia colectiva” in institutiile scolare. Putini au fost cei care beneficiau de preceptori particulari. Scolile primare erau foarte numeroase, dar conditia sociala a educatorului era destul de umila, din doua motive: presta o meserie comerciala, ceea ce grecii aristocrati desconsiderau, si beneficia de o pregatire intelectuala relativ modesta.

In invatamantul secundar copilul incepe studiile literare: cunoasterea poetilor si scriitorilor clasici, gramatica, exercitiile de compozitie literara. Programa invatamantului secundar cuprindea si studiul matematicii, dar si al altor stiinte.

Statul nu era dezinteresat de conditiile in care se asigura educatia copiilor, cel putin din punctul de vedere al moralei. Legile lui Solon ii obligau pe parinti sa nu-si trimita copiii la scoala decat dupa rasaritul soarelui si sa-i aduca inapoi inainte de asfintit, astfel incat sa-i scuteasca de primejdia mersului pe jos prin intuneric si tot ele opreau orice persoana sa intre in scoala cand se aflau acolo copiii. Dar aceste masuri nu priveau in nici un fel procesul insusi de invatamant, indiferent daca e vorba de ceea ce preda pedotribul(profesorul de gimnastica), citaristul sau gramaticul. Nu este nici macar sigur ca la Atena parintii erau obligati prin lege sa-si trimita copiii la scoala, dar obligatia era impusa prin forta constrangatoare a traditiei.

Indiferent ca e vorba de invatarea literelor, a muzicii sau a gimnasticii – acest trivium al educatiei grecesti – profesorul ii aduna pe elevi in propria lui casa, nu intr-un edificiu public construit pe cheltuiala statului. Pedotribul isi desfasura activitatea tot intr-o palestra privata. Se poate spune, asadar, ca la Atena educatia era libera, aproape in intregime lasata pe seama initiativei particulare. Desigur, parintii suportau cheltuielile legate de educatia copiilor lor, ceea ce inseamna ca cei instariti isi puteau continua studiile pana ajungeau efebi, in timp ce copiii de conditie modesta se opreau adesea imediat ce ajungeau sa stapaneasca elementele de baza.

Cum decurgeau activitatile scolare? Daca ii dam crezare lui Protagoras, din dialogul platonic cu acelasi nume, lectiile citaristului veneau dupa cele ale gramaticului, iar cele ale pedotribului dupa cele ale citaristului: „Profesorul, de indata ce stiau sa citeasca, ii pune pe toti elevii sa recite, sezand pe scaunele, versurile marilor poeti si-i obliga sa le invete pe dinafara…Citaristii, la randul lor, de indata ce elevul stie sa cante la instrument, ii invata alte lucrari frumoase, cele ale poetilor lirici…Mai tarziu, copilul e trimis la pedotrib”(Platon, Protagoras, 325, c-e). Adeseori, cei trei isi desfasurau activitatea in acelasi local.

O prima forma a invatamantului de nivel superior - cultura generala a efebului: formarea sportiva, militara, civica si patriotica a acestuia era dublata de lectii, conferinte, prelegeri despre gramatica, retorica si chiar filozofie. Existau insa diverse alte forme de organizare, cum era acel Mouseion din Alexandria, care asigura un invatamant de o inalta calificare. Dezvoltat era invatamantul medicinii, vechilor scoli din Knidos si Kos(unde a studiat Hippokrates) li se adauga cele din Smyrna, Efes si Pergamon. Scolile filosofice, amintite anterior, dar si altele, raspandeau o cultura ce nu se adresa decat unui numar restrans de tineri, unei elite spirituale, marcand o ruptura cu cultura comuna, orientata spre literatura, arta oratorica si estetica(educatia artistica). Ea presupunea un anumit model de formare intelectuala, un anumit ideal si chiar un anumit mod de viata. Studiul filosofiei era organizat in trei forme principale:

a)realizat in interiorul unor scoli propriu-zise, ale fiecarei „secte” filosofice, organizat de un maestru ale carui invataturi se perpetuau de la o generatie la alta sub conducerea unui sef de scoala(de exemplu, invataturile lui Platon au fost transmise mai departe in cadrul Academiei dupa moartea sa, de catre Speusipos, apoi de Xenokrates, Polemon, Krates etc. care s-au succedat la conducerea acesteia);

b)realizat de maestrii izolati, care predau pe cont propriu in cetatile in care isi aveau resedinta(de exemplu, Epictet);

c)realizat de filosofi ratacitori, care, in aer liber, undeva in piata publica, se adresau unui auditoriu interesat(cinicii sau stoicii).

            6. Educatia in lumea romana

Notiunea fundamentala pe care se baza educatia romana in sec. VII-VI era cea de „respect”, respect fata de obiceiurile ancestrale si, deci, initierea progresiva a copilului intr-un mod de viata traditional. Copilul imita, prin jocurile sale, gesturile si comportamentele cotidiene, activitatile celor mai mari decat el. Treptat, ajunge sa isi asume o invatatura extinsa la toate aspectele vietii si activitatii umane, inclusiv la cel tehnic.

Cadrul unei astfel de educatii este familia. La Roma, nu un sclav, cum se intampla la greci, ci mama este cea care se ocupa de educatia copiilor. Cand mama nu putea face fata rolului sau era aleasa ca guvernanta pentru copii o ruda mai in varsta. Incepand de la 7 ani copilul, ca si la greci, iesea de sub tutela exclusiva a femeilor si trecea sub autoritatea tatalui, considerat un veritabil educator(la greci un tata care se ocupa prea mult de copilul sau trecea drept ridicol). Daca fiicele raman mai mult in casa, in umbra mamei, atente la treburile casnice, fiii isi insotesc tatal chiar si la sedintele secrete ale Senatului. Ei se initiaza, standu-i alaturi,in toate aspectele vietii care ii asteapta, instruindu-se dupa preceptele si, mai ales, dupa exemplul sau(Plutarch).

Pe la varsta de 16 ani, educatia familiala lua sfarsit. Copilul se numara acum printre cetateni. Dar formarea sa nu este incheiata: inainte de a incepe serviciul militar, consacra de obicei un an uceniciei in viata publica. Fara exceptie, aceasta sarcina nu si-o mai ia tatal, ci un vechi prieten de familie, un om politic incarcat de experienta si de onoruri. Dupa un an, tanarul roman pleaca la armata, dar ucenicia politica este un lucru prea serios pentru a fi considerata incheiata atat de repede. Tanarul nobil continua sa faca ucenicie pe langa un om politic format, fie propriul tata, fie un mare avocat.

In prim planul acestei educatii distingem un ideal moral: a forma constiinta copilului sau a tanarului inoculandu-i un sistem de valori morale si, in final, un sistem de viata. In linii mari, continutul acestui ideal este asigurat de valori precum: sacrificiul, renuntarea, devotamentul total fata de comunitate, fata de stat, fata de binele public.

In lumea romana se realiza o educatie utilitara, asociata cu cea religioasa si cu cea fizica(echitatia si luptele in amfiteatru). Alaturi de preceptoratul privat din sanul familiilor a aparut treptat un invatamant public realizat in veritabile scoli. Aici se predau limba si cultura greaca, dansul si muzica(studiul muzicii era agreat pentru fete, cu titlul de arta de agrement). Scolile primare apareau inca din sec. VII-VI, cele secundare in sec. al III-lea, iar cele de nivel superior abia in sec. I.

Scolile primare isi aveau sediul in Forum si fetele le frecventau deopotriva cu baietii, desi pentru ele preceptoratul privat(de multe ori asigurat de un sclav educat – paedagogium) era mult mai des utilizat. Romanii au adoptat obiceiul grec al sclavului insotitor de copii, pe care il desemnau cu numele sau grec, de paedagogus, care, cand era bine ales, se putea ridica la rolul de repetitor si chiar la cel de veritabil preceptor, asumandu-si cu responsabilitate formarea copilului. In scolile primare, numite ludus litterarius, se invatau scrisul si cititul, carora li se asocia socotitul si recitarea. Metodele romane de instruire se asemanau cu cele grecesti: metode prin excelenta pasive, memoria si imitarea fiind calitatile cele mai apreciate la copil. Meseria de invatator era considerata, ca si la greci, ultima dintre meserii, obositoare, dificila si prost platita.

Scolile secundare(ludus gramaticus) se gaseau tot in Forum, dar nu toti copiii aveau acces la ele. Scoala gramaticului avea o conditie superioara celei a unui simplu invatator, cu toate ca si acesta era prost retribuit. Aici se aprofunda studiul limbii si se comentau poetii clasici: Terentius, Horatius si Vergilius(Vergilius reprezenta pentru romani ceea ce reprezentase Homer pentru greci). Metodele utilizate erau urmatoarele:

·     Lectura expresiva si explicativa a unui text – profesorul citeste primul textul, explicandu-l; abia dupa aceea elevul il citeste, la randul sau;

·  Lecturii ii este asociata recitarea – a invata pe dinafara serveste la imbogatirea si formarea memoriei;

·  Comentariul literar.

 In ceea ce priveste educatia de nivel superior, aceasta se reducea, de cele mai multe ori, la invatarea artei oratorice. Tanarul era incredintat unui profesor specializat numit „rhetor”, uneori chiar orator. In ierarhia valorilor profesionale si sociale, retorul detine un rang vizibil mai inalt decat colegii sai din primele doua trepte ale invatamantului si este mai bine platit. Spre deosebire de ceilalti, el isi desfasoara activitatea in sali amenajate in felul unui mic teatru, puse la dispozitie de catre stat. Aceasta scoala a retorului n-a avut o traditie pedagogica proprie: ea a ramas in contact strans cu retorica greaca. Ca si teoria, invatamantul practic reflecta fidel exemplul venit din Grecia. O data incheiata lunga serie de exercitii preparatorii, elevului se permitea sa compuna discursuri fictive, pe o tema data de profesor si urmand prescriptiile, sfaturile acestuia. Invatate pe dinafara, aceste discursuri urmau sa fie recitate in public. Invatamantul retorii era, de fapt, orientat spre viata practica: pregatea elevii pentru cariera politica sau pentru intrarea in barou, caci si studiul dreptului se bucura de o mare atentie.

Sarcini de lucru:

1.Aratati care sunt valentele pedagogice ale afirmatiei lui Socrate: 'Cunoaste-te pe tine insuti'.

2.Interpretati urmatorul text al lui Platon: 'Dar oare nu sti ca inceputul oricarui lucru este cel mai important, cu atat mai mult cu cat ai de-a face cu o fiinta tanara si frageda? Caci atunci mai mult ca oricand se plamadeste si se aseaza caracterul pe care a-i dori sa-l intiparesti in fiecare dintre aceste fiinte'(Republica).

3.Interpretati crezul pedagogic exprimat de Aristotel in Politica: Scopul educatiei rezida in a-l face pe om sa iubeasca ceea ce este demn de a fi iubit si sa urasca ceea ce trebuie urat.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1277
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved