Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

Gradinita

Metodologia procesului de invatamant

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Programa scolara pentru disciplina limba romana optional „Cultura si traditie”
Examenul national de bacalaureat
PROIECT DIDACTIC GRUPA: MIJLOCIE “CE STII DESPRE TOAMNA?”
PRoiect Farmecul iernii - Clasa : a IV-a A
Proiect de activitate - Clasa: a VI – a - Comunicarea si abilitatile sociale - Bugetul familiei
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE EDUCATIEI ESTETICE
PLASMELE SENZORIALE CRITICE
CONTINUTUL INVATAMANTULUI GEOGRAFIC
PROIECT DIDACTIC LA BAZELE TEORETICE ALE DRESAJULUI - PRINCIPIILE DE BAZA ALE DRESAJULUI CANIN
Tematica sedintelor cu parintii, Clasa a – III a

Metodologia procesului de invatamant

Etimologic, termenul 'metoda' provine din limba greaca ('metha' = 'spre'; 'odos' = 'cale') si desemneaza o cale eficienta de urmat pentru atingerea anumitor scopuri.




Metoda de invatamant

„o modalitate comuna de actiune a cadrului didactic si a elevilor in vederea realizarii obiectivelor pedagogice. Cu alte cuvinte, metoda reprezinta „un mod de a proceda care tinde sa plaseze elevul in-tr-o situatie de invatare, mai mult sau mai putin dirijata”

Metodele de invatamant sunt un element de baza al strategiilor didactice, in stransa relatie cu mijloacele de invatamant si cu modalitatile de grupare a elevilor. De aceea, optiunea pentru o anumita strategie didactica conditioneaza utilizarea unor metode de invatamant specifice.

Totodata, metodele de invatamant fac parte din conditiile externe ale invatarii, care determina eficienta acesteia. De aici decurge importanta alegerii judicioase a metodelor corespunzatoare fiecarei activitati didactice.

Metodologia didactica

„Sistemul metodelor utilizate in procesul de invatamant precum si teoria care sta la baza acestuia. Sunt luate in considerare: natura, functiile, clasificarea metodelor de invatamant, precum si caracterizarea, descrierea lor, cu precizarea cerintelor de utilizare”.

„Ansamblul metodelor, procedeelor si mijloacelor aplicabile in activitatea didactica, conform obiectivelor pedagogice specifice si concrete ale acesteia”.

Functiile metodelor didactice vizeaza realizarea integrala a obiectivelor proiectate la nivelul procesului de invatamant:

functia normativa - vizeaza dimensiunea axiologica a activitatii didactice;

functia cognitiva - vizeaza performantele-competentele, prioritar cognitive, ale activitatii didactice;

functia formativa - vizeaza pilonii competentei de invatare: gandirea, inteligenta, creativitatea, motivatia interna, atitudinea caracteriala superioara;

functia operationala - vizeaza realizarea obiectivelor concrete ale activitatii didactice, respectiv obtinerea transformarilor dorite in personalitatea elevului.

Prin realizarea acestor functii, metodele devin elementele cele mai dinamice ale activitatii didactice care permit profesorului adaptari creative multiple – strategice, tactice, operationale – la obiectivele, continutul si evaluarea procesului de invatamant.

Clasificarea metodelor didactice presupune, pe de o parte, eliminarea unor formule fara relevanta pedagogica si sociala (“metode traditionale-metode moderne”; “metode principale-metode secundare”; “metode generale-metode particulare”; “metode individuale-metode de grup-metode frontale”; metode reduse: la un principiu  / ”metoda intuitiei”, la o alternativa pedagogica / ”metoda Montessori” etc., la un tip de invatare (“metoda invatarii euristice” etc.).

Pe de alta parte, clasificarea metodelor didactice presupune avansarea unui criteriu specific pedagogic care vizeaza “principalul izvor al invatarii”, valorificat in termeni de actiune predominanta.

Din aceasta perspectiva pot fi evidentiate patru categorii de metode didactice, integrate la nivel de sistem:

a) Metode in care predomina actiunea de comunicare, intr-o forma de organizare

orala (expozitiva / naratiunea, explicatia, prelegerea; interogativa / conversatia euristica, dezbaterea, asaltul de idei, problematizarea),

scrisa (activitatea cu manualul si alte materiale de invatare, lectura – dirijata, explicativa, independenta etc),

interna (reflectia personala, introspectia);

b) Metode in care predomina actiunea de cercetare a realitatii in mod

direct (observatia sistematica si independenta, experimentul, cercetarea documentelor istorice) sau

indirect (demonstratia - observationala, experimentala, grafica, documentara, analogica, programata; modelarea);

c) Metode in care predomina actiunea practica, intr-o forma de organizare reala (exercitiul, algoritmizarea, lucrarile practice, studiul de caz) sau simulata (jocul didactic, dramatizarea);

d) Metode in care predomina actiunea de programare speciala a instruirii (vezi valorificarea principiului: pasilor mici-comportamentului activ-intaririi pozitive sau negative a comportamentului-respectarii ritmului individual de invatare): metoda instruirii programate; metoda instruirii asistata pe calculator (vezi posibilitatea valorificarii tehnicilor specifice acestor metode ca mijloace de invatamant integrate / integrabile pedagogic la nivelul oricarei metode didactice/de invatamant.

Procedeele didactice reprezinta operatiile subordonate metodelor didactice care ofera solutii operative adecvate cailor de instruire propuse de profesor, adaptate de elev in diferite situatii concrete.

Intre metodele si procedeele didactice exista o granita flexibila, dependenta de evolutia raporturilor dintre profesor si elev. Orice o metoda poate deveni procedeu la fel cum un procedeu poate fi convertit in metoda atunci cand desfasurarea activitatii didactice o impune.

Mijloacele didactice reprezinta instrumentele materiale, naturale, tehnice etc. subordonate metodelor si procedeelor didactice angajate in realizarea sarcinilor specifice, proiectate la nivelul activitatii didactice.



Strategiile didactice au in vedere optimizarea activitatilor de instruire prin alegerea metodelor si ale obiectivelor pedagogice cu valoare de modele de actiune care sugereaza un traseu general de parcurs.

„o forma specifica si superioara a normativitatii pedagogice” care asigura “reglarea unui intreg proces si nu doar a unei secvente de invatare”.

„presupune un ansamblu de procedee si metode orientate spre pro-ducerea unui sau a mai multor obiective determinate”, realizabile “in anumite conditii de coerenta interna, compatibilitate si complementaritate a efectelor”.

Strategia didactica atrage in jurul unei metode de baza, alte metode care amplifica procedura operationala a deciziilor luate in conditii de schimbare continua a raporturilor dintre subiectul (profesor) si obiectul educatiei (elev), la niveluri de organizare frontala, pe grupe si individuala a activitatii de instruire/educatie.

Principalele metode de invatamant

1. Metodele expozitive. Constau in transmiterea sistematica a unui volum mare de cunostinte prin intermediul cuvantului cadrului didactic.

Pot imbraca urmatoarele forme:

Povestirea consta in nararea unor fapte, evenimente, intr-o forma expresiva, menita sa declanseze stari afective la elevi. Se foloseste cu prioritate la clasele primare.

Descrierea urmareste evidentierea partilor componente sau caracteristicilor unui obiect sau fenomen, de cele mai multe ori in prezenta obiectului descris.

Explicatia consta in clarificarea unui adevar stiintific, pe baza unui sir de argumentatii.

Obiectul explicatiei (un concept, un fenomen, un principiu, o lege, o regula) este prezentat astfel incat sa devina inteligibil pentru elevi.

Prelegerea consta in transmiterea unui volum mare de informatii, selectate si organizate pe baza unui plan de idei. Pe parcursul prelegerii, profesorul recurge la argumentari, definitii, comparatii, exemple, concluzii in vederea prezentarii accesibile si convingatoare a temei propuse.

Variante noi ale metodelor expozitive:

Prelegerea (expunerea) cu oponent: „oponentul” – un al doilea cadru didactic sau un cursant special pregatit – intervine pe parcursul expunerii cu intrebari, aprecieri critice, sugerand auditoriului noi perspective in abordarea temei. In acest sens, este necesara o regizare prealabila a desfasurarii prelegerii.

Prelegerea in echipa: expunerea este realizata de o echipa de cadre didactice, fiecare analizand un anumit aspect al temei si completandu-se reciproc.

Prelegerea-dezbatere: cadrul didactic expune ideile principale, apoi urmeaza o dezbatere in care cursantii analizeaza, exemplifica, aplica aceste idei in conformitate cu experienta personala.

Conversatia este o metoda care valorifica dialogul in vederea realizarii obiectivelor procesului de invatamant.

Dupa functia didactica vizata cu prioritate, se desprind urmatoarele forme principale ale conversatiei:

- conversatia de verificare (catihetica), in care intrebarile sunt de tip reproductiv, vizand cunostinte predate si invatate si solicitand cu prioritate memoria;

- conversatia euristica, in care intrebarile sunt de tip productiv, solicitand cu prioritate gandirea in prelucrarea si sistematizarea datelor cunoscute in vederea unor comparari, interpretari sau exprimari de opinii personale. Se ajunge astfel la cunostinte noi, „descoperite” de elevi prin efort personal (etimologic: 'evriskein', gr. = 'a descoperi'). Se mai numeste si conversatie socratica; parintele ei fiind considerat filosoful grec Socrate.

- Conversatia de consolidare, prin care se urmareste repetarea si sistematizarea cunostintelor.

Formularea intrebarilor presupune respectarea urmatoarelor cerinte: sa fie formulate corect, simplu, accesibil; sa fie adresate intregii clase; sa nu sugereze raspunsul; sa fie gradate si variate; sa stimuleze operatiile gandirii, sa declanseze, pentru gasirea raspunsului, o activitate intelectuala cat mai intensa; sa fie urmate de o pauza suficienta pentru construirea raspunsului.

Elevii trebuie solicitati si indrumati sa adreseze si ei intrebari cadrului didactic sau colegilor.

O alta categorie de cerinte vizeaza raspunsurile. Acestea vor fi: corect formulate, din punct de vedere stiintific, stilistic si gramatical; complete; argumentate; sanctionate (confirmate) de cadrul didactic sau colegi.

2. Metoda dezbaterilor. Considerata ca varianta a metodei conversatiei, metoda dezbaterilor presupune luarea in discutie, de catre un grup de cursanti, a unei probleme, in conditiile in care: cursantii dispun de o pregatire in domeniu; exista un climat favorabil schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator.

3. Problematizarea. Esenta acestei metode consta in crearea, pe parcursul invatarii, a unor situatii-problema si rezolvarea acestora de catre elevi care, pornind de la cunostinte anterior insusite, ajung la adevaruri noi. Noile cunostinte nu mai sunt astfel „predate” elevilor gata elaborate ci sunt obtinute prin efort propriu.

Situatia-problema este de obicei definita ca un conflict care se declanseaza intre datele vechi si datele noi pe care le primeste elevul si care par sa le contrazica pe primele. Contradictia poate aparea intre teorie si aspectele practice, intre general si un caz particular, intre experienta emipirica si cunostintele stiintifice etc. Se creeaza astfel o stare de tensiune psihica, de nelamurire, de curiozitate care declanseaza activitatea de cunoastere, de rezolvare a problemei, prin formulare de ipoteze, verificarea lor si desprinderea unor concluzii.

Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizata de catre profesor a materialului de invatat; crearea de catre profesor a unei situatii problema si rezolvarea ei de catre elevi impreuna cu profesorul; Crearea de catre profesor a unei situatii problema si rezolvarea ei de catre elevi in mod independent; sesizarea si rezolvarea problemei de catre elevi.

Problematizarea este o metoda cu un inalt potential formativ; ea contribuie la dezvoltarea operatiilor gandirii, a capacitatilor creatoare, la cultivarea motivatiei intrinseci, la educarea independentei si autonomiei in activitatea intelectuala.



Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor in cadrul altor metode (expunere, demonstratie) sau poate capata o extindere mai mare in metoda studiului de caz (cazul este o problema mai complexa).

4. Lectura (studiul cartii). In cazul acestei metode, sursa informatiilor o reprezinta textul scris in primul rand manualul, dar si lucrari de specialitate, dictionare, enciclopedii, reviste, culegeri s.a. Elevii citesc cu intentia de a invata, dobandind astfel cunostinte prin efort personal.

Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectura (cum ar fi: lectura rapida, lectura activa, lectura explicativa, lectura selectiva) precum si a unor deprinderi si obisnuinte de stocare si prelucrare a informatiilor (ca deprinderea de a lua notite, a extrage ideile principale, a alcatui o fisa, un conspect etc).

Valoarea metodei consta in special in consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuala.

5. Observarea sistematica si independenta. Metoda presupune urmarirea, investigarea unor obiecte sau fenomene in vederea obtinerii de informatii despre acestea.

Ca metoda de invatamant, observarea este intentionata, organizata si sistematica.

Cerinte in utilizarea acestei metode: existenta unor obiective clare si a unor sarcini concrete; asigurarea unui caracter riguros si sistematic (esalonata in timp, pe perioade distincte, desfasurata dupa un plan etc); antrenarea cat mai multor analizatori in activitatea de observare; asigurarea unei atitudini active a elevilor pe parcursul observarii (efectueaza analize, comparatii, clasificari s.a.); consemnarea riguroasa a rezultatelor (in caiete, fise etc.); prelucrarea si interpretarea datelor observate; valorificarea informatiilor obtinute in activitati ulterioare.

6. Experimentul. Ca si observarea, experimentul ca metoda didactica deriva din metoda de cercetare cu acelasi nume; servind insa realizarii unor obiective pedagogice.

Experimentul consta in provocarea intentionata a unui fenomen in scopul studierii lui.

Cele mai intalnite forme ale experimentului sunt:

1. Experimentul cu caracter demonstrativ - realizat de profesor, in fata clasei, in urmatoarea succesiune de etape: asigurarea unei pregatiri teoretice: sunt actualizate sau prezentate cunostintele teoretice care vor fi utilizate pe parcursul desfasurarii activitatii experimentale sau la prelucrarea datelor si stabilirea concluziilor; cunoasterea aparaturii de catre elevi: sunt descrise trusele, aparatele, instalatiile experimentale; executarea lucrarii experimentale de catre profesor, cu explicarea demersurilor efectuate si asigurarea unei atitudini active din partea elevilor; elaborarea concluziilor, prin antrenarea elevilor.

2. Experimentul cu caracter de cercetare se aseamana cel mai mult cu experiemtnul ca metoda de cercetare si parcurge aproximativ etapele unei investigatii experimentale autentice: delimitarea unei probleme; emiterea de ipoteze; organizarea unor situatii experimentale; desfasurarea propriu-zisa a experimentului, cu folosirea aparaturii de laborator; prelucrarea si interpretarea datelor; confirmarea sau infirmarea ipotezei.

3. Experimentul cu caracter aplicativ urmareste confirmarea experimentala a unor cunostinte stiintifice anterior dobandite. Se parcurg urmatoarele etape: prezentarea sau actualizarea cunostintelor teoretice; prezentarea sarcinilor de lucru; organizarea activitatii elevilor: gruparea lor, repartizarea truselor; executarea activitatii experimentale de catre elevi sub indrumarea cadrului didactic; consemnarea rezultatelor; comentarea rezultatelor si stabilirea concluziilor.

Utilizarea metodei experimentului este conditionata de existenta unui spatiu scolar adecvat (laborator scolar) si a unor mijloace de invatamant corespunzatoare (aparatura de laborator, truse, montaje etc.)

In cazul experimentului cu caracter de cercetare si al celui aplicativ activitatea elevilor se poate organiza fie pe grupe, fie individual.

Ca si observarea sistematica, experimentul dispune de importante valente formative, stimuland activitatea de investigatie personala si independenta si favorizand dezvoltarea intereselor cognitive.

7. Demonstratia. Aceasta metoda consta in prezentarea, de catre cadrul didactic, a unor obiecte sau fenomene reale sau a unor substitute ale acestora, sau a unor actiuni, operatii ce urmeaza a fi invatate si dirijarea, prin intermediul cuvantului, a perceperii acestora de catre elevi. In felul acesta, se dobandesc noi cunostinte, se confirma adevaruri anterior insusite sau se formeaza modelul intern al unei noi actiuni.

Prin demonstratie se asigura un suport concret senzorial in activitatea de cunoastere, intuirea realitatii de catre elevi fiind dirijata prin cuvantul cadrului didactic. Metoda de invatamant are deci un caracter intuitiv, ceea ce o delimiteaza de demonstratia logica, bazata pe rationamente.

In functie de materialul demonstrativ utilizat, metoda poate imbraca diferite forme:

demonstratia cu ajutorul obiectelor naturale, intalnita in special la stiintele naturii;

demonstratia cu ajutorul obiectelor tehnice (dispozitive, aparate, utilaje) folosite la disciplinele tehnice in vederea intelegerii structurii, principiilor functionale sau utilizare a obiectelor tehnice;

demonstratia cu ajutorul materialelor grafice (planse, harti, diagrame etc.);

demonstratia cu ajutorul mijloacelor audio vizuale (filme, diapozitive etc.);

demonstratia cu ajutorul desenului didactic, executat de cadrul didactic la tabla;

demonstrarea actiunilor de executat, in situatiile in care se urmareste invatarea unor deprinderi (desen tehnic, educatie fizica etc.).

Indiferent de forma aleasa, in utilizarea demonstratiei se cer respectate urmatoarele cerinte de baza: alegerea unui material demonstrativ semnificativ, reprezentativ si accesibil; asigurarea receptarii acestuia in bune conditii de catre intreaga clasa prin asezarea corespunzatoare a elevilor in clasa si prin corecta pozitionare a cadrului didactic; Intuirea sistematica a materialului demonstrativ, prin alternarea prezentarii sintetice (intregul) cu cea analitica (pe parti); activarea elevilor pe parcursul demonstratiei prin stimularea curiozitatii, distribuirea de sarcini de urmarit si executat etc.

8. Modelarea. Aceasta metoda consta in utilizarea modelelor ca sursa pentru dobandirea noilor cunostinte.

Modelul didactic este un sistem artificial, construit prin analogie cu cel real (originar), din care retine numai trasaturile esentiale, semnificative. Modelul constituie deci o simplificare, o schematizare a realului. Investigand modelul, operand cu acesta, elevii dobandesc informatii despre sistemul originar.

In functie de nivelul de abstractizare, pot fi delimitate mai multe forme de modelare, carora le corespund diferite tipuri de modele [2, p.80]: modelarea prin similitudine, care se bazeaza pe utilizarea de modele materiale (machete, mulaje), care reproduc cu fidelitate sistemul real, dar la alte dimensiuni (de obicei mai mici); modelarea prin analogie, care utilizeaza modelele ideale (abstracte), cum ar fi modelele grafice (modelul grafic al atomului) sau modelele matematice (formule, ecuatii, scheme matematice); modelarea simulatorie, care valorifica modelele simulatoare (simulacre) ale unor fenomene, procese, actiuni prezentate, de exemplu, prin intermediul unor filme didactice.

Modelarea poate fi abordata si ca o forma a demonstratiei (demonstratia cu ajutorul modelelor).



9. Exercitiul. Metoda se refera la executarea constienta, sistematica si repetata a unei actiuni. In principal, prin aceasta metoda se urmareste invatarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse si alte obiective, cum ar fi consolidarea cunostintelor sau stimularea unor capacitati sau aptitudini.

Exercitiul are o sfera mare de aplicabilitate, putand imbraca forme diferite in functie de obiectul de invatamant la care este utilizat. Pornind de la obiectivele urmarite, exercitiile pot fi de mai multe tipuri: introductive, de baza, aplicative, de creatie.

Eficienta acestei metode este conditionata de respectarea urmatoarelor cerinte: pregatirea elevilor, sub aspect teoretic si motivational, pentru executarea actiunii; explicarea si demonstrarea corecta a actiunii de executat, in vederea formarii modelului intern al acesteia; efectuarea repetata a actiunii in situatii cat mai variate; dozarea si gradarea exercitiilor; cresterea progresiva a gradului de independenta a elevilor pe parcursul exersarii; asigurarea unui control permanent, care sa se transforme treptat in autocontrol.

10. Metoda lucrarilor practice consta in efectuarea de catre elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de proiectare, de executie, de fabricatie, de reparatie. Prin aceasta metoda se realizeaza: invatarea de priceperi si deprinderi; achizitionarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice; consolidarea, aprofundarea si sistematizarea cunostintelor.

Lucrarile practice se desfasoara individual sau in grup, intr-un spatiu scolar specific (atelier, lot scolar), inzestrat cu mijloace si echipamente tehnice.

Raportat la metoda exercitiului, activitatea elevilor are in acest caz un grad sporit de complexitate si de independenta.

Cerintele de respectat sunt aceleasi ca la metoda anterioara. In plus, se recomanda: efectuarea unui instructaj (care sa contina si prelucrarea normelor de protectie a muncii); organizarea riguroasa a muncii elevilor, prin indicarea sarcinilor si a responsabilitatilor; diversificarea modalitatilor de evaluare si valorificare a rezultatelor (de exemplu, prin organizarea de expozitii cu produsele realizate).

11. Metoda proiectelor. Aceasta metoda se bazeaza pe anticiparea mentala si efectuarea unor actiuni complexe, legate de o tema impusa sau aleasa de elevi. Activitatea elevilor se desfasoara in mod independent, individual sau in grup, intr-un timp mai indelungat (o saptamana, o luna etc.), presupune un efort de informare, investigare, proiectare sau elaborare si se soldeaza in final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv, model, referat etc.), care va fi evaluat (de aceea, proiectul se intalneste si ca metoda complementara de evaluare).

Printre avantajele acestei metode, mentionam: posibilitatea unei abordari interdisciplinare a temei; consolidarea si valorificarea tehnicilor de activitate intelectuala (de adunare, prelucrare si prezentare a informatiilor); stimularea initiativei si independentei elevilor in activitati; dezvoltarea structurilor cognitive si a capacitatilor creatoare ale acestora.

12. Metoda studiului de caz este metoda care valorifica in invatare „cazul”, adica o situatie reala, semnificativa pentru un anumit domeniu si care se cere a fi analizata si rezolvata. „Cazul” ales trebuie sa fie autentic, reprezentativ, accesibil, sa contina o problema de rezolvat prin adunare de informatii si luarea unei decizii.

In utilizarea metodei se contureaza urmatoarele etape: alegerea cazului de catre cadrul didactic; prezentarea lui elevilor; obtinerea informatiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau in mod independent); prelucrarea informatiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei adoptate.

Valoarea metodei rezida in faptul ca favorizeaza investigarea unor situatii reale, dezvoltand capacitati de analiza, interpretare, anticipare, luare de decizii s.a.

De cele mai multe ori metoda se bazeaza pe activitati de grup, putand fi imbinata si cu jocul cu roluri.

13. Metode de simulare. Acest grup de metode se bazeaza pe simularea (imitarea) unor activitati reale, urmarindu-se in principal formarea de comportamente specifice (cum ar fi cele profesionale).

Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul cu roluri, care consta in simularea unor functii, relatii, activitati, ceea ce presupune: identificarea unei situatii ce se preteaza la simulare; distribuirea rolurilor intre participanti; invatarea individuala a rolului; interpretarea („jucarea”) rolurilor; discutarea in grup a modului in care au fost interpretate rolurile.

Eficienta metodei este conditionata de capacitatea participantilor de a se transpune in rol si de a-si valorifica experienta in acest context. Profesorului, aflat mai ales in ipostaza de animator, i se cer si calitati regizorale.

Alte metode de simulare se bazeaza pe utilizarea unor sisteme tehnice (simulatoarele).

14. Metoda activitatii cu fisele este o metoda de invatare care presupune utilizarea fiselor elaborate in prealabil de catre profesor, continand sarcini de lucru pe care elevii le rezolva individual. Fisele pot avea roluri diverse: de suport in dobandirea de noi cunostinte, favorizand autoinstruirea; de control, de realizare a conexiunii inverse; de tratare diferentiata a elevilor, continand sarcini diferite pentru diferitele categorii de elevi din clasa.

In ultimii ani se contureaza o categorie distincta de metode, bazata pe invatarea prin colaborare. Invatarea prin colaborare este eficienta in functie de luarea in considerare a anumitor conditii:

-componenta grupului privita sub raportul varstei si al nivelului intelectual al participantilor, marimii grupului si a diferentelor dintre membrii grupului („eterogenitatea optima”);

-sarcina de lucru (sa se preteze la colaborare);

-existenta unor mijloace de comunicare adecvate.

Alegerea, din varietatea metodelor de invatamant, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumita activitate didactica, este in exclusivitate rezultatul deciziei profesorului.

In luarea acestei decizii, cadrul didactic tine seama de urmatoarele considerente:

-obiectivele pedagogice urmarite;

-specificul continutului de invatat;

-particularitatile elevilor; conditiile materiale locale (mijloace de invatamant, spatiu scolar etc.);

-timpul disponibil;

-propriile sale competente pedagogice si metodice.

Alternarea metodelor de invatamant, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativitatii cadrului didactic.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 847
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2020 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site