Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Semnificatia epistemologica a disputei empirism-rationalism. Filosofia stiintei

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Aeronautica
Primele si sporurile acordate personalului aeronautic
Proiect sistem avertizare efractie
PROGRAM: PROTECTIE ANTIINCENDIU NIVEL AVANSAT
TIMPUL
Stonehenge
A iubi inseamna
CLUBURI
SCHEMA REPERELOR IN CADRUL PLUTONULUI CERCETARE
Mori pentru macinarea deseurilor din mase plastice

Semnificatia epistemologica a disputei empirism-rationalism. Filosofia stiintei



“Autorii ce ilustreaza filosofia rationalista si empirista a cunoasterii din secolele XVII si XVIII au sustinut adesea in mod explicit ideea ca exista surse ce valideaza. Ei au socotit problema originii cunoasterii drept problema cardinala, centrala a filosofiei cunoasterii, in masura in care au considerat ca numai prin dezlegarea ei vom putea evalua intinderea si limitele cunoasterii omenesti in genere, precum si valoarea comparativa a diferitelor cunostinte. Din aceasta perspectiva se va sustine ca o impresie sau o idee reprezinta o cunoastere autentica numai daca se poate arata ca provine dintr-o sursa demna de incredere. Se spune, de asemenea, ca o idee are o valoare de cunoastere superioara alteia pe temeiul sursei ei, a faptului ca este produsul unei anumite facultati de cunoastere.”[1]

(Mircea Flonta)

“In cazul filosofiei stiintei, putem admite cu generozitate ca, indiferent de orientarea cercetatorului individual, ea are un scop clar: intelegerea presupozitiilor, mijloacelor, rezultatelor si obiectivelor cercetarii stiintifice in lumina filosofiei.”[2]

(Mario Bunge)

Gnoseologia (teoria generala a cunoasterii) si epistemologia (teoria generala a cunoasterii stiintifice) urmaresc sa clarifice chestiunile privitoare la posibilitatile omului de a cunoaste realitatea, la mijloacele de obtinere si verificare a cunostintelor. Cunoasterea este o relatie specifica intre subiect si obiect: un proces de producere de idei. Subiectul epistemic este un model prin care desemnam totalitatea aptitudinilor, conditiilor pe care trebuie sa le intruneasca omul real pentru a fi capabil de cunoastere, adica totalitatea structurilor senzorial-perceptive si rationale normal dezvoltate. Obiectul cunoasterii nu se identifica cu obiectul real, ci este un decupaj operat asupra realitatii dintr-un anumit unghi, cu metode specifice. Stiinta, de obicei, nu porneste niciodata de la zero; ea lucreaza asupra unui set de cunostinte si imagini nespecializate, judecati, prejudecati, scheme intuitive etc. care sunt deja active intr-o cultura. Deci, cunoasterea vizeaza modul in care ni se prezinta noua obiectul, propunand o reconstructie logica a unui anumit domeniu de realitate; ea este intotdeauna fixata in si prin limbaj (notiuni, judecati, teorii, rationamente), descriind lucruri, proprietati, stari, relatii si incercand sa le explice/interpreteze.

Empirismul. Una din problemele cruciale ale teoriei cunoasterii este urmatoarea: cum iau nastere cunostintele veritabile? in ce consta originea cunostintelor?; cum trebuie sa procedam pentru a obtine cunostinte valoroase: ca in stiintele naturii, pe baza experimentala, sau prin procedee analoge geometriei (deductie logica?). Empirismul (F. Bacon, Feuerbach, J. Locke, David Hume s.a.) apreciaza ca exista un inceput absolut in cunoastere: experienta, cu alte cuvinte contactul nemijlocit al simturilor cu realitatea, este sursa tuturor cunostintelor umane. Omul este o “tabula rasa” pe care experienta o umple cu impresii si cunostinte. In opinia lui Locke, nimic nu este dat in intelect in legatura cu lucrurile, cu lumea exterioara, decat daca in prealabil a fost dat in simturi. Dintr-o asemenea perspectiva, subiectul este pasiv: el recepteaza pur si simplu actiunea obiectelor asupra propriilor sale simturi. Obiectele sunt agresive, au initiativa. Locke sustine ca

“obiectele simturilor introduc anumite idei in mintea noastra, fie ca vrem sau nu, iar procesele mintii ne lasa cel putin niste notiuni obscure despre ele insele, nici un om neputand ignora cu totul ceea ce face cand cugeta. Intelectul nici nu poate sa refuze de a avea aceste idei simple cand se prezinta mintii, nici sa le modifice cand s-au intiparit, sa le stearga sau sa produca el insusi unele noi, mai mult decat poate o oglinda sa refuze, sa modifice sau sa stearga imaginile sau ideile la care dau nastere obiectele asezate in fata ei.”[3]

Acest rol pasiv al subiectului consta, deci, in faptul ca ratiunea umana este pur constatativa. Ea nu pune de la sine nimic in continuturile cognitive; realitatea se imprima in mintea omului aidoma unui sigiliu pe ceara. Este, aici, imaginea cunoasterii inteleasa ca simpla copie, reflectare, reproducere a realului sau, pe de alta parte, ca sesizare, observare a operatiilor prin care intelectul prelucreaza continuturile dobandite prin stimulare din exterior. Structurile rationale nu fac altceva decat sa introduca ordine in cunostintele procurate de simturi. Spontaneitatea si initiativa combinarii ideilor simple poate fi sursa de eroare. In aceste conditii, logica si matematica sunt simple instrumente auxiliare, cu valoare metodologica.

Empiristii sustin ca sunt adevarate sau false, deci au valoare de adevar, numai acele cunostinte care se verifica direct sau indirect prin observatie nemijlocita, imediata. In diferite variante contemporane ale empirismului, asemenea cunostinte sunt considerate ca fiind a posteriori (experimentale) si sintetice (intrucat aduc spor de cunoastere si informatii asupra realului). In afara acestor cunostinte, empiristii accepta existenta unei cunoasteri a priori (care este independenta de orice experienta reala sau posibila) care, insa, este analitica. In aceasta categorie intra cunostintele logico-matematice; adevarul sau falsitatea lor se stabileste prin simpla analiza logica, prin apel la legile gandirii corecte, cunostintele de acest tip putand fi sau tautologii sau contradictii logice. Are sens, in viziunea empirista, fie cunoasterea sintetica a posteriori (pentru care adevarul se stabileste experimental, prin confruntare cu realitatea), fie cunoasterea a priori (a carei valabilitate se stabileste pe baza unor criterii rationale). Tot ceea ce este in afara acestor criterii este falsa cunoastere. De pilda, intrucat enunturile filosofice nu pot fi apreciate ca adevarate sau false nici pe calea experientei, nici pe cale logica, sunt false cunostinte; filosofia si-a pus intrebari si a formulat raspunsuri de natura speculativa si indecidabile din principiu, deci a mers pe cai gresite. Empiristii actuali (“Cercul de la Viena” al lui R. Carnap etc.) apreciaza ca utilitatea filosofiei ar trebui sa conste in efortul de clarificare a sensului termenilor din comunicarea inter-umana. Deci, in locul ontologiei, filosofia trebuie sa fie o semantica logica.

Orientarea empirista a aparut in zorii epocii moderne, in perioada Renasterii, cand stiintele trec printr-o faza analitico-experimentala. A fost si ramane o epistemologie a stiintelor empirice ale naturii si, in general, a stiintelor de tip experimental, intrucat acestea intra in modelul de stiinta exemplara (autentica) pe care il vizeaza aceasta epistemologie. Empiristii supraapreciaza rolul senzorialului si subapreciaza functiile componentelor rationale in procesul de cunoastere. Acorda, implicit, simturilor virtuti, capacitati rationale. Adeptii acestei orientari surprind temeiul experimental (factual) pe care trebuie sa-l aiba orice stiinta riguroasa, insa, absolutizand criteriul experientei in stabilirea adevarului, fixeaza o eroare: anumite modele teoretice de buna calitate nu sunt verificabile experimental (teoria relativitatii, ipotezele cosmologice actuale etc.); desi adevarat, criteriul experientei este prea ingust. Empiristii – clasici si moderni, cu mici exceptii – au iluzia unei cunoasteri observationale pure; or, propozitiile care traduc datele experimentale si observationale sunt formulate in functie de anumite ipoteze, cunostinte, judecati, supozitii de ordin cognitiv, cultural si afectiv care preceda respectiva observatie. Nu exista, deci, o cunoastere pur constatativa.

·        David Hume. Empirismul insusi incepe sa-si constientizeze limitele. Respectiv, cunostintele observationale sunt nesigure si controversabile, generalizarile empirice nu au necesitate logica. Ele ne ofera o certitudine practica, dar nu una rationala. Aceste concluzii sunt pregatite prin chiar modul in care Hume formuleaza punctul de vedere empirist. El face o distinctie intre ganduri (thoughts) sau idei (ideas) si, pe de alta parte, impresii (impressions). Intr-un sens oarecum diferit de cel uzual, prin impresie va intelege “toate trairile noastre mai vii, pe care le avem cand auzim, vedem sau pipaim, iubim, sau uram, sau dorim, sau voim. Impresiile sunt deosebite de idei, care sunt trairi mai putin vii, de care devenim constienti cand reflectam asupra oricareia dintre senzatiile sau pornirile amintite mai sus.”[4] In acelasi timp, toate ideile noastre sau trairile mai slabe sunt reproduceri ale impresiilor noastre sau ale trairilor noastre mai vii, intrucat, desi libertatea intelectului omenesc pare nelimitata, “intreaga materie a gandirii deriva fie din simtirea noastra externa, fie din cea interna”[5]. De aici rezulta ca norma epistemologica “sa cercetam din ce impresie este derivata presupusa idee”[6] cu care operam necritic. Or, nu pot fi indicate impresiile primare care sa intemeieze necesitatea raporturilor cauzale. Cunostintele observationale au la baza credinte si obisnuinte rezultate in urma unor experiente repetate si concordante. De pilda, intrucat experienta de pana acum a aratat ca dupa noapte vine zi, si cand rasare soarele aerul se incalzeste, consideram ca si in viitor se va intampla astfel. Mai mult, intre respectivele fenomene apreciem ca exista relatii cauzale, necesare. In fond, spune Hume, este vorba numai de extrapolari ale experientei trecute. In prelungirea acestor precizari, rationalistii considera cunostintele factuale (experimentale) ca fiind incerte si doar foarte probabile, dar nu necesare. Oricand se poate ivi o experienta care sa contrazica generalizarile anterioare.

·        Rationalismul. Cunostintele logico-matematice sunt, insa, in viziunea rationalistilor, necesare, generale si esentiale. De aceea, rationalismul are ca model de stiinta exemplara matematica si fizica teoretica, fiind o epistemologie a stiintelor riguroase, “tari.” Principalii reprezentanti ai orientarii rationaliste sunt: Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant s.a. In general, rationalistii sustin ca nu exista un inceput absolut in cunoastere, intrucat inainte de si pentru a putea cunoaste trebuie sa existe structurile rationale. Acestea sunt o conditie a actului de cunoastere si nu deriva din experienta. In viziunea rationalistilor prekantieni, cunostintele autentice se obtin prin intuitie intelectuala; printr-un soi de iluminare rationala, omul poate sa surprinda, in virtutea zestrei sale naturale, adevarurile clare si distincte asupra realitatii; intrucat aceste cunostinte sunt in mod evident adevarate, ele nu mai trebuie verificate si sunt luate ca axiome de la care pornind se construieste stiinta teoretica pe cale deductiva (la fel ca in geometria euclidiana). Subiectul are rol activ in cunoastere, in sensul ca structurile sale mentale construiesc cunostintele.

·        Criticism Kantian. Si la empiristi si la rationalisti prekantieni se poate observa ca este sustinuta ideea unei cunoasteri nemijlocite: cunostintele se obtin imediat, prin contact direct cu obiectul, contact nemijlocit pe calea simturilor (la empiristi) sau prin intermediul ratiunii (la rationalisti). Kant schimba datele problemei, initiind orientarea criticista. El nu intreaba cum se obtine cunostintele, ci cum este posibila cunoasterea. Kant este adeptul unui rationalism moderat:

“Nu incape nici o indoiala ca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta”; “cronologic, nici o cunoastere nu preceda in noi experienta si cu ea incepe orice cunoastere”; “dar, daca orice cunoastere a noastra incepe cu experienta, aceasta nu inseamna totusi ca ea provine intreaga din experienta”.

Astfel fundamenteaza apriorismul, care neaga existenta unui punct zero in cunoastere, structurile a priori ale sensibilitatii si intelectului – in calitate de conditii logice ale oricarei experiente posibile – prelucrand activ informatiile furnizate de simturi. In acest sistem de referinta (cand e preocupat de conditiile posibilitatii cunoasterii, de temeiul actului de cunoastere), propune o solutie de sinteza. Simturile prin ele insele nu produc cunoastere; ele procura materia prima, informatii asupra realului; fara interventia ratiunii, acestea sunt “oarbe”. Structurile a priori ale sensibilitatii si ratiunii umane, in afara informatiilor senzorial-perceptive, sunt sterile. Sensibilitatea consta in capacitatea de a primi reprezentari, iar intelectul se afirma ca o capacitate de a cunoaste un obiect cu ajutorul acestor reprezentari. Deci prin sensibilitate obiectele ne sunt date, produc senzatii prin actiunea lor asupra organelor de simt astfel incat obtinem o materie prima ce devine continut al cunoasterii prin organizarea de catre (prin) formele sensibilitatii (spatiul si timpul), iar conceptele pure ale intelectului ofera forma oricarei cunoasteri (reale si posibile). “Intelectul nu poate intui nimic, iar simturile nu pot gandi nimic. Numai prin faptul ca ele se unesc poate izvori cunoasterea.”[7] Cunoasterea presupune, asadar, o conlucrare intre senzorial si rational; cunostinta este un produs, rezultat in urma prelucrarii, constientizarii si remodelarii informatiilor senzorial-perceptive de catre structurile a priori ale sensibilitatii si intelectului. Deci: cu toate ca orice cunoastere incepe cu experienta, dar continutul cognitiv nu deriva total din experienta; el este rezultatul constructivitatii rationale. Cunostinta este un model ideatic al realului. Meritul lui Kant este de a fi aratat ca toate cunostintele logico-matematice sunt sintetice a priori. Ele sunt independente de orice experienta si fac posibila orice experienta cu obiectele reale (sunt a priori) si, totodata, ne procura informatii despre obiectele reale ca obiecte oarecare (de aceea sunt sintetice).



·        Orice proces de cunoastere presupune prezenta, unitatea si interactiunea a doua laturi sau momente: componente senzorial-perceptive si rationale. Ca atare, senzorialul si rationalul nu sunt niveluri deosebite de cunoastere, ci doar parti constitutive ale acesteia. Ponderea lor este insa diferita la diferite niveluri de abstractizare. Daca in cunoasterea perceptiva rol preponderent au senzatiile si perceptiile, nivelul teoretic presupune doar constructivitate logica, independenta de informatiile procurate de simturi. Momentul senzorial-perceptiv cuprinde: senzatia (prin care reflectam, prin intermediul unui simt, trasaturi disparate ale obiectelor); in fapt, senzatii pure nu avem nici in conditii de laborator, pentru ca simturile umane se pot suplini unele pe altele; perceptia reproduce trasaturi specifice unui anumit obiect in totalitatea lui globala, ceea ce presupune conlucrarea dintre simturile umane; reprezentarea – in timp ce perceptia presupune prezenta efectiva a obiectului, reprezentarea, cu ajutorul informatiilor fixate in memorie, reflecta schematic, sintetic si global un obiect in lipsa acestuia. La nivel rational, notiunea reproduce trasaturile ce caracterizeaza clasele de obiecte, prin termeni lingvistici; notiunile iau nastere prin procese de analiza si sinteza, abstractizare si generalizare, fixand acele continuturi care tin de diferentele specifice ale claselor de obiecte si fiinte. Judecata consta in enunturi care afirma sau neaga ceva despre altceva. Rationamentele sunt inlantuiri logice, coerente de judecati. Ele pot fi inductive, deductive, analogice.

·        Perceptie si cunoastere perceptiva. Obiectul cunoasterii perceptive il constituie bogatia fenomenica a lumii inconjuratoare detectata pe calea contactelor directe cu obiecte, procese, fenomene. Se surprind acele trasaturi prin care se produce individualizarea unui obiect inauntrul clasei sale. Perceptia este doar o stare psihologica, o forma de obtinere pe calea simturilor a informatiilor primare. Perceptiile le traim aidoma sentimentelor. Pentru a deveni cunostinte perceptive, este necesara interventia rationalului care permite surprinderea, traducerea, constientizarea si comunicarea continuturilor informationale prin intermediul unui limbaj cu valoare intersubiectiva. In timp ce perceptiile depind de aptitudinile si disponibilitatile momentane ale subiectului, fiind, de aceea, bogate in determinatii si incomunicabile, cunoasterea perceptiva presupune intrarea acestor continuturi intr-o conventie colectiva (limbajul) menita sa retina numai ceea ce este inteligibil si pentru ceilalti, deci comunicabil. Intr-o prima faza, cunoasterea perceptiva este o recunoastere, intrucat presupune identificarea obiectului, incadrarea lui intr-o clasa si, respectiv, transferul asupra obiectului individual a trasaturilor comune tuturor obiectelor din respectiva clasa de obiecte. De aceea, momentul cunoasterii perceptive presupune interventia efectiva a unor niveluri superioare de cunoastere (empirica si teoretica) care o fac posibila. Cunoasterea perceptiva este, deci, conditionata de cunoasterea anterioara, deja constituita. Dupa aceasta faza de identificare, urmeaza o cunoastere efectiva, respectiv traducerea in limbaj a acelor note distinctive care sunt caracteristice obiectului individual (care actioneaza asupra organelor de simt).

·        Abstractizarea analitica. Cunostinta empirica cuprinde notiuni si legitati care au corespondent in realitate, in sensul ca au referinte perceptibile. Din punct de vedere genetic, acest nivel se formeaza prin identificarea, pe calea unor experiente repetate si concordante, a asemanarilor, a notelor comune. De obicei, se foloseste inductia amplificatoare, care presupune ca, pornind de la “unii”, sa se traga concluzii cu privire la “toti”. Acest salt logic poate fi infirmat oricand de experienta viitoare. De aceea, cunoasterea empirica este doar foarte probabila, dar nu necesara. Ne da o certitudine practica (in sensul ca, daca pana acum s-au repetat anumite fenomene, presupunem ca si in viitor se va intampla la fel), dar nu are certitudine logica. Intrucat generalizarile empirice sunt facute pe baza unei experiente umane limitate si in functie de anumite trebuinte ale practicii concrete, ele pot fi oricand rasturnate, si nu intotdeauna trasaturile comune pe care le retin sunt si esentiale. Un spor de rigoare se poate obtine in cunostintele de tip stiintific, intrucat generalizarile sunt facute prin prelucrarea riguroasa a protocoalelor de observatii; cu toate acestea, si in stiintele experimentale nivelul empiric este caracterizat doar printr-o probabilitate logica si experimentala foarte mare (in cel mai fericit caz). Nivelul empiric al cunoasterii presupune o abstractizare de tip analitic, intrucat ratiunea extrage din multimea experientelor trasaturile comune si repetabile. De aceea, exista la acest nivel iluzia unei cunoasteri care este simpla reproducere mentala a realului.

·        Abstractizarea constructiva (idealizarea teoretica). Nivelul cunoasterii teoretice cuprinde notiuni, enunturi si sisteme explicative care nu au corespondent in realitatea imediata (teoria relativitatii, termenii de corp absolut solid, gaz ideal etc.). In masura in care atasam anumitor situatii reale proprietati specifice enunturilor teoretice, ajungem la judecati care totdeauna sunt in mod necesar false din punct de vedere logic. Abstractizarea teoretica este de tip constructiv. Ea presupune trecerea din experienta reala in experimentul mintal. De exemplu, legea inertiei a fost formulata pana la Newton in stricta legatura cu experienta reala: distanta parcursa de un mobil este proportionala cu forta care il actioneaza. In experimentul real, actiunea fortei de frecare poate fi redusa sensibil, insa nu anihilata. Cu cat forta de frecare este mai mica, cu atat distanta parcursa este mai mare. De aceea, se trece in experimentul mintal, concepandu-se situatia-limita in care forta de frecare este egala cu zero. Legea inertiei este formulata pentru aceasta situatie, numai logic posibila: un corp ramane in repaos absolut sau se misca rectiliniu si uniform la infinit cat timp asupra sa nu actioneaza o forta exterioara. Acest tip de abstractizare presupune constructivitatea logica a subiectului. Ea permite surprinderea in stare pura a unor raporturi si regularitati care in realitate se manifesta numai ca tendinte. Construirea de modele logico-teoretice ale realului face abstractie sistematic de factorii perturbatori (fortele de frecare, pentru legea inertiei), asa incat legitatile si invariantii reali sunt surprinsi in stare pura. Abia pe aceasta cale este posibila explicarea sistematica si necesara a realului. Pentru ca idealizarile teoretice sa poata explica efectiv anumite stari si situatii concrete, trebuie ca sa li se ataseze conditiile concrete de manifestare.

Intre nivelurile cunoasterii exista raporturi complexe. Astfel, din punct de vedere functional, nivelul teoretic face posibila si necesara cunoasterea de nivel empiric si perceptiv. Din punct de vedere genetic, nivelurile empirice si teoretice se constituie in prelungirea unei cunoasteri perceptive, singura care permite contactul nemijlocit cu realitatea. Acest fapt se vede cel mai bine atunci cand, in experienta cu anumite obiecte, nu este posibila identificarea. Este necesara, in asemenea cazuri, introducerea unei conventii lingvistice careia ii vor fi atasate, prin generalizari ulterioare, continuturi notionale (de nivel empiric).

Cunoasterea comuna este nespecializata, compusa din cunostinte fragmentare si nesistematice. Este preponderent constatativa si descriptiva; are continuturi reflectorii, imbinate prin elemente de subiectivitate. De aceea, este lipsita de rigoare. Generalizarile sunt facute in functie de interesele imediate, de actiunile individuale si colective. Legatura nemijlocita dintre teorie si practica face ca mediul imediat sa nu fie cunoscut in mod dezinteresat, pentru a-i surprinde structura si functionalitatea, ci numai in masura in care aceasta cunoastere este indispensabila pentru depasirea unor situatii problematice.

·        Legea stiintifica. Intrucat orice discutie asupra statutului epistemologic al teoriei intr-o stiinta anume angajeaza o gama larga de probleme, vom rezuma consideratiile de fata la conturarea unui raspuns urmatoarelor intrebari: “Ce relatie exista intre legile teoretice si cele reale?” “In ce conditii un enunt, considerat lege, are caracter stiintific?”

Este, de obicei, acceptat faptul ca intre legea teoretica si, pe de alta parte, stari si fenomene vizate de aceasta nu exista simetrie, o identitate sub aspectul continutului, de genul celei postulate de realismul naiv. Dar dificultatea abia incepe din acest punct, solutiile propuse, de pe pozitiile diferitelor orientari epistemologice, dispersandu-se intre conventionalismul neopozitivist si constructivismul neorationalist. Conceptul generic “lege”[8] – are o ambiguitate sistematica, semnificand: a) un raport specific intre laturi, procese etc. ale unui domeniu de realitate; b) o propozitie-lege; c) o propozitie norma; d) propozitie-principiu (metodologic sau explicativ); e) in viata cotidiana – regula generala si imperativa, obligatorie, constrangere exercitata de o autoritate, cerinta de ordin colectiv sau individual, conventie s.a.m.d. Insa, daca vom considera legea ca expresia cea mai complexa a determinarii fenomenelor – intrucat implica o sinteza a tuturor celorlalte cupluri categoriale: cauza–efect, necesitate–intamplare, posibilitate–probabilitate–realitate, finalitate –, putem accepta ca sunt enunturi legice acele propozitii care desemneaza relatii – intre laturile si procesele unui domeniu real in ansamblul sau, intre componente sau stari succesive ale aceluiasi subsistem – simultan necesare, esentiale si generale, fiind, in consecinta, relativ constante si repetabile in anumite conditii. Precizam ca, intr-o asemenea perspectiva, legile desemneaza numai acele raporturi care sunt simultan necesare, esentiale si generale pentru a le delimita de acele enunturi ce se refera la relatii generale dar ne-necesare (exista o generalitate a aspectelor secundare!) sau relatii necesare dar ne-generale (pornind de la Hegel, se poate vorbi si de un necesar al faptelor individuale). In realitatea concreta, actiunea acestor legi este mascata de factori perturbatori, intamplatori, de intreaga bogatie fenomenica a lucrurilor si starilor individuale. Raporturile esentiale nu sunt date la suprafata fenomenelor, fiind puse in umbra de o concretete bogata in determinari fluctuante. De aceea, nu sunt accesibile observatiei directe, nici chiar celei mediate de aparatura tehnica; actiunea factorilor perturbatori nu poate fi suprimata. In consecinta, se impune ca moment important in demersul stiintific indepartarea de realitatea nemijlocita printr-o reconstructie logica a relatiilor reale pornind, eventual, de la supozitii idealizante. Legile sunt formulate, de regula, ca raporturi ipotetice de tipul “daca…, atunci…”, precizandu-si astfel aria de competenta si conditiile/contextele de validare.




Albert Brim o constata ca “legile sunt din ce in ce mai mult intelese ca instrumente de cercetare”.[9] La randul sau G. Hempel defineste legea ca fiind un enunt care “afirma existenta unei relatii uniforme intre diferite fenomene empirice sau intre diferite aspecte ale unui fenomen empiric”[10]. Acest punct de vedere leaga prea mult legea de experienta imediata, reducand-o la aspectele constatative si, totodata, rupand-o de cauzalitate.

Faptele de observatie impun relatii repetabile; legitatea se reduce la o constatare a acestora, permite previziunea, dar nu comporta prin ea insasi nici o explicatie. Abia punerea lor in conexiune, organizarea ipotetico-deductiva, incercarea de a deduce legile si a le sesiza temeiul obiectiv le confera o necesitate logica si putere explicativa. Orice lege stiintifica explica datele de observatie si regularitatile emprice dintr-un domeniu, permitand verificarea unor ipoteze, interpretarea unor noi date observationale s.a.m.d. Legile stiintifice sunt enunturi adevarate care, spre deosebire de generalizarile accidentale, au valoare explicativa si predictiva, si capata statutul de legi doar in cadrul unei teorii stiintifice. H e m p e l arata ca generalizarile empirice care sunt confirmate empiric dar nu sunt atasate unei teorii au statutul de lege daca sunt implicate de una din teoriile deja admise; in acest caz, chiar daca un enunt este confirmat factual si avem argumente pentru a gandi ca el este efectiv adevarat, un asemenea enunt nu poate fi calificat ca lege, daca exclude eventualele ipoteze pe care teoria respectiva le face posibile. Teoria neovitalista porneste de la analiza capacitatii de regenerare si finalitatea proprie dezvoltarii sistemelor vii, dar nu este o teorie consistenta, ci o simpla constatare si generalizare empirica, intrucat nu explica aceste fapte, nu arata conditiile in care entelehiile intra in actiune, ci permite doar aprecieri post-factum: “Acest fapt se datoreaza actiunii fortelor vitale”. In acest caz, nu putem vorbi de lege teoretica, pentru ca lipseste tocmai dimensiunea explicativa si predictia necesara logic. Pentru a lua un exemplu, constatarea empirica facuta inca de T u c i d i d e, conform careia cei ce supravietuiesc bolii de ciuma pot sa-i ingrijeasca pe actualii bolnavi fara riscuri, a capatat statutul de lege abia o data cu elaborarea teoriei imunitatii.

Hempel considera ca teoriile sunt introduse atunci cand studiul prealabil al unei clase de fenomene a relevat un sistem de corelatii constante care pot fi formulate sub forma legilor empirice. Teoriile cauta sa explice aceste regularitati, sa ofere o cunoastere mai adanca si mai adecvata a acestora, sa prezica noi regularitati de acelasi fel prin intermediul legilor teoretice. Astfel, teoriile corpusculara si ondulatorie au explicat fenomene constatate anterior si exprimate prin legile propagarii luminii in linie dreapta, reflectiei, refractiei si difractiei. Conform teoriei lui Hempel, orice explicatie stiintifica trebuie sa satisfaca doua conditii: 1) exigenta pertinentei – masura in care explicatia ne permite sa credem ca fenomenul se produce sau poate fi produs in conditiile indicate; 2) exigenta testabilitatii empirice – confirmarea de catre fapte. Explicatia teoretica a faptelor reale consta in deducerea a ceea ce trebuie explicat (explanandum, explicandum) din anumite premise (explanans, explicans) care cuprind legile teoretice si cunostinte empirice asupra conditiilor reale in care se manifesta legea. In cazul explicatiei deductiv-nomologice, intrucat se porneste de la premise adevarate, concluzia este in mod inevitabil adevarata. Atunci cand o lege teoretica nu poate sa explice anumite date de observatie, se simte nevoia unei adaptari, modificari, subtilizari a enunturilor legice sau se construieste o noua lege. In explicatia de tip probabilist, pe baza informatiei continute in explanans (care cuprinde, de data aceasta, o lege probabilista), explanandum-ul poate fi prevazut cu o foarte mare probabilitate si poate avea o certitudine practica.

Semnificativa prin deschiderile spre epistemologiile contemporane este conceptia lui Jacques Rueff [11]. Orice stiinta are un nivel empiric (raporturile de succesiune detectabile pe calea contactului senzorial-perceptiv cu fenomenle reale; de obicei, acestea sunt acceptate ca reguli de actiune) si un nivel rational-teoretic (introducerea unor ipoteze explicative, mai ales de ordin cauzal). Teoria urmareste transformarea constantelor din succesiunea reala in raporturi de cauzare. Explicatia este, insa, redusa de catre Rueff la un conventionalism epistemologic: aceste cauze prin care constatarile empirice devin inteligibile teoretic sunt create de teoretician, nefiind date in realitatea studiata. Cauzele, imaginate a fi datatoare de seama pentru anumite fenomene reale, sunt date a priori; justificarea lor se face prin concordanta teoremelor, a concluziilor (obtinute prin organizarea logica, valida sintactic si semantic) cu regulile empiric-observabile. O teorie neinfirmata de fapte ramane empiric semnificativa. Ea are doar un grad de confirmare, existand riscul unei respingeri ulterioare. Osciland intre scepticismul humeist, pozitivismul actual si constructivism, intre verificationism si falsificationismul lui Karl Popper, Jacques Rueff este adeptul unui relativism epistemologic, consonant, de fapt, cu liberalismul sau. Dupa acest ganditor, o teorie economica nu este si nici nu poate fi adevarata sau falsa, ci doar semnificativa sau nu in raport cu sfera faptelor vizate.

Recursul la fapte este necesar, dar nu totdeauna concludent: faptele pot fi interpretate astfel incat sa confirme si constructii pseudo-teoretice. “Un model teoretic ce nu aspira la o interpretare concreta efectiv verificabila nu constituie – arata J. P i a g e t – decat o schema logica; si, similar, un ansamblu de constatari observationale fara o structurare de acest tip se reduce la o simpla descriptie.”[12] In concluzie, cateva din cele mai semnificative cercetari contemporane ne permit sa precizam ca: 1) legile teoretice se obtin printr-o reconstructie logica a realului si nu printr-o simpla separare a esentialului de neesential; 2) testarea empirica a unei legi nu poate fi inteleasa ca simpla confruntare a acesteia cu presupuse observatii neutre, fidele realitatii, pur constatative; 3) nu orice explicatie teoretica este in concordanta cu explicatiile familiare, comune; uneori apare chiar o contradictie; legile teoretice corijeaza simtul comun, ii inlatura deformarile, deschizandu-i noi perspective asupra realului; 4) nu poate fi acceptata ca lege orice relatie constanta, orice regularitate; de asemenea, nu orice cerinta necesara are caracter de lege, ci numai aceea care dovedeste un temei in chiar articulatia interioara a sistemului cercetat.

·        Cele doua mari orientari gnoseologico-epistemologice traditionale, empirismul si rationalismul, constituie inca puncte de referinta directa sau mediata, polemica sau constructiva, in orientarile epistemologice actuale, atat ca orizont problematic cat si sub raportul principiilor ce prefigureaza anumite tipuri de solutii intrebarilor privitoare la originea si intemeierea cunostintelor. In acelasi timp, trebuie observat ca, in varianta sa clasica, empirismul a suferit un esec – mai ales in masura in care considera experienta directa, observationala, ca inceput absolut al cunoasterii si unic criteriu de validare a enunturilor cu un continut cognitiv veritabil: judecarea teoriilor stiintifice doar prin ipostazele lor empirice s-a dovedit a fi reductiva, deci nepermisa si mult prea ingusta. Limitele empirismului clasic (Locke, Condillac, Hume etc.) s-au transmis si in reluarile sale moderne (empirismul logic). Nici rationalismul prekantian, care considera ca punct absolut de pornire al cunoasterii intuitia intelectuala (Descartes, Leibniz etc.) nu a avut o soarta mai promitatoare, intrucat, la fel ca empirismul, accepta posibilitatea unei cunoasteri nemijlocite. Aceste orientari au fost epistemologii care ofereau un model ideal de stiinta in prelungirea unor stiinte reale considerate ca exemplare; astfel, pe un fond de reactie antispeculativa si antiscolastica, empiristii au ca model stiintele experimentale ale naturii, in timp ce rationalistii precritici se refereau in special la matematica si la fizica teoretica – acestea, intrucat sunt capabile sa ofere cunostinte care au necesitate logica, fiind net deosebite de caracterul probabilist al constatarilor observationale.

Epistemologia mai noua nu e preocupata atat de elaborarea unor modele ideale, cat de explicarea anumitor tipuri de rationalitate specifice stiintelor actuale. In aceasta directie, regandirea modului in care se obtin si se verifica cunostintele este facuta o data cu reelaborarea, nu numaidecat fidela, a unor teme traditionale. In prelungirea directiei initiate de Kant, se poate vorbi de o reorientare spre un rationalism epistemologic in ipostaze variate si chiar contradictorii. Insa, pentru a intelege mai usor contributiile epistemologiilor contemporane la clarificarea teoretica a structurilor cognitive de tip stiintific, vom lamuri, mai intai, cateva aspecte generale privitoare filosofia stiintei.

·        Stiinta – obiect al interpretarii si reconstructiei filosofice. Filosofia a cercetat stiinta pentru a-i oferi modele ideale, pornind de la anumite ramuri stiintifice care aveau oarecare exemplaritate (de pilda, matematica si fizica teoretica). In conditiile actuale, pentru a iesi din constructii a priori si a se apropia mai eficient de practica efectiva a savantului, ea proiecteaza modele de rationalitate stiintifica, stiluri de inteligibilitate cu functii preponderent descriptiv-explicative, interpretative, renuntand la a pune accentul pe o normativitate exterioara disciplinelor particulare. Cercetarile integrate, generic vorbind, in ceea ce se numeste “filosofia stiintei” reprezinta un orizont problematic de mare actualitate in reflectia filosofica. In multe din aspectele sale, fenomenul include innoiri tematice, revitalizarea unor interogatii de ordin gnoseologic care au insotit mereu gandirea filosofica, deplasarea dinspre traditionala teorie generala a cunoasterii inspre investigarea specializata a cunoasterii stiintifice, dar, mai ales, aparitia unor noi probleme si arii problematice pe care insusi progresul stiintific le genereaza, solicitand solutionari de ordin metateoretic. In special in aceasta ultima directie se contureaza cel putin doua aspecte.

In primul rand, trebuie avut in vedere faptul ca in stiinta moderna au avut si au loc mari transformari interne, care apartin revolutionarii stilului de gandire, cercetare si interpretare stiintifica; acest spirit stiintific se cere constientizat teoretic, mai ales atunci cand e nevoie de o imagine clara asupra a ceea ce se intampla in structura explicatiei stiintifice. De aceea, probabil, impulsul spre filosofia stiintei a pornit, de multe ori, din nevoia de a iesi din anumite situatii problematice in care, prin chiar evolutia sa, stiinta a ajuns: de pilda, crizele de crestere care au produs mutatii in fizica moderna; optiunea pentru un model explicativ in conditiile in care exista mai multe teorii concurente cu privire la acelasi domeniu de realitate; valoarea cognitiva si verificarea unor teorii stiintifice in care elementele de constructivitate teoretica depasesc ceea ce accepta modul filosofic clasic de a intelege procesul de cunoastere a realitatii s.a.m.d.

In al doilea rand, este evident ca stiinta actuala modifica radical imaginile traditionale despre om, viata, lume, Univers. Impactul – receptat, deseori, ca brutal – modificator de structuri culturale si ierarhii de valoare, de climat psiho-social si de sensibilitate axiologica etc. este atat de profund incat stiinta nu mai poate fi privita doar ca o simpla variabila a vietii si muncii spirituale, ci ca pivot ce angajeaza grav si decisiv conditia umana – sub toate aspectele sale – in orizonturi imprevizibile de progres civilizatoriu. De aceea, nu se poate sa se ignore consecintele umane si statutul social-economic, tehnologic, politic si cultural pe care stiinta actuala le are. Or, aceste aspecte, prin implicatiile pe care le genereaza, solicita o constientizare si integrare filosofica.

In egala masura, anumite achizitii cognitive cu statut teoretic (logica matematica, teoria generala a sistemelor, cibernetica, semiotica) sau empiric (psihosociologia, psihologia genetica s.a.m.d.) ofera metode si instrumente riguroase care pot fi cu succes aplicate stiintei insesi ca obiect de studiu. Apeland la asemenea mijloace, gandirea filosofica se adecveaza mai mult si eficient structurii si functiilor practicii stiintifice, nemaifiind un exercitiu teoretic gratuit, cu un demers interpretativ-explicativ capabil sa indrume sau sa coordoneze insasi evolutia stiintei in albia anumitor exigente de ordin general-filosofic.



Prin urmare, se prefigureaza doua ipostaze relativ distincte in care si prin care filosofia se implica in studierea stiintei actuale. Mai intai, o anume filosofie se gaseste incorporata, cu sau fara intentia expresa a omului de stiinta, in cercetarea propriu-zisa. Ea apartine nucleului valoric pe care si prin care savantul se angajeaza, adica setul neomogen al ideilor directoare, perspectivelor, motivatiei s.a.m.d. Acestea pot fi prealabile cercetarii sau se sedimenteaza pe parcurs, in prelungirea practicii stiintifice. Mai semnificativa este insa filosofia instaurata ca reflex interpretativ si/sau explicativ asupra unui anumit tip de stiinta, privit ca obiect pentru a-i surprinde structura interioara, modalitatile de constituire si testare a enunturilor, starile de normalitate, crizele s.a.m.d. Acest demers teoretic nu este interior stiintei, ci exterior ei, nu are loc in stiinta, ci asupra stiintei. El se adecveaza din punct de vedere teoretic-descriptiv la stiinta deja existenta, deja constituita, sau poate fi orientat ca instrument metodologic si clarificator spre aspectele procesuale – autoconstituante – ale stiintei insesi. Asadar, filosofia ofera un ideal de stiintificitate, iar acesta (in functie de cele doua accente care il directioneaza) poate fi prezentat in formele imperativ-normative, aratand ca trebuie si cum trebuie sa fie stiinta autentica, sau poate fi angajat, ca etaj metateoretic, in chiar cautarile stiintei de a se autodesavarsi.

·        Filosofia stiintei cuprinde o gama larga de preocupari, atitudini, perspective si demersuri cognitive prin care stiinta este studiata ca fenomen spiritual specific integrat in ansamblul vietii social-culturale. Ceea ce este clar e faptul ca stiinta insasi, in acest caz, simte nevoia sa fie incorporata in contexte explicative de natura filosofica. Dimensiunile, structurile, functiile si semnificatiile sale, pentru a fi relevante, trebuie aduse, atrase si lamurite in orizontul reflectiei teoretico-filosofice. Aceste intreprinderi ar putea fi grupate in trei segmente problematice: rolul stiintei in societate; lumea descrisa in/si prin stiinta; fundamentele stiintei. In masura in care continuturile acestor categorii tematice sunt supuse unor cunoasteri generale si valorizatoare, ele apartin filosofiei stiintei, deci discursului filosofic, fiind deopotriva de indreptatite prin ceea ce isi propun sa spuna, si complementare prin ceea ce spun efectiv despre statutul cunoasterii stiintifice. Cu toate acestea, centrul de interes al filosofiei stiintei este constituit din acele probleme care se refera direct la structura explicatiei stiintifice, confruntarea legilor cu experienta, cadrul conceptual in care se misca argumentarea si explicatia, articulatia logica a ideilor de baza (definitii, propozitii, reguli de inferenta) etc. Anumite aspecte din acestea se preteaza la delimitari formale si tratari de sine statatoare. De pilda, logica stiintei urmareste studiul formelor si mijloacelor logice utilizate in expunerea, in comunicarea si in elaborarea teoriilor stiintifice. Cu alte cuvinte, este decupat, din aceasta perspectiva, doar aspectul “anatomic” al cunostintelor, tehnica lor logic-formala de structurare. Chiar daca se formalizeaza, in cazul in care analiza de acest tip descopera cerinte, critici si cai de refundamentare a consistentei teoriilor, nu se iese din orizontul domeniului vizat. Insa, abordarea unei discipline particulare sau a unui grup de discipline din perspectiva filosofica trece dincolo de acestea, apeland la coordonate, sisteme de referinta si criterii de inteligibilitate filosofica, exterioare disciplinei sau disciplinelor avute in atentie. Continuturile studiate vor capata astfel o noua relevanta, pentru ca vor fi formulate (mai bine zis reformulate) in termenii perspectivei filosofice care pune in joc un set de optiuni si linii directoare deja existente. Analiza stiintei, facuta din unghiul unor preconceptii filosofice, va reusi confirmarea sau remodelarea unor ipoteze privitoare la natura intima a cunoasterii stiintifice, maniera de verificare s.a.m.d. Aceasta imagine prealabila, desi nu definitiva, despre stiinta pe care filosofia o pune in actiune atunci cand studiaza stiintele particulare angajeaza, direct sau indirect, o conceptie despre lume ce are implicatii in planul intelegerii statutului existential al omului. Tocmai de aceea filosofia stiintei apartine filosofiei; atat atunci cand teoreticianul adapteaza continuturile unei stiinte anume la un model conceptual deja constituit si inteligibil (cu raspunsuri privind ce este cunoasterea, adevarul, ipoteza, teoria s.a.m.d.), cat si atunci cand, intr-un discurs de sine statator, se descrie si explica mecanismul structural si teoretic al unei ramuri stiintifice anume, detectandu-i-se specificitatea in raport cu altele. In ambele cazuri, obiectivul e tocmai fundamentul cunostintelor stiintifice si, pentru a-l explica in forme satisfacatoare sub raport logic si teoretic, sunt introduse si aplicate concepte care, de regula, nu figureaza in corpusul enunturilor stiintifice; astfel, concepte ca: teorie, lege, experiment, explicatie, verificare, masura, model etc. apartin discursului filosofic aplicat asupra discursului stiintific. Modelul circumscris de teoria stiintei aduce un spor de claritate asupra stiintelor ce figureaza in extensiunea sa ca obiecte de studiu filosofic.

·        Epistemologia, ca demers metateoretic, priveste stiinta, o descrie, analizeaza si reconstruieste intr-o maniera obiectiva, tinzand spre o cunoastere valabil structurata a cunoasterii stiintifice. In functie de sfera de extindere, poate fi generala – aplicata si aplicabila stiintei in genere, in masura in care propune modelele ideale si exemplare de stiintificitate – sau de ramura, atunci cand se apleaca asupra modului specific de elaborare a structurilor explicative, de functionare a experimentului si verificarii etc. Epistemologia este considerata fie ca disciplina autonoma, fie ca ramura limitata in sfera filosofiei stiintei. Ea si-a asimilat instrumente riguroase de ordin stiintific (logica matematica, constructiile axiomatice si formale etc.), avand, de aceea, puncte de interferenta cu metastiinta, adica cu perspectivele stiintifice de clarificare si reconstructie a stiintei (de pilda, logica, reconstructiile formalizante, semantica etc.). Dar aceste metodologii sunt incorporate si, deci, subordonate unei interpretari cu rigori si consecinte de ordin filosofic. Asa cum remarca Robert Blanché,

“se vede ca epistemologia, care este o reflectie asupra stiintei, intra ea insasi cu acest titlu in metastiinta si nu poate fi distinsa de aceasta decat prin nuante – metastiinta aratand de obicei o extrema grija de a transpune in domeniul sau stilul si exigentele de rigoare ale stiintei si neputand fi, deci, deloc practicata decat de catre savantii specialisti, in timp ce epistemologia ia adesea, in raport cu stiinta, ceva mai multa distanta si conserva inca, cu toate eforturile de a-l atenua, un caracter filosofic, mai mult sau mai putin marcat”.[13]

Epistemologia actuala ni se prezinta, chiar la o analiza sumara, ca diversificata, atat in privinta ariei tematice cat si, mai ales, in sfera concluziilor sau tipurilor de abordare angajate. Aceasta stare se datoreaza unor factori precisi: climatul intelectual, stiintific si ideologic, traditia filosofica, racordarea la felurite teze sau teorii revendicate filosofic, mediul polemic care solicita anumite delimitari si/sau insistente problematice, instantele social-culturale si ideologice de control si/sau acceptare, disponibilitatile de receptare – fidela sau eronata, riguroasa sau manipulatorie – a unor solutii epistemologice de catre societate s.a.m.d.; sunt doar cativa din parametrii care genereaza maniere felurite de intelegere si solutionare a problematicii epistemologice. In general, mediul social, prin toate aspectele sale, exercita o presiune orientativa, desi aceasta este greu sesizabila. Si, invers, optiunile epistemologice produc efecte cu ecou indepartat, la fel de putin evidente. In conditiile in care stiinta insasi a renuntat la pozitia de simplu factor al vietii spirituale, fiind angajata in chiar mersul vietii materiale si tehnice, impactul ideologic al epistemologiei exista, desi nu direct si nu in forme explicite. Aceste propagari ale epistemologiei in zone in care nu pare a fi direct interesata cresc, se accentueaza, pe masura ce se trece de la stilul stiintific spre cel filosofic de abordare a fenomenului “stiinta” – potrivit distinctiei lui R. Blanché. In timp ce primul apartine etajului autoreflexiv al unei stiinte fiind legat nemijlocit de cerintele cercetarii efective, stilul filosofic este mai detasat de obiectivele si necesitatile practicii curente a omului de stiinta, fiind dispus si predispus la integrarea stiintei in contexte explicative mai cuprinzatoare. Daca modul stiintific de a face epistemologie are un caracter mai riguros, tehnic si aplicat, cel filosofic situeaza stiinta in orizonturi cognitive, valorice si valorizatoare de generalitate crescuta.

Chiar si in cazul epistemologiilor specializate si cu o reala aderenta la anumite componente din structura teoriilor stiintifice (logica si reconstructia formalizata a stiintei, epistemologiile interne si de ramura etc.), nu se poate vorbi de o totala neutralitate filosofica, ideologica. De pilda, chiar pledoaria pentru dezideologizarea disciplinelor sociale si umane, promovata de neopozitivism, este tot o ideologie: de tip tehnocratic. De altfel, inclusiv cercetarile epistemologice care nu sunt expres si nici nu par a fi angajate filosofic capata o intrebuintare filosofica. Exemplar este cazul lui K u h n; teoria paradigmelor, care opteaza pentru pluralism si concurenta teoretica aplicate unui domeniu de realitate, are presupozitii filosofice pe care le-au dezvaluit unele reactii critice; astfel, i s-a reprosat relativismul, subiectivismul, anarhismul, liberalismul s.a.m.d. In acelasi sens, viziunea lui K. Popper asupra cresterii cunoasterii stiintifice este consonanta cu liberalismul economic. Se cunoaste, insa, ca dimensiunile si consecintele teoretico-filosofice si/sau ideologice (in sens larg) ale epistemologiei nu reprezinta, din principiu, piedici in calea eforturilor acesteia de a propune modele riguroase de rationalitate stiintifica. Cu atat mai mult, in deschiderea teoretica oferita de filosofiile aderente intr-un fel sau altul la praxis-ul istoric si uman, componenta ideologica este stimulativa pentru chiar aspiratia epistemologiei spre obiectivitate.

Asemenea relatii ale epistemologiei cu climatul ideologico-social si cu filosofia sunt, uneori, percepute in maniere eronate. “Este o opinie comuna – arata Mario Bunge – ca, deoarece stiinta si tehnologia sunt obiective, ele nu implica nici evaluari, nici principii morale. Aceasta convingere este folosita ca scuza pentru a-i absolvi pe oamenii de stiinta si tehnologi de responsabilitati sociale si a lasa elucidarea conceptelor de valoare si de conduita pe mana filosofilor sau chiar a teologilor.”[14] Insa, constata in continuare acelasi autor, “nici una din cele doua actiuni nu este justificata”, caci, daca datele si teoriile stiintifice sunt obiective si libere de valorizari, stiinta, fundamentala sau aplicata, trebuie apreciata valoric. Exista, dar, alaturi de moralitatea intrinseca – compusa din coduri normative specifice domeniului, ce urmaresc atingerea si comunicarea adevarului – si o moralitate extrinseca a cercetarii, referitoare la insertia sa valorico-sociala. De aceea, orientarile in filosofia stiintei sunt moduri de interpretare a valorii stiintei, iar efectele lor asupra practicii stiintifice, asupra receptarii si situarii stiintei in viata sociala, asupra ideologiilor – privite in sens foarte larg – sunt de netagaduit.

Lectura obligatorie:

1        Mircea Flonta, Cognito. O introducere critica in problema cunoasterii, Editura ALL, 1994,

 Sectiunea a doua








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1724
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site