Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


ISTORIA FILMULUI ROMANESC IN 7000 DE CUVINTE

Film

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ISTORIA FILMULUI ROMANESC IN 7000 DE CUVINTE
The secret – textul filmului - Secretul Legea atractiei
FILME ROMANESTI
Fata fara zestre ~ recenzie-film
Cateva reguli practice pentru treatment-ul unui film documentar
DIN FILMELE AMERICANE

ISTORIA FILMULUI ROMANESC IN 7000 DE CUVINTE

de Marian Tutui



            Cinematograful a aparut in Romania la 27 mai 1896, la mai putin de 5 luni de cand la Grand Café din Paris fratii Louis si Auguste Lumière au aratat lumii minunea fotografiilor in miscare. Primele proiectii au avut loc in Bucuresti la sediul ziarului de limba franceza L’Indépendance Roumaine, care aparea zilnic in doua editii inca din 1876. Echipa mobila a firmei Lumière a sosit prin intermediul lui Edwin Schurmann, impresarul celebrelor actrite Adelina Pati si Eleonora Duse. Au fost proiectate filmele: Un dineu, Lectii de mers pe bicicleta, Sera, Plecarea enoriasilor de la o messa, Mic dejun pe iarba, Piata Operei, Bufetul, Sosirea unui tren in gara. Tot in acest ziar, redactorul rubricii mondene, Mihail Vacarescu (sub pseudonimul Claymoor) a semnalat evenimentul: “Ieri seara aparatul cinematografic a fost asezat in marele salon al ziarului nostru, unde vor avea loc proiectii ziua si noaptea… A fost ca o iesire din biserica intr-o zi de sarbatoare… Personajul misterios care manevra la fel de misterioasa lanterna magica ne-a condus la Moulin Rouge in timpul unei petreceri nocturne… Totul se deruleaza cu o asemenea veridicitate si cu o asemenea viteza incat poti crede ca intr-adevar aceasta e realitatea.” Proiectiile s-au prelungit pana in septembrie, avand loc si in alte sali, iar pretul a coborat, astfel incat atractia mondena s-a transformat   intr-un spectacol popular.    

Privind retrospectiv, nu este intamplator faptul ca cinematograful a venit de la Paris la Bucuresti in aceste circumstante si atat de timpuriu. De la jumatatea secolului al XIX-lea modernizarea Romaniei s-a facut sub influenta culturii franceze, iar Bucurestiul, pentru frumusetea centrului sau si asemanarile unor edificii cu cele din capitala Frantei, a capatat supranumele de “Micul Paris”. Arhitecti francezi precum Albert Galleron, Paul Gottereau, Albert Ballu, Bernard Cassien au lasat amprenta Renasterii franceze asupra mai multor cladiri din Bucuresti, iar un medic franco-spaniol Charles D’Avilla (Carol Davila) a fondat inca din 1857 scoala de medicina care isi pastreaza prestigiul si azi. Inceputul relatiilor politice si culturale privilegiate romano-franceze se datoreaza marelui istoric Henri Michelet, care a facut cunoscute opiniei publice internationale originea latina a limbii si poporului roman, ca si aspiratiile de uniune nationala. Amintirea acestei epoci a pastrat-o un hotel din Paris (pe str. Vaugirard), care s-a numit timp de peste 100 de ani “Principatele Unite”. La randul ei, Romania, care copiase constitutia si alte institutii dupa Franta si Belgia, aspira la titulatura de “Belgia Orientului”. Desi isi obtinuse independenta formala mai tarziu decat Grecia, abia in 1878 (devenind regat in 1881), odata cu Serbia, dintre tarile est-europene, Romania se apropia cel mai mult de standardele occidentale, desi pastra cele mai mari contraste intre clasele sociale. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Romania era printre primele tari care adoptasera sistemul metric, prima tara ortodoxa care a adoptat calendarul gregorian (1866), singura tara balcanica unde exista un capital autohton semnificativ, una dintre cele mai stabile monede, dar singura cu acoperire totala in aur din Estul Europei (din 1867), singura banca privata capabila de investitii industriale – Marmorosch, Blank & Co. (fondata inca din 1848), cea mai densa retea de cale ferata etc. Chiar si dupa 1877, Romania a continuat sa fie o tara in care isi gaseau adapost refugiati politici din tarile balcanice (sarbi, precum viitorul prim ministru Nikola Pasic, intre 1883-1889, greci si albanezi, precum Hristache Antoniu, june-prim in filmele mute romanesti cu haiduci, apoi repatriat in Albania unde a ajuns cantaret de opera) sau in care soseau emigranti, majoritatea sezonieri (“pecialbari”), in speranta de a putea trimite bani acasa. In 1900, mica Romanie, cu doar 6 milioane de locuitori si 130 de mii de km2 (unirea cu Transilvania avand loc abia in 1918), era al patrulea producator mondial de petrol si de grau. La randul sau, Bucurestiul era al doilea oras ca marime din Balcani dupa Istanbul, cu aproape 300 000 de locuitori. Capitala Romaniei a fost primul oras din lume iluminat cu petrol lampant (1857); in 1871 a fost introdus iluminatul cu gaz aerian, iar din 1882 cel electric. Prima linie electrica de tramvai a fost inaugurata inca din 1894.

            Incepand de la jumatatea secolului al XIX-lea, multi romani au studiat la Paris sau au cunoscut gloria in capitala Frantei. Dintre acestia trebuie amintiti sculptorul Constantin Brancusi, pionierii aviatiei mondiale Traian Vuia si Henri Coanda, scriitorii Martha Bibescu, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran; biologul Victor Babes, inventatorul stiloului (1850), Petrache Poenaru, pilotul de curse Petre Cristea, castigator al Raliului de la Monte Carlo (1936) etc.

In domeniul cinematografiei s-au afirmat in Franta actorii Elvira Popesco (1896, Bucuresti – 1993, Paris), Maria Ventura (1886, Bucuresti – 1954, Paris), eroina in filmele lui Victorien Jasset, Albert Capellani si Georges Denola; Jean Yonnel (1891, Bucuresti – 1968, Paris), care a jucat in filme ale lui Abel Gance, Henri Diamant-Berger, Robert Saidreau si Julien Duvivier; producatorii Bernard si Emile Tanenzeff (directori ai firmei Pathé-Nathan, nascuti la Chisinau) si compozitorul Vladimir Cosma (n. 1940, Bucuresti). Alti cineasti reputati originari din Romania au fost regizorul german Lupu Pick (1885, Iasi – 1931, Berlin), creatorul kammerspiel-ului, actrita si cantareata Maria Cebotari (1910, Chisinau – 1949, Viena), actorii americani Johnny Weissmuller (1904, Timisoara – 1984, Acapulco, cel mai cunoscut interpret al lui Tarzan), Edward J. Robinson (Emmanuel Goldenberg, 1893, Bucuresti – 1973, Hollywood), John Houseman (Jacques Haussmann, 1902, Bucuresti – 1988), regizorii americani Jean Negulesco (1899, Craiova – 1993, Marbella), Lewis Milestone (Lev Milstein, 1895, Chisinau – 1980), Otto Preminger (1905, Wishniewska – 1986), compozitorul italian Roman Vlad (n. 1919, Cernauti, stabilit in Italia in 1938, autorul muzicii unor filme precum La beauté du diable, 1949, in regia lui René Clair), compozitorul german Michael Cretu (n. 1957, Bucuresti, autorul muzicii din Sliver, 1993, in regia lui Phillip Noyce) etc.

            Prima filmare in Romania a fost realizata pentru firma Lumière de catre opticianul si fotograful francez Paul Menu (1876-1973): Parada regala de 10 mai 1897/ Majestatea Sa Regele calare, ocupand locul pe bulevard pentru a prezida defilarea. Au urmat alte 16 actualitati filmate in decurs de doua luni: Targul Mosilor, Hipodromul si cursele de la Baneasa, Terasa cafenelei Capsa, Inundatiile de la Galati, Exercitiile marinei terestre, Vasele flotilei de pe Dunare etc. Este interesant ca Paul Menu a ramas o vreme in Romania si a fost considerat cineast roman, in timp ce camera sa de filmat a fost achizitionata de dr. Gheorghe Marinescu (1863-1938), care a utilizat-o pentru cercetarile sale in domeniul neurologiei, realizand, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, in 1898 primul film stiintific din lume – Tulburarile mersului in hemiplegia organica. Insusi Auguste Lumière recunostea prioritatea dr. Marinescu intr-o scrisoare din 29 iulie 1924: “Comunicarile dv. asupra utilizarii cinematografiei in studiul bolilor nervoase mi-au trecut, intr-adevar, prin mana intr-o vreme cand primeam “La Semaine médicale”, dar atunci aveam alte preocupari de ordin industrial, care nu-mi permiteau sa ma consacru cercetarilor biologice. Marturisesc ca uitasem aceste lucrari si va sunt recunoscator de a mi le fi amintit. Din pacate, putini savanti au urmat calea deschisa de dv.” Demersul dr. Marinescu si-a gasit repede utilitatea, intrucat la 25 octombrie 1899 medicul Alexandru Bolintineanu a sustinut la Paris o teza de doctorat despre coxotuberculoza care se baza pe studiul mersului bolnavilor din filmele realizate la Spitalul Pantelimon.   

Primii autohtoni care au filmat in Balcani au fost considerati in genere fratii aromani Ienache (1878, Avdella – 1954, Salonic) si Miltiade Manakia (1882, Avdella – 1964, Bitolia). Fotografiile trimise de ei in 1903 ziarului Universul pentru a ilustra ostilitatile din timpul Rascoalei de Sf. Ilie sunt printre primele din Romania tiparite prin gravare. Tot un roman, pictorul Carol Popp de Szathmary (1812-1888), prin fotografiile realizate cu ocazia Razboiului Crimeii, fusese primul fotoreporter de razboi din lume. Participand in 1906 la Expozitia internationala de la Bucuresti, cei doi frati, nu au vazut doar pentru prima data fotografiile in miscare, ci, poate, si o camera Urban. Ienake a obtinut o medalie de aur si una de argint, in vreme ce Miltiade una de argint, distinctii oferite pentru valoarea fotografiilor expuse de ei in pavilionul special dedicat romanilor care traiau in Macedonia. Ienache, cu bursa primita din partea regelui Carol I a putut calatori la Paris si la Londra, de unde a achizitionat camera de filmat Bioscope 300 de la firma Charles Urban & Co. In acelasi an au realizat Obiceiuri casnice la aromancele din Pind, urmate de alte filme care infatisau horele, migratia turmelor, obiceiuri religioase, inmormantari si nunti ale aromanilor, care pot fi considerate primele filme etnografice din lume. Totodata, ei au lasat posteritatii documente cinematografice unice pentru acea vreme, cum ar fi scene de represalii prin spanzuratoare din timpul razboaielor balcanice sau primul reportaj filmat de proportii considerabile, vizitele sultanului Mehmed Reshad al V-lea la Salonic si Bitolia (1911). Nu se poate nega o anumita influenta a fratilor Manakia asupra cinematografiei romanesti, deoarece copiile filmelor aduse de ei in Romania sunt montate si au titluri si inserturi in romana, intrucat erau pregatite pentru proiectie si realizate special pentru publicul romanesc. Pe de alta parte, s-ar putea ca ei sa-l fi intalnit pe operatorul Ion Voinescu si pe C. Istrati in 1906, cu cinci ani inainte de a fi filmat Excursie in Macedonia turceasca/ Vizita ministrului Istrati in Macedonia.

            In septembrie 1911, regizorul Grigore Brezeanu si probabil operatorul Victor De Bon realizeaza primul film artistic romanesc Amor fatal, avand in distributie pe Lucia Sturdza, Tony Bulandra, Aurelian Barbelian, Constantin Neamtu-Ottonel, Grigore Brezeanu. Filmul   s-a pierdut si se pastreaza putine informatii despre el. In acelasi an, pe 7 noiembrie, pe scena Teatrului National montarea basmului prelucrat de Victor Eftimiu, Insir’te margarite, este completata de regizorii Aristide Demetriade si Grigore Brezeanu cu scene filmate in care apareau Aristide Demetriade, Zaharia Birsan, Eleonora Mihailescu si Ecaterina Zimniceanu. In ziarul Adevarul, dramaturgul Mihail Sorbul aprecia experimentul drept “compromisul intre o arta ce si-a castigat cu prisosinta acest titlu si intre un inceput de arta”. In schimb,  filmul  din 1912, Independenta Romaniei a avut o soarta mai buna, ajungand sa fie distribuit in Transilvania, Austria, Ungaria, Franta si Rusia. Actorii Petre Liciu, Constantin I. Nottara, Aristide Demetriade, Grigore Brezeanu si scriitorul Corneliu Moldoveanu au colaborat la realizarea scenariului, regia i-a apartinut tot lui Grigore Brezeanu, iar imaginea a fost semnata de francezul Frank Daniau, in timp ce producator a fost Leon Popescu prin firma sa Filmul de Arta Leon Popescu. Mai multi actori ai Teatrului National si-au dat concursul pentru a-i infatisa pe domnitorul Carol I (Aristide Demetriade), Osman Pasa (Constantin Nottara), primul ministru Mihail Kogalniceanu (Ion Niculescu), generalul Cernat (Ion Dumitrescu), generalul doctor Carol Davila (Ion Merisescu), tarul Alexandru al II-lea al Rusiei (Pepi Machauer), generalul Arion (Ghita Popescu), mitropolitul si generalul Totleben (Constantin Orologea), principesa Elisabeta (Constanta Demetriade) sau personaje legendare precum Penes Curcanul (Aurel Athanasescu) si Rodica (Jeni Metaxa- Doro), preluate din poeziile lui Vasile Alecsandri. Si-au mai dat concursul actorii Elvira Popescu, Aristita Romanescu, Ion Brezeanu, Maria Filotti etc. si, in calitate de interpreti, operatorul Nicolae Barbelian sau dramaturgul Gheorghe Ciprian. Totusi, meritul cel mai mare al filmului este ca prin utilizarea a  80.000 de figuranti, din care o parte chiar veterani ai Razboiului de independenta, a rezultat o superproductie cinematografica recunoscuta ca atare de presa franceza, comparabila in epoca doar cu filmele lui Giovanni Pastrone sau mai tarziu, in Romania, cu filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Este interesant totodata faptul ca este vorba aici de unul dintre primele filme din lume in care un suveran s-a putut vedea in calitate de personaj, astfel incat Carol I a acordat sprijin financiar pentru realizarea filmului.

            In acelasi timp, in Transilvania, aflata pana in 1918 in componenta Imperiului Austro-Ungar, primele proiectii cinematografice se pare ca dateaza din 1898, deci doi ani mai tarziu dacat la Bucuresti, si se datoreaza prof. M. Benko, care a facut demonstratii la Alba Iulia, Dumbraveni si Blaj. Prima sala de cinema s-a infiintat la Brasov in 1901, in Romania prima special amenajata pentru cinema fiind la Iasi, cea a lui Anton C. Bottez, reprezentant al Casei Pathe. Ca si in Romania, extinderea cinematografelor a fost incetinita din cauza lipsei uzinelor electrice. Au aparut mai multe case de productie cinematografica, mai ales la Cluj, cum ar fi Proja, Corvin sau Transsylvania, unde a desfasurat o bogata activitate Eugen (Jeno) Janovics (1872, Ungvar –1946, Cluj). El si-a continuat activitatea la Cluj si dupa unirea Transilvaniei cu Romania, realizand mai multe documentare despre Romania (pentru casele Moldfilm si Foto-film Cluj), participand totodata la realizarea catorva din primele filme artistice unguresti (1913, Manzul sarg/ A sarga csiko, regia Felix Vanhyl, dupa drama din mediu taranesc a lui Ferenc Csepreghy, E. Janovics fiind co-producator alaturi de firma Pathé) sau Din groazele lumii/ Vilagrem (1920, regia E. Janovics), o drama moralizatoare despre efectele sifilisului, continand inclusiv imagini dintr-o clinica sau filmari sub microscop datorate consultantului stiintific, savantul roman Constantin Levaditti. Din groazele lumii a fost prezentat intaia oara pe 29 decembrie 1920 la Teatrul National din Cluj in completarea unei conferinte medicale a profesorului Levaditti, ruland pe alte ecrane de la inceputul anului urmator, si se pare ca a beneficiat de o subventie din partea statului roman. Alaturi de Eugen Janovics, in Transilvania si-au mai inceput activitatea cinematografica regizorul britanic de origine maghiara Sir Alexander Korda (Sandor Laszlo Kellner, 1893-1956), sotul actritei Merle Oberon, ca si regizorul american Michael Curtiz (Mihali Kertesz, 1888-1962), autorul memorabilului Casablanca (1943) pentru care a obtinut premiul Oscar.



            Spectacolele cinematografice vor reaparea in Bucuresti prin 1905, pentru a deveni insa permanente. Daca excludem Pavilionul cinematografiei de la marea expozitie din 1906, prima cladire construita anume pentru proiectii a fost cinematograful Volta de pe str. Doamnei, care a functionat din 1909.

            Prima revista specializata de cinema, Revista cinematografica, a aparut la Barlad in anul premierei Independentei Romaniei, 1912, avand o existenta efemera, la fel ca si cele care i-au urmat. Treptat, noua arta a invins scepticismul intelectualilor, astfel incat in 1910 semnau cronici de cinema scriitori precum Liviu Rebreanu si Mihail Sorbul in Scena, iar din 1929 D. I. Suchianu s-a afirmat ca primul teoretician roman al celei de-a saptea arte, autor al unui Curs de cinematograf in 1930 si presedinte al Sindicatului cinematografistilor in 1933.                   

Casele de productie cinematografica au avut ambitii mari, dar existente efemere: Romania Film (a lui Constantin T. Theodorescu) Filmul National Roman (1914), Filmul de Arta Leon Popescu, Lumina (1914, a lui Tudor Posmantir, la Braila), Carmen – Sylva (a lui Gheorghe Ionescu), care au realizat si filme documentare si jurnale de actualitati), Moment Film, ulterior Clipa Film (1927, a lui Horia Igirosanu) etc.

In timpul primului razboi mondial, in conditiile refugierii guvernului la Iasi, a fost organizat la Iasi Serviciul Foto Cinematografic al Armatei Romane (15 noiembrie 1916), unul dintre primele studiouri de stat din lume, specializat in realizarea de filme documentare. Aici si-au desfasurat activitatea operatori precum Constantin Ivanovici, Tudor Posmantir, Georges Ercole si Nicolae Barbelian, a caror activitate s-a materializat la inceput in realizarea de reportaje filmate din primul razboi mondial. Implicarea statului roman in productia cinematografica s-a materializat mai tarziu in Legea fondului national cinematografic (9 iulie 1934), care consfintea colectarea filmelor de catre Serviciul cinematografic care functiona in cadrul Oficiului National de Turism incepand de la infiintarea acestuia, in 1936. Primul studio al ONC se da in folosinta in august 1937. Pe 21 ianuarie 1941, pe platoul de 200 m2, tratat acustic si dotat cu aer conditionat, instalatii electrice si sali de montaj, dr. Ion Cantacuzino, in calitate de producator da primul tur de manivela la filmul O noapte furtunoasa in regia lui Jean Georgescu. 

            Primele desene animate dateaza din anii ’20. Pionierii animatiei romanesti Aurel Petrescu (1897-1948) si Marin Iordache (Iorda, 1901-1972) au lucrat ca graficieni in presa vremii si apoi ca operatori, regizori (Iorda si ca scenograf si regizor de teatru) si actori. In 1920, Aurel Petrescu realizeaza Pacala in luna (la casa de productie Soarele a germanului Erich Pommer), care e prezentat in aprilie, la Cinematograful militar din Bucuresti, urmat de Pacala amorezat (1925), iar intre 1923-1927 de ciclul de desene animate umoristice D’ale zilei, din pacate toate pierdute, o idee despre cum aratau putand sa ne facem din desenele pastrate. In 1927, cu ajutorul unui aparat de filmat Charles Urban & Co., cumparat de la Aurel Petrescu, Marin Iorda realizeaza Haplea, primul desen animat romanesc pastrat, pornind de la figura personajului pe care il lansase in benzi desenate umoristice. Daca Pacala era un personaj preluat din folclorul romanesc, localizat oarecum in trecut, Haplea era un personaj care a intrat in folclor datorita popularitatii benzilor desenate si figurii sale de naiv contemporan, pe care cineastul a introdus-o si intr-un film cu actori, Haplea (1928). Aurel Petrescu a continuat cu figuri zoomorfe (1926, Motanul in luna) si cu “caricaturi animate”  Capete (1927) sau Proverbe ilustrate (1927). Se poate spune ca Barbatul de la Adam pana azi si Femeia de la Eva pana in zilele noastre (1927) prefigureaza Scurta istorie (1957) si alte desene animate celebre de mai tarziu ale lui Ion Popescu-Gopo. Din pacate, toate s-au pierdut. Inceputurile in animatie au fost timpurii, in schimb nu au putut avea continuitate, intrucat urmatoarele incercari dateaza abia din anii ’40.

            Tot in aceasta perioada a inceput o productie aproape constanta de jurnale de actualitati cu subiecte romanesti la casele de productie Soremar (1930), Chalant-Paltour (1930), Carpathia (1931), Indrofilm (1935), Nationalul Nou (1937) si Serviciul cinematografic din cadrul Oficiului National de Turism (inaugurat la 6 august 1936), devenit institutie independenta la 1 septembrie 1938 si redenumit Oficiul National al Cinematografiei,  sub conducerea regizorului Paul Calinescu. Cele mai vechi jurnale pastrate sunt intitulate „Jurnal sonor nr”. (al saptamanii), dupa care este mentionat anul realizarii. Aceste jurnale cuprindeau subiecte romanesti si straine, cum ar fi vizite, primiri si alte ceremonii la care participau mai ales familia regala si membri ai guvernului (ponderea reflectarii activitatii guvernului crescand in anii celui de-al doilea razboi mondial), evenimente culturale (bienale de arta) si sportive (raliuri, meciuri de fotbal, tenis, curse hipice si de schi), calamitati naturale, slujbe religioase de Boboteaza si de Pasti, aspecte de la manifestatii de 1 mai, din 1939 aparand si o rubrica „Romani, cunoasteti-va tara!”, in care erau prezentate locuri pitoresti. In timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost realizate filme documentare si jurnale de actualitati si in colaborare cu studiourile UFA Berlin. 

            Din 1928, profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955) si colectivul sau de sociologi incepe realizarea primelor filme sociologice din lume: Obiceiuri populare romanesti (1928, regia Mihail Vulpescu), Dragus – viata unui sat romanesc (1929, regia Paul Sterian, Nicolae Argintescu-Amza), Un sat basarabean – Cornova (1931, regia Henri Stahl, Anton Golopentia), Satul Sant (1936, regia Henri Stahl), Obiceiuri din Bucovina (1937, regia Henri Stahl, Constantin Brailoiu), imaginea apartinand unor operatori profesionisti si rutinati, Nicolae Barbelian, respectiv Tudor Posmantir (ultimele trei).  

            Dintre filmele artistice mute mai trebuie mentionate si Razbunarea (1913, regia Haralamb Lecca dupa drama Napasta de I. L. Caragiale), Pacat (1924, in regia lui Jean Mihail, dupa nuvela omonima a lui I. L. Caragiale), Tigancusa la iatac (1923, regia Alfred Halm, film pierdut, dupa nuvela omonima de Radu Rosetti, despre dragostea dintre un boier si o tiganca, in care au debutat actorii Elvira Popescu si Ion Fintesteanu), Manasse (1925, regia Jean Mihail, o melodrama avand ca subiect dragostea dintre un roman si o evreica, dupa nuvela lui Ronetti Roman), Datorie si sacrificiu (1925, regia Ion Sahighian, o poveste de dragoste pe fundalul primului razboi mondial), comedia Asa e viata (1927, in regia lui M. Iorda), care reuseste sa imbine scheciurile de inspiratie hollywoodiana cu tipologia fanfaronului bucurestean Mitica, lansat de dramaturgul I. L. Caragiale, melodramele Lia (1927, in regia lui Jean Mihail) sau Piatra lui Osman (1929, posibil in regia francezului Marc D’Arly), comediile Lache in harem (1927, in regia lui Marcel Blossoms si m. Kellermann), Maiorul Mura (1928, in regia lui Ion Timus) si Gogulica CFR (1929, in regia lui Constantin Dumitrescu), filmele cu haiduci ale lui Horia Igiroseanu sau dramele lui Martin Berger (1929, Venea o moara pe Siret, dupa romanul omonim al lui Mihail Sadoveanu) sau Leiba Zibal (1930, dupa nuvela In vreme de razboi de I. L. Caragiale).  

Primul film sonor romanesc, reprezentand deopotriva si cea dintai coproductie (Romania-Germania), este Ciuleandra (1930), o adaptare foarte libera dupa romanul lui Liviu Rebreanu a regizorului Martin Berger. In acelasi an, Ion Niculescu-Bruna a realizat filmul Ecaterina Teodoroiu (despre legendara eroina a primului razboi mondial). Dintre filmele artistice sonore mai trebuie mentionate comediile in care apar marii actori comici Constantin Tanase (1932, Visul lui Tanase, in regia lui Bernd Aldor-Calmanovici, coproductie romano-germana), Stroe si Vasilache (1935, Bing-bang, in regia celor doi actori) sau filmul politist Trenul fantoma (1933, in regia lui Jean Mihail). Realizatorii cei mai reprezentativi de filme de fictiune din aceasta perioada sunt Jean Mihail (1906-1963) si Jean Georgescu (1904-1994), amandoi incepandu-si cariera in strainatate.         

            In timpul celui de-al doilea razboi mondial mai multe documentare obtin premii la Festivalul de la Venetia: Tara Motilor (1939, in regia lui Paul Calinescu, comentariul apartinand scriitorului Mihail Sadoveanu), o uimitoare dezvaluire a unui tinut montan din inima Europei in care oamenii traiau la fel ca in Evul Mediu, astfel incat acolo s-a pastrat o cultura populara autentica, Romania in lupta contra bolsevismului (1941, regia Paul Calinescu), un film care a valorificat filmarile pe frontul de Est ale operatorilor romani si germani, respectiv Noi (1942, regia Ion Cantacuzino), o sinteza a istoriei Romaniei. Lui Paul Calinescu i se datoreaza nu numai filme documentare (din 1934), intre care si subiecte ale jurnalelor de actualitati grupate in ciclul „Romani, cunoasteti-va tara!”, ci mai tarziu si filme artistice cum ar fi Floarea reginei (1946) sau primele filme artistice din timpul comunismului – Rasuna valea (1949), Desfasurarea (1954, dupa nuvela omonima de Marin Preda), Porto Franco (1961, dupa romanul Europolis de Jean Bart) sau Titanic vals (1964, in colaborare cu Tudor Musatescu, dupa comedia omonima a acestuia).




            Ca si Paul Calinescu (1902-2000), regizorul Jean Georgescu a avut o activitate indelungata, cuprinsa intre anii ’20 si ’70. El a debutat ca actor de teatru, apoi a lucrat ca scenarist si regizor in Franta (unde a realizat La Miniature/ Miniatura, 1932, L’Hereuse aventure/ Aventura fericita, 1935 si Les Amis de Saint Hubert/ Amicii din Saint Hubert,1937). A abordat cu succes documentarul (1948, Petrolul) si filmul de montaj (1963, Lanterna cu amintiri, o istorie a cinematografului romanesc), insa si-a legat numele mai ales de ecranizarile dupa dramaturgul I. L. Caragiale: O noapte furtunoasa (1942), Arendasul roman, Lantul slabiciunilor, Vizita (1952) si Mofturi 1900 (1964). Valoarea acestor ecranizari dupa Caragiale a determinat imediat si realizarea altora de catre cuplurile de regizori Aurel Miheles – Gheorghe Naghi si Victor Iliu – Sica Alexandrescu, respectiv de regizorul Haralambie Boros.

La 30 decembrie 1947 regele Mihai I a fost obligat sa abdice si a fost instaurat primul guvern pro-sovietic. Au urmat ca si in alte tari est-europene nationalizari, venirea la putere a partidului comunist ca unica forta politica si instituirea esteticii proletcultiste. Regimul comunist a avut ca efect in domeniul cinematografiei o productie de filme exclusiv de stat, care ajunge destul de mare in anii ’80 (peste 30 de filme de fictiune anual), o crestere considerabila a numarului de cinematografe (inclusiv in mediul rural) iar prin aplicarea legii depozitului legal evitarea pierderilor iremediabile a unor filme.

La 21 decembrie 1989 o revolta populara a rasturnat regimul de dictatura si a marcat intoarcerea Romaniei la regimul democratic. 

        

            In 1950 (23 septembrie) se infiinteaza Studiourile cinematografice Bucuresti destinate productiei de filme artistice si de animatie. Totodata, incepe constructia Centrului de productie cinematografica (Studiourile Buftea), inaugurat in 1951. Studiourile vor ajunge la intreaga capacitate in 1959, cuprinzand cinci platouri de filmare, un platou de filmari combinate, un laborator de prelucrare a peliculei etc. Astfel au fost create conditiile necesare pentru realizarea filmelor artistice romanesti, ba chiar a unor coproductii internationale (Citadela sfaramata, 1957, in regia lui Marc Maurette, Ciulinii Baraganului, 1957, in regia lui L. Daquin, Codin, 1963, in regia lui Henri Colpi, ambele dupa opere ale scriitorului romano-francez Panait Istrati, Serbarile galante, 1965, in regia lui René Clair, Steaua fara nume, 1966, in regia lui Henri Colpi, Sapte baieti si o strengarita, 1966, in regia lui Bernard Borderie, sau western-uri (in anii ’80, realizate de Dan Pita si Mircea Veroiu). Coproductiile au continuat, mai ales cu Italia, dar cu regizori romani: Dacii (1966, regia Sergiu Nicolaescu), Columna (1968, regia Mircea Dragan), Baltagul (1969, regia Mircea Muresan). Pana in 1990, in ciuda barierelor ideologice, au fost realizate coproductii cu noua tari.

            Desi prin colaborarea cu UFA Berlin au fost realizate in Romania jurnale de actualitati si documentare color (primul-Bucuresti, 1942, de catre Traian Bratu) inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, s-au pastrat foarte putine imagini color de atunci. Din 1955, odata cu realizarea primului film de fictiune color, Nufarul rosu, in regia lui George Tobias (un film de aventuri cu intriga politista, localizat in Delta Dunarii), filmele color au devenit o prezenta constanta pe ecranele romanesti.  

            In 1957 (4 iulie) este infiintata Arhiva Nationala de Filme care preia filmele din patrimoniul ONC si in regim de depozit legal filmele care ruleaza pe teritoriul Romaniei. 

Infiintarea studioului Animafilm (30 iunie 1964) a dat un impuls major productiei de desene animate astfel incat aici s-au putut afirma pe langa Ion Popescu-Gopo creatori precum Bob Calinescu (prin Dl. Goe, Fresca etc. si-a probat versatilitatea si gustul experimentului), Artin Badea (creatorul serialului Balanel si Miaunel), Florin Anghelescu  (creatorul seriilor Pic si Poc, Patratel, respectiv continuator al seriei Balanel), marele pictor Sabin Balasa (prin desene animate memorabile mai ales pentru adulti), Izabela Petrasincu (utilizand lana ca material inedit in animatie), Liliana Petrutiu, Ion Truica, Constantin Paun (cei trei valorificand motive folclorice romanesti), Olimp Varasteanu (serialul Pic si Poc), Luminita Cazacu (realizatoarea unor desene animate ironice in care Penelopa si Ulise sunt priviti din perspectiva contemporana), Constantin Crahmarel, Iulian Hermeneanu (colaboratori ai lui Gopo), George Sibianu (prin serialele sale Clubul curiosilor si Vreau sa stiu), Victor Antonescu (serialele de lung metraj Robinson Crusoe, Aventuri submarine, Uimitoarele aventuri ale muschetarilor), Mircea Toia si Calin Cazan (Misiunea spatiala Delta), caricaturistii Nell Cobar (serialul Mihaela) si Matty Aslan (seria Formica, compusa din foarte concentrate apologuri ironice, destinate adultilor) etc. 

            In timpul comunismului a existat o productie importanta de filme documentare,  datorate mai ales studioului specializat, Sahia, infiintat in 1949. Productia de filme documentare  a atins un maximum de 100 de filme pe an. Unele reprezinta comenzi de filme turistice, de propaganda sau de popularizare a stiintei, in schimb o mare parte din ele isi pastreaza valoarea si azi. Cei mai importanti realizatori de filme documentare sunt: Mirel Iliesiu, Ion Bostan (autorul unor documentare memorabile despre Delta Dunarii si manastirile din nordul Moldovei), Dona Barta, Paul Barbaneagra (initial operator, din 1965 in Franta), Nina Behar, Iosif Bertok, Nicoale Cabel, Copel Moscu, Alecu Croitoru, Olimpia Daicoviciu, Dumitru Done,  Erich Nussbaum, Jean Petrovici, Sabina Pop, Slavomir Popovici, Doru Segal, Erwin Szekler, Elefterie Voiculescu, Alexandru Gaspar, Titus Meszaros, Pompiliu Galmeanu, Paul Orza etc. Intre 1951-1959 isi desfasoara activitatea in Romania ca realizator de filme documentare si marea regizoare maghiara Marta Meszaros.    

            In 1957 a inceput sa apara revista Film, din 1963 Cinema, condusa mai intai de Victor Iliu, apoi de Ioan Grigorescu si Ecaterina Oproiu, singura dedicata celei de-a 7-a arte in timpul comunismului si totodata revista de cinema cu cea mai indelungata aparitie, pana in 1998 (dupa 1990 sub denumirea de Noul Cinema).  

            In ciuda razboiului rece”, cativa cineasti romani reusesc sa atraga atentia criticii franceze asupra unor capodopere cinematografice romanesti. Astfel, in 1957, Ion Popescu- Gopo (1923-1989) obtine Palme d’Or la Cannes pentru desenul sau animat Scurta istorie. George Sadoul aprecia aparitia omuletului nud si a perspectivei candide si umoristice a lui Gopo astfel: “Palmaresul micului juriu a contrastat, din fericire, cu cel al marelui juriu, acordand Palme d’Or unui desen animat romanesc, <Scurta istorie>. Nu stim nimic despre realizatorul si autorul Ion Popescu-Gopo, care trebuie sa fie tanar. Filmul sau acumuleaza in zece minute idei poetice, intr-o povestire umoristica plina de ritm si de imaginatie. Este foarte important ca filmul sau nu datoreaza cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici scolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmulet a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalata prin stralucirea unui mare premiu.” Cineastul a continuat cu succes formula in 7 arte (1958, o istorie a artei dintr-o perspectiva ironica si surprinzatoare) si alte desene animate, astfel incat s-a putut conchide ca “omuletul lui Gopo este mai putin o caricatura si mai mult o cvintesenta a omului cotidian si etern, un amestec exploziv al acestor doua aspecte.” (Michel Capdenac). Se poate spune ca Ion Popescu-Gopo isi datoreaza reusitele deopotriva influentei tatalui sau, artist plastic, realizator la randul sau de filme de animatie, stagiului la Moscova, echipei constante cu care a lucrat (animatorii Liviu Ghigort, Roland Pupaza, Constantin Crahmarel, compozitorul Dumitru Capoianu) si cautarilor sale neobosite, concretizate in mai multe maniere de animatie, dar si in abordarea unor genuri cinematografice fara precedent in Romania – filmul cu animatie si actori, filmul-basm (1965, De-as fi Harap Alb), filmul SF (1963, Pasi spre luna). Recunoasterea marelui cineast roman s-a concretizat si in alegerea sa ca vicepresedinte al Asociatiei internationale a filmului de animatie si ca presedinte al Asociatiei Cineastilor din Romania (1968-1989).

            In anii ’60, alti cineasti romani s-au afirmat la Cannes: in 1965, regizorul Liviu Ciulei a obtinut cu Padurea spanzuratilor premiu pentru cea mai buna ecranizare (a romanului omonim de Liviu Rebreanu), in 1966, Mircea Muresan a obtinut premiul pentru debut cu filmul artistic Rascoala, tot dupa un roman de Liviu Rebreanu, iar in 1969, Mirel Iliesiu a obtinut Palme d’Or pentru film documentar cu Cantecele Renasterii (o ilustrare a activitatii celebrului cor Madrigal).

            In perioada postbelica s-au afirmat regizori precum Victor Iliu (1956, La Moara cu noroc, dupa nuvela lui Ioan Slavici), Liviu Ciulei, Iulian Mihu (1972, Felix si Otilia, dupa romanul Enigma Otiliei de George Calinescu), Mircea Muresan (1979, Ion, blestemul pamantului, blestemul iubirii, dupa romanul Ion, de Liviu Rebreanu), Mircea Veroiu (1975, Dincolo de pod, dupa nuvela Mara, de Ioan Slavici), Constantin Vaeni (1983, Imposibila iubire, dupa romanul Intrusul, de Marin Preda), Stere Gulea (1987, Morometii, dupa romanul omonim al lui Marin Preda), mai ales in domeniul ecranizarilor unor opere literare; Sergiu Nicolaescu (1970, Mihai Viteazul), Mircea Dragan (1974, Stefan cel Mare, Vaslui 1475), Gheorghe Vitanidis (1973, Ciprian Porumbescu), Doru Nastase (1978, Vlad Tepes) pentru reconstituiri istorice; Elisabeta Bostan (1972, Veronica) pentru filme muzicale si pentru copii; Mircea Saucan (1973, Suta de lei), Andrei Blaier (1966, Diminetile unui baiat cuminte), Savel Stiopul (1963, Anotimpuri), Lucian Pintilie (1969, Reconstituirea), Alexa Visarion (1981, Inghititorul de sabii), Francisc Munteanu (1985, Vara sentimentala), Alexandru Tatos (1976, Mere rosii), Serban Creanga (1985, Clipa de ragaz), Cristina Nichitus (1988, Liliacul infloreste a doua oara) pentru filme de actualitate; Geo Saizescu (1972, Asta-seara dansam in familie), Mircea Dragan (seria BD in perioada 1970-1971), Mircea Moldovan (cele trei filme din seria Bobocii, intre 1975-1985), Manole Marcus (1976, OperatiuneaMonstrul”), Virgil Calotescu (1982, Buletin de Bucuresti) in comedii; Nicolae Corjos in filme pentru tineret (1985, Declaratie de dragoste); Sergiu Nicolaescu (1972, Cu mainile curate),  mai ales in filme de aventuri si cu gangsteri. Regizorii Dan Pita si Mircea Daneliuc au abordat cu succes mai multe genuri, insa nota specifica a fost reprezentata de filme realizate in cheie parabolica, cum ar fi Concurs (1982), respectiv Croaziera (1981). La randul sau, regizorul Sergiu Nicolaescu  a realizat un mare numar de filme din toate genurile, inclusiv ecranizari meritorii (1971, Atunci i-am condamnat pe toti la moarte, dupa nuvela Moartea lui Ipu de Titus Popovici, 1979, Ultima noapte de dragoste, dupa romanul lui Camil Petrescu) dar s-a bucurat de un enorm succes de casa cu filmele sale istorice si cu gangsteri, intrand in constiinta publicului romanesc ca un realizator de filme de tip american. Totodata, operatori precum Dinu Tanase si Nicolae Margineanu au realizari si ca regizori: La capatul liniei (1982), respectiv Padureanca (1986).



Si-au lasat amprenta asupra filmelor romanesti postbelice o serie de directori de imagine precum Ovidiu Gologan, Alexandru Intorsureanu, Marian Stanciu, Iosif Demian, Nicu Stan, Florin Mihailescu, Aurel Kostrakiewicz, Nicolae Girardi, Doru Mitran, Calin Ghibu, Vlad Paunescu, Vivi Dragan-Vasile, scenaristi ca Titus Popovici, Eugen Barbu, Ioan Grigorescu, Horia Patrascu, Fanus Neagu, Ion Baiesu, Petre Salcudeanu, Mihnea Gheorghiu, Dumitru Carabat (toti scriitori, cu exceptia ultimului care este si un teoretician al filmului) sau compozitori ca Theodor Grigoriu, Temistocle Popa, Richard Oschanitzky, Cornelia Tautu, Anton Suteu si Adrian Enescu; creatori de decoruri precum Miruna Boruzescu (stabilita in Franta in 1973, autoare a decorurilor la Felix si Otilia sau Montenegro, 1981, in regia lui Dusan Makavejev) si, bineinteles, o multime de actori din toate generatiile. De asemenea, compozitorul Gheorghe Zamfir a realizat muzica pentru  doua filme romanesti: Ion, blestemul pamantului, blestemul iubirii (1979), respectiv Intoarcere la dragostea dintai (1981), ambele in regia lui Mircea Muresan, dar si la trei filme straine, intre care Le Grand blond avec un chausseur noir (1972), in regia lui Yves Robert, unde Vladimir Cosma utilizase timbrul unic al naiului sau, respectiv  The Last Wave (1977), in regia lui Peter Weir.        

Daca ar fi sa incercam o periodizare a filmului romanesc de fictiune am putea aprecia ca pana in anii ’70 el a fost dominat de realizari in domeniul ecranizarilor, dupa aceea a urmat o perioada de extindere a genurilor abordate, dominate insa de comedii si de filme istorice, in timp ce anii ’80 au fost marcati de aparitia unor filme parabolice, aceasta maniera permitand chiar o critica subtila a sistemului comunist. Pe de alta parte, insa, cenzura a interzis filme curajoase precum Tarmul nu are sfarsit (1962, o poveste de dragoste al carei erotism nu a fost acceptat) regizat de Mircea Saucan, Reconstituirea (1969, o memorabila satira a activitatii de educatie cetateneasca din timpul comunismului) si De ce trag clopotele, Mitica? (1982, o adaptare libera dupa I. L. Caragiale, in care regizorul a inlocuit umorul dramaturgului cu viziunea sa proprie, sarcastica asupra eroilor) realizate de Lucian Pintilie, Faleze de nisip (1982, o pelicula care a atras insasi mania lui Nicolae Ceausescu, care nu a acceptat ideea ca organele statului comunist mai puteau incrimina dupa 1965 un om nevinovat) al lui Dan Pita sau a modificat radical 100 de lei (1973, povestea tragica a unui inadaptat al societatii comuniste si deci a unui personaj incomod) al aceluiasi Mircea Saucan. In aceste conditii, mai multi cineasti aleg calea exilului: regizorii Mircea Veroiu, intre 1986-1990 stabilit in Franta, Mircea Saucan stabilit in 1985 in Israel, Radu Gabrea, intre 1975-1989 in Germania; scriitorul si scenaristul Petru Popescu, autor al scenariului la Drum in penumbra, 1972, in regia lui Lucian Bratu, stabilit in 1978 in SUA, unde a fost coautor al scenariului la The Last Wave, in regia lui Peter Weir, respectiv scenarist si regizor la Death of An Angel, 1987; actorii Dan Nutu, Mircea Crisan, operatorul Sergiu Huzum, stabilit in 1970 in Franta, compozitorul Gheorghe Zamfir, intre 1985-1989 in Franta. Alti cineasti lucreaza mai mult in teatru si strainatate (Liviu Ciulei), se ocupa mai ales de productii straine (Sergiu Nicolaescu, Alecu Croitoru), unii regizori ajung sa faca numai filme documentare, iar o actrita precum Violeta Andrei devine prototipul frumoasei indiene in western-uri germane.    

Anul 1971, prin filmul documentar Apa ca un bivol negru (un reportaj poetic despre inundatiile din mai 1970, la care au contribuit 7 realizatori), a marcat debutul celei mai importante generatii de regizori romani, dintre care s-au afirmat mai ales Dan Pita, Mircea Veroiu si Stere Gulea.        

            O alta mare distinctie internationala a fost obtinuta la Berlin abia in 1985: regizorul Dan Pita a obtinut un premiu special cu Pas in doi (unul din cele mai bune filme de actualitate din timpul comunismului, care isi pastreaza valoarea si in afara contextului epocii).

Dupa 1989, cinematografia romaneasca s-a adaptat cu greu noilor conditii economice, astfel incat productia de filme artistice a ajuns de la 35 de filme in 1983 la 3-4 pe an sau chiar 0 in anul 2000. La randul lor, studioul de filme documentare Sahia si cel de animatie Animafilm au decazut lent, fiind in pragul disparitiei. Pe de alta parte, din cauza exploziei canalelor TV, cresterii numarului de videoplayere si din ratiuni economice, cinematografele de la sate au disparut aproape in totalitate, iar in Bucuresti, de exemplu, numarul cinematografelor a scazut de la 25 in 1980 la 17 si un multiplex in anul 2002. Pana si revistele de cinema au avut de suferit: in 1998 a disparut Noul Cinema, iar Pro Cinema a aparut doar din 1995 pana in 1999. In 2002, a aparut insa Cinema, sustinuta de Centrul National al Cinematografiei, despre care se spera ca va avea o aparitie indelungata. Totusi, in conditiile noii libertati, au putut sa se afirme si peste hotare actori precum Maia Morgenstern (lucrand cu regizori precum Marta Meszaros si Theo Angelopoulos), Rona Hartner (protagonista in Gadjo Dilo al lui Tony Gatlif, 1999), Ion Caramitru si Marcel Iures (in Pacificatorul/ The Peacemaker, 1997, regia Mimi Leder, alaturi de George Clooney si Nicole Kidman). La randul sau, compozitorul Gheorghe Zamfir a realizat muzica pentru Dincolo de lac/ Preku ezeroto, o coproductie polono-macedoneana in regia lui Antonio Mitrevski, iar muzica Tarafului haiducilor a fost utilizata in Latcho drom (1993) si in Gadjo Dilo (1999, in regia lui Tony Gatlif) sau in The Man Who Cried (1999, in regia lui Sally Potter). 

Cele mai importante succese au fost obtinute din nou de Dan Pita, in 1992, la Venetia, unde a obtinut Leul de Argint cu Hotel de lux (o parabola coplesitoare a totalitarismului) si de Lucian Pintilie, cu Terminus paradis (o drama atroce a dezamagirii fata de Romania postcomunista), o coproductie franco-romana care a obtinut premiul juriului la Venetia in 1998. 

            Desi productia de filme documentare romanesti a scazut drastic, in ultimii ani s-au afirmat, inclusiv prin premii obtinute in strainatate, regizorii Laurentiu Damian, Anca Damian si Alexandru Solomon (ultimii doi initial operatori). 

Regizorul roman care si-a lasat cea mai pregnanta amprenta asupra ultimilor ani este Nae Caranfil, prin comediile sale, mai ales E pericoloso sporgersi (1993, cu o poveste care reuneste ingenios elevi, soldati si actori in cautarea libertatii in timpul comunismului, redand in sfarsit ultimii ani de comunism cu detasare), Dolce far niente (1999, o reconstituire de epoca riguroasa si avand ca personaje foarte omenesti pe Rossini si Stendhal) si Filantropica (2001, o incredibila imagine a Bucurestiului in care cersetoria a devenit o arta). Alte filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes international sunt coproductia germano-romana Rosenemil – o tragica iubire (1993, o Manon Lescaut in atmosfera Berlinului inceputului de secol 20), in regia lui Radu Gabrea (reintors din Germania), coproductia franco-belgiano-olandezo-romana Train de vie (1998, cu o noua perspectiva comica asupra Holocaustului, in care un grup de evrei isi insceneaza propria deportare pentru a scapa de cea reala), in regia lui Radu Mihaileanu, ca si filmele unor debutanti, Marfa si banii (2001, un road-movie realizat in maniera cine-vérité), al lui Cristi Puiu, respectiv Occident (2002, o comedie cu o compozitie elaborata, care ofera mai multe perspective asupra vietii tinerilor din Romania), de Cristian Mungiu, ambele selectionate pentru Quinzane des Realisateurs la Cannes. 

 In 2001, un procent semnificativ din venitul national al Romaniei l-au reprezentat sumele obtinute din productii internationale realizate pe teritoriul Romaniei. Acest lucru poate duce la o revigorare a productiei de filme. Dintre studiourile infiintate dupa 1990 pot fi mentionate Castel Film (unde s-au realizat intre 1992-2002 peste 75 de filme americane, majoritatea de suspense si horror) sau MediaPro, care a preluat dotarile de la Buftea (unde au fost realizate Callas Forever in 2001, in regia lui Franco Zeffirelli si Amen, in 2002,  in regia lui Constantin Costa-Gavras).

Anul 2002 a fost marcat de coproductia de mari proportii Cold Mountain, in regia lui Anthony Minghella, si de o stabilizare a productiei nationale de filme la 7-8 titluri pe an. Totodata, initiativa legislativa a regizorului Sergiu Nicolaescu impreuna cu Ministerul Culturii si Cultelor si Centrul National al Cinematografiei a dus la o noua lege a cinematografiei. 

In anul 2003 se vor realiza aproximativ 20 de filme de fictiune romanesti.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1052
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site