Scrigroup - Documente si articole

     

 
HomeDocumenteUploadResurseAlte limbi doc
 
AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


F. m. dostoievski - crima si pedeapsa partea 1

Carti



+ Font mai mare | - Font mai mic



F. M. Dostoievski

CRIMA SI PEDEAPSA






Roman īn sase parti cu epilog


PARTEA ĪNTĪI


Capitolul I



Īntr-una din zilele dogoritoare de la īnceputul lunii iulie, un tānar iesi pe īnserate din camaruta īn care sta cu chirie la niste locatari din ulicioara S. Si, ajuns īn strada, se īndrepta īncet si oare­cum nehotarāt spre podul K.

Pe scara avusese noroc sa se strecoare fara a se īntālni cu gazda. Camaruta lui se afla la mansarda unei cladiri īnalte, cu patru etaje, si semana mai degraba cu un dulap decāt cu o odaie. Iar gazda care-i īnchiriase aceasta chilie, cu masa si curatenia īn pret, locuia cu cāteva trepte mai jos, īntr-un apartament separat. De cāte ori iesea din odaie, tānarul era nevoit sa treaca prin fata bucatariei, a carei usa era mai īntotdeauna larg deschisa spre scara, si, de fiecare data, avea o senzatie bolnavicioasa de teama, de care īi era rusine si care īl facea sa se īncrunte. Era dator vāndut gazdei si se temea sa dea ochii cu ea.

Nu ca ar fi fost las sau sfios din fire, dimpotriva, dar de la o vreme se afla īntr-o stare de īncordare si iritare nervoasa vecina cu ipohondria. Se īnchisese īn el īnsusi si se izolase īntr-atāta de toata lumea, īncāt ajunsese sa se teama nu numai de īntālnirea cu gazda, dar de orice relatii cu oamenii. Īl coplesea saracia, desi īn ultima vreme nici aceasta nu-l mai apasa. Nu-si mai vedea deloc de ocupatiile zilnice, mai mult chiar: nici nu voia sa mai stie de ele. De fapt, nu se temea cātusi de putin de gazda, orice planuri ar fi clocit īmpotriva lui. Dar decāt sa se opreasca pe scara, sa asculte tot soiul de nerozii despre acele nimicuri ale vietii de toate zilele, de care nu se sinchisea, si sa auda cererile insistente de a achita chiria, amenintarile, vaicarelile ei, iar el sa se scuze, sa minta, cautānd sa scape — nu, mai bine sa se strecoare ca o pisica pe scara si s-o stearga neobservat.

De altminteri, de asta data, dupa ce ajunse īn strada, el singur se mira de teama lui de a-si īntālni creditoarea.

„Cānd te gāndesti ce fapta pun eu la cale, si sa-mi fie frica de asemenea fleacuri! se gāndi el, zāmbind ciudat. Hm da Totul, totul e īn māinile omului si el lasa totul sa-i scape numai si numai din pricina lasitatii asta este o axioma Sunt curios sa stiu: de ce anume se tem mai tare oamenii? Sa faca un pas nou, sa rosteasca un cuvānt nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare! Dar vad ca am īnceput sa trancanesc Si de aceea nu fac nimic, pentru ca trancanesc! S-ar putea īnsa sa fie tocmai pe dos: trancanesc fiindca nu fac nimic. Am ajuns un palavragiu īn luna asta din urma, de cānd tot zac zile īntregi īn ungherul meu si ma gāndesc la fantas­magorii! Ia sa vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu īn stare sa fac asta? Sa fie asta ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al īnchipuirii, cu care caut sa ma amagesc: o nalucire! Da, s-ar putea sa nu fie decāt o nalucire!'

Afara era o caldura coplesitoare, zapuseala, lumea se īnghesuia pe trotuare, pretutindeni se zareau gramezi de var, de caramizi, schele, praf, si peste tot domnea acea putoare specifica din timpul verii, binecunoscuta oricarui locuitor al Petersburgului, caruia nu-i da māna sa-si īnchirieze o vila la tara; acestea toate impresionara neplacut nervii si asa destul de zdruncinati ai tānarului. Duhoarea nesuferita a crāsmelor, foarte numeroase īn acea parte a orasului, si betivii, pe care-i īntālnea la tot pasul, desi era zi de lucru, īntareau coloritul trist si respingator al privelistii. O clipa, trasaturile fine ale tānarului oglindira un sentiment de adānc dezgust. Era deosebit de frumos: īnalt, cu trup subtire si mladios, avea ochi negri, splendizi, si parul blond-īnchis. El facu doi, trei pasi, apoi cazu īntr-o adānca visare, sau mai bine zis, īntr-un fel de toropeala; mergea īnainte fara sa vada nimic īn jurul lui si, de altfel, nici nu voia sa vada. Din cānd īn cānd numai mormaia cāte ceva, caci, dupa cum recunoscuse el singur mai īnainte, luase obiceiul sa monologheze. Totodata era constient de faptul ca gāndurile i se īncurcau uneori si ca era grozav de slabit: de doua zile nu māncase aproape nimic.

Era atāt de prost īmbracat, īncāt altul īn locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur ca s-ar fi rusinat sa iasa īn strada, ziua, cu astfel de zdrente. De altfel, cartierul era atāt de saracacios, īncāt ar fi fost greu sa se mire cineva de orice fel de straie. Vecinatatea pietei Sennaia, numeroasele localuri dubioase si popu­latia, alcatuita aproape numai din lucratori, mici meseriasi, īngramadita īn strazile si ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveala, īmpestritānd decorul, figuri atāt de stranii īncāt nu te mai putea mira sa īntālnesti una cāt de ciu­data. Iar īn sufletul tānarului nostru se adunase atāta amar de dis­pret, atāta ura, īncāt, īn pofida sensibilitatii sale exagerate, caracte­ristica la acea vārsta, nu se rusina cātusi de putin de zdrentele pe care le purta. Altceva ar fi fost daca s-ar fi īntālnit cu prietenii sau cu colegii de altadata, pe care, īn genere, īi ocolea Cu toate aces­tea, cānd un betiv — care, cine stie din ce pricina si īncotro, era dus īn clipa aceea pe strada īntr-o haraba cu un cal urias de povara — īi striga: „Hei, tu, palarier neamt!', racnind cāt īl tinea gura si aratāndu-l cu degetul, tānarul se opri locului si duse māna la palarie cu un gest febril. Era un tilindru cumparat de la Timmerman, dar ponosit, decolorat, numai gauri si pete, fara boruri si strāmbat caraghios īntr-o parte. Si īl cuprinse nu rusinea, ci un sentiment cu totul diferit, aproape de spaima.

„Eram sigur, īngaima el, zapacit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rau! O prostie ca asta, un fleac fara īnsemnatate poate stri­ca toate socotelile! Da, palaria asta prea bate la ochi E ridicola si tocmai de aceea bate la ochi La zdrentele mele s-ar potrivi o sapca, si chiar una pleostita si veche, īn orice caz nu bazaconia asta. Nimeni nu poarta astfel de palarii; asta atrage atentia de la o posta si cine o vede o data n-o mai uita da, o tine minte, i se īntipareste īn cap, si asta poate fi un indiciu care sa te tradeze. īntr-o asemenea īmprejurare trebuie sa fii cāt mai sters, sa treci cāt mai neobservat Amanuntele sunt foarte importante, da, da, amanun­tele! Ele te dau īntotdeauna de gol si strica totul'

Nu avea mult de mers; stia cāti pasi avea de facut din poarta casei lui pāna acolo: exact sapte sute treizeci. Īntr-o zi numarase pasii, pe vremea cānd visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el īnsusi nu credea ca ar putea īnfaptui acest vis, ci doar se lasa atātat de īndrazneala lui monstruoasa si atragatoare totodata. De atunci trecuse o luna, īncepuse sa vada lucrurile altfel; si cu toate monologurile biciuitoare despre sovaiala si neputinta lui, se obisnuise totusi, fara voie, sa priveasca visul „monstruos' ca pe ceva cu putinta de īmplinit, desi tot se īndoia ca ar fi īn stare sa-l īnfaptu­iasca. De fapt, se ducea acum sa faca o repetitie a actiunii sale, si emotia crestea īn el cu fiecare pas. Tremurānd nervos, cu inima pierita, se apropie de o casa enorma, care cu o latura dadea spre canal, iar cu cealalta spre strada X. Era o casa de raport, alcatuita din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriasi — croitori, tāmplari, bucatarese, niste nemti, domnisoare fara ocupatie precisa, mici functionari etc. Oamenii care intrau si ieseau misunau sub cele doua bolti si īn cele doua curti interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tānarul fu īncāntat de faptul ca nu se īntālnise cu nici unul si izbuti sa se strecoare neobservat pe poarta si pe scara din dreapta — o scara īngusta si īntunecoasa, „de serviciu'; dar toate acestea le stia mai dinainte, le studiase de mult, si ambianta īi convenea; īn bezna care domnea pe scara nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. „Daca de pe acum mi-e frica, ce-ar fi daca as veni īntr-adevar aici pentru ceea ce vreau sa fac?' se īntreba el fara voie, urcānd la etajul trei. Acolo, drumul īi fu taiat de niste hamali, fosti soldati, care scoteau mobilele dintr-o locuinta. Stia ca apartamentul era ocupat de un functionar neamt, familist. „Asadar, neamtul se muta, si la etajul trei, pe scara si pe palierul acesta nu va mai ramāne catva timp alt locatar decāt batrāna. E bine de stiut pentru orice īntāmplare', se gāndi el din nou si suna la usa batrānei. Soneria tārāi atāt de slab, de parca ar fi fost de tinichea, nu de arama. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case suna la fel. Dar, de cānd nu mai fusese pe acolo, tānarul nostru īi uitase sunetul, si acum clinchetul acesta ciudat īi aminti parca ceva, īl facu sa-si īnchipuie clar si tresari: nervii īi erau foarte slabiti. Peste putin, usa se īntredeschise si, prin crapatura īngusta, locatara scruta cu vadita neīncredere pe noul venit; numai ochii īi straluceau īn īntuneric. Vazānd lume multa pe scara, femeia prinse inima si deschise usa. Tānarul trecu pragul unui antretel īntunecos, despartit īn doua de un paravan care ascun­dea o bucatarie minuscula. Tacuta, batrāna se īnfipse īn fata lui si-l privea cercetator. Era de vreo saizeci de ani, maruntica, uscativa, cu un nas ascutit si niste ochisori ageri, plini de rautate. Era cu capul gol, iar parul balan, presarat ici-colo cu fire carunte, era uns din belsug cu ulei. Gātul, lung si subtire, ca o laba de gaina, si-l īnfasurase īntr-o cārpa de flanela, iar pe umeri, cu toata zapuseala, i se balanganea o scurteica de blana, ponosita si decolorata. Batrīnica tusea si icnea īntruna. Pesemne ca tānarul īi aruncase o privire ciudata, caci aceeasi neīncredere de mai īnainte i se citi o clipa īn ochi.

— Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastra acum o luna, se grabi el sa īngāne, īnclināndu-se usor, fiindca īsi amintise ca trebuie sa fie cāt mai amabil.

— Stiu, maica, stiu, īmi amintesc foarte bine ca ai mai fost pe aici, zise batrāna raspicat, fara sa-si dezlipeasca privirea cerce­tatoare de pe obrazul lui.

— Da Si am venit pentru o treaba de acelasi fel urma Raskolnikov, surprins si tulburat de neīncrederea batrānei.

„Poate ca asa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rāndul tre­cut', se gāndi el cu un sentiment neplacut.

Batrāna tacea, stānd parca īn cumpana, apoi se dadu mai de o parte si-i arata usa care da īnspre odaie, facāndu-i loc sa treaca.

— Intra, maica.

Odaia īn care patrunse tānarul avea tapet galben, perdelute de muselina, muscate la ferestre si, īn clipa aceea, era luminata din plin de razele soarelui asfintit. „Si, atunci, soarele o sa lumineze tot asa!' īi trecu involuntar prin minte, īn timp ce-si rotea grabit privirea prin odaie, ca sa studieze si sa memoreze, pe cāt era cu putinta, asezarea lucrurilor. Camera nu avea īnsa nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcatuita dintr-un divan cu spatar urias, o masa ovala īn fata divanului, o toaleta cu oglin­joara īntre cele doua ferestre, cāteva scaune īnsirate de-a lungul peretilor si doua-trei poze ieftine, īn rame galbene, reprezentānd niste domnisoare nemtoaice cu porumbei īn māini. Asta era tot. Īn colt, īn fata unei icoane mici, ardea o candela. Era foarte curat: si mobila si podelele erau lustruite, totul stralucea. „Munca Lizavetei', se gāndi tānarul. Īn toata locuinta nu ai fi putut gasi un fir de praf. „Numai la vaduvele batrāne si rautacioase se vede asemenea curatenie', urma el īn gānd si se uita cu coada ochiului, cu curiozi­tate, la perdeluta de stamba care ascundea usa spre cea de-a doua odaita. īn aceasta odaita, īn care el nu patrunsese niciodata, se aflau patul batrānei si scrinul. Apartamenul nu avea decāt aceste doua īncaperi.

— Ce doresti? īntreba cu asprime batrāna, intrānd īn odaie si proptindu-se, ca si mai īnainte, īn fata lui, ca sa-l poata privi drept īn ochi.

— Am adus un amanet, iata-l!

Raskolnikov scoase din buzunar un ceas batrānesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lantul era de otel.

— Pai si sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de cānd a trecut luna.

— Am sa va platesc dobānda pe īnca o luna; va rog sa mai asteptati.

— Daca vreau — astept, daca nu — vānd chiar azi amanetul, cum mi-o placea!

— Cāt īmi dati pe ceas, Aleona Ivanovna?

— Numai fleacuri aduci, maica, fleacuri, mai-mai ca nu am ce da pe ele. Rāndul trecut ti-am dat pe inel doua bumasti, si cu o rubla si jumatate poti cumpara unul nou de la giuvaergiu.

— Dati-mi patru ruble pe ceas, am sa-l rascumpar, este o amin­tire de la tatal meu. Īn curānd trebuie sa capat niste bani.

— O rubla si jumatate cu dobānda īnainte, daca vrei.

— O rubla si jumatate! exclama tānarul.

— Cum doresti

Si batrāna īi īntinse ceasul. Tānarul īl lua, furios, gata sa plece; dar se razgāndi: īsi aduse aminte ca nu avea unde se duce si ca nu venise pentru bani.

— Dati-mi banii! facu el grosolan.

Batrāna vārī māna īn buzunar sa scoata cheile si trecu īn odaia de alaturi, dupa perdea. Ramas singur īn mijlocul īncaperii, Raskolnikov, foarte atent, tragea cu urechea, urmarind-o īn gānd. O auzea pe batrāna descuind scrinul. „Probabil sertarul de sus, cumpani el. Cheile, asadar, le poarta totdeauna īn buzunarul drept O singura legatura, pe un inel de otel Este una de trei ori mai mare decāt celelalte, si e dintata; asta nu poate fi de la scrin Trebuie sa mai fie o cutie sau o ladita Da, da, asta-i interesant de stiut. Toate laditele au asemenea chei De altfel, ce ticalosie'

Batrāna se īnapoie.

— Tine, maica: daca socotim dobānda zece copeici de rubla pe luna, pentru o rubla si jumatate, pe o luna īnainte, face cinci­sprezece copeici. Pentru cele doua ruble de rāndul trecut, socotind la fel, trebuie sa capat douazeci de copeici. Asta face cu totul treizeci si cinci de copeici, asa ca mai ai de primit pentru ceas o rubla si cincisprezece copeici. Na, tine-le!

— Cum? Am ajuns la o rubla si cincisprezece copeici?

— Taman atāta.

Raskolnikov, fara sa mai discute, lua banii. Se uita tinta la batrāna si nu se grabea sa plece, ca si cum ar fi vrut sa mai spuna sau sa mai faca ceva, nici el nu stia ce anume

— Zilele acestea s-ar putea sa va mai aduc ceva, Aleona Ivanov­na ceva bun de argint o tabachera trebuie numai s-o iau de la un prieten si tacu, īncurcat.

— Om mai vorbi cānd ai aduce-o, maica.

Ramāneti cu bine Dumneavoastra tot singurica sunteti acasa surioara lipseste? īntreba el cāt mai nepasator, iesind īn antretel.

Ce treaba ai cu ea?

— Nimic deosebit. Am īntrebat si eu asa, īntr-o doara. Si dum­neavoastra, gata Ramāneti cu bine, Aleona Ivanovna!

Tānarul parasi locuinta, foarte tulburat. Si aceasta tulburare sporea cu fiecare clipa. Pe scara se opri de cāteva ori, ca si cum l-ar fi mirat ceva pe neasteptate. Īn sfārsit, ajuns īn strada, exclama:

„O, Doamne! Ce dezgustator! Se poate ca eu Nu, nu, este o prostie, o absurditate! adauga el cu hotarāre. Cum a. putut sa-mi treaca prin minte o idee atāt de monstruoasa? De ce infamie sunt capabil? Esential este ca e o infamie, o ticalosie, e mārsav, mīr-sav! Si eu, o luna īntreaga'

Dar nici cuvintele, nici exclamatiile nu-i puteau exprima emotia. Senzatia aceea de nemarginit dezgust, care-l apasase si-l tulburase īnca de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensi­tate atāt de violenta, īncāt nu mai stia ce sa faca sa scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatināndu-se ca un om beat, fara sa vada trecatorii, lovindu-se de ei, si nu se dezmetici decāt īn alta strada. Se uita primprejur si vazu ca se afla īn dreptul unei cārciumi, un fel de hruba, a carei scara īncepea de-a dreptul din strada. Īn clipa aceea, doi betivi iesira pe usa si, sprijinindu-se unul pe celalalt si īnjurāndu-se unul pe altul, īncepura sa urce scara. Fara sa stea pe gānduri, Raskolnikov coborī īn beci. Niciodata nu intrase īntr-o cārciuma, dar acum i se īnvārtea capul si-l mai chinuia si o sete arzatoare. Avea o pofta de o bere rece, cu atāt mai mult cu cāt trecea neasteptata lui slabiciune pe seama foamei. Se aseza īntr-un colt īntunecos si murdar, la o masa slinoasa, ceru o sticla cu bere si sorbi cu nesat primul pahar. Numaidecāt īsi simti inima mai usoara si mintea mai limpede. „Fleacuri! se gāndi el plin de īncredere. N-avea nici un rost sa ma simt rusinat! E o slabiciune fizica, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucata de pesmet si mintea se lumineaza, gāndurile se limpezesc, intentiile se precizeaza! Ptiu, cāt de neīnsemnate sunt toate!' Dar īn pofida acestui scuipat plin de dispret, se īnviorase, eliberat parca dintr-o data de o povara īngro­zitoare, si īi privea prietenos pe cei ce se aflau īn cārciuma. Si totusi, chiar īn clipa aceea, simtea nelamurit ca pornirea aceasta de a interpreta lucrurile īn bine era si ea ceva bolnavicios.

Īn cārciuma ramasese lume putina. Īn afara de cei doi betivi cu care se īntālnise pe scara, un grup īntreg — vreo cinci barbati si o femeie, unul dintre ei cu o armonica - parasi localul. Dupa plecarea lor se facu liniste, si localul deveni mai spatios. Nu se mai afla īn sala decāt un cetatean cam afumat, tārgovet, dupa īnfatisare, care sedea īn fata unei sticle de bere, si tovarasul lui, un individ gras, de statura uriasa, cu barba carunta si cojoc lung. Acesta se īntrecuse cu bautura si atipise pe banca; īn rastimpuri, ca prin somn, īsi desfacea bratele, pocnea din degete, īsi salta partea de sus a trupu­lui, fara sa se ridice de pe lavita, si tot īngāna un cāntecel nerod, cercānd — cu tot dinadinsul — sa-si aminteasca urmarea

Of, un an, batut pe muche, Soata mi-am iubit Of, un an sau, trezit din buimaceala, īngaima:

M-am tot dus pe o straduta Si-am gasit fosta-mi draguta

Nimeni īnsa nu-i īmpartasea veselia; pāna si tovarasul lui īl asculta tacut, privind toate aceste explozii de voiosie cu dusmanie si neīncredere. īn afara de acestia doi, mai era un musteriu, un fost slujbas, dupa īnfatisare. Sedea la o alta masa, cu sticla īn fata, sorbind rar bautura si privind īn jur. Omul acesta parea si el framāntat de ceva.


Capitolul II



Raskolnikov nu era obisnuit cu lumea si, dupa cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales īn ultima vreme. Acum, īnsa, se simtea atras de ei. Īn sufletul lui se petrecea ceva nou parca, si totodata se trezea īn el nevoia de a fi printre oameni. Ultima luna, plina de tristete, de īncordare si de apasatoare neliniste īl obosise atāt de mult, īncāt dorea sa rasufle macar o clipa īntr-alt mediu, oricare ar fi fost, si de aceea, cu toata murdaria ce-l īnconjura, ramase cu placere īn cārciuma.

Cārciumarul nu sta īn sala, dar una-doua intra īn local, coborānd dintr-alta īncapere pe o scara interioara, asa ca i se vedeau mai īntāi cizmele elegante unse cu dohot, cu captuseala rosie rasfrānta peste carāmb. Purta o podiovca si o jiletca de atlaz negru, neīnchipuit de soioasa; cravata nu avea, iar obrazul lui parea uns cu ulei, ca un lacat de fier. La tejghea statea un baietandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea musteriii. Pe tejghea se zareau niste cas­traveti taiati marunt, felii mici de peste si pesmeti de pāine neagra; toate acestea raspāndeau un miros greu. Aerul era īnabusitor, aproape de nesuferit; duhnea atāt de puternic a bautura, īncāt te puteai īmbata numai de duhoare dupa cinci minute petrecute acolo.

Se īntāmpla uneori īn viata sa īntālnesti oameni cu desavārsire necunoscuti care te intereseaza nitam-nisam de la prima vedere, mai īnainte chiar de a fi schimbat o vorba cu ei. Aceasta impresie o facu asupra lui Raskolnikov acel musteriu care sedea singur la masa si parea un fost slujbas. Mai tārziu, amintindu-si de aceasta prima impresie, o lua drept presimtire. Se uita mereu la el, poate din pricina ca si omul īl privea staruitor si parea dornic sa intre īn vorba. Pe toti ceilalti din local, cu cārciumar cu tot, slujbasul acesta īi privea cu nepasare, ba chiar plictisit si cam de sus, ca pe niste oameni inferiori ca situatie si cultura, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statura mijlocie, īndesat, cu parul carunt si o chelie mare; avea obrazul buhait si galbejit, aproape verzui, de betiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care straluceau niste ochisori rosii, mici ca doua crapaturi, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea īn īnfatisarea lui era ca īn acei ochi inteligenti, cu privirea plina de bun-simt, se aprindeau uneori licariri de exaltare vecina cu nebunia. Era īmbracat īntr-un frac negru, vechi, jerpelit si fara nasturi; unul singur se mai tinea, cu care īsi īncheiase haina, voind, pesemne, sa pastreze buna-cuviinta. Jiletca de nanchin lasa sa se vada un plastron mototolit, murdar, patat de bautura. Ca toti slujbasii, nu purta barba, īnsa obrajii lui nu mai fusesera barbieriti de multe zile, asa īncāt erau napaditi de tepi desi, cenusii. Pāna si miscarile lui pastrau ceva din gravitatea functionareasca. Parea īnsa tulburat; īsi ciufulea parul si, uneori, parca prada unei nemarginite tristeti, īsi sprijinea pe masa uda si naclaita coatele rupte si-si lasa capul īn palme. Īn sfārsit, omul se uita tinta la Raskolnikov si-i spuse cu glas tare, raspicat:

— Pot sa-mi permit, stimate domn, sa intru īn vorba cu domnia voastra? Caci sub haina modesta, ochiul meu īncercat recunoaste īn persoana dumneavoastra un om cult si neobisnuit cu bautura. Eu am pretuit īntotdeauna cultura īmbinata cu sentimentele īnalte, de altminteri sunt consilier titular. Ma numesc Marmeladov, consilier titular. Īmi īngaduiti īntrebarea: ati fost functionar?

— Nu, eu studiez raspunse tunarul; oarecum surprins de tonul ciudat, pompos al interlocutorului sau si de faptui ca īi vorbea asa, de-a dreptul.

Si cu toate ca numai cu cāteva clipe īn urma simtise īn treacat dorinta de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvānt ce-i fu adresat se trezi īn el vechea senzatie neplacuta de enervare si dezgust pe care o simtea de cāte ori un strain intra sau numai īncerca sa intre īn vorba cu el.

— Asadar, sunteti student, sau ati fost student! exclama functio­narul. Eram sigur! Experienta, stimate domn, vechea mea expe­rienta! Si, multumit de sine, īsi atinse fruntea cu degetul. Ati fost student sau v-ati ocupat īn general de chestiuni stiintifice! Permiteti

El se scula, clatināndu-se pe picioare, īsi lua sticluta si paharul si se aseza piezis la masuta lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi si chiar emfatic, numai din cānd īn cānd se īncurca nitelus sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atāta aviditate de parca nici el, de o luna īntreaga, nu mai vorbise cu nimeni.

— Stimate domn, īncepu Marmeladov aproape solemn, saracia nu este un viciu, acesta este un adevar. Mai stiu, si asta nu este mai putin adevarat, ca nici betia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. Īn saracie mai pastram īnca nobletea sentimentelor īnnascute. Īn mizerie, īnsa, nu le mai pastreaza nimeni si niciodata. Īn mizerie, omul nici nu este macar alungat din societatea umana cu batul, ci maturat cu tārnul, ca sa fie si mai umilitor. Si pe buna dreptate, fiindca īn mizerie, chiar eu, cel dintāi, sunt gata orisicānd sa ma insult pe mine īnsumi. De aici — cārciuma! Stimatul meu domn, acum o luna de zile domnul Lebeziatnikov a batut-o pe sotia mea si sotia mea nu-i de teapa mea! Pricepeti? Si apoi, permiteti-mi sa va īntreb, asa, din pura curiozitate: ati avut vreodata ocazia sa va petreceti noaptea pe Neva, īn slepurile cu fān?

— Nu, n-am avut acest prilej, raspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste slepuri?

— Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopti acolo dorm Omul īsi umplu paharul, īl dadu pe gāt si cazu pe gānduri.

De hainele lui si īn par se prinsesera, īntr-adevar, ici-colo fire de iarba uscata. Dupa cāt se vede, de cinci zile nu se dezbracase si nu se spalase. īi erau murdare mai ales māinile, rosii, unsuroase, cu unghiile īndoliate.

Toata sala asculta vorbele lui, desi nu cu prea multa atentie. Baietii īncepura sa chicoteasca īn dosul tejghelei. Cārciumarul coborī din odaia de sus, pesemne īnadins ca sa asculte ce va spune „mascariciul', si se aseza deoparte, cascānd alene, cu ifos. Maimeladov parea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, si felul lui de a vorbi, pompos, īl capatase desigur īn urma numeroaselor discutii cu diversii necunoscuti pe care-i īntālnea prin cārciumi. La unii betivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la betivii care acasa la ei sunt tinuti din scurt, cu asprime. Si tocmai de aceea, īn societatea tovarasilor de chef ei parca īncearca mereu sa se justifice si, daca se poate, sa trezeasca chiar stima.

— Mascariciule! zise tare cārciumarul. De ce nu muncesti, de ce nu te duci la slujba, daca esti functionar?

— De ce nu ma duc la slujba, stimatul meu domn? raspunse Marmeladov, adresāndu-se lui Raskolnikov, ca si cum acesta i-ar fi pus īntrebarea. Pentru ce nu ma duc la slujba? Credeti oare ca nu ma doare inima ca ma tārasc fara rost ca un vierme īn tarāna? Oare n-am suferit eu cānd, acum o luna, domnul Lebeziatnikov a snopit-o īn bataie pe sotia mea, iar eu zaceam beat — n-am suferit eu oare? Permiteti, tinere, vi s-a īntāmplat vreodata hm de pilda, sa cereti un īmprumut fara nici o speranta?

— Mi s-a īntāmplat adica, cum fara nici o speranta?

— Cu desavārsire fara speranta, stiind dinainte ca nu va veti alege cu nimic. De pilda, stiti cāt se poate de bine ca cutare cetatean, loial si folositor societatii, pentru nimic īn lume n-o sa va dea bani, caci, permiteti-mi sa va īntreb, de ce vi i-ar da? Stie prea bine ca nu-i va mai vedea niciodata. Din mila? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunazi ca, īn vremea noastra, mila este interzisa chiar de stiinta si ca se obisnuieste acest lucru īn Anglia, unde se aplica economia politica. Si atunci, dati-mi voie sa va īntreb, pentru ce mi-ar da bani? Si, uite, cu toate ca stii dinainte ca n-are sa-ti dea nimic, totusi te duci si

— La ce bun sa te mai duci? īl īntrerupse Raskolnikov.

— Pai, daca nu ai la cine, daca nu ai unde sa te duci? Caci orice om trebuie sa aiba macar un loc pe lume unde sa se poata duce! Fiindca vine o clipa cānd īti trebuie neaparat o iesire Cānd propria mea fiica s-a dus pentru cea dintīia oara cu condicuta, atunci m-am tot dus si eu (stiti, fie-mea are condicuta), adauga el, īn paran­teza, aruncānd o privire cam nelinistita tānarului. Nu-i nimic, sti­mate domn, nu-i nimic! se grabi sa declare numaidecāt, cu liniste prefacuta, īn timp ce baietii de la tejghea pufneau de rās si īnsusi cārciumarul surādea. Nu-i nimic! Nu ma rusinez cānd vad ca lumea da din cap, fiindca lucrul e cunoscut de toti, si tot ce este ascuns se da īn vileag; iar toate acestea nu mai trezesc īn sufletul meu dispret, ci smerenie. Fie si asa! „Iata omul!' Permiteti, tinere: ati putea dumneavoastra Dar nu, trebuie sa exprim īn cuvinte mai tari, mai plastice, nu — ati putea, ci — ati īndrazni, uitati-va acum la mine, sa afirmati ca nu sunt porc?

Tānarul nu raspunse.

— Bine, urma grav oratorul, cautānd sa ia un aer cāt mai demn cu putinta si asteptānd sa se stinga īn odaie chicoteala stārnita de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoana! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, sotia mea, este o persoana culta si fiica de ofiter de stat-major. Fie, eu sunt un ticalos, dar dānsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoana cu educatie. Si cu toate acestea o, daca i-ar fi mila de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul sa aiba macar un singur locsor unde sa gaseasca mila! Katerina Ivanovna, īnsa, cu toate ca e o doamna plina de marinimie, este nedreapta Si, cu toate ca īmi dau seama singur ca atunci cānd ma trage de par o face din buna­tatea inimii dumisale (caci, repet fara sa ma rusinez, nevasta mea ma trage de par, tinere, starui Marmeladov cu un aer si mai demn, auzind aceleasi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar īntāmpla daca macar o data s-ar īndura Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice si nu face sa mai vorbim! Ce sa mai vorbim! Caci nu o singura data am avut ce mi-am dorit si nu o data i-a fost mila de mine, dar asa sunt eu, sunt o bruta.

— Ba bine ca nu! spuse cārciumarul, cascānd. Marmeladov izbi hotarāt cu pumnul īn masa.

— Asa sunt eu! Stiti dumneavoastra, domnul meu, ca eu i-am baut pāna si ciorapii? Nu pantofii, caci asta poate ca ar parea mai firesc, dar ciorapii! I-am baut ciorapii! I-am baut si salutul din lāna de angora, salutul care i-a fost daruit demult, salutul care era numai al ei si nu al meu! Locuim īntr-o maghernita friguroasa, si īn iarna asta ea a racit si a īnceput sa scuipe sānge. Avem trei copilasi. Katerina Ivanovna munceste din zori pāna īn seara — freaca, spala, curata copilasii, fiindca din tinerete a fost īnvatata cu curatenia; si are pieptul slab, e predispusa la oftica, si eu simt toate acestea. Credeti poate ca nu le simt? Si cu cāt beau mai mult, cu atāt simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindca bautura ma face sa simt si sa compatimesc Beau, ca sa sufar mai tare! Si, cuprins parca de deznadejde, omul īsi pleca fruntea pe masa. Tinere! urma el, ridicāndu-si din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat si de aceea ti-am vorbit numai-decāt. Caci, spunāndu-ti povestea vietii mele, n-am facut-o ca sa ma condamn la stālpul infamiei īn fata acestor derbedei ce vor sa se distreze si care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindca eu caut un om sensibil si cult. Afla deci ca sotia mea a fost crescuta īntr-un pension aristocratic si ca la terminarea scolii a dansat cu salul īn fata guvernatorului si a altor personalitati oficiale, fapt pen­tru care a fost distinsa cu medalia de aur si o diploma de onoare. Medalia medalia am vāndut-o demult Hm! Cāt despre diplo­ma de onoare, o mai are si astazi si o pastreaza īn sipet; chiar acum cāteva zile a aratat-o gazdei noastre. Ele doua se cearta mereu, dar i-a aratat-o, bucuroasa sa se poata lauda si ea īn fata cuiva si sa vor­beasca despre zilele fericite de altadata. Eu n-o condamn, nu, caci e singurul lucru care i-a mai ramas — amintirea, pe cānd din toate celelalte s-a ales praful si pulberea. Da, da, este o doamna ce se aprinde usor, māndra si neīnduplecata. Spala pe jos, manānca pāine neagra, dar nu admite sa se poarte cineva necuviincios cu dānsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa īnghita grosolania domnului Lebeziatnikov, si cānd el a snopit-o īn bataie, a cazut la pat, dar nu din pricina bataii, ci din pricina jignirii. Am luat-o vaduva cu trei copii, unul mai mic decāt celalalt. Se maritase īntāia oara, din dragoste, cu un ofiter de infanterie, si fugise cu el din casa parin­teasca, īl iubea nespus de mult, dar el a īnceput sa joace carti, a fost dat īn judecata si din asta i s-a tras si moartea. Catre sfārsitul vietii o batea; dar dānsa nu se lasa mai prejos, stiu sigur, si chiar am docu­mente; totusi, si azi īl mai pomeneste cu lacrimi īn ochi, ma mustra din pricina lui si mi-l da de pilda, iar eu ma bucur, ma bucur ne­spus, ca macar īn īnchipuire crede ca a fost fericita odata Dupa moartea lui, ea a ramas cu trei copii mici, īntr-un judet īndepartat si salbatic, unde ma aflam si eu pe vremea aceea: traia īntr-o mizerie atāt de neagra, ca eu, care am vazut multe īn viata, nu-s īn stare s-o descriu. Familia o renegase. Si apoi, era māndra, prea māndra Atunci, bunul meu domn, eu, care eram vaduv, ca si dānsa, si aveam de la prima sotie o fata de paisprezece ani, am cerut-o īn casatorie, caci n-am putut sa trec nepasator pe lānga atāta suferinta. Va puteti īnchipui cāt de mare i-a fost nenorocirea, daca dānsa, instruita, bine crescuta, dintr-o familie nobila, a primit sa ma ia de barbat! Si m-a luat! Plāngānd, blestemānd si frāngāndu-si māinile dar m-a luat! Caci n-avea unde sa se duca. īntelegeti, stimate domn, ce īnseamna asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. īnca nu puteti īntelege ce īnseamna asta Un an īntreg mi-am facut datoria cu sfintenie si nu m-am atins de (el arata cu degetul litra de vin) caci am si eu simtire. Dar nici asa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul si nu din vina mea, ci fiindca s-a redus schema, si atunci am īnceput iar! E un an si jumatate de cānd, dupa multe peregrinari si nenoroace, am ajuns, īn sfārsit, īn aceasta capitala mareata, īmpodobita cu nenumarate monumente. Si aici am gasit un post L-am gasit si l-am pierdut. Īntelegeti? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindca m-a biruit naravul Azi stam īntr-un ungher pe care-l īnchiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce traim si ce platim - nu stiu. Acolo, īn afara de noi, mai sta si alta lume O Sodoma respingatoare hm da īntre timp a crescut si fie-mea din prima casatorie; cāt a īndurat dānsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am sa trec sub tacere. Caci, desi Katerina Ivanovna e īnsasi personificarea marinimiei, este o fiinta irascibila, se aprinde din te miri ce si apoi da-i cu gura Da! Ei, ce sa mai vorbim despre toate astea!

Dupa cum va puteti lesne īnchipui, Sonia n-a īnvatat mai nimic. Am īncercat — sunt patru ani de atunci - sa-i dau lectii de geografie si istorie universala; dar fiindca nici eu nu eram prea tare īn aceste materii si-mi lipseau si manualele potrivite, iar cartile pe care le-am avut hm ei bine, acele carti nu le mai avem astazi; asa ca s-a ispravit si cu īnvatatura ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai tārziu, cānd s-a facut mai mare, a citit cāteva romane, iar acum, de curānd, gratie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: Filozofia lui Lewes — o cunoasteti? A citit-o cu mult interes, ba ne-a īmpartasit si noua frānturi din aceasta lectura. Asta e toata cultura ei. Si acum, bunul meu domn, sa va pun o īntrebare, cum s-ar zice, particulara: mult poate sa cāstige o fata saraca si cinstita muncind cinstit? Chiar muncind din zori pāna īn noapte, domnul meu, daca este cinstita si nu are cine stie ce talent, nu poate cāstiga nici cinci­sprezece copeici pe zi! Si pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici — poate-l cunoasteti? - nu numai ca nu i-a achitat nici pāna astazi cusutul celor sase camasi de olanda, dar a insultat-o, a alungat-o, batānd din picior, si i-a aruncat un cuvānt necuviincios, fiindca — zicea dānsul — gulerul n-a fost croit pe masura si e strāmb. Iar acasa copilasii sunt flamānzi Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frāngāndu-si māinile, si pe obraz īi apar pete rosii, cum se īntāmpla la boala dumneaei, si o ocaraste: „Leneso, stai aici la caldurica, manānci si bei!' Da' ce māncare, ce bautura, cānd uneori cāte trei zile īn sir nici copilasii nu vad o coaja de pāine uscata?! Zaceam atunci ei da, ce mai! Zaceam beat mort, si am auzit-o pe Sonia mea īntrebānd (e tacuta din fire, nu raspunde niciodata si are un glascior blajin e balaioara, cu obrajorul slabut, palid): „Ce sa fac, Katerina Ivanovna, cum sa ma hotarāsc pentru treaba aceea?' Caci Daria Frantevna, o femeie stricata, binecunoscuta de politie, i-a pus gānd rau; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastra. „Ei si? i-a raspuns Katerina Ivanovna īn bataie de joc. Mare comoara, n-am ce zice! Ce s-o pazesti atāta?!' Dar n-o īnvinuiti, n-o īnvinuiti, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasa, bol­nava, vedea copiii plāngānd de foame a spus-o ca s-o jigneasca pe Sonia si nicidecum ca s-o īndemne la rau Asa e firea Katerinei Ivanovna; daca, de pilda, copiii plāng, fie chiar de foame, ea īi ia la bataie Pe la orele sase, am vazut-o pe Sonia cum s-a sculat, si-a pus basmaluta, pelerina si a plecat de acasa, iar la noua s-a īntors īnapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna si, fara o vorba, a pus pe masa īn fata ei treizeci de ruble. Macar gura sa fi deschis, macar sa se fi uitat la dānsa — nimic; a luat broboada noastra verde, de stofa subtire (avem noi o broboada de familie), si-a tras-o peste cap, peste ochi, si s-a culcat īn pat, cu fata la perete, numai umerasii si trupusorul īi tresareau usor Iar eu, ca si mai īnainte, zaceam beat mort Si am vazut atunci, tinere, am vazut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikai, tacuta, si ramīnānd toata seara īn genunchi la picioarele ei, si sarutāndu-i picioarele, si nevoind cu nici un pret sa se scoale, si le-am mai vazut pāna la urma adormind amīndoua īmbratisate da iar eu eu zaceam beat mort

Marmeladov amuti, de parca i s-ar fi pus un nod īn gāt. Apoi īsi umplu grabit paharul, īl bau pe nerasuflate si plescai din limba de placere.

— De atunci, stimate domn, urma el dupa aceasta tacere, īn urma unei īmprejurari neplacute si din pricina denuntului unor persoane rauvoitoare, la care a contribuit si Daria Frantevna, pentru ca, pretindea ea, nu i s-a aratat respectul cuvenit, fiica-mea, Sofia Semionovna, a fost silita sa-si scoata condicuta si n-a mai putut sa ramāna cu noi. Gazda noastra, Amalia Feodorovna, n-a vrut sa admita sa mai stea cu noi (desi tot ea fusese de partea Dariei Frantevna altadata), si nici domnul Lebeziatnikov hm Tocmai din pricina Soniei s-a īntāmplat si povestea aceea dintre el si Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot atinut calea Sonecikai, acum, īnsa, s-a pus deodata la ambitie; zicea: „Cum adica, eu, un om cult, sa stau īn aceeasi casa cu una ca ea?' Katerina Ivanovna n-a tacut, i-a luat apararea Soniei si atunci Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajuta la treaba pe Katerina Ivanovna si-i da cele de trebuinta pentru trai, pe cāt poate Locuieste la croitorul Kapernaumov, a subīnchiriat la el o odaita; Kapernaumov e schiop si gāngav, are o familie foarte numeroasa, si toti copiii lui sunt gāngavi ca el Pāna si nevasta-sa e bālbāita Stau īnghesuiti īntr-o singura īncapere, iar Sonia īsi are acolo coltul ei, despartit printr-un perete de scānduri Hm Sunt saraci lipiti si gāngavi da A doua zi dimineata m-am sculat, mi-am pus zdrentele, am īntins māinile catre cer si m-am dus la Excelenta sa Ivan Afanasievici. Īl cunoasteti pe Excelenta sa Ivan Afanasievici? Nu? Ei, atunci nu stiti ce īnseamna pāinea lui Dumnezeu. Ceara, curata ceara īn fata Domnului nostru; se topeste ca ceara! Dupa ce a binevoit sa ma asculte, i-au venit lacrimi īn ochi. „Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai īnselat īncre­derea te iau īnca o data pe raspunderea mea personala, chiar asa a spus, nu uita asta, si acum - du-te!' Am sarutat praful de pe picioarele lui, īn gānd, fireste, caci īn realitate n-ar fi īngaduit asa ceva, el fiind un demnitar cult si cu idei moderne; m-am īnapoiat acasa si cānd am anuntat ca din nou am un post si voi primi leafa Doamne, ce-a mai fost atunci!

Marmeladov tacu foarte tulburat. īn clipa aceea, un grup de cheflii, beti turta, intrau īn local; īn prag rasuna o flasneta, tocmita de ei, si un glas de copil de sapte ani īngānānd ragusit Satucul. Cārciuma se umplu de larma. Cārciumarul si baietii se grabira sa serveasca musteriii. Fara sa-i pese, Marmeladov īsi urma poves­tirea. Alcoolul i se urcase la cap si, cu cāt se afuma mai tare, cu atāt era mai vorbaret. Amintirea succesului avut de curānd la serviciu īl īnsufletea si-i lumina obrazul. Raskolnikov īl asculta cu atentie.

— Asta a fost acum cinci saptamāni, stimate domn da. Katerina Ivanovna si Sonecika - cum au aflat, Doamne! - parca ne-am vazut īn īmparatia cerului! Altadata zaceam ca un animal si nu auzeam decāt vorbe grele! Acum, īnsa, umblau pe vārfuri, cautau sa astāmpere copiii, cica: „Semion Zaharīci a ostenit la slujba, se odih­neste, ssst!' Cānd plecam la serviciu, īmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au facut rost de caimac adevarat! Si de unde au luat cele unsprezece ruble si cincizeci de copeici ca sa ma echipeze ca lumea — nu stiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal — de-o frumusete! — uniforma, si astea toate īn cea mai buna rānduiala, pentru unsprezece ruble si cincizeci de copeici. Īn prima zi, cānd m-am īnapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregatit doua feluri de māncare: supa si carne sarata cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are n-are de nici unele, si totusi s-a gatit de parca avea de gānd sa se duca īn vizita; si nu cine stie ce lucru mare, dar se pri­cepe sa faca orice din nimic; se piaptana, īsi pune un guleras curat, mansete, si parca-i alta, īntinereste, se face mai frumoasa. Sonecika, porumbita tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea ca, pāna una alta, nu se cade sa vina pe la noi mai des, doar poate pe īnse­rate, ca sa nu o vada nimeni. Auzi dumneata?! īntr-o zi, cānd am venit la prānz sa ma odihnesc, m-am culcat si - ce credeti? Pe Katerina Ivanovna n-a mai rabdat-o inima, abia trecuse o saptamāna de cānd se certase rau de tot cu gazda noastra, cu Amalia Feodorovna, si acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat si au tot susotit amāndoua. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharīci e la serviciu si are leafa, ba s-a prezentat si Excelentei sale, iar Excelenta sa a iesit sa-l īntāmpine, a poruncit ca toata lumea sa astepte, si pe Semion Zaharīci l-a condus de māna, īnain­tea celorlalti, īn cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata? „Eu, fireste, nu ti-am uitat meritele, Semion Zaharīci, a spus Excelenta sa; cu toate ca te-ai tinut de patima aceea usuratica, fiindca īmi promiti sa te lasi de ea si pentru ca, pe deasupra, īn lipsa dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am īncredere, a zis, īn cuvāntul dumi­tale de onoare.' Toate acestea Katerina Ivanovna le-a nascocit, drept sa va spun, dar nu din usurinta sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu nascocirile ei, zau asa! Si eu n-o con­damn, nu, n-o condamn! Iar acum sase zile, cānd i-am adus prima mea leafa, douazeci si trei de ruble si patruzeci de copeici (leafa mea īntreaga) mi-a zis: „Dragalasul meu'! — asa a zis. Si asta īntre patru ochi, ma īntelegi? Ce mai dragalas a gasit, ce sot sunt eu? Si totusi, m-a ciupit de obraz si mi-a zis „dragalasul meu'!

Marmeladov se opri, voi sa zāmbeasca, dar barbia īncepu deo­data sa-i tremure. Se stapāni. Cārciuma, aspectul lui de om decazut, cele cinci nopti pe slepurile cu fān, litra de votca si, totodata, dragostea lui bolnavicioasa pentru nevasta, pentru familie, īl nau­ceau pe Raskolnikov. Īl asculta cu īncordare, dar si cu durere. Īi era ciuda ca se ratacise īn localul acela.

— Stimate domn, stimate domn! exclama Marmeladov, dupa ce īsi mai stapāni tulburarea. Toate acestea poate ca au sa va para vrednice de rās, asa cum le par si altora; poate ca va plictisesc numai, povestindu-va amanuntele stupide si nenorocite ale vietii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de rās! Caci eu le simt pe toate Toata ziulica aceea rupta din rai, toata seara aceea am visat lucruri minunate: cum am sa le orānduiesc toate, cum am sa-i īmbrac pe copilasi si am sa asigur linistea neveste-mii, cum am sa-mi smulg copila din bratele desfrāului si am s-o readuc īn sānul fami­liei Si multe, multe altele Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, dupa toate astea (Marmeladov tresari deodata, ridica fruntea si se uita tinta la Raskolnikov), exact a doua zi dupa ce am faurit aceste visuri (adica acum cinci zile si cinci nopti), pe īnserate, am sterpelit prin viclesug si īnselaciune, ca un tālhar de dru­mul mare, cheia de la sipetul Katerinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai ramas din leafa (cāt anume nu-mi amintesc), si acum, priviti-ma: asta-i tot! Sunt cinci zile si cinci nopti de cānd am fugit de acasa si sunt cautat; s-a ispravit cu slujba, uniforma a ramas la cārciuma de la Podul Eghipetski, īn locul ei am capatat zdrentele astea si totul s-a sfārsit!

Marmeladov se izbi cu pumnul īn frunte, scrāsni din dinti, strīnse pleoapele si se sprijini greu cu cotul de masa. Dar, peste o clipa, chipul i se schimba pe neasteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de siretenie fortata, rāse si adauga:

— Azi am fost la Sonia, m-am dus sa-i cer bai de votca, sa-mi treaca mahmureala! He-he-he !

— Si ti-a dat? striga unul dintre nou-veniti, de la masa vecina, izbucnind īntr-un rās zgomotos.

— Litra asta am cumparat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresāndu-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu māna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea īn casa, am vazut-o cu ochii mei Nu mi-a spus nimic, m-a privit īn tacere, nimic mai mult Nu pe pamānt, colo sus sunt asemenea ochi care īi plāng si-i jelesc pe oamenii pacatosi, īi plāng fara sa-i dojeneasca, fara sa-i dojeneasca! Si cānd nu esti dojenit te doare, te doare mai rau Treizeci de copeici! Da. Si doar avea nevoie de ele, nu-i asa? Ce crezi dumneata, draga domnule? Acum ea trebuie sa fie curatica. Si curatenia asta deosebita costa bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie sa-si cumpere si ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scro­bite, de pantofiori mai acatarii, sa-si poata arata piciorusul cānd trece peste o baltoaca. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce īnseamna aceasta curatenie? Ei, si eu, tatal ei, i-am stors treizeci de copeici ca sa-mi treaca mahmureala! Si īi beau! Ba i-am si baut! Spune acum, spune, cui sa-i fie mila de unul ca mine? Hai? Dumitale ti-e mila de mine? Da sau ba? Spune, īti este mila? He-he-he!

Facu o miscare sa-si umple paharul, dar nu mai avea cu ce.

Sticla era goala.

— De ce i-ar fi mila de tine? striga cārciumarul, rasarind alaturi. Rasunara rāsete si chiar īnjuraturi. Rādeau si īnjurau si cei care ascultasera si cei care nu ascultasera, vazānd numai cum arata fostul functionar.

— Sa-i fie mila! Pentru ce sa-i fie mila? striga deodata Marmeladov, sculāndu-se īn picioare, cu bratul īntins īnainte, cuprins de exaltare, ca si cum abia ar fi asteptat aceste cuvinte. De ce sa-i fie mila de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit mila! Ar trebui sa fiu rastignit, rastignit pe cruce si nu daruit cu mila! Dara tu, judecatorule, rastigneste-l pe pacatos, dar rastignindu-l, da-i mila ta! Atunci eu singur am sa vin la tine ca sa fiu rastignit, caci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi si durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate ca m-am īnveselit cu litra ta de votca? Durere, durere am cautat īn fundul canii, durere si lacrimi, si le-am gasit si le-am sorbit cu nesat! Iar mila are sa aiba de noi acela carele pre toti īi daruieste cu mila lui si carele pre toti si pre toate le īntelege, el, sin­gurul judecator. Va veni ziua de apoi si el ma va īntreba: „Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitrega, ofticoasa si rea, si pentru niste copilasi straini? Unde este copila care nu s-a īngrozit de netrebnicia tatalui ei pamāntesc, un betiv fara capatāi, si a fost milostiva cu el?!' Si va mai spune: „Vino īn īmparatia mea. Te-am iertat o data Te-am iertat o data Si-ti iert si acum pacatele tale multe, pentru ca mult ai iubit' Si o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, stiu bine Am simtit-o īn inima mea cānd am fost deunazi la ea! Si are sa-i judece pre toti si are sa-i ierte pre cei buni si pre cei rai, si pre cei īntelepti si pre cei smeriti Iar cānd va fi ispravit cu toti ceilalti, va grai catre noi: „Veniti si voi, va spune, veniti, voi betivanilor, veniti, voi cei slabi de īnger, veniti, voi pacatosilor!' Si noi vom iesi si ne vom opri īn fata lui fara frica. Si va spune el: „Sunteti niste porci! Aveti chip de animale si apucaturi aidoma lor, dar veniti si voi īn īmparatia mea!' Atunci vor grai cei preaīntelepti, vor grai cei destepti: „Doamne, pentru ce-i primesti si pe acestia?' Si va raspunde el: „Ii primesc, v-o spun voua, preaīnte-leptilor, īi primesc, v-o spun voua celor cu minte multa, fiindca nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic sa fie primit'. Si va īntinde catre noi bratele, si ne vom arunca īn bratele lui si vom plānge si vom īntelege totul! Atunci abia vom īntelege totul! Si toti vor īntelege si Katerina Ivanovna va īntelege si dānsa Doamne, vie īmparatia ta!

Marmeladov se lasa pe banca, istovit, frānt, fara sa se uite la nimeni; uitase si unde se afla si ramase cufundat īn gānduri. Vorbele lui facura oarecare impresie; o clipa domni tacerea, apoi rasunara aceleasi rāsete si sudalmi de mai īnainte:

— Ce mai destept!

— Bate cāmpii!

— Zi-i functionar si pace! S.a.m.d., s.a.m.d.

— Sa mergem, domnule, īi zise deodata Marmeladov lui Raskol­nikov, ridicānd capul. Du-ma acasa Casa lui Kosel, īn curte. Trebuie sa ma duc la Katerina Ivanovna.

Raskolnikov ar fi vrut sa plece mai de mult si se gāndise si el sa-l īnsoteasca pe Marmeladov. Picioarele acestuia se īmpleticeau mai rau decāt limba si el se sprijini greu de bratul tānarului. Nu aveau de facut mai mult de doua-trei sute de pasi. Dar, pe masura ce se apropia de casa, rusinea si teama puneau tot mai mult stapānire pe sufletul betivului.

— Eu nu ma tem de Katerina Ivanovna īngāna el, nelinistit. Nu ma tem ca are sa ma traga de par. Ce e trasul de par? Un fleac! Ti-o spun eu! Ar fi chiar mai bine sa ma īnhate de par; nu de asta mi-e frica ma sperie mi-e frica de ochii ei da si de petele rosii care īi ies īn obraji ma tem si de respiratia ei Ai auzit vreodata cum respira un bolnav de boala ei cānd e tulburat? Si ma mai tem de plānsul copiilor Daca Sonia nu le-a dus de māncare, atunci nu stiu! Nu stiu! Dar de bataie nu ma tem Sa stii, domnule, ca pe mine nu ma doare cānd ma bate, nu, nu ma bucura Nici nu m-as putea lipsi de bataie E mai bine. Sa ma bata, sa-si aline durerea e mai bine asa Iata casa. Casa lui Kosel, un lacatus, un neamt bogat Du-ma acolo!

Patrunsera īn curte si urcara la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara si cu toate ca, īn acel anotimp, la Petersburg noptile sunt albe, cu cāt urcau, cu atāt scara era mai īntunecoasa, iar sus de tot domnea bezna.

Usa mica si afumata din capatul scarii era deschisa. Un muc de luminare lumina o camaruta saracacioasa, lunga de zece pasi; o ve­deai toata de pe palier. Īnauntru era dezordine; zdrente de ale copi­ilor trāntite peste tot, un cearceaf rupt atārnat īn ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. Īn odaie erau doua scaune si un divan jerpelit, īmbracat īn musama, iar īn fata divanului o masa veche de bucatarie, din lemn de brad, nevopsita si neacoperita. Pe marginea mesei — un sfesnic de metal cu un muc de luminare de seu, gata sa se stinga.               Asadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, īnsa aceasta odaie era de trecere. Usa spre celelalte īncaperi, sau custi, īn care era īmpartit apartamentul Amaliei Lipevehsel era īntredeschisa. De acolo se auzeau galagie si strigate. Cineva rādea īn hohote. Se vede ca jucau carti si beau ceai. Uneori razbateau expresii tari.

Raskolnikov o recunoscu numaidecāt pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firava, destul de īnalta si mladioasa, dar grozav de slabita; avea parul blond-īnchis, īnca foarte frumos, si obrajii īnvapaiati de doua pete rosii. Umbla de colo pāna colo prin odaia aceea strimta, cu māinile strānse la piept, cu buzele arse si rasuflarea scurta si grea. Ochii īi straluceau ca de friguri, dar privirea era aspra si fixa: la lumina ultimelor pālpāiri ale mucului de luminare, chipul acesta ftizie si framāntat facea o impresie dureroasa. Raskolnikov socoti ca ea nu are mai mult de treizeci de ani si ca nu se potriveste deloc cu Marmeladov Femeia nu auzi, nu baga de seama sosirea lor: parea ca umbla īn nestire, fara sa vada si fara sa auda. Aerul din odaie era īnabusitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scara venea un miros nesuferit, dar usa dinspre scara ramānea deschisa: din īncaperile din fund, prin usa crapata, patrundeau valuri de fum: femeia tusea, dar nu īnchidea usa. Cea mai mica dintre fetite, de vreo sase ani, adormise chircita pe jos, cu capul īnfundat īn divan.

Un baietel, cu un an mai mare, tremura si plāngea īntr-un colt; pesemne abia fusese batut. O fetita mai marisoara, de vreo noua ani, īnaltuta si subtire ca un chibrit, īntr-o camasuta zdrentaroasa, iar pe umerii goi cu o pelerinuta de postav, cusuta cu vreo doi ani īn urma, probabil, caci nu-i mai acoperea genunchii, se afla īn acelasi colt, lānga fratiorul ei, si-l tinea de dupa gāt cu bratu-i lung, uscat ca un bat. Se vede ca īncerca sa-l potoleasca, īi soptea ceva, īl alinta sa nu mai plānga si, īn acelasi timp, cu ochii ei mari si negri, care pareau enormi pe obrajorul slab si speriat, o urmarea cu teama pe maica-sa. Fara sa intre, Marmeladov īngenunche īn prag si-l īmpinse īnainte pe Raskolnikov. Femeia, vazānd un om necunoscut, se opri o clipa distrata īn fata lui, trezindu-se parca si cereīnd sa īnteleaga: ce cauta el acolo? Apoi īsi īnchipui, pesemne, ca se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, si, fara sa-i mai pese de prezenta lui, se īndrepta spre usa de la scara ca s-o īnchida si, deodata, zarindu-l īn prag pe barbatul ei īngenuncheat, scoase un tipat.

— A! striga ea ca scoasa din minti. Te-ai īntors! Ocnasule! Calaule! Unde sunt banii? Arata, ce ai īn buzunare?! Si hainele sunt schimbate! Unde-ti sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeste!

Se repezi sa-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus si ascultator, īsi desfacu bratele ca sa usureze perchezitia. Nu mai avea nici o letcaie.

— Unde sunt banii? racni femeia. O, Doamne, i-ai baut pe toti! Mai erau douasprezece ruble īn sipet!

Si, deodata, cuprinsa de furie, īl apuca de par si-l trase īn odaie. Ca sa-i crute efortul, Marmeladov se tāra, smerit, īn genunchi dupa ea.

— Asta īmi face placere! Nu ma doare, ma bu-cu-ra, sti-ma-te domn! striga el, īn timp ce ea īl tragea de par, scuturāndu-l, ba īl si izbi cu capul de podea.

Copilul care dormea pe jos se trezi si īncepu sa plānga. Baietelul nu se mai putu stapāni īn coltul lui, tresari, tipa si se repezi, īngro­zit, la sora-sa, aproape zvārcolindu-se de spaima. Fetita mai mare tremura ca varga.

— A baut! A baut tot, tot! tipa femeia, deznadajduita. Si hainele-s schimbate. Sunt flamānzi, lihniti! (Si frāngāndu-si māinile, arata spre copii). O, viata blestemata! Si dumitale, nu ti-e rusine obrazului, se napusti ea deodata asupra lui Raskolnikov. Vii de la cārciuma! Ai baut cu el, nu-i asa? Ai baut cu el! Afara!

Tānarul se grabi sa plece, fara sa scoata o vorba. De altfel, usa din fund se dadu la perete si īn prag se ivira cāteva mutre curioase, batjocoritoare si rānjite, cu tigari si lulele īn gura, si tichii īn cap. Unii erau īn halate descheiate, altii atāt de sumar īmbracati, ca aproape sfidau buna-cuviinta, cātiva tineau īn māna cartile de joc. Ce-i distra si-i facea sa rāda pe toti era ca Marmeladov, īn timp ce-l tragea nevasta-sa de par, zbiera ca asta īi face placere. Cātiva intrara chiar īn odaie; īn sfārsit, rasuna o voce ascutita si amenintatoare: īnsasi Amalia Lipevehsel īncerca sa razbeasca prin multime, ca sa restabileasca ordinea, asa cum stia dānsa! Adica pentru a suta oara s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre īnjuraturi, sa paraseasca chiar a doua zi casa. Īnainte de a pleca, Raskolnikov vārī māna īn buzunar, scoase cāteva monede de arama, care-i ramasesera din rubla schimbata la cārciuma, si le puse, fara sa fie vazut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai tārziu, pe scara, īi paru rau si voi sa se īntoarca.

„Ce prostie, gāndi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am si eu nevoie.' Dar dupa o clipa de gāndire īntelese ca nu era cu putinta sa ia banii īnapoi si ca īn nici un caz n-ar face-o; dadu din māna a lehamite si porni spre casa. „Sonia are nevoie de dresuri, se gāndea el mergānd pe strada si zāmbind cu venin, curatenia asta costa bani Hm! Si cānd te gāndesti ca Sonecika s-ar putea sa fi ramas si ea cu māna goala azi, fiindca e vorba de noroc, ca la vānatoare ca la minele de aur si atunci, fara banii mei, ar bate cu totii din buze māine Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totusi. Si se folosesc de el! Se folosesc! S-au obisnuit. Au plāns la īnceput, si apoi s-au obisnuit! Ticalosul de om se obisnuieste cu toate!'

Cazu pe gānduri. „Dar daca gresesc?! exclama el deodata, fara sa vrea. Daca, īn realitate, omul nu este ticalos — omul īn genere, semintia umana -atunci toate celelalte nu sunt decāt prejudecati, temeri scornite de mintea noastra, si atunci nu mai este nici o stavila, toate sunt asa cum trebuie sa fie!'


Capitolul III



A doua zi se trezi tārziu, neodihnit dupa un somn agitat. Nu se simtea īn largul lui, era nervos, īnacrit si-si privi cu ura odaita. Era un fel de colivie minuscula, lunga de vreo sase pasi, careia tapetul galben, scorojit si plin de praf īi dadea un aspect mizer; si apoi era atāt de scunda, īncāt un om ceva mai īnalt nu s-ar fi simtit la īndemāna, s-ar fi temut mereu ca se loveste cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu īncaperea: trei scaune vechi si hārbuite, īn colt, o masa vopsita, pe care zaceau cāteva carti si caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce vadea limpede ca nu se mai atin­sese de ele de multa vreme nici o māna. Īn sfārsit, mai era si o sofa mare, greoaie, care ocupa aproape un perete īntreg si jumatate din latimea camerei; pe vremuri, sofa fusese īmbracata īn stamba, acum, īnsa, era numai zdrente si servea drept pat. Raskolnikov dormea adeseori īmbracat asa cum era, si fara cearceaf, īnvelit cu paltonul lui vechi si jerpelit de student, iar la cap cu o pernuta mica, sub care punea ce-i mai ramasese din rufe, curate sau murdare, numai sa ridice un pic capatāiul. Īn fata sofalei se afla o masuta.

Ar fi fost greu sa decada mai mult si sa ajunga mai lasator decāt era, dar īn starea lui sufleteasca, Raskolnikov se complacea īn aceasta incurie. Se retrasese ca o broasca-testoasa īn carapacea ei si pāna si mutra slujnicei, care trebuia sa-l serveasca si intra uneori īn odaie, īl īnfuria si-l facea sa se crispeze dureros. Asa se īntāmpla cu unii monomani, obsedati de ideea lor fixa. De doua saptamāni gaz­da īncetase de a-i mai trimite prānzul si el tot nu se īnvrednicise sa se duca la dānsa sa-i ceara socoteala, desi ramānea zile īntregi nemāncat. Nastasia, bucatareasa si unica slujnica din casa, era īncāntata de aceasta stare de spirit a chiriasului: nu mai grijea si nu mai deretica īn odaie decāt o data pe saptamāna, cānd, din īntāmplare, punea māna pe matura. Tot ea īl trezi īn dimineata aceea.

— Hai, scoala, ce tot dormi?! īi striga la ureche. E noua trecute. Ti-am adus ceai, vrei? Cred ca esti lihnit de foame!

Chiriasul deschise ochii, tresari si o recunoscu.

— Ceaiul e de la gazda? īntreba el, ridicāndu-se īncet ca un bolnav.

— De la gazda?! Nici pomeneala!

Femeia aseza īn fata lui propriul ei ceainic, crapat, cu un rest spalacit de ceai si doua bucatele galbui de zahar.

— Nastasia, te rog, ia asta zise el, cautāndu-se prin buzunare (dormise īmbracat). Si scotānd un pumn de monede de arama: Du-te de-mi cumpara o franzela si ia de la mezelarie niste salam mai ieftin.

- Acusica īti aduc franzela: dar ia zi, īn loc de salam, n-ai mānca mai bine oleaca de ciorba? Ciorba buna, ramasa de ieri. Ti-am pastrat de la prānz, dar te-ai īntors tārziu. E foarte buna ciorba.

Dupa ce-i aduse ciorba si Raskolnikov se aseza sa manānce, Nastasia īsi facu loc lānga el pe sofa si īncepu sa-i turuie gura. Era de la tara si foarte vorbareata.

— Praskovia Pavlovna vrea sa faca jalba la politie īmpotriva-ti, zise femeia.

Raskolnikov se strāmba.

— La politie? De ce?

— Ca nu-i platesti chiria si nici nu te muti. De asta.

— La naiba, asta mai lipsea, bombani el, scrāsnind din dinti. Nu nu ma īncānta de fel acum E o proasta adauga el tare. Am sa trec chiar azi pe la dānsa sa stam de vorba.

— Nu-i mai proasta ca mine; da tu, daca esti asa destept, de ce zaci colea ca un sac de tarāte, de nu iese nici o socoteala din ce faci? Altadata ziceai ca te duci sa dai lectii la copii, da' acu' de ce nu mai faci nimic?

— Fac eu raspunse Raskolnikov cu asprime si fara nici un chef de vorba.

— Ce faci?

— Muncesc.

— Ce muncesti?

— Gāndesc, rosti el serios, dupa o scurta tacere.

Nastasia se porni pe rās. Era dintre acele femei care rād usor, si, cānd se pornea, rādea īncet, leganāndu-se si cutremurāndu-se, pāna se satura si ea de atīta rās.

— Si cāstigi mult cu gānditul? izbuti ea, īn sfārsit, sa īntrebe.

— Nu pot da lectii la copii daca nu am cizme. Si apoi, putin īmi pasa!

— Ba sa-ti pese, ca din asta traiesti!

— Lectiile nu sānt platite. Ce sa fac cu cāteva copeici? urma el fara chef, vorbind mai mult cu el īnsusi.

— Si tu ai vrea sa faci avere, asa, dintr-o data? Raskolnikov īi arunca o privire stranie, ramase o clipa tacut, apoi spuse hotarāt:

— Da, vreau sa fac avere dintr-o data.

— Ia-o mai domol, ca ma sperii, prea esti fioros. Sa ma duc dupa franzela, sau nu?

— Cum vrei.

— Na, ca uitasem! Aseara, cānd nu erai acasa, ti-a venit o scrisoare.

— O scrisoare! Mie! De la cine?

— Nu stiu de la cine o fi. I-am dat postasului trei copeici. Mi le dai īnapoi?

— Pai da-mi scrisoarea, da-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! striga Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!

Scrisoarea īi fu adusa pe data. Fireste, era de la mama lui, din gubernia R. Cānd o lua īn māna, tānarul pali. Trecuse atāta amar de vreme de cānd nu mai primise nici o scrisoare: dar acum mai era ceva care facu deodata sa i se strānga inima.

Nastasia, pentru Dumnezeu, pleaca; tine trei copeici si du-te, du-te mai degraba, pentru Dumnezeu!

Plicul īi tremura īn māna; nu-i venea sa-i rupa īn fata femeii, voia sa ramāna singur cu scrisoarea lui. Dupa plecarea Nastasiei, duse plicul la buze si-l saruta; apoi cerceta lung scrisul de pe adresa, scrisul acela cunoscut si drag, marunt si nitel oblic, al mamei lui, care, cāndva, īl īnvatase sa citeasca si sa scrie. Īntārzia sa rupa plicul; parca se temea de ceva. īn sfārsit, desfacu scrisoarea; era mare, groasa, grea; doua coli mari fusesera acoperite cu un scris marunt-marunt:

Dragul meu Rodea,

scria mama, au trecut mai bine de doua luni de cānd n-am mai stat de vorba prin scris, ceea ce m-a facut sa sufar si chiar sa nu dorm īn unele nopti, tot gāndindu-ma la tine. Dar sunt sigura ca n-ai sa-mi iei īn nume de rau aceasta tacere nedorita. Tu stii cit te iubesc; noi, eu si cu Dunia, nu te avem decāt pe tine, tu esti totul pentru noi, speranta si credinta noastra īn viitor. Ce a fost pe mine cānd am aflat ca de cāteva luni ai fost nevoit sa parasesti facultatea fiindca n-ai mai avut din ce sa te īntretii, ca n-ai mai avut nici meditatii, nici alte mijloace de cāstig! Cu ce te puteam ajuta din cele o suta douazeci de ruble pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ti le-am trimis acum patru luni, le-am īmprumutat, dupa cum stii si tu, de la un negustor din orasul nostru, Vasili Ivanovici Vahrusin, garantānd tot cu pensia mea. Vahrusin este un om tare bun si a fost prieten cu tatal tau. Dar devreme ce i-am dat o cesiune asupra pen­siei mele trebuia sa astept pāna la achitarea datoriei, ceea ce s-a īntāmplat abia acum, asa īncāt, īn rastimpul acesta, nu ti-am putut trimite nimic. Astazi, īnsa, slava Domnului, cred ca voi putea sa-ti mai trimit ceva, de altminteri cred ca acum ne putem lauda ca ne-a surās si noua norocul, fapt despre care ma grabesc sa-ti scriu. Mai īntāi de toate, dragul meu Rodea, afla ca sora ta este de sase saptamāni cu mine si ca de acum īnainte nu ne vom mai desparti niciodata. Slava Domnului, suferintele ei au luat sfārsit! Dar sa ti le spun pe toate pe rānd, ca sa stii si tu cum s-au petrecut lucrurile si tot ce-am cautat sa-ti ascundem pāna astazi. Acum doua luni, cānd mi-ai scris ca ai auzit nu stiu de la cine ca Dunia are de īndurat multe grosolanii īn familia Svidrigailov si mi-ai cerut lamuriri — ce raspuns as fi putut sa-ti dau? Daca ti-as fi scris atunci adevarul, tu erai īn stare sa lasi totul balta si sa vii acasa, chiar de ar fi fost sa vii pe jos, fiindca eu īti cunosc firea si inima si stiu ca tu n-ai fi putut rabda ca sora ta sa fie jignita. Eram disperata, dar ce puteam sa fac? Nici eu n-am stiut tot adevarul. Iar greutatea cea mai mare era faptul ca Dunia, cānd a intrat anul trecut la copii īn casa aceea, a luat un avans de o suta de ruble, cu conditia sa i se scada treptat din leafa īn fiecare luna si, prin urmare, nu-si putea parasi serviciul pāna la stingerea īntregii datorii. Banii acestia (acum īti pot spune tot, scumpul meu Rodea), Dunecika īi luase īn primul rānd ca sa-ti poata expedia cele saizeci de ruble de care aveai atāta nevoie pe vremea aceea si pe care i-ai primit de la noi anul trecut. Atunci te-am mintit scriindu-ti ca banii acestia i-ar fi economisit mai īnainte, dar asta nu era adevarat, pe cānd acum īti spun cum a fost, fiindca acum, din mila Domnului, toate s-au schimbat pe neastep­tate īn bine, si eu vreau sa stii cāt de mult te iubeste Dunia si ce suflet nepretuit are. Fapt este ca, la īnceput, domnul Svidrigailov se purta cu dānsa foarte grosolan, iar la masa era ironic si chiar necuviincios Dar nu vreau sa-ti mai dau toate aceste amanunte chinuitoare, ca sa nu te mai necajesti de pomana, acum, cānd totul a luat sfārsit. Pe scurt, cu toata atitudinea binevoitoare si plina de noblete a Marfei Petrovna, sotia domnului Svidrigailov, si a tutu­ror celor din casa, Dunecikai īi venea cāt se poate de greu, mai ales atunci cānd domnul Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influenta lui Bachus. Si ce crezi ca s-a aflat mai tārziu? īnchipuieste-ti ca acest smintit s-a īndragostit de Dunia la prima vedere si a cautat sa-si ascunda pasiunea, purtāndu-se cu dānsa grosolan si cu dispret. Poate ca i-a fost si lui rusine, poate s-a īngrozit singur cānd s-a vazut, om īn etate si cap de familie, nutrind asemenea sentimente usuratice, si tocmai de aceea sa fi fost, fara voia lui, furios pe Dunia.

Se poate, pe de alta parte, ca prin comportarea-i grosolana si batjocoritoare, sa fi vrut sa ascunda adevarul de ceilalti. Pāna la urma, nu s-a mai putut stapāni si a īndraznit sa-i faca Duniei pe fata propuneri mārsave; īi promitea marea cu sarea si chiar spunea ca are sa-si paraseasca familia ca sa se duca sa traiasca cu dānsa īntr-un alt sat, sau, poate, īn strainatate. Iti dai seama cāt a suferit dānsa! Nu putea sa-si paraseasca slujba, asta nu numai din pricina datoriei, ci si din mila pentru Marfa Petrovna, care ar fi putut intra la banuiala si astfel sa se fi iscat discordie īn familie. De altfel, si pentru Dunecika ar fi fost o mare rusine; poti fi sigur ca lucrurile nu s-ar fi petrecut fara scandal. Au mai fost si alte multe cauze, asa īncāt Dunia nu spera sa scape din acea casa īngrozitoare īnainte de sase saptamāni. Tu o cunosti bine pe Dunia, stii cāt de desteapta este si ce caracter dārz are. Dunecika poate sa Īndure multe si sa gaseasca īn inima ei — pāna si īn cazurile cele mai critice - destula noblete ca sa nu-si piarda taria sufleteasca. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind sa ma necajeasca, desi ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe neasteptate. Din īntāmplare. Marfa Petrovna l-a surprins pe barbatul ei implorānd-o pe Dunia īn gradina si, īntelegānd toate de-a-ndoaselea, a aruncat vina numai asupra surorii tale, crezind-o singura vinovata. Acolo, īn gradina, a avut loc o scena groaznica; Marfa Petrovna chiar a palmuit-o pe Dunia, n-a vrut sa asculte nimic din ce-i spunea, a tipat o ora īntreaga si, pāna la urma, a poruncit ca Dunia sa plece de īndata la mine, la oras, cu o caruta taraneasca, īn care au fost aruncate claie peste gramada toate lucrusoarele ei, rufaria, rochitele, tot, asa cum se gaseau neīmpachetate si nelegate. Se pornise o ploaie cu galeata si Dunia, īnjosita si ocarita, a trebuit sa mearga cu un mujic, cale de saptesprezece verste, īntr-o caruta fara coviltir. Gāndeste-te acum ce ti-as fi putut scrie ca raspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum doua luni si despre ce era sa-ti scriu? Eram la capatuiul puterilor; nu īndrazneam sa-ti spun adevarul, fiindca te-ai fi simtit prea nenorocit, te-ai fi necajit, te-ai fi revoltat si, apoi, ce puteai sa faci? Poate doar sa te nenorocesti si tu, prin cine stie ce fapta necugetata Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis sa-ti scriu ceva. Nu puteam sa-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la īntāmplare, cānd aveam atāta durere īn suflet. O luna īncheiata, tot orasul a bārfit pe seama noastra si lumea a ajuns atāt de departe, īncāt, din pricina privirilor dispretuitoare si a susotelilor (unii si-au permis chiar sa vorbeasca cu glas tare īn prezenta noastra), nu ne mai puteam arata cu Dunia nici macar la biserica. Toata lumea ne-a īntors spatele, nimeni nu ne mai dadea buna ziua, si am aflat chiar, din sursa sigura, ca niste vānzatori si niste functionari se pregateau sa ne aduca o insulta josnica, ungānd cu dohot poaria casei, asa ca si proprietarul a cerut sa ne mutam.

Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o si a īnvinuit-o pe Dunia īn toate casele. Dānsa cunoaste pe toata lumea de aici din oras si, in luna aceea, venea aproape īn fiecare zi de la tara; de felul ei e cam limbuta si-i place sa vorbeasca despre viata ei de familie si, mai ales, sa se plānga de barbatul ei fata de toti acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urāt din partea ei; astfel, vestea s-a raspāndit īn scurt timp nu numai in tot orasul, dar si īn tot judetul. Eu am cazut la pat, si Dunia, mititica, s-a dovedit mai tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a īndurat toate, cum ma māngāia si ma īncuraja Este un īnger! Dar, din mila Celui-de-Sus, suferintele noastre au luat sfārsit repede; domnul Svidrigailov s-a dezmeticit, s-a cait si, probabil, facāndu-i-se mila de Dunia, i-a dat Marfei Petrovna dovezi de netagaduit asupra nevinovatiei Dunecikai, precum — scrisoarea pe care Dunia a fost silita sa i-o scrie si sa i-o trimita, īnca īnainte de a-i fi surprins Marfa Petrovna īn gradina, si īn care ea refuza orice explicatie directa si īntālnire intr-ascuns, pe care i le cerea dānsul. La plecarea Dunecikai, aceasta scrisoare a ramas īn māinile lui. Īn ea, Dunia īl dojenea cu asprime si profunda indignare tocmai pentru lipsa de noblete a ati­tudinii sale fata de Marfa Petrovna, īi punea īn vedere ca era tata de familie si om īnsurat, īi arata cāt de mārsav era din partea lui sa chinuiasca si sa nenoroceasca o fata si asa destul de necajita si lip­sita de aparare. Īntr-un cuvānt, dragul meu Rodea, scrisoarea aceasta vadeste atāta frumusete sufleteasca si este atāt de īnduiosatoare, īncāt am plāns ca un copil, citind-o, si nici acum nu o pot reciti fara lacrimi. Apoi, īn apararea Duniei au venit si marturiile slugilor, care, asa cum se īntāmpla de obicei, vazusera si stiusera mai multe decāt crezuse īnsusi domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a ramas cu desavārsire īnmarmurita si, dupa cum a marturisit mai tārziu, a fost din nou distrusa. Īn schimb s-a convins pe deplin de nevinovatia Dunecikai. A doua zi, fiind duminica, ea a venit de-a dreptul la catedrala si, īn genunchi, plāngānd amarnic, a rugat-o pe Sfānta Nascatoare sa-i dea putere sa īndure aceasta noua īncercare si sa-si faca datoria pāna la capat. Apoi, de la cate­drala, fara sa mai dea ochi cu cineva, a venit īntins la noi, ne-a povestit totul si, plina de cainta, a īmbratisat-o pe Dunia, varsānd lacrimi amare, si a implorat-o s-o ierte. Īn aceeasi dimineata, fara sa zaboveasca, a pornit prin oras si, plāngānd, a restabilit pretutin­deni, pe la toate casele, cu cele mai magulitoare expresii, nevi­novatia Dunecikai, nobletea sentimentelor si a comportarii sale. Mai mult decāt atāt, a aratat tuturora si a citit ea īnsasi, cu glas tare,scrisoarea Dunecikai catre domnul Svidrigailov, ba chiar i-a lasat pe unii sa copieze aceasta scrisoare (ceea ce mi se pare de prisos). Astfel, dānsa s-a vazut silita sa circule cāteva zile prin oras, fiindca unii, vazānd ca altii au avut precadere, s-au suparat. A trebuit sa-si faca un program si se stia dinainte ziua si casa unde Marfa Petrovna avea sa citeasca scrisoarea, iar la citire se adunau acolo si cei care o mai auzisera de cāteva ori la ei acasa si īntr-alte parti, dupa cum urmase rāndul. Dupa parerea mea multe, multe s-au exagerat, dar asa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel putin a izbutit sa restabileasca pe deplin onoarea Dunecikai si īntreaga mārsavie a acestei īntāmplari a cazut ca o pata de nesters pe barbatul ei, singu­rul vinovat, asa īncāt pāna la urma mi-a fost si mila de acest smintit, atāt de aspru pedepsit. Dunia a fost numaidecāt poftita sa dea lectii in unele case, dar ea a refuzat. Īn general, toata lumea a īnceput deodata sa-i arate o stima deosebita.

Si toate acestea au contribuit īn chip hotarātor la acea īntāmplare neasteptata care, pot sa spun, schimba acum īntreaga noastra soarta. Afla deci, draga Rodea, ca Dunia a fost ceruta īn casatorie, si ca ea, a acceptat aceasta cerere, lucru pe care tin sa ti-l aduc la cunostinta cāt de repede. A facut aceasta fara a-ti cere sfatui, dar īti vei da seama ca ne-a fost cu neputinta sa amānam si sa asteptam pāna ce vom primi raspunsul tau. De altfel, tu nu ai fi putut cumpani situatia, nefiind aici. Iata cum s-au petrecut lucrurile. Piotr Petro viei Lujin este de pe acum consilier de curte si se īnrudeste de departe cu Marfa Petrovna, care a contribuit mult la aceasta logodna. La īnceput, el si-a exprimat, printr-īnsa, dorinta de a ne cunoaste, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea, iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care īsi expunea foarte cuviincios cererea īn casatorie si ne ruga sa-i dam raspunsul categoric si prompt. Este un om de afaceri, foarte ocupat, si se grabeste sa plece la Petersburg, asa īncāt fiecare clipa i se pare pretioasa. Bineīnteles, la īnceput, am ramas uimite, pentru ca toate acestea s-au petrecut prea repede si ne-au luat prin surprindere. Toata ziua am stat si am chibzuit īmpreuna. Domnul Lujin este un om serios, cu situatie asigurata, ocupa doua posturi si are de pe acum ceva avere. Ce-i drept, e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca īnfatisare si poate īnca sa placa femeilor. Īn general, e foarte serios si cumpatat, numai putin cam posac si parca un pic īngāmfat. Dar s-ar putea sa para astfel doar la prima vedere. Si te previn, draga Rodea, cānd ai sa-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte curānd, sa nu judeci pripit si cu patima, dupa cum ti-e obiceiul, daca la prima vedere n-o sa-ti placa ceva la el. Si-o spun pentru orice īntāmplare, desi sunt īncredintata ca are sa-ti faca impresie buna. Īn afara de aceasta, ca sa cunosti un om trebuie sa te apropii de el treptat si cu bagare de seama, ca sa nu cazi īn greseala si sa-ti formezi o idee preconceputa, care numai cu greu poate fi stearsa si reparata ulterior. Cāt despre Piotr Petrovici, el, dupa toate aparentele, este un om cāt se poate de onorabil. De la prima lui vizita ne-a declarat ca e un om serios, dar ca īmpartaseste in multe privinte ideile „generatiei noi', dupa cum s-a exprimat dānsul, si este dusmanul tuturor prejudecatilor. A mai spus multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, si placāndu-i sa fie ascultat, ceea ce nu este un mare cusur. Eu, ce-i drept, nu prea am īnteles multe, dar Dunia m-a lamurit ca, desi nu este un om prea instruit, este destept si pare bun. Tu cunosti firea surorii tale, Rodea. Este o fata curajoasa, desteapta, rabdatoare si marinimoasa, desi are o inima arzatoare, ceea ce stiu de mult. Fireste, nici din partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, īn afara de faptul ca este o fata desteapta, este īn acelasi timp o fiinta de-o noblete īngereasca, si va socoti de datoria ei sa faca fericirea barbatului sau, care, la rāndul lui, se va īngriji de fericirea sotiei, fapt de care, deocamdata, nu avem nici un motiv sa ne īndoim, desi recunosc ca lucrurile s-au ticluit cam prea repede. Si apoi, domnul Lujin este un om practic si, desigur, va īntelege ca fericirea casniciei lui va fi cu alt mai trainica, cu cāt Dunecika va fi mai fericita alaturi de el. Cāt despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi, sau chiar unele nepotriviri īn pareri (lucru de care nu poti scapa nici īn cele mai fericite casnicii), Dunecika mi-a spus singura ca ea se īncrede īn fortele ei, ca nu e nici un motiv de īngrijorare si ca poate sa īndure multe, cu conditia, fireste, ca raporturile care se vor stabili īntre ei sa fie cinstite si drepte. De pilda, mie, la īnceput, mi-a parut cam aspru; dar asta s-ar putea sa fie din pricina ca e un om sincer si, desigur, asa si este. Astfel, la cea de-a doua vizita, dupa ce a primit raspunsul afirmativ la cererea lui īn casatorie, s-a exprimat ca si īnainte de a o cunoaste pe Dunia īsi propusese sa ia o fata cinstita, fara zestre, si neaparat una care a simtit pe pielea ei ce īnseamna greutatile materiale: fiindca, a spus el, barbatul nu trebuie sa-i datoreze nimic sotiei, dar e foarte bine ca sotia sa vada īn barbatul ei un binefacator. Adaug ca nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci a vorbit mai dragut, dar eu am uitat cum a spus si am retinut numai ideea; de altfel, n-a spus-o cu premeditare ci, probabil, l-a luat gura pe dinainte īn toiul discutiei, asa īncāt, mai pe urma, a īncercat sa-si īndrepte greseala si sa stearga impre­sia. Mie īnsa mi s-a parut cam taios si i-am spus mai tārziu Duniei. Dar ea mi-a raspuns chiar cu ciuda ca „vorbele nu-s totuna cu faptele', si desigur, are dreptate. Īnainte de a lua hotarārea, Dunecika n-a īnchis ochii deloc si, socotind ca eu dorm, s-a sculat din pat si toata noaptea a umblat prin odaie; apoi a cazut īn genunchi īn fata icoanei si s-a rugat mult, cu īnflacarare, iar a doua zi, dimineata, mi-a spus ca s-a hotarāt.

Am mai pomenit ca Piotr Petrovici pleaca la Petersburg. Are treburi importante si vrea sa deschida un birou de avocatura. El se ocupa de multa vreme de diverse reclamatii si chestiuni de jude­cata si acum cāteva zile a cāstigat un proces important. Acum tre­buie sa plece la Petersburg fiindca are o chestiune importanta la senat. Asadar, draga Rodea, el ar putea sa-ti fie de mare folos, īn toate privintele, si am stabilit cu Dunia ca tu chiar de pe acum ai putea sa-ti īncepi cariera si sa-ti consideri soarta asigurata. O, daca acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire īn care nu putem vedea altceva decāt bunatatea Celui-de-Sus ce se revarsa asupra noastra. Dunia numai asta viseaza. Noi am si īndraznit sa-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a raspuns cu prudenta si a spus ca, fireste, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fara doar si poate prefe­rabil sa plateasca leafa unei rude si nu unui strain, daca aceasta ruda se va dovedi capabila sa-si īndeplineasca serviciul (tu, si sa nu fii capabil!). Dar pe loc si-a exprimat īndoiala, zicānd ca stu­diile de facultate nu-ti vor da ragaz sa-ti vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gāndeste decāt la asta. De cāteva zile e parca īntr-un fel de febra si a si facut un plan dupa care ai putea mai tārziu sa devii tovarasul si chiar asociatul lui Piotr Petrovici īn treburile lui avocatesti, cu atāt mai mult cu cāt urmezi Facultatea de drept. Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeasi parere, si-i īmpartasesc toate planurile si sperantele, pentru ca īmi dau seama ca sunt cāt se poate de realizabile. Si cu toate ca Piotr Petrovici s-a cam ferit sa dea un raspuns hotarāt (e explicabil, fiindca nu te cunoaste), Dunia e convinsa ca va obtine toate acestea, folosindu-se de influenta binefacatoare pe care este sigura ca o va avea asupra viitorului ei sot. Fireste, Iui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un cuvānt despre aceste sperante de viitor si, mai ales, despre faptul ca poate vei ajunge cāndva asociatul Iui. Este un om serios si s-ar fi putut sa primeasca cu raceala toate acestea, socotindu-le doar niste visuri. Tot asa nici eu, nici Dunia nu i-am suflat o vorba cu privire la marea noastra speranta, ca ne va ajuta sa te sprijinim cu bani, pāna cānd īti vei ispravi studiile; si nu i-am vorbit, īn primul rānd, pentru ca asta se va tace de la sine mai tārziu, si el, desigur, o va propune fara vorbe de prisos (parca i-ar putea refuza Dunecikai atāta lucru!), cu atāt mai mult cu cāt ai putea ajunge māna lui dreapta la birou si sa primesti acest ajutor nu ca o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Asa vrea sa aranjeze lucrurile Dunecika si eu sunt īn totul de aceeasi parere. Īn al doilea rānd, nu i-am spus, fiindca doream ca la apropiata voastra īntālnire sa te pun pe picior de egalitate cu el. Cānd Dunia i-a vorbit cu admiratie despre tine, el i-a raspuns ca īnainte de a judeca un om trebuie sa-l cunosti cāt mai aproape si ca-si rezerva dreptul de a-si forma o parere proprie, dupa ce te va cunoaste. Stii, nepretuitul meu Rodea, mi se pare ca sunt unele motive (care, de altfel, nu se refera la Piotr Petrovici, ci mai curānd la unele capricii de ale mele, de femeie batrāna), care ma fac sa cred ca poate as face mai bine ca dupa casatoria lor sa nu stau cu dānsii si sa locuiesc singura, ca pāna acum. Sunt convinsa ca el este destul de nobil si de delicat ca sa-mi propuna sa nu ma mai despart de fiica-mea, si daca nu mi-a spus-o pāna acum, este, desigur, fiindca asta se īntelege de la sine; dar eu am sa refuz. Am vazut de multe ori īn viata ca soacrele nu prea sānt pe placul ginerilor, iar eu nu numai ca nu vreau sa fiu o povara pentru cineva, dar vreau sa fiu absolut libera, cāt timp mai am o bucatica de pāine ce-mi apartine si copii ca tine si ca Dunecika. Daca se va putea, ma voi instala in apropierea voastra, a ta si a ei, fiindca, Rodea, ce a fost mai placut, am pastrat la sfārsit: afla deci, dragul meu, ca s-ar putea ca foarte curānd sa fim iarasi īmpreuna si sa ne īmbratisam tustrei dupa o despartire de aproape trei ani! S-a stabilit categoric ca Dunia si cu mine plecam la Petersburg. Cānd anume - nu stiu, dar, īn orice caz, foarte curānd; s-ar putea chiar peste o saptamāna. Totul depinde de dispozitiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de īndata ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de stire. Din unele considerente, ar vrea sa grabeasca, pe cāt posibil, casatoria si chiar, daca va fi cu putinta, sa faca nunta īnainte de postul care vine, iar daca nu va fi cu putinta, fiindca a ramas prea putin timp, atunci īndata dupa Sfānta Maria O, ce fericita voi fi sa te strāng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emotioneaza nespus, si īntr-o zi a zis, īn gluma, ca daca n-ar fi decāt pentru atāta lucru, si īnca face sa se marite cu Piotr Petrovici. Este un īnger! Ea nu adauga nimic la scrisoarea mea si m-a rugat sa-ti scriu ca are atāt de multe sa-ti spuna, īncāt n-ar izbuti sa le faca sa īncapa īn cāteva rānduri si n-ar face altceva decāt sa se necajeasca; mi-a spus sa te īmbratisez tare, tare si sa-ti trans­mit nenumarate sarutari din partea ei. Dar cu toate ca s-ar putea ca noi sa ne vedem personal, zilele acestea am sa-ti trimit ceva bani, cāt am sa pot mai mult. Acum, cānd lumea a aflat ca Dunecika se marita cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neasteptate si stiu sigur ca Afanasi Ivanovici are sa-mi dea, īn contul pensiei, chiar si saptezeci si cinci de ruble, asa īncāt poate am sa-ti trimit vreo douazeci si cinci sau chiar treizeci de ruble. Ti-as trimite mai mult, dar mi-e frica de cheltuielile noastre de calatorie; si cu toate ca Piotr Petrovici a fost atāt de dragut, īncāt a luat asupra lui o parte din cheltuielile de calatorie īn capitala, si anume, a propus chiar el sa trimita pe socoteala lui bagajele noastre si lada cea mare (nu stiu cum, prin niste oameni cunoscuti), totusi, trebuie sa tinem seama ca la sosirea īn Petersburg nu putem ramāne fara nici un ban, macar īn primele zile. De altfel, Dunecika si cu mine am facut socoteala exacta si a iesit ca drumul n-are sa ne coste prea mult; de la noi pāna la calea ferata nu sānt decāt nouazeci de verste si noi, pentru orice īntāmplare, ne-am si īnvoit cu un surugiu pe care-l cunoastem; iar de acolo o sa calatorim destul de bine cu clasa a treia. Astfel, poate n-am sa-ti trimit douazeci si cinci de ruble, ci, sigur, am sa reusesc sa-ti trimit treizeci. Dar ajunge, am umplut doua coli cu īntreaga noastra poveste si nu mai am loc. Dar cāte īntāmplari s-au stins! Acum, nepretuitul meu Rodea, te īmbratisez pāna la revederea apropiata si te binecuvāntez cu binecuvāntarea mea de mama. S-o iubesti pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubesti cum te iubeste si īnsa, si sa stii ca te iubeste nespus, chiar mai mult decāt pe ea īnsasi. Este un īnger, Rodea, iar tu, tu esti totul pentru noi, toata nadejdea noastra, toata credinta noastra īn viitor. Numai sa fii fericit si o sa fim si noi fericite. Oare te mai īnchini lui Dumnezeu, Rodea, asa cum faceai altadata, si crezi īn bunatatea fara de margini a Creatorului si Māntuitorului nostru? Tare ma tem, īn sufletul meu, sa nu fi cazut si tu īn mrejele necredintei, atāt de raspāndita astazi! Daca este asa, eu ma rog pen­tru tine. Adu-ti aminte, dragul meu, cum, pe vremea cānd erai copil, cānd traia tatal tau, gāngureai rugile pe genunchii mei, si cāt de fericiti eram cu totii pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere! Te īmbratisez si te sarut tare, de nenumarate ori.

A ta pāna la mormānt, Pulheria Raskolnikova

Aproape tot timpul cāt a citit scrisoarea, de la primele rānduri, ochii lui Raskolnikov fura scaldati de lacrimi; dar cānd o sfārsi, un zāmbet amar si rautacios īi schimonosi fata palida si crispata. īsi puse capul pe perna turtita si murdara si ramase mult timp pe gānduri. Inima īi batea cu putere si gāndurile i se īnvalmaseau. Īn cele din urma, simti ca se īnabusa īn odaita lui strimta, galbena, care semana mai curānd cu un dulap sau cu o lada. Si trupul si sufletul aveau nevoie de spatiu. Īsi lua palaria si iesi īn strada, de data asta fara teama īntālnirilor de pe scara; uitase de ele. Se īndrep­ta spre Vasilievski Ostrov, trecānd pe bulevardul V.; umbla repede, ca mānat de o treaba urgenta, dar īnainta, dupa obiceiul lui, fara sa vada nimic, mormaind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce īi mira pe trecatori. Multi īl crezura beat.


Capitolul IV



Scrisoarea mamei lui īl istovise. Dar cu privire la punctul prin­cipal, capital, cum s-ar spune, nu sovaise nici o clipa. Chiar īn tim­pul cāt citise scrisoarea, luase hotarārea si hotarārea era decisiva: „Cāt voi fi eu īn viata, casatoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!'

Situatia e clara, mormai el, rānjind rautacios si sarbatorind dinainte izbānda hotarārii lui. Nu, maicuto, nu, Dunia, nu ma puteti īnsela! Se mai si scuza ca nu mi-au cerut sfatul, ca au luat hotarārea fara mine! Fireste! Credeti ca acum nu se mai poate desface? O sa vedem noi daca se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invoca - Piotr Petrovici este atāt de ocupat, atāt de ocupat, ca nu se poate īnsura altfel decāt din goana cailor, ca sa nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, stiu si-mi dau seama ce sānt acele multe lucruri pe care ai sa mi le spui; stiu si la ce te-ai gāndit o noapte īntreaga, umblānd prin odaie, si pentru ce te-ai rugat īn fata icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se afla īn iatacul mai­cutei. E greu sa urci Golgota. Hm Si asa, te-ai hotarāt definitiv, Avdotia Romanovna, sa te mariti cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de asta impune, e ceva serios!), care ocupa doua posturi si īmpartaseste ideile gene­ratiei noastre noi (dupa cum scrie maicuta), un om care pare bun, dupa cum spune chiar Dunecika. Acest pare suna grozav! Si Dunecika se marita pe temeiul acestui pare! Minunat! Minunat!

As dori sa stiu pentru ce mi-a scris maicuta despre noua noastra generatie ? Ca sa-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a ma īmbuna, de a pune o vorba buna īn favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lamurit īnca ceva: cāt au fost de sincere una fata de cealalta īn ziua si īn noaptea care au precedat hotarārea si īn zilele care au urmat? Oare si-au spus ele īn cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dāndu-si seama ca au amāndoua aceleasi gānduri si sentimente, s-au īnteles atāt de bine tacit, ca orice vorba ar fi fost de prisos? Probabil ca, īntr-o masura, asa a fost; se vede din scrisoarea maicutei; el i-a parut cam taios, un pic, si naiva mea maicuta s-a apucat sa-si dezvaluie observatiile Duniei. Iar dānsa, cum era de asteptat, s-a suparat si i-a raspuns chiar cu ciuda. Fireste! Cine nu s-ar īnfuria (cānd totul este hotarāt si de la sine īnteles) daca ar trebui sa mai raspunda si la asemenea īntrebari naive. Si apoi ce-mi tot scrie: S-o iubesti pe Dunia, Rodea, si sa stii ca ea te iubeste nespus, chiar mai mult decāt pe ea īnsasi Nu cumva o mustra īn taina constiinta fiindca s-a īnvoit sa-si jertfeasca fiica īn folosul baiatului? Tu esti credinta noastra īn viitor, tu esti totul pentru noi! O, maicuto!'

Furia din sufletul lui sporea din clipa īn clipa, si daca ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost īn stare poate chiar sa-l ucida!

„Hm, este adevarat, īsi urma el gānduri le ce-i roiau īn minte, este foarte adevarat ca pentru a cunoaste un om, trebuie sa te apropii de el treptat si cu bagare de seama; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai īntāi de toate el este un om serios si pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lazii celei mari si a bagajelor! Se mai poate cineva īndoi de bunatatea lui ? Iar ele amāndoua, logodnica si cu mama, vor tocmi un surugiu si vor calatori cu caruta cu coviltir de rogojina (doar asa am calatorit si eu!). Ce are a face?! Nu sunt decāt nouazeci de verste, iar de acolo o sa calatorim destul de bine cu clasa a treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se īntind cāt le este plapuma. Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale Si apoi, nu se putea sa nu stii ca mama ia cu īmprumut, īn contul pensiei sale, ca sa aiba bani de drum, nu-i asa? Fireste, dumneata si Dunecika veti alcatui o īntreprindere comerciala, īntemeiata pe avantaje reciproce si contributie egala, deci cheltuielile se īmpart pe din doua: frate-frate, dar brānza-i pe bani, dupa cum spune proverbul. Dar pāna si aici omul de afaceri a reusit sa le traga nitelus pe sfoara: transportul bagajelor costa mai putin decāt calatoria, s-ar putea chiar sa fie gra­tuit. Dar atunci, nu vad ele ce se petrece sau se prefac ca nu vad? Caci sunt multumite, īncāntate! Si cānd te gāndesti ca astea-s floare la ureche pe lānga cele ce le asteapta īn viitor! Ce-i mai grav īn toata povestea asta nu este zgārcenia, nici meschinaria, ci tonul. Tonul care prevesteste ce fel de raporturi se vor stabili īntre ei dupa casatorie Si maicuta, care risipeste banii īn stānga si īn dreapta! Cu ce are sa vina la Petersburg? Cu trei carboave īn buzunar sau cu doua „bumasti', cum spune cealalta batrāna hm! Din ce spera sa traiasca mai tārziu la Petersburg? Doar īsi da seama de pe acum, din cine stie ce motive, ca nu va putea sta cu Dunia dupa casatoria ei, nici macar la īnceput. O fi scapat vreo vorba, pesemne, dragutul de logodnic, din care s-a luminat maicuta, desi cu nici un pret n-ar marturisi acest lucru si zice: Am sa refuz. Si atunci, ce face, din ce spera sa traiasca? Din cele o suta douazeci de ruble pensie, din care se va scadea īnca datoria catre Afanasi Ivanovici? Acasa īmpletea basmalute de iarna, cosea mānecute, stricāndu-si ochii batrāni. Dar acest lucru nu adauga mai mult de douazeci de ruble pe an la cele o suta douazeci, asta o stiu bine. Prin urmare, se bizui totusi pe nobletea sentimentelor domnului Lujin!: Are sa-mi propuna singur, are sa ma roage. Asteapta! Asa se īntāmpla īntotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: pāna īn ultima clipa īl īmpauneaza pe om, pāna la ultima clipa nadajduiesc ca vor avea din partea lui numai bine, si cu toate ca presimt contrariul, pentru nimic īn lume nu si-o marturisesc; se cutremura numai la simpla idee; se apara cu māinile si cu picioarele de adevar, pāna cānd omul īnzorzonat de ele, le da personal cu tifla. Ar fi interesant de stiut daca domnul Lujin are decoratii? Sunt gata sa pariez ca are Ordinul Anna la butoniera si ca-l abordeaza cānd ia masa la diversi antreprenori si negustori. Poate ca si-l va pune si la propria dumnealui nunta! Dar, lua-l-ar naiba!

Ce sa-i faci? Asa e maicuta Dumnezeu s-o tie Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouasprezece ani cānd ne-am vazut ultima oara si ti-am īnteles firea. Maicuta scrie ca Dunecika poate sa īndure multe. Asta o stiam. Asta am stiut-o īnca acum doi ani si jumatate si īn acesti doi ani si jumatate mereu m-am gāndit la asta, tocmai la faptul ca Dunecika poate sa īndure multe. Daca l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, īnseamna ca, īntr-adevar, poate īndura multe, si acum, dumneaei si maicuta si-au īnchipuit ca si domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-si expune teoria cu privire la avantajul ce-l ofera sotiile luate din mizerie, pentru care barbatul este un binefacator, si si-o expune aproape la prima īntālnire. Sa zicem ca l-a luat gura pe dinainte, desi e om chibzuit (asa ca s-ar putea prea bine sa nu-l fi luat gura pe dinainte, ci sa se fi grabit sa-si afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia? Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin si stie ca va trebui sa traiasca cu acest om. Dar si eu stiu ca ea s-ar īnvoi mai curānd sa se hraneasca numai cu pāine neagra si apa decāt sa-si vānda sufletul, ca nu si-ar da libertatea sufletului īn schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din cāte o stiam eu si cred ca nu s-a schimbat nici acum! Ce sa vorbim! E greu sa-i suporti pe Svidrigailovi! E greu sa colinzi guberniile si sa muncesti o viata īntreaga pentru doua sute de ruble pe an, si totusi, stiu ca sora mea ar prefera sa duca viata unui negru din colonii, sau a unui lituanian īn slujba unui neamt din Ostsee, decāt sa-si pāngareasca sufletul si sa-si īncarce constiinta, legāndu-si viata de un om pe care nu-l respecta si cu care nu are nimic comun. Sa-si lege viata pentru tot­deauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemata de nepretuit si tot n-ar primi sa-i fie ibovnica cu cununie! De ce primeste totusi? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca sa scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite ca se vinde! Pentru o fiinta draga, adorata, s-ar vinde! iata unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata sa se vānda. Pentru ei ar vinde orisice! O, daca-i vorba de asta, ar fi īn stare sa-si calce si pe constiinta! Libertate, liniste, chiar si constiinta, tot ar pune la bataie! Calca-se īn picioare viata mea, numai fiintele dragi sa fie fericite! Mai mult decāt atāt, īsi va nascoci o cazuistica proprie, luānd pilda de la iezuiti, si pentru cātva timp va izbuti poate chiar sa se linisteasca, sa se convinga ca asa trebuie sa faca pentru realizarea acestui scop maret. Asta esti tu, Dunia, si totul e limpede ca lumina zilei. Rodion Romanovici Raskolnikov si numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea sa-l fericeasca, sa-l tina la universitate, sa-l faca asociat la biroul de avocatura, sa-i asigure īntreaga existenta! Si poate ca, odata si odata, va ajunge un om bogat, cu vaza, respectat, si poate chiar un om cu renume! Dar mama? Pai e vorba de Rodea, de nepretuitul ei Rodea, de primul ei nascut! Cum sa nu-i jertfeasca acestui prim nascut pe fata ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase si nedrepte! Ce mai: daca-i vorba de Rodea, ati fi īn stare sa acceptati pāna si soarta Sonecikai! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a carei soarta va dainui cāt lumea si pamāntul! Dar voi, ati cāntarit voi oare jertfa, ati cāntarit-o bine? Sigur? Nu va īntrece puterile? Si merita oare?

Are rost? Stii tu, Dunecika mea, ca traiul tau alaturi de domnul Lujin te pune pe aceeasi treapta cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie maicuta. Dar daca īn afara de dragoste nu poate fi vorba nici macar de stima, ci dimpotriva, exista de pe acum un sen­timent de sila, de dispret, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curatenie deosebita. Nu-i asa? Va dati voi seama, pricepeti, īntelegeti voi ce īnseamna aceasta curatenie? V-ati gāndit ca aceasta curatenie ceruta de Lujin nu se deosebeste cu nimic de curatenia ce se cere Sonecikai, ca poate este chiar mai groaznica, mai hidoasa, mai mārsava, caci tu, Dunecika, totusi, īti faci socoteala ca vei avea un pic de confort īn plus, pe cānd dincolo e vorba de salvarea vietii. Scump, scump se plateste aceasta curatenie, Dunecika! Dar daca te vor trada puterile, daca vei ajunge sa te caiesti? Cāta durere, cāta suferinta, cāte lacrimi varsate īn taina, caci tu, tu nu esti Marfa Petrovna! Si mama? Ce va fi cu mama? Si acum e nelinistita, se framānta, dar atunci cānd va vedea limpede cum stau lucrurile? Si eu? Cum de-ati putut gāndi asa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, maicuto! Si cāt traiesc eu, casatoria asta nu se va face! Ma opun!'

Raskolnikov se trezi din gāndurile lui si se opri.

„Nu se va face? Dar ce ai sa faci tu ca sa īmpiedici acest lucru? Ai sa-i interzici? Cu ce drept? Ce le poti promite, la rāndul tau, ca sa ai acest drept? Sa le īnchini toata viata, tot viitorul dupa ce vei ispravi facultatea si-ti vei gasi un loc? Foarte frumos, asta-i viitorul, dar astazi? E vorba ca trebuie sa faci ceva chiar acum, pri­cepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele īti procura bani, punāndu-si la poprire pensia de o suta de ruble pe an si leafa dom­nilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahrusin cu ce le vei apara, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? īn zece ani mama va orbi tot īmpletind basmale si poate si din pricina lacrimilor; va cadea zdrobita de lipsurile ei fara de sfārsit; si sora? Gāndeste-te, ce se poate īntāmpla cu sora ta peste zece ani, sau īn cursul acestor zece ani? Ai ghicit?'

Īsi sfāsia cu un fel de amara voluptate sufletul cu aceste īntrebari, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi si dureroase, caci si le pusese de multe ori. De multa vreme īl framīntau si īi rupeau inima. Cāndva, cine stie cānd, īn sufletul lui se nascuse durerea ce-l macina azi, si durerea crescuse, se adunase, iar īn ultima vreme se copsese si se concentrase, luānd forma unei probleme īngrozitoare, absurde, fantastice, care īi zdrobea inima si mintea, cerānd neīncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitura de trasnet. Era limpede ca nu mai putea sa se framānte, sa sufere pasiv, cugetānd la insolubilitatea īntrebarilor, ci trebuia sa faca ceva, si asta chiar īndata, pe loc. Trebuia sa ia o hotarāre, orice s-ar īntāmpla, oricum ar fi, sau

„Sa renunt la viata! striga el deodata, cuprins de disperare. Sa-mi primesc soarta asa cum este; sa īnabus o data pentru totdeauna orice nazuinta; sa renunt cu desavārsire la orice drept de a īnfaptui, de a trai si de a iubi!'

„Īntelegeti oare, va dati seama, stimate domn, ce īnseamna sa nu ai unde te duce? īsi aminti el deodata īntrebarea pe care i-o pu­sese cu o zi īnainte Marmelado. Caci orice om trebuie sa aiba macar un locsor unde sa se poata duce'

Deodata tresari: acelasi gānd ca si īn ajun īi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresari fiindca īi revenise acest gānd. Stiuse mai dinainte, presimtise ca se va īntoarce negresit īn mintea lui, si-l astepta. Caci gāndul acesta nu era de ieri. Cu o singura diferenta: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe cānd acum acum aparuse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, īnspaimāntator si cu totul necunoscut si el deveni constient de acest lucru Simti ca o izbitura de ciocan īn creier si i se īntuneca īn fata ochilor.

Īsi roti privirile, cautānd ceva. Ar fi vrut sa se aseze si cauta o banca; traversa parcul K. īn fata lui, la vreo suta de pasi, se zarea o banca. Porni cāt mai iute spre ea, dar īn drum avu loc o īntāmplare marunta, care īi atrase cāteva clipe īntreaga atentie.

Uitāndu-se spre banca, vazu īn fata sa, cam la douazeci de pasi, o femeie care mergea; la īnceput, n-o lua īn seama, cum nu lua īn seama nici unul din lucrurile īntālnite īn cale. I se īntāmpla de pilda, de nenumarate ori, sa ajunga acasa fara sa-si poata aminti drumul pe care a mers, caci, de obicei, umbla fara sa vada nimic. Dar femeia din fata lui avea ceva atāt de ciudat, ca sarea īn ochi la prima vedere si, putin cāte putin, atentia lui se opri asupra ei, mai īntāi fara voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai staruitor. Ar fi vrut sa īnteleaga ce anume era ciudat īn femeia aceea? īn primul rānd, parea sa fie foarte tānara, si mergea pe arsita aceea cu capul gol, fara umbreluta si fara manusi, balabanindu-si comic bratele. Purta o rochita de matase usoara („matasica'), pusa de asemenea foarte ciudat, abia īncheiata, iar la spate, īn dreptul taliei, acolo de unde īncepea fusta, rupta de-a binelea, o fāsie īntreaga se desprinsese si atārna, fluturānd. Avea īn jurul gātului gol o basmaluta, legata strāmb. Si pe deasupra, fata īnainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clatina. Aceasta īntālnire trezi pāna la urma īntreaga lui atentie. O ajunse īn dreptul bancii, unde ea se prabusi cu capul pe speteaza si īnchise ochii, parānd sfārsita de oboseala. Cercetānd-o, Raskolnikov īsi dadu pe loc seama ca era beata. Parea un lucru atāt de ciudat si de monstruos, īncāt se īntreba chiar daca nu-l īnsela vederea. Avea īn fata lui aproape un copil, o fetiscana de cel mult saisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuta, balaie, dragalasa, dar aprinsa la fata si chiar un pic buhaita. Parea ca fata nu-si mai dadea seama ce-i cu dānsa: sta picior peste picior, īntr-o atitudine nu toc­mai cuviincioasa, si se vedea ca aproape nu stia ce-i cu ea.

Raskolnikov nu se aseza, dar nici nu-i venea sa plece; ramase nedumerit īn fata fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar īn ziua aceea, pe la orele doua dupa-amiaza, pe arsita, era aproape pustiu. Totusi, la vreo cincisprezece pasi, un domn se oprise la marginea aleii, vadit dornic de a se apropia de tānara fata īntr-un anumit scop. O vazuse pesemne si dānsul de departe si o urmarise, dar prezenta lui Raskolnikov īl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tānarului nostru si astepta, nerabdator, ple­carea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant īmbracat, era un om de vreo treizeci de ani, īndesat si rotofei, cu obrajii rosii, buze rumene si mustacioara. Pe Raskolnikov īl apuca furia; simti o dorinta nestavilita de a-l jigni pe acest filfizon gras. O parasi pentru o clipa pe tānara fata si se apropie de el.

— Hei, Svidrigailov! Ce cauti aici? striga el, strāngānd pumnii, cu gura strāmbata de rānjet si spumegānd de furie.

— Ce īnseamna asta? īntreba rastit domnul, īncruntat si mirat īn īngāmfarea lui.

— Cara-te, asta e!

— Cum īndraznesti, canalie?!

Si domnul ridica bastonul. Raskolnikov se napusti cu pumnii asupra lui, fara sa se gāndeasca ca domnul acesta gras putea sa doboare doi ca el. Dar, īn aceeasi clipa, cineva īl apuca cu putere de brate, pe la spate, si īntre ei se aseza un sergent de strada.

— Sfārsiti, domnilor, nu va luati la bataie īn gradina publica. Ce vrei dumneata? Cine esti? īl īntreba el cu asprime pe Raskolnikov, vazāndu-l cam zdrentaros.

Raskolnikov īl cerceta cu luare-aminte. Sergentul cu mustati si favoriti carunti avea o mutra cumsecade de soldat si o privire inteligenta.

— Tocmai de dumneata aveam nevoie, striga el, apucāndu-l de brat. Sānt Raskolnikov, fost student Asta nu strica s-o stii si dumneata īi arunca el filfizonului, iar dumneata vino aici sa-ti arat ceva Si īl trase de māna pāna īn dreptul bancii. Priveste, e beata moarta, adineauri mergea pe alee; cine stie cine este, dar nu pare sa fie de meserie. Mai curānd a īmbatat-o cineva si si-o fi batut joc de ea pentru prima oara pricepi? Apoi a azvārlit-o īn strada. Priveste la rochia ei rupta, priveste cum e īmbracata: nu s-a īmbracat singura, ci a fost īmbracata si īnca de niste māini neprice­pute, de barbat. E limpede. Si acum, uita-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri sa-l iau la bataie; nu-l cunosc, īl vad acum īntāia oara. Dar si el a vazut fata īn drum, a vazut-o beata, īn nestire, si acum are pofta sa se apropie si sa puna māna pe ea, profitānd de starea ei, ca s-o duca cine stie unde Asta e sigur, crede-ma, nu ma īnsel. L-am vazut cum se uita la ea si cum a urmarit-o, dar l-am īmpiedicat, si acum abia asteapta sa plec. Ia te uita la el, s-a departat, s-a oprit si se face ca-si rasuceste o tigara Cum am face sa-l īmpiedicam? Cum am face s-o ducem acasa, gāndeste-te!

Sergentul pricepu situatia numaidecāt. Domnul cel gras, fireste, nu era greu de īnteles, dar ramānea fata. Sergentul se apleca s-o vada mai bine si o compatimire sincera i se citi pe fata.

— Ce pacat! zise el, dānd din cap. E un copil Si-au batut joc de ea, asa e. Asculta, domnisoara, īncerca s-o trezeasca pe fata, unde stai?

Fata deschise ochii obositi, cu privirea īmpaienjenita, se uita la ei fara sa īnteleaga ce o īntrebau si le facu semn cu māna s-o lase īn pace.

— Asculta, zise Raskolnikov, uite (se cauta prin buzunare si scoase douazeci de copeici pe care le gasi ca prin minune), ia banii, cheama un birjar si spune-i s-o duca acasa. Numai de-am putea afla unde sta!

— Domnisoara, asculta, domnisoara, īncerca sergentul dupa ce lua banii, am sa strig un birjar si am sa te duc acasa chiar eu. Unde sa te duc? Unde stai?

— Lasa-ma! Ce va legati de mine? īngaima copila, cu acelasi gest de nerabdare.

— Vai, vai, ce urāt! Vai, ce rusine! Ce rusine, domnisoara! Sergentul da din cap cu dojana, cu mila si cu revolta. Ce bucluc, domnule! se īntoarse el spre Raskolnikov, cercetāndu-l din nou, īn treacat, din cap pāna īn picioare. Pesemne īi paru ciudat: un zdrentaros care arunca banii!

— Unde ati gasit-o, departe? īntreba.

— Nu ti-am spus - mergea īn fata mea, clatināndu-se, aici, prin parc. Cum a ajuns īn dreptul bancii a cazut.

— Vai, ce rusine, ce urāte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atāt de tinerica si beata! Si-au batut joc de ea, asta asa e! Uite si rochita e rupta Ce desfrāu e astazi peste tot! O fi de fa­milie buna, dar scapatata Sunt multe īn ziua de azi. Pare gingasa, ca o domnisoara de neam bun si batrānul se apleca din nou asupra fetei.

Poate ca si el avea fete „gingase', care puteau fi luate drept niste „domnisoare de neam bun', cu aerele lor de fete de familie, binecrescute si cu toate fasoanele la moda.

— Totul este, se framānta Raskolnikov, sa n-o lasam sa cada īn māna ticalosului acela! Altfel, are sa-si bata joc si el de dānsa! Se vede cale de trei poste ce vrea! Ia te uita, ticalosul, nu mai pleaca!

Raskolnikov vorbea tare si-l arata cu māna. Filfizonul īl auzi, fu cit pe-aici sa se īnfurie iarasi, dar se razgāndi si se margini sa-i arunce o privire dipretuitoare. Apoi mai facu agale zece pasi si se opri.

— Nu-l lasam noi sa puna māna pe ea, raspunse sergentul, gānditor. Numai de-ar vrea ea sa ne spuna unde s-o ducem, altfel Domnisoara, asculta, domnisoara!

Si omul se apleca din nou spre ea.

Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, paru ca īntelege situatia, se scula de pe banca si porni īnapoi, īn directia din care venise.

— Uf, nerusinatilor, ce va tot legati de mine? mormai dānsa, facānd din nou acelasi gest ca sa fie lasata īn pace.

Porni repede, clatināndu-se tot atāt de tare. Filfizonul o urmarea fara s-o piarda din ochi, dar de pe o alta alee.

— Fiti linistit, n-am sa-l las, zise hotarāt mustaciosul si pleca dupa cei doi. Ce desfrāu e acum pe lume! repeta el, oftānd.

Īn clipa aceea, Raskolnikov, ca īntepat de o viespe, īsi schimba total gāndul.

— Asculta! striga el īn urma mustaciosului. Sergentul se īntoarse.

— Lasa! Ce-ti pasa? Lasa! Sa-si faca de cap! si-l arata pe filfi­zon. Ce-ti pasa dumitale?

Fara sa īnteleaga, sergentul īl privea cu gura cascata. Raskolnikov se porni pe rās.

— O-oh! ofta sergentul si, īntorcāndu-i spatele, se lua dupa filfi­zon si fata, socotind pesemne ca Raskolnikov era un nebun, sau poate si mai rau.

„Mi-a luat douazeci de copeici, īsi zise Raskolnikov, furios, dupa ce ramase singur. Are sa-i ia si celuilalt s-o lase pe fata sa se duca cu dānsul, si cu asta basta Ce zor am avut sa ma amestec, sa vreau sa ajut? Eu sa ajut pe cineva? Am eu dreptul sa ajut? N-au decāt sa se manānce de vii, ce-mi pasa mie? Si apoi, cum am īndraznit sa-i dau aceste douazeci de copeici? Erau oare ale mele?'

Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, īsi simtea inima grea. Se aseza pe banca parasita. I se destramau gāndurile īn clipa aceea īi venea greu sa mai judece. Ar fi vrut sa adoarma, sa uite tot, apoi sa se trezeasca si sa īnceapa o viata noua

„Biata copila! zise el, uitīndu-se la coltul bancii unde sezuse fata cu o clipa mai īnainte. Are sa se dezmeticeasca si are sa plīnga, apoi are sa afle maica-sa Are s-o ia la palme, are s-o bata rau, are s-o faca de rusine, poate chiar are s-o alunge din casa Si chiar daca n-are s-o alunge, o Daria Frantevna oarecare are sa adulmece prada numaidecāt si fetita mea are sa īnceapa sa treaca din mīna īn mīna Apoi va veni spitalul (asta li se īntāmpla mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite si-si fac de cap pe ascuns), mai tīrziu - iarasi spitalul vinul cīrciumile si iarasi spitalul iar peste doi-trei ani va ajunge o epava, asa īncāt toata viata ei nu va numara mai mult de nouasprezece, poate chiar numai optsprezece ani Parca n-am mai vazut fete ca dīnsa? Si ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot asa Ptiu! Ei, si? Se zice ca asa trebuie, ca un anumit procent pe an trebuie dat diavolului, pesemne, ca sa asigure sanatatea si linistea celorlalti. Atāt la suta! Ce cuvinte curatele, n-am ce zice, au nascocit dumnealor! Vocabular stiintific, foarte linistitor. Au zis: atāta la suta, si gata, nu mai au ce sa se alarmeze. Sa fi fost alt cuvīnt, da, fireste, atunci atunci poate ca ar fi mai nelinistitor Poate Dunecika va fi cuprinsa si ea īn acest atāt la suta! Daca nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?

Dar eu īncotro am pornit? se īntreba el deodata. Ciudat. Doar ma duceam undeva. Am citit scrisoarea si am plecat Aha, stai, ma duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin ma duceam acum īmi amintesc. Dar pentru ce? Si cum de mi-a venit īn cap sa ma duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!'

Era īn culmea mirarii. Razumihin era unul dintre fostii lui co­legi de facultate. De notat ca Raskolnikov, cāt urmase la universitate, nu-si facuse prieteni printre colegi, īi ocolea pe toti, nu se ducea nicaieri si numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, īn scurt timp, toata lumea īi īntorsese spatele. Nu lua niciodata parte la adunarile studentesti, nici la discutii, nici la petrecerile lor.

Īnvata sīrguincios, fara sa-si precupeteasca fortele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sarac, mīndru, aproape pāna la trufie si putin comunicativ; parca ar fi ascuns o taina īn sufletul lui. Unora dintre colegi li se parea ca-i priveste de sus, ca pe niste copilandri, si ca-i socoteste inferiori ca intelect, cultura, interese si idei.

De Razumihin se apropiase totusi, fara sa stie de ce, adica nu ca ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un baiat extraordinar de vesel, de expansiv si bun pāna la naivitate. De altminteri, sub aceasta naivitate se ascundeau profunzimea sufletului si demni­tatea. Cei mai buni dintre colegii lui īsi dadeau seama de acest lucru si toti īl iubeau. Nu era prost defel, desi uneori parea, īntradevar, cam naiv. Īnfatisarea lui nu trecea neobservata: era lung, desirat, cu parul negru si mai totdeauna prost barbierit. Uneori era cam scandalagiu si avea renume de om foarte puternic. īntr-o noapte, fiind īntr-un grup de cheflii, dintr-o singura lovitura īl doborīse pe un pazitor al ordinii publice, īnalt de aproape doi metri. Putea sa bea fara sfārsit, dar putea sa nu puna picatura īn gura; une­ori īsi facea de cap īn chipul cel mai nepermis, dar putea sa traiasca si īntr-o sobrietate desavīrsita. Ce mai era deosebit la el e ca nici un fel de insuccese nu-l descurajau, si conditiile mizerabile ale vietii nu izbuteau sa-l deprime. Putea sa locuiasca chiar si pe casa, sa rabde foamea si gerurile cele mai cumplite. Era foarte sarac si se īntretinea absolut singur, prin munca lui. Cunostea o multime de mijloace prin care putea totdeauna sa-si procure bani, bineīnteles, muncind. Īntr-o iarna nu facuse de fel foc īn casa, sustinīnd ca era chiar foarte placut, fiindca omul doarme mai bine cānd e frig. Īn ultima vreme trebuise si el sa paraseasca facultatea, dar se grabea din rasputeri sa-si īndrepte situatia financiara ca, īn scurt timp, sa poata urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunostea adresa. Cu vreo doua luni īn urma, se īntīlnisera pe strada, dar Raskolnikov īntorsese capul si trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie vazut. Iar Razumihin, desi īl vazuse, trecuse īnainte, nevoind sa-si stinghe­reasca prietenul.


Capitolul V



„Īntr-adevar, acum cātva timp am vrut sa-i cer lui Razumihin ceva de lucru, sa-mi gaseasca niste meditatii sau poate altceva īsi aminti Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Sa zicem ca mi-ar face rost de meditatii, sa zicem ca ar īmparti cu mine ultima copeica, presupunīnd ca el are aceasta copeica, asa īncāt sa-mi iau cizme si sa-mi repar hainele ca sa ma pot duce la meditatii hm Si mai departe? Ce sa fac cu niste pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid ca ma duc la Razumihin'

Īntrebarea - pentru ce o pornise la Razumihin - īl nelinistea mai mult decāt si-o marturisea; alarmat, cauta sa descopere un sens fatal acestui fapt īn aparenta atāt de normal.

,,Oare sa fi sperat sa ma salveze Razumihin din situatia īn care sunt? Sa-mi fi pus toata nadejdea īn el?' se īntreba nedumerit.

Se gīndea, īsi freca fruntea si (ciudat), pe neasteptate, dupa īndelungata cugetare, īi rasari īn minte o idee cāt se poate de stranie.

„Hm la Razumihin, rosti el deodata linistit, ca si cum ar fi luat o hotaīre nestramutata, am sa ma duc la Razumihin, asta fara doar si poate dar nu acum Am sa ma duc la el a doua zi dupa aceea, cānd se va sfīrsi cu aceea si cānd totul are sa porneasca pe un fagas nou'

Se dezmetici brusc.

„Dupa aceea! exclama el, sarind de pe banca. Dar oare asta se va īntāmpla? Se va īntāmpla īntr-adevar?'

Parasi banca si porni īnainte, mai mult alergīnd; ar fi vrut sa se īntoarca īnapoi acasa, dar simti deodata ca-i este sila sa se īntoarca acolo; fiindca īn ungherul acela, īn „dulapul' acela īngrozitor, mai bine de o luna, clocise asta; asa īncāt porni īncotro vazu cu ochii.

Treptat, tremurul nervos se preschimba īn fiori puternici, de parca l-ar fi scuturat frigurile; cu toata arsita, lui Raskolnikov īi era frig. Aproape fara sa-si dea seama, īmboldit de o nevoie launtrica, se straduia sa cerceteze obiectele pe care le īntīlnea īn cale, ca si cum ar fi cautat sa-si abata atentia de la gāndurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea si cadea mereu īn prada lor. Iar atunci cānd, tresarind, īsi ridica fruntea si se uita īmprejur, uita imediat la ce se gīndise cu o clipa mai īnainte si chiar pe unde trecuse. Astfel strabatu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul si coti spre Ostroave. Mai īntāi verdeata si aerul proaspat īi mīngīiara privirea ostenita, obisnuita numai cu praful orasului, cu varul si casele uriase care te apasa si te īnabusa. Aici nu era nici arsita, nici duhoare, nici cīrciumi. Dar nu trecu mult si aceste senzatii noi, placute lasara locul altora, bolnavicioase si enervante. Uneori se oprea īn fata cāte unei vile īmbracate īn verdeata, privea īn ograda, vedea de departe, pe balcoane si terase, femei grabite si copii zbenguindu-se prin gradini. Īl atrageau mai ales florile; le privea lung. Īntīlnea calesti luxoase, calareti si amazoane; īi petrecea cu priviri curioase si-i uita īnainte sa-i piarda din vaz. La un moment dat se opri sa-si numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. „Douazeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare prin urmare, lui Marmeladov i-am lasat ieri patruzeci si sapte sau chiar cincizeci de copeici, se gāndi el; facuse socoteala cu un scop anumit, dar uita numaidecāt pentru ce scosese banii din buzunar. Īsi reaminti numai cānd ajunsese īn fata unui local, un fel de birt, si simti ca īi era foame. Intra īn birt, bau un paharel de votca si īnghiti cāteva īmbucaturi de placinta umpluta nici el nu stia cu ce. Ispravi de mīncat pe drum. Nu mai bause votca de multa vreme si, desi nu luase decāt un paharel, acesta īsi facu numaidecāt efectul asupra lui. Picioarele i se īngreuiara si simti ca-l trage la somn. Porni spre casa, dar, ajungīnd la Petrovski Ostrov se opri, frīnt de oboseala, parasi drumul, se strecura īn tufisuri, cazu pe iarba si adormi pe loc.

Creierul bolnav faureste adesea visuri extraordinar de precise si de vii, care par grozav de reale. Uneori, imaginile ce se īnfiripa sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, īmprejurarile si īntregul proces al reprezentarii sunt atāt de veridice, pline de amanunte atāt de sub­tile si neasteptate, care corespund si īntregesc īntr-o īmbinare atāt de artistica īntreaga plasmuire, īncāt, treaz fiind, acelasi om nu le-ar putea īnchipui nici daca ar fi un maestru de talia lui Puskin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnavicioase, traiesc de obicei multa vreme īn constiinta si impresioneaza puternic organismul subrezit si surescitat.

Raskolnikov avu un cosmar īnfiorator. Se facea ca era copil si se afla īn orasul natal. Avea sapte ani, era zi de sarbatoare, īn amurg, si se plimba cu tatal sau afara din oras. Ziua era cenusie, aerul greu, īnabusitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le pastra īn amintire; dar īn mintea lui amanuntele erau mai sterse decāt īn vis. Oraselul, deschis din toate partile, se vedea ca īn palma, nicaieri nu era nici macar o rachita; numai departe, la capatul pamīntului, orizontul parea tivit de dunga neagra a padurii. La cītiva pasi de ultima gradina se afla o circiuma mare, care īl impresiona totdeauna neplacut, ba īi inspira chiar teama cānd trecea prin fata ei īn plimbarile lui cu tata. Acolo se īnghesuia īntotdeauna atāta lume care urla, rīdea tare, īnjura ori cānta atāt de urīt si de ragusit; se iscau si batai; prin īmprejurimi misunau mutre fioroase, bete Cānd le vedea, baiatul se lipea de tatal lui si tremura ca varga. De la cīrciuma se deschidea un drum de tara, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul serpuia mai departe si la vreo trei sute de pasi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului orasului. Īn mijlocul cimitirului era o biserica de zid cu o turla verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatal si mama lui la liturghie, cānd se facea parastasul pentru bunica moarta de multa vreme si pe care el nu o vazuse niciodata. Cu acest prilej, aduceau de acasa un blid alb cu coliva, acoperit cu un servet; coliva era dulce, cu orez si cu stafide īnfipte īn forma de cruce. Īi erau dragi biserica si icoanele ei vechi, cele mai multe fara rame, si batrīnul preot, caruia īi tremura capul. Alaturi de lespedea care acoperea mormīntul bunicii se afla un mormīnt mai mic, al fratiorului sau mort la sase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse si n-avea cum sa-l tina minte, dar i se spusese ca a avut un fratior si de fiecare data cānd venea la cimitir īsi facea cruce cu evlavie si respect, se īnchina si saruta crucea de pe mormīnt. Acum se facea ca merge cu tatal sau pe drumul cimitirului si trece prin fata cīrciumii; el se agata de māna tatii si se uita speriat la cīrciuma. O scena ciudata īi atrage atentia: pare sa fie o petrecere, fiindca īn fata cīrciumii se īnghesuie tīrgovete gatite, femei cu barbatii lor si tot soiul de haimanale. Toti sunt beti, toti cānta tare, iar īn fata portii sta o caruta, dar o caruta ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se īnhama cai mari de tractiune si se transporta marfuri sau butoaie cu vin. De obicei īi placea grozav sa priveasca acesti cai uriasi de tractiune, cu coame lungi si cu picioare groase, care paseau masurat si linistit si carau adevarati munti de marfa, fara nici o sfortare, ca si cum le-ar fi fost mai usor sa traga carui īn urma lor, decāt sa mearga fara el. De data aceasta, īnsa, ciudat lucru, la caruta aceea mare era īnhamata o mīrtoaga taraneasca, roscata, mica si prapadita, dintre acelea care īsi dau sufletul pāna urnesc un car cu lemne de foc sau cu fān, mai ales daca rotile se īmpotmolesc īn noroi sau īn fagasuri, si sunt crunt batute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot si peste ochi; de cāte ori n-a vazut el acest lucru si i se facea mila, atāt de mila ca era gata sa izbucneasca īn lacrimi si atunci maicuta īl lua de la fereastra. Deodata, se isca zarva mare: din cīrciuma ies, chiuind si cāntīnd, cu balalaicile īn mīna, niste mujici zdraveni, beti morti, cu camasi rosii si albastre si sumane aruncate pe umeri.

— Urcati, urcati cu totii! striga unul īnca tānar, cu grumazul gros si fata carnoasa, rosie ca sfecla. Urcati cu totii, pe toti va iau!

Din toate partile se pornesc de īndata rīsete si strigate.

— O mīrtoaga ca asta sa ne duca!

— Ai capiat, Mikolka, de-ai īnhamat iepusoara asta la asa namila de car?

— Roaiba are pe putin douazeci de ani, fratilor!

— Urcati, va duc pe toti! striga din nou Mikolka, sare īn caruta, apuca haturile si ramīne īn picioare, īn partea din fata a carului. Matvei a plecat deunazi cu murgul, striga el din caruta, iar iapa asta, fratilor, mi-a scos sufletul; īmi vine s-o omor, stric mīncarea de pomana pe ea! N-auziti? Urcati-va! O pornesc la galop! Are sa mearga la galop!

Si mujicul ia biciul īn mīna, fericit sa plesneasca iapa.

— Urcati-va, ce mai stati! rīde multimea. N-auziti: are sa mearga la galop!

— N-o fi mers la galop de vreo zece ani!

— Are sa mearga!

— Nu va fie mila, fratilor! Luati bice, pregatiti-va!

— Asa e! Dati īn ea!

Rīzīnd si glumind, lumea se suie īn caruta lui Mikolka. S-au suit vreo sase, dar ar mai putea sa īncapa si altii. Chefliii urca alaturi de ei o muiere zdravana si rumena. E īmbracata īn stamba rosie ca focul, are o kicika* pe cap, cusuta cu margele, si papuci īn picioare: rontaie alune si chicoteste; multimea rāde si ea, ca are si de ce: cum sa duca mīrtoaga aceea prapadita atāta greutate si īnca la galop? Doi flacai din caruta apuca numaidecāt cāte un bici ca sa-l ajute pe Mikolka. Rasuna un „hi, hi!', mīrtoaga se opinteste, trage din rasputeri, dar nu numai la galop, nici macar la pas nu poate urni atāta greutate; se opinteste īn loc, icneste, īsi īndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindina. Rīsul celor din caruta si al celor de pe laturi se īnteteste; Mikolka e furios; plin de mīnie, loveste īn nestire īn iepusoara, ca si cum ar fi crezut cu adevarat ca ea poate sa mearga la galop.

— Luati-ma si pe mine, fratilor! striga un flacau din multime, doritor sa ia parte si el la petrecere.

— Urca! Urcati cu totii! zbiara Mikolka. Are sa ne duca pe toti! O omor īn bataie!

Si loveste, si loveste, si, īn furia lui, nu mai stie cu ce sa dea īn cal.

— Taticule, taticule, tipa Raskolnikov, taticule, uita-te ce fac! Taticule, uite cum bat bietul calut!

— Haide, haide sa mergem! spuse tatal. Ia, niste betivi, īsi fac de cap, prostii! Hai sa mergem, nu te mai uita!

El vrea sa-l ia de acolo, dar copilul se smulge din māinile lui, si, iesindu-si din fire, se repede la cal. Bietului calut i-a venit ceasul de pe urma. Rasufla greu, se opreste, se opinteste iar, e gata sa cada.

— Omorīti-l! zbiara Mikolka. Daca-i vorba pe asa, īl bat pāna īl omor!

— Dar tu nu esti crestin, vīrcolacule?! striga un batrīn din multime.

— Un' s-a mai vazut ca o mīrtoaga ca asta sa duca atāta greutate? adauga altul.

— Ai s-o dai gata! striga al treilea.

— Nu te baga! E al meu! Fac ce vreau. Urcati īn caruta! Urcati cu totii! Vreau sa mearga la galop!

Deodata izbucneste o explozie de rīsete care acopera totul: iepusoara n-a mai putut rabda atātea lovituri si, cu toata neputinta ei, s-a apucat sa azvīrle din picioare. Pāna si batrīnul nu-si mai poate stapīni zīmbetul: auzi dumneata, o mīrtoaga prapadita si zvīrle din picioare!

Doi flacai din multime īnhata cāte un bici si se apropie īn fuga sa loveasca calul din parti, fiecare de partea lui.

— Plesneste-l peste bot, peste ochi, peste ochi! striga Mikolka.

— Cāntati, fratilor! urla cineva din caruta, si toata lumea i se alatura.

Rasuna un cāntec de chef, o dairea si fluieraturile acompaniaza refrenul. Muierusca din caruta sparge alune īn dinti si rīde.

Copilul alearga pe līnga calut, se repede īn fata lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plīnge. Inima i se rupe de durere, lacrimile īi curg siroaie. Unul dintre batausi īl atinge din greseala peste fata; dar el nu simte nimic, īsi frīnge māinile, tipa, se repede la batrīnul cel carunt, cu barba alba, care da din cap si con­damna cele ce se petrec. O femeie īl ia de mīna si īncearca sa-l duca de acolo; dar el se smulge si se repede din nou la calut.

Mīrtoaga e gata sa cada, dar mai īncearca o data cu disperare sa zvīrle din picioare.

— Lua-te-ar naiba! urla, furios, Mikolka.

Arunca biciul, se apleaca si scoate din fundul carutei o oiste lunga si groasa, o apuca de un capat cu amīndoua māinile si o ridica deasupra iepei.

* Podoaba pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtata de femeile maritate.


— O da gata! striga lumea.

— E calul meu! zbiara Mikolka si lasa cu toata greutatea oistea pe spinarea calului.

Rasuna o lovitura grea.

— Da-i, da-i! De ce te-ai oprit? striga cāteva glasuri din multime.

— O omoara!

Mikola īsi face vīnt pentru a doua oara si o noua lovitura cade cu putere pe spinarea bietei mīrtoage. Crupa i se lasa īn jos, dar iapa se salta din nou, se opinteste, trage din rasputeri, se smuceste cānd īntr-o parte, cānd īntr-alta, ca sa urneasca greutatea; dar sase bice o lovesc naprasnic din toate partile, oistea se ridica si se lasa din nou, īnca o data si īnca o data, cadentat, greu. Mikolka e īn cul­mea furiei ca nu poate sa doboare iapa dintr-o lovitura.

— Are viata īn ea! striga lumea.

— Acusica are sa cada, fratilor, acusica se ispaveste! striga altul.

— Da-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o data! striga altul.

— He-ei, mīnca-te-ar puricii sa te manīnce! Feriti! racneste Mikolka. Azvīrle oistea, se apleaca din nou īn caruta si scoate de acolo o ranga de fier. Feriti! urla el si cu toata puterea izbeste īn sarmanul calut.

Lovitura spinteca aerul; calutul se clatina, crupa i se lasa īn jos; mai īncearca sa se smuceasca o data, dar ranga īi cade din nou, greu, pe spate, si el se prabuseste, ca si cānd i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodata.

— Doboara-l! striga Mikolka si sare īn nestire din caruta. Cītiva flacai, rosii si beti ca si el, apuca ce se nimereste — bice, bete, oistea — si se reped la calutul ce-si da sufletul. Mikolka se opreste alaturi si loveste īn nestire cu ranga īn spinarea bietului ani­mal. Calutul īntinde botul, sufla greu si moare.

— L-a doborīt! striga multimea.

— Da' de ce n-a vrut sa mearga la galop?

— E al meu! racneste Mikolka cu ranga īn mīna, si ochii īi sunt injectati de ura.

S-a oprit privind cu parere de rau ca nu mai are īn cine da.

— Omule, n-ai suflet de crestin! striga mai multe glasuri. Bietul copil nu mai stie ce face. Tipīnd, īsi croieste drum prin multime, se repede la calut, īmbratiseaza botul mort, īnsīngerat si-l saruta, saruta ochii, buzele Apoi sare si, nebun de mīnie, se napusteste sa-l loveasca cu pumnisorii pe Mikolka. Īn clipa aceea, tatal, care a tot īncercat sa-l prinda, pune īn sfārsit, māna pe el si-l scoate din multime.

— Hai, hai sa plecam! īi spune tatal. Sa mergem acasa!

— Taticule! Pentru ce pentru ce au omorīt bietul calut? plīnge el, dar rasuflarea i se taie si cuvintele izbucnesc din piept īn frīnturi de tipat.

— Betivii īsi fac de cap, nu e treaba noastra, sa mergem! spune tatal.

Baiatul īl prinde cu bratele de gīt, simtind o povara grea care īi apasa pieptul. Ar vrea sa rasufle, sa strige si se trezeste.

Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu parul ud, gīfīind, si se ridica īngrozit īn capul

oaselor.

„Slava Domnului, n-a fost decāt un vis! zise el, asezīndu-se sub copac si rasuflīnd din adīncul pieptului. Dar ce-i asta? Nu cumva am febra? Ce vis oribil!'

Īsi simtea trupul zdrobit, iar sufletul īntunecat si nelinistit. īsi sprijini coatele pe genunchi si-si lasa capul īn palme.

„Doamne! exclama el. Se poate oare, se poate sa iau toporul, sa lovesc, sa-i sparg teasta sa alunec, calcānd īn sīngele cald, lipi­cios, sa rup lacatul, sa fur, sa ma ascund, tremurānd, plin de sīnge cu toporul? Doamne, se poate oare? Tremura ca varga. Dar ce-i cu mine?! urma el, coplesit, cuprins iarasi de nespusa uimire. Stiu doar ca n-am sa fiu īn stare, atunci de ce ma canonesc atāt? Ieri īnca, aseara, cānd m-am dus sa fac repetitia aceea, am īnteles clar ca este peste puterile mele De ce atunci ma chinui din nou acum? De ce m-am īndoit pāna acum? Doar īnca aseara, īn timp ce coboram scara, mi-am spus ca este o ticalosie, o mīrsavie, ca este josnic, josnic Numai īnchipuindu-mi cum avea sa fie īn realitate, m-a cuprins scīrba si groaza

Nu, n-am sa pot, n-am sa fiu īn stare, e peste puterile mele! Chiar daca toate argumentele mele ar īnlatura orice īndoiala, chiar daca concluziile la care am ajuns īn timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte! Doamne, chiar asa fiind, tot n-am sa ma pot hotarī! Nu pot s-o fac, este peste puterile mele! Atunci de ce, de ce pāna acum īnca?'

Se scula īn picioare, privi mirat īn juru-i, ca si cum ar fi fost surprins ca se gaseste acolo, si porni spre podul T. Era palid, ochii īi ardeau ca īn friguri, īsi simtea trupul frīnt, si totusi parca rasufla mai usor. Īsi dadea seama ca azvīrlise de pe umeri povara īnfiora­toare care-l apasase atāta amar de vreme si-si simtea inima usurata si īmpacata. „Doamne! se ruga el Arata-mi calea si am sa renunt la visul acesta blestemat!'

Īn timp ce trecea podul, privi tacut si linistit Neva si asfintitul soarelui īnvapaiat si stralucitor. Cu toata slabiciunea, nu se simtea obosit, ca si cum buba care copsese īn tot cursul lunii, īn inima lui, s-ar fi spart. Era din nou liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scapase de ideea halucinanta!

Mai tīrziu, cānd īsi aducea aminte de seara aceasta si de tot ce i se īntīmplase īn zilele acelea, clipa cu clipa, punct cu punct, trasatura cu trasatura, īl uimea pāna la superstitie o īmprejurare care n-avea nimic prea deosebit īn sine, dar la care se gīndise adesea mai tīrziu, si īi parea ca avusese o īnrīurire fatala asupra soartei lui. Si anume: nu izbutea sa īnteleaga si sa-si explice de ce, obosit si frīnt cum era, īn loc sa se īntoarca de-a dreptul acasa, pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic sa faca, o luase prin piata Sennaia, unde nu avea nici o treaba si nu-l atragea nimic. Nu era un ocol mare, dar era un ocol, si absolut inutil. Fireste, de zeci de ori se īnapoiase acasa fara sa-si aminteasca strazile pe care mersese dar de ce, se īntreba el īntruna, de ce īntīlnirea aceea atāt de importanta, hotarītoare pentru soarta lui si īn acelasi timp cu totul īntīmplatoare, pe care a avut-o īn piata Sennaia (unde nu avusese nici un motiv sa mearga), se nimerise sa fie tocmai atunci, īn acel ceas, īn acea clipa a vietii, cānd - date fiind starea de spirit si īmprejurarile īn care se gasea - avea putinta sa īnrīureasca atāt de hotarītor si ire­vocabil īntreaga lui soarta? Ca si cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora noua seara cānd trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, bacanii si pravalioare trageau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber strīngeau marfa de pe mese si, laolalta cu cumparatorii, se īmprastiau pe la casele lor. Īn jurul birturilor de la parterele caselor, precum si īn curtile murdare si rau mirositoare, care dadeau īn piata, si mai cu seama prin fata cīrciumilor, misunau tot soiul de meseriasi si de telali. Lui Raskolnikov, cānd iesea īn strada fara un tel anume, īi placea sa treaca prin aceste locuri si prin ulicioarele īnvecinate. Acolo nimeni nu se uita cu dispret la zdrentele lui; puteai fi īmbracat oricum, nimeni nu se scandaliza. Īn apropiere de ulicioara K., īn colt, un tīrgovet si nevasta-sa vindeau, pe doua mese, diverse maruntisuri: ata, sireturi, basmale de stamba etc. Se pregateau si ei sa plece acasa, dar mai īntīrziasera, stānd de vorba cu o cunostinta de-a lor, o femeie. Aceasta era Lizaveta Ivanovna, sau - asa cum īi zicea toata lumea - Lizaveta, sora mai mica a acelei batrīne Aleona Ivanovna, vaduva de arhivar si camatareasa, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai īnainte ca sa-si amaneteze ceasul si sa faca repetitia De multa vreme aflase despre Lizaveta tot ce era de aflat, si dīnsa, de asemenea, īl cu­nostea īntr-o oarecare masura. Era o femeie slaba, stīngace, sfioasa si supusa, de vreo treizeci si cinci de ani, aproape tīmpita, robita cu desavārsire de sora-sa, si care muncea zi si noapte pentru dīnsa, tremura de frica ei si se lasa chiar batuta de ea. Lizaveta sta gīnditoare īn fata tīrgovetului si a nevestei lui, tinīnd īn māna o legatura de boarfe, si asculta cu atentie. Acestia īi vorbeau cu īnsufletire. Cānd Raskolnikov o zari pe Lizaveta, o senzatie ciudata, asema­natoare cu o profunda mirare, puse stapīnire pe el, desi aceasta īntīlnire nu avea nimic neobisnuit.

— Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea sa hotarasti dupa cum ti—i voia, spunea cu glas tare tīrgovetul. Vino māine, pe la ceasurile sapte. Au sa vina si dumnealor.

— Māine? repeta Lizaveta, taraganat si visator, ca si cum tot ar mai fi sovait.

— Ia te uita cum te-a bagat īn sperieti Aleona Ivanovna! īi tot da īnainte nevasta tīrgovetului, o muierusca iute foc. Ma uit la dumneata: parca ai fi o copilita. Ia te uita cum a pus stapīnire pe dumneata, si nici nu-ti este sora buna, ci numai vitrega!

— Sa nu-i spui de asta data nimic Aleonei Ivanovna, o īntrerupse barbatul. Eu asa te sfatuiesc! Sa vii la noi fara sa-i spui. E o afacere foarte buna asta. Mai tīrziu are sa-si dea seama si surioara.

— Sa viu?

— Vino māine pe la sapte seara; are sa vina si din partea dum­nealor si o sa va īnvoiti singuri cum īi mai bine.

— O sa punem si samovarul, adauga nevasta-sa.

— Bine, am sa viu, spuse Lizaveta, īnca sovaind, si se departa īncet.

Raskolnikov trecuse īnainte si nu auzise mai mult. Trecuse īncet, neobservat, cautānd sa nu-i scape o vorba. Uimirea, care-l cuprinsese la īnceput, cedase treptat locul groazei, un fior īi trecu prin spate si-l cutremura. Aflase, aflase pe neasteptate, pe negīndite, ca a doua zi, la ora sapte seara, Lizaveta, sora batrīnei si unica ei tovarasa de locuinta, va lipsi de acasa si ca, deci, batrīna, exact la ora sapte, va ramīne singura īn casa.

Pāna la locuinta lui nu mai erau decāt cītiva pasi. Intra īn casa ca un condamnat la moarte. Nu se gīndea la nimic si nici nu era īn stare sa gīndeasca; dar simti deodata, cu īntreaga-i fiinta, ca nu mai avea vointa, nici putere de a judeca, ca totul era definitiv hotarīt.

Fireste, chiar daca ar fi asteptat ani de zile, cu planul gata facut, o ocazie prielnica, tot n-ar fi putut, desigur, sa dea peste o īmpreju­rare mai favorabila reusitei acestui plan, decāt aceea ce i se prezen­ta acum. Īn orice caz, ar fi fost foarte greu sa afle din ajun, atāt de sigur, de exact si fara de risc, fara sa puna īntrebari primejdioase, fara sa faca cercetari ca, a doua zi, la cutare ora, batrīna cutare, īmpotriva careia planuia atentatul, va ramīne acasa singura de tot.


Capitolul VI



Mai tīrziu, Raskolnikov afla, din īntāmplare, pentru ce anume tīrgovetul si nevasta-sa o invitasera pe Lizaveta īn ziua aceea. Nu era nimic neobisnuit, afacerea fiind dintre cele mai simple. O fami­lie venita din provincie scapatase si-si vindea unele lucruri, haine etc, numai īmbracaminte de femeie. Si fiindca nu era avantajos sa le vīnda īn piata, familia respectiva cauta o precupeata, iar Lizaveta se ocupa de afaceri de acest fel: lua comisioane, ducea tratative si avea clientela mare, fiindca era foarte cinstita si spunea ultimul pret, nu se tocmea. Vorbea putin, dupa cum am mai spus, si era o femeie supusa si sperioasa

Īn ultima vreme, īnsa, Raskolnikov devenise superstitios, si aceasta tendinta starui īn el multa vreme. Iar mai apoi, era totdeau­na īnclinat sa creada ca se īntīmplase datorita unor influente si coincidente ciudate si misterioase. Īnca īn iarna, Pokorev, un stu­dent pe care-l cunostea, plecānd la Harkov, īi daduse adresa batrīnei Aleona Ivanovna, īn cazul ca ar vrea sa amaneteze ceva. Multa vreme Raskolnikov nu se dusese la adresa indicata fiindca mai avea meditatii si izbutea sa faca fata cumva cheltuielilor. Numai cu o luna si jumatate īn urma īsi adusese aminte de batrīna; avea doua obiecte de amanetat: un ceas vechi, de argint, al tatalui sau si un inelus de aur, cu trei pietricele rosii, pe care i-l daduse ca amintire sora lui. Se gāndi sa duca inelusul; gasi batrīna si, de la prima vedere, fara sa stie īnca nimic despre ea, simti ca se naste īn el o Puternica aversiune; lua de la dīnsa doua „bumasti' si, la īnapoiere, 'intra īntr-un local de māna a treia. Ceru un ceai, se aseza la masa si cazu pe gīnduri. O idee ciudata īsi facea loc īn mintea lui si-l framīnta īn īntregime.

Alaturi de el, la o masuta vecina, sedea un student, pe care nu-si amintea sa-l fi cunoscut, si un tānar ofiter. Cei doi facusera o partida de biliard si acum se asezasera sa bea ceai. Deodata, Raskolnikov īl auzi pe student vorbind ofiterului despre o camatareasa, Aleona Ivanovna, vaduva de arhivar si īi dadu adresa ei. Pāna si acest fapt īi paru destul de ciudat; tocmai venea de la femeia aceea si deodata auzea vorbindu-se despre dīnsa. O simpla coincidenta, fireste, totusi, se īntāmpla ca el este obsedat de o impresie foarte stranie si iata cineva, parca anume, ar vrea sa-i bata īn struna: studentul īncepe sa vorbeasca despre aceasta Aleona Ivanovna si sa-i dea pri­etenului sau fel de fel de amanunte asupra ei.

— E mare lucru femeia asta! spunea studentul. Poti oricānd sa-ti faci rost de bani de la ea; e putred de bogata, ar putea sa dea si cinci mii dintr-o data, cu toate astea primeste si amanete de o rubla. Multi studenti se duc la dīnsa. Dar e si scorpie

Īīncepu sa povesteasca cāt e de rea si cu toane, ca e de ajuns sa īntīrzii o zi si obiectul amanetat e pierdut. Da numai un sfert din pretul obiectului si ia cinci, sau chiar sapte la suta pe luna etc Studentului nu-i mai tacea gura: povesti, īntre altele, ca batrīna are o sora, Lizaveta, pe care ea, asa pirpirie si pricajita cum este, o tine ca pe o sclava, o bate din te miri ce, ca pe un copil mic, desi Lizaveta e īnalta de un stīnjen.

— Si Lizaveta asta este un tip! spuse studentul, rīzīnd tare.

Si convorbirea urma numai despre Lizaveta. Studentul vorbea cu vadita placere si rīdea īntruna, iar ofiterul īl asculta cu mult interes si-l ruga s-o trimita la el sa-i cīrpeasca rufaria. Raskolnikov nu scapa nici un cuvānt din ce vorbeau cei doi tineri si afla multe lucruri: Lizaveta era sora mai mica, vitrega (de la alta mama) a batrīnei; trecuse de treizeci si cinci de ani. Muncea zi si noapte pentru sora ei, īi tinea loc si de bucatareasa si de spalatoreasa si, īn afara de aceasta, cosea pentru negustorii de haine gata, ba chiar se ducea sa spele pe jos, si tot ce cīstiga īi dadea sora-sii. Nu īndraznea sa ia o comanda sau sa primeasca ceva de lucru fara īnvoiala batrīnei. Iar batrīna īsi facuse testamentul, fapt pe care Lizaveta īl stia, si prin acest testament nu-i lasa nici o para chioara, ci numai mobila, scaunele etc; toti banii īi lasa unei mīnastiri din gubernia N., pentru vesnica ei pomenire. Lizaveta n-avea cinul de nevasta de arhivar, ca sora-sa. īnalta ca o prajina, prost alcatuita, cu picioare enorme, lungi si parca rasucite, purta niste ghete scīlciate, de piele de capra, nu se gasise nimeni s-o ia de nevasta si ramasese o simpla tīrgoveata, dar īntotdeauna foarte curatica. Ceea ce īl mira si stīrnea mai ales ilaritatea studentului era ca Lizaveta ramīnea mereu īnsarcinata

— Pai zici ca e urīta! spuse ofiterul.

— E negricioasa, ca un soldat costumat īn femeie, dar stii, nu-i de fel urīta. Are o fata si niste ochi plini de bunatate, si o privire blīnda. Dovada - place multora. E linistita, blīnda, sfioasa, supusa, poti sa faci cu ea tot ce vrei. Si are un zīmbet frumos chiar.

— Mi se pare ca-ti place si tie? rīse ofiterul.

— Da, de ciudata ce e. Cāt despre blestemata aceea de batrīna, as ucide-o si as jefui-o si te īncredintez ca nu m-ar mustra constiinta nici atītica, adauga studentul cu īnflacarare.

Ofiterul se porni pe rīs, iar Raskolnikov tresari. Cāt de ciudat se īmpleteau aceste vorbe cu gīndurile lui!

— Stai, da-mi voie sa-ti pun o īntrebare serioasa, spuse studen­tul, tot mai īntarītat. Fireste, am glumit adineauri, dar gīndeste-te; pe de o parte avem o baba tīmpita, inutila, o fiinta de nimic, rauta­cioasa si bolnava, de care nimeni nu are nevoie si care, dimpotriva, mai face si rau tuturora, care nu stie nici ea pentru ce traieste si care azi, māine o sa moara de moarte naturala. īntelegi? Ai īnteles?

— Īnteleg, raspunse ofiterul, privindu-si tinta tovarasul tot mai īnflacarat.

— Asculta acum: pe de alta parte, avem forte tinere, pline de vla­ga, care se prapadesc de pomana, fara sprijin, si asta cu miile, peste tot locul! Cāte fapte bune nu s-ar putea face, cāte lucruri nu s-ar putea īnfaptui sau īndrepta cu banii pe care batrīna i-a harazit mīnastirii! Sute, poate chiar mii de existente īndreptate pe calea cea buna; zeci de familii salvate din ghearele mizeriei, din desfrīu, de la pieire, de la viciu, de la spitalele de boli venerice — si toate acestea cu banii batrīnei. S-o omori, sa-i iei banii, ca mai tīrziu, cu ajutorul lor, sa te consacri binelui omenirii si cauzei comune; nu crezi tu ca mii de binefaceri ar justifica o crima, o singura crima neīnsemnata? Mii de vieti salvate de mizerie si descompunere cu pretul unei singure vieti. O singura moarte si, īn schimb, sute de vieti salvate — nu vezi, e aproape o chestiune de aritmetica! Si, la urma urmelor, cāt trage pe cāntarul vietii existenta acestei babe ofticoase, proaste si rautacioase? Nici cāt viata unui paduche, a unui gīndac, nici atīta macar, caci batrīna este daunatoare pentru semenii ei. Strica viata altora: deunazi, de pilda, a muscat-o de deget pe Lizaveta, cīt pe ce s-o lase fara el.

— Fireste, ea nu merita sa traiasca, raspunse ofiterul, dar ce vrei, natura

— Eh, frate, natura o poti corecta si īndrepta, altfel ne-am īneca īn prejudecati. Altfel n-ar fi existat nici un om mare. Zicem: „dato­rie, constiinta' — n-am nimic īmpotriva! Dar ce īnteles le dam? Stai, sa-ti mai pun o īntrebare. Asculta!

— Nu, acum asculta tu, vreau si eu sa-ti pun o īntrebare. Asculta!

— Ei?

— Tu vorbesti, faci pe oratorul, dar ia spune: tu īnsuti ai putea s-o ucizi pe batrīna sau nu?

— Bineīnteles ca nu! Am vorbit din punct de vedere al drep­tatii Nu despre mine e vorba

— Dupa parerea mea, daca tu īnsuti nu te poti hotarī la una ca asta, atunci toata vorbaria despre dreptate e de prisos! Hai sa mai facem o partida.

Raskolnikov era grozav de tulburat. Fireste, nu erau decāt ace­leasi discutii si idei tineresti pe care le auzise adesea, sub alta forma si pe alta tema. Dar de ce, de ce tocmai acum se īntīmpla sa auda exprimate aceste idei, tocmai īn clipa cānd si īn mintea lui se nasteau exact aceleasi gīnduri? De ce tocmai acum, cānd abia iesise din odaia batrīnei cu germenul acestui gīnd se nimerise sa auda vorbindu-se despre ea? īntotdeauna i s-a parut stranie coinci-

denta! Si, īntr-adevar, parca era scris ca discutia aceasta banala, auzita īn local, sa aiba o īnrīurie covīrsitoare asupra desfasurarii ulterioare a lucrurilor si a īntregii lui sorti

Īntorcāndu-se acasa din piata Sennaia, Raskolnikov se trīnti pe divan si ramase nemiscat o ora īntreaga. Īntre timp, afara se īntunecase; nu avea luminare si chiar de-ar fi avut nu i-ar fi trecut prin minte s-o aprinda. Mai tīrziu īi fu cu neputinta sa-si reamin­teasca daca īn timpul acesta se gīndise la ceva sau nu. Īn sfīrsit, simtind din nou ca-l apuca frisoanele, īsi dadu seama cu multumire ca putea sa se īntinda pe divan. Peste putin īl coplesi un somn greu, apasator, ca de plumb.

Dormi neobisnuit de mult si nu visa nimic. Nastasia, care intrase a doua zi pe la zece dimineata īn odaia lui, abia reusi sa-l trezeasca. Īi aduse ceai si pīine. Un ceai spalacit, ce mai ramasese īn ceainicul ei.

— Ia te uita cum mai doarme! striga dīnsa, revoltata. Doarme si iar doarme!

Raskolnikov se salta cu greu. īl durea capul; se scula īn picioare, īncerca sa se miste prin odaie, dar cazu din nou pe divan.

— Iar te culci? striga Nastasia. Nu cumva esti bolnav? Raskolnikov nu-i raspunse.

— Vrei ceai?

— Mai tīrziu, sopti el cu greu, īnchizīnd ochii si rasucindu-se cu fata la perete. Nastasia ramase īn picioare alaturi.

— Te pomenesti ca-i bolnav, zise femeia, dar īl lasa si pleca.

Pe la ceasurile doua se īntoarse īn odaie si īi aduse supa. Raskolnikov zacea pe divan īn aceeasi pozitie. Nu se atinsese de ceai. Nastasia se īnfurie si īncepu sa-l scuture cu rautate.

— Ce tot dormi? striga dīnsa, privindu-l īn sila. Raskolnikov se ridica, se aseza īn capul oaselor, dar nu-i raspunse nimic si ramase cu ochii pironiti īn podea.

— Esti bolnav? īntreba Nastasia, dar nici de data aceasta nu Primi nici un raspuns.

— Barem mai du-te oleaca si te plimba, zise ea dupa o scurta tacere, sa mai iei aer. Ai sa manīnci, au ba?

— Mai tīrziu rosti el abia auzit. Du-te! si-i facu semn sa plece. Femeia mai statu cāteva clipe, privindu-l cu mila, apoi iesi din odaie.

Peste cāteva minute Raskolnikov ridica ochii si privi lung ceaiul si supa. Apoi lua pīinea, o lingura si īncepu sa manīnce.

Mīnca putin, abia doua-trei linguri, īnghitite fara pofta, aproape mecanic. Capul nu-l mai durea atāt de rau. Dupa ce mīnca, se culca din nou pe divan cu fata īn jos, dar nu mai putu sa adoarma, ci zacu nemiscat, cu obrazul īnfundat īn perna. Visa īntruna niste vise foarte stranii: se facea ca e īn Africa, īn Egipt, īntr-o oaza. Cara­vana se odihneste, camilele stau culcate, linistite; de jur īmprejur se īnalta palmierii roata, toata lumea prīnzeste. Iar el bea apa de-a dreptul din izvorul care curge si sopoteste alaturi. Ce apa rece, minunata, albastra, proaspata si racoritoare curge pe pietricelele multicolore si pe nisipul curat, cu scānteieri de aur! Deodata, auzi limpede bataia unui ceas. Tresari, se dezmetici, īnalta capul, se uita pe fereastra, cautīnd sa-si dea seama cit e ceasul si, trezit de-a binelea, sari īn sus, ca si cānd cineva i-ar fi dat brīnci. Se apropie īn vīrful picioarelor de usa, o īntredeschise usurel si trase cu urechea. Inima īi batea cu putere. Pe scara era liniste, ca si cum toata casa ar fi adormit īi paru ciudat, absurd, cum de putuse sa doarma, cufundat īntr-un fel de amorteala, din ajun si pīna īn clipa aceea, cānd mai erau atātea de facut si nimic nu fusese pregatit Poate ca batuse ora sase? O agitatie extraordinara, febrila puse stapīnire pe el, luīnd locul amortirii si toropelii somnului. De altfel, nu avea prea multe pregatiri de facut. Cauta din rasputeri sa-si adune gīndurile, sa nu uite nimic; dar inima īi zvīcnea atāt de tare, īncāt rasufla cu greu. Īn primul rānd, trebuia sa faca un lat si sa-l coasa de pardesiu: asta n-avea sa-i ia decāt un minut. Vīrī māna sub perna, cauta prin rufaria īndesata acolo si gasi o camasa veche, rupta, nespalata. Rupse din ea o fīsie lata de vreo cinci centimetri si lunga de vreo treizeci. O īndoi, scoase de pe el pardesiul lung, bun īnca, facut dintr-un material tare, de bumbac (singurul lui palton) si īncepu sa coasa cele doua capete ale fīsiei pe dinauntru, sub bratul stīng. Mīinile īi tremurau, dar se stapīni si-si duse treaba la bun sfīrsit, asa īncāt atunci cānd īsi puse pardesiul nu se vedea de loc cusatura. Acul si ata fusesera pregatite mai demult si se aflau īn sertarul mesei, īntr-o hīrtiuta. Cāt despre lat, era o idee a lui, foarte iscusita: latul acesta era facut pentru topor. Doar nu putea sa mearga pe strada cu toporul īn mīna, iar daca l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit sa-l tina cu mīna si asa ar fi batut la ochi. Cu ajutorul latului īnsa, era de ajuns sa introduca īnauntru taisul si toporul va atīrna linistit sub brat, tot drumul. Daca baga māna īn buzunar poate sa tina toporisca sa nu se clatine; si cum pardesiul era foarte larg, un adevarat sac, nu s-ar observa ca tine ceva prin buzunar. Acest lat īl nascocise cu doua saptamīni īnainte.

Dupa ce ispravi pregatirile, vīrī degetele īn crapatura dintre divanul lui „turcesc' si podea, bījbīi īn coltul stīng si scoase ama­netul demult pregatit si ascuns acolo. De altfel, nu era vorba de un amanet adevarat, ci de o bucatica de lemn, bine geluita, de marimea si grosimea unei tabachere de argint. O gasise īntīmplator īntr-una din plimbarile lui, īntr-o curte unde, īntr-o aripa a casei, se afla un atelier de tīmplarie. Mai tīrziu īi adaugase o bucatica subtire si neteda de tabla - o bucatica rupta de la cine stie ce si pe care o gasise īn aceeasi zi pe strada. Prinsese cele doua placute una peste cealalta, crucis, cu un fir de ata, cea de fier fiind mai mica decāt cea de lemn; apoi le īnvelise elegant īntr-o bucata alba de hīrtie si legase pachetul cu un nod complicat. Asta ca sa ocupe cāteva momente atentia batrīnei si sa poata prinde clipa prielnica, īn timp ce va īncerca sa dezlege pachetul. Adaugase placuta de metal pen­tru ca pachetul sa cāntareasca mai greu si batrīna sa nu-si dea seama de la īnceput ca „obiectul' era de lemn. Toate acestea le pastrase sub divan pentru momentul oportun. īn clipa īn care scoase amanetul, cineva striga īn curte:

— Ehe, e trecut de mult de sase!

— De mult! Doamne!

Raskolnikov se repezi la usa, trase cu urechea, īsi lua palaria si īncepu sa coboare, atent si usor ca o pisica, cele treisprezece trepte ce-l desparteau de gazda lui. Avea de facut lucrul cel mai impor­tant: sa fure toporul din bucatarie. Ca trebuia s-o faca cu toporul, hotarīse demult. Mai avea si un cutit de gradinarie; dar nu se putea bizui pe cutit si mai ales pe puterile lui; tocmai de aceea īsi fixase definitiv alegerea asupra toporului. Trebuie sa vorbim īn treacat despre o particularitate ciudata pe care o aveau toate hotarīrile definitive pe care le lua: cu cāt erau mai definitive, cu atāt pareau mai absurde si mai monstruoase. Cu toata lupta launtrica, chinu­itoare, īn tot rastimpul acesta n-a putut niciodata, nici o clipa, sa creada ca proiectele lui ar putea fi aduse la īndeplinire, cu adevarat.

Si chiar daca s-ar fi īntīmplat ca totul sa fie ticluit si hotarīt pīna la ultimul punct si n-ar mai fi existat nici un dubiu, probabil ca totusi ar fi renuntat, parāndu-i ceva absurd, monstruos si imposibil. Dar mai ramasesera o sumedenie de puncte nerezolvate, iar īndo­ielile persistau. In ceea ce priveste īnsa toporul si procurarea lui, nu se nelinistea cātusi de putin, fiindca era din cale-afara de usor de rezolvat. Nastasia lipsea īntruna de acasa, mai ales seara; dadea fuga ba la o vecina, ba la bacanie, iar usa o lasa deschisa. Gazda o certa mereu pentru asta. Asadar, atunci cānd va sosi clipa hotarītoare, nu avea decāt sa intre pe furis īn bucatarie si sa ia toporul, iar mai tīrziu, peste un ceas (cānd totul va fi sfīrsit), sa intre din nou si sa-l puna la loc. Fireste, se poate ca totul sa nu mearga pe roate; de pilda, s-ar putea ca, venind peste o ora sa puna toporul la locul lui, sa dea peste Nastasia care putea sa se īntoarca īntre timp. Atunci trebuia sa urce īn odaia lui sa astepte pīna va pleca din nou. Dar daca īntre timp ea are nevoie de topor, observa ca lipseste si īncepe sa faca galagie? Ar putea sa-l banuiasca, sau, cel putin, ar avea motiv sa-l banuiasca.

Dar toate acestea erau amanunte la care nu voia īnca si nici nu avea timp sa se gīndeasca. Se gīndea la ceea ce era mai important, lasīnd amanuntele pentru clipa cānd se va hotarī definitiv. Dar asta parea absolut irealizabil. Cel putin asa credea. De pilda, nu-si putea īnchipui ca īntr-o buna zi va īnceta de a gīndi, se va scula si se va duce acolo Pīna si repetitia din zilele trecute (adica vizita pe care o facuse cu gīndul de a repera definitiv locul actiunii) nu fusese o repetitie serioasa, ci doar asa: „Hai sa ma duc, sa vad, ce sa tot visez!', si nici nu avusese puterea s-o duca la capat; se lasase pagubas si fugise, indignat de el īnsusi. Cu toate acestea, din punct de vedere etic, socotea problema solutionata: cazuistica lui se ascutise ca o lama de brici si nu mai gasea īn mintea lui obiectiuni rationale; dar, n-avea īncredere nici īn ratiunea lui si cauta cu īncapatīnare, ca un rob neputincios, obiectii din afara, bījbīind ca si cum cineva l-ar fi obligat si īmpins s-o faca. Ziua din ajun, plina de evenimente neprevazute si hotarītoare, rezolvase dintr-o data toata problema si lucra asupra lui aproape mecanic: parca l-ar fi īmpins de la spate o putere oarba si neīnduplecata, de neīnvins. Ca si cum din nebagare de seama i s-ar fi prins poalele hainei īntr-o curea de transmisie si acum īl tragea si pe el sub roata masinii.

La īnceput — de altfel, era mult de atunci — īl preocupase o īntre­bare: de ce aproape toate crimele ies la iveala si se descopera atāt de usor, de ce urmele lasate de mai toti criminalii sīnt atīt de evidente? Treptat, ajunsese la diverse concluzii interesante si — dupa parerea lui - cauza principala nu consta atāt īn posibilitatea de a tainui crima, cāt īn īnsasi persoana criminalului; acesta, adica mai toti criminalii, īn momentul crimei sufera de un fel de paralizie a vointei si ratiunii, si de aceea se poarta cu o neglijenta si usurinta fenomenala, copilareasca, si asta tocmai īn clipele cānd agerimea mintii si prudenta sunt indispensabile. Dupa parerea lui, aceasta eclipsa a ratiunii si paralizie partiala a vointei se datorau unei stari bolnavicioase, morbide, care se dezvolta treptat si ajunge la paro­xism cu putin īnainte de savīrsirea crimei, persista cu aceeasi inten­sitate īn momentul crimei si cātva timp īnca, mai lung sau mai scurt, depinde - de la individ la individ — dupa crima: mai tīrziu, aceasta stare morbida trece, ca orice boala. Īn ceea ce priveste īntrebarea daca boala este aceea care genereaza crima, sau crima īn sine, prin natura ei speciala, este īntotdeauna īnsotita de fenomene morbide - nu se simtea īn stare s-o rezolve.

Ajuns la aceste concluzii, hotarīse ca el personal, īn aceasta Privinta, nu se va lasa prada acestor fenomene bolnavicioase, ca va ramīne stapīn pe ratiunea si pe vointa lui īn tot timpul actiunii, si asta pentru simpul motiv ca actiunea lui „nu era o crima' Vom lasa deoparte procesul datorita caruia ajunsese la aceasta concluzie; si asa am facut destule digresiuni sa adaugam numai ca greutatile efective, pur materiale, īn genere, jucau īn mintea lui un rol secun­dar. „Este de ajuns sa-ti pastrezi prezenta de spirit si īntreaga putere de vointa, si obstacolele vor fi īnvinse la timpul lor, pe masura ce le voi studia mai īn amanunt' Dar actiunea nu īncepea. El nu īnceta de a se īndoi de hotarīrile lui definitive si, cānd a batut ceasul, totul s-a petrecut altfel decāt a crezut, īntīmplator, aproape pe neasteptate.

Un fapt marunt, cu totul neīnsemnat, īl īncurca grozav īnca īnainte de a fi coborīt scara. Ajuns īn dreptul bucatariei, a carei usa era ca de obicei data de perete, trase cu ochiul cu grija, ca sa studieze īn prealabil situatia: īn primul rānd, sa se convinga ca, īn lipsa Nastasiei, gazda nu intrase īn bucatarie, iar daca intrase, atunci sa vada daca usa ce da īn odaia ei era bine īnchisa si dīnsa nu putea sa-l vada cānd va intra sa ia toporul. Cāt de mare īi fu īnsa mirarea cānd constata ca de data aceasta Nastasia nu numai ca era acasa, īn bucatarie, dar facea si treaba: scotea rufele dintr-un cos si le īntindea pe frīnghie! Zarindu-l, femeia īsi īntrerupse munca, se īntoarse spre el si-l urmari cu privirea cānd trecu prin fata usii. Raskolnikov se facu ca nu o vede si trecu ca si cum n-ar fi observat nimic. Dar se ispravise: nu avea topor! Si acest fapt īl descumpani.

„De ce-oi fi crezut eu, se gīndea el, ajungīnd īn gang, ca tocmai īn clipa necesara ea va lipsi de acasa? De ce, de unde mi-a intrat ideea asta īn cap?' Era profund contrariat, se simtea chiar umilit īntr-un fel. De ciuda, īi venea sa se batjocoreasca singur. O mīnie salbatica se aprinse īn sufletul lui.

Īn gang se opri, īngīndurat. īi era sila sa iasa īn strada numai de ochii lumii, sa se plimbe; si-i era si mai sila sa se īnapoieze īn odaia lui. „Ce ocazie unica am pierdut!', mormai el, stīnd fara nici un rost īn gang īn dreptul camarutei īntunecate a portarului, a carei usa era larg deschisa. Deodata, tresari. Sub lavita din dreapta din odaita portarului, care se afla la doi pasi de el, stralucea ceva Se uita īmprejur - nu se zarea nimeni.

Pe vīrfuri, se apropie de odaie, coborī doua trepte si-l striga īncetisor pe portar. „Asa si este — nu-i acasa. De altfel, trebuie sa fie pe undeva pe aproape, prin curte, pentru ca a lasat usa deschisa.' Se repezi la topor (ceea ce stralucise era īntr-adevar un topor), īl trase de sub lavita unde zacea īntre doua bucati de lemne, īl prinse pe loc īn lat, vīrī amīndoua mīinile īn buzunare si iesi din odaie; nimeni nu-l vazuse! „Aici nu ratiunea, ci dracul a fost la mijloc!' se gīndi el, zīmbind ciudat. īntīmplarea īi dadu un curaj nemasurat.

Porni la drum, mergīnd īncet, stapīnit, fara nici o graba, ca sa nu trezeasca vreo banuiala. Nu se prea uita la trecatori, cauta chiar sa nu-si opreasca ochii pe nici o fata si sa treaca neobservat. Deodata, īsi aduse aminte de palaria lui. „Doamne-Dumnezeule! Acum doua zile am avut bani si nu mi-am luat o sapca!' Un blestem īi scapa printre dinti.

Se uita īntīmplator, cu coada ochiului, īntr-o pravalioara si vazu ca pendula arata sapte si zece minute. Trebuia sa se grabeasca si, cu toate acestea, trebuia sa faca un ocol: sa se apropie de casa din partea cealalta

Altadata, cānd i se īntīmpla sa-si īnchipuie cum aveau sa fie toate acestea, se gīndea uneori ca-i va fi grozav de frica. Acum īnsa nu se prea temea, ba chiar nu se temea de fel. Īn clipa aceasta īi veneau gīnduri care nu aveau nici o legatura cu ceea ce facea; gīnduri care nu staruiau multa vreme. Astfel, trecānd prin fata gradinii Iusupov, īi veni ideea construirii unor fīntīni arteziene si-si īnchipui cāt de bine ar racori ele aerul din toate pietele. Treptat, ajunse la convingerea ca Gradina de Vara ar trebui extinsa peste Cīmpul lui Marte si chiar unita cu Gradina Mihailovski, a palatului; ar fi frumos si extraordinar de folositor orasului. Apoi īl preocupa deodata īntrebarea de ce tocmai īn orasele mari, omul, nu din simpla necesitate, ci parca anume, tinde sa se aseze īn acele cartiere unde nu sunt nici gradini, nici fīntīni arteziene, si unde domnesc murdaria, putoarea si toate porcariile din lume. Apoi īsi aminti deo­data de plimbarile pe care el īnsusi avea obiceiul sa le faca prin Piata Sennaia si se dezmetici pentru o clipa. „Ce aiureala! gīndi el. Nu, e mai bine sa nu ma gīndesc la nimic!'

„Si condamnatii la moarte, cānd sunt dusi la locul de osīnda, poate ca se agata cu gīndul de toate obiectele pe care le īntīlnesc īn cale', īi trecu deodata prin minte, ca un fulger; alunga numaidecāt acest gīnd Acum se apropia: iata casa, iata poarta. Undeva, cine stie unde, ceasul batu o singura data. „Ce-i asta? Sa fie sapte si jumatate? Nu se poate, a luat-o īnainte ceasul.'

Spre norocul lui, īn gang totul merse din nou de minune. Mai mult īnca, parca anume, cu o clipa īnainte, un car urias cu fīn intrase pe poarta, ascunzīndu-l pe Raskolnikov īn timp ce strabatea gangul si, de īndata ce carul intra īn curte, el se strecura pe scara din dreapta. De partea cealalta a carului, cāteva glasuri tipau si se ciorovaiau, dar nu-l observa nimeni si nu īntīlni pe nimeni īn calea lui. Multe ferestre care dadeau īn curtea aceea uriasa, patrata, erau deschise, dar el nu-si ridica ochii spre ele; nu se simtea īn stare s-o faca. Scara care ducea spre apartamentul batrīnei era aproape, īn dreapta gangului. Apuca pe scara

Rasufla adīnc, īsi apasa cu māna inima care zvīcnea cu putere, pipai toporul, īl īndrepta si īncepu sa urce īncet, tragīnd cu urechea la toate zgomotele. Dar si scara era absolut pustie; toate usile erau īncuiate; nu īntīlni pe nimeni. La primul etaj, ce-i drept, usa unui apartament era data de perete; acolo lucrau niste zugravi, dar acestia nu-i dadura nici o atentie. Raskolnikov statu locului, se gīndi si sui mai departe. „Fireste, ar fi fost mai bine daca nu erau aici, dar mai sunt doua etaje.'

Iata si etajul trei, iata usa, iata apartamentul de vizavi, cel neocupat. La etajul doi, locuinta de sub apartamentul batrīnei parea de asemeni neocupata; cartea de vizita batuta īn cuisoare era scoasa, locatarul se mutase! Raskolnikov se sufoca. Pentru o clipa īi trecu prin minte o idee: „N-ar fi mai bine sa plec?' Dar nu-i dadu importanta si īncepu sa asculte ce se petrecea īn apartamentul batrīnei: acolo domnea o tacere mormīntala. Trase cu urechea spre scara, asculta mult, atent Se mai uita o data de jur īmprejur, īsi lua inima īn dinti, se īndrepta de spate, controla daca toporul se tinea bine īn lat. „N-oi fi prea palid? se īntreba el. N-oi fi prea emotionat? E banuitoare Sa mai astept sa se astīmpere inima!'

Dar inima nu se astīmpara, dimpotriva, parca dinadins batea tot mai tare, tot mai tare Nu se mai putu stapīni, īntinse īncet bratul spre clopotel si suna. Peste cāteva clipe mai suna o data, ceva mai tare.

Nici un raspuns. N-avea rost sa mai sune, de altfel, ar fi fost nepotrivit. Batrīna, desigur, era acasa, dar era banuitoare si era sin­gura, īi cunostea īntrucātva obiceiul si-si lipi din nou urechea de usa. Oare simturile sa i se fi ascutit īntr-atāt (ceea ce era greu de admis) sau se auzea īn adevar dar deslusi deodata, de partea cealalta a usii, un fosnet usor, ca si cum cineva ar fi pus cu pre­cautie māna pe clanta si o rochie s-ar fi atins de usa. Cineva statea cu māna pe zavor, cautīnd sa ramīna neobservat si asculta, pīndindu-l dinauntru, ca si dīnsul, de afara si poate cu urechea lipita de usa

Dinadins, facu o miscare mai zgomotoasa, mormai ceva ca sa nu dea impresia ca se ascunde; apoi mai suna o data, fara graba, fara nerabdare, ca un om asezat. Mai tīrziu, cānd īsi aducea aminte de toate, aceasta clipa īi ramasese deosebit de limpede si de viu īntiparita īn minte; niciodata nu si-a putut explica mai tīrziu de unde luase atāta viclenie, cu atāt mai mult cu cāt, din pricina emotiei, mintea i se īntuneca din cānd īn cānd si aproape nu-si mai simtea trupul O clipa mai tīrziu auzi tragīndu-se zavorul.

Capitolul VII



Ca si rāndul trecut, usa se īntredeschise putin de tot si doi ochisori ageri si banuitori īl fixara din īntuneric. Atunci Raskol­nikov se zapaci si facu o mare greseala.

De teama sa nu se sperie batrīna, vazīnd ca sunt singuri si gāndind ca aspectul lui n-are sa inspire īncredere, puse māna pe clanta Si trase usa spre el, ca nu cumva baba sa i-o īnchida īn nas. Vazīnd aceasta, batrīna nu smuci usa spre ea, dar nici nu lua mina de pe clanta, asa īncāt Raskolnikov fu cāt pe aci s-o traga afara, pe scara, cu usa cu tot. Iar cānd vazu ca ea ramīne īn prag, īnchizīndu-i tre­cerea, si nu-l lasa sa intre, porni īnainte fara sa tina seama de ea. Femeia, speriata, sari īntr-o parte, voi sa spuna ceva, dar nu izbuti si doar īl privea cu ochii mari.

— Buna ziua, Aleona Ivanovna (īncepu el cu tonul cel mai firesc cu putinta, dar glasul nu i se supunea, se frīnse si īncepu sa-i tremure), v-am adus un obiect dar, haideti mai bine la lu­mina

Si, lasīnd-o pe batrīna acolo unde se afla, intra īn odaie, fara sa mai astepte sa-l pofteasca. Batrīna se repezi pe urmele lui; limba i se dezlega.

— Doamne! Ce vrei? Cine esti? Ce doresti?

— Vai de mine, Aleona Ivanovna doar ma cunoasteti sunt Raskolnikov uitati-va, v-am adus amanetul despre care v-am vor­bit acum cāteva zile.

Si īi īntinse amanetul.

Batrīna se uita la pachet, dar numaidecāt ridica iar ochii si-i pironi asupra musafirului nepoftit, cu o privire patrunzatoare, ciudoasa si banuitoare. Un minut se scurse; lui Raskolnikov i se paru chiar ca citeste īn ochii ei un fel de ironie, ca si cum femeia i-ar fi ghicit intentiile. Simti ca-si pierde cumpatul, ca aproape se teme, si chiar atāt de tare, īncāt ar fi īn stare - daca-l mai priveste asa, fara sa sufle o vorba, īnca vreo cāteva secunde - s-o ia la goana.

— Ce va uitati la mine de parca nu m-ati cunoaste?! se rasti el furios. Daca vreti — luati amanetul, daca nu — ma duc la altcineva. N-am vreme de pierdut!

Nici nu se gīndise sa spuna aceste vorbe, izbucnisera din gura de la sine, pe neasteptate.

Batrīna se dezmetici, iar tonul hotarīt al musafirului pesemne īi dadu curaj.

— Pai si dumneata, maica, ce te ce-i asta? īntreba ea, privind amanetul.

— O tabachera de argint; doar v-am spus rāndul trecut.

Femeia īntinse māna.

— De ce esti asa alb la fata? Si-ti tremura mīinile! Ai fost cumva

la baie?

— Friguri, raspunse Raskolnikov taios. Palesti, vrei-nu vrei daca nu ai ce mīnca, adauga el, abia rostind cuvintele.

Puterile īl paraseau iarasi. Dar raspunsul parea verosimil; ba­trīna lua amanetul.

— Ce-i asta? repeta dīnsa, cercetīndu-l din nou cu atentie si cāntarind pachetelul īn mīna.

— Un obiect O tabachera de argint uitati-va la ea.

— Nu prea pare sa fie de argint Ia te uita ce-a mai īnfasurat-o! Tot trudindu-se sa dezlege sforicica, se īndrepta spre fereastra, la lumina (toate ferestrele erau īnchise, desi era zapuseala) si, īntorcāndu-i spatele, cāteva clipe nu se mai ocupa deloc de el. Raskolnikov descheie pardesiul, desfacu toporul din lat, dar nu-l scoase de tot, īl tinea cu māna dreapta sub haina. Mīinile īi erau grozav de slabe; simtea cu fiecare clipa cum se īntepenesc si se racesc mai mult. Se temea ca va scapa toporul deodata capul īncepu sa i se īnvīrteasca.

— Ce-ai īnfasurat aici? exclama, īnciudata, batrīna, facānd o miscare spre el.

Nu mai era nici o clipa de pierdut. Scoase toporul, īl ridica cu amīndoua mīinile, abia dīndu-si seama ce face, si, aproape fara nici o sfortare, aproape mecanic, īl lasa sa cada cu muchia pe crestetul batrīnei. Era la capatul puterilor. Dar de īndata ce lovi cu toporul, īi reveni si puterea.

Batrīna, dupa obiceiul ei, era cu capul gol. Parul balan, usor īncaruntit si rar, uns din belsug cu ulei, era strīns īmpletit īntr-o coada subtire, ca o coada de soricel, prinsa la ceafa cu o bucatica de pieptene de baga. Lovitura nimerise drept īn moalele capului, ceea ce se datora staturii sale mici. Femeia scoase un tipat slab, foarte slab, si deodata se lasa īn jos; totusi mai avu timp sa duca mīinile la cap. Īntr-una din ele mai tinea īnca „amanetul'. Atunci Raskolnikov o lovi cu toata puterea, o data, de doua ori, tot cu muchia toporului, si tot īn crestetul capului. Sīngele porni sa curga ca dintr-un pahar rasturnat si trupul se prabusi pe spate. Raskol­nikov facu un pas īnapoi, o lasa sa cada si se apleca numaidecāt asupra ei; femeia murise. Ochii īi erau bulbucati, ca si cum ar fi vrut sa-i sara din cap, obrazul si fruntea — īncretite si schimonosite spasmodic.

Raskolnikov puse toporul jos, alaturi de moarta, si vīrī numai­decāt māna īn buzunarul ei, cautīnd sa nu se murdareasca de sīngele care curgea īnca; scotocea īn buzunarul drept, cel din care femeia scosese cheile rāndul trecut. Era perfect lucid, nu mai simtea nici o ameteala, capul nu i se mai īnvīrtea, numai mīinile īi mai tremurau īnca. Mai tīrziu, īsi amintea ca fusese cāt se poate de atent si de pru­dent, dīndu-si osteneala sa nu se murdareasca de sīnge Scoase cheile numaidecāt: ca si data cealalta erau prinse toate la un loc pe un inelus de otel. Alerga īn dormitor. Era o odaie mica, cu un iconostas mare, cu icoane multe. Līnga peretele opus se afla un pat, foarte curat, cu plapuma vatuita din peticele de matase. īn fata celuilalt perete se afla scrinul. Ciudat: de īndata ce īncerca sa potriveasca cheile la scrin, de īndata ce le auzi clinchetul, simti un fior īn spate. Fu din nou cuprins de dorinta de a lasa totul balta si de a pleca. Dar asta nu tinu decāt o clipa; era prea tīrziu ca sa mai dea īnapoi. Zīmbi chiar, fiindca-i trecuse asa ceva prin cap, apoi īl fulgera un gīnd nelinistitor. I se nazari deodata ca batrīna poate tot mai traia īnca si putea sa-si vina īn fire. Lasa cheile si scrinul si alerga īnapoi, acolo unde zacea cadavrul, apuca toporul, īl ridica, dar nu-l lasa sa cada. Nu era nici o īndoiala ca batrīna murise. Se apleca si, cercetīnd-o de aproape, vazu limpede ca craniul fusese sfarīmat si osul din crestet usor strīmbat īntr-o parte. Voi sa-l pipaie cu degetul, dar īsi trase māna īnapoi; si asa se vedea clar. Īntre timp, īn jurul capului batrīnei se facuse o baltoaca de sīnge. Raskolnikov observa deodata un snurulet care atīrna de gītul batrīnei; trase de el, dar snuruletul era tare si nu voia sa se rupa; era ud de sīnge. Raskolnikov īncerca sa scoata din sīn obiectul prins de snur, fara sa-l mai rupa, dar ceva īl īmpiedica sa iasa. Nerabdator, ridica din nou toporul gata sa taie snurul pe loc, pe trup, dar nu īndrazni si cu greu, dupa doua minute, murdarindu-si mīinile si toporul izbuti sa taie snurul fara sa se atinga de trupul neīnsufletit; nu gresise — era o punga. De snur erau prinse doua cruciulite, una de chiparos si una de arama, si o iconita smaltuita; alaturi se afla un fel de punga-port-moneu de antilopa, soioasa si īn partea de sus cu o margine si un inel din metal. Punga era bine umflata; Raskolnikov o vīrī īn buzu­nar fara s-o cerceteze, zvīrli cruciulitele pe pieptul batrīnei si, luīnd de data aceasta toporul cu el, se repezi din nou īn iatac.

Era grozav de grabit, apuca cheile si īncerca din nou sa des­chida scrinul. Dar nu izbutea; cheile nu intrau īn broasca. Nu ca i-ar fi tremurat mīinile, dar gresea īntruna: de pilda, vedea bine ca cheia nu se potriveste si totusi o baga īn broasca. Deodata īsi aduse aminte si īntelese ca cheia cea mare, cu limba zimtata, care se tot legana printre cele mici, nici nu era de la scrin (asa se gīndise si rāndul trecut), ci negresit de la vreo ladita si ca tocmai īn ladita aceea poate ca erau ascunse lucrurile de pret. Lasa scrinul si se vīrī sub pat, stiind ca batrīnele au obiceiul sa tina astfel de ladite sub pat. Īntr-adevar, gasi acolo o ladita destul de mare, ceva mai lunga de saptezeci de centimetri, cu capacul bombat, īmbracata īn safian rosu si īmpodobita cu tintisoare de otel. Cheia zimtata se potrivea la broasca si o deschise numaidecāt. Deasupra, īnvelita īntr-un cearsaf alb, se afla o haina de postav rosu, īmblanita cu iepure; dedesubt - o rochie de matase; apoi un sal, iar mai jos, pīna la fund, nu parea sa fie decāt tot soiul de boarfe. Mai īntīi, Raskolnikov īncerca sa-si stearga mīinile de sīnge pe postavul rosu al hainei. „Tot e rosu, si pe rosu sīngele nu se cunoaste, se gīndi el, apoi īsi veni īn fire. Doamne, nu cumva īmi pierd mintile?' īsi zise īngrozit.

Rascoli un pic boarfele din lada; de sub haina īmblanita aluneca un ceas de aur. Atunci se repezi sa scotoceasca lucrurile. Īntradevar, printre ele erau amestecate obiecte de aur — bratari, lantisoare, cercei, ace de cravata etc. Unele erau īn cutioarele lor, altele numai īnvelite īn ziar, dar īnfasurate cu grija, īn foi puse īn doua si legate cu sforicele. Fara sa īntīrzie, īsi umplu buzunarele pantalonilor si ale pardesiului, fara sa mai aleaga, fara sa desfaca pachetelele si cutioarele; dar nu avu timp sa adune multe

Niste pasi usori rasunara īn odaia īn care zacea batrīna. Se opri si ramase īmpietrit ca un mort. Dar pesemne i se nazarise numai ca aude pasi, caci linistea era perfecta. Apoi, foarte discret, se auzi un tipat usor, ca si cānd cineva ar fi gemut īncet, īntretaiat, si ar fi amutit. Din nou se asternu o tacere de mormīnt; se scurse un minut, poate doua. Raskolnikov sedea pe vine linga ladita deschisa si astepta cu rasuflarea taiata; deodata sari īn sus, apuca toporul si dadu buzna afara din iatac. Īn mijlocul odaii se afla Lizaveta, cu o legatura mare īn brate — era alba ca varul; n-avea putere nici sa strige si-o privea īncremenita pe sora ei ucisa. Cānd īl vazu nava­lind īn odaie se īnfiora, o cuprinse tremurul si fata i se schimonosi de groaza; ridica īncet bratul īn sus, deschise gura fara sa scoata un sunet si, īncet de tot, se retrase de-a-ndaratelea īntr-un colt al odaii, unde se ghemui fara sa-si ia ochii de la el, fara sa poata striga, ca si cum n-ar mai fi avut suflare. Raskolnikov se repezi asupra ei cu toporul; buzele Lizavetei se strīmbara jalnic, ca ale unui copil mic cānd se sperie la vederea unui lucru care-l īngrozeste si se prega­teste sa tipe. Nenorocita de Lizaveta era īntr-atāt de naiva, batuta de soarta si fusese īntotdeauna atāt de terorizata, incit nu-si ridica bratul sa-si apere fata, cum ar fi fost natural, caci toporul era acum īn dreptul obrazului ei. Īsi ridica numai usor mina stinga, dar nu pīna īn dreptul fetei, si o īntinse īncet īnainte, ca si cum ar fi vrut sa-l departeze. Lovitura o nimeri drept īn teasta si taisul despica fruntea aproape pīna īn crestet. Femeia se prabusi. Raskolnikov, pierzīndu-si capul, apuca legatura pe care o tinuse ea īn mīna, apoi o zvīrli cit colo si fugi īn antreu.

Groaza īl cuprindea din ce īn ce mai mult, mai ales dupa acest al doilea omor, cu totul neprevazut. Ar fi vrut sa fuga cāt mai repede. Si daca īn clipa aceea ar fi fost īn stare sa-si dea seama, sa judece limpede si sa cumpaneasca toata greutatea situatiei īn care se afla, sa vada cāt era de disperata, de hidoasa si de absurda, sa īnteleaga totodata prin ce greutati mai avea de trecut si cāte faradelegi va trebui poate sa mai comita ca sa scape de acolo si sa ajunga acasa, se prea poate ca ar fi lasat totul balta si s-ar fi dus imediat sa se denunte singur. Si aceasta nu din teama pentru el īnsusi, ci de groaza si dezgust fata de ceea ce faptuise. Mai ales senzatia aceasta de dezgust se ridica si crestea īn sufletul lui cu fiecare clipa ce trecea. Pentru nimic īn lume nu s-ar fi apropiat de ladita si nici nu ar fi intrat īn odaie.

Treptat īnsa īl cuprinse un fel de toropeala, o stare de visare puse stapīnire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine zis, uita ce era mai important si se gīndea la fleacuri. De altfel, cānd īsi vīrī capul īn bucatarie si vazu pe banca o galeata pe jumatate plina cu apa, īntelese ca trebuia sa se spele pe mīini si sa spele toporul. Mīinile īi erau lipicioase si pline de sīnge. Vīrī taisul īn apa, apuca o bucatica de sapun, care se afla pe prichiciul ferestrei, īntr-un ciob de farfurioara, si īncepu sa se spele chiar īn galeata. Dupa ce se curata bine, trase afara toporul, spala fierul si freca īndelung - timp de vreo trei minute - coada toporului, pe care se īnchegase sīngele; īncerca chiar sa-l curete cu sapun. Apoi sterse totul cu rufele, care se uscau pe frīnghia īntinsa de-a curmezisul bucatariei, si cerceta atent toporul la fereastra. Nu ramasese nici o urma, doar lemnul era īnca ud. Prinse cu grija toporul la locul lui, īn latul de sub brat, apoi, pe cāt se putea vedea īn lumina slaba din bucatarie, īsi cerceta pardesiul, pantalonii si cizmele. La prima vedere nu descoperi nimic suspect; numai cāteva pete pe cizme. Muie o cīrpa īn galeata si-si sterse cizmele. Īsi dadea seama ca nu se vedea bine si ca s-ar putea sa mai fi ramas pete care sa bata la ochi si pe care sa nu le fi observat el. Ramase, nehotarīt, īn mijlocul īncaperii. O idee chinuitoare, īntunecata, ideea ca poate īnnebuneste si ca īn clipa aceea nu mai este īn stare sa ia o hotarīre, sa se apere, ca poate trebuia sa faca cu totul altceva decāt ceea ce facea acum, se ridica īncet din strafundul sufletului sau „Doamne! Trebuie sa fug, sa fug!' sopti el si se repezi īn antreu. Dar aici īl pāndea ceva atāt de īnfiorator, o groaza atāt de cumplita, cum nu simtise niciodata īn viata.

Ramase stana de piatra fara sa-si creada ochilor: usa, usa de la intrare, usa care dadea din antreu pe scara, acea usa la care sunase putin mai īnainte si prin care patrunsese īn locuinta, era acum des­cuiata, ba chiar crapata de-o palma. Nici lacat, nici zavor - tot tim­pul, īn tot acest rastimp! Batrīna poate nu īncuiase din prudenta. Dar, Doamne Dumnezeule! O vazuse doar ceva mai tīrziu pe Lizaveta! Si cum de a putut, cum de a putut sa nu-si dea seama ca intrase pe usa! Ca doar nu trecuse prin zid!

Se repezi la usa si puse zavorul.

— Dar nu, iar nu fac ceea ce trebuie! Trebuie sa plec, sa plec

Ridica zavorul, deschise usa si trase cu urechea la cele ce se petreceau pe scara.

Asculta un timp. Undeva departe, jos, īn gang, probabil, doua glasuri racneau, certīndu-se si īnjurāndu-se īntre ele „Ce vor'?' Astepta cu rabdare. Apoi larma se potoli, ca si cum cineva ar fi īnabusit-o dintr-o data; Oamenii se departasera. Voi sa iasa, dar, īn aceeasi clipa, o usa care da spre scara la etajul doi se dadu de perete cu zgomot si cineva īncepu sa coboare, fredonīnd un cāntec. „Cāta galagie fac cu totii!' se gīndi el. īnchise usa si mai astepta putin. īn sfīrsit, totul se potoli, nici o miscare, nu mai era nimeni. Puse piciorul pe scara, dar din nou auzi pasi.

Zgomotul venea de departe, de la capatul de jos al scarii. Mai tīrziu, īsi aducea aminte cum banuise, dintru īnceput, fara sa stie de ce, ca acesti pasi, se īndreptau neaparat acolo, spre etajul trei, la batrīna. De unde īi venise aceasta presimtire? Sa fi fost atāt de deosebit si de semnificativ sunetul acestor pasi? Erau pasi grei, egali, omul nu se grabea defel. Iata-l ca a trecut de etajul īntīi, iata-l mai sus, pasii rasuna tot mai tare si mai tare! Se aude si respiratia grea a celui care urca. Iata-l la etajul doi A īnceput sa urce la trei Vine aici! Raskolnikov simti ca īnlemneste, ca īn unele cosmaruri, cānd ai impresia ca esti urmarit de aproape de cineva care vrea sa te omoare, ca acusi te ajunge, si totusi ramīi tintuit locului si nu-ti poti misca nici macar un deget.

Īn sfīrsit, cānd omul era aproape de etajul trei, Raskolnikov tresari si izbuti sa se strecoare la iuteala īnapoi īn locuinta si sa traga usa. Puse māna pe zavor si-l īmpinse binisor, fara zgomot. Īl ajuta instinctul. Apoi se pitula līnga usa, tinīndu-si rasuflarea. Musafirul nepoftit ajunse la usa. Amīndoi stateau acum fata īn fata, asa cum statuse el adineauri cu batrīna, cānd īi despartea numai usa si el tragea cu urechea.

Musafirul rasufla greu de cāteva ori. „Trebuie sa fie gras si mare', se gīndi Raskolnikov, strīngīnd toporul īn mīna. Avea impresia ca doarme si viseaza. Musafirul trase de clopotel si suna tare.

De īndata ce clopotelul de tinichea tīrīi ragusit, i se paru ca misca cineva īn odaie. Cāteva clipe asculta foarte īncordat. Necunoscutul trase din nou de clopotel, astepta putin si, nerabdator, īncepu sa zgīltīie din rasputeri clanta. Raskolnikov privea, īngrozit, cum salta zavorul si, īnfricosat de moarte, astepta sa-l vada sarind. Si, īntr-adevar, asta s-ar fi putut īntīmpla, atīt de tare se zgīltīia usa. Se gīndi sa tina zavorul cu māna, dar celalalt ar fi putut sa-si dea seama. Capul parca īncepuse din nou sa i se īnvīrteasca. „Am sa cad!' īi fulgera prin minte, dar necunoscutul īncepu sa vorbeasca si Raskolnikov se dezmetici.

— Ce faceti acolo, dormiti, ori v-a sugrumat cineva? Afuri­sitelor! racni el īnfundat, ca din butoi. Hei, Aleona Ivanovna, vrajitoare batrīna! Lizaveta Ivanovna, frumoasa mea zīna! Deschi­deti! Uf, afurisitelor, ce dracu, ati adormit?

Furios, omul trase de vreo zece ori la rānd de clopotel cu toata puterea. Pesemne ca era un om autoritar, care se simtea acolo ca la el acasa. Īn aceeasi clipa, alti pasi marunti si grabiti rasunara pe scara. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzi la īnceput.

— Sa nu fie nimeni acasa? striga noul sosit cu un glas sonor si vesel, intrānd īn vorba cu primul vizitator care tot mai tragea de clopotel. Buna ziua, Koh!

„Judecind dupa glas, trebuie sa fie un om foarte tānar', se gīndi deodata Raskolnikov.

— Dracu sa stie ce-i cu ele, cāt pe aci sa sparg usa, raspunse Koh. dumneata de unde ma cunosti?

— Asta-i buna! Acum doua zile la „Gambrinus' ti-am cīstigat la rānd trei partide de biliard.

— Aaa!

— Va sa zica ele nu sunt acasa? Ciudat. Ei, comedie! Unde s-a putut duce babornita? Am treaba cu ea.

— Pai si eu am treaba cu ea, fratioare!

— Ce-i de facut atunci? Sa plecam. Pacat! Am crezut ca o sa fac rost de ceva bani! exclama tānarul.

— Fireste ca trebuie sa plecam, dar atunci de ce mi-a spus sa vin? Chiar ea, vrajitoarea, mi-a fixat ora. Am facut un ocol. Si apoi nu īnteleg, pe unde dracu' hoinareste! Tot anul sade acasa vrajitoarea, cloceste, zice ca o dor picioarele, si acu — poftim! A apucat-o dorul de duca!

— Sa īntrebam la portar?

— Ce sa īntrebam?

— Unde s-a dus si cānd se īntoarce.

— Hm drace sa īntrebam Da ea nu se duce niciodata nicaieri Omul mai trase o data de clanta. Drace, nimic de facut, sa mergem!

— Stai! striga deodata tānarul. Ia te uita! Vezi cum se crapa usa daca tragi de clanta?

— Ei, si!

— Prin urmare, usa nu este īncuiata. Este īnchisa cu zavorul, sau e pus cārligul! N-auzi cum suna zavorul?

— Ei si?

— Pai cum de nu pricepi? Asta īnseamna ca una dintre ele este acasa. Daca ar fi plecat amīndoua, ar fi īncuiat usa pe dinafara cu cheia si n-ar fi putut pune zavorul pe dinauntru. Pe cānd acum, n-auzi ! cum suna? Ca sa pui zavorul pe dinauntru trebuie sa fii acasa, pricepi dumneata? Prin urmare, ele stau acasa si nu vor sa deschida!

— Bre, omule, sa stii ca ai dreptate, striga Koh, plin de uimire. Pai atunci ce tot fac ele acolo?!

Si īncepu sa zgīltīie furios usa.

— Stai! striga din nou tānarul. Nu mai trage! Aici e ceva Doar ai sunat, ai tras de usa si ele n-au deschis; prin urmare — ori au lesinat, ori

— Ce?

— Uite ce: hai sa-l chemam pe portar; sa le trezeasca el.

— Bun!

Si amīndoi o luara din loc.

— Stai! Ramīi aici, iar eu am sa dau fuga jos dupa portar.

— De ce sa ramīn?

— Cine stie

— Mda poate

— Eu ma pregatesc sa fiu judecator de instructie! Este clar, abso­lut clar, ca aici s-a īntīmplat ceva! striga cu īnflacarare tānarul si porni īn fuga jos pe scara. Koh ramase locului, mai atinse iar, īncetisor, clopotelul, care suna o singura data; apoi linistit ca si cum ar fi cāntarit ceva si ar fi īncercat sa cerceteze nu stiu ce, misca clanta, ba tragīnd-o spre el, ba dīndu-i drumul ca sa se īncredinteze ca usa nu era īnchisa decāt cu zavorul. Gīfīind, se apleca si īncerca sa se uite pe gaura cheii: dar cheia era īn broasca, pe dinauntru, si prin urmare nu se vedea nimic.

Raskolnikov sta tintuit si strīngea toporul īn mīna. I se parea ca delireaza. Ar fi fost gata sa se ia la bataie cu cei care vor intra. Īn timpul cāt cei doi bateau la usa si se īntelegeau īntre ei, īi venise de cāteva ori ideea sa ispraveasca totul dintr-o data si sa le strige de dupa usa. Uneori īi venea sa-i īnjure si sa-si bata joc de ei pīna vor deschide usa. „Numai de-ar veni mai repede', īi fulgera prin minte.

— Ei, dracie! Asta īncepu Koh si se īntrerupse.

Timpul trecea, se scurse un minut, īnca unul si nu venea nimeni. Koh īncepu sa se agite.

— Ei, dracia dracului! urla el deodata plin de nerabdare si, Parasindu-si postul de paza, porni īn jos grabit, bocanind cu cizmele pe scara. Zgomotul pasilor se stinse.

,,Doamne, ce-i de facut?!'

Raskolnikov trase zavorul, deschise usa; nu se auzea nimic; apoi, fara sa mai stea pe gīnduri, iesi, īnchise usa cit mai bine si porni īn jos.

Coborī trei trepte cānd, cu un etaj mai jos, se auzi un zgomot asurzitor: unde sa se mai ascunda'? Nu avea unde. Se īntoarse īn goana mare si dadu din nou buzna īn locuinta batrīnei.

— Hei, diavole, drace! Pune māna pe el!

Jos, cineva tīsni dintr-un apartament si nu alerga, ci parca se dadu de-a dura pe scara, urlīnd cāt īl tinea gura:

— Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Arza-te-ar focul! Strigatul se sfīrsi īntr-o nota pitigaiata; ultimele sunete se auzira din curte; apoi se facu liniste. Dar īn acea clipa cītiva oameni, care vorbeau tare si repede, īncepura sa urce cu zgomot scara. Erau trei sau patru. Raskolnikov auzea deslusit glasul sonor al tānarului. „Ei sunt!'

Disperat, vazīnd ca nu mai e scapare, porni īn īntīmpinarea lor: fie ce-o fi! Daca-l vor opri, s-a dus pe copca, daca-l vor lasa sa treaca, tot e pierdut; īsi vor aduce aminte ca l-au īntīlnit pe scara. Erau aproape; īi mai despartea numai un etaj si deodata — se vazu salvat! Cāteva trepte mai jos, la dreapta, se afla un apartament gol, deschis, acel apartament de la etajul īntīi unde lucrau niste zugravi, care tocmai plecasera, parca anume. Probabil ca ei fugisera adineauri, facānd atāta galagie. Podelele fusesera abia vopsite. īn mijlocul camerei se afla un butoias, un ciob cu vopsea si pensule. Cāt ai clipi, Raskolnikov se strecura prin usa deschisa si se lipi de perete. Era si timpul: ceilalti se aflau pe palier. Apoi cotira īn sus, trecura prin fata lui, urcānd la etajul trei, tot discutīnd cu glas tare. Raskolnikov astepta putin, iesi pe vīrfuri si alerga jos.

Nici un om pe scara! Nici un om īn gang. Trecu īn graba prin gang si coti la stīnga, pe strada.

Stia perfect de bine ca, īn clipa aceea, ceilalti se aflau īn locuinta si se mirau ca au gasit usa deschisa, desi numai cu putin īnainte fusese īncuiata: ca se uitau la cele doua cadavre si ca nu va trece mai mult de un minut si-si vor da seama si vor īntelege perfect ca numai cu cāteva clipe īn urma fusese acolo un ucigas, care izbutise sa se ascunda, sa se strecoare pe līnga ei, sa fuga, vor īntelege ca ucigasul se pitise īn apartamentul gol, īn vreme ce ei urcau scara. Si cu toate acestea, cu nici un pret nu trebuia sa grabeasca pasul, desi pīna la prima cotitura mai ramīneau o suta de pasi. „Poate ca ar fi mai bine sa ma furisez īn vreun gang, sa astept pe scara vreunei case necunoscute? Nu, e bucluc! Sa arunc toporul? Sa iau un birjar? Bucluc, bucluc!'

Iata, īn sfīrsit, si ulicioara; dadu coltul mai mult mort decāt viu: era pe jumatate salvat si īntelegea acest lucru: acolo misuna lume multa, el se pierdea īn multime ca un fir de nisip si deci era greu sa fie banuit. Dar emotiile īl istovisera, abia de se mai tinea pe picioare. Era numai broboane de sudoare, gītul īi era ud leoarca.

— E beat turta! striga cineva cānd ajunse īn dreptul canalului.

Acum nu-si putea da seama ce se petrece cu el; si cu cāt trecea timpul, cu atāt se simtea mai prost. Stia numai ca atunci cānd ajunsese la canal se speriase ca acolo era lume mai putina si ca ar putea fi observat mai usor, ca fusese gata sa se īnapoieze īn uli­cioara. Cu toate ca abia īl mai tineau picioarele, facu un ocol si ajunse acasa, venind din cu totul alta directie.

Nici cānd patrunse īn gangul casei lui nu-si revenise; cel putin, abia dupa ce ajunse pe scara īsi aduse aminte de topor. Era o pro­blema importanta de rezolvat: trebuia sa-l puna la loc si asta fara sa-l vada nimeni. Fireste, el nu mai era īn stare sa judece ca poate ar fi fost mult mai bine sa nu puna toporul la locul lui, ci sa-l arunce, fie chiar mai tīrziu, īn vreo curte straina.

Dar avu noroc. Usa de la odaita portarului era īnchisa, dar nu īncuiata, deci era probabil ca portarul se īntorsese acasa. Raskolnikov īsi pierduse īnsa pīna īntr-atāta capacitatea de a rationa, ca se duse de-a dreptul la usa si o deschise larg. Daca portarul l-ar fi īntrebat: „Ce doresti?', poate ca i-ar fi īntins pur si simplu toporul. Dar portarul lipsea si de data aceasta si Raskolnikov avu timp sa puna toporul la locul lui sub banca; ba chiar aseza o bucata de lemn dea-supra, asa cum fusese cānd l-a luat. Īn drum spre odaia lui nu īntīlni pe nimeni; usa gazdei era īncuiata. Ajuns sus īn odaia lui, se arunca pe divan, īmbracat cum era. Nu adormi, dar cazu aproape īn nesimtire. Daca cineva ar fi intrat atunci, ar fi sarit īn picioare si ar fi tipat. Frīnturi de gīnduri i se īmbulzeau īn minte, dar nu putea sa prinda, nu putea urmari nici unul, oricāt se straduia




PARTEA A DOUA



Capitolul I



Asa zacu multa vreme. Uneori se trezea si atunci īsi dadea seama ca noaptea se lasase de mult, dar nu-i trecea prin minte sa se scoale. La un moment dat, observa ca se lumineaza de ziua. Zacea pe divan culcat pe spate, nauc, fara sa se poata desclesta din toro­peala ce-l coplesise. Niste urlete īnfioratoare, deznadajduite, venite din strada, īi ajunsera la ureche; de altfel le auzea īn fiecare noapte pe la ceasurile trei. Ele īl trezira si de data aceasta. „Betivii ies din cīrciumi, se gīndi el, e aproape trei Si sari īn sus, ca si cum cine­va l-ar fi smuls de pe divan. Cum! E aproape trei?' Se aseza īn capul oaselor si, deodata, īsi aduse aminte de toate!

Mai īntīi crezu ca īnnebuneste. Simti ca īngheata; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase īnca din somn, de data aceasta īl scuturau niste fiori de-i clantaneau dintii si se zgīltīiau toate īn el. Deschise usa si asculta: toata casa dormea. Se uita, uimit, la el īnsusi, cerceta odaia fara sa īnteleaga: cum de a putut aseara sa lase usa descuiata, fara sa puna cīrligul, cum de a putut sa se arunce pe divan nu numai īmbracat, dar chiar cu palaria pe cap; palaria cazuse pe jos si zacea alaturi de perna. „Daca intra cineva, ce-ar fi crezut? Ca sunt beat, dar' Se repezi la fereastra. Era destula lumina si el īncepu īn graba sa-si inspecteze, din cap pīna īn picioare, īmbracamintea, ca sa vada daca nu cumva ramasese vreo urma. Dar nu, asa era bine: clantanind din dinti se dezbraca si cerceta totul. Īntoarse tot, pīna la ultimul fir de ata, pīna la ultima zdreanta si, neīncrezator, repeta inspectia de trei ori. Nu era nimic, parea sa nu fi ramas nici o urma; numai jos, acolo unde manseta pantalonului se rosese si se destramase, firele care atīrnau purtau urme groase de sīnge īnchegat. Raskolnikov apuca un briceag mare si reteza franjurile. Asta parea sa fie tot. Deodata, īsi aminti ca punga si obiectele pe care le scosese din lada batrīnei se mai aflau īn buzunarele lui! Nici macar nu se gīndise sa le scoata si sa le ascunda! Nu-si adusese aminte de ele nici īn timpul cānd īsi cercetase hainele! Cum era cu putinta? Se grabi numaidecāt sa le scoata si le arunca pe masa. Dupa ce-si goli buzunarele, le īntoarse pe dos, ca sa se īncredinteze ca nu mai ramasese nimic, apoi cara toata gramada īntr-un ungher. Acolo, jos, īn colt, tapetul era rupt si desprins de perete; el īnghesui toate obiectele īn gaura de sub hīrtie. „Au intrat, au disparut din vaz cu punga cu tot!' se gīndi el usurat, ridicāndu-se si privind prosteste coltul cu gaura care se cascase si mai mult. Deodata īnsa tresari īngrozit. „Doamne! sopti el, deznadajduit. Ce fac eu? Asta īnseamna sa ascunzi? Asa se ascunde un lucru?'

Ce-i drept, nu se gīndise la obiecte; crezuse ca nu va gasi decāt bani si de aceea pregatise dinainte o ascunzatoare. „Dar acum, de ce ma bucur acum? se gīndi el. Asa se ascund lucrurile? Se vede ca-mi pierd mintile!' Istovit, se aseza pe divan si īndata īl zgīltīi acelasi frison. Automat, trase paltonul lui stravechi de student, calduros, dar aproape numai zdrente, care se gasea alaturi, pe un scaun, si se acoperi. Apoi, pierzīndu-si cu desavīrsire cunostinta, se scufunda īntr-un somn cu delir.

Dar nu trecura nici cinci minute si se trezi iar, disperat, si apuca din nou hainele. „Cum de am putut sa adorm cānd nimic nu-i facut?! Fireste, poftim: pīna acum nici n-am scos latul de sub brat! Am uitat, am uitat un lucru atāt de important! O dovada atāt de serioasa.' Smulse latul si īncepu sa sfīsie pīnza īn fīsii mici, pe care le vīra sub perna, printre rufe. „Fīsii de pīnza rupta īn nici un caz nu pot trezi vreo banuiala; asa cred, da, asa cred!' repeta el, stīnd īn mijlocul camerei si cercetīnd din nou, cu o dureroasa sfortare de atentie, totul īn jurul lui, pe podea, pretutindeni, ca sa vada daca n-a mai uitat ceva. Convingerea ca toate simturile, pīna si memoria, pīna si simpla putinta de a judeca īl tradeaza, īl chinuia nespus.

Oare a si īnceput, oare a si īnceput pedeapsa, de pe acum? Fireste, fireste, asa e!' īntr-adevar, firele destramate, pe care le taiase de la pantaloni, zaceau pe podea īn mijlocul odaii si putea sa le vada primul venit! „Unde mi-e capul? Ce se petrece cu mine?' exclama el din nou, pierdut.

Apoi īi veni īn minte ideea ciudata ca s-ar putea ca si hainele lui sa fie patate de sīnge, ca s-ar putea sa fie pete multe si el sa nu le vada, fiindca facultatile lui mintale sunt slabite, farīmitate fiindca i se īntuneca mintea si deodata īsi aminti ca vazuse sīnge pe punga. „Vai de mine! Asta īnseamna ca si buzunarul trebuie sa fie murdar de sīnge pentru ca am vīrīt īnauntru punga īnca uda!' īntoarse īndata buzunarul pe dos: asa si era! Captuseala era patata de sīnge! „Asadar mintea nu m-a parasit cu totul, asadar mai functioneaza si ratiunea si memoria, daca eu singur mi-am dat seama de toate astea!' se gīndi el, victorios, fericit, rasuflīnd adīnc, din strafundul plamīnilor. „Nu-i decāt o slabiciune de-o clipa, prici­nuita de friguri, de delir' īsi zise el si smulse toata captuseala buzu­narului stāng īn aceeasi clipa, o raza de soare īi lumina cizma stīnga: ciorapul care iesea din caputa gaurita parea patat. Se descalta: „Asa si este, urme de sīnge! Tot vīrful ciorapului e naclait de sānge; oi fi calcat din greseala īn baltoaca Dar acum ce sa fac cu ciorapul? Unde sa pun acest ciorap, franjurile taiate de la pan­taloni, buzunarul?'

Le strīnse īn pumn si ramase īn mijlocul camerei. „īn soba? Dar ei īn primul rānd acolo vor cauta. Sa le ard? Dar cum? Nici n-am chibrituri! Nu, mai bine sa ma duc sa le arunc undeva. Da! Mai bine sa le arunc! repeta el, asezīndu-se pe divan. Sa le arunc ime­diat, chiar īn clipa asta, fara zabava!' Dar, īn loc sa faca asa, capul īi cazu pe perna; frisonul chinurilor īi īngheta din nou trupul; trase iarasi mantaua si se īnveli. Mult timp, cāteva ore īn sir, īl chinui īn rastimpuri acelasi gīnd: „Acum, chiar acum, fara zgomot, trebuie sa ma duc si sa le arunc undeva pe toate, sa nu le mai vad īn fata ochilor, cāt mai repede, cāt mai repede!' īncerca sa se ridice de pe divan, sa se scoale īn picioare, dar nu avea putere. O bataie pu­ternica īn usa īl trezi de-a binelea.

— Deschide odata, ce, ai murit? Doarme si doarme! tipa Nastasia, batīnd cu pumnul īn usa. Zile īntregi doarme ca un cīine! Adevarat cīine! Deschide odata. E trecut de zece.

— Poate ca nici nu este acasa, rosti un glas de barbat. „Vai de mine! E vocea portarului Ce-o fi vrānd?' Raskolnikov sari īn sus si se aseza īn capul oaselor. Inima īi batea atāt de tare, ca-l durea.

— Atunci cine a pus cīrligul? raspunse Nastasia. Ia te uita la el, se īncuie! S-o fi temīnd sa nu-l fure cineva? Deschide, omule, trezeste-te!

„Ce-or fi vrānd? Pentru ce a venit portarul? Au aflat tot! Sa opun rezistenta sau sa deschid? Ei, fie ce-o fi'

Se ridica, se apleca īnainte si salta cīrligul.

Odaia era atāt de mica, īncāt putea sa salte cīrligul fara sa se miste din pat.

Nu gresise: īn prag era portarul cu Nastasia.

Aceasta īi arunca o privire ciudata. Iar el se uita sfidator si deznadajduit la portarul care īi īntindea īn tacere o foaie de hīrtie cenusie, īndoita si sigilata cu ceara.

— O citatie de la sectie, spuse el, dīndu-i hīrtia.

— Care sectie?

— Esti chemat la politie, la sectie, cum s-ar zice. Se stie ce fel de sectie.

La politie? Pentru ce?

— De un' sa stiu? Esti chemat - du-te.

Si portarul īl privi cercetator, apoi īsi roti privirile prin odaie si dadu sa plece.

— Nu cumva te-ai īmbolnavit de-a binelea? īntreba Nastasia, care nu-si mai lua ochii de la el. Portarul īntoarse si el capul o clipa. De ieri are fierbinteli, adauga dīnsa.

Raskolnikov nu raspunse: tinea hīrtia īn mīna, fara s-o des­chida.

— Nu te mai scula din pat, urma Nastasia, īnduiosata, vazīnd ca-si lasa picioarele jos din pat. Daca esti bolnav, poti sa nu te duci, ca n-o fi foc. Ce tot tii acolo īn mīna?

Raskolnikov se uita si el: īn māna dreapta tinea franjurile taiate de la pantalon, ciorapul si captuseala rupta a buzunarului. Dormise cu ele. Mai tīrziu, gīndindu-se la toate acestea, īsi aduse aminte ca, īn cursul accesului de friguri, cānd se trezea din delir, le strīngea tare īn mīna si adormea din nou.

— Ia te uita la el: a strīns niste zdrente si doarme cu ele, de parca ar fi cine stie ce comoara

Si Nastasia rīse asa cum īi era obiceiul, isteric, bolnavicios. Raskolnikov vīrī īn graba zdrentele sub manta si-si atinti privirile iscoditoare asupra ei. Desi īn clipa aceea nu-i era mintea limpede, simtea ca nu asa se poarta lumea cu unul care trebuie sa fie arestat. „Totusi politia?'

— Ar trebui sa bei un ceai. Vrei? īti aduc, ca mi-a ramas

— Nu ma duc, ma duc chiar acum, mormai el sculīndu-se īn picioare.

— Dar poti sa cobori scara?

— Ma duc

— Cum vrei.

Femeia iesi dupa portar. Raskolnikov se repezi numaidecāt la lumina sa cerceteze ciorapul si firele taiate de la pantalon. „Pete exista, dar nu se observa; totul e murdar, sters, decolorat. Cine nu stie dinainte, nu poate sa vada mare lucru. Prin urmare, nici Nastasia n-a putut sa observe de la distanta, slava Domnului!'

Apoi, cu mīinile tremurānde, desfacu citatia si īncepu sa citeasca: o citi de cāteva ori si, īn sfīrsit, pricepu. Era o citatie obisnuita, emisa de circumscriptia de politie, prin care era invitat sa se prezinte īn ziua aceea, la orele noua si jumatate, īn biroul comi­sarului.

„Cānd s-a mai īntīmplat una ca asta? N-am nici un fel de treburi cu politia! Si de ce tocmai azi? se gīndea el, chinuit de nedumerire. Doamne, de s-ar ispravi mai repede! Cazu īn genunchi ca sa se roage, si-i veni sa rīda - nu de rugaciune, ci de el īnsusi. Daca-mi este scris sa merg la pierzanie, fie, īmi e totuna! Sa-mi pun ciora­pul! se gīndi el deodata. Are sa se murdareasca de praf si au sa dispara urmele. Īsi puse ciorapul, dar pe loc īl smulse din picior, dezgustat si īngrozit. Apoi īsi zise ca tot nu are altul, īl puse din nou si rīse. Toate astea sunt relative, neconcludente, n-ar fi decāt simple aparente, nimic mai mult, īsi spuse el, cercānd sa se agate de un gīnd, dar tremurānd din tot trupul. Uite ca l-am īncaltat! Am sfīrsit prin a ma īncalta cu el!' De altfel, deznadejdea īi curma rīsul numaidecāt. „Nu, nu ma simt īn stare' se gīndi el. Picioarele īi tremurau. ,,De frica, sopti el. Capul i se īnvīrtea si-l durea din pri­cina febrei. Asta este un viclesug! Vor sa ma atraga printr-un viclesug si apoi sa ma prinda īn plasa, urma el, iesind pe scara. Cel mai rau este ca aproape aiurez sunt īn stare sa īndrug acolo cine stie ce prostii' Pe scara īsi aminti ca lasase obiectele īn gaura tapetului. „Si tocmai acum, īn lipsa mea, ar putea sa faca o perchezitie' īsi zise, si se opri. Dar atāt de mare īi era deznadejdea, atāt de cinic, daca se poate spune astfel, ajunsese sa admita ca se duce la prabusire sigura, īncāt renunta sa se mai gīndeasca si porni la drum.

„De s-ar ispravi mai repede!'

Afara domnea o arsita de nesuferit: nici un strop de ploaie nu cazuse īn ultimele zile. Iarasi praf, caramizi si var, din nou putoarea cīrciumilor si a bacaniilor, aceiasi betivi, aceiasi zarzavagii ambu­lanti si birjari motaind īn birjele lor. Lumina soarelui īl izbi dureros īn ochi, capul īncepu sa i se īnvīrteasca, asa cum se īntīmpla bol­navilor de friguri, cānd ies īn strada pe o zi īnsorita.

Ajuns la coltul strazii din ajun, se uita cu o neliniste chinuitoare spre casa aceea si pe loc īntoarse ochii.

„Daca ma īntreaba, poate ca am sa marturisesc', se gīndi el, apropiindu-se de politie.

Sectia era la un sfert de versta. Abia se mutase acolo, īntr-o casa noua, la etajul trei. īn localul vechi fusese o singura data, mai demult. Intrānd īn gang, vazu īn dreapta o scara pe care cobora un mujic cu un registru īn mīna. „Un portar: asadar, sectia e aici' Si īncepu sa urce la īntīmplare. N-avea chef sa īntrebe de drum.

„Am sa intru, am sa cad īn genunchi si am sa spun tot' se gīndi, ajungīnd la etajul trei.

Scara era īngusta, foarte abrupta si murdara. Bucatariile celor trei etaje dadeau pe aceasta scara si stateau cu usile deschise aproape toata ziua. De aceea pe scara domnea o caldura īnabusitoare. Urcau si coborau portarii cu registrele sub brat, curieri si diverse persoane de ambele sexe, pe care-i aducea nevoia. Usa sectiei era de asemenea larg deschisa. Raskolnikov patrunse īn sala, unde asteptau īn picioare cītiva barbati, si se opri. Si aici era o caldura īnabusitoare, la care se adauga mirosul gretos de vopsea proaspata, īnca neuscata, duhnind a ulei rīnced, din odaile abia zugravite. Raskolnikov astepta putin, apoi se hotarī sa īnainteze si trecu īn odaia vecina. Erau un sir de odaite mici, cu tavanul jos. O ne­rabdare febrila īl īmpingea īnainte. Nimeni nu-l baga īn seama. Īn cea de a doua odaita sedeau contopistii care-si vedeau de scripte; nu erau īmbracati nici ei mult mai bine decāt el si aveau un aspect destul de ciudat. Raskolnikov se apropie de unul.

— Ce vrei?

Arata citatia trimisa de politie.

— Sunteti student? īntreba contopistul, uitīndu-se la citatie.

— Da, fost student.

Contopistul īl cerceta din ochi, de altfel, fara pic de curiozitate. Era un omulet cu parul ciufulit, care parea preocupat numai de-ale lui.

„De la asta nu poti afla mare lucru, fiindca lui totul īi este indiferent', se gīndi Raskolnikov.

— Duceti-va dincolo, la secretar, zise contopistul, aratīnd cu degetul spre cea din urma odaie.

Raskolnikov intra īn aceasta camera (a patra la rānd) strimta si plina de lume, o lume ceva mai bine īmbracata decāt īn celelalte odai. Printre solicitatori se aflau doua femei. Una, īn doliu, īmbracata saracacios, sedea la masa īn fata secretarului si scria ceea ce īi dicta acesta. Cealalta, foarte grasa, cu pete stocojii pe obraz, aratoasa si cam luxos īmbracata, cu o brosa cāt o farfurioara de ceai prinsa īn piept, sta deoparte, īn astepare. Raskolnikov īntinse se­cretarului citatia. Acesta o privi īn treacat si zise: „Asteptati'. Apoi se ocupa mai departe de femeia īn doliu.

Raskolnikov rasufla usurat. „Trebuie sa fie altceva la mijloc!' Putin cāte putin, īncepu sa prinda curaj: īncerca pe cāt cu putinta sa se īmbarbateze si sa se dezmeticeasca.

„Orice prostie, o imprudenta cāt de mica si pot sa ma dau de gol! Hm Pacat ca aici nu-i aer, adauga el īn gīnd. Ce zapuseala! Mi se īnvīrteste si mai rau capul si mintea de asemenea.'

Īsi simtea īntreaga fiinta rascolita si se temea sa nu-si piarda stapīnirea de sine. Cauta sa-si fixeze gāndurile asupra unui obiect oarecare, sa se gīndeasca la orice altceva, dar nu izbutea. De altfel, īl interesa nespus de mult secretarul: ar fi vrut sa ghiceasca, dupa fizionomia lui, ce gānduri ascunde. Era un om foarte tānar, de vreo douazeci si doi de ani, cu o fata oachesa si mobila, cam trecuta pentru vīrsta lui. Īmbracat dupa ultima moda, ferchezuit si poma­dat, parul pieptanat cu carare dusa pīna la ceafa, purta o multime de inele pe degetele albe, foarte īngrijite, si lantisoare de aur la jiletca. Schimbase chiar vreo doua vorbe pe frantuzeste cu un strain ce se afla īn odaie si le pronuntase destul de corect.

- Dumneata de ce nu iei loc, Luiza Ivanovna? zise el īn treacat cucoanei stocojii, gatita foc, care tot mai statea īn picioare, ca si cum n-ar fi īndraznit sa se aseze fara sa fie poftita, desi scaunul era alaturi.

— Ich danke, raspunse dīnsa si, īn fosnet de matasuri, se lasa īncet pe scaun.

Rochia ei azurie, garnisita cu dantela alba, īnvalui scaunul ca un val de spume, ocupīnd mai bine de jumatate din camera. īn aer se raspīndi un miros puternic de parfum. Dar cucoana zīmbea cu teama si īndrazneala totodata, si era vadit īngrijorata, parea ca se sfieste de faptul ca ocupa atāta loc si ca miroase atāt de tare a par­fum.

Doamna īn doliu ispravi de scris si se ridica. Deodata, intra īn odaie un ofiter: parea ca sfideaza pe toata lumea cu mersul si felul lui de a-si rasuci umerii la fiecare pas. Īsi arunca pe masa chipiul cu cocarda si se aseza īn fotoliu. Vazīndu-l, doamna gatita sari īn sus si īi facu o reverenta cu un deosebit respect; ofiterul, īnsa, nu-i dadu nici o atentie, iar dīnsa nu mai īndrazni sa se aseze īn prezenta lui. Era ajutorul comisarului; avea mustati lungi, roscate, care stateau tepene, orizontal, sub nas, si niste trasaturi foarte marunte, banale, care nu exprimau nimic, decāt poate o oarecare imperti­nenta, fiindca, cu toata modestia atitudinii, expresia fetei nu cadra cu īmbracamintea lui ponosita: fara sa-si dea seama, Raskolnikov īl privise prea lung si prea fix, asa īncāt ofiterul se simti jignit.

— Ce vrei? striga el, pesemne mirat ca un coate-goale ca Raskolnikov īndrazneste sa nu intre īn pamīnt īn fata privirii sale scaparatoare.

— Am fost chemat cu o citatie īngīna Raskolnikov.

— Este īn legatura cu reclamatia pentru neplata banilor de catre domnul student, se grabi sa spuna secretarul, smulgīndu-se dintre hīrtiile sale. Poftim (si-i arunca un caiet, aratīndu-i un anumit pasaj), citeste!

„Banii? Ce fel de bani? se gīndea Raskolnikov. Dar atunci nu este vorba de nu, cu siguranta!' Tresari de bucurie. īsi simti inima usoara, nespus de usoara. Parca i se luase toata greutatea de pe piept.

— La ce ora erai citat sa te prezinti, stimate domn? striga locote­nentul, simtindu-se fara nici un motiv, din ce īn ce mai jignit. Ai fost citat pentru ora noua si jumatate si acum e trecut de un­sprezece !

— Citatia mi-a fost predata abia acum un sfert de ora, raspunse Raskolnikov cu glas tare, peste umar, īnfuriindu-se si el deodata, spre mirarea lui, si chiar lasīndu-se cu placere īn voia acestei furii. Nu-i destul ca am venit bolnav, īn toiul unui acces de friguri!!

— Te rog sa nu tipi!

— Nici nu ma gīndesc sa tip, vorbesc foarte linistit, dumneata esti acela care-ti permiti sa tipi la mine. Sunt student si nu permit nimanui sa se rasteasca la mine.

Auzind acestea, ajutorul de comisar se aprinse atāt de tare, ca īn prima clipa nu putu scoate un cuvīnt, doar stropi de saliva īi tīsneau din gura. Sari ars.

— Te poftesc sa taci! Te afli īntr-o institutie publica. Sa nu te obraznicesti, domnule!

— Si dumneata te afli īntr-o institutie publica! exclama Raskolnikov. Si īn afara de faptul ca tipi, mai si fumezi, si prin urmare arati ca ne desconsideri pe toti.

Spunīnd aceasta, Raskolnikov simti o nespusa satisfactie. Secretarul īl privea, zīmbind. Ofiterul cel iute din fire ramase cu gura cascata.

— Asta nu te priveste pe dumneata! raspunse el, īn sfīrsit, ne­firesc de tare. Poftim de raspunde la īntrebarea ce ti se pune. Arata-i despre ce este vorba, Alexandr Grigorievici. Se plīnge lumea de dumneata! Nu vrei sa platesti! Ia te uita ce grozav e dumnealui!

Dar Raskolnikov nici nu-l mai asculta si, apucānd iute hīrtia, cauta sa afle cāt mai repede despre ce este vorba. Citi o data, de doua ori, si nu īntelese nimic.

— Ce-i asta? īl īntreba el pe secretar.

— Sunteti pus sub urmarire pentru neplata unei datorii pentru care ati dat o polita. Trebuie ori sa achitati datoria, toate cheltu­ielile, penalizarile etc, ori sa raspundeti īn scris, specificānd cānd veti putea achita datoria si totodata sa va luati obligatia de a nu parasi capitala pīna la achitarea ei, de a nu īnstraina si de a nu tainui averea ce o posedati. Creditorul este liber sa va scoata averea la mezat si sa procedeze conform legilor īn vigoare.

— Dar eu eu nu sunt dator nimanui!

— Asta nu ne priveste. Noi am primit pentru urmarire o polita a carei scadenta a trecut de mult si care a fost protestata conform legilor: polita este īn valoare de o suta cincisprezece ruble si a fost data vaduvei asesorului de colegiu Zarnitīna acum noua luni; de la vaduva Zarnitīna acest īnscris a trecut spre īncasare la consilierul de curte Cebarov si noi va invitam sa raspundeti la aceasta sesizare.

— Dar Zarnitīna este gazda mea.

— Si ce-i daca va este gazda?

Secretarul privea de sus, cu un zīmbet plin de compatimire si, totodata, oarecum victorios, pe acest novice prins pentru prima oara īn clestele procedurii juridice. Parea ca zice: „Ei, cum te mai simti acum?' Dar ce-i pasa, ce-i pasa acum lui Raskolnikov de polita si de urmarire pentru neplata! Facea oare sa te nelinistesti pentru atīta lucru, facea oare sa-i dai cea mai mica atentie?! Sta, citea, asculta, raspundea, īntreba chiar, dar toate acestea le facea īn chip mecanic. Triumful instictului de conservare, senzatia de a fi scapat de un pericol iminent - iata ce-i umplea īn clipa de fata īntreaga fiinta: si aceasta, fara presimtiri, fara analiza, fara īncercari de a ghici ce se va īntīmpla mai departe, fara īndoieli si fara īntrebari. Era clipa unei fericiri absolute, spontane, pur animalice. Dar tocmai atunci se petrecu īn odaie ceva asemanator cu o furtuna cu fulgere si tunete. Ofiterul, īnca zguduit de lipsa de respect ce i se aratase, fierbīnd probabil de indignare si voind pesemne sa-si satis­faca amorul propriu atins, se napusti cu tunete si fulgere la nefericita „doamna īmbracata luxos', care-l privea din clipa intrarii cu zīmbetul cel mai natīng pe buze.

— Ia asculta, dezmatato! zbiera el deodata cāt īl tinea gura (doam­na īndoliata parasise biroul). Ce s-a īntīmplat la tine noaptea tre­cuta? Hai? Dezmat, scandal, de a rasunat toata strada. Iar bataie si betie? Vrei sa ajungi la racoare? Ti-am spus, te-am prevenit de zeci de ori ca daca se mai īntīmpla o data, nu te mai iert! Si tot nu te astīmperi, destrabalato!

Hīrtia scapa din mīinile lui Raskolnikov; o privea cu ochii cascati pe doamna cea luxoasa, luata īn primire atāt de brutal: curānd īnsa se dumiri despre ce era vorba si toata povestea īncepu sa-l dis­treze. Asculta cu placere, ba chiar īi venea sa rīda, sa rīda cu hohote Toti nervii īi vibrau.

— Ilia Petrovici! īncepu grijuliu secretarul, dar se opri sa astepte clipa prielnica, fiindca stia din experienta ca ofiterul, odata īnfuriat, nu mai putea fi potolit decāt doar cu forta.

Cāt priveste pe doamna cea luxoasa, la īnceput aceste fulgere si trasnete o facura sa tremure; dar ciudat: cu cāt injuriile se īnteteau, cu atāt ea se facea mai mieroasa, si zīmbetul cu care īi zīmbea neīncetat fiorosului ofiter era mai fermecator. Se īnvīrtea pe loc, facea nesfīrsite reverente, asteptīnd cu nerabdare sa i se īngaduie, īn sfīrsit, sa spuna si ea un cuvīnt; pīna la urma prinse momentul:

— La mine n-a fost nici un fel de galagie si batai, domnule capiten, īncepu sa turuie deodata, cu iuteala boabelor de mazare ce se rastoarna din sac; vorbea curgator ruseste, dar cu un puternic accent german. Nici un scandal, nici unul, dumnealui a venit beat si eu spus tot cum a fost, domnule capiten, eu nu sunt vinovat eu am casa onorabila, domnule capiten, cu purtari onorabil, eu nu vrei niciodata, niciodata la mine scandal. Dumnealui a venit beat de tot si a cerut trei butilca, apoi a ridicat picior si a īnceput cānta pian cu picior si asta nu-i frumos īntr-o casa onorabil si el a spart ganz piano si asta īnseamna lipsa de manieren si eu am zis la el acest lucru. Iar dumnealui a luat butilca si a batut pe toti la spate cu butilca. Atunci eu am chemat repede portar si cānd Karl a venit dum­nealui a īnvinetit ochi la Karl, si la Henriet a īnvinetit ochi, si a dat de cinci ori la mine peste obraz. Asta e nedelicat īntr-o casa onora­bil, domnule capiten, si eu am tipat: „ajutor!' Dumnealui atunci a deschis fereastra care dai la canal si a īnceput guitat ca un purcel: rusine. Cum se poate guitat la fereastra īn strada ca un purcel? Pfui, pfui, pfui! Karl a luat la el de la spate de frac si a tras la el, asta adevarat, domnule capiten, Karl a rupt la dīnsul seinen Rocki Aivmci dumnealui a tipat ca man muss ihm cincisprezece carboave amenda platim. Eu, domnule capiten, singur am dat la el cinci carboave pentru seinen Rock. A fost un musteriu neonorabil, domnule Capiten, si dumnealui tot felul de scandal a facut! Dumnealui a zis ca are sa publice eine grosse Satire despre mine pentru ca dum­nealui putut scrie īn toate gazetele.

— Un scriitor, prin urmare?

— Da, domnule capiten, si ce musteriu neonorabil, domnule capiten, daca īntr-o casa onorabil

— Haide, haide! Ajunge! Ti-am spus, ti-a spus

— Ilia Petrovici!! rosti din nou semnificativ secretarul. Ofiterul īi arunca o privire iute; secretarul īsi īnclina usor capul.

— Asculta, stimata Laviza Ivanovna, ti-o spun pentru cea din urma oara, auzi dumneata? urma ofiterul. Daca īn casa ta onorabila va mai avea loc un singur scandal, am sa te bag la tuhaus, cum se spune īn limbaj nobil. Ai auzit? Auzi dumneata: un literat, un scri­itor ia cinci ruble pentru pulpana rupta īntr-o „Casa onorabila'! Auzi ce sunt īn stare acesti scriitori? si ofiterul īi arunca lui Raskolnikov o privire dispretuitoare. Acum doua zile, la tractir, s-a īntīmplat aceeasi poveste: un individ a mīncat, a baut si n-a vrut sa plateasca. Cica „am sa fac o satira'. Saptamāna trecuta un altul pe vapor a insultat cu vorbe murdare familia unui onorabil consilier de stat, pe sotia si pe fiica lui. Deunazi unul a fost dat afara pe brīnci dintr-o cofetarie. Iata ce fel de oameni sunt acesti studenti, scriitori, propovaduitori de tot soiul ptiu! Hai, cara-te! īntr-o zi am sa trec chiar eu pe la tine atunci sa te feresti! Auzi?

Cu o amabilitate febrila, facānd reverente īn toate partile, Luiza Ivanovna se retrase de-a-ndaratelea spre usa: dar īn prag dadu cu spatele peste un ofiter prezentabil, cu fata proaspata, deschisa, si cu niste superbi favoriti blonzi. Era Nikodim Fomici, comisarul de circumscriptie īn persoana. Luiza Ivanovna se grabi sa faca o reve­renta pīna la pamīnt si, cu pasi marunti si saltareti, o zbughi afara.

— Iar galagie, iar tunete si trasnete, vijelie, uragan! vorbi amabil si prietenos Nikodim Fomici catre Ilia Petrovici. Iar te-ai enervat, iar te-ai aprins! Am auzit īnca de pe scara.

— Ce sa mai vorbim! raspunse Ilia Petrovici cu un aer de supe­rioara plictiseala (nici macar nu rosti „ce sa mai vorbim', ci parea un fel de ,,e-e-es-mai-orbim') si se muta cu hīrtiile īn mīna la o alta masa. Strabatīnd odaia, īsi tot misca teatral umerii: un pas, o mis­care, īnca un pas, īnca o miscare. Iata acest domn literat, pardon, student, adica fost student, nu-si plateste chiria, da polite peste polite, nu vrea sa se mute, primim īntruna plīngeri īmpotriva dum­nealui si acest domn se scandalizeaza fiindca mi-am aprins tigara īn prezenta dumnealui! Cānd pretinzi sa fii respectat nu faci inco­rectitudini si ia priviti-l, va rog, cum arata, cāt este de vrednic de respect!

Saracia nu-i un viciu, dar ce sa mai vorbim! Ne cunoastem, esti ca dinamita, te aprinzi dintr-o nimica. Iar dumneata, pesemne ca te-ai simtit jignit de ceva si nu te-ai mai putut stapīni, urma Nikodim Fomici vorbind amabil lui Raskolnikov. Sa stii īnsa ca n-ai avut dreptate; e un om cum rar se gasesc, dar dinamita, curat dina­mita! Se aprinde, sare īn sus, arde — si gata! A trecut. Ramīne o inima de aur si atāta tot! La regiment l-au poreclit: „locotenentul dinamita'

- Si ce regiment, ce regiment! exclama Ilia Petrovici, foarte multumit ca fusese atīt de placut magulit, dar tot mai facānd pe suparatul.

Raskolnikov simti deodata dorinta de a le spune ceva cāt se poate de placut.

— Vai de mine, domnule capitan, īncepu el deodata sa-i vor­beasca lui Nikodim Fomici, cu exagerata familiaritate, gīnditi-va putin la situatia mea Sunt gata sa-i cer scuze domnului locotenent daca cumva nu i-am aratat destul respect Sunt un biet student, sarman si bolnav, deprimat (chiar asa a spus „deprimat') de saracie. Fost student, fiindca nu ma mai pot īntretine, dar am sa primesc bani Am mama si sora īn gubernia X Au sa-mi trimita si am sa achit tot. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindca mi-am pierdut meditatiile si de trei luni nu-i platesc, s-a suparat pe mine, asa ca nici prīnzul nu mi-l mai trimite Nu īnteleg ce-i cu polita asta! Mi se cere sa achit aceasta polita? Pot eu sa platesc? Judecati si dumneavoastra!

— Asta nu ne priveste īncerca din nou sa intervina secretarul.

— Dati-mi voie, dati-mi voie, sunt absolut de acord cu dumnea­voastra, dar permiteti-mi sa va explic (reīncepu Raskolnikov nu catre secretar, ci tot catre Nikodim Fomici, straduindu-se din rasputeri sa intre īn vorba si cu Ilia Petrovici, cu toate ca acesta scotocea cu īncapatīnare printre hīrtii si, dispretuitor, nu-i dadea nici o atentie), permiteti-mi la rāndul meu sa va explic ca locuiesc la dīnsa de aproape trei ani, de la venirea mea din provincie si ca altadata altadata dar, īn sfīrsit, de ce n-as recunoaste deschis la rāndul meu ca, la īnceput, īi promisesem sa ma īnsor cu fiica dum­neaei; o promisiune verbala, absolut libera Era o fata de altfel, īmi placea chiar desi nu eram īndragostit de dānsa īntr-un cuvīnt: tinerete, adica vreau sa spun ca gazda mea, pe vremea aceea, īmi acorda un credit nelimitat si ca, īntr-o oarecare masura, am dus o viata am fost cam usuratic

— Nimeni nu va cere sa ne relatati astfel de intimitati, stimate domn, si nici nu avem vreme de pierdut, īl īntrerupse grosolan si triumfator Ilia Petrovici, dar Raskolnikov īl opri, īnflacarat, cu toate ca simti deodata ca-i vine foarte greu sa mai vorbeasca.

— Dati-mi voie, dati-mi voie sa va explic la rāndul meu cāt de cāt cum s-au petrecut lucrurile cu toate ca sunt de acord cu dum­neavoastra ca este de prisos sa spun toate acestea: dar, acum un an, aceasta domnisoara a murit de tifos exantematic, iar eu am ramas chirias, asa cum am fost. Si cānd gazda mea s-a mutat īn aparta­mentul pe care-l ocupa acum, dīnsa mi-a spus si mi-a spus pri­eteneste ca are īncredere absoluta īn mine si toate celelalte dar ca daca n-am nimic īmpotriva sa-i dau aceasta polita, īn valoare de o suta cincisprezece ruble, cāt aprecia dīnsa datoria mea. Permiteti: dīnsa mi-a spus tocmai ca daca īi dau aceasta hīrtie are sa ma cre­diteze din nou cāt poftesc si niciodata, niciodata — sunt propriile ei cuvinte - nu se va folosi de acest act pīna ce nu voi plati de bunavoie si acum, cānd mi-am pierdut meditatiile si nu mai am ce mīnca, cere sa fiu pus sub urmarire pentru neplata? Ce pot spune?

— Toate aceste amanunte sentimentale, domnule, nu ne privesc, i-o reteza brutal Ilia Petrovici. Dumneata trebuie sa ne dai o declaratie si sa semnezi obligatia, cāt despre faptui ca ai fost īndragostit si toate celelalte peripetii tragice, ele nu ne intereseaza cātusi de putin.

— Haide, haide, esti prea crud, murmura Nikodim Fomici, luīnd loc la masa si īncepīnd si el sa semneze hīrtii.

Parea rusinat.

— Scrieti, īi spuse secretarul lui Raskolnikov.

— Ce sa scriu? īntreba taios.

— Am sa va dictez.

Raskolnikov avu impresia ca, dupa spovedania lui, secretarul parca īncepuse sa-i vorbeasca mai de sus si mai dispretuitor, dar, ciudat, simti deodata ca nu-i mai pasa de parerea nimanui si ca aceasta schimbare se petrecuse īntr-o clipa. Daca ar fi vrut sa se gīndeasca cātusi de putin, atunci, fireste, s-ar fi mirat singur de faptul ca putuse chiar sa le impuna sa-i īnteleaga sentimentele. De unde se ivisera aceste sentimente? Acum, chiar daca odaia ar fi fost plina nu de ofiteri de politie, ci de cei mai intimi prieteni ai lui, nu ar fi putut rosti un singur cuvānt omenos, atāt de secata īi era inima. Senzatia apasatoare a unei izolari si a unei īnstrainari chinuitoare, nesfīrsite, puse stapīnire pe sufletul lui, si era pe deplin constient de acest lucru. Nici josnicia confidentelor lui sentimentale īn fata lui Ilia Petrovici, nici josnicia triumfului locotenentului nu stīrnisera īn el aceasta schimbare. O, ce-i pasa de propria lui ticalosie, de toate aceste ambitii, de toti acesti locotenenti, nemtoaice, urmariri pentru neplata, polite etc, etc? Īn acea clipa, daca l-ar fi condamnat sa fie ars de viu, nici atunci nu ar fi crīcnit macar, ba chiar poate ca nici nu ar fi ascultat cu atentie sentinta pīna la capat. Se petrecea īn el ceva cu totul nou, straniu, neasteptat, ceva ce nu mai cunoscuse pāna atunci. Īntelegea sau, mai bine zis, avea senzatia limpede, simtea cu toata fiinta lui ca, de acum īnainte, orice marturisire sen­timentala ca cea de adineauri, ba chiar orice convorbire de la om la om nu-i mai erau īngaduite, si nu numai cu acesti functionari de politie, dar nici chiar cu cei apropiati lui, sora si mama, nu va mai putea vorbi deschis. Niciodata pīna atunci nu īncercase o senzatie atāt de stranie si de cumplita. Si ceea ce era si mai chinuitor, e ca era mai curānd o senzatie decāt un gīnd constient, deslusit: o senzatie vie, cea mai chinuitoare din cāte avusese pīna atunci.

Secretarul īi dicta o declaratie obisnuita īn astfel de cazuri: „nu pot achita, promit sa achit pe data de (cāndva), nu voi parasi orasul, nu voi vinde si nu voi īnstraina averea mea' s.a.m.d.

— Vad ca abia poti sa scrii, īti cade tocul din mīna, spuse secre­tarul, cercetīndu-l cu atentie. Esti bolnav?

— Da mi se īnvīrteste capul spuneti mai departe!

— Asta-i tot: semneaza.

Secretarul īi lua hīrtia si trecu la alti solicitatori.

Raskolnikov īi dadu tocul, dar īn loc sa se scoale si sa plece, īsi puse coatele pe masa si-si strīnse capul īn mīini. Parca īi sfredelea cineva creierul cu un burghiu. Deodata, īi veni o idee ciudata: sa se ridice, sa se apropie de Nikodim Fomici si sa-i spuna tot ce s-a petrecut ieri, sa-i spuna tot, tot, cu toate amanuntele, si apoi sa mearga īmpreuna la locuinta lui si sa-i arate obiectele ascunse īn colt īn gaura de sub tapet. „N-ar fi mai bine sa ma mai socotesc o clipa? īi trecu prin minte. Nu, mai bine sa nu ma gīndesc, sa ispravesc o data pentru totdeauna.' Deodata īnsa se opri īnmarmu­rit — Nikodim Fomici vorbea cu īnsufletire cu Ilia Petrovici, si urmatoarele cuvinte ajunsera la urechile lui:

— Nu se poate, au sa-i elibereze pe amīndoi. īn primul rānd, totul e neverosimil. Judeca si dumneata: daca ei ar fi facut treaba asta, de ce au chemat portarul? Sa se denunte singuri? Din viclenie? Nu, prea ar fi viclean! Si apoi, studentul Pestreakov a fost vazut, īn clipa cānd intra īn gang, de doi portari si o tīrgoveata: era īnsotit de trei prieteni, s-a despartit de ei la intrare si, de fata cu prietenii lui, l-a īntrebat pe portar unde locuieste batrīna. Ar fi īntrebat el unde locuieste batrīna daca ar fi venit cu intentia de a o ucide? Cāt despre Koh, el, īnainte de a urca la batrīna, a stat o jumatate de ora jos la argintar si a plecat de la el exact la ora opt fara un sfert. Acum judeca si dumneata

— Dar, dati-mi voie, cum explicati atunci contradictia: ei spun ca atunci cānd au batut la usa, ea fusese īncuiata, iar peste trei minute, cānd au venit cu portarul, usa era deschisa?

— Aici e aici! Ucigasul era īnauntru si pusese zavorul: si ei ar fi pus māna pe el daca Koh n-ar fi facut prostia sa se duca si el dupa portar. Īn vremea asta ucigasul a izbutit sa coboare si sa se furiseze pe līnga ei. Koh īsi face cruce cu amīndoua mīinile: „Daca as fi ramas acolo, zice, ar fi sarit la mine si m-ar fi ucis cu toporul'. Vrea sa dea un acatist, dupa obiceiul rusesc, he-he!

— Si ucigasul n-a fost vazut de nimeni?

— Cum sa-l vada? Casa este o adevarata arca a lui Noe, se amesteca īn vorba secretarul, care asculta discutia de la locul lui.

— E clar, este absolut clar! repeta aprins Nikodim Fomici.

— Nu, nu este deloc clar, obiecta Ilia Petrovici. Raskolnikov īsi lua palaria si porni spre usa, dar nu ajunse pīna la ea

Cānd īsi reveni, vazu ca sade pe un scaun, ca este sustinut la dreapta de un om, ca īn stīnga lui se afla altul, cu un pahar galben plin de apa galbuie, si Nikodim Fomici sta īn fata lui si-l priveste tinta: Raskolnikov se scula.

— Ce ai, esti bolnav? īntreba destul de taios Nikodim Fomici.

Pe cānd semna declaratia, abia tinea tocul īn māna, observa secretarul, asezīndu-se la locul lui si reluīndu-si hīrtiile.

— De mult esti bolnav? īi striga Ilia Petrovici de la masa lui, rasfoind de asemenea niste acte.

Se apropiase si el, bineīnteles, de bolnav, īn timpul lesinului, dar se departasera de īndata ce acesta īsi revenise.

— De aseara bīigui Raskolnikov drept raspuns.

— Ieri ai iesit din casa?

— Am iesit.

— Bolnav?

— Da.

— Pe la ce ora?

— Pe la opt seara.

— Si unde te-ai dus, daca īmi dai voie sa te īntreb?

— M-am plimbat.

— Scurt si cuprinzator!

Raskolnikov, alb ca varul, raspundea raspicat, scurt si nu-si cobora ochii negri, aprinsi de febra, sub privirea lui Ilia Petrovici.

— Omul abia se tine pe picioare, si tu īncepu Nikodim Fomici.

— Nu-i nimic! facu Ilia Petrovici cu o intonatie deosebita. Nikodim Fomici voi sa mai adauge ceva, dar se uita la secretar, care de asemenea īl fixa atent, si tacu. Toti tacura deodata īn odaie, ceea ce era destul de ciudat.

— Bine, īncheie Ilia Petrovici, nu va mai retinem. Raskolnikov iesi. Auzi īn urma lui discutia īnsufletita ce se īncinsese īntre ei; cel mai clar rasuna glasul īntrebator al lui Nikodim Fomici Abia īn strada se dezmetici de-a binelea.

„Perchezitie, perchezitie, au sa faca perchezitie chiar acum! repeta el, grabind spre casa. Tīlharii! Ma banuiesc.' Groaza de adineauri īl cuprinse din nou, zguduindu-l din cap pāna īn picioare.


Capitolul II



„Dar daca au si facut perchezitia? Daca dau peste ei acasa?' Iata si odaia. Nimic si nimeni; nimeni nu intrase īn odaie īn lipsa lui, nici macar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dar, Doamne Dumnezeule, cum de a putut adineauri sa lase toate lucrurile īn gaura aceea?

Se repezi īn coltul odaii, vīrī mīna sub tapet, scoase lucrurile si īncepu sa-si īncarce cu ele buzunarele. Erau opt bucati: doua cutiute mici cu cercei, sau altceva de felul asta, nu prea vazu bine; apoi patru cutiute de marochin, ceva mai mari, un lant īnfasurat numai īntr-un ziar. īnca ceva, tot īnvelit īn ziar, o decoratie parca

Īsi umplu buzunarele pardesiului si buzunarul drept al pan­talonului, ramas īntreg, cautīnd sa le aseze asa ca sa se observe cāt mai putin. Lua si punga. Apoi iesi din odaie, de data asta lasīnd usa deschisa de-a binelea.

Porni repede, cu pas hotarīt si, desi se simtea frīnt, era perfect lucid. Se temea ca va fi pus sub observatie, se temea ca pīna īntr-o jumatate de ora, pīna īntr-un sfert de ora chiar, se va da ordin sa fie urmarit si deci trebuia neaparat — cāt mai era timp — sa stearga urmele. Trebuia sa faca tot ce avea de facut, atāt timp cāt mai avea putere si era īn stare, cāt de cāt, sa judece Dar unde sa mearga?

Hotarīse dinainte: „Am sa arunc totul īn canal si asa am sa sterg orice urma, gata!'             Hotarīse acest lucru noaptea trecuta, īn delir, īn clipele cānd i se limpezea memoria, īncercase mereu sa se scoale si sa plece. „Mai repede, mai repede, sa arunc totul.' Dar nu era asa de usor sa arunci totul.

Ratacea pe cheiul canalului Ekaterinski de mai bine de o jumatate de ceas si se tot uita la treptele care duceau jos, la apa, peste tot unde dadea de ele. Dar nici gīnd sa-si poata duce intentia la bun sfīrsit: la capatul scarilor erau sapte plute, pe care spalatorese­le spalau rufe, sau barei; pretutindeni foiau oameni, si apoi, de pre­tutindeni, din toate partile cheiului putea fi vazut, observat. Oare nu ar fi parut suspect omul care ar fi coborīt treptele anume ca sa se opreasca sa arunce ceva īn apa? Si daca cutiile, īn loc sa cada la fund, vor pluti pe apa? Ceea ce se va īntīmpla fara īndoiala. Astfel, oricine ar putea sa le vada! Si fara de asta toata lumea se uita la el, īl cerceteaza, de parca n-ar avea alta treaba de facut. „De ce oare? Sau poate mi se pare mie?' se īntreba el.

Īn sfīrsit, se gīndi ca poate e mai bine sa se duca la Neva. Acolo e lume putina, va trece mai neobservat. īn orice caz, e mai simplu pentru el si — ceea ce-i mai important — e mai departe de cartierul lui. Deodata, se īntreba mirat cum de a putut sa rataceasca o jumatate de ceas, covīrsit de durere si de neliniste, prin locurile acestea primejdioase, si nu s-a gīndit mai īnainte sa se duca la Neva! Pierduse īn chip absurd mai bine de jumatate de ceas numai pentru ca asa i se nazarise īn somn, īn delir. Era din ce īn ce mai distrat si mai uituc, si-si dadea seama de acest lucru. Hotarīt, tre­buie sa se grabeasca!

Porni spre Neva, pe bulevardul V.; pe drum īnsa, īi veni alta idee: „De ce sa ma duc la Neva? Pentru ce sa arunc lucrurile īn apa? N-ar fi mai bine sa ma duc undeva, foarte departe, fie si la Ostroave, si acolo, īntr-un loc pustiu, īn padure, sub vreun tufis, sa le īngrop pe toate si sa īnsemn copacul?' Si cu toate ca simtea ca nu este īn stare sa judece limpede īn clipa aceea, ideea īi paru foarte buna.

Dar era sortit sa nu ajunga nici la Ostroave, caci ceva īi schimba planul. Parasind bulevardul ca sa ajunga īn piata, zari deodata, pe stīnga, intrarea unei curti īnconjurata de ziduri īnalte, oarbe. La dreapta intrarii īn curte si pīna īn fundul ei, se īntindea calcanul casei vecine cu trei etaje. La stīnga, paralel cu acest perete, si īncepīnd de asemenea de la intrare, se īnalta un gard de uluci, care dupa douazeci de pasi cotea brusc la stīnga. Era un loc parasit, īngradit din toate partile, unde zaceau gramada fel de fel de materi­ale, īn fundul curtii, de dupa gardul de uluci, se zarea coltul unei magazii de piatra, afumata si scunda, pesemne aripa unui atelier oarecare, unul de trasuri sau de lacatuserie, sau altceva de felul asta; pretutindeni, īncepīnd de la intrare, pamīntul era īnnegrit de praful de carbune. „Aici ar fi bine sa arunc lucrurile si sa plec!' se gīndi el deodata. Nevazīnd pe nimeni īn curte, strabatu gangul si zari chiar la intrare, līnga gard, un jgheab (asa cum se fac adesea īn casele unde stau multi muncitori din fabrici, meseriasi, birjari etc); deasupra jgheabului, pe acelasi gard de uluci, se putea citi obisnuita comica inscriptie, facuta cu creta: Murdaria oprita! Asadar, faptul ca intrase īn curte si se apropiase de acel loc nu putea trezi nici o banuiala. „Sa arunc aici totul gramada si sa plec!' Rotindu-si privirea īn jur, vīrī māna īn buzunar, cānd, deodata, līnga peretele exterior, īntre poarta si jgheab, unde distanta nu trecea de un arsin, observa o piatra mare, necioplita, cam de un pud si jumatate, lipita de peretele de afara. Dincolo era strada, trotuarul, se auzeau pasii trecatorilor care misunau totdeauna pe acolo īn numar mare; ascuns de poarta, nimeni nu l-ar fi putut vedea, decāt daca ar fi intrat īn curte din strada, ceea ce se putea īntīmpla usor si deci trebuia sa se grabeasca.

Se apleca peste piatra, o apuca de vīrf cu amīndoua mīinile, īsi aduna toate puterile si o rasturna. Dedesubt se vedea o adīncitura mica, īn care arunca pe data tot ce avea prin buzunare. Puse si punga deasupra si totusi adīncitura nu se umplu. Apoi apuca din nou piatra si dintr-o smucitura o aseza la loc; piatra reveni exact la locul ei, doar ca, poate, parea ceva mai īnalta. Raskolnikov aduna pamīnt īn jurul ei si-l batatori cu piciorul. Nu se mai vedea nimic.

Iesi, se īndrepta spre piata si, ca si adineauri, la politie, aceeasi bucurie puternica, nestavilita puse stapinire o clipa pe sufletul lui. „Am sters toate urmele! Cui, cui sa-i treaca prin minte sa vina aici sa caute sub acest pietroi? Poate ca zace acolo de cānd s-a ridicat casa si are sa mai zaca īnca pe atāta. Si chiar daca le-ar gasi: cine sa ma banuiasca pe mine? S-a ispravit! Nici o urma!' Se porni pe rīs. Da, mai tīrziu īsi aminti ca rīsese nervos, chicotind lung, aproape neauzit, tot timpul cāt strabatuse piata. Dar ajuns īn bulevardul K., unde acum doua zile o īntīlnise pe fata aceea, rīsul i se curma deo­data. Alte gīnduri i se īmbulzeau īn minte. Īi era nesuferita ideea sa treaca prin fata acelei banci pe care sezuse si se gīndise atunci, dupa plecarea fetei, si īl īnfiora gīndul ca ar putea sa dea ochii cu mustaciosul caruia īi daduse atunci douazeci de copeici. „Lua-l-ar naiba!'

Mergea, aruncānd priviri furioase si distrate. Toate gīndurile i se īnvīrteau īn jurul unui punct principal, a carui importanta si-o marturisea el īnsusi: simtea ca abia acum, pentru prima oara, īn aceste doua luni din urma, ramīnea fata īn fata cu aceasta chestiune.

„La dracu' cu toate! gīndi el, cuprins deodata de un acces de mīnie oarba. Īnceputul e facut. N-am īncotro! La dracu' si cu viata asta noua! Cāt de absurde sunt toate, Doamne! Cāt am mintit, cāt de ticalos m-am purtat astazi! Cāt de dezgustator, cāt de slugarnic i-arn vorbit adineauri scīrbosului acela de Ilia Petrovici, cāt m-am gudu­rat pe līnga el! De altfel, toate acestea sunt fleacuri! Nu-mi pasa de nimeni, nu-mi pasa ca m-am gudurat, ca i-am vorbit slugarnic! Nu despre asta este vorba! Nu despre asta este vorba'

Se opri deodata; o īntrebare noua, cu totul neasteptata si extra­ordinar de simpla, īl zapaci, īl urmari, īl amarī:

„Daca īntr-adevar am facut totul constient si nu prosteste, daca am avut īntr-adevar un tel determinat, precis, cum se face ca pīna īn clipa asta nici nu m-am uitat īn punga, ca sa stiu ce am dobīndit, pentru ce m-am chinuit, pentru ce am facut o treaba atīt de ticaloasa, atīt de mīrsava, atāt de josnica? Adineauri am vrut sa arunc īn apa punga cu toate celelalte obiecte, pe care nici nu le-am vazut macar Cum vine asta?

Da, asa era. De altfel, stiuse toate acestea de mai īnainte si īntrebarea nu era nicidecum noua; chiar īn noaptea trecuta, cānd hotarīse sa arunce totul īn apa, hotarīrea fusese luata fara sovaire si fara obiectii, ca si cum asa trebuia sa fie, ca si cum altfel nici nu se putea Da, stia si-si amintea de toate acestea; aproape ca luase aceasta hotarīre īnca de ieri, pe cānd sta aplecat deasupra lazii si scotea afara cutiutele Si totusi asa era!

„Asta e pentru ca sunt foarte bolnav, conchise el īn cele din urma, mohorāt, m-am chinuit si m-am framīntat fara ragaz si acum nu stiu nici eu ce fac Si aseara, si acum doua zile, si īn tot rastimpul acesta din urma m-am chinuit Am sa ma fac bine si n-am sa ma mai chinuiesc Dar daca n-am sa ma fac bine? Doamne, cāt m-am saturat de toate astea!' Mergea īnainte fara sa se opreasca. Ar fi vrut sa gaseasca o distractie, dar nu stia ce sa faca, īncotro s-o apuce. O senzatie noua, de neīnvins, īl stapīnea tot mai tare: era un fel de dezgust fara margini, aproape fizic, fata de tot ce vedea, fata de tot ce-l īnconjura, o senzatie staruitoare, violenta, plina de ura. Īl dezgustau toti acei pe care īi īntīlnea īn cale, īl dezgustau chipurile lor, miscarile lor. Daca cineva ar fi īncercat sa-i spuna o vorba, l-ar fi scuipat sau poate chiar l-ar fi muscat

Ajuns pe cheiul Malaia Neva, din Vasilievski Ostrov, se opri īn apropiere de pod. „Sta aici, īn casa asta, se gīndi el. Doamne, nu cumva am ajuns la Razumihin? Aceeasi poveste ca si data trecuta Si totusi, e curios: am venit pentru ca am vrut sa vin sau am mers si am tot mers si am ajuns aici din īntīmplare? Ce-mi pasa? Doar am spus acum doua zile ca dupa aceea, a doua zi, am sa ma duc la el, iacata, ma duc! Ce, n-am voie sa ma duc la el?'

Urca la etajul patru, unde locuia Razumihin.

Razumihin era acasa, īn camaruta lui, si īn clipa aceea īnvata sau scria ceva; īi deschise chiar el. Nu se vazusera de vreo patru luni. Razumihin, īntr-un halat ponosit, aproape numai zdrente, cu picioarele goale īn papuci, era ciufulit, nebarbierit si nespalat. Pe chipul lui se citea mirarea.

— Ce-i cu tine? striga el, cercetīndu-si prietenul din cap pīna īn picioare; apoi tacu si fluiera usor. Asa de rau īti merge? Mai fratioare, ne-ai īntrecut pe toti, adauga el, privindu-i zdrentele. Sezi, oi fi obosit! Si cānd Raskolnikov se lasa pe divanul turcesc īmbracat cu musama, care era si mai prost decāt cel pe care dormea el, Razumihin īsi dadu deodata seama ca musafirul lui era bolnav. Esti grav bolnav, stii asta?

Īi pipai pulsul; Raskolnikov īsi smulse māna.

— Lasa zise el. Am venit uite despre ce e vorba: n-am nici o meditatie am vrut dar nu n-am nevoie de meditatii

— Asculta, mai, tu aiurezi! observa Razumihin, care-l cerceta atent.

— Nu, nu aiurez Raskolnikov se ridica de pe divan. Urcānd la Razumihin nu se gīndise ca va trebui sa se īntīlneasca cu el fata īn fata. Acum īnsa, īntr-o singura clipa, ghici din experienta ca nu era cātusi de putin dispus sa se īntīlneasca fata īn fata cu nimeni, īn toata lumea asta. De mānie, vazu negru īnaintea ochilor. De īndata ce trecuse pragul, furia īmpotriva lui īnsusi aproape ca īl sufoca

— Ramīi cu bine! zise el pe neasteptate si porni spre usa.

— Stai, stai, om sucit ce esti!

— Lasa! repeta Raskolnikov, smulgīndu-si din nou māna.

— Dar atunci la ce dracu' ai mai venit aici? Ai capiat? E aproape jignitor pentru mine. N-am sa te las sa pleci.

— Asculta atunci: am venit la tine pentru ca īn afara de tine nu cunosc pe nimeni care m-ar putea ajuta sa īncep pentru ca tu esti mai bun decāt toti, adica mai destept si poti sa judeci Acum īnsa vad ca n-am nevoie de nimic, auzi, n-am nevoie de nimic, de nimic de nici un fel de servicii si ajutorari Eu singur pot Hai, ajunge! Lasati-ma īn pace!

— Stai o clipa, omule, ce tot īndrugi? Curat nebun! Dupa mine -fa cum stii. Vezi tu: nici eu n-am meditatii, dar nici nu-mi pasa! Si apoi, la Tolkucii este un librar, unul Heruvimov, care īmi tine loc de orice lectie particulara. Nu l-as da nici pe cinci meditatii īn case­le negustorilor. Heruvimov scoate niste editii, niste brosurele stiintifice ieftine, care se vīnd ca pīinea calda! Si ce titluri le mai gaseste! Tu spuneai īntotdeauna ca eu sunt un prost, dar zau ca pe lume sunt si oameni mai prosti decāt mine! Acum s-a vīrīt īn pro­bleme sociale, curente; nu pricepe o iota, ei, si eu, bineīnteles, īl īncurajez. Uite aici: doua coli si mai bine de text german — dupa parerea mea este cel mai grosolan sarlatanism: īntr-un cuvīnt, autorul analizeaza īntrebarea daca femeia este sau nu o fiinta ome­neasca Si, bineīnteles, dovedeste solemn ca femeia este o fiinta omeneasca. Heruvimov pregateste aceasta brosura īn vederea dez­baterii problemei feminine; eu o traduc; el are sa lungeasca aceste doua coli si jumatate pīna la sase coli, o sa nascocim un titlu pom­pos, care sa ocupe mai bine de jumatate de pagina, si-i dam drumul cu cincizeci de copeici bucata; are sa se vīnda pīna la una, te asigur. Pentru traducere sunt platit cu sase carboave de coala, prin urmare, pentru īntreaga lucrare am sa iau vreo cincisprezece ruble; si am luat sase ruble avans. Dupa ce ispravim cu asta, o sa traducem ceva despre balene, apoi din partea a doua din Confesiuni unde am notat niste intrigi plicticoase; o sa le traducem si pe ele; nu stiu cine i-a spus lui Heruvimov ca Rousseau este un fel de Radiscev. Eu, bineīnteles, nu-l contrazic, la naiba! Vrei sa traduci a doua coala din Femeia este o fiinta omeneasca, sau nu? Daca vrei, ia textul, penite, hārtie - astea-s pe spezele lui - ia trei ruble, de vreme ce eu pentru toata traducerea am luat sase ruble avans, adica pentru coala īntīi si a doua, deci partea ta revine exact trei ruble. Cānd ispravesti, mai capeti trei ruble. Si, īnca ceva, sa nu-ti īnchipui cumva ca-ti fac un serviciu. Dimpotriva, cum ai intrat, mi-am si facut socoteala ca ai sa-mi fii de folos. Īn primul rānd, stau prost cu ortografia si, īn al doilea rānd, la germana sunt cam chinez, asa īncāt uneori mai mult nascocesc decāt traduc si ma mīngīi si eu cu gīndul ca poate chiar astfel īnfrumusetez lucrarea. Desi, cine stie, poate ca ma īnsel si iese mai prost Ei zi, primesti?

Raskolnikov lua īn tacere articolul german, lua cele trei ruble si iesi fara sa spuna un cuvīnt. Razumihin se uita mirat īn urma lui. Dar ajuns īn prima strada din Vasilievski Ostrov, Raskolnikov se īntoarse brusc, urca din nou la Razumihin si, dupa ce puse textul german si cele trei ruble pe masa, iesi iarasi fara sa spuna o vorba.

— Ce dracu', ai īnnebunit?! urla Razumihin, furios. Ce-mi faci figuri din astea? Ma scoti din fire! Pentru ce dracu' ai mai venit aici?

— N-am nevoie de traduceri mormai Raskolnikov, coborānd scara.

— Atunci de ce naiba ai nevoie? striga de sus Razumihin. Raskolnikov cobora īnainte īn tacere.

— Hei, tu? Spune cel putin unde stai? Nu primi nici un raspuns.

— Ei, du-te la dracu'!

Dar Raskolnikov ajunsese īn strada. Pe podul Nikolaevski se dezmetici deodata brusc din pricina unei īntīmplari cāt se poate de neplacute pentru dīnsul. Vizitiul unei calesti īl plesni tare cu biciul peste spate, pentru ca era cāt pe ce sa-l calce, cu toate ca vizitiul īi strigase de trei sau de patru ori sa se fereasca. Lovitura īl īnfurie atāt de rau, ca sari īnspre parapet (cine stie de ce mergea pe mijlocul podului, unde trec trasurile si nu oamenii) si scrīsni mīnios, de-i clantanira dintii īn gura. Bineīnteles, īn jurul lui rasunara rīsete.

— Asa-i trebuie!

— Vreun neispravit.

— Asa e: se prefac ca-s beti si se vīra dinadins sub roti, iar omul trebuie sa raspunda pentru ei.

— Din asta traiesc, stimabile, din asta

Dar pe cānd sta rezemat de parapet, uitīndu-se furios si pierdut pe urmele calestii care se departa si frecāndu-si spinarea, simti deo­data ca cineva īi vīra bani īn mīna. Se uita: era o negustoreasa, o femeie īn vīrsta cu boneta cum poarta negustoresele si cu ghete de piele de capra, iar alaturi de ea o fata cu palarioara īn cap si umbre­luta verde, probabil fie-sa. „Ia, maica, īn numele lui Christos.' Raskolnikov lua, si femeile trecura mai departe. Erau douazeci de copeici. Dupa aspect si dupa haine īl putuse foarte bine lua drept un cersetor, drept un adevarat cersetor de strada, iar faptui ca i se dadusera douazeci de copeici se datora pesemne loviturii de bici, care le īnduiosase pe cele doua femei.

Raskolnikov strānse moneda īn pumn, facu zece pasi si se īntoarse cu fata spre Neva, īn directia palatului. Cerul era senin, nu se zarea nici urma de nor, iar apa parea albastra, lucru care se īntīmpla atāt de rar Nevei. Cupola catedralei, care de nicaieri nu se vede mai bine decāt din locul acela, de pe pod, la douazeci de pasi de paraclis, stralucea puternic, si prin vazduhul straveziu puteai sa deslusesti limpede fiecare ornament. Durerea pricinuita de bici tre­cuse, si Raskolnikov o uitase de mult; un singur gīnd nelamurit si nelinistitor īl preocupa acum. Se opri si multa vreme privi cu luare-aminte īn departare. Locul īi era deosebit de cunoscut. Pe vremea cānd mergea la facultate — mai ales la īnapoierea acasa — i se īntīmplase adesea, poate de o suta de ori, sa se opreasca tocmai īn acest punct si sa priveasca intens imensa panorama cu adevarat superba; si aproape de fiecare data īncercase cu mirare aceeasi impresie nelamurita: din privelistea aceasta splendida nu se rasfrīngea pentru el decāt o inexplicabila raceala; somptuosul tablou īi parea neīnsufletit si pustiu Aceasta impresie sumbra si enigma­tica īl mirase de fiecare data, dar, din lipsa de īncredere īn sine, amānase mereu sa-i caute dezlegarea. Acum īsi aminti deodata de problemele si de nedumeririle lui de altadata si i se paru ca nu īntīmplator īsi adusese aminte de ele. Pīna si faptul ca se oprise exact īn acelasi loc, ca si altadata, īi parea ciudat si absurd, ca si cum si-ar fi putut īnchipui ca ar fi capabil sa mai gāndeasca si sa judece ca pe vremuri, sa se intereseze de aceleasi teme si tablouri care īl interesasera nu demult. Aproape ca-i venea sa rāda si, īn acelasi timp, simtea ca inima i se strīnge dureros. I se parea ca vede ca-n ceata acest trecut, gīndurile si problemele, temele si impresiile de altadata, īntreaga panorama ce se desfasura īn fata ochilor lui, pe el īnsusi si tot, tot undeva departe, la picioarele lui, īntr-un abis fara fund. Ai fi zis ca-si luase zborul īn tarii si ca toate se stergeau din vazul lui Facu o miscare involuntara cu mīna si simti deodata moneda pe care o strīngea īn pumn. Desfacu pumnul, privi atent banutul, ridica bratul si-l azvīrli īn apa; apoi se īntoarse si porni spre casa. I se paru ca īn clipa aceea taiase trecutul cu foarfeca, despartind propria lui existenta de toti si de toate. Ajunse acasa pe īnserate; umblase deci vreo sase ceasuri, dar pe unde fusese si pe ce drum se īnapoiase - nu stia. Se dezbraca si, tremurānd ca un cal istovit de fuga, se culca pe divan, trase mantaua si adormi pe loc Se īntunecase de-a binelea cānd īl trezira niste tipete īnfio­ratoare. Doamne, ce tipete! Strigate atāt de grozave, asemenea urlete, racnete, scrīsniri, plīnsete, lovituri si īnjuraturi nu auzise si nu vazuse niciodata īn viata lui. Nici nu si-ar fi putut īnchipui atāta brutalitate si salbaticie. Cuprins de groaza, se ridica īn capul oaselor, cu rasuflarea taiata, chinuit. Loviturile, strigatele si īnjuraturile se īnteteau mereu. Apoi, spre nespusa lui mirare, recu­noscu glasul gazdei. Femeia urla, plīngea, se tīnguia, vorbea foarte iute, cuvinte īnvalmasite īi tīsneau din gura, asa īncāt nu le puteai deslusi, implora — pesemne sa nu mai fie batuta, caci tocmai dīnsa era crunt batuta de cineva pe scara. Cel ce o batea racnea si el fioros, cu atāta mīnie si rautate, ca nu se īntelegea ce spunea, gītuit de furie. Deodata, Raskolnikov īncepu sa tremure ca varga — recunoscu glasul: era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici venise acolo si o batea pe gazda lui! O izbea cu picioarele, o pocnea cu capul de trepte! Auzea clar, īsi dadea seama dupa lovituri, dupa tipetele femeii! Dar ce-i asta, nu cumva s-a īntors lumea pe dos? La toate etajele, pe īntreaga scara se strīnsese lume multa, se auzeau glasuri, exclamatii, unii urcau, altii coborau, alergau, trīnteau usile. „Dar pentru ce, pentru ce si cum se poate?! repeta el, temīndu-se cu adevarat ca-si pierde mintile. Dar nu, prea se aude deslusit! Si daca-i asa, atunci vor ajunge īndata si la el, vor ajunge pentru ca e pentru aceeasi pricina pentru cele ce s-au īntīmplat ieri Doamne!' Ar fi vrut sa puna cīrligul la usa, dar n-avea putere sa miste bratul si apoi, era inutil! Groaza īi strīngea inima īntr-o īnclestare de gheata, īl īntepenea, īl chinuia Dar iata ca galagia, care tinuse cel putin zece minute, īncepu sa se potoleasca. Gazda gemea si suspina. Ilia Petrovici tot mai ameninta si īnjura īn sfīrsit, iata ca s-a potolit si el; nu i se mai aude glasul. „Sa fi plecat? O, Doamne!' Iata ca se duce si gazda, pleaca, suspinīnd si plīngīnd usa de la apartamentul ei se trīnteste cu zgomot Lumea de pe scara se īmprastie, oamenii discuta, ofteaza, se striga; glasurile lor cānd se ridica pīna la tipat, cānd coboara pīna la soapta. Trebuie sa fi fost multi: se adunasera aproape toti chiriasii. „Da, Doamne, sa fie cu putinta? Si apoi, pentru ce, pentru ce a venit aici?'

Istovit, Raskolnikov cazu pe divan, dar nu mai putu īnchide ochii; zacu, astfel, ca o jumatate de ceas, prada unei suferinte si unei spaime fara margini si atāt de cumplite cum nu simtise īnca niciodata. Deodata, o lumina puternica īi umplu odaia: Nastasia intra aducānd o luminare aprinsa si o farfurie cu supa. īl privi cu atentie si, vazīnd ca nu doarme, puse sfesnicul pe masa si īncepu sa aseze alaturi cele aduse: pīine, sare, o farfurie, o lingura.

— N-ai fi mīncat de ieri. Ai hoinarit toata ziua si doar te scutura frigurile.

— Nastasia pentru ce au batut-o pe gazda? Femeia īl privi lung.

— Cine a batut-o?

— Adineauri acum o jumatate de ora. Ilia Petrovici, ajutorul de comisar, pe scara Pentru ce a batut-o atāt de rau? Si pentru ce a. venit aici?

Nastasia īl privi, tacuta si īncruntata, multa vreme. Privirea ei īl tulbura, ba chiar īl sperie.

— De ce taci, Nastasia? īntreba el, īn sfīrsit, cu glas stins.

— Asta-i din pricina sāngelui, rosti īncet femeia, ca si cum si-ar fi vorbit siesi.

— Sāngele? Ce sānge? mormai el, palind si lipindu-se de perete.

Nastasia īl privea mai departe īn tacere.

— Nimeni n-a batut-o pe stapāna, spuse ea īn cele din urma cu glas sever si hotarīt.

El o privea abia rasuflīnd.

— Dar am auzit eu nu dormeam eram asezat pe pat, zise el cu si mai multa sfiala. Am ascultat mult timp A fost aici ajutorul de comisar Toata lumea s-a adunat pe scara, toti chiriasii, din toate apartamentele

— Nimeni n-a fost pe aici. Asta-i sāngele care striga īn tine. Sāngele cānd nu-si gaseste iesire si īncepe sa se īnchege, atunci ti se nazare fel de fel Vrei sa manīnci sau ba?

Raskolnikov nu raspunse. Nastasia statea, uitīndu-se fix la el si nu pleca.

— Da-mi sa beau Nastasiuska.

Femeia coborī īn bucatarie si peste vreo doua minute se īnapoie, aducānd apa īntr-o cana alba de faianta; de aici īncolo el nu mai stiu nimic īsi amintea numai ca sorbise o singura īnghititura de apa rece si ca restul i se varsase pe piept, apoi īsi pierduse cunostinta.


Capitolul III



Cu toate acestea, nu se poate spune ca a fost inconstient tot timpul cāt a tinut boala: erau un fel de friguri cu stari de delir si stari de semiconstienta. De multe lucruri īsi amintea mai tīrziu. Ba i se parea ca īn jurul lui se aduna lume multa, ca vor sa-l scoata din odaie si sa-l duca nu stiu unde, ca se cearta si se ocarasc īn privinta lui. Apoi i se nazarea ca e singur īn odaie, ca toata lumea a plecat, ca oamenii se tem de el si numai din cānd īn cānd crapa usa sa-l priveasca de departe, ca-l ameninta, se sfatuiesc īntre ei, rād si-l īntarīta. īsi aducea aminte ca o vazuse de multe ori pe Nastasia stānd la capatīiul lui; si īnca pe un om, care īi parea foarte cunoscut, dar nu-si putea da seama cu nici un pret cine era, si acest lucru īl chinuia pīna la lacrimi. Uneori, i se parea ca zace de o luna īncheiata; alteori, ca nu trecuse nici macar o zi. Dar despre lucrul acela uitase cu desavīrsire; e drept ca īsi amintea mereu ca uitase ceva ce n-ar fi trebuit sa uite, si se chinuia, se framīnta, se caznea sa-si aminteasca, gemea, īl apuca furia sau era covīrsit de o groaza cumplita, de neīndurat. Atunci se ridica brusc īn pat si voia sa fuga, dar era totdeauna cineva care-l oprea cu forta, si atunci īl cuprindea o slabiciune si īsi pierdea iarasi cunostinta. Īn sfīrsit, īsi veni īn fire. Asta s-a īntīmplat īntr-o dimineata, pe la orele zece. La aceasta ora, īn zilele senine, soarele arunca un manunchi larg de raze pe peretele din dreapta si lumina coltul de līnga usa. La patul lui se afla Nastasia si īnca cineva, un om care-l cerceta cu curiozitate si pe care el nu-l cunostea. Era un flacau cu caftan si barbuta, care aducea cu un muncitor de artei. Gazda īsi vīrīse capul prin usa īntredeschisa. Raskolnikov se ridica īntr-un cot.

— Cine e, Nastasia? īntreba el, aratīnd spre flacau.

— Ia te uite, s-a trezit! zise dīnsa.

— S-a trezit, spuse si flacaul.

Dāndu-si seama ca si-a venit īn fire, gazda īnchise usa si disparu. Fusese īntotdeauna sfioasa si nu-i placeau discutiile si explicatiile; avea vreo patruzeci de ani, era grasa, aproape obeza, cu sprīncenele si ochii negri, destul de placuta la īnfatisare si foarte blajina, asa cum sunt de obicei oamenii grasi si lenesi; si pe dea­supra era rusinoasa din cale-afara.

— Cine esti dumneata? īl īntreba Raskolnikov, de asta data de-a dreptul pe flacau.

Dar īn aceeasi clipa usa se dadu de perete si, aplecāndu-se putin din pricina īnaltimii, intra Razumihin.

— Ce cabina de vapor! striga el, intrānd. Ma lovesc īntotdeauna cu capul de pragul de sus. Si asta se cheama locuinta! Te-ai trezit, fratioare? Chiar acum mi-a spus Pasenka.

— S-a trezit, zise Nastasia.

— Chiar acum, īntari flacaul, zīmbind dulceag.

— Dar dumneata cine esti? īntreba deodata Razumihin. Eu, cu voia matale, sunt Vrazumihin; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin*, student, nobil, iar dumnealui, prietenul meu. Acum spune, cine esti dumneata?

— Eu sunt de la cantelaria negustorului Selopaev, si am fost tri­mis anume aici.

— Poftim de ia loc pe scaun. Razumihin se aseza pe alt scaun, de partea cealalta a masutei. Bine ai facut, fratioare, ca te-ai trezit, urma el catre Raskolnikov. De trei zile n-ai pus nimic īn gura. Numai nitel ceai, pe care ti l-am dat cu lungurita. De doua ori l-am adus pe Zosimov. īti mai amintesti de Zosimov? Te-a consultat cu atentie si a spus ca nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O febra nervoasa, un fleac, zice, alimentatia a fost proasta, ti s-a dat prea putina bere si hrean, de aceea te-ai īmbolnavit, dar ca nu-i nimic, are sa-ti treaca. Halal baiat Zosimov! A prins grozav mese­ria. Si asa, ca sa nu-ti pierzi timpul, spuse el, īntorcāndu-se catre flacau, binevoieste de spune ce treaba ai? Sa stii, Rodea, ca e al doilea trimis care vine din cantelaria lor. Numai ca rāndul trecut a venit altul; cu acela ne-am lamurit. Cine a fost cel care a venit īnaintea dumitale?

— Trebuie sa fi fost acum doua zile, asa e. Alexei Semionovici o fi fost, tot de la noi, de la cantelarie.

— Dumnealui parea un om mai cu scaun la cap decāt dumneata, ce zici?

— Asa e, dumnealui e mai serios.

— Laudabil; hai, da-i drumul. Ce treaba ai?

— Iata: Afanasi Ivanovici Vahrusin, despre care cred ca ati auzit vorbindu-se de multe ori, īn urma rugamintii maicutei dumneavoastra, a trimis la cantelaria noastra niste bani pe care trebuie sa vi-i īnmīnam, īncepu flacaul, vorbind de-a dreptul lui Raskolnikov. Daca v-ati revenit īn fire, trebuie sa va īnmīnam treizeci si cinci de ruble, deoarece Semion Semionovici a fost īnstiintat despre aceasta de Afanasi Ivanovici, la rugamintea maicutei dumneavoastra, dupa cum s-a mai facut si alta data. Stiati?

— Da īmi amintesc Vahrusin zise Raskolnikov visator.

— Ai auzit? Il cunosti pe Vahrusin! striga Razumihin. Cum sa nu-si fi venit īn fire? De altfel, acum bag de seama ca si dumneata esti un om cu scaun la cap. Da. E placut sa auzi vorbe īntelepte.

— Chiar despre dumnealui e vorba, despre Vahrusin, Afanasi Ivanovici, care, la rugamintea maicutei dumneavoastra, v-a trimis si alta data, īn acelasi fel, banii, asa ca dumnealui n-a refuzat-o nici de data aceasta si l-a īncunostintat zilele trecute pe Semion Semionovici cum ca sa va dea treizeci si cinci de ruble, īn asteptarea vremurilor mai bune.

— Asa, „īn asteptarea vremurilor mai bune', ai potrivit-o foarte bine; n-a fost rau nici ceea ce ai spus despre „maicuta dumneavoas­tra'. Si acum, ce zici: si-a revenit sau nu?

— Dupa mine asa o fi. Numai chitanta sa-mi dea.

— Are sa-ti dea. Ce ai acolo, registrul?

— Da.

— Ada-l īncoace. Haide, Rodea, scoala! Am sa te ajut; ia tocul si iscaleste, caci banii, fratioare, ne sunt acum mai dulci ca mierea.

— Nu trebuie, zise Raskolnikov, dīnd deoparte tocul.

Ce nu trebuie?


* Joc de cuvinte:Vrazumihin - numele deriva de la verbul vrazumit= a convinge, a povatui; iar Razumihin - de la substantivul razum = ratiune.


— N-am sa semnez.

— Ptiu, drace! Dar cum vrei sa iei banii? Fara chitanta?

— N-am nevoie de bani.

— N-ai nevoie de bani! Ba sa avem iertare, fratioare, eu sunt martor! Nu te nelinisti, e numai asa, iar aiureaza. De altfel, asa ceva i se īntīmpla si cānd nu este bolnav

Esti om cu judecata, o sa-l ajutam, adica, mai bine zis, o sa-i ducem māna si are sa semneze. Hai, ia tocul

— As putea sa vin alta data

— Nu, nu; ce sa te mai obosesti! Doar esti om cu judecata Haide, Rodea, de ce-l tii pe musafirul nostru? Nu vezi, te asteapta!

Si Razumihin voi cu dinadinsul sa duca māna lui Raskolnikov, silindu-l sa semneze.

— Lasa am sa semnez singur, rosti acesta, luīnd tocul si semnīnd īn registru.

Flacaul puse banii pe masa si pleca.

— Bravo! Si acum, fratioare, ti-e foame?

— Da, raspunse Raskolnikov.

— Nastasia, ai supa?

— A ramas de ieri, zise Nastasia, care statuse tot timpul alaturi.

— Cu cartofi si cu orez?

— Cu cartofi si cu orez.

— Eram sigur de asta! Hai, adu supa si adu si un ceai.

— Bine, acusica.

Raskolnikov privea toate acestea cu nespusa mirare, īnfricosat si naucit. Hotarīse sa taca si sa astepte, sa vada ce are sa se mai īntīmple. „Mi se pare ca nu aiurez, se gīndea el, totul pare sa fie real'

Nastasia se īnapoie peste doua minute cu supa si anunta ca acusi soseste si ceaiul. La supa aduse doua linguri, doua farfurii si tot tacāmul: solnita, piper, mustar pentru carne etc. Atāta ordine nu mai vazuse de multa vreme. Fata de masa era curata.

— Nastasiuska, n-ar fi rau ca Praskovia Pavlovna sa ne trimita vreo doua sticlute de bere. Le-om dovedi noi.

— Ian te uita la el, ce-i trebuie! bodogani Nastasia si iesi sa-i īmplineasca porunca.

Īncordat si ratacit, Raskolnikov se uita la tot ce se petrecea īn jurul lui. īn timpul asta, Razumihin se muta pe divan si, cuprinzīndu-l stīngaci, ca un urs, cu māna stīnga pe dupa gīt, desi Raskolnikov ar fi putut sa se ridice si singur, apropie cu dreapta o lingura de supa de gura lui, dupa ce sufla de vreo doua ori īn ea ca sa nu friga. Dar supa era abia calduta. Raskolnikov īnghiti lacom o lingura, apoi īnca una si īnca una. Dar dupa ce-i dadu cāteva linguri, Razumihin se opri deodata si declara ca mai mult nu-i poate da pīna nu-l īntreaba pe doctor.

Tocmai atunci sosi Nastasia, aducānd doua sticle de bere.

— Vrei ceai?

— Vreau.

— Ada ceai, Nastasia, repede, fiindca, īn ce priveste ceaiul, cred ca nu-i nevoie de aprobarea facultatii. Iata si berea!

Razumihin se muta pe scaun, trase supa si carnea īn fata lui si īncepu sa īnfulece cu o pofta de parca n-ar fi mīncat de trei zile.

— Eu, frate Rodea, manīnc la voi īn fiecare zi, bolborosi cāt īi īngaduia gura plina de carne, si toate acestea datorita Pasenkai, gazdei tale, dānsa trebaluieste si ma cinsteste din toata inima. Eu, fireste, nu zic nimic, dar nici nu protestez. Iata si Nastasia cu ceaiul. Ia te uita ce femeie vrednica! Nastenka, vrei bere?

— Du-te īncolo!

— Dar ceai? -Fie.

— Toarna. Stai sa-ti torn eu; sezi la masa.

Si, facānd pe gazda, umplu o cana cu ceai, apoi īnca una; īsi lasa prīnzul si se muta din nou pe divan. Ca si mai īnainte īl cuprinse pe bolnav cu bratul pe dupa gīt, īl salta pe perne si īncepu sa-i dea ceai cu lingurita, suflīnd de zor īn el, ca si cum ar fi fost lucrul cel mai important, salvator chiar pentru īntremarea acestuia. Raskolnikov se lasa dadacit fara sa scoata o vorba, cu toate ca se simtea īn stare sa se ridice si sa se aseze īn pat, fara ajutor strain, si destul de stapīn pe māinile lui ca sa tina lingurita sau ceasca, si poate chiar īn stare sa mearga. Dar un instinct ciudat, viclean, aproape animalic, īl sfatuia sa-si tainuiasca deocamdata puterile, sa ramīna la pīnda, sa se prefaca chiar, la nevoie, ca n-are capul īnca limpede si, īntre timp, sa traga cu urechea si sa afle ce se petrece. De altfel, nu-si putu stapīni multa vreme dezgustul; dupa ce īnghiti vreo zece lingurite de ceai, īntoarse capul, respinse capricios lingurita si recazu pe perna. Sub capul lui erau perne adevarate, de puf, cu fete de perna curate; bagase de seama cu mirare acest lucru.

— Pasenka trebuie sa ne trimita chiar astazi dulceata de zmeura, sa-i putem pregati o bautura bolnavului, zise Razumihin, asezīndu-se la locul lui si īncepīnd iar sa manīnce supa si sa bea bere.

— De unde sa ia zmeura? īntreba Nastasia, tinīnd īn cele cinci degete raschirate farfurioara cu ceai si sorbindu-l „prin zahar'.

— Zmeura, draga mea, o va lua de la bacanie. Vezi tu, Rodea, cāt timp ai fost bolnav, aici s-au īntīmplat multe. Dupa ce ai sters-o de la mine ca un hot, fara sa-mi spui unde stai, m-am īnfuriat atāt de rau, īncāt m-am hotarīt sa te gasesc si sa te pedepsesc cum se cuvine. M-am pus sa te caut chiar īn aceeasi zi. Am umblat, am umblat si am tot īntrebat. Uitasem unde stai acum; de altfel, nici n-am stiut vreodata, dar mi-am adus aminte de locuinta de altadata, stiam ca e līnga Cinci Colturi, īn casa lui Harlamov. Ce-am mai cautat casa aceea a lui Harlamov! Pīna la urma am aflat ca nici nu era a lui Harlamov, ci a lui Buh. Auzi dumneata ce īncurcatura īn mintea mea! Eram tare furios. Asa de furios, ca a doua zi m-am dus -fie ce-o fi - la biroul de adrese si īnchipuieste-ti: īn mai putin de doua minute mi te-au gasit acolo. Esti īnscris īn registru.

— Īnscris īn registru?

— Fireste; pe generalul Kobelev īnsa nu l-au putut gasi cāt am fost acolo. Ei, dar asta e o poveste lunga. Si asa, cum am dat buzna aici, ti-am aflat toate treburile; stiu tot, tot, fratioare; sa-ti spuna si dīnsa; l-am cunoscut si pe Nikodim Fomici si pe Ilia Petrovici mi l-au aratat, l-am cunoscut si pe portar si pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la circumscriptie si, īn sfīrsit, ce-i mai strasnic am cunoscut-o pe Pasenka īnsasi; īntreab-o pe Nastasia

— Ai īmblīnzit-o, spuse Nastasia, zīmbind cu subīnteles.

— De ce nu-ti pui zahar īn ceai, Nastasia Nikiforovna?

— Tii, drace! striga Nastasia, pufnind īn rās. Si nici macar nu-s Nikiforovna, ci Petrovna, adauga dīnsa dupa ce-si curma rāsul.

— O sa tinem minte data viitoare. Si asa, fratioare, ca sa nu lungim vorba, am vrut mai īntīi sa-i scutur nitel ca sa distrug toate prejudecatile din partea locului; dar Pasenka a īnvins. Eu, fratioare, nici nu ma asteptam sa fie atāt de avenanta, ce zici? Ce crezi?

Raskolnikov tacuse si nu-si luase nici o clipa privirea nelinistita de la el, tacea si acum, si-l privea mai departe tinta.

— Chiar foarte draguta, urma Razumihin; tacerea lui Raskol­nikov parea ca nu-l tulbura defel, dimpotriva, ai fi zis ca īntarea spusele lui. E foarte bine īn toate privintele.

— Ce lighioana! exclama din nou Nastasia, careia, pesemne, īi facea o neasemuita placere sa-l asculte.

— Ce e prost, frate, e ca n-ai stiut de la īnceput cum s-o iei. Cu dānsa trebuia sa procedezi altfel. Se poate spune ca are un caracter ciudat! Dar despre caracter o sa vorbim alta data īnsa cum ai izbutit, de pilda, sa īmpingi lucrurile pīna acolo, īncāt sa īndraz­neasca sa nu-ti trimita de mīncare? Sau, cum a fost cu polita aceea? Ai īnnebunit de te-ai apucat sa dai polite? Sau, acel plan de casatorie de pe vremea cānd traia fie-sa, Natalia Egorovna Stiu tot! De altfel, acesta este un punct delicat si eu sunt un magar ca m-ating de el; iarta-ma, te rog. Dar, a propos de prostie, nu gasesti, fratioare, ca Praskovia Pavlovna e mai putin proasta decāt s-ar putea crede la prima vedere? Ce zici?

— M-da, strecura printre dinti Raskolnikov, privind īntr-o parte, īntelegīnd ca era mai bine sa īntretina conversatia.

— Nu-i asa? striga Razumihin, fericit ca i s-a raspuns. Dar nici prea desteapta nu este, hai? Un caracter cu totul, cu totul neobisnuit! Eu, sa-ti spun drept, frate, nu īnteleg zau asa Are cel putin patruzeci de ani. Sustine īnsa ca ar avea treizeci si sase si are tot dreptul s-o faca. De altfel, īti jur ca o judec mai ales cerebral, metafizic, cum s-ar zice, trebuie sa-ti spun ca s-au legat aici īntre noi niste relatii teribil de īncurcate! Nu pricep nimic! Dar toate acestea sunt fleacuri, cāt despre dānsa, vazīnd ca nu mai esti student, ca ti-ai pierdut hainele si meditatiile, si ca o data ce a murit fiica ei nu mai avea nici un rost sa te tina ca pe o ruda, s-a speriat; si cum tu, pe de alta parte, traiai īn coltul tau, fara sa cauti sa pastrezi relatiile de mai īnainte, i-a venit ideea sa te dea afara din casa. Intentia o avusese de mult, dar nu voia sa piarda polita aceea. Si apoi, chiar tu ai asigurat-o ca are s-o achite maica-ta

— Asta a fost o ticalosie din partea mea Mama numai ca nu cerseste am mintit numai pentru ca sa ma tina īn casa si sa-mi dea de mīncare, zise tare si raspicat Raskolnikov.

— Da, bine ai facut. Dar vezi tu, tocmai atunci apare domnul Cebarov, consilier de curte si om de afaceri. Fara dānsul, Pasenka n-ar fi facut nimic īmpotriva ta, prea-i sfioasa din fire; dar omul de afaceri nu-i de fel sfios si īn primul rānd, fireste, a pus īntrebarea: exista vreo speranta ca polita sa fie platita? Raspuns: exista, fiindca exista o oarecare mamica, o mama, care, din cele o suta douazeci si cinci de ruble pensie, mai bine ar muri ea de foame decāt sa-l lase īn īncurcatura pe Rodenka al ei, si mai exista si o surioara, care pentru fratiorul ei este gata sa se vānda ca roaba. Pe asta s-a bizuit omul nostru Ce te framīnti? Eu, fratioare, am aflat acum tot adevarul despre tine, nu degeaba ti-ai deschis sufletul īn fata Pasenkai pe vremea cānd va socoteati rude, si acum ti-o spun frateste Asa-i viata: omul cinstit si cu sufletul sensibil vorbeste deschis, iar omul de afaceri asculta si la timpul prielnic te īnhata. Si dīnsa i-a cedat polita aceea, chipurile, contra plata, iar Cebarov a cerut formal achitarea ei, fara sa se sfiasca de fel. Cānd am prins de veste, am vrut mai īntīi, pentru linistea sufletului meu, sa-l scutur nitel si pe dīnsul, dar tocmai atunci s-a stabilit armonia īntre mine si Pasenka, si am pus-o sa īnabuse actiunea īn fasa, garantīndu-i ca ai sa-i platesti tot. Am garantat pentru tine, auzi, fratioare? L-am chemat pe Cebarov, i-am vīrīt zece carboave sub nas, i-am luat hīrtia si acum am cinstea sa ti-o prezint. Acum esti dator numai pe cuvīnt! Poftim, ia-o; am si anulat-o, asa cum scrie la carte.

Razumihin puse pe masa polita. Raskolnikov o privi si se īntoarse la perete, fara a scoate un cuvīnt. Razumihin paru nemul­tumit.

— Vad, frate, zise el peste o clipa, ca iar am nimerit prost. Am vrut sa te distrez, sa te īnveselesc cu palavrele mele si mi se pare ca n-am reusit decāt sa te amarasc.

— Tu erai cel pe care nu-l puteam recunoaste īn timp ce deli­ram? īntreba Raskolnikov, dupa un minut de tacere, fara sa īntoarca spre el capul.

— Eu, ba chiar te-au apucat furiile din pricina asta, mai ales atunci cānd l-am adus pe Zametov.

- Pe Zametov? Pe secretar? Pentru ce?

Raskolnikov se īntoarse brusc si-si pironi ochii asupra lui Razumihin.

— Ce ai? De ce te sperii? Omul voia sa te cunoasca; chiar el si-a exprimat dorinta, pentru ca i-am vorbit mult despre tine Altfel, de la cine as fi aflat atātea despre tine? Bun baiat, mai frate, un om minunat īn felul lui, fireste. Azi suntem prieteni, ne vedem mai īn fiecare zi. Caci m-am mutat īn cartierul asta. Nu ti-am spus? M-am mutat de curānd. Am fost de doua ori īmpreuna cu el la Laviza. īti aduci aminte de ea, de Laviza Ivanovna?

— Am batut cāmpii īn timp ce deliram?

— S-ar fi putut altfel? Nici nu mai stiai pe ce lume esti!

— Si ce-am spus?

— Asta-i acum! Ce-ai vorbit? Se stie cāte bazaconii spun oamenii īn delir Si acum, frate, ca sa nu pierdem vremea de pomana, hai sa ne vedem de treaba.

Razumihin se scula si puse māna pe sapca.

— Ce-am vorbit cānd deliram?

— Ia te uita, o tine una si buna: ce-am vorbit, ce-am vorbit. Nu cumva ti-e frica sa nu fi tradat vreun secret? Nu te teme, n-ai scapat nici un cuvīnt despre contesa. Īn schimb, ai tot vorbit despre un buldog, despre niste cercei si lantisoare, despre ostrovul Krestovski, despre nu stiu care portar, despre Nikodim Fomici, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar. Apoi te-a preocupat grozav propriul tau ciorap, grozav te mai interesai de el! Cereai īntruna: dati-mi ciorapul! Zametov, el īnsusi, a rascolit prin toate ungherele īn cautarea ciorapului tau, ba chiar ti-a dat porcaria aceea cu propriile lui mīnute, īmpodobite cu inele si spalate cu parfum. Abia atunci te-ai potolit si o noapte ai tinut porcaria asta īn māna: nu mai puteam sa ti-o smulgem. Si acum cred ca mai zace undeva pe sub plapuma. Apoi ai cerut sa-ti dam franjurile taiate de la pantaloni, si ce te-ai mai rugat, cu lacrimi īn ochi! Am īncercat sa te descoasem: ce-i cu franjurile acelea? Dar n-am putut pricepe nimic Si acum, la treaba. Uite aici treizeci si cinci de ruble: iau din ei zece si peste vreo doua ore am sa-ti prezint socoteala. Īntre timp, am sa-l īnstiintez pe Zosimov, cu toate ca si asa trebuie sa vina, ca-i trecut de unsprezece. Dumneata, Nastenka, īn lipsa mea, sa vii cāt mai des sa vezi ce face, daca vrea sa bea sau poate are nevoie de altceva Pasenkai am sa-i spun chiar eu īndata tot ce e de trebuinta. La revedere!

— Auzi dumneata: īi zice Pasenka! Al naibii strengar! mormai Nastasia īn urma lui; apoi deschise usa, trase cu urechea, dar nu se mai putu stapīni si fugi jos.

Era prea curioasa sa afle ce-i spune stapīna-sii; se vedea limpede ca Razumihin o fermecase de-a binelea si pe ea.

De īndata ce usa se trīnti dupa Nastasia, bolnavul arunca pla­puma si sari ca un nebun din pat. Asteptase cu o nerabdare febrila sa-i vada plecānd pentru ca, īn lipsa lor, sa se apuce de treaba. Dar ce treaba? Tocmai acum, ca un facut, uitase despre ce era vorba. „Doamne, spune-mi un singur lucru: ei stiu sau īnca nu stiu? Daca stiu si doar se prefac ca nu stiu, ma pasuiesc cāt sunt īn pat si apoi, cānd m-oi īntrema, vor intra la mine si vor spune ca stiu de mult tot si ca doar s-au prefacut ca nu stiu Ce voiam sa fac? Am uitat, am uitat, parca e un facut; am uitat, cu toate ca abia acum cāteva clipe stiam ce trebuie sa fac '

Sta īn mijlocul īncaperii si, cuprins de o chinuitoare nedumerire, īsi rotea privirile īnjur; se apropie de usa, o deschise, trase cu urechea; nu, altceva trebuia sa faca. Apoi, ca si cum si-ar fi adus aminte, se repezi īn coltul unde tapetul era rupt, īl cerceta, vīrī māna īnauntru, bījbīi, dar nu, nu era asta! Se apropie de soba, o deschise, rascoli cenusa; firele taiate de la pantaloni si zdrentele buzunarului rupt zaceau īnauntru asa cum le azvīrlise īn ziua aceea, prin urmare nu le vazuse nimeni. Apoi īsi aminti de ciorapul despre care tocmai īi vorbise Razumihin. Iata-l pe divan, sub plapuma, dar īl frecase si īl murdarise īntr-atāt, īncāt, fireste, Zametov nu putuse sa observe nimic.

„Zametov? Sectia! Pentru ce ma cheama la sectie? Unde este citatia? Stai am īncurcat: nu ma cheama acum, m-au chemat atunci! Si atunci mi-am cercetat ciorapul, iar acum acum am fost bolnav. Dar pentru ce a venit Zametov? Pentru ce l-a adus aici Razumihin? mormai el, neputincios, asezīndu-se pe divan. Ce-i asta? Tot mai staruie delirul sau totul e aievea? Pare sa fie aievea Stai, mi-am adus aminte: trebuie sa fug! Sa fug cāt mai repede, sa fug neaparat! Da dar īncotro? Unde-mi sunt hainele? N-am cizme! Le-au luat! Le-au ascuns! īnteleg! Paltonul īnsa l-au uitat aici! Iata si banii pe masa, slava Domnului! Iata si polita Am sa iau banii si am sa plec, am sa īnchiriez o alta camera si asa au sa-mi piarda urma! Dar biroul de adrese? Au sa ma descopere. Razumihin are sa ma gaseasca. Mai bine sa fug de tot departe īn America, si sa nu-mi mai pese de ei! Sa iau polita are sa-mi prinda bine acolo. Ce sa mai iau? Ei ma cred bolnav! Ei nu stiu ca pot sa merg, he-he-he! Am ghicit dupa ochii lor ca stiu tot! Numai sa cobor scara! Dar daca acolo au pus politisti de paza? Ce-i asta, ceai? Uite ca a mai ramas si bere, aproape o jumatate de sticla si e rece!'

Apuca sticla īn care mai ramasese un pahar de bere si o bau cu nesat, dintr-o singura sorbitura, ca si cum ar fi vrut sa-si stinga jarul din piept. Dar nu trecu nici un minut si berea i se urca la cap, apoi un fior placut īi strabatu spatele. Se culca si trase plapuma. Gīndurile bolnave si dezlīnate i se īnvalmasira si mai tare, apoi īl cuprinse o toropeala usoara, placuta. īsi īngropa cu desfatare capul īn perna, se īnveli strīns cu plapuma moale de vata, care luase locul mantalei studentesti rupte, de altadata, ofta si cazu īntr-un somn adīnc, greu, binefacator. Se trezi auzind ca cineva intrase īn odaie. Deschise ochii si-l vazu pe Razumihin, care daduse usa de perete si ramasese nedumerit īn prag, nestiind daca sa intre sau sa plece. Raskolnikov se ridica repede pe divan si-l privi fix, ca si cum ar fi īncercat sa-si aduca aminte ceva.

— A, nu dormi, uite ca am sosit si eu! Nastasia, adu legatura! striga Razumihin īn jos, pe scara. Acusi am sa-ti dau socoteala

— Cāt e ceasul? īntreba Raskolnikov, uitīndu-se nelinistit īn jurul sau.

— Ai dormit pe cinste, frate; s-a īnserat, o fi sase. Ai dormit vreo sase ceasuri

— Doamne! Ce-i cu mine?

— Si ce-i daca ai dormit? Sa-ti fie de bine! Unde te grabesti? Sa nu īntīrzii la īntīlnire? Timpul e al nostru. Te astept de trei ore, de doua ori am urcat pīna aici, dar tu dormeai. Am fost de doua ori la Zosimov: nu-i acasa, si pace. Eu m-am mutat azi, m-am mutat cu totul, īmpreuna cu unchiu-meu. Acum am si eu un unchi. Dar sa lasam astea, la treaba! Nastenka, adu legatura. Acusi o sa vedem noi Cum te simti, frate?

— Sunt sanatos tun, nu mai sunt bolnav Razumihin, esti de mult aici?

— Nu ti-am spus? Te astept de trei ceasuri.

— Nu despre asta e vorba, cānd ai ajuns aici?

— Cānd am ajuns aici?

— De cānd tot vii pe aici?

— Pai ti-am spus adineauri, sau nu-ti mai amintesti? Raskolnikov cazu pe gīnduri. Ca prin vis īsi amintea discutia de mai īnainte. Singur nu-si putea aduce aminte si-l privi īntrebator pe Razumihin.

— Hm, ai uitat! zise acesta. Mi s-a parut mie ca īnca nu esti īn apele tale Acu, dupa somn, te-ai mai refacut Zau, arati mult mai bine. Bravo! Hai la treaba! Acusi ai sa-ti aduci aminte de toate. Priveste mai bine aici, omule!

Razumihin desfacu legatura, care deocamdata īl interesa cel mai mult.

— Vezi tu, fratioare, tocmai asta ma framīnta cel mai tare. Pentru ca trebuie sa facem om din tine. Sa o luam dara de la īnceput: de sus. Vezi sapca asta? īncepu el, scotīnd din legatura o sapca destul de draguta, dar īn acelasi timp foarte obisnuita si ieftina. Hai s-o īncercam.

— Mai tīrziu, alta data, zise Raskolnikov, dīndu-i enervat māna deoparte.

— Ba, frate Rodea, tu sa nu mi te opui, mai tīrziu are sa fie prea tīrziu; si apoi n-am sa īnchid ochii toata noaptea, fiindca am cumparat-o fara sa-ti iau masura, pe ghicite. Perfect! exclama el, triumfator, īncercāndu-i-o. Ca de comanda! Palaria, dragul meu, este lucrul cel mai important īn īmbracamintea noastra, un fel de scrisoare de recomandare. Tolstiakov, un prieten de al meu, de fiece data cānd intra īntr-un local public, este nevoit sa-si scoata „capacul' de pe cap, cu toate ca ceilalti poarta palarii si sepci. Toata lumea crede ca o face din slugarnicie, adevarul este ca se rusineaza de cuibul de pasare ce-l poarta pe cap; e foarte rusinos din fire! Poftim, Nastenka, cele doua palarii; acest palmerston (Razumihin scoase dintr-un ungher tilindrul diform al lui Raskolnikov, caruia cine stie de ce īi spunea palmerston) si acest giuvaier! Pretuieste-o, Rodea, cam cāt crezi ca am dat pe ea? Nastasiuska, dumneata ce spui? se īntoarse el spre femeie, vazīnd ca Raskolnikov nu-i raspunde.

—Ar fi dat si tu douazeci de copeci, raspunse Nastasia.

—Proasto, douazeci de copeci! striga Razumihin. Azi cu doua­zeci de copeci nu te-as putea cumpara nici macar pe tine! Optzeci de copeici. Si numai pentru ca a fost purtata. Ce-i drept, m-am īnteles cu vīnzatorii: daca se rupe, la anu', īti da alta gratis, zau! Si acum, sa trecem la Statele Unite ale Americii, cum le spuneam noi cānd eram īn liceu. Te previn, ma mīndresc cu pantalonii (si el desfacu īn fata lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri de stofa de vara), nici o pata, nici o rosatura si cāt se poate de buni, desi cam purtati, la fel jiletca, la culoare, dupa cum cere moda. E chiar mai bine ca au mai fost purtate: sunt mai moi, mai fine Vezi tu, Rodea, ca sa faci cariera īn lume, este suficient, dupa parerea mea, sa te tii īn pas cu sezonul; daca n-ai sa ceri īn ianuarie sparanghel, īti pastrezi cāteva ruble īn buzunar, acelasi lucru si īn privinta cumparaturilor mele. Acum e sezonul de vara si am facut cumpa­raturi de vara, fiindca la toamna si asa sezonul va cere un material mai calduros si va trebui sa-ti arunci hainele cu atāt mai mult cu cāt, pīna atunci, se vor rupe de la sine. Hai, pretuieste! Cāt fac dupa parerea ta? Doua ruble si douazeci si cinci de copeici! Si tine minte, le-am luat cu aceeasi conditie: īi uzezi pe astia, la anul primesti alta pereche pe de gratis! La pravalia lui Fedeaev nici nu se mai vinde altfel: platesti o data si-ti ajunge pentru toata viata, pentru ca a doua oara nu mai calci pe acolo. Hai acum sa trecem la cizme — ce spui, cum sunt? Se vede ca-s purtate si materialul este de asemenea strain: le-a vīndut saptamāna trecuta, la hala de vechituri, secretarul legatiei engleze; nu le-a purtat decāt sase zile, dar avea omul mare nevoie de bani. Pretul: o rubla si cincizeci de copeci. E bine?

—Poate ca nu-s pe masura lui! se amesteca Nastasia.

— Nu sunt pe masura! Dar asta ce-i? Razumihin scoase din buzu­nar cizma lui Raskolnikov, veche, gaurita, scorojita, plina de noroi uscat. M-am dus pregatit. Dupa hīzenia asta, vīnzatorii au dedus adevarata masura. Toata treaba s-a facut cu inima buna. Cāt despre rufarie, ne-am īnteles cu gazda. Īn primul rānd, trei camasi de pīnza, dar cu partea de sus la moda Si asa: optzeci de copeici sapca, doua ruble douazeci si cinci restul hainelor, asta face trei ruble si cinci copeici; o rubla si jumatate cizmele, ca-s tare bune, face patru ruble cincizeci si cinci de copeci si cinci ruble rufaria, ne-am īnteles angro asadar: exact noua ruble cincizeci si cinci de copeici. Poftim patruzeci si cinci de copeici, rest īn pitaci de arama, si asa, dragul meu Rodea, īmbracamintea a fost reconstituita pentru ca, dupa parerea mea, paltonul nu numai ca mai poate sa te serveasca, dar are chiar un aspect deosebit de distins; asa e cānd īti comanzi hainele la Charmeur! Cāt despre ciorapi si toate celelalte, le las īn seama ta; mai avem douazeci si cinci de ruble; īn privinta Pasenkai si a chiriei, sa nu te nelinistesti; ti-am spus doar ca ne bucuram de un credit nelimitat. Si acum, fratioare, da-mi voie sa te primenesc, ca s-ar putea ca boala sa zaca acum tocmai īn camasa

— Lasa! Nu vreau! īl respinse Raskolnikov, care ascultase īn sila relatarea fortat glumeata cu privire la cumpararea hainelor

— Nu se poate, fratioare! Pentru ce atunci mi-am rupt eu pin­gelele? starui Razumihin. Nastasiuska, nu te rusina, da-mi o mīna de ajutor, uite asa!

Si, cu toata īmpotrivirea lui Raskolnikov, Razumihin īl primeni. Bolnavul cazu pe perna si vreo doua minute nu scoase o vorba. „Cānd au sa ma lase īn pace?' se gīndea el.

— Cu ce bani ai cumparat toate astea? īntreba el, īn sfīrsit, privind peretele.

— Bani? Asta-i buna! Pai, cu banii tai. De dimineata a fost pe aici omul lui Vahrusin, ti-a trimis mama banii, ori ai uitat?

— Acum īmi amintesc rosti Raskolnikov, dupa o lunga si ur­suza tacere.

Razumihin se īncrunta si-l privi īngrijorat.

Usa se deschise si intra īn odaie un barbat īnalt si trupes, care īi paru cunoscut lui Raskolnikov.

— Zosimov! īn sfīrsit! striga Razumihin, fericit.


Capitol IV



Zosimov era un barbat de douazeci si sapte de ani, īnalt si gras, cu obrazul umflat si palid, bine ras, cu parul blond spalacit, lins, cu ochelari si inel mare de aur pe degetul plinut. Purta un pardesiu larg, bine croit, pantaloni de vara de culoare deschisa; īn general, toate hainele lui erau largi, īngrijite si elegante; rufaria — ire­prosabila. Lantul de la ceas - masiv. Vorbea īncet, moale si, īn acelasi timp, cu un ton sigur, bine studiat; afectarea, de altfel tainuita cu grija, se facea simtita īn fiecare clipa. Toti cei care-l cunosteau gaseau ca era un om greu de mistuit, dar ca-si cunostea meseria.

— Am fost de doua ori la tine, frate S-a trezit, vezi! striga Razumihin.

— Vad, vad; si cum ne simtim acum? īl īntreba Zosimov pe Raskolnikov, privindu-l tinta si asezīndu-se pe divan la picioarele lui, unde se instala īndata cāt se poate de comod.

— E prost dispus, urma Razumihin. L-am primenit adineauri si era cāt pe-aci sa plīnga.

— Nu-i de mirare; puteati sa mai asteptati cu rufaria, daca nu avea pofta sa se schimbe Pulsul e bun. Capul tot mai doare īnca, hai?

— Sunt sanatos, sunt sanatos tun! starui cu īncapatīnare si ener­vare Raskolnikov si, zicānd aceste vorbe, se ridica īn capul oaselor, fulgerānd-l cu privirea, dar pe loc recazu pe perna si se īntoarse cu fata la perete.

Zosimov īl observa atent.

— Foarte bine merge struna, rosti el moale. A māncat ceva? Razumihin īi spuse ce si cum, si-l īntreba ce putea sa-i mai dea de māncare.

— Poti sa-i dai tot ce vrei supa, ceai īn afara de ciuperci si castraveti, bineīnteles si nici carne sa nu-i dai, si nici dar e de prisos sa mai vorbim si-l privi cu īnteles pe Razumihin. Anulam doctoria, anulam toate celelalte; am sa vad māine ce mai e de facut N-ar fi rau nici azi ei, da

— Māine seara am sa-l scot la plimbare īn parcul Iusupov! hotarī Razumihin. Apoi o sa intram la „Palais de Cristal'.

— Eu nu l-as scoate deloc māine, sau poate, putin ei, dar asta o sa vedem.

— Ce rau īmi pare. Tocmai astazi īmi sarbatoresc mutarea si stau la doi pasi de aici; m-ar bucura sa vina si el. Macar sa stea culcat pe divan īn mijlocul nostru! Tu vii? īl īntreba Razumihin. Sa nu uiti, mi-ai promis.

— Poate ceva mai tīrziu. Ce ai organizat acolo?

— Mai nimic: ceai, votca, hering. O sa fie si placinta; ne adunam mai multi prieteni.

— Cine anume?

— Sunt mai toti de prin partea locului si aproape toti cunostinte noi, īn afara de batrīnul meu unchi, dar si el e nou printre noi, fiindca a sosit abia ieri la Petersburg cu nu stiu ce trebusoare de-ale lui; ne vedem o data la cinci ani.

— Cine e?

— Eh, el si-a facut veacul prin provincie, ca diriginte de posta Acum are o pensioara, saizeci si cinci de ani, ce sa mai vorbim De altfel, mi-e tare drag. Are sa vina Porfiri Petrovici, comisarul anchetelor din orasul nostru, un bun cunoscator al legilor. De altfel, tu-l cunosti

— Mi se pare ca si el īti este ruda?

— De departe; ce te īncrunti? Stiu, v-ati certat īntr-o zi. Esti īn stare sa nu vii din pricina lui?

— Nici nu-mi pasa de el

— Cu atāt mai bine. Au sa mai fie niste studenti, un profesor, un functionar, un muzicant, un ofiter, Zametov

— Spune-mi, te rog, ce legatura poate fi īntre tine sau dīnsul, Zosimov arata cu capul spre Raskolnikov, si un Zametov oarecare?

— Of, ce ti-e si cu oamenii acestia superiori! Principii! Esti captusit tot numai de principii; nici nu īndraznesti sa faci un pas dupa cum ti-e voia; iar eu spun: omul sa fie bun, asta-i principiul, de rest nu-mi pasa. Iar Zametov este un om minunat.

— Da, ia mita.

— Si ce daca ia? Nu ma intereseaza! Ce-i daca ia? striga deodata Razumihin, īnfierbīntīndu-se. Parca eu ti l-am laudat fiindca ia mita? Am spus numai ca e bun īn felul lui! Iar daca ar fi sa jude­cam lumea sub toate aspectele, cīti oameni cumsecade ar mai ramīne īn picioare? Sunt convins ca īn acest caz lumea n-ar da pe mine, cu haine cu tot, mai mult de o ceapa degerata si īnca asta numai īn cazul cānd i s-ar oferi si persoana ta pe deasupra!

— Prea putin; eu as da pentru tine doua cepe

— Iar eu pentru tine n-as da decāt una! Sa mai faci spirite si alta data! Zametov e un pusti, mai trebuie tras de urechi, si tocmai de aceea e bine sa-l atragem si nu sa-l respingem. Nu īndrepti nicio­data omul respingīndu-l, mai ales cānd e vorba de un baietandru. Cu un pustan trebuie sa te porti de doua ori mai cu bagare de seama. Eh, voi īncuiatilor, cu idei progresiste, nu pricepeti nimic! Respecta, ca sa fii respectat! Daca vrei sa stii, apoi noi doi avem si o preocupare comuna.

— As fi curios sa aflu care anume?

— Tot īn legatura cu zugravul, adica cu vopsitorul acela īl scoatem noi din bucluc. De altfel, nici n-are sa fie greu. Cazui lui este clar, clar de tot. Noi doar o sa-i grabim eliberarea.

— Care vopsitor?

— Cum, nu ti-am spus nimic? Nu? Ba mi se pare ca īncepusem sa-ti povestesc e īn legatura cu asasinarea batrīnei camatarese, a vaduvei arhivarului acela acum a fost arestat un vopsitor

— Despre acel asasinat am auzit īnainte sa-mi vorbesti tu, si cazul ma intereseaza īntr-o anumita masura fiindca īn sfīrsit, am citit īn ziare! Dar despre

— Au ucis-o si pe Lizaveta! se amesteca Nastasia, vorbindu-i lui Raskolnikov.

Ramasese toata vremea īn odaie, rezemata de usa, si ascultase ce se vorbea.

— Pe Lizaveta? repeta Raskolnikov, abia auzit.

— Pe Lizaveta, precupeata, n-o cunosti? Venea aici, jos. Ti-a dres o camasa.

Raskolnikov se īntoarse spre perete, alese pe tapetul galben cu floricele albe una mai aparte, cu niste liniute cafenii, si īncepu s-o studieze atent: cāte petale are, cum sunt crestate, cāte liniute sunt? Simtea ca-i amortesc mīinile si picioarele, parca nici nu mai erau ale lui, dar nu īncerca sa faca vreo miscare, tot privind cu īncapatīnare floricica.

— Ce-i cu vopsitorul? īntrerupse Zosimov, cu vadita enervare, vorbaria Nastasiei.

Femeia ofta si tacu.

— Pai, l-au īnscris si pe el pe lista prezumtivilor ucigasi! urma cu īnsufletire Razumihin.

— Sunt dovezi?

— Dovezi! Pe dracu! De altfel, īl suspecteaza pe temeiul unui indiciu, dar acest indiciu nu este o dovada, si asta trebuie demon­strat! Aceeasi poveste ca atunci cānd i-au luat si i-au interogat mai īntīi pe cei doi, cum le zice da, Koh si Pestreakov. Vai, ce ancheta stupida! Chiar daca esti cu totul strain de chestia asta, dar tot te revolta! S-ar putea ca si Pestreakov sa vina azi la mine Dar, Rodea, cunosti si tu povestea, s-a īntīmplat īnainte de a te īmbolnavi, chiar īn ajunul zilei cānd ai lesinat la sectie, tocmai se vorbea despre asta

Zosimov privi atent la Raskolnikov: acesta nu facu nici o miscare.

— Stii ceva, Razumihin? Ma uit la tine si ma gīndesc: prea te amesteci tu īn treburile altora! spuse Zosimov.

— Ei, si o sa-l scoatem totusi din bucluc! striga Razumihin, izbind cu pumnul īn masa. Stii ce ma supara mai cu seama? Nu ca se īnsala, greseala poate fi iertata; greseala poate duce la adevar. Nu ma revolta faptul ca oamenii acestia se īnsala si sunt atāt de īncrezuti, īncāt nu vor sa admita ca pot gresi. Am toata stima pentru Porfiri, dar Stii ce i-a zapacit īn primul rānd? Usa era īnchisa, iar atunci cānd au adus portarul - au gasit-o deschisa; prin urmare, Koh si Pestreakov au ucis! Auzi logica!

— Nu te aprinde; au fost retinuti, si atāta tot; nu se putea altfel Stii, l-am mai īntīlnit pe acest Koh: cumpara de la batrīna amanetele nerascumparate, stiai?

— Un snapan! Cumpara si polite. Frumoasa meserie, lua-l-ar dracii, nu-mi pasa de el! Stii de ce ma īnfurii? Ma revolta rutina lor īnvechita, anchilozata era momentul, īn cazul acesta, s-o dea deoparte si sa se deschida un drum nou. Numai folosind datele psi­hologice se poate da de urma ucigasului. „Avem fapte!' spun ei. Dar faptele nu īnseamna totul; felul de a le interpreta e cel putin tot atāt de important pentru a reusi sa descoperi adevarul!

Dar tu stii sa le interpretezi?

— Nu se poate sa taci cānd simti, simti īn adīncul tau, ca ai putea sa ajuti sa se descopere Ehe! Cunosti toate amanuntele?

— Astept sa aud ce e cu vopsitorul acela.

— Atunci asculta: exact a treia zi dupa asasinat, dimineata, pe cānd ei tot se mai cazneau cu interogatoriul lui Koh si Pestreakov, cu toate ca amīndoi au putut sa dovedeasca pas cu pas tot ce au facut (era limpede ca ziua), a iesit la iveala un fapt cu totul neastep­tat. Un oarecare taran Duskin, proprietarul cīrciumii din fata casei īn care s-a petrecut crima, se prezinta la sectie, aducānd o cutiuta cu niste cercei de aur, si spune o īntreaga poveste: „Alaltaieri, zice, pe īnserate, sa fi trecut putin de ora opt (de retinut ziua si ora! īti dai seama?), lucratorul zugrav Nikolai, care a mai fost pe la mine ziua, a venit īn fuga mare si mi-a adus cutiuta cu cercei de aur si pietricele, si mi-a cerut sa-i dau doua ruble si sa i le primesc amanet, iar la īntrebarea mea: de unde ai luat-o? a raspuns ca a gasit cutiuta pe trotuar. Eu nu l-am descusut (asa spune Duskin), i-am dat o bumasca (o rubla adica), fiindca m-am gīndit ca daca n-o amaneteaza la mine, o sa se duca la altul si tot are sa-i dea bani, asa ca-i mai bine sa fie īn mīinile mele, ca de: daca pui bine, ai de unde lua mai tīrziu, iar daca se afla ceva sau se zvoneste cine stie ce, o īnfatisez eu un se cuvine.' Fireste, minciuni gogonate, fiindca eu īl cunosc pe Duskin: e camatar, tainuitor de obiecte furate si, de buna seama, nu l-a jefuit pe Nikolai de un obiect de treizeci de ruble cu scopul de a-l „īnfatisa'. S-a speriat, asta e. Dar, la dracu, asculta mai departe - iata ce-a mai spus acest Duskin: „Pe mujicul asta, adicatelea pe Mikolai Dementiev, īl cunosc de cānd era copil, e din partile noastre, din Zaraiski, ca si noi tot din gubernia Reazan suntem. Nikolai nu are darul betiei, dar bea si el cānd are cu ce, si stiu ca a lucrat īn seara aceea ca zugrav īmpreuna cu Mitrei, ca si Mitrei īi tot dintr-un sat cu dīnsul. Cum a capatat bumasca, a schimbat-o pe loc, a baut doua paharele unul dupa altul, a luat restul, si dus a fost; pe Mitrei nu l-am vazut atuncea cu dīnsul. A doua zi, aflai ca Aleona Ivanovna si surioara dumneaei, Lizaveta Ivanovna, au fost ucise cu toporul: le cunosteam si atunci am intrat la banuiala cu privire la cercei, fiindca stiam ca raposata dadea bani pe amanet. M-am dus la casa aceea si i-am descusut pe ai casei, asa ca pentru mine, pe īndelete, iar cea dintīi īntrebare mi-a fost daca Mikolai mai era acolo? Si mi-a zis Mitrei ca Mikolai s-a pus pe bautura, ca a venit acasa īn zori, beat turta, a stat ca la vreo zece minute si a plecat iar; de atunci Mitrei nu l-a mai vazut si ispravea lucrarea singur. Lucrau amīndoi pe aceeasi scara cu femeile ucise, la etajul unu. Auzind astea toate, n-am spus nimanui nimic (asa zicea Duskin), dar am cautat sa aflu despre crima aceea tot ce am putut; si m-am īnapoiat acasa, banuindu-l si mai tare. Azi-dimineata, pe la orele opt (a treia zi, pricepi tu?), numai ce vad ca vine la mine Mikolai, bine afumat, dar nu beat cāt sa nu priceapa ce-i spun. Se asaza pe lavita, sta si tace. Afara de el, īn circiuma nu era decāt un om strain si īnca unul, pe care-l cunosc bine, si-l lasasem sa doarma pe lavita. Mai erau si doi baieti de-ai nostri. «L-ai vazut pe Mitrei?» zic. «Nu, zice, nu l-am vazut.» «Si nici nu ai fost pe aici?» «Nu, zice, n-am mai fost de doua zile.» «Si unde ai mers noaptea asta?» «Apoi, zice, la Peski, la cei din Colomna.» «Da cer­ceii, zic, de unde i-ai luat?» «I-am gasit pe trotuar.» Si a spus-o asa, nu stiu cum, de nu puteai sa-l crezi, si fara sa mi se uite īn fata. «Da', zic, ai auzit ce s-a īntīmplat īn seara aceea si īn ceasul acela, pe aceeasi scara?» «Nu, zice, n-am auzit nimic.» īi spun ce si cum, iar el ma asculta cu ochii holbati, si se facuse alb ca varul la fata, si numai ce-l vad ca pune māna pe sapca si da sa plece. Am vrut sa-l opresc pe loc: «Stai, Mikolai, zic, nu vrei sa bei ceva?» si i-am facut semn cu ochiul baiatului, sa tina usa, iar eu am iesit de dupa tejghea. As! A tīsnit pe līnga mine, a zbughit-o īn strada si fuga īn ulicioara; si dus a fost. De atuncea nu m-am īndoit defel ca el e vinovatul, numai el'

— Fireste! rosti Zosimov.

— Stai! Asculta pīna la sfīrsit. Bineīnteles, ai nostri au pornit īn goana sa-l caute pe Mikolai; pe Duskin l-au retinut, au facut o perchezitie, l-au retinut si pe Mitrei; i-au luat la trei pazeste si pe cei din Colomna si acum doua zile iata ca mi-l aduc si pe Mikolai: pusesera māna pe el īn apropiere de bariera X., la han. Venise acolo, īsi scosese crucea de argint de la gīt si īn schimbul ei ceruse un paharut. I-au dat. Ceva mai tārziu, o femeie s-a dus sa mulga vaca si vede, prin crapatura, ca Mikolai al nostru a legat cureaua de o grinda īn sura de alaturi, s-a suit pe un lemn si da sa-si puna stre­angul de gāt; femeia a īnceput sa urle ca o smintita si s-a adunat lumea: „Aha, de astia-mi esti!' „Duceti-ma, zice, la cutare sectie de politie, vreau sa spun tot.' Si mi l-au īnfatisat cu onorurile cuvenite la sectia respectiva, adica aici, īn cartierul nostru. Īncep sa-l īntrebe: „Cine esti?', „ce esti?', „cīti ani ai?', „douazeci si doi' etc. I-au pus īntrebarea: „Cānd ai lucrat cu Mitrei, n-ai vazut cumva pe cineva pe scara īn ziua de, la ora cutare?'. Si el a raspuns: „Poate sa fi trecut careva, dar nu am bagat de seama'. „Nu cumva ai auzit vreun zgomot sau altceva?' „N-am auzit nimic deosebit.' „Dar tu, Mikolai, ai stiut īn ziua cutare, ca vaduva cutare si sora ei au fost ucise si jefuite īn ziua cutare, la ora cutare?' „Nici n-am stiut, nici n-am auzit. Abia a treia zi am aflat de la Afanasi Pavlīci, la circiuma.' „Da' cerceii de unde i-ai luat?' „I-am gasit pe trotuar.' „Da' a doua zi de ce n-ai venit la lucru cu Mitrei?' „Fiindca m-am pus pe bautura.' „Unde?' „Acolo si acolo.' „Da' de la Duskin de ce ai fugit?' „M-am speriat tare.' „De ce te-ai speriat?' „Ca ma baga la racoare.' „Pai de ce te-ai speriat daca nu te simti vinovat cu nimic?' Ma crezi sau nu ma crezi, Zosimov, dar īntrebarea i-a fost pusa literalmente īn acesti termeni, stiu precis, ca mi-a fost redata exact! Ce zici? Ai?

— Ce vrei, probele totusi exista.

— Eu nu-ti vorbesc acum de probe, eu īti spun despre felul cum a fost pusa īntrebarea, despre felul īn care īsi īnteleg ei rolul! Ei, drace! Si mi l-au strāns, si mi l-au strāns cu usa pīna a recunoscut. „N-am gasit cerceii pe trotuar, i-am gasit īn locuinta pe care o vopseam īmpreuna cu Mitrei.' „Cum i-ai gasit?' „Iac-asa. Am vop­sit toata ziua aceea cu Mitrei, pīna pe la opt, si ne pregateam sa plecam acasa. Mitrei a luat pensula si mi-a dat una peste bot cu vopsea, si pe urma a luat-o la fuga, iara eu dupa el. Am fugit si am tot tipat ca un apucat, iar cānd am ajuns din scara īn gang, am dat, din fuga, peste un portar si niste domni. Cīti erau — nu stiu. Portarul m-a suduit si un alt portar de asemenea, apoi a iesit si muierea por­tarului si ne-a suduit si ea, si ne-a mai ocarāt si un domn cu o cucoana, care taman atunci intrau īn gang, fiindca m-am pus cu Mitka de-a curmezisul drumului: eu l-am apucat de par si l-am trīntit pe jos si īi caram la pumni, iar Mitka, de sub mine, m-a apu­cat si el de par si-mi cara la pumni, dar nu cu rautate, ci din joaca, ne hīrjoneam si noi asa. Apoi Mitka a scapat de sub mine si a fugit īn strada, iar eu dupa el, dar nu l-am mai putut prinde, si m-am īnapoiat īn locuinta singur, fiindca trebuia sa-mi strīng lucrurile de acolo. Strīngeam si-l tot asteptam pe Mitrei, credeam ca se īntoarce. La usa ce da īn salita, īn colt, līnga perete, calc peste o cutiuta. O ridic si vad ca-i īnfasurata īn hīrtie. Scot hīrtia si vad niste cīrligase mititele, scot cīrligasele acelea si ce sa vezi: īn cutiuta erau niste cercei'

— Dupa usa? Erau īn dosul usii? Īn dosul usii? striga deodata Raskolnikov, privind cu ochii īngroziti si tulburi la Razumihin si ridicāndu-se īncet, īn coate, pe divan.

— Da si ce-i? Ce-i cu tine? De ce ai sarit asa? Razumihin se ridica si el de la locul lui.

— Nimic! raspunse cu glas stins Raskolnikov, lasīndu-se pe perna si īntorcāndu-se din nou cu fata la perete.

Toti trei tacura un rastimp.

— A atipit pesemne si o fi tresarit din somn, zise, īn sfīrsit, Razumihin, privindu-l īntrebator pe Zosimov.

Acesta clatina usor din cap, īn semn ca n-ar fi chiar convins.

— Haide, zi, spuse el, si ce a fost mai departe?

— Ce sa fie ? Cum a vazut cerceii, a uitat si de locuinta, si de Mitka, si-a luat sapca si a fugit la Duskin si, dupa cum ti-am mai spus, a luat de la el o rubla, mintindu-l ca-i gasise pe trotuar. Cum a luat banii, s-a si pus pe baut. Cāt despre asasinat, o tine una si buna: „Nici n-am stiut, nici n-am auzit: abia a treia zi mi s-a spus'. „Atunci de ce nu te-ai prezentat pāna astazi?' „De frica!' „Si de ce ai vrut sa te spīnzuri?' „De gīnduri negre.' „Ce fel de gīnduri negre?' „Ca au sa ma bage la ocna.' Asta-i toata povestea. Acu, tu ce crezi, ce au dedus ei din toata istoria asta?

- Ce sa cred, e o prezumtie, oricum ar fi ea. Asta-i faptul. Cum ar fi putut sa-i dea drumul vopsitorului tau?

— Pai, ei l-au si īnscris de-a dreptul pe lista ucigasilor! Ei nu mai au nici o īndoiala.

— Stai, ca nu-i chiar asa. Ce te aprinzi? Si cerceii? Trebuie sa recunosti ca daca tocmai īn aceeasi zi si cam la aceeasi ora cu asasinatul, niste cercei nimeresc din lada batrīnei īn mīinile lui Mikolai, pesemne ca, īntr-un fel oarecare, au ajuns la el, nu-i asa? Asta nu-i putin lucru pentru ancheta.

— Cum au nimerit? Auzi īntrebare: cum au nimerit?! striga Razumihin. Si tu, medic, tu, care īn primul rānd esti dator sa studiezi omul si ai prilejul mai bine ca oricare altul sa cunosti firea omului, tocmai tu nu vezi din toate aceste date ce fel de fire are acest Mikolai? Nu vezi tu dintru īnceput ca tot ce a marturisit la interogatorii este adevarul curat? Cerceii au ajuns īn mīinile lui exact asa cum a spus. A calcat pe cutie si a ridicat-o!

— Adevarul curat! Dar a recunoscut chiar el ca a mintit īntīiasi data!

— Asculta-ma. Asculta atent. Si portarul, si Koh, si Pestreakov, si celalalt portar, si sotia primului portar, si tīrgoveata, care tocmai atunci se afla īn odaita portarului, si consilierul de curte Kriukov, care īn clipa aceea coborāse din trasura si strabatuse gangul la brat cu o doamna — toti, adica opt sau zece martori au declarat īn una­nimitate ca Mikolai īl trīntise jos pe Dmitri, si-i cara la pumni, iar celalalt īl tragea de par si īi cara si el la pumni. Se tavaleau amīndoi de-a curmezisul drumului si īnchideau trecerea; toata lumea īi īnjura, iar ei „ca doi copii mici' (expresie exacta a marto­rilor) tabara unul pe celalalt, se bat, tipa si rīd, si rīd care mai de care, cu niste mutre caraghioase, si apoi o iau la fuga pe strada ca niste copii. Auzi? Acum baga de seama: sus cadavrele mai erau calde, auzi tu: calde, asa au fost gasite! Daca femeile au fost ucise de ei, sau numai de Mikolai, iar lazile sparte si jefuite, sau daca numai au fost complici la acest jaf, atunci da-mi voie sa-ti pun o īntrebare: corespunde starea lor sufleteasca, adica tipetele, rīsetele, hīrjoana de copii din gang, cu topoare, sīnge, viclenie de criminal, prudenta, jaf? Au ucis si nu trec nici cinci sau zece minute — asa reiese, fiindca trupurile mai erau calde — parasesc cadavrele si locuinta larg deschisa si, stiind ca lumea s-a dus īntr-acolo, īsi lasa prada si se bat īn drum ca niste copii, rād de se prapadesc, atrag atentia tuturora si toate acestea sunt confirmate īn unanimitate de zece martori!

— Fireste, e cam ciudat! Pare ceva cu neputinta, dar

— Nu, frate, nu este nici un dar, iar daca cerceii care au ajuns īn mīinile lui Mikolai tocmai īn aceeasi zi, si la aceeasi ora a crimei, reprezinta o importanta proba materiala īmpotriva lui, fapt pe care el totusi īl explica īn declaratia lui, si prin urmare este o prezumtie discutabila, trebuie sa luam īn consideratie si faptele justificative, cu atāt mai mult cu cāt acestea sunt incontestabile. Dar, judecānd dupa spiritul dreptului nostru, vor accepta judecatorii nostri, sau vor fi ei īn stare sa accepte un fapt īntemeiat numai pe imposibili­tatea psihologica, pe starea sufleteasca — ca un argument incon­testabil care da peste cap probele materiale ale acuzarii, oricare ar fi ele? Nu, nu vor accepta, nu vor accepta pentru nimic īn lume, din pricina ca Mikolai a gasit cutiuta si a vrut sa se spīnzure, fapt „care nu s-ar fi īntīmplat daca omul nu s-ar fi simtit vinovat!' Iata pro­blema capitala, iata pentru ce-mi ies din fire. īntelege odata!

— Vad eu ca te aprinzi si-ti iesi din fire. Stai, am uitat sa te īntreb: s-a dovedit ca īn adevar cutiuta cu cerceii provenea din lada batrīnei?

— S-a dovedit, raspunse Razumihin, īncruntīndu-se si vorbind īn sila parca. Koh a recunoscut obiectul si l-a numit pe cel care l-a amanetat, iar individul a dovedit fara putinta de tagada ca obiectul īi apartine.

— Prost. Si acum spune-mi: nu cumva l-a vazut cineva pe Mikolai īn timpul cānd Koh si Pestreakov urcau scara, si nu s-ar putea dovedi īntr-un fel unde se afla?

— Aici e buba: nu l-a vazut nimeni, raspunse Razumihin cu ciuda, tocmai asta e prost; nici macar Koh si Pestreakov nu i-au observat pe cei doi zugravi, īn vreme ce urcau sus, cu toate ca marturia lor nu ar avea mare greutate. „Am vazut, spun ei, o locuinta deschisa, ne-am dat seama ca acolo probabil lucreaza cine­va, dar, trecānd prin fata ei, n-am dat atentie si nu ne amintim exact daca īn momentul acela lucratorii erau īnauntru sau nu.'

— Hm! Prin urmare, nu au alta justificare decāt ca se bateau si rīdeau īn hohote. Īntr-adevar, este o dovada serioasa, dar Da-mi voie: tu cum īti explici īntreaga īntīmplare? Cum īti explici gasirea cerceilor, daca, īntr-adevar, i-a gasit asa dupa cum spune?

— Cum īmi explic? Ce sa-mi explic? E clar! Cel putin calea care trebuie urmata īn anchetarea cazului este clara si dovedita, si toc­mai cutiuta o confirma. Adevaratul ucigas a pierdut acesti cercei. Īn vreme ce Koh si Pestreakov bateau la usa, ucigasul era sus, īnchis īnauntru. Koh a facut prostia sa se duca jos; atunci ucigasul a tulit-o din locuinta si a alergat jos, fiindca nu avea alta iesire. Pe scara s-a ascuns de Koh, Pestreakov si portar īn apartamentul gol, tocmai īn clipa cānd Dmitri si Mikolai se fugareau pe afara. A stat īn dosul usii īn vreme ce portarul si ceilalti urcau sus, a asteptat sa se stinga zgomotul pasilor si a coborāt cāt se poate de linistit, tocmai cānd Dmitri si Mikolai fugisera īn strada, lumea se īmprastiase si īn gang nu mai ramasese nimeni. Chiar daca l-a vazut cineva, nu i-a dat nici o atentie; cāta lume nu misuna pe acolo? Cāt despre cutiuta, a scapat-o din buzunar īn timp ce sta ascuns dupa usa, si nu a bagat de seama ca a scapat-o, pentru ca atunci avea alte griji mai mari. Cutiuta īnsa dovedeste clar ca ucigasul s-a ascuns acolo. Si asta e tot.

— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Asta-i mai ingenios ca toate.

— Dar de ce? De ce?

— Fiindca prea se īmbina toate se īmbina se potrivesc ca la teatru.

— Ehe! exclama Razumihin, dar īn clipa aceea usa se deschise si intra īn odaie un nou musafir, pe care nici unul dintre cei de fata nu-l cunostea.


Capitolul V



Era un domn īntre doua vārste, prezentabil, tantos, cu o fizionomie circumspecta si dispretuitoare; acesta mai īntāi se opri īn prag, rotindu-si īn jur privirile, a caror expresie de mirare aproape jignitoare nici nu īncerca s-o ascunda! „Unde am nimerit?' parea el sa se īntrebe. Cerceta cu neīncredere „cabina de vapor' a lui Raskolnikov, scunda si strīmta, afectīnd o atitudine speriata, ba chiar de om oarecum ofensat. Cu aceeasi mirare īsi opri privirea asupra lui Raskolnikov, care zacea dezbracat, nespalat, cu parul vālvoi, pe divanul lui mizer si murdar. Raskolnikov, fara sa se miste, īl privea si el tinta pe noul venit. Acesta, tot atāt de nedu­merit, īsi muta privirea cercetatoare asupra parului ciufulit, ne-pieptanat, asupra obrazului neras al lui Razumihin, care, la rāndul sau, īl masura cu privirea obraznic si īntrebator, fara a se clinti din loc. Tacerea īncordata starui un minut, apoi, dupa cum era de asteptat, se petrecu o mica schimbare de mimica. Dāndu-si seama dupa unele semne, de altfel destul de vadite, ca īn aceasta „cabina de vapor' ifosele lui nu impresionau pe nimeni, domnul se mai īmblīnzi si-l īntreba politicos, desi tot cam de sus, pe Zosimov, ros­tind raspicat fiecare silaba:

— Domnul Rodion Romanici Raskolnikov, student, sau fost stu­dent?

Zosimov se foi usor pe divan si poate ca i-ar fi raspuns, daca Razumihin, caruia, de fapt, nu-i fusese pusa īntrebarea, nu i-ar fi luat-o īnainte:

— Uite-l colea, pe divan! Dar dumneata ce vrei?

Acest familiar „ce vrei?!' īi lua piuitul domnului afectat; facu chiar o miscare catre cel care vorbea, dar se stapīni la timp si se īntoarse cāt mai repede spre Zosimov.

— Acesta-i Raskolnikov! mormai Zosimov, aratānd cu capul spre bolnav, apoi casca de-si strīmba falca si, ducānd māna alene la buzunarul jiletcii, scoase un ceas urias de aur, cu capacul bombat, īl deschise, se uita, si tot atāt de īncet si lenes īl puse la loc īn buzunar.

Īn timpul acesta, Raskolnikov zacea, tacut, pe spate si-l privea tinta, straruitor, desi fara nici o expresie, pe noul venit. De cānd īsi luase privirea de la floricica de pe tapet, chipul lui, extrem de palid, exprima o nespusa suferinta, ca si cum abia ar fi trecut printr-o operatie chinuitoare sau ar fi fost slobozit din niste cazne grele. Dar, īncetul cu īncetul, domnul care intrase īn odaie īncepu sa-i trezeasca tot mai mult atentia - īntāi nedumerire, apoi neīncredere si, īn sfīrsit, aproape teama. Iar cānd Zosimov īl arata, spunīnd: „Acesta-i Raskolnikov', el se ridica deodata, de parca l-ar fi īmpins cineva, se aseza īn capul oaselor si rosti cu un ton aproape sfidator, desi cu glas slab, īntretaiat:

— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriti?

Musafirul īl privi cu luare-aminte si rosti cu demnitate:

— Piotr Petrovici Lujin. Sper ca numele meu nu va este cu totul necunoscut.

Dar Raskolnikov, care se asteptase la cu totul altceva, īl privi tacut si nauc, ca si cum ar fi auzit pentru prima oara de acest nume.

— Cum, e posibil sa nu fi primit īnca nici o īnstiintare? īntreba Piotr Petrovici, oarecum jignit. Drept raspuns, Raskolnikov se lasa īncet pe perna, īsi puse mīinile sub cap si-si atinti ochii īn tavan. Se vedea pe fata lui Lujin ca era īncurcat. Zosimov si Razumihin īl priveau cu si mai multa curiozitate, asa ca pīna la urma izbutira sa-l descumpaneasca cu totul.

— Socoteam, eram sigur bāigui el, ca scrisoarea expediata de mine de zece zile, aproape de doua saptamīni

— Asculta, ce stai īn prag? īl īntrerupse deodata Razumihin. Daca ai ceva de spus, sezi colea; ca nu īncapeti amīndoi, dumneata si cu Nastasia, īn usa. Nastasiuska, da-te la o parte, fa-i loc sa treaca! Hai, intra īnauntru, poftim un scaun. Haide, strecoara-te odata!

Razumihin īsi trase īndarat scaunul, facānd putin loc īntre masa si genunchi, si astepta īn aceasta pozitie incomoda ca musafirul sa se „strecoare' prin strāmtoarea aceea. Propunerea fusese astfel facuta, īncāt era greu sa refuze, si musafirul, poticnindu-se, se grabi sa treaca pāna la scaun prin spatiul acela īngust si, dupa ce se aseza, īl privi nelinistit pe Razumihin.

— Nu te sfii, īl lua acesta īn primire. Rodea e bolnav de cinci zile, trei zile a delirat, dar acum s-a trezit si chiar a mīncat cu pofta. Cel de colo e medicul lui, l-a examinat chiar acum, iar eu sunt colegul lui Rodea, fost student ca si el, si acum īl dadacesc; asa ca nu trebuie sa tii seama de noi si poti sa spui ce ai de spus.

— Multumesc. Dar prezenta mea si convorbirea n-au sa-l obo­seasca oare pe bolnav? īl īntreba Piotr Petrovici pe Zosimov.

— Nu, nu, gīngavi Zosimov. Dimpotriva, s-ar putea chiar sa-l distreze, si casca din nou.

— O, si-a revenit de mult, īnca de azi-dimineata! urma Razumi­hin, a carui familiaritate avea un aer de candoare atāt de sincera, īncāt Piotr Petrovici, dupa o clipa de sovaiala, īncepu sa se simta nitel mai la īndemāna, poate pentru ca acest coate-goale necuviin­cios apucase sa se prezinte ca fost student.

— Maicuta dumneavoastra īncepu Lujin.

— Hm! facu tare Razumihin si Lujin īl privi īntrebator.

— Nu-i nimic, da-i drumul Lujin ridica din umeri.

— Maicuta dumneavoastra, īnca pe vremea sederii mele īn oraselul dumnealor, īncepuse sa va scrie o scrisoare. Dupa sosirea mea aici, am lasat anume sa treaca vreo cāteva zile fara sa vin pe la dumneavoastra, ca sa fiu sigur ca ati fost informat despre toate; acum īnsa, spre mirarea mea, vad ca

— Stiu, stiu! īl īntrerupse Raskolnikov, vadit īnciudat si nerab­dator. Dumneata esti ginerica? Stiu ajunge!

Piotr Petrovici se simti profund jignit, dar tacu. Cauta sa priceapa ce īnsemnau toate acestea. O clipa se asternu tacerea.

Īn vremea aceasta Raskolnikov, care se īntorsese pe jumatate spre dānsul ca sa-i raspunda, reīncepu sa-l examineze cu cea mai mare atentie, cu o deosebita curiozitate, ca si cum adineauri n-ar fi avut timpul sa-l vada bine, sau ar fi descoperit acum īn el, pe neasteptate, ceva nou, care īl uimea; īn acest scop, se salta chiar putin pe perna, sprijinindu-se ca sa-l vada mai bine. Īnfatisarea lui Piotr Petrovici avea īntr-adevar ceva deosebit, ceva care te izbea de la prima vedere si justifica pe deplin titlul de „ginerica', ce-i fusese trīntit īn obraz. īn primul rānd, se vedea clar, prea clar poate, ca Piotr Petrovici, īn asteptarea logodnicei, se grabise sa foloseasca cele cāteva zile de sedere īn capitala pentru a se ferchezui si a se face cāt mai frumos, lucru, de altfel, destul de nevinovat si de īnteles. Pīna si faptul ca-si arata prea pe fata, poate, multumirea si īncrederea īn sine, pricinuite de schimbarea īn bine ce se petrecuse īn īnfatisarea lui, i se putea ierta dat fiind ca Piotr Petrovici se pregatea de īnsuratoare. Hainele lui, abia scoase de la croitor, erau frumoase si nu li se putea reprosa nimic, poate doar faptul ca erau prea noi si marturiseau prea deschis un anumit scop. Si melonul elegant, nou-nout, pe care-l mānuia cu atāt respect si-l tinea cu o deosebita atentie, marturisea acelasi lucru; si manusile liliachii superbe, veritabile manusi Jouvains, spuneau acelasi lucru, numai prin faptul ca nu le purta, ci le tinea de forma īn māna. Īn īmbra­camintea lui Piotr Petrovici precumpaneau culorile deschise, tineresti. Avea un surtuc de vara foarte elegant, cafeniu-deschis, pantaloni usori, de culoare deschisa, jiletca asortata, rufarie fina, abia cumparata, si o cravata subtire, de batist, cu dungi roz, si cul­mea: toate īi veneau perfect. Chipul lui proaspat, frumos chiar, nu arata cei patruzeci si cinci de ani pe care īi avea. Favoritii negri, bogati īi īncadrau frumos obrazul si faceau sa reiasa īn chip placut albeata stralucitoare a barbiei, īngrijit rasa. Iar parul, abia īncaruntit, pieptanat si frizat la barbier, nu-i dadea totusi acel aer caraghios si prostanac de mire neamt, pe care-l au īndeobste barbatii care-si dau capul pe māna coaforului. Si daca fizionomia lui, destul de frumoasa si impunatoare, avea īntr-adevar ceva neplacut si respingator, apoi acest lucru era din alte pricini. Dupa ce-l studie īn voie pe domnul Lujin, Raskolnikov zīmbi sarcastic, se lasa pe perna si-si atinti din nou privirile īn bagdadie.

Dar domnul Lujin se stapīni, parea hotarāt sa nu dea deocam­data nici o atentie acestor ciudatenii.

— Īmi pare foarte, foarte rau ca va gasesc īn aceasta stare, īnce­pu el, ca sa curme tacerea. Daca as fi stiut ca sunteti bolnav, as fi venit mai curānd. Dar, stiti, treburile Afara de asta, īn legatura cu activitatea mea de avocat, am la Curtea de Casatie un proces de mare importanta, fara sa mai vorbesc despre acele griji pe care le banuiti desigur si dumneavoastra. Astept din clipa īn clipa sosirea maicutei si a surioarei dumneavoastra

Raskolnikov facu o miscare, de parca ar fi vrut sa spuna ceva; pe fata lui se citea o oarecare emotie. Piotr Petrovici se īntrerupse, astepta, dar, vazīnd ca Raskolnikov tace, urma:

— Mda din clipa īn clipa. Le-am gasit si o locuinta unde sa stea pīna una-alta

— Unde? īntreba cu voce slaba Raskolnikov.

— Foarte aproape de aici, īn casa lui Bakaleev

— E pe Voznesenski, īl īntrerupse Razumihin. Doua etaje de ca­mere mobilate; le tine negustorul Iusin; am fost pe acolo.

— Da, camere mobilate

— O porcarie nemaipomenita; murdarie, putoare, o casa rau fa­mata; s-au petrecut īn ea diverse chestii urīte; dracu stie cine locuieste acolo! Am fost īn casa aceea cu ocazia unei afaceri scandaloase. De altfel, odaile sunt destul de ieftine.

— Fiind de putina vreme īn oras, n-am putut, fireste, avea atātea informatii, obiecta, īntepat, Piotr Petrovici. Sunt doua odaite cāt se poate de curate si pe urma nu le-am īnchiriat decāt pentru scurta vreme Am si gasit o locuinta adevarata, adica viitoarea noastra locuinta, se īntoarse el spre Raskolnikov. O punem la punct acum; eu, deocamdata, stau tot īntr-o odaita mobilata, la doi pasi de aici, la doamna Lipevehsel, īn apartamentul unui tānar prieten, Andrei Semionīci Lebeziatnikov: chiar el mi-a indicat casa lui Bakaleev

— Lebeziatnikov? repeta īncet Raskolnikov, īncercānd sa-si aminteasca ceva.

— Da, Andrei Semionici Lebeziatnikov, functionar la minister, īl cunoasteti cumva?

— Da adica nu, raspunse Raskolnikov.

— Iertati-ma, dar asa am dedus dupa īntrebarea dumneavoastra. I-am fost cāndva tutore un tānar foarte simpatic un om cu idei īnaintate Ma bucur ca am ocazia sa īntīlnesc tineret: dupa tineret poti judeca ce mai e nou pe lume, si Piotr Petrovici īsi roti privirile asupra celor de fata, nadajduind un semn de aprobare.

— Īn ce privinta?

— Īn tot ce este mai serios, cum s-ar zice, īn privinta esentei tutu­ror lucrurilor, se grabi sa raspunda Piotr Petrovici, aproape fericit. Vedeti dumneavoastra, eu de aproape zece ani n-am mai fost la Petersburg. Toate aceste noutati, reforme, idei ale dumneavoastra au ajuns, fireste, si pīna la noi, īn provincie; dar ca sa vezi clar si sa cuprinzi totul, trebuie sa stai la Petersburg. Eu cred ca cele mai multe lucruri noi le poti afla observīnd tīnara noastra generatie. Marturisesc ca ma bucura nespus

— Ce anume?

— Īntrebarea e vasta. As putea sa gresesc, dar mi se pare ca tine­retul nostru are pareri mai clare, cum s-ar zice, un spirit mai critic; si da dovada de mai multa actiune

— Asa e, strecura printre dinti Zosimov.

— Te īnseli, nu da dovada de nici o actiune, se lega numaidecāt de cele spuse Razumihin. Actiunea nu pica din cer. Iar noi, de mai bine de doua sute de ani, ne-am dezvatat sa mai fim activi Idei se mai īntīlnesc, pe ici, pe colo, se īntoarse el catre Piotr Petrovici. Exista si dorinta de a face bine, desi e o dorinta copilaroasa; uneori, se gaseste chiar si cinste, cu toate ca ne-au napadit fel de fel de escroci, dar actiune — ioc! Actiunea poarta cizme.

— Nu sunt de acord cu dumneavoastra, riposta cu vadita īncāntare Piotr Petrovici. Fireste, se pune prea multa pasiune, se fac greseli, dar trebuie sa fim īngaduitori: pasiunea este marturia entuziasmului pe care īl trezeste un anumit tel, precum si revolta īmpotriva īmprejurarilor vitrege exterioare care īmpresoara acest tel. Iar daca s-a facut putin, pai nici timp nu am prea avut. Fara sa mai vorbim de mijloace. Cāt despre propria mea parere, daca doriti, as putea sa spun ca totusi s-a facut ceva; idei noi, folositoare au fost raspīndite, de asemenea unele lucrari noi, folositoare, īn locul visurilor romantice de altadata; literatura capata o nuanta din ce īn ce mai matura; multe prejudecati daunatoare au fost luate īn rīs si smulse din radacina īntr-un cuvīnt, ne-am rupt categoric de trecut si, dupa parerea mea, asta īnseamna ceva

— A īnceput sa cānte! Vrea sa faca impresie facu deodata Raskolnikov.

— Poftim? īntreba Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu capata nici un raspuns.

— Toate acestea sunt adevarate, se grabi sa intervina Zosimov.

— Nu-i asa? urma Piotr Petrovici, aruncāndu-i o privire pri­etenoasa. Trebuie sa recunoasteti, urma el, īntorcāndu-se catre Razumihin cu o oarecare nuanta de triumf si superioritate īn glas (era cāt pe aici sa adauge: „tinere'), trebuie sa recunoasteti ca s-a obtinut un anumit succes, sau, cum se spune astazi, un anumit pro­gres si īn domeniul stiintific si īn cel al realitatii economice

— Banalitati!

— Nu sunt banalitati! Daca, de pilda, pīna mai ieri mi se spunea: „Iubeste-ti aproapele', si-l iubeam, ce iesea din asta? urma Piotr Petrovici, pripindu-se cam prea vadit. Iesea ca-mi rupeam caftanul īn doua, īl īmparteam cu aproapele meu si amīndoi ramīneam pe jumatate goi, dupa cum spune proverbul: „Daca fugi dupa doi iepuri, nu prinzi nici unul'. Iar stiinta spune: iubeste-te īn primul rānd pe tine īnsuti, caci totul pe lumea asta se bizuie pe interesul personal. Daca te iubesti numai pe tine, ai sa-ti vezi bine de tre­burile tale si caftanul are sa-ti ramīna īntreg. Iar realitatile econo­mice adauga: cu cāt se ridica īntr-o societate mai multi indivizi īnstariti — adica, cu cāt exista mai multe caftane īntregi — cu atāt societatea are temelii mai solide si realizeaza mai bine scopul comun. Asadar, acumulīnd exclusiv pentru mine, eu tocmai prin aceasta acumulez oarecum pentru toti, si reusesc ca si aproapele meu sa capete ceva mai mult decāt un caftan rupt; si asta nu din darnicia mea personala, izolata, ci ca o consecinta a bunastarii generale. Ideea asta este cāt se poate de simpla, dar, din nefericire, multa vreme i-a trebuit ca sa-si faca loc īn mintea omului, sa razbeasca de sub exaltarea visatoare, desi s-ar parea ca nu e nevoie sa fii cine stie ce destept ca sa-ti dai seama

- Iarta-ma, te rog, dar nici eu nu sunt cine stie ce destept! īl īntrerupse taios Razumihin. Asa ca: hai sa sfārsim discutia. Am des­chis-o cu un anumit scop, altminteri palavrageala asta cu care īncearca sa se ameteasca oamenii, toate aceste nesfīrsite banalitati, mereu aceleasi si aceleasi, m-au dezgustat īntr-atīt īn ultimii trei ani, īncāt zau ca rosesc nu numai cānd le spun eu, dar chiar atunci cānd le debiteaza altul īn prezenta mea. Dumneata, fireste, te-ai grabit sa arati ce stii — e scuzabil si nu te condamn. Eu īnsa n-am vrut decāt sa aflu cine esti, pentru ca, vezi dumneata, īn ultima vreme, pe arena publica s-au pripasit atātia profitori de tot soiul, care le-au denaturat īntr-atāt pe toate īn interesul lor personal, īncāt le-au stricat definitiv Asa ca, destul!

— Domnul meu, īncepu Lujin, jignit, īnsa plin de demnitate, nu vreti cumva sa spuneti fara īnconjur cum ca si eu

— O, cum se poate! S-ar putea sa-mi permit? Haide, ajunge! i-o reteza Razumihin si, īntorcāndu-se pe loc spre Zosimov, reāncepu discutia de adineauri.

Piotr Petrovici fu destul de inteligent ca sa primeasca aceasta explicatie. De altfel, hotarīse īn gīndul lui sa plece īn doua minute.

— Sper ca acum, dupa ce ne-am cunoscut, īi spuse el lui Raskolnikov, si dupa ce va veti īntrema, īn virtutea īmprejurarilor cunoscute de dumneavoastra, prietenia noastra se va īntari Va doresc multa sanatate

Raskolnikov nici macar nu-si īntoarse capul. Piotr Petrovici se ridica de pe scaun.

— Au fost ucise numai de unul care amanetase ceva! spunea cu convingere Zosimov.

— Fara nici o discutie! īi tinea isonul Razumihin. Porfiri nu-si tradeaza gīndurile, dar īi cheama pe toti care au amanetat la interogator

— Īi interogheaza pe cei care au amanetat ceva? īntreba tare Raskolnikov.

— Da. Si?

— Nimic.

— De unde īi ia? īntreba Zosimov.

— Pe unii i-a numit Koh, numele altora era scris pe hārtia care īnvelea obiectele, altii au venit singuri cānd au aflat

— Ce canalie īndemānatica, cu experienta, trebuie sa fie uciga­sul! Ce īndrazneala! Cāta hotarīre!

— Tocmai asta nu-i adevarat! īl īntrerupse Razumihin. Tocmai parerea asta va īncurca pe toti. Iar eu va spun ca este un om neīndemānatic, fara nici o experienta si care, probabil, este la primul sau pas. Daca presupunem ca avem de-a face cu o canalie dibace, calculata, toata povestea devine neverosimila. Daca pre­supunem īnsa ca-i vorba de un ageamiu īn materie, atunci vedem ca numai īntīmplarea l-a scos din bucluc. Si ce nu-i īn stare sa faca īntīmplarea? Cānd te gīndesti ca poate nici n-a prevazut vreo piedica! Si cum a condus īntreaga afacere? A luat obiecte īn va­loare de zece-douazeci de ruble, si-a umplut buzunarele, a rascolit ladita babei, boarfele, iar īn scrin, īn sertarul de sus, īntr-o cutie s-au gasit mai bine de o mie cinci sute de ruble bani curati, īn afara de bilete de banca! Nu s-a priceput nici macar sa jefuiasca, nu s-a pri­ceput decāt sa ucida! A fost primul lui pas, ti-o spun eu, primul lui pas; s-a pierdut cu firea! Si nu l-a salvat calculul, īntīmplarea l-a salvat!

— Mi se pare ca vorbiti despre asasinarea batrīnei vaduve de arhivar, īntīmplata acum cāteva zile, se amesteca Piotr Petrovici, vorbind catre Zosimov; se sculase īn picioare, tinīnd īn mīna palaria si manusile, dar, īnainte de plecare, voia sa mai arunce cāteva vorbe pline de inteligenta.

Era vadit ca tinea mult sa produca o impresie cāt mai buna - vanitatea īnvinsese prudenta.

— Da. Ati auzit?

— Fireste, doar e īn vecinatate

— Cunoasteti amanuntele?

— N-as putea spune; dar pe mine ma intereseaza mai ales din punct de vedere general, al problemei īn sine. Fara sa mai vorbesc de faptul ca numarul crimelor īn clasele inferioare s-a īnmultit con­siderabil īn ultimii cinci ani; fara sa mai vorbesc despre furturile si incendiile care se īntīmpla peste tot locul; ceea ce īmi pare mai ciu­dat este ca, īn aceeasi masura, se īnmultesc si crimele savīrsite de elemente din clasele superioare, se īnmultesc, cum s-ar zice, para­lel. Ba se aude ca un fost student a jefuit posta la drumul mare; ba niste oameni, īnaintati prin pozitia sociala, falsifica bani; la Moscova a fost prins un grup īntreg de falsificatori ai ultimului īmprumut cu cīstiguri, iar printre principalii complici este si un lec­tor de istorie universala; īn alta parte, un secretar de ambasada, de-al nostru, este ucis peste granita pentru o chestiune misterioasa de bani. Si daca acum si aceasta batrīna camatareasa a fost ucisa de un om de pe o treapta sociala superioara, fiindca muzicii nu amaneteaza obiecte de aur Cum se poate explica aceasta decadere a paturii civilizate a societatii noastre?

— Multe schimbari economice īncepu Zosimov.

— Cum se explica? īi lua vorba Razumihin. Tocmai prin vechea noastra lipsa de spirit practic s-ar explica.

— Cum asa?

— Ce a raspuns la Moscova lectorul dumitale la īntrebarea: pen­tru ce a falsificat bancnotele? „Toata lumea se īmbogateste folo­sind diverse mijloace. Si eu am vrut sa ma īmbogatesc cāt mai repede.' Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar sensul lor este acesta: pe daiboj, cāt mai repede, fara prea multa bataie de cap! Ne-am obisnuit sa luam totul de-a gata, sa fim dusi de mīna, sa mīncam posmagi gata muiati. Iar cānd suna ceasul cel mare, fiecare arata ce poate

— Bine, dar moralitatea? Si, cum s-ar zice, legile

— Ce te supara? se amesteca pe neasteptate RAskolnikov. A iesit exact dupa teoria dumitAle!

— Cum dupa teoria mea?

- Īncearca sa duci pīna la capat ceea ce ai sustinut adineauri si vei ajunge la rezultatul ca ai tot dreptul sa ucizi

— Vai de mine! striga Lujin.

— Nu, nu este asa! spuse Zosimov.

Raskolnikov era palid, respira greu, buza de sus īi tresarea.

— Toate au o masura! urma cu trufie Lujin. O idee economica nu īnseamna o invitatie la crima, la asasinat, si daca ar fi sa pre­supunem numai ca

— Este sau nu adevarat ca dumneata i-ai spus logodnicei dumi­tale īl īntrerupse din nou Raskolnikov, cu glasul tremurānd de furie si īn care se deslusea dorinta de a jigni, este adevarat ca i-ai spus, chiar īn clipa cānd ti-a primit propunerea, ca te bucura mai ales faptul ca este saraca fiindca este mai avantajos sa-ti iei sotie dintr-o familie cazuta īn mizerie, ca dupa aceea sa o poti domina si ca binefacator al ei sa-i poti reprosa, cānd vrei, tot binele pe care i l-ai facut?

— Domnul meu! striga Lujin, enervat si furios, rosu la fata si īncurcat. Domnul meu sa denaturati īn acest hal o idee! Iertati-ma, dar trebuie sa va spun ca zvonul care v-a ajuns la ureche, sau, mai bine zis, care v-a fost adus la cunostinta, nu are nici o umbra de seriozitate si eu banuiesc cine a azvārlit īntr-un cuvānt aceasta sageata īntr-un cuvānt, chiar mama dumneavoastra Si fara asta mi-a facut impresia ca, īn pofida tuturor īnsusirilor sale minunate, ideile ei au o nuanta exaltata si romantioasa Si totusi, eram la o mie de verste departe de a presupune ca ar putea sa īnteleaga si sa va prezinte situatia sub o forma atāt de denaturata Si, īn sfīrsit īn sfīrsit

— Stii ceva? sari Raskolnikov, ridicāndu-se īntr-un cot pe perna si privindu-l tinta, cu ochi scaparatori. Stii ceva?

— Ce anume?

Lujin se opri si astepta cu un aer jignit si sfidator. Tacerea tinu cāteva clipe.

— Uite ce este, daca dumneata īti mai permiti vreodata sa spui macar un cuvīnt despre mama mea te arunc pe scara!

— Ce-i cu tine?! striga Razumihin.

— Ah, asa stau lucrurile! Lujin pali si-si musca buza. Ascultati, domnul meu, ce am sa va spun, īncepu el rar, stapīnindu-se din rasputeri si gīfīind. Chiar adineauri, de la primul pas pe care l-am facut īn odaia aceasta, mi-am dat seama de ostilitatea dumneavoastra, dar am ramas anume ca sa aflu mai mult. As fi putut ierta multe unui om bolnav, unui om care-mi este ruda, dar acum n-am sa pot niciodata sa va

— Nu sunt bolnav! striga Raskolnikov.

— Cu atāt mai mult

— Du-te la dracu!

Dar Lujin parasea acum īncaperea, fara sa ispraveasca ce avea de spus, strecurāndu-se din nou īntre masa si scaun; de data aceasta, Razumihin se scula sa-i faca loc. Fara sa-l priveasca pe vreunul dintre ei, sa-l salute macar pe Zosimov, care īi tot facea semne sa-l lase pe bolnav īn pace, Lujin iesi tinīndu-si cu grija palaria la nivelul umarului īn clipa cānd se apleca sa treaca pragul. Pāna si felul īn care-si mladie spinarea cu acest prilej vadea clar ca fusese jignit de moarte.

— Dar cum se poate, cum se poate sa te porti astfel?! īntreba Razumihin, dānd din cap, nedumerit.

— Lasati-ma, lasati-ma cu totii! striga, cuprins de mīnie, Raskolnikov. O sa ma lasati īn pace, calailor? Nu ma tem de voi! Acum nu ma tem de nimeni, de nimeni! Carati-va de aici! Vreau sa ramīn singur, singur!

— Hai sa plecam! zise Zosimov, facāndu-i semn lui Razumihin.

— Se poate? Dar cum sa-l lasam singur īn starea asta?

— Sa mergem, insista doctorul, iesind din odaie. Razumihin statu putin pe gīnduri, apoi se repezi pe urmele lui.

— Ar fi iesit mai rau daca nu l-am fi ascultat, zise Zosimov pe scara. Nu trebuie sa-l iritam

— Ce-i cu dānsul?

— Ei, i-ar trebui un impuls binefacator, ceva care sa-l scoata din gīndurile lui! Adineauri era īn stare Stii, am impresia ca-l roade ceva. O idee fixa, care-l urmareste De asta mi-e frica pentru el. Īl apasa ceva, negresit.

— Pai, poate o fi ceva īn legatura cu domnul acesta, cu Piotr Petrovici! Din discutie am īnteles ca el se īnsoara cu sora lui si ca Rodea aflase despre aceasta cu putin īnainte de a se īmbolnavi, dintr-o scrisoare.

— Da, dracu l-a adus tocmai acum! S-ar putea sa fi stricat tot. Dar tu ai observat ca este indiferent la toate, tace orice i-ai spune, īn afara de un singur lucru care īl scoate din sarite: asasinatul acela

— Da, da! īi tinu isonul Razumihin. Am observat cāt se poate de bine! īl intereseaza, īl sperie! L-au speriat īn ziua cānd s-a īmbol­navit, īn biroul comisarului de politie; a lesinat acolo.

— Ai sa-mi povestesti amanuntit diseara cum s-au petrecut lucrurile si dupa aceea am sa-ti spun si eu ce cred. Ma intereseaza foarte mult! Am sa mai trec peste o jumatate de ora sa-l vad De altfel, n-o sa faca congestie

— Īti multumesc! Eu īn vremea asta am sa stau la Pasenka si am sa-l tin sub observatie prin intermediul Nastasiei

Dupa plecarea lor, Raskolnikov se uita nerabdator si suparat la Nastasia; femeia nu se grabea sa plece.

— Vrei un ceai? īl īntreba dīnsa.

— Mai tārziu! Acum vreau sa dorm! Lasa-ma

Cu o miscare spasmodica se rasuci la perete; Nastasia iesi din odaie.


Capitolul VI



Dar de īndata ce ramase singur, Raskolnikov se scula, īnchise usa cu cīrligul, desfacu legatura de haine adusa adineauri de Razumihin si īncepu sa se īmbrace. Ciudat: o liniste desavīrsita parea sa fi īnlocuit starea frenetica de adineauri si frica chinuitoare din ultima vreme. Era cea dintīi clipa de liniste, stranie si neastep­tata. Miscarile precise si sigure vadeau o hotarīre puternica. ,.Astazi, chiar astazi!' soptea el. Īsi dadea seama ca este īnca foarte slab, dar nemaipomenita īncordare sufleteasca ajunsese la un grad de intensitate care se īnvecina cu acest calm perfect, cu ideea fixa, si-i dadea putere si īncredere īn sine: spera, de altfel, ca nu va cadea īn strada. Dupa ce se īmbraca cu hainele noi, se uita la banii care erau pe masa, se gāndi putin, si-i vīrī īn buzunar. Erau cu totul douazeci si cinci de ruble. Lua si pitacii de arama, restul de la cele zece ruble cheltuite de Razumihin pentru haine. Apoi scoase īncet cīrligul, iesi din odaie, coborī scara si arunca o privire pe usa larg deschisa a bucatariei: Nastasia era acolo, dar sta cu spatele la el si, aplecata, sufla īn samovar. Nu auzi nimic. Si apoi, cine si-ar fi putut īnchipui ca are sa fuga? Peste o clipa, Raskolnikov se si afla īn strada.

Era ora opt seara, soarele asfintea. Afara domnea aceeasi zapuseala; dar el īnghiti cu nesat aerul īmbīcsit de praf, otravit de duhorile pestilentiale ale marelui oras. Capul īncepu sa i se īnvīrteasca usor; un fel de energie salbatica se citea īn ochii lui īnfrigurati si pe fata supta si livida. Nu stia si nici nu se gāndea unde avea sa-si īndrepte pasii; stia numai ca „trebuie sa ispraveasca totul dintr-o data, chiar azi, chiar acum; ca altfel nu se mai īntoarce acasa fiindca nu vrea sa traiasca īn acest fel'. Dar cum sa ispra­veasca? Cu ce sa ispraveasca? Nu avea nici cea mai mica idee si nici nu voia sa se gīndeasca. Alunga acest gīnd care-l chinuia. Simtea si stia numai ca trebuia neaparat ca totul sa se schimbe īntr-un fel sau altul, „oricum', repeta el, cu īndīrjire, cu hotarīre dez­nadajduita.

Dupa vechiul lui obicei, se īndrepta spre Sennaia, locul plimbarilor sale de altadata. Dar īnainte de a ajunge acolo, zari pe trotuar, īn fata unei dughene cu maruntisuri, un tānar flasnetar cu parul negru, cāntīnd o romanta sentimentala. Acompania cu flasneta pe o fata de vreo cincisprezece ani care sta īnaintea lui, īmbracata ca o domnisoara, cu crinolina si mantaluta, cu manusi si palarioara de pai īmpodobita cu o pana rosie ca para focului; gatelile ei erau vechi si ponosite. Cu o voce dogita de cāntareata de strada, dar destul de placuta si de puternica, ea cānta romanta īn asteptarea celor doua copeici pe care aveau, poate, sa i le arunce cei din dugheana. Raskolnikov se opri printre cei doi-trei auditori, asculta, scoase un pitac si-l puse īn māna fetei. Ea īsi īntrerupse brusc cāntecul la nota cea mai īnalta si mai sentimentala de parca l-ar fi taiat cineva cu cutitul, striga scurt flasnetarului: „ajunge' si amīndoi trecura mai departe, catre dugheana urmatoare.

— Va place muzica de strada? īl īntreba deodata Raskolnikov pe un cetatean īntre doua vīrste, un trecator care se vīntura pe acolo si se oprise līnga el sa asculte flasneta. Omul īl privi, ursuz si mirat. Mie īmi place grozav, urma Raskolnikov, ca si cum ar fi vorbit despre altceva decāt despre niste cāntece de strada. Īmi place sa aud un glas cāntānd īn sunetele flasnetei, pe o seara rece, īntunecoasa si umeda de iarna, neaparat umeda, cānd trecatorii au fetele supte si bolnavicioase, palide-verzi; sau - si mai bine - pe ninsoare, cānd fulgii mari, umezi cad drept de tot si nu e vānt - stiti? - si vezi stralucind printre fulgi felinarele cu gaz

— Nu stiu Ma iertati bolborosi domnul, speriat si de īntre­bare, si de aerul ciudat al lui Raskolnikov, si trecu pe partea cealalta a strazii.

Raskolnikov porni drept īnainte si ajunse la coltul din Sennaia, unde īsi avea taraba negustorul cu nevasta care vorbisera īn seara aceea cu Lizaveta; dar ei lipseau. Recunoscānd locul, Raskolnikov se opri, se uita de jur īmprejur si īl īntreba pe un tānar cu camasa rosie, care casca la intrarea unei fainarii:

— E aici un tīrgovet cu nevasta-sa care fac negustorie īn colt, da?

— Aici fac negot fel de fel de oameni, raspunse flacaul, masurāndu-l dispretuitor de sus pīna jos.

— Cum īl cheama?

— Cum l-au botezat.

— Nu cumva esti si tu din regiunea Zaraiski? Din ce gubernie? Flacaul īl privi din nou.

— Noi nu suntem din gubernie, īnaltimea voastra, ci din judet; de plecat, a plecat frate-meu, eu am ramas acasa, asa ca nu stiu nimic Sa ne fie cu iertaciune, īnaltimea-voastra.

— Colo sus este vreun birt?

— Un tractir, este si biliard, ba se gasesc si contese Si īnca ce mai contese!

Raskolnikov strabatu piata. īn coltul strazii se īnghesuiau o multime de oameni, numai mujici. Se vīrī unde era lume mai multa, uitīndu-se la fiecare īn fata. Nu stia nici el de ce simtea nevoia sa intre īn vorba cu toata lumea. Dar mujicii nu-l bagau īn seama si īsi vedeau de-ale lor, sporovaind, īmpartiti īn grupuri mici. Raskolnikov statu, se gīndi putin si porni la dreapta, pe tro­tuar, īn directia podului V. Strabatu piata si ajunse īn ulicioara

I se intīmplase de multe ori sa treaca prin aceasta ulicioara scurta, care cotea brusc si care lega Sennaia cu Sadovaia. Īn ultima vreme, se simtea chiar atras spre aceste locuri, mai ales cānd īl apuca urītul, „ca sa simta si mai puternic urītul'. Acum intrase īn ulicioara fara vreun gānd anumit. Acolo se afla o casa mare, ocu­pata īn īntregime de cīrciumi si alte localuri, unde se putea bea si mānca; prin usile acestor stabilimente ieseau īntruna femei usor īmbracate, asa cum fac cānd se duc „prin vecini', cu capul gol si numai īn rochii. Ici-colo, ele se īmbulzeau pe trotuar, mai ales īn jurul scarilor care duceau la demisol, unde erau diverse localuri de petrecere. Īntr-unul dintre ele domnea o zarva, de rasuna īntreaga strada: se auzea zdranganind o chitara si cāntece de veselie. Un grup mare de femei se īnghesuiau la intrare; unele sedeau pe trepte, si altele pe trotuar, iar altele stateau de vorba īn picioare. Un soldat beat, cu tigara īn gura, se īnvīrtea de colo-colo, īn mijlocul strazii, īnjurānd īn gura mare. Parea ca voia sa intre undeva, dar uitase unde anume. Doi zdrentarosi se certau īntre ei; un altul, beat mort, zacea de-a curmezisul strazii. Raskolnikov se apropie de grupul mare de femei; vorbeau cu glasuri ragusite si purtau toate rochii de stamba, ghete din piele de capra, si erau cu capul gol. Unele tre­cusera de patruzeci de ani, altele nu īmplinisera nici saisprezece, aproape toate aveau ochii īncercanati. Fara sa stie de ce, īl atrageau cāntecele si toata zarva si galagia care domneau acolo, jos īn mijlocul hohotelor de rīs si al chiuiturilor, īn zdranganit de chitara īmbinat cu un glas de tenor ce cānta īn falset un cāntec dezmatat, cineva juca frenetic, batīnd tactul cu calcīiele. Raskolnikov asculta atent, posomorit si īngīndurat, aplecat spre intrare, privind cu curiozitate de pe trotuar īnauntru.

Mai vardist, dragutul meu, Geaba ma tot bati mereu! rasuna glasul subtire al cāntaretului. Raskolnikov simtea o mare dorinta sa auda fiecare cuvīnt al cāntecului, ca si cum ar fi putut gasi īn aceste cuvinte o dezlegare.

„Sa intru? se gīndi el. Cum rīd! De beti ce sunt Daca m-as īmbata si eu?'

— Nu intrati, boierule? īl īntreba una dintre femei, cu glas destul de sonor, ramas īnca proaspat.

Era tānara si numai ca din tot grupul nu era respingatoare.

— Ia uite, ce fata draguta! raspunse el, īndreptīndu-se de spate si privind-o.

Femeia zīmbi: complimentul īi facuse placere.

— Si dumneavoastra sunteti foarte dragut, zise ea.

— Ce jigarit e! spuse alta cu o voce de bas. Pesemne ca a iesit acum din spital.

— Ian priviti, toate-s fete de general, da toate-s cīrne! o īntre­rupse un mujic afumat, apropiindu-se cu sumanul descheiat si cu o mutra vesela si mucalita. De-o frumusete!

— Intra daca ai venit!

— Intru, frumoaso!

Si omul se napusti pe scara. Raskolnikov se departa īncet.

— Asculta, boierule! striga din urma fata.

— Ce vrei? Ea se fīstīci.

— Mie, boierule, mi-ar face oricānd placere sa petrec un ceas cu dumneavoastra, dar acu, daca sunteti aici, parca mi-e rusine. Dati-mi sase copeici de baut, iubite cavaler.

Raskolnikov scoase la īntīmplare din buzunar trei pitaci.

— Vai, ce boier bun!

— Cum te cheama?

— Sa īntrebati de Duklida.

— Frumos īti sade, zise deodata alta femeie din grup, dīnd din cap cu dojana spre Duklida. Nici nu stiu cum se numeste asta: sa ceri asa, pe gratis. Eu una as intra īn pamīnt de rusine

Raskolnikov o cerceta atent pe cea care vorbea. Era o femeie de vreo treizeci de ani, ciupita de varsat si plina de vānatai, cu buza de sus umflata. Īsi exprimase parerea dojenitoare cu liniste si serio­zitate.

„Unde am citit oare, se gīndea Raskolnikov, mergīnd mai departe, ca un condamnat la moarte, un ceas īnainte de executie, spunea sau se gāndea, ca daca ar fi silit sa traiasca undeva la o mare īnaltime, pe piscul unei stānci oarecare, pierduta īn ocean, pe un loc atāt de īngust, īncāt abia i-ar fi īncaput picioarele, iar jur īmprejur ar fi numai prapastii, valuri, īntuneric etern, singuratate si furtuna, si sa ramīna pe spatiul acela de jumatate de metru o viata īntreaga, o mie de ani, o vesnicie, tot ar fi mai bine decāt sa moara! Numai sa traiesti, sa traiesti, sa traiesti! Oricum ar fi viata - dar sa traiesti! Cāt adevar e īn asta! Cāt de ticalos e omul! Dar si mai ticalos este acela care pentru asta īl numeste ticalos', adauga el dupa o clipa.

Ajunse īntr-o alta strada. „Aha! Palatul de cristal! Adineauri Razumihin a pomenit despre Palatul de cristal Dar ce voiam sa fac? Ah, da, sa citesc! Zosimov spunea ca citise īn ziare'

— Ai ziare? īntreba el, intrānd īntr-o circiuma destul de mare si curata, alcatuita din cāteva sali, aproape goale. Doi-trei musterii, iar īn odaia din fund, patru oameni beau īmpreuna sampanie. Lui Raskolnikov i se para ca printre ei se afla Zametov. Dar nu putu sa-l vada prea bine din pricina distantei.

„Ei, si?!' se gīndi el.

— Doriti votca? īntreba chelnerul.

— Adu ceai. Si ziare mai vechi, cele de vreo cinci zile īncoace, capeti un bacsis bun.

— Īnteles. Poftim ziarul de azi. Votca nu doriti? •

Apoi au sosit ceaiul si ziarele vechi. Raskolnikov se aseza si īncepu sa caute „Izler' Izler Aztecii Izler Bartola Massimo Aztecii Izler ptiu, drace! A, iata fapte diverse: o fe­meie a cazut de pe scara; un tārgovet s-a curatat din cauza bauturii; un incendiu la Peski; un incendiu īn Petersburgskaia; īnca unul, tot īn Petersburgskaia; īnca unul tot acolo; Izler, Izler, Izler, Izler Massimo Iata'

Gasi, īn sfīrsit, ceea ce cauta si īncepu sa citeasca; rāndurile īi jucau īn fata ochilor, totusi izbuti sa descifreze īntreaga „stire', apoi cauta, īnfrigurat, continuarea īn numerele urmatoare. īn timp ce rasfoia ziarele, mīinile i se crispau spasmodic de nerabdare. Deodata, cineva se aseza alaturi de el la masa. Ridica ochii si-l vazu pe Zametov, asa cum īl mai vazuse si īnainte, cu aceleasi inele, lantisoare, cu aceeasi carare īn parul negru, cīrliontat si pomadat, cu jiletca lui de filfizon, cu surtucul cam ponosit si rufaria mototolita. Era vesel, cel putin zīmbea vesel si blajin. Sam­pania īi īmbujorase putin obrazul oaches.

— Cum! Aici? īncepu el mirat, cu tonul unuia care l-ar cunoaste de cānd lumea. Īnca ieri Razumihin īmi spunea ca tot nu ti-ai revenit. Ciudat! Te-am vizitat de curānd

Raskolnikov stiuse ca Zametov se va apropia de el. Puse ziarele deoparte si se īntoarse. Un zīmbet īi juca pe buze si un fel de nerabdare nervoasa strabatea prin acest zīmbet.

— Stiu ca ai fost la mine, raspunse el, am auzit. Mi-ai cautat cio­rapul Stiu, Razumihin e nebun dupa dumneata, spune ca ati fost īmpreuna la Laviza Ivanovna, individa pe care voiai s-o protejezi si pentru care īi tot faceai semne cu ochiul locotenentului Dinamita si el tot nu pricepea ce vrei, īti amintesti? Cum sa nu īnteleaga, doar era un lucru clar nu-i asa?

— Mare zurbagiu!

— Cine, Dinamita?

— Nu, prietenul dumitale, Razumihin

— Ce bine o duci dumneata, domnule Zametov; poti sa intri fara sa platesti īn localurile cele mai placute. Cine te-a cinstit acum cu sampanie?

— Pai am baut si eu De unde ai scos dumneata ca m-au cin­stit?

— Ce onorariu! Dumneata tragi foloase din toate! si Raskolnikov se porni pe rās. Nu-i nimic, esti baiat bun, nu-i nimic! adauga el, batīndu-l pe Zametov pe umar. Doar nu vorbesc din rautate, ci „din joaca, ne hārjoneam si noi asa'; cum spunea lucratorul acela al dumitale, cānd īi cara pumni lui Mitka; zugravul acela anchetat īn cazul batrīnei.

— De unde stii?

— Ehei, eu poate stiu mai multe decāt dumneata.

— Ciudat mai esti Trebuie sa fii īnca foarte bolnav. Rau ai facut ca ai iesit din casa

- īti par ciudat?

— Da. Citeai ziare?

— Da.

— Scrie mult despre incendii.

— Nu, eu n-am citit despre incendii. Raskolnikov īl privi ciudat si acelasi zāmbet ironic īi strīmba buzele. Nu, n-am citit despre incendii, repeta el, facāndu-i cu ochiul. Marturiseste, draga tinere, ca mori de curiozitate sa afli ce citeam!

— Defel: am īntrebat si eu īntr-o doara. Nu e voie? De ce o tot

— Asculta, dumneata esti un om cult, cunosti literatura, nu-i asa?

— Am cinci clase de liceu, raspunse Zametov cu demnitate.

— Cinci clase? Auzi, ce boboc! Cu carare, cu inele, un om bogat. Vai, ce aratos este!

Si Raskolnikov īi rāse nervos drept īn nas. Zametov se dadu īnapoi, daca nu jignit, īn tot cazul foarte mirat.

— Ce ciudat esti! repeta el foarte serios. Parerea mea este ca dumneata mai delirezi īnca.

— Delirez? Glumesti, bobocule! Va sa zica sunt ciudat? Si esti curios? Nu-i asa? Esti curios?

— Foarte.

— Sa-ti spun atunci ce citeam? Ce cautam. Ia te uita ce maldar de ziare am comandat! Asta da de gīndit, nu?

— Ei, spune

— Esti numai ochi si urechi?

— Numai ochi si urechi ? Cum adica?

— Am sa-ti spun mai pe urma, iar acum, dragul meu, īti declar nu, mai degraba: „marturisesc' Nu, nici asta: „eu declar si dum­neata īnregistrezi' — asa e bine! Si asa, declar ca citeam, eram curios sa citesc cautam Raskolnikov īnchise ochii pe jumatate si astepta o clipa. Asadar, cautam - īn acest scop am venit aici — tot ce scrie despre asasinatul batrīnei vaduve de arhivar, rosti el, īn sfīrsit, īn soapta, apropiindu-si cāt mai mult obrazul de cel al lui Zametov.

Zametov īl privea tinta, fara sa faca vreo miscare, fara sa-si departeze obrazul. Ceea ce-i paru ciudat mai tārziu lui Zametov e ca un minut īntreg s-au privit astfel unul pe altul, fara o vorba, īn tacere.

— Ei, si ce daca citeai despre asasinat? striga el deodata, nedumerit si enervat de purtarile ciudate. Ce-mi pasa mie? Ce importanta are?

— E vorba de batrīna aceea, urma Raskolnikov tot īn soapta, fara sa tresara la exclamatia lui Zametov. De batrīna aceea despre care s-a vorbit atunci la birou, īti amintesti, cānd am lesinat? Ei, acum pricepi?

— Ce-i cu asta? Ce „sa pricep'? īntreba Zametov, aproape speriat.

Obrazul grav si nemiscat al lui Raskolnikov īsi schimba deo­data expresia si acelasi rīs nervos de adineauri īl scutura naprasnic, de parca n-ar fi fost īn stare sa-l stapīneasca. Īn aceeasi clipa īsi aduse aminte, cu o limpezime extraordinara, de acel moment, dintr-un trecut apropiat, cānd statuse dupa usa batrīnei, cu toporul īn mīna Zavorul salta, Koh si celalalt se certau si īncercau sa intre cu tot dinadinsul, iar lui īi venise pofta sa le strige ceva, sa-i īnjure, sa-si bata joc de ei, sa-i zadarasca si sa rāda, sa rāda cu hohote!

— Esti sau nebun sau īncepu Zametov si se opri deodata sub imperiul unui gānd ce-i fulgerase pe neasteptate prin minte.

— Sau? Sau ce? Haide, spune! Spune!

— Nimic! se otarī Zametov. Toate astea-s fleacuri!

Tacura amāndoi. Dupa accesul neasteptat de rās bolnavicios, Raskolnikov se īntuneca deodata si cazu pe gīnduri. Īsi sprijini coatele pe masa si-si lasa capul īn palme. Parea ca uitase cu desavīrsire de Zametov. Tacerea tinu destul de mult.

— De ce nu-ti bei ceaiul? Are sa se raceasca, zise Zametov.

— Cum? Ceaiul? Da, poate

Raskolnikov sorbi din pahar, puse īn gura o bucatica de pāine si deodata, uitīndu-se la Zametov, īsi aduse aminte de toate, si parca se trezi, iar obrazul lui īsi relua expresia ironica de mai īnainte. Astfel continua sa-si bea ceaiul.

— Multe escrocherii se fac astazi, zise Zametov. Nu demult am citit īn Moskovskie vedomosti ca la Moscova a fost prinsa o banda de falsificatori de bani. O asociatie īntreaga falsifica bancnote.

— O, asta s-a īntīmplat demult! Am citit īnca acum mai bine de o luna, raspunse linistit Raskolnikov. Si dupa parerea dumitale, acestia sunt escroci? īntreba el, zīmbind.

— Cum, nu sunt escroci?

— Acestia? Niste copii cu cas la gura, nicidecum escroci. Auzi dumneata, sa se adune cincizeci de oameni pentru atāta lucru! Se poate? Si trei sunt prea multi, si īnca trei care sa fie mai siguri unul de altul decāt de ei īnsisi! Altfel, ajunge ca unul sa scape o vorba la betie si se duce totul de rāpa! Boboci cu cas la gura! Au trimis niste oameni nepriceputi sa schimbe bancnotele la banca; o treaba ca asta s-o īncredintezi primului venit! Dar sa zicem ca ar fi reusit sa faca treaba si cu acesti boboci, sa zicem ca ar fi schimbat banc­notele false si s-ar fi ales fiecare cu cāte un milion; si dupa aceea? O viata īntreaga fiecare sa depinda de ceilalti, o viata īntreaga! Mai bine te spīnzuri! Ei īnsa nici macar sa schimbe hīrtiile la banca nu s-au priceput: s-a dus unul, a luat cinci mii si īi tremurau mīinile. A numarat patru mii, iar a cincea a luat-o asa, pe īncredere, ca s-o puna mai repede īn buzunar si s-o stearga. Si fireste ca a trezit banuiala! Totul s-a dus pe copca din pricina unui singur prost! Se poate?

— Sa-i tremure māinile? spuse Zametov. E de īnteles si chiar firesc. Gasesc ca asta i se poate īntīmpla oricui. Se īntīmpla sa-ti pierzi cumpatul.

— Pentru atāta lucru?

— Dumneata nu ti l-ai fi pierdut? Nu? Ba eu n-as fi putut! Pentru o suta de ruble recompensa sa treci printr-o asa spaima! Sa te duci cu bancnota falsa si unde? La banca, la functionarii care-s spe­cialisti la de-alde astea! Nu, eu unul m-as fi fāstācit. Dar dumneata nu te-ai fi fāstācit?

Raskolnikov simti deodata dorinta sa-i „dea cu tifla'. Din cānd īn cānd, īl treceau fiori.

— Eu as fi facut altfel, īncepu el pe departe. Eu uite cum as fi facut: as fi numarat prima mie de vreo patru ori, de la cap la coada si de la coada la cap, as fi cercetat fiecare bancnota si m-as fi apu­cat de a doua mie; as fi numarat-o cam pāna la mijloc, as fi scos vreo hīrtie de cincizeci de ruble, m-as fi uitat la ea īn zare, as fi sucit-o, iar m-as fi uitat īn zare, sa vad daca nu cumva e falsa „Ma tem, as fi zis, o ruda de-a mea, acum cāteva zile, a pierdut asa douazeci si cinci de ruble.' Ba as mai fi nascocit si o poveste. Iar cānd m-as fi apucat de a treia mie - nu — as fi zis: „Stai, mi se pare ca am gresit pe cānd numaram mia ailalta, n-am numarat bine a saptea suta, ma cam īndoiesc' si as fi lasat a treia mie si iarasi m-as fi apucat de a doua si tot asa cu toate cinci mii. Dupa ce as fi ispravit, as fi scos din ultima si din a doua mie cāte o hārtie si iar m-as fi uitat īn zare si iar m-as fi īndoit. ,,Schimbati-mi-le pe astea, va rog.' L-as fi bagat īn sudori pe functionarul acela, l-as fi facut sa nu mai stie cum sa scape de mine! As fi ispravit, īn sfīrsit, m-as fi īntors sa plec si cānd as fi ajuns la usa: „Scuzati' si iar m-as fi apropiat de ghiseu, ca sa īntreb nu mai stiu ce, sa cer vreo lamurire Asa as fi facut!

— Uf, ce lucruri īngrozitoare spui! zise Zametov, rāzānd. Numai ca toate astea-s vorbe goale, la o adica te-ai poticni si dumneata, cu siguranta. Īn cazuri de astea nu numai dumneata si cu mine, dar nici un om īncercat īn alde astea, trecut prin ciur si prin dīrmon, nu poate garanta pentru el. Dar stai, ce sa umblam asa departe, uite un exemplu: īn cartierul nostru a fost asasinata o batrīna. Ucigasul tre­buie sa fie un om īndraznet, a cutezat s-o faca īn plina zi, cu toate riscurile, e o minune ca a scapat neprins! Si totusi, si lui i-au tremu­rat māinile: n-a stiut sa jefuiasca, si-a pierdut capul; se vede limpede din fapte

Raskolnikov paru jignit.

— Se vede! īncercati sa puneti mīna pe el acum! striga el, atātāndu-l cu rautate pe Zametov.

— Au sa puna mīna pe el, nu te teme.

— Cine? Dumneata? Degeaba te ostenesti! La dumneavoastra totul se rezuma la asta: sa aflati omul care cheltuieste deodata prea multi bani. Unul care n-a avut nici un sfant si deodata īncepe sa cheltuiasca, si deci el este ucigasul! Astfel ca orice copil va poate duce de nas daca vrea!

— Vezi ca ei toti procedeaza asa, raspunse Zametov. Omoara cu multa chibzuinta, īsi risca viata, apoi se duc la cārciuma si acolo se dau de gol. De cele mai multe ori, cheltuielile īi tradeaza, si sunt prinsi. Nu toti sunt atāt de smecheri ca dumneata. Dumneata nu te-ai fi dus la circiuma, bineīnteles!

Raskolnikov se īncrunta si-l privi tinta.

— Mi se pare ca ai prins gust si ai vrea sa afli cum as fi procedat eu īn acest caz? īntreba el fara chef.

— As vrea, raspunse hotarīt Zametov. Īl privea si vorbea parca prea serios.

— Tii mult sa stii?

— Foarte mult.

— Bine. Eu uite cum as fi facut īncepu Raskolnikov, apropiindu-si din nou obrazul de obrazul lui Zametov si privindu-l tinta īn ochi, facāndu-l de asta data sa se īnfioare. Si, coborāndu-si glasul pāna la soapta, urma: Uite cum as fi procedat - as fi luat banii, lucrurile si, iesind de acolo, fara sa zabovesc o clipa, m-as fi dus undeva departe, īntr-un loc parasit, īmprejmuit de garduri, unde nu umbla aproape nimeni, īntr-o gradina de zarzavat, sau altceva de felul asta. As fi ochit dinainte, īn curtea aceea, vreun pietroi de vreo cincisprezece-douazeci de kilograme, īntr-un colt oarecare, lānga gard, vreun bolovan care zace acolo poate de cānd s-a ridicat casa; as fi saltat pietroiul acela - dedesubt trebuie sa fie o adīncitura — si as fi pus toate lucrurile si banii īn adīncitura aceea. Dupa aceea as fi asezat pietroiul deasupra la locul lui, exact cum statuse mai īnainte, ba as mai fi batatorit si pamīntul cu piciorul de jur īmprejur, si m-as fi carat. Un an-doi, poate chiar trei, nu m-as fi atins de nimic si — poftim acum de cauta ucigasul! A fost, dar s-a mistuit.

— Esti nebun, zise Zametov, vorbind, nu se stie de ce, de aseme­nea īn soapta si departīndu-se de Raskolnikov.

Ochii acestuia scānteiara; palise grozav; buza de sus īi tresari si īncepu sa-i tremure. Se apleca mai tare, cāt putu, spre Zametov si īncepu sa-si miste buzele fara sa rosteasca vreun cuvānt; asta timp de vreo jumatate de minut. Stia ce face, dar nu se putea stapīni. Cuvāntul īngrozitor, ca si atunci cu zavorul usii, īi tremura pe buze: acusi are sa-i scape; acusi īi da drumul; acusi īl rosteste!

— Dar daca eu sunt acela care a ucis-o pe batrīna si pe Lizaveta? īntreba el deodata si se dezmetici.

Zametov īl privi buimac. Obrazul i se facuse alb ca fata de masa. Gura i se strīmba īntr-un zīmbet.

— E posibil oare? rosti el abia auzit. Raskolnikov īl privi furios.

— Marturiseste: erai gata s-o crezi? Nu-i asa? Nu-i asa?

— Deloc! Acum mai putin ca oricānd as crede una ca asta! se grabi sa raspunda Zametov.

— Te-am prins! īn sfīrsit, am prins bobocul. Prin urmare, ai crezut īnainte, daca acum „mai putin ca oricānd ai crede una ca asta'?

— Nu, nu, deloc! exclama Zametov, vadit tulburat. Dumneata ai īncercat sa ma sperii, ca sa ma aduci la asta!

— Prin urmare, nu crezi? Atunci despre ce ati vorbit cānd am plecat atunci de la sectie? De ce m-a interogat locotenentul Dinamita cānd m-am trezit din lesin? Hei, tu, striga el chelnerului, sculāndu-se si luīndu-si sapca, cāt am de plata?

— Treizeci de copeici cu totul, raspunse acesta, venind īn graba.

— Poftim īnca douazeci bacsis. Ia uite ce de bani! zise el, īntinzīndu-i lui Zametov māna tremurānda, plina cu bani. Uite: rosii, albastre, douazeci si cinci de ruble. De unde? De unde haine noi? Doar stii si dumneata ca n-am avut o letcaie! Doar ai intero­gat-o, de buna seama, pe gazda mea Haide, ajunge! Assez causer, la o revedere mai placuta!

Iesi tremurānd tot, sub imperiul unei senzatii de nervozitate isterica, amestecata cu voluptate frenetica, īnsa posomorāt, istovit. Obrazul īi era crispat ca dupa o criza. Se simtea tot mai obosit. Fortele īi cresteau numai sub imboldul unei excitatii vii si slabeau tot atāt de iute, pe masura ce slabea excitatia.

Ramas singur, Zametov sezu multa vreme nemiscat, adāncit īn gānduri. Raskolnikov īi rasturnase pe neasteptate toate ideile ce si le facuse asupra unui anumit punct, si acum parerea lui era formata.

„Ilia Petrovici este un idiot', īsi spuse el hotarīt.

Iar Raskolnikov, īn clipa cānd deschise usa care da īn strada, se ciocni de Razumihin. Abia la un pas unul de altul se vazusera, si erau cāt pe ce sa se loveasca cap īn cap. Cāteva clipe se masurara din ochi. Razumihin era uluit. Apoi furia, o adevarata furie, scapara amenintator īn ochii lui.

— Aha, aici erai! striga el cāt īl tinea gura. Ai fugit din pat! Si eu l-am cautat pīna si sub divan! Ne-am urcat cu totii īn pod! Cāt pe aici s-o iau la bataie pe Nastasia din pricina ta Si dumnealui, pof­tim unde-si face veacul! Rodka! Ce īnseamna asta? Sa-mi spui tot adevarul! Marturiseste. Auzi?

— Asta īnseamna ca-s satul de voi pāna peste cap si ca vreau sa ramān singur, raspunse calm Raskolnikov.

— Singur? Cānd abia te tii pe picioare, cānd esti alb la fata ca varul si gīfīi! Idiotule Ce ai facut la „Palatul de Cristal'? Marturiseste, marturiseste chiar acum!

— Lasa-ma īn pace, zise Raskolnikov si vru sa treaca īnainte. Asta īl scoase din sarite pe Razumihin, care-l apuca de umar cu putere.

— Sa te las īn pace? īndraznesti sa spui sa te las īn pace? Stii ce-am sa fac cu tine? Am sa te iau pe sus, am sa te leg burduf si am sa te duc la subsuoara acasa, unde am sa te īncui!

— Asculta, Razumihin, īncepu Raskolnikov īncet si, īn aparenta foarte calm, tu nu vezi ca n-am nevoie de binefacerile tale? Ce placere ai sa faci pe binefacatorul fata de oamenii care carora putin le pasa de binefacerile tale? Fata de oameni, īn sfīrsit, carora le vine greu sa suporte binefacerile altuia? Pentru ce, spune, pentru ce m-ai descoperit la īnceputul bolii? Poate ca eram fericit sa mor Nu ti-am aratat destul de limpede astazi ca ma chinuiesti, ca m-am saturat de tine? Ce placere sa chinuiesti oamenii! Te asigur ca toate acestea īmpiedica serios īntrebarea mea, pentru ca ma enerveaza īntruna. Zosimov a plecat adineauri ca sa nu ma enerveze. Lasa-ma si tu, pentru numele lui Dumnezeu! Si apoi, ce drept ai sa ma retii cu forta? Nu vezi ca sunt pe deplin constient si ca nu mai delirez? Īnvata-ma cum, cum sa te conving sa nu te mai tii dupa mine si sa ma scutesti de binefacerile tale? Sunt un nere­cunoscator? Fie! Sunt un ticalos? Nu-mi pasa, dar lasati-ma īn pace cu totii, pentru Dumnezeu! Lasati-ma īn pace!

Īncepuse linistit, savurānd dinainte placerea ce i-o va da otrava pe care se pregatea s-o picure īn vorbe, si ispravise plin de mānie, gīfīind ca atunci cānd īl daduse afara pe Lujin.

Razumihin ramase nemiscat, se gāndi putin, si-i dadu drumul.

— Du-te dracului, daca-i asa! zise el īncet, aproape meditativ. Stai! zbiera el pe neasteptate, cānd Raskolnikov se urni din loc. Asculta ce am sa-ti spun! Īti declar ca sunteti cu totii niste palavragii si niste fanfaroni! Cum aveti o suferinta, cāt de mica, o clociti ca gaina oul! Pāna si īn suferinta nu faceti altceva decāt sa-i plagiati pe altii. Nici urma de viata, de independenta! Sunteti facuti din alifie de spermantet si īn vinele voastre curge braga, nu sānge! Nu va cred pe nici unul! Tot ce urmariti, īn orice īmprejurare v-ati afla, este sa n-aveti nimic omenesc! Sta-a-ai! striga el, si mai mānios, vazānd ca Raskolnikov da iarasi sa plece. Asculta pāna la capat! Tu stii ca astazi se aduna lumea la mine ca sa sarbatorim mutarea. S-ar putea sa fi si sosit o parte, dar l-am lasat pe unchiul meu sa primeasca musafirii, am trecut adineauri pe acasa. Si daca n-ai fi un idiot, un idiot banal, un idiot fara pereche, daca n-ai fi o copie dupa original Vezi, Rodea, recunosc ca esti baiat destept, dar esti si idiot totodata! Si asa, daca n-ai fi idiot, ai veni la mine asta-seara, sa stai cu noi, īn loc sa-ti rupi pingelele pe drumuri. Daca ai iesit din casa, ai iesit, si nu mai avem ce face! Ti-as da un fotoliu moale, are gazda mea Ceai, societate placuta Daca nu, te-as culca pe sofa, si tot ai sta īn mijlocul nostru Are sa vina Zosimov. Vrei?

— Nu.

— Te īnseli! exclama nerabdator Razumihin. De unde stii? Poti sa raspunzi de tine? Si apoi, tu nici nu īntelegi chestiile astea Si mie mi s-a īntāmplat de o mie de ori sa o rup cu oamenii, si, dupa ce am fugit de ei, am venit iarasi īnapoi Ti-e rusine si vii īnapoi! Asa ca tine minte: casa lui Pocinkov, etajul doi

— Pai daca o tii tot asa, domnule Razumihin, numai pentru placerea de a face pe binefacatorul, ai sa ajungi sa te lasi sa te si bata oamenii.

— Pe cine sa bata? Pe mine? Numai sa īndrazneasca cineva, ca-i si sucesc gātul! Casa lui Pocinkov, numarul patruzeci si sapte, locuinta functionarului Babuskin

— N-am sa vin, Razumihin! Raskolnikov se īntoarse si pleca.

— Pun ramasag ca ai sa vii! īi striga din urma Razumihin. Altfel altfel nici nu vreau sa te mai cunosc! Stai, hei! Zametov e aici?

— Este.

— L-ai vazut?

— L-am vazut.

— I-ai vorbit?

— I-am vorbit.

— Despre ce? Bine, lua-te-ar dracu sa te ia, nu spune daca nu vrei. Casa lui Pocinkov, patruzeci si sapte, locuinta lui Babuskin, sa nu uiti!

Raskolnikov ajunse īn Sadovaia si coti dupa colt. Razumihin se uita dupa el, dus pe gānduri. Apoi, ridicānd din umeri, intra īn local, dar se opri pe la mijlocul scarii.

„La dracu”! īsi spuse el aproape cu glas tare. Vorbeste ca si cānd ar fi īn toate mintile si totusi Dar ce idiot sunt! Parca nebunii nu vorbesc logic? Si Zosimov, pare-mi-se, tocmai de asa ceva se teme! se lovi cu degetul peste frunte. Dar daca pot eu sa-l las singur tocmai acum? Daca se arunca īn apa Uf, ce greseala am facut! Nu, asa nu se poate!' Alerga īnapoi sa-l ajunga pe Raskolnikov, dar acesta parca intrase īn pamānt. Razumihin scuipa de necaz si se īnapoie iute la „Palatul de Cristal', sa-l descoasa cāt mai repede pe Zametov.

Raskolnikov se duse de-a dreptul la podul N-ski, se opri pe la mijlocul lui, sprijinindu-se cu amāndoua coatele de parapet, si privi īn lungul apei. Dupa ce se despartise de Razumihin, se simtise atāt de slab, ca abia putuse sa ajunga acolo, pe pod. Īi venea sa se aseze, sau sa se culce undeva īn strada. Aplecat peste parapet, urmarea mecanic ultima licarire trandafirie a asfintitului, sirul de case tot mai īntunecate īn amurgul ce se lasa pe nesimtite, un geam departat, undeva la mansarda, pe partea stānga a cheiului, incendiat o clipa de ultima raza de soare, apa neagra a canalului, da, tocmai apa o privea cu o atentie deosebita. Apoi, cercuri rosii prinsera a i se roti īn fata ochilor, casele se clatinara, trecatorii, cheiurile, echipajele, totul īn jur īncepu sa joace. Tresari, salvat poate din lesin de o aparitie stupida si hidoasa. Simti ca cineva se opreste alaturi, īn dreapta lui; privi si vazu o femeie īnalta, cu basma pe cap, cu obrazul galben, prelung, scofālcit si ochii rosii, cazuti īn orbite. Īl privea drept īn fata, probabil fara sa-l vada, fara sa desluseasca ce se petrece īn jurul ei. Apoi se sprijini cu māna dreapta de parapet, ridica piciorul drept si-l trecu peste grilaj; facu acelasi lucru cu piciorul stāng si se arunca īn canal. Apa murdara se desfacu, īnghitindu-si victima, dar, īn clipa urmatoare, īnecata se ridica la suprafata si pluti īncet la vale, dusa de curent cu capul si picioarele īn apa, cu spatele īn sus, cu fusta ridicata si umflata dea­supra apei ca o perna.

— S-a īnecat! S-a īnecat! tipau zeci de glasuri; lumea venea de pretutindeni, cele doua cheiuri se umpleau de spectatori; pe pod, īn jurul lui Raskolnikov, se īnghesuiau oamenii, īmpingīndu-l si lipindu-l de parapet.

— Doamne, e Afrosiniuska noastra! se vaita alaturi un glas de femeie. Oameni buni, salvati-o, dragii mei!

— Barca! Aduceti o barca! striga multimea.

Dar nu mai era nevoie de barca: sergentul de strada coborāse īn fuga treptele care duceau spre canal, īsi lepadase mantaua, cizmele si se aruncase īn apa. N-avea mare lucru de facut, curentul o ducea pe īnecata la doi pasi de trepte, o apuca de haine cu māna dreapta, cu stīnga se agata de parul ce i-l īntindea un camarad si īnecata fu scoasa la mal. O culcara pe treptele de granit. Ea se dezmetici repede, se aseza si īncepu sa stranute si sa pufaie, stergīndu-si fara nici un rost rochia uda cu mīinile. Nu vorbea.

— A naucit-o bautura, maica, a naucit-o de tot, se vaita acelasi glas de femeie, de data asta alaturi de Afrosiniuska. Deunazi a vrut sa se spānzure — am scos-o din lat. Acum m-am dus la bacanie si am lasat fetiscana sa vada de ea si ian te uita ce pacat! Īi oraseanca de-a noastra, maica, sade lānga noi, a doua casa din colt, iac-aici

Lumea se īmprastia, sergentii de strada īsi mai faceau de lucru cu īnecata, cineva pomenise despre sectie Raskolnikov urmarea scena cu o senzatie ciudata de nepasare si raceala. Simti ca i se face greata. „Nu, e dezgustator apa nu face', mormai el printre dinti. „N-are sa iasa nimic, adauga el, n-am ce astepta Sectie? De ce Zametov nu este la sectie? Sectia e deschisa la ora zece' Se īntoarse cu spatele la balustrada si-si roti privirile īmprejur. „Ei si! Poate n-ar fi rau!' hotarī el, urnindu-se din loc si pornind īnspre sectie. Inima īi era pustie si surda la toate. Nu voia sa se gāndeasca. Nu mai simtea nici anxietate, nu mai avea nici urma din energia de adineauri, cānd plecase de acasa hotarīt „sa sfīrseasca cu toate!'. O apatie totala le luase locul.

„Si asta ar fi o iesire, se gīndea el, mergānd īncet, apatic, pe cheiul canalului. Oricum, toate ar lua sfīrsit, pentru ca asa vreau eu Dar este oare īntr-adevar o iesire? A, ce-mi pasa?! Un metru de spatiu tot voi avea, he-he! Dar ce sfārsit! Sa fie, īntr-adevar, sfārsitul? Am sa marturisesc sau n-am sa marturisesc? Eh drace! Sunt obosit de nu mai pot, as vrea sa ma culc, sau sa ma asez unde­va cāt mai repede! Ce este mai rusinos este tāmpenia lucrului! Dar nu-mi pasa! Doamne, cāte prostii īmi trec prin minte!'

Ca sa ajunga la sectie, trebuia sa mearga drept īnainte si sa coteasca dupa a doua strada la stīnga; era la doi pasi. Dar, ajuns la primul colt, el se opri, se gāndi putin si intra īn ulicioara ca sa faca un ocol de doua strazi - poate ca o facuse fara nici un scop sau poate ca sa lungeasca cu un minut drumul si sa cāstige timp. Mergea cu privirile īn pamānt. Deodata, i se paru ca cineva īi sopteste ceva la ureche. Ridica ochii si vazu ca se afla īn dreptul casei aceleia, īn fata gangului.

Din seara aceea nu mai fusese pe acolo si nici nu trecuse prin fata ei.

O dorinta inexplicabila si de neīnvins īl īmpinse īnainte. Intra, strabatu gangul, o lua pe prima scara si īncepu sa urce treptele cunoscute pāna la etajul trei. Scara strāmta si aproape verticala era cufundata īn īntuneric. Se oprea la fiecare palier si se uita cu curio­zitate īmprejur. Pe palierul de la parter, fereastra nu avea rama. „Atunci nu era asa', gīndi el. Iata si locuinta de la etajul īntīi, unde lucrasera Mikolaska si Mitka: „E īncuiata; si usa a fost proaspat vopsita; prin urmare, e de īnchiriat. Iata etajul doi si trei Aici!' Ramase nedumerit: usa apartamentului era data de perete, īnauntru erau oameni, le auzea glasurile; la una ca asta nu se asteptase defel. Sovai o clipa, apoi urca ultimele trepte si patrunse īn locuinta.

Apartamentul era īn reparatie; se aflau īnauntru lucratori, ceea ce paru sa-l mire grozav pe Raskolnikov. īsi īnchipuise, cine stie de ce, ca va gasi totul asa cum lasase atunci, ca va gasi poate pāna si cadavrele la locul lor, īntinse pe podea. Si cānd colo, peretii erau goi, nici urma de mobila Straniu! Strabatu odaia pīna la fereastra si se aseza pe prichiciul ei.

Īnauntru nu erau decāt doi flacai tineri, unul ceva mai īn vārsta, celalalt — un baietandru. Tapetau din nou peretii cu hārtie alba, cu floricele liliachii īn locul celor galbene, jerpelite si murdare de altadata. Acest lucru, cine stie de ce, īl supara grozav; privea cu dusmanie tapetele cele noi ca si cum l-ar fi nemultumit toate aceste schimbari.

Lucratorii īntīrziasera pesemne si acum īsi strāngeau īn graba tapetul si se pregateau sa plece. Aproape nici nu luara īn seama aparitia lui Raskolnikov si vorbeau mai departe īntre ei. Raskolnikov īsi īncrucisa bratele si asculta.

— Si a venit la mine, asa cu noaptea-n cap, povestea cel mai īn vārsta, baietandrului; devreme, devreme de tot, si īntolita cum nu se poate mai bine. „Ce te tot fītīi, īi zic, īn fata mea, ce te tot foiesti?' „Eu, zice, Tit Vasilici, vreau de azi si pāna īn vecii vecilor sa ramīn la cheremul tau.' Iac-asa mi-a spus. Si ce bine era īntolita: curat jurnal de mode!

— Da ce-i ala jurnal de mode, nene? īntreba baietandrul. Se vedea bine ca īnvata de la nene-sau.

— Jurnal, fratioare, sunt niste poze īn culori care vin din strainatate la croitorii de pe aici, īn fiece sīmbata, aratānd cum sa se īmbrace si partea barbateasca si partea femeiasca. Ia, niste poze. Partea barbateasca īi zugravita mai mult cu haine īncretite īn talie, cāt despre partea femeiasca, apoi pentru ele, fratioare, e asa ceva ca-ti sta mintea-n loc!

- Ce nu gasesti īn Piterul ista! striga cu īnflacarare baietandrul. Numai bunica lipseste!

- īn afara de ea, toate cele se gasesc, fratioare, īncheie povatuitor cel mai īn vīrsta.

Raskolnikov se scula si trecu īn cealalta odaie, acolo unde altadata se aflau ladita, patul si scrinul; goala, camera īi paru grozav de mica. Tapetul era acelasi; īn colt se vedea perfect locul unde statuse chivotul cu icoane. Se opri cātva timp sa priveasca, apoi se īntoarse la fereastra. Lucratorul mai īn vārsta īl privea chiondorīs.

— Ce doriti? īl īntreba el deodata.

Īn loc de raspuns, Raskolnikov iesi īn antreu, apoi pe scara, puse māna pe clopotel si suna. Clopotelul era acelasi si sunetul spart era acelasi. Trase īnca o data si īnca o data; asculta si cauta sa-si reaminteasca. Impresia groaznica, chinuitoare de atunci, se redes­tepta īn el, tot mai vie si mai ascutita; tresarea la fiecare tīrīitura a clopotelului, cu un fel de placere tot mai mare.

— Ce vrei? Cine esti? striga lucratorul, iesind din odaie. Raskolnikov trecu din nou pragul locuintei.

— Vreau sa īnchiriez locuinta, zise el, de aceea vreau s-o vad.

— Locuintele nu se īnchiriaza noaptea; si apoi, trebuia sa veniti cu portarul.

— Ati spalat dusumelele; le vopsiti? urma Raskolnikov. N-a ramas nici urma de sānge?

— Care sānge?

— De la batrāna care a fost ucisa cu sora-sa. Aici era o baltoaca īntreaga.

— Dar cine esti dumneata? striga zugravul, cuprins de neliniste.

— Eu?

— Da.

— Ai vrea sa stii, hai? Sa mergem la sectie si am sa-ti spun cine sunt.

Lucratorii īl priveau nedumeriti.

— Noi trebuie sa plecam, am īntārziat. Sa mergem, Aleoska. Trebuie sa īnchid, spuse cel mai īn vārsta.

— Sa mergem! repeta Raskolnikov cu nepasare. Iesi primul si īncepu sa coboare alene scara. Hei, portar! striga el, ajuns īn gang.

Cātiva chiriasi stateau īn strada, la intrarea īn casa, si cascau ochii la trecatori: cei doi portari, o femeie, un tīrgovet īn halat si alti cītiva. Raskolnikov se īndrepta spre ei.

— Ce doriti? īntreba unul din portari.

— Ai fost la sectie?

— Chiar acum am fost. Ce doriti?

— Mai e lume acolo?

— Este.

— Si ajutorul de comisar e acolo?

— Adineauri era. Dar dumneata ce doresti ? Raskolnikov nu raspunse si ramase locului, dus pe gānduri.

— A venit sa vada locuinta, zise zugravul mai īn vārsta, apropiin-du-se.

— Care locuinta?

— Apai aceea unde lucram noi. Cica: „De ce ati spalat sāngele? Aici s-a savīrsit un omor, iara eu am venit sa iau casa cu chirie'. Si a tras de clopotel, mai-mai sa-l rupa. Apoi a zis: „Hai cu mine la sectie, am sa spun tot'. S-a legat de noi.

Portarul īl cerceta pe Raskolnikov, nedumerit si īncruntat.

— Cine esti dumneata? se rasti el, cautīnd sa ia un aer cāt mai amenintator.

— Rodion Romanici Raskolnikov, fost student, locuiesc īn casa lui Sil, īn ulicioara, aproape de aici, apartamentul cu numarul patrusprezece. Īntreaba-l pe portar ma cunoaste.

Raskolnikov spusese toate acestea parca alene, visator, fara sa se īntoarca si scrutīnd atent strada īntunecoasa.

— Si pentru ce ai intrat īn locuinta?

— Ca s-o vad.

— Ce sa vezi?

— Ce-ar fi sa-l duci la sectie? se amesteca deodata īn vorba tīrgovetul īn halat, apoi tacu brusc.

Raskolnikov īl privi peste umar, cu coada ochiului, apoi ceva mai atent si zise, vorbind tot asa alene si īncet:

— Sa mergem!

— Chiar asa, du-l, īntari tīrgovetul, cu mai mult curaj. Daca tot pune īntrebari despre aceea, poate are ceva pe suflet, hai?

— De beat parca n-ar fi beat, da Dumnezeu sa-l stie, sopti zugravul.

— Ce poftesti?! striga din nou portarul, īnfuriindu-se de-a bine-lea. Ce te tii de om ca scaiul?

— Te-ai speriat cānd ai auzit de sectie? īntreba ironic Raskolnikov.

— De ce sa ma sperii? Ce te tot legi de noi?

— Derbedeule! striga baba.

— La ce sa mai vorbim cu el? striga celalalt portar, un mujic urias, cu sumanul descheiat si cu o legatura de chei la brāu. Cara-te Un derbedeu, asa e Hai, cara-te!

Si, apucāndu-l pe Raskolnikov de umar, īl īmpinse īn strada. Raskolnikov se poticni, era cāt pe aci sa cada, dar īsi restabili repede echilibrul. Se uita tacut la cei de fata si īsi vazu de drum.

— Ciudat om, zise lucratorul.

— Tare-i ciudata lumea de astazi, īi tinu isonul baba.

— Trebuia sa-l duceti la sectie, adauga tīrgovetul.

— Ce sa ne mai īncurcam cu el? hotarī portarul cel voinic. Un derbedeu! Cauta pe dracu, dar daca te potrivesti la el, pe urma nu mai scapi īi cunosc eu pe derbedeii astia!

„Asadar, sa ma duc sau sa nu ma duc ?', se gīndea Raskolnikov, oprindu-se īn mijlocul strazii, la rascruce, si privind de jur īmpre­jur, ca si cum ar fi asteptat de la cineva un sfat. Dar nimeni nu-i raspunse; totul era mut si mort ca pietrele pe care calca, mort pen­tru el, numai pentru el Deodata, undeva departe, poate la doua sute de pasi, īn capatul celalalt al strazii, īn īntunericul care se īndesa, deslusi o multime de oameni, larma, strigate īnconjurata de multime, era o caleasca oprita O luminita licari pe la mijlocul strazii. „Ce sa fie?' Raskolnikov coti la dreapta si se īndrepta spre multimea aceea. Parea ca vrea sa se agate de orice, si acest lucru īl facu sa zīmbeasca ironic, fiindca era ferm hotarīt sa se duca la sectie si stia sigur ca īn curānd totul se va sfīrsi.


Capitolul VII



O trasura eleganta, boiereasca, cu doi cai suri si iuti, era oprita īn mijlocul strazii; nu era nimeni īn ea, iar vizitiul, coborāt de pe capra, sta alaturi; cineva tinea caii de frīu. O multime de oameni se īmbulzeau īn jur, venise si politia. Un agent avea īn mīna un felinaras aprins si, aplecat asupra caldarīmului, lumina ceva īn apropierea rotilor. Toata lumea vorbea, tipa, ofta; vizitiul parea nedumerit si repeta din cānd īn cānd:

— Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!

Raskolnikov īsi croi drum cāt mai aproape de trasura si vazu, īn sfīrsit, obiectul acestei īngramadiri si framīntari. Pe pamīnt zacea un om plin de sānge si fara cunostinta, strivit pesemne chiar de cai; era foarte prost īmbracat, dar cu haine „boieresti'. Sāngele īi curgea siroaie de pe obraz, din cap; fata īi era stīlcita, jupuita, desfigurata. Fusese calcat de trasura si, desigur, grav ranit.

— Doamne! se vaita vizitiul. Cum sa te pazesti?! Daca macar as fi mānat tare sau nu i-as fi strigat, dar mergeam fara graba, masurat. A vazut toata lumea, īntrebati daca nu-i asa. Ce poti face cu un om beat! L-am vazut trecānd strada, se clatina, abia īl duceau picioarele; i-am strigat o data, i-am mai strigat o data si īnca o data si am tinut caii; da el s-a vārāt drept sub copitele cailor! Sa o fi facut dinadins, ori era din cale-afara de beat Caii-s tineri, speriosi, s-au smucit, el a tipat, ei s-au speriat si mai rau, si iaca asa s-a īntīmplat nenorocirea.

— Asa a fost! rasuna din multime glasul unui martor.

— I-a strigat, asa e, de trei ori i-a strigat, īntari alt glas.

— Da, de trei ori, toata lumea a auzit! striga al treilea.

De altfel, vizitiul nu parea nici prea speriat, nici prea māhnit. Trasura era pesemne a unui om bogat si cu vaza, care o astepta undeva, de aceea politia, fireste facea tot ce putea sa grabeasca lucrurile. Dar cel strivit trebuia transportat la sectie si la spital. Nimeni nu-i stia numele.

Īntre timp, Raskolnikov razbise prin multime si se apleca dea­supra omului. Felinarasul lumina cu putere fata nefericitului si el īl recunoscu.

— Īl cunosc, stiu cine este! striga el, facāndu-si loc mai aproape. Este un functionar, un fost functionar, consilierul titular Marmeladov! Sta aici, aproape, īn casa lui Kosel Un medic, repede! Am sa platesc, iata! Scoase banii din buzunar si-i arata politistului.

Era grozav de agitat.

Politistii erau bucurosi ca aflasera numele celui strivit. Raskolnikov spuse cum īl cheama, īsi dadu adresa si cauta cu īnversunare, ca si cum ar fi fost vorba de tatal lui, sa-i convinga sa-l transporte cāt mai repede pe Marmeladov, lesinat, acasa.

— E aici, trei case de aici, se agita el. Casa lui Kosel, un neamt bogat O fi pornit spre casa beat, īl cunosc Este un betiv Are familie, sotie, copii, mai are si o fata. Cere mai mult timp sa-l duceti la spital, pe cānd aici, īn casa, trebuie sa se gaseasca un medic! Am sa platesc, am sa platesc! īl vor īngriji cei de acasa, nu e timp de pierdut, altfel īn starea īn care se gaseste, daca-l duceti la spital, moare pe drum

Izbuti chiar sa vāre un bacsis īn māna sergentului. De altfel, cererea lui era legala si īndreptatita: īn orice caz, primele ajutoare ar fi fost astfel mai rapide. Ranitul fu ridicat si dus; se gasira oameni care sa dea o māna de ajutor. Casa lui Kosel era la vreo treizeci de pasi. Raskolnikov mergea īn spate, sustinīnd cu grija capul ranitului si aratānd drumul.

— Pe aici, pe aici! Pe scara trebuie sa-l ducem cu capul īnainte; īntoarceti-l asa! Am sa platesc, am sa va multumesc, bolborosea el.

Katerina Ivanovna, dupa cum īi era obiceiul, de īndata ce avea o clipa libera, umbla dintr-un colt īntr-altul al odaitei, de la ferea­stra la soba si īnapoi, cu bratele īncrucisate pe piept, vorbind singura si tusind. Īn ultima vreme, vorbea tot mai des si mai mult cu fetita ei mai mare, Polenka, īn vārsta de zece ani, care, desi multe nu le pricepea, īsi dadea totusi bine seama ca mama ei avea nevoie de ea si de aceea fetita o urmarea īntruna cu ochii ei mari si inteligenti si se straduia sa para ca īntelege. Acum Polenka īl dezbraca pe fratiorul ei mai mic, care nu se simtise tocmai bine īn ziua aceea, ca sa-l culce. Asteptānd sa i se schimbe camasuta, care trebuia spalata īn aceeasi noapte, baietelul sedea drept si nemiscat pe scaun, cu o mutra serioasa, tacuta, tinānd picioarele īntinse, cu calcīiele strīns lipite si vīrfurile desfacute. Asculta bosumflat, cascānd ochii mari, la ce vorbea mama cu sora lui si sta nemiscat, asa cum trebuie sa stea toti copiii cuminti cānd sunt dezbracati pentru culcare. O fetita mai mica, īmbracata numai īn zdrente, sta līnga paravan si-si astepta rāndul. Usa ce da spre scara era deschisa, ca sa mai iasa fumul de tutun care patrundea din odaile vecine si o facea pe sarmana ofticoasa sa tuseasca īntruna, lung si chinuitor. Katerina Ivanovna parca slabise si mai tare īn ultima saptamīna, iar petele rosii din obraz erau mai aprinse ca īnainte.

— Nici nu-ti poti īnchipui, Polenka, spunea dānsa, plimbīndu-se prin odaie, cāta veselie si belsug era la taticu acasa si cāt de rau m-a nenorocit betivanul asta, care are sa va nenoroceasca si pe voi! Taticul, desi civil, avea grad de colonel, era aproape guvernator, nu mai avea decāt un pas ca sa ajunga la asta, asa ca lumea venea la el si-i spunea: „Noi, Ivan Mihailīci, va consideram de pe acum guver­natorul nostru'. Cānd eu Khe! Cānd eu Khe-khe-khe O, viata blestemata! striga dānsa, scuipīnd si apucāndu-se cu māna de piept. Cānd eu ah, cānd am fost la ultimul bal la maresalul nobilimii m-a vazut printesa Bezemelnaia — care m-a binecuvīntat mai tārziu, cānd m-am maritat cu taticul tau, Polia - si a īntrebat numaidecāt: „Nu este domnisoara aceea dragalasa care a dansat cu salul la iesi­rea din pension?' Coase gaura; ia acul si tese-o pe loc, cum te-am īnvatat, ca māine Khe māine khe-khe-khe are s-o rupa si mai rau, striga dānsa, tusind sa-si sparga pieptul Tocmai atunci sosise de la Petersburg printul Scegolski, kammerjunker a dansat cu mine mazurca si chiar a doua zi a venit la noi sa ma ceara īn casatorie; dar eu i-am multumit cu cele mai magulitoare vorbe si i-am spus ca inima mea este data de mult altuia. Acesta era tatal tau, Polia; taticul s-a īnfuriat grozav E gata apa? Hai, ada camasuta, dar ciorapeii? Lida, spuse ea fetitei mai mici, noaptea asta ai sa dormi si tu fara camasuta; cum ai sa poti pune si ciorapeii alaturi Sa-i spal si pe ei De ce n-o fi venind zdrentarosul acela, betivanul? Camasa lui e murdara ca o cārpa de sters picioarele, a facut-o ferfenita I-as spala-o īmpreuna cu rufaria voastra, ca sa nu ma chinui doua nopti la rānd! Doamne! Khe-khe-khe-khe! Iarasi! Ce-i asta? striga ea, privind multimea de la usa si oamenii care īncercau sa patrunda īn odaie, ducānd ceva īn brate. Ce-i asta? Ce aduc? Doamne!

— Unde sa-l punem? īntreba politistul, rotindu-si privirile prin odaie, īn timp ce Marmeladov, plin de sānge si fara cunostinta, era adus īnauntru.

— Pe divan! Culcati-l pe divan, cu capul īncoace! arata Raskolnikov.

— L-a calcat o trasura! Era beat! striga cineva de pe scara.

Katerina Ivanovna īncremenise; era palida si rasufla greu. Copiii erau īngroziti. Micuta Lidocika tipa ascutit si se repezi la Polenka, cuprinzānd-o cu mānutele si tremurānd ca varga.

Dupa ce-l īntinse pe Marmeladov, Raskolnikov se repezi la Katerina Ivanovna:

— Linistiti-va, pentru Dumnezeu, nu va temeti, spunea el preci­pitat. Trecea strada si l-a calcat o trasura, nu va temeti, are sa-si revina, am spus sa-l aduca aici Am mai fost pe la dumneavoastra. Poate ca va aduceti aminte Are sa-si revina, am sa platesc!

— A gasit ce-a cautat! striga cu disperare Katerina Ivanovna, repezindu-se la barbatul ei.

Raskolnikov īsi dadu seama curānd ca nu era dintre femeile care lesina usor. Cāt ai clipi, strecura o perna sub capul nefericitului, lucru la care nu se gāndise nimeni; Katerina Ivanovna īncepu sa-l dezbrace, sa-l cerceteze cu de-amanuntul - emotia n-o facea sa-si piarda capul — uitānd de ea īnsasi, īnclestīndu-si buzele tremurānde si īnabusindu-si tipetele gata sa-i izbucneasca din piept.

Īntre timp, Raskolnikov convinse pe cineva sa dea fuga dupa doctor. Aflase ca locuia un medic īn casa vecina.

— Am trimis dupa medic, īi repeta el Katerinei Ivanovna. Nu va nelinistiti, am sa platesc. Aveti apa? Dati-mi un servet, un prosop, orice, mai repede; nu se stie cāt de grav e ranit E ranit, nu e mort, puteti fi sigura Sa vedem ce zice medicul!

Katerina Ivanovna se repezi la fereastra; acolo, īn colt, pe un scaun rupt, era pus un lighean mare de lut, plin cu apa, pregatit de ea ca sa spele la noapte rufaria copiilor si a barbatului ei. Katerina Ivanovna spala singura, cel putin de doua ori pe saptamīna, uneori chiar si mai des, fiindca ajunsesera aproape fara schimburi (fiecare membru al familiei nu mai avea decāt un rānd de rufe), iar Katerina Ivanovna nu suporta murdaria. Era mai multumita sa se chinuiasca pāna la istovire, spalānd noaptea, īn timp ce ceilalti dormeau, ca sa se poata usca pāna dimineata rufele pe frīnghia īntinsa īn odaie si sa-i poata astfel primeni pe toti, decāt sa vada murdarie īn casa. Apuca ligheanul, ca sa-l aduca dupa cum īi ceruse Raskolnikov, dar fu cāt pe aici sa cada sub greutatea lui. Raskolnikov gasise un prosop, īl muie īn apa, si īncepu sa spele fata scaldata īn sānge a lui Marmeladov. Katerina Ivanovna sta alaturi, rasuflīnd greu si tinīndu-si mīinile apasate pe piept. Avea si dīnsa nevoie de ajutor. Raskolnikov īncepu sa īnteleaga ca poate facuse rau, staruind ca ranitul sa fie transportat acolo. Sergentul de strada sta de asemenea nedumerit.

— Polia! striga Katerina Ivanovna. Da o fuga pīna la Sonia, repede. Daca n-o gasesti acasa, lasa-i vorba ca tata a fost calcat de o trasura si sa vina aici de cum se īntoarce acasa. Fugi repede, Polia! Ia, īnfasoara-te cu salul!

— Fuzi iute! striga deodata baietelul de pe scaun si ramase din nou tacut, cascānd ochii mari, tintuit pe locul lui, cu calcīiele picioruselor unite si vīrfurile desfacute. Odaia se umpluse de atāta lume, ca n-ai fi avut unde sa arunci un ac. Politistii plecasera, īn afara de unul, care tot īncerca sa īmpinga īnapoi pe scara lumea care navalise pe palier. Īn schimb, intrasera mai toti chiriasii doam­nei Lipevehsel din camerele vecine; mai īntīi se īmbulzisera īn prag, apoi umplusera odaia. Katerina Ivanovna fu cuprinsa de furie.

— Lasati-l macar sa moara īn pace! striga ea. Ce-i, spectacol gra­tuit aici? Cu tigara īn gura? Khe-khe-khe! Mai lipseste sa intrati cu palaria pe cap Vad chiar pe unul cu palarie Afara! Aveti macar respectul mortii!

Tusea o sufoca, dar mustrarea ei avu efect. Era vadit ca lumea se cam temea de Katerina Ivanovna; unul dupa altul, chiriasii se retrasera īn odaile lor, cu acea senzatie ciudata de placere, pe care, īn pofida celui mai sincer sentiment de compatimire si mila, o simt oamenii cei mai de treaba cānd o nenorocire neasteptata īl loveste pe aproapele lor.

De altfel, la usa rasunara glasuri, spunānd ca ranitul ar trebui dus la spital, ca nu avea nici un rost sa tulbure toata casa.

— N-are voie nici sa moara omul! striga Katerina Ivanovna, si se napusti sa dea usa de perete, ca sa arunce asupra celor de afara trasnetele si fulgerele māniei sale, dar se ciocni īn prag de doamna Lipevehsel īn persoana, care abia aflase despre nenorocire si venise fuga sa faca ordine. Era o nemtoaica nemaipomenit de cīrcotasa si de zurbagioaica.

— Vai, Dumnezeul meu! striga dānsa, dānd din māini. Barbat la dumneata beat, calul strivit. La spitali! Eu proprietareasa!

— Amalia Ludvigovna! Va rog sa va dati seama ce vorbiti, īncepu trufas Katerina Ivanovna (cu gazda vorbea īntotdeauna de sus, „ca sa-si cunoasca lungul nasului', si nici macar acum nu-si putea refuza aceasta placere). Amalia Ludvigovna

— Eu spus la dumneata odata-totdeauna, sa nu īndraznesti spus la mine Amal Ludvigovna; eu Amal-Ivan!

— Nu sunteti Amal-Ivan, ci Amalia Ludvigovna si cum eu nu fac parte dintre acei ticalosi care va lingusesc ca alde domnul Lebeziatnikov, care rāde acum dupa usa (īntr-adevar, dupa usa cineva se pornise pe rās, strigīnd: „s-au īncaierat!'), am sa va spun tot­deauna Amalia Ludvigovna, cu toate ca nu pot sa īnteleg īn ruptul capului de ce nu va place acest nume. Vedeti si dumneavoastra ce i s-a īntīmplat lui Semion Zaharovici: e pe moarte. Va rog, deci, sa īnchideti usa si sa nu īngaduiti nimanui sa intre. Lasati-l macar sa moara linistit! Altfel, va īncredintez ca chiar māine purtarea dum­neavoastra va fi cunoscuta de īnsusi generalul-guvernator. Printul m-a cunoscut īnca pe vremea cānd eram domnisoara, īl tine minte foarte bine pe Semion Zaharovici, caruia de multe ori i-a facut bine. Toata lumea stie ca Semion Zaharovici avea multi prieteni si protectori, pe care i-a parasit singur din nobila māndrie, dāndu-si seama de nenorocita lui slabiciune, dar acum (ea arata spre Raskolnikov) ne ajuta un tānar marinimos, care dispune de mijloace, are legaturi, si pe care Semion Zaharovici l-a cunoscut īnca din copilarie, asa ca puteti fi sigura, Amalia Ludvigovna

Spuse toate acestea pe nerasuflate, cu o repeziciune tot mai mare, dar tusea īi curma elocventa. Īn aceeasi clipa, muribundul se trezi, īncepu sa geama, iar dānsa se repezi la el. Bolnavul deschise ochii si, fara s-o recunoasca īnca si fara sa īnteleaga, īl privi atent pe Raskolnikov, care sta aplecat asupra lui. Respira greu, adānc si rar; īn colturile gurii se ivi sānge; broboane de sudoare īi acopereau fruntea. Nerecunoscāndu-l pe Raskolnikov, īsi roti nelinistit ochii de jur īmprejur. Katerina Ivanovna īl privea cu tristete, dar sever, si lacrimile īi curgeau din ochi.

— Doamne! Tot pieptul īi e sfarāmat! Ce de sānge, ce de sānge! zise ea cu deznadejde. Trebuie sa-i scoatem hainele! Īntoarce-te putin, Semion Zaharovici, daca poti! striga dānsa.

Marmeladov o recunoscu.

— Un preot! horeai el ragusit.

Katerina Ivanovna se duse la fereastra, īsi lipi fruntea de pervaz si exclama cu deznadejde:

— O, viata blestemata!

— Un preot! repeta muribundul dupa o clipa de tacere.

— Am trimis! se rasti la el Katerina Ivanovna.

Auzindu-i glasul rastit, bolnavul tacu. Privirea lui sfioasa, īndurerata, o cauta prin odaie; ea se aseza iarasi la capatāiul lui. El se linisti, dar nu pentru multa vreme. Curānd, privirea i se opri asupra micutei Lidocika (favorita lui), care tremura īntr-un colt ca zgāltīita de friguri si-l privea tinta cu ochii ei mari si mirati, de copil.

— A a o arata dānsul, nelinistit. Voia sa spuna ceva.

— Ce mai vrei? striga Katerina Ivanovna.

— Desculta! Desculta! bolborosi Marmeladov, aratānd cu privirea-i pierduta piciorusele goale ale fetitei.

— Ta-a-aci! se rasti, suparata, Katerina Ivanovna. Stii tu de ce-i desculta!

— A venit doctorul, slava tie, Doamne! striga Raskolnikov, bucuros. Doctorul, un batrīnel neamt, īngrijit, intra īn odaie, si-si roti privirile cu neīncredere; se apropie de bolnav, īi lua pulsul, pipai cu atentie capul si, cu ajutorul Katerinei Ivanovna, desfacu camasa uda de sānge, dezvelindu-i toracele. Tot pieptul era sfarāmat, strivit, schilodit; īn partea dreapta cāteva coaste erau rupte. Īn stānga, īn dreptul inimii, se zarea o pata mare, sinistra, neagra-galbuie, o lovi­tura grea de copita. Doctorul se īncrunta. Politistul īi spuse ca bolnavul fusese prins de o roata si tīrīt vreo treizeci de pasi pe caldarīm.

— Ma mir ca si-a revenit, īi sopti īncet doctorul lui Raskolnikov.

— Ce parere aveti? īntreba acesta.

— E pierdut.

— Nu mai e nici o speranta?

— Nici cea mai mica! E ultima suflare Are o rana grava la cap Hm! Poate sa-i luam putin sānge Dar este de prisos Moare neaparat īn cinci sau zece minute.

— Luati-i totusi putin sānge!

— Se poate Dar va previn, este absolut inutil.

Īn clipa aceea se auzira pasi, multimea de pe palier facu loc si se ivi īn prag preotul, un batrīnel carunt, cu sfintele daruri īn mīna. Sergentul se dusese sa-l cheme īnca de cānd muribundul se afla īn strada. Doctorul īi ceda locul, schimbānd cu dānsul o privire plina de īnteles. Raskolnikov īl ruga sa mai stea putin. Doctorul ridica din umeri, dar ramase.

Lumea se dadu la o parte. Spovedania nu tinu mult. Muribun­dul aproape nu-si mai dadea seama de nimic, nu mai putea vorbi, scotea numai niste sunete īntretaiate si nedeslusite. Katerina Ivanovna o lua pe Lidocika īn brate, īl dadu jos de pe scaun pe baietel si, ducāndu-i la soba, īngenunche si-i sili si pe copii sa īnge­nuncheze īn fata ei. Fetita tremura toata, iar baietelul, cu genunchii goi pe podea, īsi ridica masurat mānuta, īsi facea cruce si batea matanii, izbindu-se cu fruntea de dusumea, ceea ce se vede ca-i facea o deosebita placere. Katerina Ivanovna īsi musca buzele si-si stapīni lacrimile; se ruga si, din cānd īn cānd, īndrepta camasuta pe copil, ba izbutise sa arunce pe umerasii goi ai fetitei o basma, pe care o lua de pe scrin fara sa se ridice si fara sa īnceteze de a se ruga. Usa, care ducea spre camerele interioare, se deschise iarasi, īmpinsa de curiozitatea locatarilor, iar spectatorii de pe palier, unde se adunasera mai toti chiriasii de pe scara, se īnghesuiau tot mai mult, dar nu treceau pragul. Un muc de lumānare lumina īntreaga scena.

Īn clipa aceea, Polenka īsi croi drum prin multime. Alergase sa-si cheme sora. Intra, abia rasuflīnd de fuga, īsi scoase salul, o cauta din ochi pe maica-sa, se apropie de dānsa si-i spuse: „Vine! Am īntālnit-o īn strada'. Mama o sili sa īngenuncheze lānga ea. Prin multime īsi facea loc, īn tacere si cu sfiala, o fata. Aparitia ei, asa deodata, parea stranie īn aceasta odaie unde salasluiau mizeria, moartea si deznadejdea. Desi saracacios īmbracata, hainele ei ief­tine erau batatoare la ochi si īmpodobite vulgar, dupa gustul si moda fiintelor de teapa ei, īn scopuri vadite, nerusinate. Sonia se opri īn prag, fara sa intre īn odaie, si se uita pierduta, parea ca nu-si da seama de nimic; uitase de rochia ei de matase, viu colorata, cu trena lunga, ridicola, si crinolina enorma, care astupa usa, rochie cumparata din a patra māna, tipatoare si nepotrivita cu locul; uitase si de ghetele ei de culoare deschisa, si de umbreluta de soare, de prisos noaptea, pe care o luase cu dānsa, si de palarioara rotunda de pai, Caraghioasa si īmpodobita cu o pana rosie ca o limba de foc. De sub palarioara aceasta pusa pe o parte, strengareste, rasarea un obrajor slabut, palid si speriat, cu gura īntredeschisa si privirea īncremenita de groaza. Sonia era de vreo optsprezece ani, blonda, mica si slaba, dar destul de frumusica, cu niste ochi albastri mi­nunati. Privea tinta patul si preotul si gīfīia din pricina grabei cu care venise. īn sfīrsit, soaptele si unele vorbe rostite īn multime īi ajunsera, pesemne, la ureche; ea-si lasa ochii īn pamīnt, trecu pra­gul si intra īn odaie, dar se opri tot lānga usa.

Spovedania si īmpartasania luara sfārsit. Katerina Ivanovna se apropie din nou de patul barbatului ei. Preotul se departa si, plecānd, voi sa-i spuna un cuvānt, doua, de māngāiere si povata.

— Si cu astia ce am sa ma fac? īl īntrerupse dānsa taios, aratāndu-i īnciudata pe cei mici.

— Dumnezeu e milostiv; īncrede-te īn ajutorul Celui-de-Sus īncepu preotul.

— Eh! O fi el milostiv, dar nu cu noi!

— Pacat, doamna, mare pacat sa vorbiti asa! spuse preotul, dānd din cap.

— Si asta nu-i pacat? striga Katerina Ivanovna, aratānd spre muribund.

— Poate ca acei care v-au pricinuit fara sa vrea aceasta nenoro­cire se vor īnvoi sa va dea un ajutor, sa va despagubeasca macar de pierderea materiala

— Nu īntelegeti ce spun, i-o reteza Katerina Ivanovna cu un gest plictisit. Ce fel de ajutor sa-mi dea? El singur, fiind beat, s-a vīrīt sub copitele cailor! Ce pierdere materiala? Ce cāstig? Suferinta, altceva n-am vazut de la dānsul. Era betiv, bea tot. Ne fura si cara la circiuma; ne-a baut viata, si pe a mea si pe a lor! Slava Domnului ca moare! Atāta paguba!

— Ar trebui sa-l iertati īn ceasul mortii, asemenea sentimente sunt un mare pacat, doamna, un mare pacat!

Katerina Ivanovna vorbea cu preotul, fara a īnceta de-a vedea de muribund; īi dadea de baut, īi stergea sudoarea si sāngele de pe frunte, īi īndrepta pernele. Din cānd īn cānd, apuca sa īntoarca si fata spre preot, īn timp ce-i vorbea. La ultimele lui cuvinte īnsa, se repezi la el, scoasa din fire:

— Ei, parinte! Vorbe, vorbe goale! Sa-l iert! Azi, daca nu l-ar fi calcat trasura, ar fi venit acasa beat, si cum nu are decāt camasa asta rufoasa si murdara pe care o poarta, el s-ar fi culcat, iar eu, cāt dormea, as fi stat sa spal zdrentele lui si ale copiilor, le-as fi uscat la fereastra si cānd s-ar fi luminat de ziua, m-as fi asezat sa le cārpesc, asta mi-ar fi fost noaptea! Ce-mi vorbesti de iertare? De altfel, eu si asa l-am iertat!

O tuse adānca, īnfioratoare, īi curma vorba. Scuipa īn batista si o arata preotului, tinīndu-si cu cealalta pieptul īndurerat. Batista era plina de sānge

Preotul pleca ochii si nu raspunse.

Marmeladov intrase īn agonie; nu-si lua ochii de la Katerina Ivanovna, care se aplecase iarasi deasupra lui. Tot voia sa-i spuna ceva, īncerca din rasputeri sa miste limba, dar nu izbutea decāt sa bīiguie vorbe nedeslusite; Katerina Ivanovna ghici ca vrea sa-i ceara iertare si striga la el poruncitor:

— Taci! Nu trebuie Stiu ce vrei sa spui!

Bolnavul amuti, dar, īn aceeasi clipa, privirea-i ratacita cazu pe usa si el o vazu pe Sonia Pāna atunci n-o zarise īn coltul īntunecat unde statea, īn umbra.

— Cine? Cine este? īntreba el, horcaind, aratānd, īngrozit, spre usa, unde se afla fie-sa, si silindu-se sa se ridice.

— Stai culcat! Nu te misca! īi striga Katerina Ivanovna. Dar muribundul, cu o sfortare supraomeneasca, se sprijini īn cot. Cāteva clipe privi, uluit, pe fiica-sa, de parca n-ar fi recunoscut-o. De altfel, era īntīia oara ca o vedea astfel īmbracata. Umila, zdrobita, īmbracata tipator si rusinata, fata īsi astepta cu smerenie rāndul ca sa-si ia ramas bun de la tatal ei pe moarte.

Deodata īsi dadu seama cine este, o recunoscu si o suferinta nemarginita i se oglindi pe fata.

— Sonia! Fetita mea! Iarta-ma! striga bolnavul si vru sa īntinda bratul, dar īsi pierdu echilibrul si se prabusi de pe divan cu fata la pamānt; lumea se repezi la el, fu ridicat si culcat din nou pe divan, dar el se sfārsea.

Sonia scoase un tipat slab, se apropie īn fuga, īl īmbratisa si īncremeni īn aceasta īnclestare. Marmeladov īsi dadu duhul īn bratele ei.

— Si-a atins telul! striga Katerina Ivanovna, vazānd trupul neansu­fletit. Ce ma fac eu acum'?! Cu ce sa-l īngrop'? Si lor ce sa le dau de māncare?

Raskolnikov se apropie de dānsa.

— Katerina Ivanovna, īncepu el, saptarnīna trecuta raposatul mi-a povestit īntreaga lui viata si toate īmprejurarile Tin sa va asigur ca a vorbit despre dumneavoastra cu cea mai mare admiratie si respect. Din seara aceea, cānd am aflat ce devotat v-a fost tuturora, si, mai ales, cāt v-a iubit si v-a stimat pe dumneavoastra, Katerina Ivanovna, cu toata slabiciunea lui nenorocita pentru bautura, din seara aceeaam fost prieteni Permiteti-mi acum sa contribui la ultima datorie fata de raposatul meu prieten Aici aici sunt douazeci de ruble, asa mi se pare, si daca ele va pot fi de folos, atunci.., eu īntr-un cuvānt, am sa vin pe la dumneavoastra, am sa vin negresit poate chiar māine Ramīneti cu bine!

Si iesi grabit din odaie, īsi croi cāt mai iute drum prin multime si ajunse pe scara; dar aici se ciocni deodata fata īn fata cu Nikodim Fomici, care, aflānd despre accident, venea sa dea dis­pozitii personal. De la scena petrecuta la sectie ei nu se vazusera, Nikodim Fomici īl recunoscu numaidecāt.

— Dumneata? īl īntreba el.

— A murit, raspunse Raskolnikov. A fost medicul, preotul, totul e īn ordine. N-o tulburati prea mult pe biata femeie, si asa e bolnava de piept. Īmbarbatati-o, daca puteti Sunteti un om bun, stiu adauga el cu un zīmbet, privindu-l drept īn ochi.

— Dar te-ai patat cu sānge, zise Nikodim Fomici, observānd cateva pete proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.

— Da, m-am patat sunt plin de sānge! repeta acesta cu un aer ciudat, apoi zīmbi din nou, dadu din cap si īncepu sa coboare scara.

Cobora īncet, fara graba, scuturat de friguri si, fara sa-si dea seama, stapīnit de o singura senzatie, noua, coplesitoare, senzatia de revenire brusca la viata, o viata ce pulseaza īn el intens si puter­nic. Ceva asemanator cu ce ar simti un condamnat la moarte caruia i se anunta deodata gratierea. Pe la jumatatea scarii fu ajuns din urma de preotul care se īnapoia acasa. Raskolnikov īi facu loc sa treaca si schimba cu batrīnul un salut tacut. La ultimele trepte auzi īn urma lui niste pasi grabiti. Cineva alerga dupa el. Era Polenka: venea īn fuga si striga: „Stati! Stati!'

Se īntoarse. Fetita coborī ultima scara si se opri īn fata lui cu o treapta mai sus. O lumina slaba venea de afara. Raskolnikov deslusi un obrajor slabut, dar dragalas, care-i zāmbea vesel, copila­reste, privindu-l drept īn fata. Alergase dupa el fiindca i se daduse o īnsarcinare, care, pesemne, īi facea mare placere.

— Spuneti-mi, cum va cheama? Si unde stati? īntreba copila grabita, gīfīind de fuga.

Raskolnikov īi puse amīndoua mīinile pe umeri si o privi feri­cit. De ce īi facea atāta placere s-o priveasca - n-ar fi stiut sa spuna nici el.

— Cine te-a trimis?

— Surioara Sonia m-a trimis, raspunse copila, zīmbind si mai vesel.

— Asa gīndeam si eu, ca te-a trimis surioara Sonia.

— Si mamica m-a trimis; cānd a auzit ca ma trimite Sonia, mamica s-a apropiat si mi-a spus: „Fugi repede, Polenka!'

— O iubesti mult pe surioara Sonia?

— Mai mult ca pe toti! rosti cu deosebita hotarāre Polenka, si zāmbetul ei avea o expresie grava.

— Dar pe mine ai sa ma iubesti?

Īn loc de raspuns, vazu obrajorul copilei apropiindu-se de obrazul lui si buzele plinute tuguindu-se naiv sa-l sarute. Doua brate subtiri ca niste chibrituri īl strīnsera deodata tare, tare de gāt, capsorul i se pleca pe umar si copila plānse īncet, ghemuindu-se tot mai strāns la pieptul lui.

— Mi-e mila de taticu! zise ea peste o clipa, ridicāndu-si obra­jorul scaldat īn lacrimi si stergāndu-si ochisorii cu māinile. Numai nenorociri si nenorociri, adauga ea pe neasteptate, cu aerul acela deosebit de serios pe care se silesc sa si-l ia copiii cānd vor sa vor­beasca precum „Oamenii mari'.

— Dar taticul te iubea mult?

— O iubea mai ales pe Lidocika, urma dānsa cu aceeasi gravi­tate, fara sa zāmbeasca. O iubea fiindca e micuta si bolnava; īi aducea bomboane, iar pe noi ne īnvata sa citim; pe mine ma īnvata gramatica si religia, adauga ea cu demnitate. Mamica nu spunea nimic, dar stiam ca-i face placere, si taticu' stia ca-i face placere. Mamica vrea sa ma īnvete frantuzeste, fiindca sunt fata mare si e timpul sa īnvat serios.

— Stii sa te rogi?

— Cum sa nu; stim cu totii! Am īnvatat de mult; eu sunt mare si ma rog singura, iar Kolea si Lidocika — īmpreuna cu mamica, cu glas tare; mai īntīi spun „Nascatoarea', apoi o rugaciune: „Doam­ne, miluieste si iart-o pe surioara noastra Sonia'; si īnca una: „Doamne, miluieste si iarta-l pe celalalt tatic al nostru', fiindca taticul nostru mai mare a murit, iar acesta e al doilea tatic al nostru, dar noi ne rugam si pentru cel dintīi.

Polecika, eu ma numesc Rodion; roaga-te uneori si pentru mine spune: „iarta si pe robul tau Rodion', mai mult nimic.

— Toata viata mea am sa ma rog pentru dumneata, zise cu īnflacarare fetita si deodata īncepu sa rāda, se repezi la el si īnca o data īl strānse tare īn brate.

Raskolnikov īsi spuse numele, īi dadu adresa si fagadui ca va veni neaparat a doua zi. Fetita se desparti de el, īncāntata. Trecuse de zece cānd tānarul ajunse īn strada. Peste cinci minute se afla din nou pe pod, īn acelasi loc unde, cu putin īnainte, īncercase sa se īnece femeia aceea.

„Ajunge! īsi zise el, hotarāt si solemn. Jos cu nalucirile, cu temerile īnchipuite, cu strigoii Viata exista! Oare n-am trait intens acum? Nu, viata mea nu s-a stins o data cu baba aceea! Dumnezeu s-o odihneasca, dar ajunge, maica, e timpul sa-mi dai pace! Acum urmeaza īmparatia ratiunii, a luminii si si a vointei si a puterii si mai vedem noi! O sa ne masuram puterile! adauga el amenintator, ca si cum ar fi vorbit unei forte oculte, sfidānd-o. Si eu care ma resemnasem sa traiesc de acum īnainte pe un spatiu de un metru! - Sunt tare slab īn clipa asta, dar cred ca boala a trecut. De alt­fel, cānd am iesit din casa stiam ca are sa-mi treaca. Dar stai: casa lui Pocinkov e la doi pasi de aici. Trebuie sa ma duc neaparat la Razumihin, chiar daca n-ar fi la doi pasi las sa cāstige rama-sagul! Sa se bucure, nu-i nimic! Trebuie sa fiu tare, tare - fara putere nu poti face nimic; si numai puterea naste putere, iata ce nu stiu ei', adauga el māndru, plin de īncredere īn el īnsusi, si porni īntr-acolo abia tīrāndu-si picioarele. Mīndria si īncrederea īn sine cresteau cu fiece clipa; se petrecea o mare schimbare īn el, era alt om. Dar ce se īntīmplase, ce-l preschimbase īntr-atāt? Nu stia nici el; ca omul care se agata de un pai, i se paru deodata ca „poate sa traiasca, ca viata mai exista īnca si ca viata lui nu s-a stins o data cu femeia aceea batrāna'. Poate ca se pripise cu aceasta concluzie, dar nu se gāndea la asta.

„Si, totusi, i-am cerut sa pomeneasca pe robul Rodion īi ful­gera prin minte. Nu-i nimic, asta nu strica!' adauga el si rāse singur de asemenea gānd. Era cāt se poate de bine dispus.

Gasi foarte usor locuinta lui Razumihin; īn casa lui Pocinkov toata lumea īl cunostea pe noul locatar si portarul īi arata drumul numaidecāt. De pe la mijlocul scarii se auzeau zgomotul si larma īnsufletita a unei adunari mari. Usa care dadea pe palier era larg deschisa; razbeau strigate si discutii. Odaia lui Razumihin era destul de mare si se adunasera vreo cincisprezece oameni. Raskolnikov se opri īn antreu. Acolo, dupa o perdea, cele doua slujnice ale gazdei trebaluiau īn jurul a doua samovare mari; aveau de lucru cu sti­clele, farfuriile, tavile cu placinta si gustarile aduse de la bucataria gazdei. Raskolnikov trimise dupa Razumihin. Acesta veni īn goana, īncāntat. De la prima privire īti dadeai seama ca bause foarte mult si, desi Razumihin nu izbutea niciodata sa se īmbete, de data aceasta se vedea ca īntrecuse masura.

— Asculta, īi zise grabit Raskolnikov, am venit numai sa-ti spun ca ai cāstigat si ca, īntr-adevar, nimeni nu poate sa stie ce i se va īntīmpla. De intrat n-am sa intru; ma simt atāt de slab ca abia ma tin pe picioare, asa ca īti spun buna ziua si la revedere! Dar sa vii māine pe la mine

— Stii ceva: am sa te īnsotesc pāna acasa! Daca chiar tu spui ca esti slab, atunci

— Si musafirii? Cine-i cīrliontatul acela care si-a vīrīt acum nasul aici?

— Asta? Dracu-l stie! Un prieten de-al unchiului meu, pesemne, sau poate unul care a venit nepoftit Am sa-l las pe unchiul meu cu musafirii; este un om de nepretuit; pacat ca nu poti sa faci cunostinta cu el acum. Dar la dracu cu toti! Acum nu le pasa de nimeni, iar eu simt nevoia sa ma aerisesc putin, asa ca tu, fratioare, ai picat la tanc, īnca doua minute si ma luam la bataie cu ei. Vorbesc astia niste prapastii de-ti sta mintea īn loc Nici nu-ti īnchipui cum pot sa bata cīmpii oamenii astia! De altfel, cum sa nu-ti poti īnchipui? Parca noi nu batem cāmpii? Dar nu-i nimic, n-au decāt sa spuna mosi pe grosi n-au sa vorbeasca asa totdeau­na Asteapta o clipa aici, sa-l aduc pe Zosimov.

Zosimov se napusti asupra lui Raskolnikov cu un fel de avidi­tate; o curiozitate i se citea pe chip; peste putin fata i se lumina.

— Si acum la culcare! hotarī el, cercetīndmāine, vedem noi, dar azi nu-i merge rau deloc: gasesc o schimbare mare de cānd nu l-am vazut. Omul, cāt traieste, tot īnvata

— Stii ce mi-a soptit Zosimov cānd am iesit? īi trānti de la obraz Razumihin, de īndata ce ajunsera amāndoi īn strada. Eu, fratioare, am sa-ti spun deschis: sunt niste prosti cu totii. Zosimov mi-a spus sa flecaresc cu tine pe drum, sa te trag de limba si dupa aceea sa-i spun tot, pentru ca el īsi īnchipuie ca tu ai fi nebun, sau ca esti pe cale sa-ti pierzi mintile. Īnchipuieste-ti! īn primul rānd, esti de trei ori mai destept ca dānsul, īn al doilea rānd, de vreme ce nu esti nebun, nu trebuie sa-ti pese de aiurelile lui, īn al treilea rānd, halca asta de carne este de specialitatea lui chirurg si acum s-a scrīntit cu bolile nervoase, iar īn privinta ta l-a īntors pe dos discutia pe care ai avut-o cu Zametov.

— Zametov ti-a povestit tot?

— Tot, si foarte bine a facut. Acum am īnteles tot adevarul si Zametov a īnteles īntr-un cuvānt, Rodea vorba este ca sunt cam afumat Dar nu-i nimic Vorba este ca ideea asta pricepi tu? Ideea asta le venise īntr-adevar, īntelegi? Adica nici unul dintre ei nu īndraznea s-o spuna cu glas tare, pentru ca e cea mai mare aiureala din cāte s-au auzit vreodata, si mai ales de cānd l-au arestat pe zugravul acela, toate s-au spart ca o basica de sapun, pentru tot­deauna. Dar ce sa le faci daca sunt prosti? L-am cam scuturat atunci pe Zametov - fie vorba īntre noi, frate; dar te rog sa nu faci nici o aluzie ca ai sti ceva; mi-am dat seama ca este foarte susceptibil din fire: s-a īntīmplat la Laviza, dar astazi, astazi s-au lamurit toate. Principalul vinovat este acest Ilia Petrovici! El s-a folosit atunci de lesinul tau si apoi i-a fost si lui rusine de banuiala asta; stiu eu

Raskolnikov īl asculta cu aviditate. Fiind beat, pe Razumihin īl lua gura pe dinainte.

— Am lesinat atunci fiindca nu era aer si mirosea a vopsea de ulei, zise Raskolnikov.

— Mai īncape vorba. Si nu era numai vopseaua de vina; conges­tia pe care ai facut-o era īn pregatire de mai bine de o luna; Zosimov e martor! Dar nici nu-ti poti īnchipui cāt de rusinat este acum pustiul asta de Zametov! „Nu fac nici cāt degetul lui cel mic!' zice. Cāt degetul tau cel mic, adica. Uneori, frate, are sentimente frumoase. Dar lectia, lectia, lectia pe care i-ai dat-o astazi la „Palatul de Cristal', este de-o maiestrie fara pereche! Mai īntāi l-ai speriat, l-ai facut sa-l apuce fiorii! L-ai adus aproape pāna acolo, īncāt sa dea din nou crezare acelei absurditati monstruoase si dupa aceea i-ai scos limba de un cot: „Ce-ai cautat, ai gasit!' Minunat! A fost strivit, distrus! Esti un maestru, zau, si asa le trebuie! Eh, pacat ca n-am fost de fata! Ce te-a mai asteptat acum! Si Porfiri ar vrea sa te cunoasca

— A si el Dar de ce m-ati trecut īn rāndul nebunilor?

— Adica nu tocmai la nebuni. Eu, frate, ma tem ca ti-am un mort: a murit un functionar si am dat toti banii si apoi, m-a sarutat o fiinta care, chiar daca as fi ucis pe cineva, tot m-ar īntr-un cuvīnt, am vazut acolo o alta fiinta cu o pana rosie ca para focului, dar aiurez sunt foarte slab, sprijina-ma uite scara

— Ce-i cu tine? Ce-i cu tine? īntreba Razumihin, alarmat.

— Mi se cam īnvārteste capul, dar nu despre asta e vorba, sunt trist, atāt de trist, ca o femeie īn adevar! Priveste! Ce-i asta? Vezi, vezi!

— Ce este?

— Nu vezi? Lumina īn odaia mea! Vezi? Prin crapatura

Erau la ultima scara, īn fata usii gazdei si, īntr-adevar, de jos se vedea ca īn chilioara lui Raskolnikov arde lumina.

— Ciudat! O fi Nastasia, zise Razumihin.

— Nu vine niciodata la ora asta si, apoi, cred ca doarme de mult, dar nu-mi pasa Ramīi cu bine!

— Ce te-a apucat? Te īnsotesc, intram īmpreuna!

— Stiu ca o sa intram īmpreuna, dar as vrea sa-ti strāng māna aici si sa-mi iau ramas bun de la tine. Stai, da-mi māna; ramīi cu bine!

— Ce ai, Rodea?

— Nimic; sa mergem; ai sa fii martor

Urcānd scara, lui Razumihin īi trecu prin minte ca s-ar putea ca Zosimov sa aiba dreptate. „Eh! L-am necajit cu flecareala mea!' se gīndi el. Dar, apropiindu-se de usa, auzira glasuri venind din odaie.

— Ce se petrece aici? striga Razumihin.

Raskolnikov puse māna pe clanta, deschise larg usa si ramase īmpietrit īn prag.

Pe divan stateau mama si sora lui; de un ceas si jumatate erau acolo. Cum se face ca nu se asteptase deloc la asa ceva? Cum de nu se gāndise deloc la ele cānd, īn ziua aceea, pentru a doua oara, īi fusese anuntata venirea lor, cānd le stia pe drum, gata sa soseasca? Īn aceasta ora si jumatate ele o descususera amanuntit pe Nastasia, care sta īn picioare īn fata lor si le īnsira tot ce stia. Nu-si mai reve­neau din spaima, aflīnd ca fugise bolnav, si, dupa cum reiesea din spusele femeii, delirānd! „Doamne, ce-o fi cu el?' Plīngeau amāndoua, si prin ce suferinte neīnchipuite trecusera īn aceasta ora si jumatate.

Un strigat plin de bucurie īl īntīmpina īn prag. Cele doua femei se repezira la el. Dar el ramase stana de piatra: ca la lumina unui fulger īsi dadu seama de realitate. Nu mai putea nici sa le īntinda bratele, ca sa le strīnga la pieptul lui. Mama si sora lui īl īmbratisau, īl sarutau, rādeau, plāngeau El facu un pas, se clatina si se prabusi īn nesimtire pe podea.

Panica, tipete de groaza, suspine Razumihin, care ramasese īn prag, dadu buzna īnauntru, īl apuca pe bolnav īn bratele lui vīnjoase, si īl culca īntr-o clipita pe divan.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! striga el mamei si surorii. Nu-i decāt un lesin fara nici o gravitate! Chiar acum mi-a spus doctorul ca-i este mult mai bine, ca este chiar sanatos! Apa! Iaca, vedeti, a īnceput sa-si vina īn fire, uitati-va, īsi revine!

Si, apucānd-o de māna pe Dunecika, o scutura aproape sa-i scoata bratul din īncheietura si o sili sa se aplece ca sa vada ca „īsi revine'. Mama si sora īl priveau pe Razumihin cu īnduiosare si recunostinta, socotindu-l o adevarata providenta; aflasera de „acest tānar īndatoritor', cum īl numea īn aceeasi seara, īntr-o discutie intima cu Dunia, īnsasi Pulheria Aleksandrovna Raskolnikova.


PARTEA A TREIA


Capitolul I



Raskolnikov se ridica īn capul oaselor si se aseza pe divan. Cu un gest moale īntrerupse suvoiul de vorbe īnflacarate si dezlīnate cu care Razumihin īncerca sa le linisteasca pe cele doua femei si, luīndu-le de māna, le cerceta din ochi, pe rānd, cu luare-aminte, vreo doua minute, īn tacere. Privirea lui, plina de o nemarginita suferinta, avea o fixitate aproape dementa, ceea ce o sperie pe maica-sa, care īncepu sa plīnga.

Avdotia Romanova era palida, degetele īi tremurau īn māna fratelui ei.

- Duceti-va acasa cu dīnsul, zise Raskolnikov cu glas īntreta­iat, aratīndu-l pe Razumihin. Pīna māine, māine totul va fi Ati sosit de mult?

- īn seara asta, Rodea, raspunse Pulheria Aleksandrovna, trenul a īntīrziat grozav. Dar, Rodea, eu nu plec acum de-aici, pentru nimic īn lume! Ramīn la noapte līnga tine

- Nu ma chinui! spuse el, facānd un gest de enervare.

- Ramīn cu el! exclama Razumihin. N-am sa-l parasesc o clipa, invitatii mei n-au decīt sa se duca la dracu', sa se dea cu capul de pereti! De altminteri, acasa face unchiul meu pe gazda.

- Vai, cum, cum sa va multumesc! īncepu Pulheria Aleksandrovna, strīngīnd iarasi māna lui Razumihin.

Raskolnikov o īntrerupse:

- Nu pot, nu pot repeta el iritat, nu ma chinuiti. Ajunge, plecati odata Nu mai pot!

206

F. M. DOSTOIEVSKI

- Sa mergem, mama, sa iesim cel putin din odaie, sopti Dunia speriata. īl ucidem stīnd aici, asta e limpede.

- Sa nu ma uit la el dupa o despartire de trei ani! se vaita Pulheria Aleksandrovna.

- Stati! le opri Raskolnikov. Ma īntrerupeti īntruna si-mi pierd sirul gīndurilor L-ati vazut pe Lujin?

- Nu, Rodea, dar stie ca am sosit. Am auzit ca Piotr Petrovici a fost atāt de bun si te-a vizitat astazi, adauga mama, cu oarecare sfiala.

- Da a fost atāt de bun Dunia, i-am spus mai adineauri lui Lujin ca am sa-l arunc pe scari īn jos si l-am trimis la dracu'

- Rodea, ce-i cu tine?! Tu, desigur nu vrei sa spui ca īncepu Pulheria Aleksandrovna, īngrozita, dar, aruncānd o privire spre Dunia, se opri.

Avdotia Romanova, cu ochii atintiti asupra fratelui ei, astepta sa le explice. Stiau de la Nastasia despre cearta care avusese loc īn ziua aceea, atāt cāt putusera sa īnteleaga din felul ei īncurcat de a povesti, si erau amīndoua chinuite de nedumerire.

- Dunia, urma cu greu Raskolnikov, nu vreau sa te mariti cu dīnsul si de aceea trebuie chiar māine, primul lucru, sa rupi orice legatura cu omul acesta si sa nu mai aud de el.

- Doamne Dumnezeule! exclama Pulheria Aleksandrovna.

- Frate, gīndeste-te la ce spui! īncepu cu aprindere Avdotia Romanovna, dar īsi lua seama. Poate ca īn clipa asta nu esti īn stare sa judeci, esti obosit, adauga ea cu blīndete.

- Crezi ca aiurez? Nu Te mariti cu Lujin pentru mine. Dar eu nu vreau sa-ti primesc jertfa. Asa ca, pīna māine sa-i scrii ca te-ai razgīndit Sa-mi dai sa citesc si eu, si gata!

- Dar nu pot sa fac una ca asta! striga fata, suparata. Si apoi, cu ce drept?

- Dunecika, tu te aprinzi usor, lasa, vedem noi māine Nu vezi spuse mama, speriata, repezindu-se s-o potoleasca. Ah, hai sa plecam, e mai bine sa plecam!

- Aiureaza, striga Razumihin, īnca ametit de bautura, altfel nu si-ar permite! Māine toate prostiile astea au sa-i iasa din cap! Astazi īnsa l-a dat afara, ce-i drept. Si celalalt s-a īnfuriat Facea

CRIMA Sl PEDEAPSA 207

pe oratorul, īncerca sa-si arate cunostintele, dar a plecat cu coada īntre picioare

- Prin urmare, este adevarat? exclama Pulheria Aleksandrovna.

- Pe māine, frate, zise cu duiosie Dunia, sa mergem, maicuta Ramīi cu bine, Rodea!

- Auzi, surioara, repeta Raskolnikov, adunīndu-si ultimele pu­teri, nu aiurez: casatoria asta este o ticalosie. Eu sunt un ticalos, fie, dar tu nu trebuie unul ajunge dar, oricāt de ticalos as fi eu, daca te mariti cu Lujin nu te mai socotesc drept sora mea. Sau eu, sau Lujin! Si-acum, duceti-va

- Ti-ai pierdut mintile! Esti un tiran! racni Razumihin, dar Raskolnikov nu-i raspunse, poate ca nici nu mai era īn stare sa raspunda.

Se culca pe divan si se īntoarse cu fata la perete, istovit. Avdotia Romanovna se uita ciudat la Razumihin; ochii ei negri scānteiara, facāndu-l pe Razumihin sa tresara. Pulheria Aleksandrovna parea īnmarmurita.

- Pentru nimic īn lume nu pot sa plec acum, īi sopti ea cu deznadejde lui Razumihin, am sa ramīn aici, pe undeva Condu­ceti-o pe Dunia

- Si o sa stricati tot! īi raspunse tot īn soapta Razumihin, pierzīndu-si rabdarea. Sa iesim pe scara. Nastasia, adu lumina! Va jur, urma el pe scara, vorbind cu glas scazut, deunazi era sa ne ia la bataie si pe mine si pe doctor! īntelegeti? Chiar pe doctor! Si doc­torul a cedat, ca sa nu-l enerveze; a plecat, iar eu am ramas la catul de jos sa-l pazesc, numai ca īntre timp el s-a īmbracat si a sters-o. Are sa fuga din nou, īn toiul noptii, ar putea sa-si faca rau daca-l enervam

- Ce spuneti?!

- Si apoi, Avdotia Romanovna nu poate sa ramāna la hotel sin­gura, fara dumneavoastra! Gīnditi-va īn ce casa ati tras. Ticalosul acela de Piotr Petrovici n-a putut sa gaseasca o locuinta mai acatarii? De altminteri, stiti, sīnt cam cherchelit si de aceea vor­bele mele au fost cain tari sa nu le luati īn seama

208

F. M. DOSTOIEVSKI

- Dar m-as putea duce la gazda lui, starui Pulheria Aleksan-drovna, s-o rog sa ne adaposteasca pe mine si pe Dunia īn noaptea asta, nu-l pot parasi asa, nu pot!

Discutau pe palierul din josul scarii, chiar īn fata usii gazdei lui Raskolnikov. Nastasia, de pe ultima treapta, le lumina drumul. Razumihin era grozav de surescitat. Cu o jumatate de ora mai īnainte, īn vreme ce-l conducea pe Raskolnikov acasa, desi era vorbaret din cale-afara si constient ca vorbeste prea mult, avea mintea limpede, īn pofida uriasei cantitati de spirtoase īnghitite īn seara aceea. Acum īnsa starea lui aducea cu un fel de exaltare, de parca vinul i se urcase la cap cu putere īndoita. Sta īn fata celor doua doamne, tinīndu-le de mīna, cautīnd sa le convinga prin argu­mente, de o sinceritate uimitoare, si, ca sa fie mai convingator, pesemne, īntarea fiecare cuvīnt rostit printr-o strasnica strīngere de mīna, īn timp ce, fara pic de sfiala, o sorbea din ochi pe Avdotia Romanovna. De durere, ele īsi smulgeau uneori mīinile din laba lui osoasa, dar el nu lua īn seama acest lucru si le strīngea si mai tare, atragīndu-le tot mai aproape de el. Daca ele i-ar fi cerut sa se arunce de pe scara ca sa le faca un serviciu, el ar fi facut-o fara sa stea la gīnduri si fara sa se īndoiasca ca asa trebuie sa faca. Pulheria Aleksandrovna era atīt de īngrijorata de boala lui Rodea, īncāt, desi simtea ca Razumihin era cam excentric si-i strīngea prea tare māna, īnchidea ochii asupra acestor amanunte ciudate si-l considera pe tānar o adevarata providenta pentru ei. Avdotia Romanovna, insa, desi o apasa aceeasi grija si desi nu era sperioasa din fire, īntīlnea cu mirare si neliniste privirile īnflacarate ale prietenului fratelui ei; numai īncrederea oarba, inspirata de lucrurile povestite de Nastasia despre acest om ciudat, o īmpiedica s-o rupa la fuga si s-o tīrasca si pe maica-sa dupa dīnsa, ca sa scape de el. īntelegea de asemenea ca, deocamdata, nu se puteau lipsi de el. De altminteri, peste vreo zece minute ea se linisti: Razumihin avea īnsusirea sa dea pe fata īntr-o clipita tot ce avea pe suflet, īn orice stare s-ar fi aflat, asa īncāt lumea īsi dadea īndata seama cu cine are de-a face.

— Nu se poate sa va duceti la gazda lui, este o absurditate! striga el, cautīnd s-o convinga pe Pulheria Aleksandrovna. Cu toate ca-i sunteti mama, daca ramīneti aici are sa se īnfurie si cine stie ce are

CRIMA SI PEDEAPSA 209

sa iasa! Ascultati ce propun: Nastasia sa stea īn odaia lui, iar eu va īnsotesc pāna acasa, fiindca aici, la Petersburg, nu puteti umbla noaptea singure pe strada; la noi, aici, īn privinta asta Dar, la dracu'! Dupa aceea ma īntorc īn goana aici si peste un sfert de ora — pe cuvīnt de onoare — vin cu raportul - cum e? Doarme sau nu? Si celelalte. Dupa aceea, ascultati! Dupa aceea, de la dumnea­voastra, alerg la mine aCaSa - am musafiri si toti sunt beti turta - īl iau pe Zosimov, medicul care-l īngrijeste pe Rodea, e la mine acasa si nu e beat, nu e beat fiindca el nu se īmbata niciodata! īl aduc sa vada bolnavul si apoi vin iar la dumneavoastra; prin urmare, īn decurs de o ora veti capata doua rapoarte, dintre care unul de la medic, chiar de la medic, ceea ce e mult mai important! Daca īi este rau, va jur ca vin sa va iau si sa va aduc aici, iar daca īi merge bine -va culcati. Eu am sa ramīn aici toata noaptea, pe palier, fara sa prinda de veste, iar pe Zosimov am sa-l pun sa doarma la gazda, ca sa fie la īndemīna. Spuneti si dumneavoastra: cine-i este mai de folos acum, dumneavoastra sau un medic? Cred ca e mult mai bine sa aiba un medic līnga el! Asa ca, sa mergem acasa! La gazda nu puteti ramīne, este cu neputinta; pentru mine este usor, dar pentru dumneavoastra nu, ea n-are sa va primeasca pentru ca pentru ca este o proasta. Are sa fie geloasa pe Avdotia Romanovna, daca vreti sa stiti, si pe dumneavoastra dar pe Avdotia Romanovna negresit. Are un caracter foarte ciudat, foarte! De altfel, si eu sunt un natarau Dar nu-mi pasa! Sa mergem! Aveti īncredere īn mine, nu-i asa? Haide, spuneti, aveti sau nu īncredere īn mine?

- Sa mergem, maicuto, zise Avdotia Romanovna. Are sa faca asa cum a spus, e sigur. El l-a scapat pe fratele meu de la moarte si daca, īn adevar, doctorul se īnvoieste sa-si petreaca noaptea aici, ce putem dori mai mult?

— Dumneavoastra dumneavoastra ma īntelegeti pentru ca sunteti un īnger! exclama Razumihin, īncāntat. Sa mergem! Nas-tasia! Fugi sus si stai līnga el cu lumina aprinsa; ma īntorc īntr-un sfert de ceas

Pulheria Aleksandrovna, desi nu destul de convinsa, nu se mai īmpotrivi. Razumihin le lua pe amīndoua de brat si le tīrī pe scara. Acest prieten al baiatului ei o cam nelinistea pe mama: „O fi el

210

F. M. DOSTOIEVSKI

īndatoritor si descurcaret, dar te poti bizui pe fagaduielile lui, īn starea īn care se gaseste?'

- Pricep, va gīnditi ca sunt beat! īi ghici gīndul Razumihin. Facea niste pasi asa de mari, ca cele doua doamne abia se puteau tine dupa el, iar el habar n-avea. Asta nu īnseamna nimic! Adica m-am īmbatat ca un natarau, dar nu despre asta e vorba: nu sunt beat din pricina bauturii. Cum v-am vazut, mi s-a urcat bautura la cap Dar nu luati īn seama ce spun! īndrug vrute si nevrute si nu sunt vrednic de dumneavoastra Sunt nevrednic, si asta īn ultimul grad! Cum va duc acasa, chiar aici, la canal, īmi torn vreo doua galeti de apa īn cap si-mi trece Daca ati sti cāt de dragi īmi sunteti ainīndoua! Nu rīdeti si nu va suparati! Suparati-va pe cine vreti, dar pe mine sa nu va suparati! Eu sunt prietenul lui, si prin urmare sunt si prietenul dumneavoastra. Asa vreau eu Am presimtit īnca de anul trecut, la un moment dat Dar nu, n-am presimtit nimic, pentru ca ati picat ca din cer. Daca vreti sa stiti, eu n-am sa īnchid ochii īn noaptea asta Zosimov, adineauri, se temea sa nu īnnebuneasca De aceea nu trebuie sa-l enervam

- Ce spuneti! exclama mama.

- Chiar doctorul v-a spus asta? īntreba Avdotia Romanovna, īnspaimīntata.

- A spus, dar se īnsala. I-a dat chiar o doctorie, un praf; am vazut cu ochii mei, si tocmai atunci ati sosit si dumneavoastra Eh! Mai bine era sa sositi māine! Bine am facut ca am plecat de acolo. Peste un ceas, Zosimov are sa va raporteze personal. El nu e beat! Si nici eu n-am sa mai fiu beat De ce m-am īmbatat īn halul asta? Pentru ce m-au atras īn discutia lor, afurisitii! Si doar m-am jurat sa nu ma mai bag īn discutii! Spun niste bazaconii! Cāt pe aci sa-i iau la bataie. L-am lasat pe unchiul meu sa prezideze adunarea Daca vreti sa ma credeti: ei au ajuns sa ceara omului depersonalizarea completa, si gasesc ca asta are un farmec deosebit! īndruga verzi si uscate numai ca sa nu para ceea ce sunt, numai ca sa nu-i iei drept ceea ce sunt! Asta socotesc ei ca īnseamna cel mai mare progres. Si macar daca toate acestea ar fi ideile lor, dar ei

CRIMA SI PEDEAPSA 211

- Ascultati, īl īntrerupse timid Pulheria Aleksandrovna, dar īntre­ruperea ei turna gaz peste foc.

- Ce credeti dumneavoastra? zbiera Razumihin, ridicānd din ce īn ce glasul. Credeti poate ca ma īnfurie scornelile lor? Fleacuri! Mie īmi place sa-i aud scornind! Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul fata de celelalte fapturi. Prin minci­una, ajungem la adevar! Sunt un om fiindca stiu sa mint. Nici un adevar n-a fost rostit fara sa se fi mintit īn prealabil de cel putin paisprezece ori, sau poate de o suta paisprezece ori, si asta ne face cinste īntr-o anumita masura; dar noi, noi nu suntem īn stare nici macar sa scornim o minciuna din capul nostru! Scorneste ce vrei, dar sa fie din capul tau si am sa te sarut din toata inima! Sa minti cu originalitate este aproape mai bine decāt sa repeti adevarul spus de un altul; īn primul caz esti om, īn cel de-al doilea - papagal! Adevarul n-are sa fuga, dar viata o poti baga īn mormīnt; au mai fost cazuri. Spuneti-mi, va rog, ce suntem noi acum? Toti, toti fara nici o exceptie, īn tot ce priveste stiinta, progresul, cultura, gīndurile, inventiile, idealurile, dorintele, liberalismul, ratiunea, experienta si īn toate, toate, toate celelalte, ne aflam īn clasa īntīi primara! Ne-am īnvatat si ne place sa gīndeasca altii pentru noi — asa ne-am obisnuit! Nu-i asa? E drept ce spun? striga Razumihin, strigīnd si scuturānd mīinile doamnelor. Spuneti: asa este?

— O, Doamne, īntradevar, nu stiu nimic, gemu biata Pulheria Aleksandrovna.

— Asa e, asa e desi nu sunt cu totul de parerea dumitale, adauga Avdotia Romanovna cu seriozitate si pe loc scoase un tipat, atāt de tare o strīnse de māna Razumihin.

— Asa? Ati spus ca asa este? Si sa nu mai spuneti dupa asta ca nu sunteti ca nu sunteti striga el īn culmea fericirii, ca nu sunteti un izvor de bunatate, de puritate, de īntelepciune si de perfectiune! Dati-mi māna, dati-mi-o si dumneavoastra, dati-mi māna, vreau sa va sarut māinile chiar aici, īn strada, īn genunchi.

Si Razumihin īngenunche īn mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la ora aceea.

— Īnceteaza, te rog! Ce faci? exclama Pulheria Aleksandrovna, speriata rau.

— Scoala-te, scoala-te! spuse Dunia, rāyānd, dar era si ea ne­linistita.

— Pentru nimic īn lume, nu īnainte sa-mi dati māinile. Asa, acum gata, m-am sculat, sa mergem! Sunt un natarau, un pacatos, nu sunt vrednic de dumneavoastra, sunt beat si mi-e rusine Nu sunt demn sa va iubesc, dar sa se īnchine īn fata domniilor voastre este datoria oricui, daca nu e un dobitoc absolut! Si eu m-am īnchinat Iata hotelul; numai pentru asta si Rodea a avut dreptate sa-l dea afara pe Piotr Petrovici al dumneavoastra! Cum a īndraznit sa va īnchirieze camere īntr-un hotel de categoria asta? Este o rusine! Stiti ce fel de oameni locuiesc aici? Si sunteti logodnica lui! Sunteti logodita, nu-i asa? Ei, īn cazul acesta, trebuie sa va spun ca logod­nicul dumneavoastra este un ticalos!

— Asculta, domnule Razumihin, uiti ca īncepu Pulheria Aleksan-drovna.

— Da, da, aveti toata dreptatea, am uitat cu cine vorbesc si mor de rusine, se dezmetici fostul student. Dar dar nu trebuie sa va suparati ca vorbesc asa! Pentru ca o spun din toata inima si nu pen­tru ca hm! Ar fi o ticalosie; īntr-un cuvānt, nu pentru ca v-as hm! fie, nu trebuie, n-am sa va spun de ce, nu īndraznesc! Noi īnsa, cum a intrat el īn odaie, am īnteles ca nu este un om din socie­tatea noastra. Nu fiindca a venit frezat, nu fiindca s-a grabit sa faca parada cu inteligenta lui, ci fiindca este o iscoada, un speculant murdar si un bufon, si asta se vede cale de o posta. Credeti poate ca este inteligent! Nu, este un prost, o minte īncuiata! Spuneti si dum­neavoastra, vi se potriveste el oare? O, Doamne! Vedeti dumneavoastra (el se opri deodata pe scara hotelului), cu toate ca cei de la mine de acasa sunt beti turta, sunt oameni cinstiti si chiar daca o luam razna — fiindca si eu am idei sucite - prin greselile noastre o sa ajungem odata la adevar, caci mergem pe drumul cel drept, pe cānd Piotr Petrovici nu merge pe un drum nobil. Si, cu toate ca i-am facut de ocara cāt am putut, īi stimez pe toti; pīna si pe Zametov; pe asta, daca nu-l stimez, cel putin īl iubesc, fiindca este un mīnzoc! Pāna si pe animalul acela de Zosimov īl stimez — pentru ca este un om cinstit si īsi cunoaste meseria Haide, ajunge, am spus tot si mi s-a iertat tot. M-ati iertat? Haideti, sa mergem. Cunosc coridorul asta, am mai fost aici, la camera nr. 3 a avut loc un scandal Ei, care este al dumneavoastra? Ce numar? Opt? Sa īncuiati usa la noapte si sa nu lasati pe nimeni īnauntru. Īntr-un sfert de ora ma īntorc cu raportul, iar īntr-o jumatate de ora cu Zosimov, o sa vedeti! Ramāneti cu bine, am plecat!

— Doamne, Dunecika, ce are sa fie? zise Pulheria Aleksandrovna, īntorcāndu-se nelinistita si speriata catre fie-sa.

— Linisteste-te, maicuto, raspunse Dunis, scotāndu-si palaria si mantaua. Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, cu toate ca vine de-a dreptul de la chef. Ne putem bizui pe dānsul, te asigur. Tot ce a facut pāna azi pentru fratele meu

— Ah, Dunecika, cine stie daca are sa vina! Cum m-am putut īndura sa-l las pe Rodea! Ah, vai, mi-am īnchipuit ca-l voi gasi cu totul altfel! Cāt de aspru a fost, parca nici nu l-ar fi bucurat venirea noastra

Lacrimile īi lunecau din ochi.

— Nu, maicuto, nu este asa. Nu l-ai vazut bine din pricina lacrimilor. Este nervos fiindca-i grav bolnav - asta-i pricina.

— Ah, si boala asta! Ce o sa se aleaga din toate astea? Si cum a vorbit cu tine, Dunia! zise mama, privind sfioasa īn ochii fetei, ca sa-i citeasca gāndurile, dar pe jumatate īmpacata de faptul ca Dunia īl apara si, deci, īl iertase. Sunt sigura ca māine are sa se razgīndeasca, adauga dānsa, cautānd sa auda din gura ei adevarul.

— Eu sunt convinsa ca si māine are sa spuna acelasi lucru īn privinta aceasta o īntrerupse Avdotia Romanovna. Raspunsul ei se referea la o chestiune atāt de delicata, īncāt Pulheria Aleksandrovna nu īndrazni sa se mai refere la ea.

Dunia se apropie de mama ei si o saruta. Aceasta o īmbratisa strāns, īn tacere. Apoi se aseza, asteptānd nelinistita īnapoierea lui Razumihin si urmīnd-o cu sfiala pe fiesa care, cu bratele īncru­cisate, asteptānd ca si ea, se plimba, īngīndurata, de colo pāna colo prin odaie. Sa se plimbe dintr-un colt īntr-altul cufundata īn gānduri era un obicei al Avdotiei Romanovna cānd o framīnta vreo grija, si mama se ferea īntotdeauna sa o tulbure.

Fireste, Razumihin, aprins de betie, era ridicol cu pasiunea lui fulgeratoare fata de Avdotia Romanovna; dar daca o priveai pe tānara fata, mai ales acum, cānd trista si gānditoare, se plimba prin odaie cu bratele īncrucisate, multi l-ar fi īnteles fara sa puna acest lucru pe seama starii lui euforice. Avdotia Romanovna era uimitor de frumoasa: īnalta, mladioasa, o fire tare, sigura pe ea, ceea ce se simtea īn fiecare gest al ei, fara sa-i stirbeasca totusi gratia si gingasia miscarilor. La fata semana cu fratele ei, dar o puteai numi īntr-adevar frumoasa. Avea parul blond-īnchis, o nuanta totusi mai deschisa decāt a lui; ochii aproape negri, stralucitori, māndri si, īn acelasi timp, īn unele clipe, extraordinar de blānzi. Era palida, dar nu de o paloare bolnavicioasa; īi stralucea obrazul de prospetime si sanatate. Gura era destul de mica, iar buza inferioara, proaspata si rosie, iesea putin īn afara, o data cu barbia; era singura trasatura neregulata a acestui obraz perfect - o trasatura care-i dadea o expresie deosebita, ceva hotarāt si oarecum semet. Fata aceasta era īndeobste mai curānd grava si visatoare decāt vesela; īn schimb, ce farmec capata cānd se īnsufletea si rādea vesel, tinereste, deschis! Era usor de īnteles de ce Razumihin, īnflacarat, sincer, naiv, cinstit, voinic ca un viteaz legendar, si pe deasupra beat, el, care nu vazuse niciodata nimic asemanator, si-a pierdut capul de la cea dintīi privire. Si apoi, īntīmplarea parca anume facuse ca el s-o vada pe Dunia tocmai īn clipa cānd avea fata transfigurata de iubire pentru fratele ei si de bucuria revederii; apoi vazuse cum īi tremura buza de indignare la porunca brutala, nerecunoscatoare si cruda a lui Rodea si nu se mai putuse īmpotrivi.

De altminteri, el nu mintise cānd, adineauri, pe scara, ametit de bautura, īi scapase vorba ca prostuta de proprietareasa a lui Raskolnikov ar putea fi geloasa nu numai pe Avdotia Romanovna, ci poate si pe Pulheria Aleksandrovna īnsasi. Desi aceasta din urma īmplinise patruzeci si trei de ani, obrazul ei mai pastra urmele fru­musetii de altadata si parea mult mai tānara decāt era, ceea ce se īntāmpla adeseori cu femeile care-si pastreaza pāna la batrīnete seninatatea sufleteasca, prospetimea impresiilor si inima calda, curata si cinstita. Trebuie sa spunem, īn paranteza, ca a pastra toate acestea este singurul mijloc de a nu-ti pierde frumusetea nici la batrīnete. Parul īncepuse sa-i īncarunteasca si sa se rareasca, creturi mici se ivisera de multa vreme, ca niste raze, īn jurul ochilor, obrajii erau supti de griji si dureri, si totusi fata aceasta era minunat de frumoasa. Era portretul Dunecikai, peste douazeci de ani, īn afara expresiei buzei inferioare, atāt de caracteristica tinerei fete. Pulheria Aleksandrovna era sentimentala, fara dulcegarie, timida si īngaduitoare, dar pāna la o anumita limita; putea sa treaca peste multe, sa accepte multe, chiar daca erau īn contradictie cu parerile ei, dar era o anumita limita dictata de cinste, morala si credintele ei cele mai scumpe, peste care nimic īn lume nu ar fi putut s-o sileasca sa treaca.

Exact dupa douazeci de minute de la plecarea lui Razumihin, cineva batu de doua ori si grabit īn usa; se īnapoiase Razumihin.

— Nu intru, n-am timp! se grabi sa spuna cānd se deschise usa. Doarme dus, linistit; totu-i īn ordine, dar-ar Domnul sa doarma asa vreo zece ceasuri! Nastasia sade līnga el, i-am poruncit sa nu se clinteasca de acolo pāna la īntorcerea mea. Acum alerg sa-l iau pe Zosimov; are sa vina sa va raporteze personal si apoi trebuie sa va culcati; vad ca sunteti frānte de oboseala.

Si Razumihin fugi pe coridor.

— Ce tānar serviabil si devotat! exclama Pulheria Aleksan­drovna, foarte multumita.

— Da, pare a fi un om de isprava! raspunse cu oarecare caldura Avdotia Romanovna si īncepu iarasi sa umble īn lungul si latul odaii.

Cam peste un ceas, rasunara pe coridor alti pasi si o noua bataie īn usa. Amāndoua asteptasera, de data aceasta cu toata īncrederea, īndeplinirea fagaduielii lui Razumihin; si acesta īntr-adevar izbuti sa-l aduca pe Zosimov. Doctorul se īnvoi foarte usor sa paraseasca cheful si sa se duca sa-l vada pe Raskolnikov, dar vizita la cele doua doamne nu-l atragea deloc, fiindca nu punea temei pe vorbele lui Razumihin, care era beat. De cum intra īnsa se linisti, ba chiar se simti magulit, caci īsi dadu numaidecāt seama ca era asteptat ca un fel de oracol. Īn cele zece minute, cāt tinu vizita lui, izbuti s-o linisteasca pe Pulheria Aleksandrovna. Vorbi cu multa compa­timire, dar stapānit, cu mare seriozitate si rezerva, exact cum se cuvine sa vorbeasca un medic īn vārsta de douazeci si sapte de ani, cānd este chemat sa-si spuna parerea la un consult important; si aceasta fara sa se abata o clipa de la subiectul principal si fara sa tradeze cea mai mica dorinta de a stabili relatii mai personale si mai familiare cu cele doua doamne. Desi remarcase de la intrare stralucitoarea frumusete a Avdotiei Romanovna, cautase, tocmai de aceea, sa nu-i dea nici o atentie, si tot timpul vizitei īi vorbise exclusiv numai Pulheriei Aleksandrovna. Toate acestea īi dadeau o multumire launtrica extraordinara. Despre bolnav spusese ca, de fapt, īn clipa de fata starea lui era satisfacatoare. Observatiile pe care le facuse asupra lui īn cursul bolii īl īndreptateau sa creada ca, īn afara situatiei materiale foarte grele din ultimele luni, un rol important l-au jucat īn starea pacientului si unele cauze morale, „adica, cum s-ar zice, starea lui este produsul complex al multi­plelor influente fizice si morale: framīntari, griji, temeri, anumite gīnduri etc, etc.' Observānd īn treacat ca Avdotia Romanovna īl asculta cu mare atentie, Zosimov se īntinse pe aceasta tema. Iar la īntrebarea alarmata si totusi timida a Pulheriei Aleksandrovna īn legatura cu „unele presupuneri ca ar fi vorba de nebunie', raspunse, cu un zāmbet linistit si sincer, ca s-au exagerat unele vorbe spuse de el, ca fireste, se poate constata la bolnav o anumita idee fixa, un fel de monomanie - se īntīmpla tocmai ca el, Zosimov, se intereseaza īndeaproape de acest domeniu pasionant al medicinei - dar trebuie sa tinem seama ca pāna azi bolnavul fusese aproape tot timpul īn delir si si ca, fireste, sosirea familiei aduce o diversiune fericita, īl va ajuta sa se īntareasca si va avea asupra lui o influenta binefacatoare, „daca, bineīnteles, vom putea sa-l ferim de noi zguduiri', adauga el, plin de importanta. Apoi se scula, saluta ceremonios si amical totodata si parasi odaia īnsotit de binecuvīntarile, recunostinta si rugamintile fierbinti ale celor doua femei. Avdotia Romanovna chiar īi īntinse mānuta, fara ca el sa fi cautat sa i-o strānga; pe scurt, pleca extrem de multumit de vizita facuta si, mai ales, de propria lui persoana.

— Māine mai stam de vorba; acum culcati-va numaidecāt, e tim­pul sa va odihniti! porunci Razumihin plecānd dupa Zosimov. Māine am sa vin cāt mai devreme sa va dau raportul.

— Ce fata adorabila este Avdotia Romanovna! spuse Zosimov cu un licar īn ochi, cānd ajunsera īn strada.

— Adorabila? Ai spus adorabila? racni Razumihin si, repezindu-se la Zosimov, īl apuca de beregata. Daca mai īndraznesti vreodata Pricepi? Pricepi? zbiera el, zgīltīindu-l de guler si īnghesuindu-l īntr-un zid. Ai auzit?

— Lasa-ma, diavol betiv! se zbatu Zosimov, iar dupa ce acesta īi dadu drumul, īl privi cu luare-aminte si deodata se porni pe rās. Razumihin sta īn fata lui cu bratele atārnānd, prada unor gīnduri grave si īntunecate.

— Sunt un imbecil, asa e, rosti el, posomorit ca un nor de fur­tuna, dar si tu

— Ba nu, fratioare, eu nu. Eu umblu cu picioarele pe pamānt. Mersera tacuti si abia cānd ajunsera la locuinta lui Raskolnikov,

Razumihin, foarte tulburat, rupse tacerea:

— Asculta, zise el. Esti un baiat de treaba, dar pe līnga o multime de alte cusururi ale tale mai esti si un afemeiat - o stiu prea bine - si īnca un afemeiat ordinar. Da, esti ordinar, esti aiurit, slab de īnger si, de prea mult rasfat, nu-ti refuzi nimic si asta, dupa mine, este o ticalosie, fiindca te duce de-a dreptul la ticalosii. Te-ai rasfatat īntr-asa hal ca, marturisesc, nu pricep cum de izbutesti sa fii un medic bun si chiar plin de abnegatie. Dormi pe puf (de, medic!) si te scoli noaptea din pat pentru un bolnav! Peste trei ani, n-ai sa te mai scoli pentru nici un bolnav Dar, la dracu', nu despre asta e vorba: asta-noapte dormi īn apartamentul gazdei (abia am convins-o), iar eu īn bucatarie; poftim, ai ocazia sa-i faci cunostinta mai īndeaproape! Nu, nu e ce crezi tu! Nici umbra, fratioare

— Dar nici nu m-am gāndit la nimic.

— Aici, fratioare, e vorba numai de pudoare, discretie, sfiala, o castitate fara pereche; e numai „of'-uri si „ah'-uri si se topeste ca ceara! Scapa-ma de ea, īn numele tuturor dracilor din lume. Are o īnfatisare foarte placuta! Si am sa te binecuvīntez, am sa te binecuvīntez!

Zosimov rāse si mai tare.

— Ian te uite cum s-a aprins! Si ce sa fac cu ea?

— Te asigur ca n-o sa ai nici o bataie de cap, numai sa īndrugi verzi si uscate, orice poftesti, sa stai lānga ea si sa vorbesti. Si apoi, tu esti medic: trateaz-o de mai stiu eu ce boala. īti jur ca n-ai sa regreti. Are pian (stii ca ma pricep un pic sa zdranganesc pe clape); cunosc un cāntec rusesc: Ma scald īn lacrimi amare īi plac cāntecele adevarate si de la cāntece a īnceput; iar tu, tu esti un virtuoz, un maestru, un Rubinstein Te asigur ca n-ai sa regreti!

— Dar tu, ce? I-ai promis ceva? Formal? I-ai spus poate ca o iei de nevasta

— Nimic, nimic, nimic! Si apoi, nu-i din alea; Cebarov a īncer­cat sa-i dea tīrcoale

— Atunci, paraseste-o!

— Nu se poate!

— Dar de ce?

— Nu stiu, dar nu se poate, si gata! E ceva care te prinde, fratioare!

— Atunci de ce-ai mai īncercat s-o atragi?

— Nici n-am īncercat, am fost poate atras chiar eu, din prostie, iar ei poate nici nu-i pasa daca sunt eu sau tu, numai sa-i stea cineva alaturi si sa ofteze Aici, fratioare nu stiu sa-ti explic, dar aici stai, tu cunosti matematicile si te mai ocupi si astazi, stiu eu pai īncearca de fa cu dānsa un calcul integral, zau, nu glumesc, vorbesc foarte serios, ea n-are sa bage de seama: are sa stea sa se uite la tine, are sa ofteze si tot asa, un an īntreg. Eu, īntre altele, i-am vor­bit mult, doua zile īn sir, despre parlamentul prusac (caci despre ce era sa-i vorbesc?), si ea suspina si se topea de placere! Numai de dragoste sa nu-i vorbesti — e rusinoasa foc - sa te faci ca te topesti dupa ea - si asta ajunge. E cāt se poate de confortabil; ca si cānd ai fi acasa - poti sa citesti, sa sezi, sa te culci, sa scrii Poti chiar s-o saruti, dar mai cu luare-aminte

— Dar ce nevoie am de ea?

— Eh, nu stiu cum sa fac sa ma īntelegi! Vezi tu: voi doi va potriviti de minune! M-am gāndit mai demult la tine Tu, pāna la urma, tot la asta ai sa ajungi! Si atunci, e totuna daca-i mai devreme sau mai tīrziu. Aici, fratioare, este vorba de principiul saltelelor de puf, eh! Si nu numai al saltelelor de puf! Aici esti prins īn mreje; e capatul lumii, locul de ancorare, limanul linistit, buricul pamīntului, temelia lumii sprijinite pe trei chiti, filozofia clatitelor, a placintei grase, cu samovare de seara, suspine domoale, cataveici calduroase, culcus īncalzit, uite, parca ai fi mort si totusi ai trai, ceea ce e un dublu avantaj! Ei, dar ajunge, fratioare, nu mai stiu ce vorbesc, e timpul sa ne culcam! Asculta: eu ma trezesc une­ori noaptea, asa ca am sa ma duc sa vad ce face Rodion. Dar nu-i nimic, e o aiureala, totul are sa mearga struna. Nu te nelinisti din cale-afara, dar, daca vrei, du-te si tu de-l mai vezi o data. Daca cumva observi ceva, daca, de pilda, aiureaza, sau are temperatura, sa ma trezesti numaidecāt. De-altminteri, n-are sa fie nevoie


Capitolul II



A doua zi dimineata, Razumihin se trezi dupa ora sapte, poso­morāt, plin de griji si nedumeriri noi si neprevazute, cum nici nu-si īnchipuise vreodata ca ar putea sa aiba. Īsi amintea perfect, pāna īn cele mai mici amanunte, tot ce se petrecuse cu o seara mai īnainte si īntelegea ca i se īntīmpla ceva neobisnuit, ca era sub imperiul unei impresii necunoscute īnca si cu totul deosebite de cele īncer­cate pāna atunci. Totodata, īsi dadea seama limpede ca visul care se īnfiripase īn mintea lui era irealizabil si atāt de fara noima, īncāt īi era rusine si sa se gāndeasca, de aceea trecu cāt mai repede la alte griji si nedumeriri mai prozaice, pe care i le lasase mostenire „acea de trei ori afurisita zi de ieri'.

Cea mai dureroasa amintire era ca se aratase aseara „josnic si grosolan'. Nu numai ca fusese beat, dar, profitānd de situatia īn care se afla tānara fata, el — dintr-un sentiment de gelozie prosteasca, ce i se nazarise dintr-o data - īl vorbise de rau pe logod­nicul ei, fara sa stie ce raporturi sau ce obligatii existau īntre cei doi logodnici, fara macar sa-l cunoasca bine pe acest om. Ce drept avea sa judece atāt de pripit si atāt de usuratic? Cine l-a chemat sa fie judecator? Si apoi, o fiinta ca Avdotia Romanovna putea sa se marite cu un om nedemn, numai din interes? Prin urmare, trebuia sa aiba si calitati. Hotelul? Dar de unde putea el, īntr-adevar, sa stie ce fel de hotel era acela? Si apoi, el pregatea doamnelor o locuinta Ah! Cāt de josnic fusese totul! A fost beat? Asta-i o justi­ficare? Este o scuza proasta, care īl īnjoseste si mai rau! īn vin e adevarul si adevarul s-a revarsat, „adica toata josnicia unui suflet invidios si grosolan'. Si apoi, īsi putea oare, cāt de cāt, īngadui un astfel de vis el, Razumihin? Cine era el pe līnga o fata ca ea, el, betivanul palavragiu si grosolan de ieri? „Este cinic si ridicol numai gīndul unei apropieri īntre fiinte atāt de deosebite!' Razumihin rosi groaznic la aceasta idee si, ca un facut, īn aceeasi clipa īsi aminti ca spusese aseara pe scara, ca gazda ar putea sa devina geloasa pe Avdotia Romanovna nu, asta era de-a dreptul de neīndurat! Izbi cu toata puterea cu pumnul īn plita din bucatarie, sparse o caramida si īsi īnsīngera māna.

„Fireste, sopti el peste o clipa, cu un sentiment de adīnca umilinta, fireste, toate aceste ticalosii nu se mai pot sterge, nici īndrepta! Nici gānd una ca asta De aceea trebuie sa ma prezint fara sa spun nimic si si sa-mi fac īn tacere datoria fara sa ma scuz, fara sa spun nimic caci, fireste, acum totul e pierdut!'

Cu toate acestea, īsi cerceta hainele cu o deosebita grija. Nu avea alte straie, si chiar sa fi avut, poate nu le-ar fi pus — ca sa nu para ca s-a gatit anume. Īn orice caz, nu-si putea īngadui o cinica neglijenta si lipsa de curatenie, nu avea nici un drept sa-i jigneasca pe altii, mai ales cānd acestia aveau nevoie de el si-l rugau sa vina la ei. Īsi perie cu grija hainele. Rufaria o avea totdeauna destul de proaspata, īn aceasta privinta era īngrijit.

Se spala bine — Nastasia avea sapun - īsi spala parul, gātul si mai ales mīinile. Cānd se puse problema daca trebuia sau nu sa-si rada tepii de pe obraz (Praskovia Pavlovna avea brice foarte bune, ramase de la raposatul domn Zarnitīn) problema fu rezolvata cu furie īn sens negativ: „Ramīn cum sunt! Sa nu creada ca m-am ras ca sa ar crede-o negresit! Pentru nimic īn lume!'

„Si si mai ales dupa ce m-am purtat atāt de grosolan, atāt de josnic, ca un obisnuit al tractirelor; si si sa presupunem ca stiu ca sunt - fie cāt de cāt - un om de treaba pot oare sa ma māndresc cu atāta lucru? Orice om trebuie sa fie de treaba, si īnca mai ceva ca mine si totusi (īmi amintesc foarte bine) am la activul meu unele lucruri nu ca ar fi cu totul necinstite, totusi! Si ce idei īmi trec uneori prin minte! Hm sa le pun pe toate acestea alaturi de Avdotia Romanovna! Drace! Fie! Am sa ma arat dinadins josnic, trivial, cu comportari de tractir, nici nu-mi pasa! Si chiar si mai rau!'

Zosimov, care dormise īn salonul Praskoviei Pavlovna, īi īntre­rupse monologul.

Pleca acasa si se grabea sa-si mai vada o data bonavul īnainte de plecare. Razumihin īi raporta ca pacientul doarme dus, ca un hīrciog. Zosimov īi spuse sa nu-l scoale pāna nu se trezeste singur, si promise sa vina pe la unsprezece.

— Numai sa fie acasa, adauga el. Cu un bolnav ca asta, te poti astepta la orice. N-ai cum īl stapīni; e greu de tratat. Nu stii, are sa se duca el acolo, sau ele au sa vina aici?

— Cred ca ele, raspunse Razumihin, īntelegānd rostul īntrebarii, si au sa vorbeasca probabil despre treburile lor de familie. Eu am sa plec. Dar tu, ca medic, ai fireste mai multe drepturi ca mine.

— Doar nu sunt duhovnic; am sa vin sa-l vad si apoi am sa plec imediat; am si asa destula treaba.

— Un singur lucru ma nelinisteste, īl īntrerupse Razumihin, īncrun­tat, aseara, de beat ce eram, m-a luat gura pe dinainte si pe drum i-am spus lui fel de fel de prostii vrute si nevrute īntre altele i-am spus ca te temi ca ar fi īnclinat spre nebunie

— Si doamnelor le-ai spus acelasi lucru.

— Stiu, am facut o mare prostie! Bate-ma, daca vrei! Dar spune-mi, crezi serios asta?

— Fleacuri, nu ti-am spus? Nimic serios! Tu, cānd m-ai adus la el, mi l-ai zugravit ca pe un monoman Aseara, am mai turnat gaz peste foc, tu adica, povestind despre vopsitorul acela; frumoasa discutie, cānd poate tocmai povestea asta i-a tulburat mintile! Daca as fi stiut atunci tot ce s-a petrecut la sectie si ca o canalie l-a jig­nit, banuindu-l! Hm atunci nu as fi īngaduit discutia aceea. Monomanii astia fac din tāntar armasar, vad ca aievea tot ce li se nazare Din cele povestite de Zametov aseara, cazul mi s-a lamurit pe jumatate. Ce sa mai vorbim! Am cunoscut un ipohon­dru, un barbat de vreo patruzeci de ani, care nefiind īn stare sa īndure ironiile cotidiene cu care-l necajea la masa un baietel de opt ani, l-a ucis, īnjunghiindu-l! Iar īn cazul nostru, gīndeste-te cāte s-au adunat: el numai zdrente, īn fata unui comisar de politie obraznic, boala care īncepea si o banuiala ca asta, trāntita asa de la obraz. Un ipohondru furios! Tinīnd seama de orgoliul salbatic, extraordinar, s-ar putea ca tocmai acesta sa fi fost punctul de plecare al bolii! Drace! Trebuie sa-ti spun, īnsa, ca Zametov asta este īntr-adevar un baiat simpatic, numai ca hm a facut rau ca a vorbit aseara despre toate acestea. E prea limbut!

— Dar cui i-a vorbit? Tie si mie?

— Si lui Porfiri.

— Si ce-i daca i-a spus si lui Porfiri?

— Asculta, tu te bucuri de trecere pe lānga mama si sora lui? Ar trebui sa-i vorbeasca mai cu prudenta azi

— Au sa se īnteleaga! raspunse fara chef Razumihin.

— De ce oare s-a repezit asa la acest Lujin? Un om cu parale, tinerei se pare ca nu-i displace si apoi, ele nu au para chioara, ai?

— Ce ma tot descosi? striga Razumihin, enervat. De unde vrei sa stiu daca au para chioara sau nechioara? Intreaba-le tu, poate afli mai usor

— Uf, tare esti prost uneori! Nu ti-au trecut īnca fumurile de aseara La revedere; multumeste-i pentru mine Praskoviei Pavlovna pentru gazduire. S-a īncuiat, i-am spus buna ziua prin usa, dar n-a raspuns, macar ca era sculata de la sapte; am vazut cānd i s-a adus samovarul din bucatarie N-am avut cinstea sa-i vad fata

Fix la ora noua, Razumihin īsi facu aparitia la hotelul lui Bakaleev. Cele doua doamne īl asteptau de mult cu o nerabdare febrila. Se sculasera pe la sapte sau poate chiar mai devreme. El intra īn odaie, īntunecat ca un nor, saluta cu stīngacie si se īnfurie pe el īnsusi, bineīnteles. Īsi gresise socoteala: Pulheria Aleksan­drovna se repezi la el, īl apuca cu amīndoua mīinile si fu cāt pe-aci sa i le sarute. Razumihin arunca o privire sfioasa Avdotiei Romanovna, dar obrazul acesta mīndru avea īn clipa aceea o expresie atāt de recunoscatoare si de prietenoasa, atāt de plina de respect (īn locul privirilor ironice si al dispretului involuntar, prost camuflat, la care se asteptase), īncāt īsi pierdu cumpatul. S-ar fi simtit desigur mai bine daca ele l-ar fi īntīmpinat cu ocari. Din fericire, avea subiect de conversatie si se grabi sa se agate de el.

Auzind ca „el īnca nu s-a trezit', dar ca „sa n-aiba nici o grija', Pulheria Aleksandrovna declara ca era chiar mai bine asa „pentru ca trebuia neaparat, neaparat, sa discute īn prealabil ceva cu Razumihin'. Apoi urma īntrebarea daca acesta īsi luase ceaiul si invitatia sa-l ia īmpreuna; caci nici ele nu gustasera nimic īn astep­tarea lui. Avdotia Romanovna suna, la chemarea ei sosi un individ murdar si jerpelit, caruia īi porunci sa aduca ceaiul; acesta fu adus dupa un timp destul de lung, dar atāt de prost servit si de murdar, īncāt doamnele se rusinara. Razumihin īnjura energic hotelul, dar, aducāndu-si aminte de Lujin, tacu stingherit si se bucura nespus cānd īntrebarile Pulheriei Aleksandrovna īncepura sa ploua asupra lui. Scapīndu-l din īncurcatura.

Raspunzānd la īntrebarile ei, vorbi vreo trei sferturi de ora, mereu īntrerupt, descusut pe īndelete, si izbuti sa comunice faptele cele mai importante, semnificative, din cāte stia ca i se īntīmplasera lui Rodion Romanovici īn cursul ultimului an de viata, īncheind cu descrierea amanuntita a bolii. De fapt, trecu sub tacere unele lucruri care trebuiau lasate deoparte, īntre altele nu pomeni o vorba despre scena de la sectie si despre urmarile ei. Fu ascultat cu aviditate, si, cānd crezu ca ispravise si le satisfacuse curiozitatea, vazu ca pentru ele parca abia īncepuse sa vorbeasca.

— Spune-mi, spune-mi, cum crezi ah, iarta-ma, pāna acum nici nu stiu care ti-e numele? spuse cu īnfrigurare Pulheria Aleksandrovna.

— Dmitri Prokofici.

— Si asa, Dmitri Prokofici, as vrea foarte mult sa aflu cum vede el īn general lucrurile, adica, īntelege-ma, nu stiu cum sa-ti spun ca sa fie mai clar: ce-i place si ce nu-i place? E īntotdeauna asa de nervos? Ce dorinte, ce visuri are? Spune-mi, daca poti. Sub ce anume influenta se gaseste īn clipa de fata? īntr-un cuvānt, as vrea sa stiu

— Vai, maicuto, cum ar putea cineva sa raspunda dintr-o data la toate? spuse Dunia.

— Of, Doamne, nu m-am asteptat deloc, dar deloc, sa-l gasesc asa cum l-am gasit, Dmitri Prokofici.

— Cāt se poate de natural, raspunse Dmitri Prokofici. N-am mama, dar unchiul meu vine īn fiecare an si de fiecare data aproape ca nu ma recunoaste, desi e un om īntelept; iar īn cei trei ani de cānd nu v-ati vazut, multa apa s-a scurs. Ce-as putea sa va spun? īl cunosc pe Rodion de un an si jumatate: e ursuz, posomorāt, mīndru, chiar trufas; īn ultima vreme (poate ca era mai demult) a ajuns banuitor si ipohondru. E marinimos si bun. Nu-i place sa-si dea pe fata sentimentele si mai curānd ar jigni pe cineva decāt sa-si arate bunatatea. Uneori, de altminteri, nu este deloc ipohondru, ci numai rece, si nimic nu-l misca, e aproape neomenos; s-ar zice īn adevar ca īn el sunt doua firi opuse, care se manifesta pe rānd. Uneori este grozav de tacut, pretexteaza ca-i ocupat, ca nu vrea sa fie stīnjenit, dar sta culcat toata ziua si nu face nimic. Nu e īnclinat sa glumeasca si nu din lipsa de spirit, ci parca nu-si īngaduie sa se tina de astfel de fleacuri. Nu asculta pāna la sfīrsit ce i se spune. Nu se intereseaza de lucrurile care la un moment dat intereseaza pe toata lumea. Are o parere foarte, foarte buna despre el si socot ca este īndreptatita. Ce sa va mai spun? Cred ca venirea dumneavoastra va avea un efect binefacator

— Vai, de-ar da Dumnezeu! exclama Pulheria Aleksandrovna, foarte īngrijorata de parerea lui Razumihin despre fiul ei.

Iar acesta īi arunca, īn sfīrsit, Avdotiei Romanovna o privire mai īndrazneata. īn timp ce vorbea, se uitase mereu la dānsa, dar numai īn fuga, o clipa, si numaidecāt īsi īntorcea privirile īntr-alta parte. Avdotia Romanovna ba se aseza la masa si asculta cu luare-aminte, ba se scula si, dupa obiceiul ei, īncepea din nou sa masoare odaia īn lung si īn lat, cu bratele īncrucisate, buzele strānse, punānd din cānd īn cānd cāte o īntrebare, fara sa-si īntrerupa mersul si cazānd apoi pe gānduri. Si ea avea obiceiul sa nu asculte pāna la sfīrsit ceea ce i se spunea. Purta o rochita usoara de vara, de culoare īnchisa, iar la gāt avea o basmaluta alba, stravezie. Dupa unele indicii, Razumihin īsi dadu seama ca mijloacele de care dis­puneau cele doua femei erau extrem de modeste. Daca Avdotia Romanovna ar fi fost īmbracata ca o regina, poate ca nu s-ar fi simtit intimidat fata de ea, dar asa, poate tocmai pentru ca era asa de saracacios īmbracata, si-si daduse seama de mijloacele lor restrānse, sufletul īi fu cuprins de teama si se sfia de fiecare vorba, de fiecare gest pe care-l facea, ceea ce, desigur, sporea stinghereala unui om Care si asa nu avea īncredere īn el.

— Mi-ati spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu si le-ati spus cu totul nepartinitor. E bine; eu credeam ca-l admi­rati din cale-afara, zise Avdotia Romanovna, zāmbind. Poate ca aveti dreptate si poate ca simte nevoia unei femei īn viata lui, adauga dānsa, dusa pe gānduri.

— N-am spus asa ceva, de altfel, poate ca aveti dreptate, numai ca

— Ce anume?

El nu iubeste pe nimeni; si poate ca nici n-are sa iubeasca vreodata, spuse scurt Razumihin.

— Adica nu e īn stare sa iubeasca?

— Stiti, Avdotia Romanovna, dumneavoastra īi semanati grozav, īn toate privintele! zise el pe neasteptate chiar pentru el īnsusi, apoi, aducāndu-si pe loc aminte de cele ce-i spusese despre fratele ei, se rosi ca un rac si se fīstīci grozav.

Avdotia Romanovna nu-si putu stapīni rāsul, privindu-l.

— Īn ceea ce-l priveste pe Rodea, ati putea sa gresiti amīndoi, interveni Pulheria Aleksandrovna, oarecum atinsa. Nu vorbesc despre starea lui de acum, Dunecika. Ceea ce scrie Piotr Petrovici īn biletelul acela si ceea ce am presupus noi, s-ar putea sa nu fie adevarat, dar nu va puteti īnchipui, Dmitri Prokofici, ce om bizar si capricios este, Ca sa ma exprim mai exact; niciodata nu eram īn stare sa-i ghicesc firea, īnca de pe cānd era numai de cincisprezece ani. Sunt sigura ca e īn stare sa faca si acuma cāte una care nu i-ar trasni nimanui prin cap Ce sa mai vorbim! Stiti ca acum un an si jumatate m-a uluit, m-a zdruncinat, aproape sa ma īmbolnaveasca, atunci cānd i s-a nazarit sa se īnsoare cu fata aceea cu fiica Zarnitīnei, gazda lui?

— Stiti ceva amanunte despre povestea asta? īntreba Avdotia Romanovna.

— Credeti, poate, urma cu īnflacarare Pulheria Aleksandrovna, ca l-ar fi oprit atunci lacrimile mele, rugamintile mele, boala mea, poate moartea mea pricinuita de durere, mizeria noastra? Ar fi calcat cāt se poate de linistit peste toate piedicile. Si totusi, se poate, se poate oare sa nu ne iubeasca?

— El īnsusi nu mi-a vorbit niciodata nimic despre povestea aceea, raspunse precaut Razumihin. Dar am auzit cāte ceva de la doamna Zarnitīna, care nici ea nu este prea comunicativa, si ceea ce am auzit ar putea sa va para oarecum ciudat

— Ce, ce anume ati auzit? īntrebara amīndoua femeile īntr-un glas.

— Poate ca nici nu este ceva din cale-afara de neobisnuit. Am aflat ca aceasta casatorie, definitiv hotarīta si īmpiedicata numai de moartea logodnicei, nu-i surādea prea mult nici doamnei Zarnitīna īn afara de asta, se zice ca logodnica nu era frumoasa, adica se zice ca era chiar urītica si bolnavicioasa si ciudata de altfel, se pare ca nu-i lipseau unele calitati. Si cred ca o fi avut, alt­minteri nu este de īnteles Zestre n-avea, dar el nu-i omul care sa se gīndeasca la partea materiala īn general, este foarte greu sa judeci o asemenea situatie.

— Sunt convinsa ca fata avea calitati, spuse scurt Avdotia Romanovna.

— Sa ma ierte Dumnezeu, dar eu m-am bucurat cānd a murit, cu toate ca nu stiu pe cine ar fi nenorocit mai tare aceasta casatorie, pe el sau pe ea? īncheie Pulheria Aleksandrovna.

Apoi prudent, cu sfiala si aruncānd īntruna priviri Dunecikai, ceea ce o supara vadit pe fata, īncepu din nou sa-l īntrebe despre scena ce avusese loc cu o zi mai īnainte īntre Rodea si Lujin. Era limpede ca mai ales aceasta īntīmplare o nelinistea, o speria si o facea sa tremure. Razumihin repeta aceeasi poveste īn toate amanuntele ei, dar adauga de data aceasta concluzia lui; īl īnvinuia pe fata pe Raskolnikov de a-l fi insultat cu premeditare pe Piotr Petrovici, de asta data nemaipunīnd acest lucru pe seama bolii.

— Era hotarāt la aceasta īnca īnainte de boala, zise el.

— Si eu tot asa cred, spuse Pulheria Aleksandrovna, zdrobita. Era īnsa foarte mirata de faptui ca, de data aceasta, Razumihin vorbea despre Piotr Petrovici retinut si aproape cu stima. Acest lucru o mira pe Avdotia Romanovna.

— Va sa zica asta e parerea dumitale despre Piotr Petrovici? īntreba Pulheria Aleksandrovna, nemaiputīnd sa se stapīneasca.

— Nu pot avea alta parere despre viitorul sot al fiicei dumnea­voastra, raspunse cu tarie si īnflacarare Razumihin, nu spun asta din banala politete, ci pentru ca pentru ca ei, da, daca Avdotia Romanovna l-a ales singura, de bunavoie, pe acest om, e prea de ajuns. Si daca l-am ocarit ieri, e ca am fost beat, īngrozitor de beat si si nebun, īmi pierdusem capul, īnnebunisem de-a binelea si azi mi-e rusine!

Rosi si amuti. Avdotia Romanovna se aprinse la fata, dar ra­mase tacuta. Nu spusese o vorba de cānd īncepuse discutia despre Lujin. Iar Pulheria Aleksandrovna, fara sprijinul fiicei sale, parea ca sovaie. īn sfīrsit, bīiguind si uitīndu-se īntruna la fie-sa, declara ca pe dīnsa o nelinisteste grozav o anumita īmprejurare.

— Vezi dumneata, Dmitri Prokofici, īncepu dīnsa, am sa vorbesc absolut deschis cu Dmitri Prokofici, Dunecika!

— Fara īndoiala, maicuto, īntari Avdotia Romanovna.

— Uite despre ce e vorba, se grabi mama, ca si cum cineva i-ar fi luat o povara de pe umeri, īngaduindu-i sa vorbeasca despre necazurile ei. Astazi, foarte devreme, am primit din partea lui Piotr Petrovici un biletel drept raspuns la scrisorica noastra prin care ne anuntam sosirea. Vezi dumneata, ieri, el trebuia sa ne astepte la gara, asa cum promisese. īn locul lui, īnsa, el a trimis īn īntīmpi-narea noastra un servitor cu adresa acestui hotel, ca sa ne īnsoteasca si sa ne anunte ca Piotr Petrovici va veni sa ne vada azi-dimineata. Azi, īnsa, am primit acest biletel Citeste-l singur mai bine; este acolo un punct care ma nelinisteste grozav o sa vezi si dumneata care este si as vrea sa-mi spui parerea dumitale sincera, Dmitri Prokofici! Dumneata cunosti mai bine ca oricine caracterul lui Rodea si vei sti mai bine ca oricine sa ne dai un sfat. Te previn ca Dunecika a si hotarīt ce sa faca, din prima clipa, dar eu tot nu stiu acum ce e mai bine de facut si si te-am asteptat sa vii.

Razumihin desfacu biletul, datat din ajun, si citi urmatoarele:

Stimata doamna Pulheria Aleksandrovna,

Am onoarea sa va aduc la cunostinta ca o īntīmplare nepre­vazuta m-a īmpiedicat sa va īntīmpin la gara si am trimis īn locul meu un om de īncredere. Totodata, īmprejurarile ma silesc sa renunt la placerea de a va vedea māine de dimineata, fiind retinut de unele treburi la senat, care nu sufera amīnare si pentru a nu stingheri īntīlnirea cu fiul dumneavoastra si fratele Avdotiei Romanovna. Voi avea cinstea sa va vizitez si sa va prezint oma­giile mele īn apartamentul dumneavoastra abia māine la orele opt postmeridian, si īndraznesc totodata sa adaug rugamintea staruitoare si nestramutata ca la aceasta īntrevedere Rodion Romanovici sa nu ia parte, deoarece m-a jignit īntr-un chip grosolan si fara precedent, cu ocazia vizitei ce i-am facut ieri, aflīnd ca este bolnav; īn afara de aceasta, doresc sa am cu dumneavoastra o explicatie personala, serioasa si absolut necesara, cu privire la un anumit punct despre care as dori sa aflu propria dumneavoastra parere. Am onoarea totodata sa va anunt ca daca, īmpotriva rugamintii mele insistente, ii voi īntīlni la dumneavoas-tra pe Rodion Ronianovici, ma voi vedea silit sa ma retrag imediat si atunci va rog sa nu aruncati vina pe mine. Va scriu presupunind ca Rodion Ronianovici, care in cursul vizitei mele paruse grav bolnav, ca apoi peste doua ore, sanatos tun, sa iasa din casa, ar putea sa ajunga si Ia dumneavoastra. Sint sigur de cele ce spun, pentru ca l-am vazut cu ochii mei in locuinta unui betiv calcat de o trasura si decedat in urma acestui accident, dīnd sub pretextul inmormintarii, fiicei acestuia, o fata de moravuri usoare, circa douazeci si cinci de ruble, fapt care m-a uluit, cunoscānd īn ce conditii ati strins aceasta suma. Totodata, transmit deosebita mea stima onorabilei Avdotia Romanovna si va rog sa primiti asigu­rarile devotamentului meu respectuos,

supusa dumneavoastra sluga, P. LUJIN

— Ce sa fac, Dmitri Prokofici? īntreba Pulheria Aleksandrovna gata sa izbucneasca īn lacrimi. Cum sa-i spun lui Rodea sa nu vina? El ne cerea ieri cu atāta tarie sa-l refuzam pe Piotr Petrovici si, cānd colo, am primit ordinul sa nu-l primim pe el! Dar el are sa vina dinadins, de īndata ce-o afla si si atunci ce are sa se īntīmple?

— Cred ca trebuie sa faceti asa cum a hotarīt Avdotia Romanovna, raspunse linistit Razumihin, fara sa sovaie nici o clipa.

— Vai, Doamne! Ea zice Dumnezeu stie ce zice, ca nu-mi lamureste scopul! Ea zice, ca e mai bine, adica nu mai bine, ci ca trebuie neaparat sa vina Rodion astazi, la ora opt, sa se īntīlneasca cu Piotr Petrovici Eu īnsa n-as vrea sa-i arat nici scrisoarea, ci, prin vreun siretlic, sa fac īn asa fel, cu ajutorul dumitale, ca el sa nu vina pentru ca este atāt de nervos Si apoi, nu pricep ce-i cu betivanul acela care a murit si ce-i cu fie-sa, si cum de a putut sa-i dea ultimii bani pe care

— Pe care i-ai obtinut cu atātea sacrificii, maicuto, adauga Avdotia Romanovna.

— Ieri nu stia nici el ce face, zise, dus pe gīnduri, Razumihin. Daca ati Sti ce a facut ieri la tractir; de altminteri, nu-i rau ce a facut hm! Mi-a vorbit si mie despre un mort si despre o fata, ieri, De cānd mergeam spre casa, dar n-am priceput nimic. De altminteri, nici eu ieri

— Cel mai bun lucru, maicuto, e sa mergem la dīnsul si te asigur ca acolo o sa vedem numaidecāt ce este de facut. Si apoi, e si timpul. Doamne! E trecut de zece! exclama Dunia, uitīndu-se la un ceas de aur cu email de toata frumusetea, pe care-l purta la gīt pe un lantisor subtire, venetian, de aur, si care nu se armoniza cātusi de putin cu īmbracamintea ei.

„Darul logodnicului', se gīndi Razumihin.

— Ah, da! E timpul, Dunecika! spuse, nelinistita, Pulheria Aleksandrovna. Ar putea sa creada ca tinem suparare pentru cele ce s-au petrecut ieri si de aceea īntīrziem. Vai, Doamne!

Vorbind, īsi puse īn graba mantaluta si palaria. Dunecika se īmbraca si ea. Manusile ei nu numai ca erau uzate, dar chiar rupte, fapt pe care īl observa Razumihin numaidecāt, si, cu toate acestea, saracia vadita a straielor dadea celor doua femei un aer de o deosebita distinctie, asa cum se īntīmpla totdeauna cu cei care stiu sa poarte cu demnitate o īmbracaminte saraca. Razumihin o privea cu evlavie pe Dunecika si era mīndru s-o īnsoteasca pe strada. „Regina care-si cīrpea ciorapii la īnchisoare, gīndea el, īn clipa aceea arata ca o adevarata regina, poate chiar mai mult decāt īn timpul celor mai somptuoase solemnitati si receptii.'

— Doamne, exclama Pulheria Aleksandrovna, mi-ar fi trecut oare vreodata prin minte ca am sa ma tem de īntīlnirea cu scumpul meu Rodea, asa cum ma tem acum?! Ma tem, Dmitri Prokofici, adauga dīnsa, privindu-l cu sfiala.

— Nu te teme, maicuto, zise Dunia, sarutīnd-o, mai bine īncre-de-te īn el. Eu am īncredere īn el.

— Vai, Doamne! Si eu am īncredere, dar n-am īnchis ochii toata noaptea! se vaita biata femeie.

Iesira īn strada.

— Stii, Dunecika, spre dimineata, cānd am atipit putin, am visat-o pe raposata Marfa Petrovna era toata īn alb s-a apropiat de mine, m-a luat de mīna si tot dadea din cap atāt de sever, de parca m-ar fi dojenit O fi bine? Vai, Doamne, Dmitri Prokofici, dumneata nici nu stii: Marfa Petrovna a murit!

— Nu, nu stiu; cine este Marfa Petrovna?

— A murit subit; īnchipuieste-ti ca

— Alta data, maicuto! se amesteca Dunia. Dumnealui nici nu stie cine a fost Marfa Petrovna.

— Ah, nu stii? Credeam ca dumneata stii totul. larta-ma, Dmitri Prokofici, de doua zile mi-e mintea atāt de tulburata. Te socotesc o adevarata providenta pentru noi si de aceea eram convinsa ca stii tot ce ne priveste. Te consider ca pe o ruda de aproape Nu te supara ca-ti vorbesc astfel. Vai, Doamne, ce ai la māna dreapta? Te-ai ranit?

— Da, m-am ranit, sopti Razumihin fericit.

— Eu vorbesc uneori prea din inima, asa ca Dunia ma īndreap­ta Dar, Doamne, īn ce chilioara locuieste Rodea! S-o fi trezit? Si femeia aceea, gazda lui, socoteste ca asta-i odaie? Asculta, dum­neata spui ca lui nu-i place sa-si arate pe fata sentimentele, atunci poate ca am sa-l plictisesc cu cu slabiciunile mele? Nu vrei sa ma īnveti, Dmitri Prokofici, cum sa ma port cu el? Stii, simt ca-mi pierd capul.

— Nu-i puneti multe īntrebari daca vedeti ca se īncrunta: si, mai ales, nu-l īntrebati de sanatate: nu-i place.

— Vai, Dmitri Prokofici, cāt e de greu sa fii mama! Dar iata si scara Ce scara īngrozitoare!

— Maicuto, esti palida, linisteste-te, draga mea, zise Dunia, alintīnd-o. De ce te framīnti atāta? Ar trebui sa se simta fericit ca te vede, adauga ea, cu o privire scaparatoare.

— Stati putin, ma duc īnainte sa vad daca s-a trezit. Doamnele īl urmara īncet pe scara si, ajungīnd la etajul trei, īn

dreptul apartamentului proprietaresei, vazura ca usa este usor crapata si ca doi ochi negri, ageri, le cerceteaza pe amīndoua din īntuneric. Cānd privirile li se īncrucisara, usa se trīnti deodata cu atāta zgomot, ca Pulheria Aleksandrovna abia īsi stapīni un tipat de spaima.


Capitolul III



— E sanatos! E sanatos! īi īntīmpina vesel Zosimov. Venise de vreo zece minute si se asezase pe divan, īn acelasi loc ca īn ajun. Raskolnikov statea īn coltul opus, īmbracat, ba chiar spalat si pieptanat cu grija, ceea ce nu i se īntīmplase de multa vreme. Odaia se umplu dintr-o data, totusi Nastasia izbuti sa se strecoare īnauntru, īn spatele musafirilor, ca sa traga cu urechea.

Īntr-adevar, Raskolnikov era aproape sanatos, mai ales īn comparatie de cum fusese cu o zi īnainte, dar era foarte palid, dis­trat si posomorit. La prima vedere ai fi zis ca e un om ranit, sau unul care sufera de o puternica durere fizica: sprīncene īncruntate, buze īnclestate, ochi inflamati. Vorbea putin si parca fara chef, īn sila, ca īndeplinind o obligatie si, uneori, miscarile lui tradau un fel de neliniste.

Nu lipsea decāt un bandaj la mīna, sau la un deget ca sa crezi ca-i un om caruia, de pilda, īi coace dureros un deget, sau care s-a lovit rau la o mīna, sau altceva de genul acesta.

Totusi, un fel de lumina launtrica se revarsa o clipa pe acest obraz posomorit si palid cānd mama si sora lui intrara īn odaie, apoi īnsa o expresie de vie suferinta īnlocui aerul sau distrat de mai īnainte. Lumina se stinsese repede, lasīnd numai suferinta. Zosimov, care-si observa si studia pacientul cu toata rīvna tinereasca a unui medic la īnceputul carierei sale, vazu cu mirare ca venirea familiei nu era primita cu bucurie de Raskolnikov, ci cu o stoica hotarīre de a īndura, un ceas, doua, o tortura pe care nu o putea īnlatura. Vazu mai apoi ca aproape orice cuvīnt din discutia care urma parea ca atinge si zgīndareste o rana īn sufletul pacientului; si, totodata, īl mira stapīnirea de sine a acestuia, faptul ca izbutea sa-si ascunda sentimentele si sa-l tina īn frīu pe monomanul din el, pe care cu o zi mai īnainte orice vorba īl scotea din fire.

— Da, acum vad si eu ca sunt aproape sanatos, zise Raskolnikov sarutīndu-si cu drag mama si sora, ceea ce aprinse o raza de bucurie pe fata Pulheriei Aleksandrovna. Si n-o mai spun ca ieri, adauga el catre Razumihin, strīngīndu-i prieteneste māna.

— Nici nu m-asteptam sa-l gasesc atāt de bine azi, īncepu Zosimov, fericit de sosirea familiei, pentru ca, īn cele zece minute de cānd se afla la Raskolnikov, nu reusise sa īnnoade o conversatie cu bol­navul. Daca merge tot asa, īn trei-patru zile are sa fie ca īnainte de boala, adica asa ca acum o luna sau doua Sau poate chiar trei? Caci aceasta boala mocneste de multa vreme īn el, se pregatea de mult, nu-i asa? Recunosti acum ca poate ai si dumneata o vina? adauga el, zīmbind grijuliu, parca temīndu-se sa nu-l enerveze.

— Se prea poate, raspunse cu raceala Raskolnikov.

— Spun toate acestea, urma Zosimov, prinzīnd chef de vorba, pentru ca īntremarea dumitale definitiva depinde acum īn primul rānd de dumneata. Acum, cānd se poate vorbi cu dumneata, as vrea sa te conving ca este absolut necesar sa īnlaturam cauzele initiale, cum s-ar spune, de baza, care au influentat germinarea starii bolnavicioase; atunci ai sa te faci bine, altminteri s-ar putea ca aceasta stare sa se agraveze. Eu nu cunosc cauzele initiale, dar dumneata trebuie sa le stii. Esti un om inteligent si desigur ca te-ai observat. Mie mi se pare ca īnceputul bolii coincide, īntr-o oarecare masura, cu iesirea dumitale din facultate. Nu trebuia sa ramīi fara ocupatie, eu cred ca munca si un tel bine stabilit ti-ar fi de mare folos.

— Da, da, ai perfecta dreptate am sa caut sa reintru cāt mai curānd la universitate si atunci toate au sa mearga struna

Zosimov, care daduse aceste sfaturi īntelepte mai ales ca sa impresioneze doamnele, ramase, fireste, oarecum descumpanit cānd, ispravindu-si peroratia si privindu-si bolnavul, observa pe obrazul acestuia o vadita ironie. De altfel, aceasta nu tinu mai mult de o clipa. Dar Pulheria Aleksandrovna se grabi sa-i multumeasca, si īndeosebi pentru vizita ce le-o facuse īn cursul noptii la hotel.

— Cum, a fost la voi noaptea? īntreba Raskolnikov, oarecum alarmat. Prin urmare, voi nici nu v-ati culcat dupa o calatorie atāt de obositoare?

— Vai, Rodea, n-am stat decāt pīna la ora doua. Nici acasa Dunia si cu mine nu ne culcam īnainte de ora doua.

— Nici eu nu stiu cum sa-i multumesc, urma Raskolnikov, īncrun-tīndu-se deodata si plecānd ochii īn jos. Lasīnd deoparte chestiunea baneasca - iarta-ma ca pomenesc despre asta (spuse el lui Zosimov) - nici nu stiu cu ce am meritat aceasta atentie deosebita? Nu pot sa īnteleg si si mi-e greu tocmai pentru ca nu īnteleg: ti-o spun deschis.

— Nu te enerva, zise, luīndu-si un ton vesel, Zosimov. īnchi-puieste-ti ca esti primul meu pacient, iar noi, doctorii tineri, care abia īncepem sa practicam medicina, ne īndragim primii pacienti ca pe propriii nostri copii, unii aproape ca se īndragostesc de ei. Iar eu nu am īnca prea multi pacienti.

— De el nu mai vorbesc, adauga Raskolnikov, aratīndu-l pe Razumihin, īn afara de insulte si bataie de cap, altceva n-a vazut de la mine.

— Nu-i adevarat! Esti cam sentimental azi! striga Razumihin. Daca ar fi avut mai mult spirit de observatie, si-ar fi dat seama

desigur ca Raskolnikov nu era īntr-o dispozitie sentimentala, ci poate tocmai opusa. Acest lucru nu scapa Avdotiei Romanovna. Ea īsi observa fratele cu atentie si neliniste.

La mata, mama, nici nu īndraznesc sa ma gīndesc, urma Raskolnikov ca si cum ar fi repetat o lectie īnvatata pe de rost de dimineata; abia azi am fost īn stare sa īnteleg cāt ai suferit ieri, aici, īn asteptarea īnapoierii mele.

Spunīnd acestea, el īi īntinse deodata īn tacere māna sora-sii si zīmbi. Desi neīnsotit de nici o vorba, zīmbetul acesta oglindea, de data asta, un sentiment adevarat, neprefacut. Dunia, fericita si recunoscatoare, apuca numaidecāt si strīnse cu caldura mīna īntinsa. Era primul semn din partea lui, dupa cearta din ajun. Chipul mamei stralucea de fericire la vederea acestei īmpacari tacute si depline j īntre frate si sora.

— Uite pentru asta mi-e drag! sopti Razumihin, gata oricānd sa exagereze tot, rasucindu-se pe scaun. Are el unele gesturi!

„Si cāt de frumos a facut asta, se gīndea mama, ce elanuri nobile are, cu cāta delicatete, cu cāta simplitate a īncheiat neīntelegerea de ieri cu sora lui; i-a īntins māna īntr-o clipa potrivita si a privit-o cu drag Ce ochi minunati are si ce fata frumoasa! E chiar mai fru­mos decāt Dunecika Dar, Doamne, ce costum are, cum este īmbracat! Vasia, baiatul de corvoada de la pravalia lui Afanasi ; Ivanovici, e mai bine īmbracat! Ah, cum m-as repezi la pieptul lui, cum l-as īmbratisa ce-as mai plīnge, dar mi-e frica mi-e frica Doamne, cum e! Vorbeste duios si totusi ma tem de el! De ce m-oi fi temīnd?'

— Vai, Rodea, nici nu-ti īnchipui, se grabi ea sa raspunda la obser­vatia lui, cāt de nefericite am fost ieri acum, cānd totul a trecut, si suntem iarasi fericiti cu totii, pot sa-ti spun. īnchipuieste-ti: cum am coborīt din tren, am alergat aici ca sa te īmbratisam, si femeia asta a, uite-o si pe dīnsa! Buna ziua, Nastasia! Femeia asta ne spune deodata ca esti bolnav la pat, cu delir, si ca ai fugit fara stirea doctorului, asa aiurind, si ca au pornit toti sa te caute. Nici nu-ti īnchipui ce a fost pe noi! Tocmai mi-am adus aminte ce tragic a murit locotenentul Potancikov, un prieten al nostru, al tatalui tau — tu nu-l tii minte, Rodea — era si el īn delir, a fugit afara si a cazut īntr-o fīntīna, abia a doua zi l-au putut scoate de acolo. Noi, bineīnteles, am exagerat mult. Era cāt pe-aci sa mergem sa-l cautam pe Piotr Petrovici, ca macar cu ajutorul lui caci eram singure, absolut singure, se vaita ea si deodata se īntrerupse, aducāndu-si aminte ca poate era īnca primejdios sa pomenesti despre Piotr Petrovici, desi erau „iarasi fericiti cu totii'.

— Da, da, toate acestea sunt desigur foarte regretabile mormai drept raspuns Raskolnikov, dar cu un aer atīt de distrat si aproape absent, īncāt Dunecika īl privi, mirata. Stai, ce am vrut sa va mai spun, urma el, fortīndu-se sa-si aduca aminte, ah, da! Te rog, mama, si tu, Dunecika, sa nu credeti ca n-am vrut sa vin eu cel dintīi astazi la voi si ca v-am asteptat sa veniti voi la mine.

— Vai, Rodea, ce tot spui?! striga Pulheria Aleksandrovna, la rāndul ei foarte mirata.

,,S-ar zice ca ne vorbeste astfel, fiindca se simte obligat s-o faca? gīndea Dunecika. Se īmpaca cu noi, ne cere iertare, ca si cum ar īndeplini o simpla formalitate, ori ar repeta o lectie īnvatata pe de rost.'

— Cum m-am trezit am vrut sa vin la voi, dar m-au retinut hainele; uitasem sa-i spun aseara Nastasiei sa spele sīngele Abia acum am putut sa ma īmbrac

— Sīnge? Ce fel de sīnge? se alarma Pulheria Aleksandrovna.

— Nu-i nimic nu te nelinisti Aveam sīnge pe haine, fiindca aseara, pe cānd rataceam oarecum īn delir, am dat peste un om calcat de o trasura un functionar

— Īn delir? Dar tii minte tot, īl īntrerupse Razumihin.

— Asa e, raspunse, īngrijorat, Raskolnikov, īmi amintesc tot, pīna la cele mai mici amanunte, si totusi, pentru ce am facut, pentru ce m-am dus acolo si am vorbit ce am vorbit? Nu pot sa-mi explic bine.

— Un fenomen binecunoscut, interveni Zosimov, actiuni per­fecte, īndeplinite cu īndemīnare, dar comanda actiunii, centrul de unde porneste este zdruncinat si totul depinde de diverse impresii morbide. Totul se petrece ca īn vis.

„Poate nu e rau sa fiu considerat aproape nebun', se gīndi Raskolnikov.

— Pai asta se īntīmpla uneori si oamenilor sanatosi, observa Dunecika, privindu-l cu neliniste pe Zosimov.

— O observatie destul de justa, raspunse acesta. īntr-un sens, īntr-adevar, noi toti, si chiar foarte des, suntem aproape nebuni, cu o mica diferenta īnsa: „bolnavii' sunt ceva mai nebuni decāt noi; si tocmai de aceea trebuie sa tragem o limita. Un om absolut sanatos aproape nu exista; abia daca gasim unul la cāteva zeci sau sute de mii, si īnca sunt exemplare destul de slabe

La cuvīntul „nebun', care-i scapase lui Zosimov din gura, fara sa-si dea seama, īn timp ce perora pe tema lui preferata, toti se īntunecara. Numai Raskolnikov paru sa nu dea nici o atentie spuselor doctorului: dus pe gīnduri, cu un zīmbet ciudat pe buzele palide, cumpanea ceva īn minte.

— Si ce-i cu omul acela calcat de trasura? Te-am īntrerupt! se grabi Razumihin.

— Cum? repeta Raskolnikov, trezit din visare. Ah, da m-am murdarit de sīnge pe cānd ajutam sa fie transportat acasa Ah, mama, ieri am facut o greseala de neiertat; chiar ca nu eram īn toate mintile! Aseara am dat toti banii pe care mi i-ai trimis sotiei lui pentru īnmormīntare. O biata femeie nenorocita, bolnava de piept cu trei copii mici, flamīnzi Casa goala mai are si o fata mai mare Poate ca ai fi facut ca mine daca ai fi vazut-o De altfel, eu recunosc, n-am avut nici un drept sa fac asta, mai ales stiind ce greu ai putut face rost de acesti bani. Ca sa ajuti, trebuie mai īntīi sa ai dreptul s-o faci, altfel: Crevez, chiens, si vous n'ates pas con-tents! Raskolnikov rīse. Nu-i asa, Dunia?

— Nu, nu este asa, raspunse Dunia cu tarie.

— Aha! Si tu esti cu intentii bune! sopti el, privind-o aproape cu ura si zīmbind batjocoritor. Ar fi trebuit sa o stiu Laudabil; cu atāt mai bine pentru tine īnsa ai sa ajungi la o limita peste Care, daca nu treci, ai sa fii nefericita, iar daca treci - poate si mai nefericita Dar toate astea-s fleacuri! adauga el, furios ca se īnfierbīntase fara voie. Am vrut sa spun ca-ti cer iertare, mama, īncheie el taios si brusc.

— Lasa, Rodea, sunt sigura ca tot ce faci e bine! zise mama, fericita.

— Sa nu fii chiar atīt de sigura, raspunse el, strīmbīndu-si gura īntr-un fel de rīnjet. Se facu tacere. Era ceva īncordat īn discutia asta, īn tacerea, īn īmpacarea si īn iertarea asta, si toata lumea simtea acest lucru.

„Parca s-ar teme de mine', se gīndi Raskolnikov, privind īncruntat la mama si sora lui. Puiheria Aleksandrovna, īntr-adevar, cu cāt tacea mai mult, cu atāt se temea mai mult.

„Cānd erau departe, parca-mi erau atāt de drage', īi fulgera prin minte lui Raskolnikov.

— Stii, Rodea, Marfa Petro vna a murit! spuse deodata Puiheria Aleksandrovna.

— Care Marfa Petrovna?

— Ah, Doamne, Maria Petrovna Svidrigailova! Ti-am scris atāt despre dīnsa!

— Aaa, da, īmi amintesc si a murit? A, nu zau? tresari el, parca trezindu-se din somn. A murit? Dar de ce?

— Īnchipuieste-ti, a murit subit! se grabi Puiheria Aleksan­drovna, īncurajata de curiozitatea lui. Si a murit exact cānd ti-am expediat scrisoarea, īn aceeasi zi! Acest om īngrozitor pare-se ca a fost cauza mortii ei. Se zice ca ar fi batut-o groaznic!

— Asa de rau se īntelegeau? īntreba Raskolnikov pe sora-sa.

— Nu, dimpotriva. Era totdeauna foarte rabdator cu dīnsa si chiar foarte politicos. De multe ori a fost chiar prea īngaduitor, daca te gīndesti la firea ei, a rabdat timp de sapte ani Si, deodata, si-a pierdut rabdarea.

— Prin urmare, nu este un om atāt de groaznic daca a stiut sa se stapīneasca timp de sapte ani? Mi se pare, Dunecika, ca tu īi dai dreptate?

— Nu, nu, este un om groaznic! Ceva mai īnfiorator nici nu-mi pot īnchipui, se cutremura Dunia; apoi se īncrunta si ramase pe gīnduri.

— Asta s-a īntīmplat dimineata, urma repede Puiheria Aleksan­drovna. Dupa aceea, ea a poruncit numaidecāt sa se puna caii la trasura, ca sa plece īndata dupa prīnz īn oras, cum avea obiceiul sa faca īn asemenea īmprejurari; la masa se zice ca a mīncat cu multa pofta

— Asa batuta cum era?

— De fapt, asa īi era obiceiul si cum a ispravit masa, ca sa nu īntīrzie plecarea, s-a dus sa faca baie Vezi tu, facea hidroterapie; la mosie au un izvor rece - se scalda acolo regulat - dar cānd a intrat īn apa, a avut un atac de apoplexie!

— Nu-i de mirare! zise Zosimov.

— Si a batut-o rau?

— Acum e totuna, raspunse Dunia.

— Hm! Ce placere, mama, sa povestesti astfel de lucruri, spuse, deodata iritat si parca fara sa vrea, Raskolnikov.

— Fiindca, dragul meu, n-am stiut despre ce sa mai vorbesc, īi scapa Pulheriei Aleksandrovna.

— Dar ce, va este frica tuturor de mine? īntreba el, strīmbīndu-si gura īntr-un zīmbet.

— Asa e, zise Dunia, privindu-l cu asprime. Mama, suind scara, si-a facut cruce, asa īi era de teama.

Fata lui Raskolnikov se crispa dureros.

— Ah, ce tot spui, Dunia? Nu te supara, te rog, Rodea Cum poti vorbi asa, Dunia! bīigui, sfioasa, Pulheria Aleksandrovna. Adevarul e ca pe drum am tot visat, īn vagon, cum o sa ne īntīlnim, cum o sa ne spunem totul unul altuia si eram atāt de fericita, ca nici nu stiu cum a trecut timpul! Dar ce tot īndrug! Sunt fericita si acum Degeaba vorbesti, Dunia! Sunt fericita numai ca te vad, Rodea

— Lasa, mama, sopti el, stingherit, fara sa se uite la dīnsa si strīngīndu-i māna, mai avem noi timp sa ne saturam de vorba! Spunīnd acestea, se tulbura deodata si se facu alb ca varul; aceeasi senzatie īnfioratoare, pe care o mai avusese de curānd, īi strīnse inima ca īntr-un cleste de gheata; īsi dadu limpede seama ca mintise īngrozitor, ca nu vor mai avea niciodata timp sa se sature vorbind, ca de acum īnainte nimeni nu va mai putea vorbi deschis vreodata. O clipa impresia acestui gīnd dureros fu atāt de puternica, īncāt, uitīndu-i pe cei de fata, se scula īn picioare si dadu sa iasa din odaie.

— Ce-i cu tine? striga Razumihin, apucāndu-l de mīna. Raskolnikov se aseza si-si roti tacut privirile prin odaie: toti se

uitau la el, nedumeriti.

— De ce sunteti atāt de tristi cu totii? striga el pe neasteptate. Vorbiti! De ce stam asa? Hai, vorbiti! Sa discutam Ne-am adunat ca sa tacem din gura? Hai, spuneti ceva!

— Slava Domnului! Am crezut ca iar are un acces ca ieri, spuse Pulheria Aleksandrovna, facāndu-si cruce.

— Ce-i cu tine, Rodea? īntreba, nelinistita, Avdotia Romanovna.

— Nimic, mi-am adus aminte de o gluma, raspunse el, rīzīnd brusc.

— Daca e o gluma, cu atāt mai bine! Si eu am crezut ca mur­mura Zosimov, sculīndu-se. E timpul sa plec: am sa caut sa mai trec pe aici daca te gasesc

Saluta si iesi.

— Ce om minunat! spuse Pulheria Aleksandrovna.

— Da, da, un om minunat, vrednic, instruit, inteligent īncepu Raskolnikov cu o graba neasteptata si o īnsufletire neobisnuita, nu-mi mai amintesc unde l-am īntīlnit alta data īnainte de boala Mi se pare ca l-am mai īntīlnit Si asta-i un om de treaba! facu el, aratīnd cu capul spre Razumihin. īti place, Dunia? īntreba el si deo­data, cine stie de ce, rīse.

— Foarte, raspunse Dunia.

— Uf, ce īngrozitor esti! spuse Razumihin, stīnjenit, aprinzīn-du-se la fata, si se scula.

Pulheria Aleksandrovna zīmbi usor, iar Raskolnikov īncepu sa rīda tare.

— Īncotro?

— Am treaba.

— N-ai nici o treaba, ramīi! Zosimov a plecat si atunci crezi ca trebuie sa te duci si tu. Nu pleca Cāt e ceasul? Douasprezece? Ce ceas frumos ai Dunia! Dar de ce ati tacut iar? Numai eu clampa­nesc īntruna!

— Un dar de la Marfa Petrovna, raspunse Dunia.

— Un obiect de mare valoare, adauga Pulheria Aleksandrovna.

— A-a-a, si ce mare e, aproape ca nu seamana cu un ceas de dama!

— Mie-mi place asa, zise Dunia.

„Prin urmare nu este darul logodnicului', se gīndi Razumihin si se īnveseli ca din senin.

— Credeam ca e un dar de la Lujin, observa Raskolnikov.

— Nu. El nu i-a daruit nimic Dunecikai.

— Asa! Mai tii minte, mama, ca am fost īndragostit si ca am vrut sa ma īnsor? zise el deodata, uitīndu-se la maica-sa, mirata de īntorsatura neasteptata pe care o lua discutia si de tonul cu care īi vorbea.

— Da, da, dragul meu!

Si Pulheria Aleksandrovna schimba o privire cu Dunecika si cu Razumihin.

— Hm! Dar! Ce-as putea sa povestesc? Aproape ca nu-mi mai amintesc ce-a fost. Era o fata bolnavicioasa, urma el din nou visator, lasīndu-si ochii īn jos, mereu suferinda; īi placea sa dea de pomana cersetorilor si tot visa sa intre la mīnastire; īntr-o zi cānd īmi vorbea de schit, au podidit-o lacrimile; da, da īmi amintesc īmi amintesc bine de tot. Era urītica īn adevar, nu stiu de ce m-am atasat de ea; poate fiindca era mereu bolnava Sa fi fost schioapa sau cocosata, cred ca as fi iubit-o si mai mult (Raskolnikov zīmbi, īngīndurat.) Asa friguri de primavara

— Nu, nu e vorba numai de frigurile primaverii! īl īntrerupse cu īnsufletire Dunecika.

El īsi privi sora cu luare-aminte si īncordat, dar nu parea sa auda si nici sa īnteleaga ce spune. Apoi, tot dus pe gīnduri, se scula, se apropie de mama, o saruta, se īntoarse la locul lui si se aseza.

— O mai iubesti si acum! zise Pulheria Aleksandrovna, īndu­iosata.

— Pe dīnsa? Acum? Ah, da vorbiti despre ea! Nu. Acum, toate acestea parca s-ar fi īntīmplat īntr-alta lume e atāta timp de atunci. De altminteri, si tot ce se īntīmpla acum, parca nu s-ar īntīmpla aici Raskolnikov privi atent īn jurul lui. Si voi parca va vad de la departare de mii de verste Dracu' stie ce tot īndrug! De ce ma tot descoaseti? se īntrerupse el īnciudat si tacu, muscāndu-si unghii­le si cazīnd din nou pe gīnduri.

— Ce locuinta urīta ai, Rodea; e ca un cavou, zise deodata Pulheria Aleksandrovna, punīnd capat tacerii apasatoare. .Sunt sigura ca o buna parte din melancolia ta se datoreste locuintei.

— Locuintei? repeta el distrat. Da, locuinta a contribuit mult si eu m-am gīndit la asta Vai, mama, daca ai sti ce idee ciudata ai exprimat acum, adauga el deodata, zīmbind misterios.

Raskolnikov abia mai putea rabda revederea, dupa trei ani de despartire, cu mama si sora lui, dīndu-si seama ca era cu desavīrsire imposibil sa-si īmpartaseasca gīndurile, sa lege o con­versatie cu ele. Totusi era un lucru despre care trebuia sa vor­beasca īmpreuna, ceva care nu suferea amānare si trebuia rezolvat chiar azi - dupa cum hotarīse el īnca de dimineata, cānd se trezise din somn. Acum se agata fericit de acest ceva ca de o iesire.

— Uite ce este, Dunia, īncepu el pe un ton rece, aproape sever, desigur īmi cer iertare pentru comportarea de ieri, dar socotesc de datoria mea sa-ti amintesc ca-mi mentin punctul de vedere. Ai de ales: eu sau Lujin. Eu sunt un ticalos, fie, dar tu nu trebuie sa fii. Unul din noi ajunge. Iar daca te mariti cu Lujin, nu te mai consider sora mea.

— Rodea, Rodea! Iar vorbesti ca ieri! exclama, amarīta, Pulheria Aleksandrovna. Si de ce tot spui ca esti un ticalos — nu pot sa īndur asta! Si ieri spuneai acelasi lucru

— Frate! raspunse Dunia hotarīt si pe un ton atāt de sever. Mi se pare ca aici e o īntelegere gresita din partea ta. M-am gīndit bine asta-noapte si am gasit care este eroarea. Mi se pare ca tu īti īnchipui ca eu ma jertfesc nu stiu pentru cine sau pentru ce. Dar te īnseli. Ma marit pentru ca vreau eu sa ma marit, pentru ca mi-e greu sa traiesc asa; dupa aceea, fireste, m-ar bucura sa pot fi de folos familiei mele, dar asta nu m-a īmpins sa iau aceasta hotarīre

„Minte! gīndea Raskolnikov, muscāndu-si cu furie unghiile. Cāta mīndrie! Nu vrea sa recunoasca dorinta ei de-a face pe binefacatoarea! Ce caractere pacatoase! Iubirea lor seamana cu ura O, cāt va urasc pe toti!'

— Īntr-un cuvīnt, ma marit cu Piotr Petrovici, urma Dunecika, pentru ca din doua rele īl aleg pe cel mai mic. Am intentia sa īndeplinesc cinstit tot ce asteapta el de la mine si, prin urmare, nu-l īnsel De ce zīmbesti asa?

Ea se aprinse si īn ochii ei licari mīnia.

— Ai sa īndeplinesti tot? īntreba el, zīmbind cu rautate.

— Pāna la o anumita limita. Din felul si forma īn care m-a petit Piotr Petrovici, am īnteles numaidecāt ce vrea de la mine. Fireste, el are poate o prea īnalta parere despre el īnsusi, dar sper ca va sti sa ma aprecieze si pe mine De ce rīzi?

— Si tu, de ce rosesti? Minti, sora mea, minti cu īncapatīnare feminina, minti ca sa-mi dovedesti ca ai dreptate. Nu-l poti stima pe Lujin: l-am vazut si i-am vorbit. Prin urmare, te vinzi pentru bani si, prin urmare, īn orice caz, faci o fapta josnica; ma bucura faptul ca, cel putin, mai poti īnca rosi!

— Nu e adevarat! Nu mint! striga Dunecika, pierzīndu-si sīngele rece. Nu m-as marita cu el daca n-as fi sigura ca ma stimeaza si ca tine la mine; nu ma marit cu el, daca nu sunt pe deplin convinsa ca īl pot stima si eu. Din fericire, ma pot īncredinta de toate acestea chiar astazi. Casatoria asta nu este josnica precum spui tu! Dar chiar daca ai avea dreptate si m-as fi hotarīt sa fac o ticalosie, nu este oare o cruzime din partea ta sa-mi vorbesti astfel? De ce-mi ceri un eroism pe care, poate, nici tu nu esti īn stare sa-l ai! Asta-i tiranie, oprimare! Daca fac un rau, mi-l fac numai mie īnca n-am omorīt pe nimeni! Ce te uiti asa la mine? De ce-ai palit? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu!

— Doamne! Lesina! Din pricina ta! striga Pulheria Aleksan-drovna.

— Nu, nu fleacuri nu-i nimic. Mi se cam īnvīrteste capul. N-am lesinat deloc Numai la lesinuri va gīnditi! Hm, da ce-am vrut sa spun? īn ce fel te vei īncredinta chiar azi daca poti sa-l stimezi sau nu, si ca el te pretuieste? Asa ai spus, nu? Mi se pare ca ai spus „astazi'? Sau n-am auzit bine?

— Maicuto, arata-i scrisoarea lui Piotr Petrovici, zise Dunecika. Cu mīinile tremurānde, Pulheria Aleksandrovna scoase

scrisoarea. Raskolnikov o lua cu multa curiozitate. Dar, mai īnainte de a o despaturi, se uita deodata mirat la Dunecika.

— Ciudat, rosti el īncet, ca si cum o idee noua l-ar fi surprins, de ce ma framīnt atāt? Pentru ce atāta galagie? Marita-te cu cine vrei, la urma urmei!

Vorbea ca pentru el, dar, dupa ce spuse toate acestea cu glas tare, īsi privi un timp, cu mirare sora.

Īn sfīrsit, cu aceeasi mirare ciudata desfacu biletul, īl citi īncet, cu luare-aminte, si-l mai reciti o data. Pulheria Aleksandrovna era īn culmea nelinistii; de altminteri, toti se asteptau la vreo iesire.

— Ma mira, īncepu el dupa o scurta gīndire, īntinzīnd scrisoarea mamei, dar fara sa se adreseze cuiva anume, doar are procese, e avocat, vorbeste cu ifos si totusi, cāt de agramat scrie.

Toti ramasera nedumeriti; nu se asteptasera la asta.

— Ei toti scriu asa, raspunse taios Razumihin.

— Ai citit? -Da.

— I-am aratat scrisoarea, Rodea ne-am sfatuit mai adineauri, īncepu Pulheria Aleksandrovna, tulburata.

— Este, de fapt, stilul folosit īn justitie, o īntrerupse Razumihin, si astazi īnca, prin tribunale, actele se īntocmesc astfel.

— Īn justitie? Da, da, tocmai īn justitie, stil oficial Nu ca ar fi cu desavīrsire agramat, dar nici literar nu scrie - un stil oficial.

— Piotr Petrovici nu ascunde, de altminteri, ca n-a avut parte de multa īnvatatura, ba chiar se lauda ca si-a croit singur drumul, interveni Avdotia Romanovna, oarecum jignita de acest nou ton al fratelui ei.

— Ei, daca se lauda, are si de ce, n-am ce zice. Tu, surioara, pari cam suparata fiindca din toata aceasta epistola am tras o concluzie cam neserioasa si crezi, desigur, ca ma leg de fleacuri, ca sa te zadarasc, sa-ti fac īn ciuda. Departe de asta; stilul acestei scrisori m-a facut sa ajung la o concluzie care nu-i deloc lipsita de impor­tanta īn cazul de fata. De pilda, expresia: „sa nu aruncati vina pe mine' este foarte semnificativa si are un sens foarte clar; apoi ameninta ca se va retrage pe loc daca vin si eu la voi. Aceasta amenintare de a se retrage este un fel de a va spune ca, daca nu-i dati ascultare, are sa va lase balta, acum, dupa ce v-a adus la Petersburg. Ei, si acum spune: aceste cuvinte, fiind din partea lui Lujin, pot fi oare tot atāt de jignitoare daca ar fi fost scrise de el - īl arata pe Razumihin - sau de Zosimov, de unul dintre noi?

— N-nu, raspunse Dunecika, īnsufletindu-se, am īnteles foarte bine acest lucru; am īnteles ca si-a exprimat prea frust gīndul si ca, poate, nu e destul de mester īn ale scrisului Ai judecat foarte bine, frate. Nici nu m-am asteptat

— Asa se scrie īn stil juridic si el n-avea cum sa scrie altfel; de aceea, poate nici nu este de vina ca s-a exprimat atāt de grosolan. Totusi trebuie sa te dezamagesc īntrucātva: scrisoarea asta mai contine o fraza care este o calomnie la adresa mea si īnca una destul de meschina. Am dat ieri bani unei vaduve, bolnava de ftizie, lovita de nenorocire si nu „sub pretextul īnmormīntarii', ci pentru īnmormīntare, si nu fiicei sale, unei fete de „moravuri usoare' (pe care, de altfel, am vazut-o ieri pentru prima data īn viata), ci tocmai vaduvei. īn toate acestea, vad o dorinta cam pri­pita de a ma īnjosi īn ochii vostri si de a ma īndeparta de voi. A folosit iar stilul juridic, adica īsi dezvaluie prea limpede scopul, si cu o graba plina de naivitate. Nu este un prost, dar ca sa te porti cu īntelepciune, nu ajunge numai sa fii destept. Toate acestea caracte­rizeaza omul si nu cred sa tina prea mult la tine. Ti le spun toate acestea ca sa-ti deschid ochii, fiindca doresc din toata inima numai binele tau

Dunecika nu raspunse; hotarīrea ei fusese luata mai īnainte si nu astepta decāt sa vina seara.

— Si atunci, tu, Rodea, ce-ai hotarīt? īntreba Pulheria Aleksan-drovna, si mai alarmata ca adineauri de felul asezat de a vorbi, de tonul oficial al discutiei.

— Ce sa hotarasc?

— Pai ai vazut ce scrie Piotr Petrovici: sa nu vii asta-seara la noi, ca el se retrage daca vii tu. Si de aceea te īntreb ce-ai de gīnd sa faci?

- Ramīne sa hotarasti īn primul rind mata, daca aceasta cerere a lui Piotr Petrovici nu te jigneste, si, īn al doilea rānd, Dunia, daca nici ea nu se simte jignita. Eu am sa fac ce vreti voi, adauga el cu raceala.

— Dunecika a si hotarīt si eu sunt cu totul de parerea ei, se grabi sa spuna Pulheria Aleksandrovna.

— Eu cred, Rodea, ca trebuie neaparat sa fii de fata la aceasta īntīlnire si te rog insistent sa vii asta-seara la noi, zise Dunia. Ai sa vii?

— Da.

— Si am sa te rog si pe dumneata sa fii la noi la ora opt, adauga ea catre Razumihin. Mama, īl poftesc si pe dumnealui

Foarte bine, Dunecika. Ei, si acum, daca ati hotarīt asa, adauga Pulheria Aleksandrovna, fie cum vreti voi! Parca ma simt mai usurata: nu-mi place sa ma prefac si sa mint; mai bine sa vor­bim pe fata N-are decāt sa se supere acum, daca are pofta, Piotr Petrovici!

Capitolul IV



Īn clipa aceea, usa se deschise īncet si o fata, cu o cautatura sfioasa, intra īn odaie. Toti se īntoarsera cu mirare si curiozitate spre ea. Raskolnikov n-o recunoscu la īnceput. Era Sofia Semionovna Marmeladova. O vazuse aseara pentru prima oara, dar īn īmprejurari si īntr-o īmbracaminte care-i lasasera īn memorie cu totul alta imagine. Acum se afla īn fata lui o fata modesta, ba chiar saracacios īmbracata, foarte tānara, aproape o copila, sfioasa si plina de cuviinta, cu o fata blīnda si parca putin speriata. Purta o rochita lucrata īn casa, iar īn cap o palarioara veche, demodata; numai ca īn mīna tinea, ca si ieri, umbreluta de soare. Vazīnd pe neasteptate odaia plina de oameni, ea nu numai ca se intimida, dar se pierdu cu totul, se sperie ca un copil mic si chiar facu o miscare de retragere.

— A dumneata esti? zise Raskolnikov, foarte mirat, si deo­data se tulbura si el.

Se gīndi numaidecāt ca mama si sora lui stiau din scrisoarea lui Lujin de existenta unei fete de „moravuri usoare'. Tocmai protes­tase īmpotriva calomniei lui Lujin si declarase ca o vazuse pe aceasta fata pentru prima oara īn viata lui si acum, deodata, intra chiar ea īn odaie. īsi aminti, de asemenea, ca nu protestase defel īmpotriva expresiei „moravuri usoare'. Toate acestea īi trecura valvīrtej prin minte, īntr-o clipita. Se uita atent la fata care se oprise īn prag si o vazu atāt de umila, īncāt īl coplesi un sentiment de nesfīrsita compatimire. Iar īn clipa aceea cānd, speriata, ea dadu sa fuga, el simti ca i se strīnge inima.

— Nu ma asteptam sa veniti, se grabi el sa spuna, poftind-o din ochi sa intre. Poftiti, va rog, luati loc! Veniti, desigur, din partea Katerinei Ivanovna. Poftiti, nu, nu acolo, luati loc aici

La intrarea Soniei, Razumihin, care sedea pe unul dintre cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar līnga usa, se ridicase ca sa-i faca loc. Mai īntīi Raskolnikov īi aratase fetei locul pe divan, unde sezuse mai adineauri Zosimov, dar, amintindu-si ca divanul este o mobila cu caracter prea intim, care-i serveste de pat, se grabi sa-i arate scaunul lui Razumihin.

— Tu sezi aici, īi spuse el lui Razumihin, poftindu-l īn coltul unde sezuse Zosimov.

Sonia lua loc, aproape tremurānd de frica, si se uita sfios la cele doua doamne. Se vedea ca ea singura nu īntelegea cum de avea īndrazneala sa stea alaturi de ele. Si acest gīnd o rascoli īntr-atāt, īncāt se ridica deodata īn picioare si, foarte tulburata, īi spuse lui Raskolnikov:

— Eu Eu am venit numai pentru o clipa, iertati-ma ca v-am deranjat, īncepu ea, bīlbīindu-se. Vin din partea Katerinei Ivanovna, care n-a avut pe cine sa trimita Katerina Ivanovna m-a trimis sa va rog foarte mult sa poftiti māine la īnmormīntare, dimineata la slujba la cimitirul Mitrofanii si pe urma la noi la dīnsa sa luati o gustare Sa-i faceti cinstea M-a trimis sa va rog

Aici, Sonia se poticni si tacu.

— Am sa caut neaparat neaparat, raspunse Raskolnikov, sculīn-du-se de asemenea īn picioare si bīlbīindu-se si el, lasīnd frazele neispravite Faceti-mi placerea, luati loc, zise el deodata, trebuie sa va vorbesc. Poate sunteti grabita, dar, va rog, īngaduiti-mi cīteva clipe

Si el īmpinse scaunul. Sonia se aseza din nou, arunca o privire sfioasa si pierduta spre cele doua doamne si-si lasa capul īn piept.

Obrazul palid lui Raskolnikov se facu rosu; tresari si ochii i se aprinsera.

— Mama, zise el cu glas hotarīt, staruitor, domnisoara este Sofia Semionovna Marmeladova, fiica acelui nefericit domn Marmeladov, pe care l-au strivit caii ieri sub ochii mei si despre care ti-am vorbit adineauri

Pulheria Aleksandrovna se uita printre gene la Sonia; nu-si putea refuza aceasta mica placere, cu toata teama pe care i-o inspi­ra privirea plina de sfidare si staruinta a fiului ei. Dunecika o privea drept īn fata, cu seriozitate si nedumerire, pe biata fata. Auzindu-se astfel prezentata, Sonia ridica ochii si se rusina si mai tare.

— Voiam sa va īntreb, se grabi Raskolnikov, cum s-au petrecut lucrurile astazi la dumneavoastra? Nu v-a suparat nimeni? De pilda, politia?

— Nu. Totul a trecut īn liniste Se stia prea bine pricina mortii, asa ca ne-au lasat īn pace. Numai chiriasii sunt suparati

— De ce?

— Ca tinem mortul prea mult e cald, miroase asa ca azi, la vecernie, o sa-l transportam la cimitir; pīna māine, are sa ramāna la capela. Katerina Ivanovna s-a opus mai īntīi, dar acum vede si dīnsa ca nu se poate altfel

— Asadar, astazi?

— Dīnsa va roaga sa ne faceti cinstea sa asistati māine la slujba si sa poftiti la dīnsa, la praznic.

— Prin urmare, face si praznic?

— Da, o gustare; m-a īnsarcinat sa va multumesc ca ne-ati ajutat ieri Fara dumneavoastra, nu am fi avut cu ce sa-l īnmormīntam.

Buzele si barbia īncepura sa-i tremure, dar ea se stapīni si-si īnghiti lacrimile, lasīndu-si degraba ochii īn pamīnt.

Īntre timp, Raskolnikov o privea atent. Avea un obrajor slabut si palid, cu trasaturi marunte, cam neregulate, un nasuc si o barbie ascutite. N-ai fi putut sa zici ca e draguta; īn schimb, ochii ei albastri erau atāt de limpezi si, cānd se īnsufleteau, dadeau fetei o expresie de bunatate atāt de mare si de candida ca, fara sa vrei, te simteai atras de ea. Obrazul ei, ca, de altfel, īntreaga ei īnfatisare, mai avea o trasatura caracteristica: cu toate ca Sofia īmplinise opt­sprezece ani, parea mult mai tānara, ai fi zis ca e o fetita, si asta se vedea uneori pīna si īn gesturile ei, caraghios de copilaresti.

— Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna sa faca fata cu o suma atāt de mica? Si īnca sa se gīndeasca sa faca si praznic? īntreba Raskolnikov, vrānd cu tot dinadinsul sa īntretina conversatia.

— Sicriul e simplu de tot si totul are sa fie simplu, asa ca n-a costat scump mai adineauri am facut socoteala cu Katerina Ivanovna si am vazut ca ramīne destul ca sa-l pomenim si Katerina Ivanovna tine atāt de mult la asta. Nu se poate e o mīngīiere pen­tru dīnsa stiti doar cum este

— Īnteleg, īnteleg fireste Va uitati la odaia mea? Mama spune ca seamana cu un cavou.

— Ne-ati dat ieri tot ce ati avut, zise Sonecika deodata repede, aproape īn soapta, si iarasi īsi lasa capul īn piept.

Buzele si barbia īncepura din nou sa-i tremure. Locuinta sara-cacioasa a lui Raskolnikov o mirase de la īnceput si acum vorbele īi scapasera singure din gura. Se facu tacere. Ochii Dunecikai se luminara, iar Pulheria Aleksandrovna o privi aproape cu prietenie.

— Rodea, zise dīnsa, sculīndu-se, atunci ne-am īnteles, luam masa īmpreuna. Sa mergem, Dunecika Ar trebui sa te duci sa te plimbi putin, apoi sa te odihnesti, sa stai nitel culcat si sa vii cāt mai devreme la noi Ma tem ca te-am obosit

— Da, da, am sa vin, raspunse el, ridicāndu-se grabit De altfel, mai am ceva treaba

— Cum, si o sa luati masa separat? striga Razumihin, uitīndu-se mirat la Raskolnikov. Ce tot īndrugi?

— Da, da, am sa vin, fireste, negresit Mai ramīi aici o clipa. Nu aveti nevoie de el acum, mama? Sau, poate vi-l rapesc?

— Vai, nu, nu! Dar, Dmitri Prokofici, fa-ne placerea si vino si dumneata la masa.

— Te rog sa vii, īl ruga Dunia.

Razumihin se īnclina, luminīndu-se la fata. O clipa toti se simtira stingheriti.

— Ramīi cu bine, Rodea, adica, la revedere; nu-mi place acest „ramīi cu bine'. Ramīi cu bine, Nastasia Vai, iarasi am spus „ramīi cu bine'!

Pulheria Aleksandrovna avea de gīnd s-o salute si pe Sonecika, dar, cu toata bunavointa, nu se putu hotarī la asta si iesi grabita din odaie.

Avdotia Romanovna, īnsa, parca-si astepta cu nerabdare rāndul si trecānd īn urma mamei sale, pe līnga Sonia, o saluta dupa toate regulile politetii. Sonecika se rusina, se īnclina grabnic si speriata, iar pe fata ei se oglindi o impresie dureroasa, ca si cum politetea si atentia Avdotiei Romanovna ar fi fost un chin coplesitor pentru ea.

— La revedere, Dunia! striga Raskolnikov pe palier. Da-mi mīna!

— Pai ti-am mai dat-o. Ai uitat? raspunse Dunia cu duiosie, īntorcāndu-se stingherita spre dīnsul.

— Nu-i nimic, mai da-mi-o o data!

Si el strīnse cu putere degetele ei subtiri. Dunecika īi zīmbi, rosi, īsi smulse īn graba māna dintr-a lui si pleca dupa mama ei, fericita, fara sa stie de ce.

— Foarte bine! zise Raskolnikov Soniei, īnapoindu-se īn odaie si uitīndu-se la ea cu o privire senina. Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei raposati, dar mortii cu mortii si viii cu viii! Nu-i asa?

Sonia se uita cu mirare la chipul lui deodata luminat; un timp, Raskolnikov ramase tacut, cercetīnd-o cu luare-aminte: tot ce-i povestise despre dīnsa raposatul īi trecu o clipa prin minte.

— Doamne, Dunecika! zise Pulheria Aleksandrovna īn strada. Acum parca ma bucur si eu ca am plecat: ma simt mai usoara. Vai, sa ma fi gīndit ieri, īn vagon, ca pīna si asta are sa ma bucure!

— Eu repet, mama: este īnca foarte bolnav. Oare mata nu vezi? Poate ca s-a īmbolnavit, suferind pentru noi. Trebuie sa fim īngaduitoare si atunci multe, multe se pot ierta

— Tu n-ai fost īnsa deloc īngaduitoare! o īntrerupse Pulheria Aleksandrovna cu aprindere si parca cu gelozie. Stii, Dunia, ma uitam la voi: esti leit portretul lui si nu atāt la fata, cāt la suflet; amīndoi sunteti melancolici, amīndoi tacuti si iuti la mīnie, amīndoi mīndri si marinimosi Dar nu se poate ca el sa fie egoist, Dunecika, nu-i asa? Ce zici? Si, cānd ma gīndesc la cele ce se vor īntīmpla diseara, mi se strīnge inima!

— Nu te īngrijora, mama: are sa fie ce trebuie sa fie.

— Dunecika! Dar gīndeste-te numai la situatia noastra! Daca Piotr Petrovici renunta? scapa imprudent Pulheria Aleksandrovna.

— Ce fel de om ar fi daca ar face-o? raspunse taios si dispre­tuitor Dunia.

— Bine am facut ca atn plecat, se grabi s-o īntrerupa Pulheria Aleksandrovna. Trebuia sa se duca undeva, avea treaba; sa se duca, sa mai respire nitel aer e atīt de īnabusitor acolo sus dar unde sa respiri aer aici? Aici si pe strada e ca īntr-o odaie fara fereastra. Doamne, ce oras! Stai, da-te la o parte, au sa te striveasca, trans­porta ceva! Un pian zau cum se īnghesuie Si de fata aceea ma tem tare

— De care fata, mama?

— De Sofia Semionovna asta, care tocmai venise

— De ce?

— Am o presimtire, Dunia. Ma crezi sau nu, cum a intrat m-am gīndit numaidecāt ca tocmai aici e buba

— Nicidecum! striga Dunecika, īnciudata. Cum esti si mata, mama, cu presimtirile! O cunoaste abia de ieri; cānd a intrat nici n-a stiut cine este.

— Ai sa vezi! Ma nelinisteste. Ai sa vezi, ai sa vezi! Nu mi-a fost la īndemīna cānd se uita la mine; se uita si avea niste ochi, ca era sa cad de pe scaun, īti amintesti, cānd el a īnceput prezentarile? Si apoi, nu e ciudat? Stii ce a scris Piotr Petrovici despre ea, si Rodea ne-a prezentat-o, si īnca tie! Prin urmare, tine la ea!

— Multe scrie Piotr Petrovici! Si despre noi s-a vorbit, s-a scris, ai uitat? Eu sunt convinsa ca este o fata de treaba si ca toate astea-s vorbe.

— Sa dea Dumnezeu!

— Cāt despre Piotr Petrovici, este un bīrfitor ordinar! spuse deodata Dunecika.

Pulheria Aleksandrovna ramase fara grai. Discutia se īntre­rupse.

— Uite despre ce e vorba, iata ce treaba am cu tine zise Raskolnikov, tragīndu-l pe Razumihin la fereastra

— Atunci am sa-i comunic Katerinei Ivanovna ca o sa veniti spuse grabita Sonia, ridicāndu-se ca sa plece.

— Īndata, Sofia Semionovna, asteptati numai o clipa, nu ne īncurcati deloc, nu avem secrete As vrea sa va mai spun doua vorbe Asculta, se īntoarse el catre Razumihin, fara sa ispraveasca, parca taind cu toporul. īl cunosti pe ala cum īi zice Pe Porfiri Petrovici?

— Cum sa nu-l cunosc? Mi-e ruda. Dar ce este? adauga Razumi­hin, foarte mirat.

— El ancheteaza cazui acela asasinatul despre care ati discu­tat ieri?

— Da. Si? Razumihin holba ochii.

— I-a interogat pe cei cu amanete; am avut si eu doua lucrusoare acolo, niste fleacuri, totusi e un inelus al sora-mii, pe care mi-l daduse ca amintire la plecare, si ceasul de argint al tatalui meu. Toate la un loc nu fac mai mult de cinci-sase ruble, dar tin la ele ca amintiri. Acum ce sa fac? Nu vreau sa se piarda, mai ales ceasul. Am tremurat adineauri ca are sa ceara mama sa-l vada, cānd s-a vorbit de ceasul Dunecikai. E singurul lucru care a ramas de la tata. Mama se īmbolnaveste daca se pierde! Asa-s femeile! īnvata-ma tu ce sa fac. Stiu ca ar trebui sa ma duc sa dau o declaratie. Dar n-ar fi bine sa ma duc chiar la Porfiri Petrovici, ce zici? Ce crezi? As vrea sa ispravesc cāt mai repede. Ai sa vezi ca mama are sa īntrebe de ceas īnca īnainte de masa.

— Īn nici un caz sa nu te duci la sectie, ci de-a dreptul la Porfiri! striga Razumihin, cuprins deodata de nu stiu ce tulburare. Cāt de fericit sunt! Dar ce mai stam, sa mergem chiar acum, e la doi pasi de aici, īl gasim negresit!

— Fie sa mergem

— Are sa fie foarte, foarte multumit sa te cunoasca! I-am vorbit mult despre tine cu diverse ocazii Si ieri i-am vorbit. Sa mergem! Prin urmare, ai cunoscut-o pe batrīna? Asta e! Ce īntorsatura minunata, minunata! A, da Sofia Ivanovna

— Sofia Semionovna, īl corecta Raskolnikov. Sofia Semio-novna, omul acesta este Razumihin, prietenul meu si un om foarte de treaba

— Daca aveti un drum de facut īncepu Sofia imimidīndu-se si mai tare, neīndraznind sa se uite nici macar la Razumihin.

— Sa mergem! hotarī Raskolnikov. Am sa trec pe la dumnea­voastra īnca astazi, Sofia Semionovna, dar va rog sa-mi spuneti unde locuiti?

Spuse aceste cuvinte nu īncurcat, dar cu oarecare graba si ferindu-se de a īntīlni privirea fetei. Sofia īi dadu adresa si se rosi toata. Iesira tustrei.

— Nu īncui? īntreba Razumihin, coborānd scara īn urma lor.

— Niciodata! De mai bine de doi ani vreau sa cumpar un lacat, adauga el cu nepasare. Ferice de cine nu are ce īncuia, spuse el Sofiei, rīzīnd. Se oprira jos, īn gang. Dumneata o iei la dreapta, Sofia Semionovna? Dar, spune-mi te rog: cum ai aflat unde stau? īntreba el, dar se vedea ca ar fi vrut sa-i spuna cu totul altceva si ca ar fi vrut sa se uite īn ochii ei linistiti, limpezi si nu izbutea, parca.

— Pai i-ati dat ieri adresa Polinkai.

— Polia? A, da Polecika! Micuta aceea sora dumitale? I-am dat adresa?

— Ati uitat?

— Nu īmi amintesc

— Eu am auzit de dumneavoastra chiar de la raposat, īnca īn ziua cānd Numai ca nu stiam cum va zice si nici el nu stia Acum īnsa cānd am aflat cum va cheama am venit si am īntre­bat: unde sade domnul Raskolnikov? Nu stiam ca si dumneavoastra sunteti subchirias Ramīneti cu bine Am sa-i spun Katerinei Ivanovna

Se simtea fericita ca putea, īn sfīrsit, sa plece; porni cu capul īn pamīnt, grabita sa strabata cāt mai iute cei douazeci de pasi pīna la coltul strazii, unde trebuia s-o ia la dreapta, sa dispara din vazul lor si, ramīnīnd singura, sa mearga iute, fara sa se uite nici īn dreapta, nici īn stīnga, gīndindu-se, retraind īn minte si cumpanind fiecare cuvīnt rostit, fiecare gest. Niciodata, niciodata īn viata nu īncercase ceva asemanator. O lume noua rasarise pe neasteptate, nedeslusit, īn sufletul ei. īsi aminti ca Raskolnikov promisese sa vina la dīnsa azi, poate īnca īn dimineata aceea, poate chiar acum!

„Numai de n-ar veni astazi! Fa, Doamne, sa nu vina astazi! sopti ea cu inima strīnsa, implorānd cerul ca un copil speriat. Doamne! Sa vina la mine īn odaia aceea sa vada, o, Doamne!'

Si, fireste, cufundata īn gīnduri, Sonia nu putea sa observe ca un necunoscut o urmarea cu grija, pas cu pas. O urmarea de cānd iesise din gang. īn momentul cānd tustrei se oprisera sa mai schimbe doua vorbe pe trotuar, domnul acesta trecea pe līnga ei si tresari mirat, prinzīnd din īntīmplare vorbele Soniei: „Am īntrebat: unde sade domnul Raskolnikov?' Trecatorul īi cerceta pe furis, dar cu atentie, pe toti trei, mai ales pe Raskolnikov, caruia īi vorbea Sonia; apoi privi casa si si-o īnsemna īn minte. Toate acestea le facu īntr-o clipa, din mers, cāt se poate de discret, apoi trecu mai departe, mergīnd ceva mai īncet, ca si cum ar fi asteptat pe cineva. Pe Sonia o astepta; vazuse ca cei trei īsi luau ramas bun si ca Sonia se īndrepta spre casa.

„Unde-o fi stīnd? Am mai vazut-o undeva, se gīndea el, cautīnd sa-si aminteasca chipul Soniei Trebuie sa aflu.'

La coltul strazii, el trecu drumul, se īntoarse si vazu ca Sonia merge pe urmele lui, pe acelasi drum si ca e atāt de absorbita de gīndurile ei, īncāt nu vede nimic. Dupa colt, ea coti pe aceeasi strada pe care trebuia s-o apuce si el. O urma fara s-o piarda din ochi, dar mergīnd pe celalalt trotuar; dupa vreo cincizeci de pasi, trecu din nou strada pe partea pe care mergea Sonia, o ajunse din urma si merse īn spatele ei, pastrānd distanta de cinci pasi.

Era un barbat de vreo cincizeci de ani, destul de īnalt, trupes, cu umeri lati si cam rotunjiti, ceea ce īl facea sa para adus de spate, īmbracat elegant si comod, avea o īnfatisare impunatoare, de boier. Tinea īn mīna un baston frumos, cu care izbea trotuarul la fiecare pas; manusile erau impecabile. Obrazul lui, cu pometii iesiti, era destul de placut, iar dupa culoarea si prospetimea pielii nu parea un locuitor al Petersburgului. Parul, īnca des, blond-deschis, abia īnce­puse a īncarunti, iar barba deasa si lata, care cobora ca o lopata pe piept, era si mai blonda decāt parul. Ochii albastri aveau o privire rece, serioasa, fixa; buzele erau rosii. īn toate amanuntele, acest barbat se pastrase bine si parea mult mai tānar decāt era.

Cānd Sonia ajunsese īn dreptul canalului, ramasesera singuri pe trotuar. Tot uitīndu-se dupa dīnsa, domnul īsi dadu seama ca e dis­trata si absorbita de gīndurile ei. Ajunsa īn fata casei īn care locuia, Sonia intra īn gang, iar el o urma, cam mirat. īn curte fata o lua la dreapta, īn coltul unde īncepea scara spre locuinta ei. „Hm!' facu boierul necunoscut, si īncepu sa urce scara pe urmele ei. Abia atun­ci īl observa si ea. Fata urca la etajul doi, coti pe coridor, si suna la usa cu numarul noua, unde scria cu creta: „Kaperrtaumov, croitor'. „Hm!' facu iarasi necunoscutul, mirat de ciudata coincidenta, si suna alaturi, la numarul opt. Cele doua usi erau la sase pasi una de cealalta.

— Stati la Kapernaumov? īntreba el si rīse, uitīndu-se la ea. Mi-a dres o jiletca. Eu stau alaturi, la doamna Reslih, Gertruda Karlov-na. Ce potriveala!

Sonia īl privi cu atentie.

— Suntem vecini, urma el cu deosebita voiosie. Sunt abia de trei zile īn oras. La revedere, sper sa ne mai īntīlnim.

Sonia nu raspunse; usa se deschise si ea se strecura īn casa. Se simtea rusinata si parca putin speriata

Tot drumul pīna la Porfiri Petrovici, Razumihin se arata neobisnuit de surescitat.

- Foarte bine, frate, repeta el de cāteva ori, si ma bucur! Ma bucur grozav!

„De ce te-i fi bucurānd?' se īntreba īn gīndul lui Raskolnikov.

— Habar n-aveam ca si tu amanetai la batrīna. E e mult de atunci? Adica, e mult de cānd ai fost la ea?

„Ce tembel naiv!'

— Cānd am fost? Raskolnikov se opri, cautīnd sa-si aduca amin­te. Cu vreo trei zile īnainte de moartea ei, mi se pare. De altfel, eu nu pot sa rascumpar obiectele acum, se grabi el sa adauge, ca si cum ar fi fost preocupat de obiectele lui, nu am decāt o rubla de argint din pricina acelui afurisit delir de ieri!

Apasa īn chip deosebit pe cuvīntul „delir'.

— Da, da, fireste, se grabi sa-i cānte īn struna Razumihin. Deci asta te-a impresionat atunci īntr-o oarecare masura Stii, si īn delir tot vorbeai de inele si lantisoare Da, da fireste Acum e limpede, foarte limpede. „Asa, va sa zica le-a intrat īn cap ideea asta! Si omul asta, care s-ar lasa rastignit pentru mine, se bucura ca s-a lamurit de ce pomeneam de inele īn delir! Vorbele mele trebuie sa fi īntarit banuielile tuturor!'

— O sa-l gasim oare? īntreba el tare.

— Īl gasim, cum sa nu-l gasim?! se grabi sa afirme Razumihin. Este un baiat simpatic, ai sa vezi! E ca un urs, adica este si un om de lume, dar e si urs īn unele privinte. Nu-i prost de fel, e destept, da, chiar foarte destept, dar are un fel al lui de a gīndi E banuitor, sceptic, cinic īi place sa traga oamenii pe sfoara, adica, mai bine zis, īi place sa pacaleasca lumea Si, fireste, se tine de metodele īnvechite, bazate pe probe materiale dar īsi cunoaste, īsi cunoaste meseria Anul trecut, a descoperit un caz, un asasinat, īn care mai toate urmele fusesera sterse! Si doreste grozav, grozav sa te cunoasca!

— De ce asa de grozav?

— Adica nu tocmai vezi tu, īn vremea din urma, de cānd te-ai īmbolnavit, i-am vorbit des si mult despre tine Si el a ascultat si cānd a aflat ca ai urmat dreptul si ca nu poti sa-ti ispravesti studiile din motive materiale, a spus: „Ce pacat!' Si eu am tras concluzia adica nu numai asta, dar toate la un loc. Ieri, Zametov Asculta, Rodea, aseara am fost beat, ti-am īndrugat vrute si nevrute pe cānd mergeam spre casa si ma tem ca tu ai luat prea īn serios spusele mele

— Ce anume? Ca ei ma socotesc nebun? Poate ca au dreptate, spuse Raskolnikov, zīmbind silit.

— Da, da adica ce spun! Nu, nu! Dar tot ce am spus (si despre celelalte) toate au fost niste aiureli de om beat.

— Ce te tot scuzi? Ma plictisesti! striga Raskolnikov cu enervare exagerata. De altfel, se prefacea īntr-o anumita masura.

— Stiu, stiu, īnteleg. Fii sigur ca te īnteleg. Mi-e si rusine sa-ti spun

— Daca ti-e rusine, n-ai decāt sa taci!

Tacura amīndoi. Razumihin era īn culmea fericirii si Raskolnikov se simtea dezgustat de aceasta. īl nelinisteau si cele ce abia īi spu­sese Razumihin despre Porfiri Petrovici.

„Si īn fata astuia trebuie sa ma prefac, gīndea el, palind, si īi zvīcnea inima īn piept. Sa ma prefac cāt mai natural. De fapt, ca sa par natural ar fi sa nu ma prefac deloc. Sa ma straduiesc sa nu ma prefac prea mult. Nu, si straduinta asta mi-ar da un aer nenatural La urma urmelor, cum o fi vom vedea si acum e bine sau nu ca ma duc acolo? Fluturele vine singur la flacara. īmi bate inima, asta-i prost.'

— Īn casa asta cenusie, zise Razumihin.

„Cel mai important lucru de stiut este: a aflat sau nu Porfiri Petrovici ca aseara am fost la zgripturoaica aceea īn casa si ca am īntrebat de sīnge? Trebuie sa aflu numaidecāt, de la primul pas, cum intru, sa ghicesc dupa mutra lui; altfel altfel sa stiu bine ca ma dau de gol si tot am sa aflu!'

— Stii ceva? īi spuse el deodata lui Razumihin, zīmbind strenga­reste, īmi pare, fratioare, ca de azi-dimineata esti īntr-o mare framīntare. Asa-i?

— Framīntare? Nu sunt cātusi de putin framīntat, tagadui Razu­mihin.

— Ba da, frate, nu ma īnsel. Uite, adineauri, sedeai pe scaun cum nu sezi niciodata, pe un capat si tresareai īntruna. Ba sareai īn sus fara nici o pricina, ba pareai suparat, ba mutra ta se facea mai dulce ca mierea. Ai si rosit chiar; mai ales cānd ai fost invitat la masa, ai rosit grozav.

— Nu-i adevarat! Ce tot īndrugi acolo?

— De ce te fīstīcesti ca un scolar? Ptiu, drace, iar a rosit!

— Nu fi porc!

— Dar de ce te rusinezi? Romeo! Lasa, te spun eu azi undeva, ha-ha-ha! Ce-o sa mai rīda mama si īnca cineva!

— Stai, stai, asculta, e foarte serios, e dracu' stie ce, daca e vorba pe asa! se zapaci de-a binelea Razumihin, īnghetīnd de groaza. Ce-ai sa le spui? Eu, frate Ah, ce porc esti!

— Un adevarat trandafir de primavara! Ce bine-ti sade, daca ai sti: un Romeo lung de doi metri! Si cāt de spalat esti azi, ti-ai curatat si unghiile, nu-i asa? Cānd s-a mai pomenit una ca asta? Stai — te-ai si pomadat, Doamne, iarta-ma! la apleaca-te putin!

— Porcule!!!

Raskolnikov rīdea atāt de tare, īncāt parea ca nici nu se mai poate stapīni, si asa, rīzīnd, intra īn apartamentul lui Porfiri Petrovici. Dinauntru se putea auzi ca intrasera rīzīnd si chicoteau īn antreu; tocmai asta si dorea Raskolnikov.

— Nici o vorba aici, sau sau te fac pilaf! īi sopti furios Razumihin, apucāndu-l de umar.



Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare



DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 208
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved